("Osservatore Romano", 28/08/2015)

Origen, omilii despre psalmi

În 2012 au fost descoperite – pe 5 aprilie într-un codex bizantin conservat la Munich, în Bavaria (Monacense 314) de către o cercetătoare italiană, Marina Molin Pradel – 29 de omilii inedite ale lui Origen (185-254) asupra psalmilor. Osservatore Romano face publică știrea și, în mai multe rânduri publică diferite fragmente ale exegetului alexandrin (în numerele din 13, din 24, din 25-26, din 28 și din 13 octombrie 2012). Trei ani mai târziu este disponibilă, de câteva săptămâni, ediția critică dirijată de Lorenzo Perrone, care constituie al 13-lea volum din “Origenes Werke” din colecția berlineză “Griechische christliche Schritsteller”, fondată în 1897 și astăzi publicată de Walter de Gruyter, pp. X+641, la prețul de 139,95 euro). Marele specialist italian origenist, Manlio Simonetti, ne prezintă în cele ce urmează punctele esențiale ale operei alexandrinului.

Predica de la Cezareea: decepția lui Origen

Evenimentul central, în contextul întregii activități a lui Origen, îl constituie transferul său din Alexandria la Cezareea din Palestina după ce suferise mai întâi condamnarea lui din Partea lui Demetrios, episcopul metropolei egiptene, fiindcă a fost sfințit preot de către spicopul Cezareii, Teoctist, în jurul anului 233, fără ca episcopul Alexandriei să-și fi dat acordul prealabil. Într-adevăr, Origen, ilustrul director al Școlii catehetice din Alexandria, aspira la preoție pentru a putea predica în biserici în scopul lărgirii cât mai mult a publicului care ar fi dorit să-i asculte învățăturile biblice.

Însă Demetrius nu dorea acest lucru, gelos deja din cauza reputației directorului Școlii alexandrine, ce se remarca, dincolo de granițele Alexandriei, îndeosebi în studiul Scripturii, fapt ce-l punea în umbră pe episcopul orașului, autoritar și centralizator. Condamnarea pe care i-o arată lui Origen în Biserica din Alexandria nu era considerată validă de episcopii din Palestina și din alte părți ale orientului, astfel încât la Cezareea Origen a putut câștiga la învățătura sa cât mai mulți adepți prin predicile ținute în biserici, deseori chiar și în prezența episocpului.

Predica era îndeosebi ținută în cadrul adunărilor liturgice din zilele din timpul săptămânii, a cărei finalitate era aceea de a-i instrui pe credincioșii de origine păgână, printre care cei mai radicali – gnosticii – se separaseră de Biserică. În aceste adunări, care se întruneau destul de fregvent, uneori chiar și în zile neobișnuite, erau citite cărți întregi din Sfânta Scriptură, sau părți importante din acestea, iar uneori unul din aceste texte deja citite făceau obiectul unei omilii, arătând care era sensul lor.

Într-un asemenea context, Origen predica sistematic și multe din omiliile sale au început să fie așternute în scris și au ajuns până la noi. Chiar dacă s-au pierdut o bună parte din scrierile lui în limba originală, greacă, din cauza diferitelor condamnări suferite post mortem, aceste colecții de texte au ajuns la noi aproape toate în traducere latină realizată de Ieronim și Rufin: despre Geneză, Exod, Levitic ș.a.m.d. În original, limba greacă, a ajuns la noi doar o colecție de omilii despre Ieremia, căreia i se adaugă de puțin timp o altă colecție de omilii despre Psalmi, descoperită în codicele Monancensis Graecus 314 și publicată de o echipă de cercetători italiani condusă de Lorenzo Perrone.

Origen nu a ținut cont de nici o condamnare pentru a putea intra în contact cu întreaga comunitate a credincioșilor prin predică, însă predica lui la Cezareea nu s-a bucurat de succesul pe care-l aștepta, plecând de la ideea că se remarcase deja ca fiind un scriitor consacrat în studiul Scripturii. Din unele afirmații polemice întâlnite în unele omilii, de pildă asupra Genezei, se vede clar că o parte din auditori, neînsemnată din punct de vedere cantitativ, dar care nu putea fi trecută cu vederea, nu era prea încântată de felul în care predica Origen.

În prima omilie despre Levitic el însuși sintetizează criticile ce i-au fost făcute prin expresia “strophai = contorsiuni de cuvinte și nori alegorici”. Al doilea aspect redă mai specific metoda exegetică a lui Origen, continuând astfel tradiția exegetică iudeo-elenistică din Alexandria, cunoscută nouă mai ales datorită operei lui Filon. Scopul unei asemenea exegeze alexandrine era acela de a arăta o anumită echivalență între Scripturile ebraice și filosofia greacă, ce era realizabilă doar datorită unei interpretări masive în stil alegoric al textului: fluviile din paradis sunt simbolul virtuților, Abraham este omul înțelept, ș.a.m.d.

