KTO a dedicat aproape o ora descoperirii Sf. Atanasie cel Mare, unul dintre cei patru mari "stalpi ai traditiei bizantine": Sf. Atanasie de Alexandria, Sf. Vasile de Cezareea, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Gură-de-Aur.

Puteti urmari acest reportaj in limba franceza, accesand acest site: https://www.youtube.com/watch?v=KffKqL-Itlw

Niciodată, în istoria creștinismului, nu a avut loc o întâlnire între Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii și Episcopul Romei, Papa Bisericii catolice. Încă de la urcarea Cardinalului Bergolio pe scaunul Sfântului Petru la Roma, 13 martie 2013, Papa Francis a exprimat dorința arzătoare ca o asemenea întrevederea să poată avea loc: oriunde ar fi, în orice colț al Planetei, spunea el. După aproape doi ani de negocieri și profitând de o vizită comună în America Latină, Patriarhul Kiril primind invitația Președintelui Cubei, Raul Castro, iar Papa Francis mergând în vizită apostolică în Mexic, s-a organizat această întâlnire într-una din sălile aeroportului de la Havana, unde Papa Francis a făcut special o escală. Cei doi Prelați au stat de vorbă ca frații, și-au împărtășit grijile lor pastorale la scară internațională și au iniția câteva proiecte și demersuri spre o colaborare tot mai strânsă deacum înainte în vederea unității creștinilor voită de Dumnezeu și de poporul dreptcredincios al ortodoxiei și catolicismului. Apoi au semnat un document în 30 de puncte în care își exprimă acordul asupra anumitor puncte fierbinți ale lumii.

Declarația comună a Papei Francisc și Patriarhul Kiril al Moscovei

Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți (2 Cor 13, 13)

1. Prin voința lui Dumnezeu Tatăl, de la care avem toată darea, în numele Domnului nostru Isus Cristos, și cu ajutorul Duhului Sfânt Mângâietor, noi, Papa Francisc și Kiril, Patriarhul Moscovei și întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi la Havana. Îi mulțumim lui Dumnezeu, slăvit în Sfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie. Cu bucurie ne-am întâlnit ca frații în credința creștină care se întrunesc pentru a vorbi prin viu grai (2 In 12), de la inimă la inimă, și să discutăm despre raporturile reciproce dintre Biserici, de problemele esențiale ale credincioșilor noștri și de persepctivele de dezvoltare ale civilizației umane.

2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la încrucișarea dintre Nord și Sud, Est și Vest. Din această Insulă, simbolul speranței „Noii Lumi“ și a evenimentelor dramatice ale istoriei secolului XX, adresăm cuvântul nostru tuturor țărilor din America Latină și de pe celelalte continente. Ne bucurăm deoarece credința creștină este în creștere aici într-un mod foarte dinamic. Marele potențial religios al Americii Latine, tradiția creștină seculară, realizată în experiența personală a milioane de oameni, sunt garanția unui mare viitor pentru această regiune.

3. Întâlnindu-ne departe de frontierele „Lumii Vechi“, simțim cu tărie specifică necesitatea unui lucru comun între catolici și ortodocși, chemați, cu blândețe și respect, să dea cont lmii despre speranța care este în noi (1 Pet 3, 15).

4. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la venirea în lume a Fiului său Unic. Împărtășim Tradiția