În ambientul creștin exigența fundamentală era diferită: era necesară interpretarea Scripturii astfel încât să devină accesibilă credincioșilor proveniți din păgânism, a căror credință în Cristos era complet independentă de orice retorică iudaică: de aceea s-a văzut necesitatea interpretării Scripturii în funcție de Cristos, ca o anticipare profetică despre persoana și despre mesajul său. Însă doar unele expresii din Psalmi și din cărțile profetice erau aplicabile lui Cristos fără dificultate; în rest, mai ales referitor la textele istorice și la preceptele conținute în cărțile Legii, acest lucru era posibil doar datorită unei aplicări sistematice a metodei exegetice alegorice, metodă bine cunoscută în ambientul filosofiei grecești: Isac devine figura lui Cristos, arca lui Noe simbolizează Biserica, ș.a.m.d. Primele exemple ale unei asemenea interpretări simbolice a Scripturii iudaice, folosind alegoria textului, le întâlnim la Sfântul Paul deja (cfr. Gal 4, 24), și foarte repede metoda este răspândită și amplificată, după cum vedem în Scrisoarea lui Barnaba (entre 105-110). La Origen alexandrinul, metoda alegorică cristologică se complică, făcând front cu cea filosofică moștenită de la Filon, cunoscută perfect de el, astfel încât face din Origen, în contextul creștin, exegetul alegorizant prin excelență.

Acest tip de exegeză biblică făcea parte din contextul alexandrin, oraș recunoscut ca fiind cel mai cult și sofisticat în contextul întregului Imperiu. Însă, în contextul Cezareii din Palestina ambientul era cu totul altul. Orașul era de origine și de cultură grecească, însă în interior pământul era locuit de evrei, destul de numeroși chiar și în interiorul orașului. Rezultatul era faptul că mulți dintre cei care aparțineau comunității creștine erau de origine iudaică, mai mult, erau de tradiție culturală iudaică, foarte diferită de tradiția creștină alexandrină: exegeza alegorică, deoarece era de origine greacă, nu era pe placul celor care aveau o formare îndepărtată iudaică.

Origen, preocupat și de cauza atracției pe care cultul iudaic continua încă să-l aibă asupra creștinilor, deloc neînsemnați ca număr, a ținut cont de acest lucru, dar într-o măsură nesemnificativă. Acolo unde era posibil, în omiliile despre Ieremia și mai ales despre Psalmi, alexandrinul a valorizat pe cât posibil interpretarea literală a textului biblic, fără a renunța totuși la cea alegorică, considerată a fi mai profundă.

Însă preceptele legale și culturale conținute în cărțile Legii și care nu puteau să aibă nici o valoare semnificativă pentru creștini, doar făcând apel la metoda de intepretare alegorică, puteau fi explicate într-un sens creștin. De aceea întâlnim la tot pasul alogorizarea, de pildă în omilile despre Geneză, pe care nu puțini ascultători, evident de origine ebraică, nu le puteau accepta, ajungând astfel să exprime nemulțumirea lor.

După cum se poate vedea, Origen a fost, cu siguranță un alegorist prin excelență, însă nu a fost el cel care a implantat metoda exegetică alegorică în mediul creștin. Însă, a doua parte a expresiei de mai sus, “cuvinte întortocheate”, descrie aspectul specific al exegezei sale. În primul rând dimensiunea filologică care, pentru prima dată într-un context creștin, fondează interpretarea critică a Scripturilor. Astfel de mai multe ori, nu doar în comentariile biblice, dar și în omilii, Origen se oprește asupra textului biblic în grecește, LXX, pentru a sublinia că anumite cuvinte sunt incaceptabile în această traducere și face apel la alte traduceri grecești.

Însă, în afară de acestea mai putem remarca la exegetul alexandrin că se oprește asupra unor expresii ce i se par puțin neclare și de aceea au nevoie de o explicație ce uneori se extinde în mod excesiv. De pildă, la începutul primei omilii asupra psalmului 36, prezența verbelor parazeloun și zeloun la începutul psalmului îi inspiră o explicație despre diferența semnificației celor doi termeni, ce se prelungește pe mai bine de două pagini din prezenta ediție (pag. 113-115) pentru a ajunge la concluzia că parazeloun indică o invidie foarte rea și nocivă. Mai departe se oprește pentru a explica termenul diabemata la începutul celei de-a patra omilii asupra aceluiași psalm (pag. 157-160), un termen pe care Origen îl consideră foarte rar, însă ce are, fără nici o îndoială, semnificația de “trecere”, redat de Rufin în latină prin termenul gressus.

Dealtfel, pentru a ne da seama de tendința lui Origen de a se consacra unor asemenea explicații se poate vedea, de pildă, la paginile 303-305 din această ediție, unde expresia psalmului 76,4 “mi-am amintit de Dumnezeu” îl conduce pe exeget să explice amintirea de Dumnezeu. Își amintește astfel că semnificația numelui lui Zaharia înseamnă efectiv, în limba ebraică, “amintirea de Dumnezeu”, astfel face o disgresiune prolifică asupra lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul (cfr. Lc, cap. 2), ce nu are nici o legătură evidentă cu textul psalmului pe care îl interpretează.

Astăzi evaluăm omiliile lui Origen ca o operă literară, apreciem o mulțime de aspecte pozitive, iar din cele ce apar ca fiind mai puțin pozitive nu ținem cont decât parțial. Cred că aceasta era și tendința ce o aveau cititorii romani cei mai iscusiți atunci când citeau omiliile traduse de Ieronim și Rufin. Însă dacă ne gândim la credincioșii din Cezareea întruniți pentru a-l asuclta pe Origen care predica în biserici, în mare parte de condiție intelectuală modestă, ne putem imagina cu ușurință că reacțiile lor, atunci când ascultau ceea ce pentru ei nu erau decât explicații lungi și de neînțeles, nu erau desigur prea favorabili unui asemenea stil omiletic.

În realitate, când Origen începe să predice în mod sistematic la Cezareea nu avea încă o experiență în domeniu, chiar dacă avea în spate ani buni de profesor la școala catehetică din Alexandria. Ca profesor explica aceleași texte asupra cărora acum trebuia să predice, însă fără nici un obiectiv precis, ci doar acela de a îndeplini actul predicării în cadrul cultului liturgic. Auditoriul nu era unul selecționat și nici în măsură să intre în logica interpretării alegorice a textelor biblice; deasemenea, nu avea nici posibilitatea să facă schimburi de opinii cu auditorii pentru a clarifica unele lucruri rămase neînțelese după expunerea predicatorului.

Fiind format deja la această școală alexandrină, Origen, începând să predice la Cezareea, nu a făcut altceva decât să expună în omilie rațiunea ermeneutică ce o aplica interpretării textului biblic la școala catehetică: explicarea textului împărțit în subtexte de diferite mărimi și argumentat îndeosebi cu ajutorul altor texte biblice înrudite prin expresie și mesaj astfel încât să poată ajunge să explice intenția spirituală a textului. Întrebarea ce se năștea dintr-un asemenea procedeu ermeneutic permitea aprofundarea semnificației textului biblic analizat dincolo de o simplă explicație literală, făcâd apel într-un mod destul de extins la metoda alegorizării.

Evident, când Origen a început să predice în mod curent, el a înțeles bine că explicarea omiletică a textului biblic trebuia să fie în mod substanțial diferită de explicaia scolastică și chiar a ținut cont de acest lucru. Aceasta consista nu doar în exigența conținutului de expuns într-un timp limitat, ce doar rareori îl putea depăși, dar mai ales în felul în care își planifica modul expunerii. De aceea a încercat în primul rând un contact strâns cu ascultătorii lui: de aici se vede modul direct de a li se adresa (“tu” / “voi”) precum și acel “noi” inclusiv; uneori, în fața unor texte biblice mai dificile, se încredințează chiar rugăciunilor ascultătorilor săi.

După cum am spus deja, în limitele deja permise din dorința de a-L descoperi pe Cristos în textul biblic, chiar și în textele Scripturii iudaice, Origen scoate în evidență în unele discursuri omiletice, mult mai mult decât reușește să o facă în comentariile pe care le face la școala catehetică folosind interpretarea literală a textului biblic. Însă uneori, chiar atunci când propune o asemenea interpretare, o definește ca fiind adaptată ascultătorior haplousteroi și simpliciores, adică celor mai puțin cultivați care nu sunt în măsură să ințeleagă semnificația mai profundă a textului biblic, adică acela de a trece de la sensul ce definește corpul Scripturii la semnificația ei spirituală.

Am vorbit mai sus despre limitele în care este conținută interpretarea adegvată a textului omiletic al lui Origen la exigențele ascultătorilor săi, iar pentru el acestea sunt limite bine definite. Pentru interpretarea Scripturii, care este Cuvântul divin cu rezultate spirituale semnificative pentru viața credincioșilor, el încearcă îndeosebi să facă tot ce-i stă în putere pentru a-i conduce la lumina mesajului datorită metodei de aprofundare a semnificației superficiale literale și fără să ascundă vreodată că uneori aceste interpretări ar putea fi nesigure sau discutabile.

Imaginea ce o citim în prima omilie la cartea Exodului – unde Origen compară Scriptura cu un copac ce crește mai mult sau mai puțin viguros și bogat în roade în funcție de îngrijirile mai mult sau mai puțin înțelepte pe care le aplică agricultorul, adică interpretul – este cea care ne face să înțelegem cel mai bine care este semnificația studiului Scripturilor: a căuta prin toate mijloacele la îndemână, să înțelegem  natura ei deschisă și benefică vieții creștine. Este normal ca această convingere absolută a lui Origen, la care el nu a renunțat niciodată, nici chiar atunci când se află în domeniul omiletic, să fie ajustată în funcție de auditoriul căruia i se adresează.

Totuși, dacă dorința lui de a face să participe întreaga comunitate la munca sa de cercetare pe textele biblice ca fiind ceva foarte lăudabil, nu este de neglijat faptul că felul în care își organizează cercetarea, adică propria lui metodă exegetică, era pe bună dreptate adaptată, dincolo de restrângerile impuse de cadrul scolastic, mai mult pentru cititori decât pentru ascultători, deci pentru niște ascultători de un anumit nivel cultural, cei din Alexandria nu cei din Cezareea Palestinei. Astfel, metoda omiletică a lui Origen apare un pic paradoxală: a suferit atât de mult pentru a ajunge să predice, însă a obținut să facă acest lucru acolo unde elogvența lui nu putea fi apreciată la adevărata ei valoare.

Manlio Simonetti, La crisi ariana nel IV secolo, col. Studia Efemerides “Augustinianum”, 11, Institutum Patristicum Augustinianum, Roma, 1975, 598 pagini.

Criza teologică şi doctrinală iscată la Alexandria între preotul Arius şi episcopul Alexandru şi care se răspândeşte cu rapiditate aproape în tot Orientul creştin poziţionează Biserica în faţa unei duble probleme: problemă doctrinală, reconcilierea dogmei monoteiste a monarhiei divine cu doctrina explicită a relaţiilor existente între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; problemă de disciplină ecleziastică internă pentru care Biserica cere sprijinul împăratului Constantin. Efectiv, doar câţiva ani după proclamarea Edictului din Milano, în 313, prin care puterea imperială acordă libertatea de cult, Arius, născut probabil în Libia în jurul anului 250, însă încardinat ca preot în Biserica din Alexandria, a provocat o „furtună doctrinală” puternică punând în cauză fundamentul însuşi al credinţei creştine: divinitatea lui Cristos, Cuvântului Tatălui, a doua persoană a Sfintei Treimi.

Argumentele doctrinale care au stat la baza crizei ariene nu au fost improvizate în totalitate de Arius însuşi sau de adversarii săi, ci aveau în spatele lor trei secole de dezbateri şi reflecţii trinitare şi cristologice. Mărturiile descrise în Faptele Apostolilor şi în primele documente ecleziastice ne prezintă primele nuclee de comunităţi creştine care, făcând experienţa prezenţei vii a Mântuitorului în mijlocul lor prin celebrarea botezului în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt (cf. Mt 28, 19) şi a Euharistiei, au pus ca fundament şi temelie a credinţei lor convingerea că Isus Cristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, era în mod autentic Dumnezeu, nu o divinitate secundă inferioară Tatălui, ci un singur Dumnezeu cu el. În acest studiu, Manlio Simonetti îşi propune să încadreze mai întâi din punct de vedere istoric paşii făcuţi de teologii primelor secole în elaborarea unei doctrine trinitare pentru a ne prezenta apoi doctrina ariană ca pe o „criza” ce a preocupat aproape în întregime secolul IV, din 320, începutul predicii lui Arius, până în 381, condamnarea sa definitivă la cel de-al doilea conciliu ecumenic reunit la Constantinopol de împăratul Teodosie I. Lucrarea este compusă din trei părţi: în prima parte se tratează despre începuturile „crizei ariene” şi primii săi opozanţi, partea a doua descrie punctul culminant al „crizei ariene”, iar în partea a treia asistăm la declinul şi condamnarea definitivă a arianismului.

Începuturile „crizei ariene”. Deja în sec. III constatăm un mare efort teologic depus pentru a împăca certitudinea revelaţiei biblice exprimate în Dt. 6, 4 „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” cu economia divină în favoarea omului, creaţie, mântuire şi sfinţirea sa. Cercetătorul italian face referinţă la doi autori: Hipolit din Roma şi Tertulian din Cartagina în scopul de a descrie efortul teologic susţinut pentru articularea unicităţii divine şi doctrina trinitară. Hipolit baza unitatea divină insistând asupra puterii, dynamis, iar Tertulian a dezvoltat ideea unităţii puterii şi substanţei divine. Conform gândirii lor există un substrat divin care face unitate între cele trei persoane divine şi care nu înlătura specificitatea şi individualitatea distinctă a fiecărei persoane. Tatăl reprezintă sursa substanţei divine; Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, este născut din veşnicie, ad eterno, din Tatăl, iar prin intermediul său a făcut să deriveze din veşnicie Duhul Sfânt. În Contra Praxeas 8, 7 & 9, 2, Tertulian prezintă imagini naturale imperfecte, însă care ne pot ajuta să vedem felul în care Fiul derivă din Tatăl, iar Duhul Sfânt este inclus în mod necesar în economia trinitară: rădăcina / planta / fructul; izvorul / fluviul / canalul; soarele / lumina / căldura.

Alţi teologi, precum Paul din Samosata şi Sabelius din Libia, au încercat, prin metode mai puţin fericite, să menţină în acelaşi timp monarhia divină şi Trinitatea persoanelor în Dumnezeu. Pentru a nu trăda revelaţia biblică deuteronomică, Paul din Samosata susţinea ideea că doar Tatăl poate fi Dumnezeu adevărat, iar Fiul, asupra căruia a coborât Cuvântul divin, Logosul, datorită virtuţilor sale a fost adoptat ca Fiu, însă nu poate fi considerat Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Sabelius, la rândul său, propunea o doctrină trinitară modalistă, adică Dumnezeu este un singur Domn care se manifestă în economie sub trei aspecte sau moduri: aceeaşi persoană este Tată pentru săvârşirea actului creator, Fiu pentru realizarea planului de mântuire a omenirii, Duh Sfânt pentru sfinţirea şi cârmuirea Bisericii în pelerinajul său terestru. În acest sens, Sabelius a propus chiar expresia consubstanţialităţii, homoousios, deoarece era una şi aceeaşi substanţă divină care juca trei roluri diferite în funcţie de stadiul economiei divine.

Atât doctrina lui Paul din Samosata cât şi cea a lui Sabelius s-au văzut confruntate de teologia lui Origene din Alexandria. Acesta din urmă a încercat, pentru prima dată în istoria doctrinei creştine, să elaboreze o teologie trinitară sistematică opunând rezistenţă atât monarchianismului subordinaţianist cât şi modalismului sabelian. Însă nici el nu a reuşit să dezvolte o teologie trinitară care să susţină egalitatea persoanelor divine. Reflecţia sa trinitară pleca de la principiul că Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, este intermediar între Tatăl şi lumea creată, iar Duhul Sfânt joacă un rol specific, însă limitat, în sânul Sfintei Treimi. Împotriva modaliştilor, Origene insista asupra subzistenţei persoanelor divine pe care le distinge nu doar după ipostază, upostasis, dar şi după esenţă, ousia. Rezultatul unei asemenea reflecţii este prezentarea unei Treimi în care Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt caracterizate de ipostaze proprii, distincte între ele şi dispuse în ordine ierarhică.

În jurul anului 320, episcopul Alexandru al Alexandriei predica o doctrină trinitară care susţinea consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului, prin consecinţă Fiul este veşnic, primeşte aceeaşi onoare şi are aceleaşi prerogative ca şi Tatăl, excepţie făcând paternitatea. Împotriva acestei doctrine se ridică preotul Arius, responsabilul comunităţii din Beaukalis, în portul Alexandriei. Este suficient să citim primele rânduri ale operei sale majore, Talia[2] / Banchetul, pentru a ne da seama de prezumţia şi orgoliul ce stăpâneau acest personaj atât de controversat în secolul IV: „Conform credinţei celor aleşi de Dumnezeu, care îl înţeleg pe Dumnezeu, fiind sfinţi şi ortodocşi, care l-au primit pe Duhul lui Dumnezeu, am învăţat şi eu acest adevăr de la cei care participă la înţelepciune, oameni culţi şi instruiţi de Dumnezeu, înţelepţi în toate. M-am lansat şi eu pe urmele lor împărtăşind cu ei doctrina, eu, ilustru, care am suferit enorm pentru slava lui Dumnezeu şi învăţând de la Dumnezeu toate am dobândit înţelepciunea şi ştiinţa”. Învăţătura lui Arius a stârnit nenumărate critici şi a provocat numeroase contraziceri doctrinale din cauza accentuării subordinaţianismului caracteristic tradiţiei alexandrine în aşa fel încât a redus persoana lui Cristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu şi fundamentul credinţei creştine, la nivel de creatură, o creatură perfectă, unică şi privilegiată printre toate lucrurile create fără a beneficia însă de o divinitate autentică şi completă. Atât din opera sa Talia cât şi din scrisorile care au ajuns până la noi, doctrina lui Arius poate fi rezumată în cinci puncte esenţiale: Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Tată, ci a devenit Tată dând naştere Unicului său Fiu; Fiul nu există din veşnicie, ci a fost un timp în care el nu a existat; Fiul a venit la existenţă datorită voinţei lui Dumnezeu şi deci îi este inferior în toate; Fiul nu are o voinţă proprie, ci este supus voinţei lui Dumnezeu care se manifestă în el, deci nu este Dumnezeu adevărat; Fiul nu este din aceeaşi substanţă, consubstanţial, Tatălui, ci substanţa sa este diferită la infinit de cea a lui Dumnezeu.

Primul care a reacţionat împotriva unei asemenea doctrine a fost însuşi episcopul Alexandriei. Acesta a reunit un sinod la care a convocat episcopatul Egiptului în cadrul căruia s-a pronunţat sentinţa de condamnare la exil a preotului Arius, iar doctrina sa a fost considerată eretică. Însă chiar şi din exil, Arius manifestă multă influenţă datorită condiscipolului său, episcopul de Nicomedia şi în acelaşi duhovnicul palatului imperial, Eusebiu. Din cauza acestei influenţe şi a doctrinei care se răspândea tot mai mult în Orient, Imperiul, deabia reunit sub tutela împăratului Constantin, risca să se dezbine din nou. De aceea Constantin convoacă un conciliu ecumenic invitând toţi „episcopii de pe pământul locuit” într-un singur loc, Niceea, pentru a face lumină asupra crizei doctrinale stârnite de învăţătura lui Arius. Circa 300 de episcopi au dat răspuns invitaţiei. Toţi, cu excepţia a doi, au semnat de comun acord Simbolul credinţei în care este condamnat arianismul, iar Arius şi aliaţii săi care nu au pus semnătura lor asupra Simbolului credinţei sunt anatematizaţi şi conduşi în exil.

Punctul culminant al „crizei ariene”. Condamnarea lui Arius şi a discipolilor săi la Niceea nu a pus capăt crizei ariene. Datorită influenţei episcopului de Nicomedia, Eusebiu, la curtea imperială, Arius reuşeşte să aibă o întrevedere privată cu Împăratul în faţa căruia semnează o profesiune de credinţă din care reuşeşte să elimine cu măiestrie şi impecabilă fineţe teologică expresiile „născut din substanţa Tatălui” şi „consubstanţial Tatălui”. Constantin se lasă convins de buna sa credinţă şi-l împuterniceşte cu o scrisoare prin care porunceşte episcopului Constantinopolului, Alexandru, să-l primească, printr-o ceremonie oficială, în comuniunea Bisericii de la care fusese îndepărtat de Părinţii niceeni. Între timp, în 335, arienii cer organizarea unui sinod la Tir unde Sf. Atanasiu, devenit episcop al Alexandriei în 328 şi purtătorul flăcării credinţei semnate la Niceea, este condamnat şi trimis în exil. Nici Arius nu ajunge să guste bucuria comuniunii cu Biserica deoarece, conform istoricilor ecleziastici Socrate, Sozomene, Teodoret, moare în condiţii dramatice înainte de a intra în Constantinopol. Moartea lui Arius n-a putut pune capăt însă crizei ariene deoarece învăţătura sa se răspândise cu rapiditate în aproape întreg Orientul. Mai multe sinoade reunite la Roma şi Antiohia în 341, Serdica în 343, Sirmio în 351, Arles în 353, Milano în 355, Rimini şi Seleucia în 359, convocate de împăraţii succesivi, Constanţiu, Iulian, supranumit Apostatul, Valenţiu, Jovian, au încercat să găsească un compromis care să poată garanta ieşirea dintr-o asemenea criză. Nu s-a ajuns însă la nici un rezultat. Dimpotrivă, partidul arienilor se vede divizat în trei tendinţe: arieni rigorişti sau anomeeni care insistau asupra diferenţei fundamentale existente între substanţa Tatălui şi a Fiului; arieni moderaţi sau omeousiani care susţineau o oarecare asemănare între substanţele Tatălui şi Fiului; semi-arienii care manifestau tot interesul pentru găsirea unei soluţii doctrinale cu niceenii. Mai multe formule de credinţă dezbătute şi argumentate din punct de vedere biblic şi teologic nu au reuşit să suprime forţa şi validitatea Simbolului credinţei semnat la Niceea fiind deja considerat inspirat de Duhul Sfânt şi devenind astfel coloana vertebrala şi fundamentul de nezdruncinat al credinţei creştine.

Declinul arianismului şi ieşirea din criză. După reîntoarcerea Sfântului Atanaziu din al cincilea exil, acesta reuneşte un sinod la Alexandria iar roadele dezbaterilor le reuneşte în aşa numitul Tomus ad Antiochenos. Documentul se prezintă în aşa fel încât lasă o poarta deschisă semi-arienilor pentru a adopta profesiunea de credinţă semnată la Niceea. Intenţia episcopului alexandrin este pacifică şi doreşte să facă un efort considerabil pentru a atrage la credinţa niceeană pe cei care încă mai rezistă presiunii doctrinale ariene. În acest document, Manlio vede un prim pas important pentru a ieşi din criza care bântuie Biserica Orientală de mai bine de 50 de ani.

În acelaşi timp însă intră pe scena teologică alte două personaje care pun în pericol doctrina trinitară aducând alte argumente. Primul este Apolinarie din Laodiceea care afirma că Fiul este Dumnezeu adevărat, însă în întruparea sa Cuvântul divin, Logosul, a substituit sufletul în funcţia vitală de a dirija trupul. Dificultatea acestei doctrine este de caracter soteriologic: Dumnezeu mântuieşte omul păcătos de la moarte luând el însuşi asupra sa păcatul lumii, iar prin moartea şi învierea sa a redat omenirii viaţa veşnică, scopul creării sale iniţiale. Conform filosofilor greci ai antichităţii şi care au influenţat antropologia paulină şi a primilor creştini, fiinţa umană este constituită din trup / sarx, suflet / psyche, şi spirit / nous. Prin consecinţă, pentru ca mântuirea să fie deplină, Mântuitorul a trebuit să asume, în întruparea sa, un trup, un suflet şi un spirit. Mai târziu capadocienii vor afirma că „ceea ce Cristos nu a asumat nu poate fi mântuit”. Al doilea personaj este Macedonius care în ultimul sfert al secolului IV acceptă doctrina consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl fără a o extinde însă şi la Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi. Părinţii Bisericii au luptat şi împotriva acestor doctrine, aşa cum au făcut-o cu arianismul, prin argumentaţie biblică şi prin prezentarea învăţăturii Bisericii de la origine. Rodul acestor dezbateri a ajuns pe masa de lucru al celui de-al doilea conciliu ecumenic reunit de împăratul Teodosie I, în anul 381, la Constantinopol. Cei aproximativ 150 de participanţi au reconfirmat şi îmbogăţit Simbolul de credinţă semnat la Niceea, devenit Simbolul Niceno-Constantinopolitan, şi au condamnat orice alte doctrine care se opun acestei profesiuni: „Noi mărturisim o singură divinitate şi putere şi substanţă, ousia, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt egali în onoare şi împărăţie veşnică, în trei ipostaze, upostasis, perfecte, sau trei persoane perfecte. Astfel se pune capăt pestei lui Sabelius care confunda ipostazele şi elimina proprietăţile lor specifice şi nu dăm avânt blestemului eunomienilor, arienilor şi pneumatomacilor care divizează substanţa, natura şi divinitatea şi introduc în Treimea increată, consubstanţială şi veşnică o natură posterioară, creată şi de o substanţă diferită”. După această profesiune de credinţă, Părinţii conciliari condamnă explicit doctrina apolinaristă insistând asupra integrităţii umanităţii asumate de Fiul care nu este privat nici de suflet, nici de intelect. Astfel se pune capăt în mod oficial crizei ariene şi a celorlalte derive teologice trinitare, iar împăratul Teodosie manifestă mulţumirea sa şi proclamă, prin decret imperial, religia creştină ca fiind religia oficială a întregului Imperiu.

În concluzie Simonetti menţionează că în ciuda rigurozităţii dispoziţiilor emanate din Conciliul de la Constantinopol şi din deciziile lui Teodosie împotriva arienilor şi celorlalte secte şi erezii, toate dificultăţile nu puteau lua sfârşit de pe o zi pe alta. În Orient, Arienii au păstrat o oarecare vitalitate şi dinamism transmise apoi în Occident de trupele romane de origine gotică educate la credinţa ariană de către episcopul Ulfila. Aportul şi vizibilitatea lor sunt scăzute atât în Orient cât şi în Occident, însă prezenţa lor a garantat, într-o oarecare măsură, continuitatea între decadenţa arianismului din ultimele decenii ale secolului IV şi marea sa renaştere odată cu invaziile barbarilor.

Lucian Dîncă, Facoltà Teologica dell’Italia Centrale, Firenze.

1. Manlio Simonetti, născut la Roma în 1926, diplomat în litere clasice la Universitatea din Roma “La Sapienza” în iunie 1947, profesor de literatură creştină antică la Universitatea din Cagliari, profesor de istoria creştinismului la Universitatea “La Sapienza” din Roma, profesor emerit al aceleiaşi Universităţi din 2001, este un renumit cercetător italian care s-a interesat în mod special la primele patru secole ale creştinismului. Printre principalele sale publicaţii putem menţiona: ediţia critică a Operei lui Rufin din Aquila, ediţia critica a Operei lui Ciprian din Cartagina, Studii asupra arianismului, Creştinismul antic şi cultura greacă, Studii asupra cristologiei post-niceene, etc.

2. Talia, in traducere Banchetul, este lucrarea de bază a lui Arius în care se combină proza cu poezia pentru a prezenta doctrina sa într-un stil popular şi uşor de asimilat de oricine. După condamnarea şi excomunicarea sa lucrarea a dispărut şi ea, însă numeroase texte au ajuns până la noi datorită adversarilor săi: Atanaziu din Alexandria, Ilarie din Poitiers precum şi datorită documentelor conciliilor care s-au reunit în secolul IV fie pentru a-l condamna, fie pentru a-l justifica.

Papa Francisc face un gest în favoarea integriștilor: dezlegarea păcatelor dată în timpul “Anului Sfânt” (anul milostivirii divine) de preoții Fraternității Sfântul Pius al X-lea va fi „validă și licită“. (Articol apărut în ziarul francez Le Figaro, miercuri 2 sept. 2015, p. 7, Jean-Marie Guenois) Lui Francisc, Papa iezuit, îi place să deschidă noi drumuri și în același timp să folosească paradoxul. Marți după-amiază, după ce l-a primit în audiență privată și la cererea celui interesat, însă cu scopul unei eventuale reabilitări, cel care este considerat a fi tornada episcopatului francez, Mons. Jacques Gaillot, cel mai social și mai progresist dintre episcopii francezi, destituit în 1995 (a vedea în josul acestui articol rezumatul întrevedereii dintre Papa Francisc și Mons. Gaillot), în aceeași zi a întins și o mână sinceră și directă membrilor Fraternității Sfântul Pius al X-lea, discipolii Mons. Lefebvre... Aceste gesturi au stârnit cu siguranță discuții din partea protestanților, deoarece Papa se face avocatul noțiunii de „indulgență“ promovată de-a lungul secolelor de Biserica catolică, noțiune afurisită de Reforma protestantă, însă pe care Papa Francisc o promovează cu ocazia Anului milostivirii divine, care va începe pe 8 decembrie anul acesta. Papa realizează acest lucru într-o scrisoare oficială trimisă Mons. Rino Fisichella, actualul președinte al Consiliului Pontifical pentru promovarea noii evanghelizări. Acest prelat are, cu precădere, misiunea, în Biserica catolică, de a organiza viitorul jubileu al milostivirii. Un „An sfânt“, începând cu 8 decembrie 2015 până pe 20 noiembrie 2016, cu scopul de a explica lumii și credincioșilor că Biserica catolică nu se rezumă la un cod al bunelor maniere morale, dar că ea este locul „milostivirii divine“ accesibilă tuturor, indiferent de situația personală, cu precădere atunci când aceștia trăiesc la „periferiile existențiale“, conform expresiei Sfântului Părinte. Pentru Papa Francisc, într-adevăr, celebrarea Anului Sfânt trebuie să fie un „adevărat moment de întâlnire cu milostivirea lui Dumnezeu“, adică „o experiență vie a proximității Tatălui, premițând aproape să se atingă cu mâna blândețea lui“. Sau să fie „o experiență autentică a milostivirii lui Dumnezeu, care merge în întâmpinarea tuturor cu chipul său de Tată care primește și iartă, uitând cu desăvârșire păcatul săvârșit“. Un An Sfânt pentru Biserică „ce nu exclude pe nimeni“, dar mai cu seamă credincioșii care doresc să fregventeze bisericile în care oficiile sunt celebrate de către preoți ai Fraternității Sfântul Pius al X-lea“. De aici această decizie concretă a Papei Francisc: „Stabilesc, din proprie dispoziție, ca cei care, de-a lungul Anului Sfânt al milostivirii, se vor apropia, pentru a celebra sacramentul Împăcării, de preoții Fraternității Sfântul Pius al X-lea, vor primi dezlegarea validă și licită pentru păcatele lor“. O asemenea măsura pare a fi de mică importanță, totuși ea înlătură o mustrare de conștiință ce apăsa asupra preoților și credincioșilor Mons. Lefebvre. Chiar dacă nu au fost niciodată obiectul excomunicării – ridicate de Papa Benedict al XVI-lea – care era îndreptată împotriva episcopilor lor, nici îngrijorați referitor la validitatea canonică a Liturghiei celebrate după ritul vechi latin, problema „legitimității“ sacramentului spovezii și căsătoriei era mereu deschisă. Odată cu această scrisoare, nu mai este vorba despre așa ceva, cel puțin pentru spovadă, ceea ce reprezinta un blocaj foarte important. Această nouă formă de recunoaștere, dat fiind faptul că Papa Francisc s-a exprimat destul de rar referitor la acest subiect, își argumentează decizia pe „credința sinceră și practica sacramentală“ a Fraternității Sfântului Pius al X-lea cu care dorește o împăcare: „sper ca într-un viitor apropiat vom putea găsi soluțiile pentru a reajunge la deplina comuniune cu preoții și superiorii Fraternității“. Un al punct foarte important al acestei Scrisori: insistența Papei Francisc asupra noțiunii de „indulgență“ care este legată, prin tradiție, riturilor ocazionate de pelerinajele din timpul Anului Sfânt. Papa Francisc definește aceste indulgențe jubilare ca fiind „harul iertării desăvârșite și totale în virtutea forței iubirii Tatălui care nu exclude pe nimeni“. Sanctitatea Sa acordă această indulgență tuturor pelerinilor dar și tuturor celor care vor dori să se unească jubileului însă nu au capacitatea să se deplaseze: bolnavii, dar și deținuții și cei care au trecut la cele veșnice pentru care Papa cere în special rugăciuni. În sfârșit, în această scrisoare, Papa Francisc confirmă o practică, devenită obișnuință: în timpul acestui An Sfânt „toți preoții“ vor avea „facultatea de a da dezlegare pentru păcatul avortului“ în scopul eliberării femeilor de „această dramă existențială și morală“ pe care o poartă „în inima lor ca pe o rană deschisă“.

Mons. Jacques Gaillot a fost primit la casa Sfânta-Marta de Papa Francisc „În cariera mea de jurnalism politic, nu am văzut niciodată o asemenea proximitate, autenticitate, simplicitate“, mărturisește Daniel Duigou, astăzi preot și paroh al bisericii Sfântul-Merri din Paris, care l-a însoțit pe Mons. Gaillot la casa Sfânta-Marta la Vatican unde locuiește Papa Francisc, care i-a primit timp de trei sferturi de oră, marți după amiază. „Suntem frați“, a început Papa Francisc dialogul, conform mărturiei lui Daniel Duigou, adăugând: „Sunteți episcop de Partenia?“ „Da, răspunde Mons Gaillot, sunt exact 20 de ani de când sunt exclus, lucru ce-mi este ca un pașaport acum fiindcă sunt cu cei excluși și cei excluși se recunosc în mine. Primindu-mă în audiență, ei se simt primiți și recunoscuți de Sanctitatea Voastră. Nu sunt aici pentru mine, ci pentru ei. Ei sunt foarte bucuroși pentru aceasta. Mulțumesc“. „Foarte bine“, i-a răspuns Papa, care a adăugat, conform mărturiei Mons. Gaillot, „Cristos bate la ușa Bisericii, însă nu din exterior... ci din interior, pentru a deschide ușa spre lume, spre omenire. El dorește să iasă“! Întrebat de Pr. Daniel Duigou referitor la primirea „divorțaților recăsătoriți“ la parohia Sfântul-Merri, Papa l-a încurajat să continue lucrarea de primire a imigranților. În franceză, limba discuțiilor, Papa Francisc a spus: „Imiganții sunt trupul Bisericii“. Conversația, care nu a abordat problemele din trecut legate de Mons Gaillot, a evocat și o eventuală vizită a Papei în Franța, însă Papa a încredințat interlocutorilor săi ca „preferă să meargă spre țările mici care au nevoie de ajutor“.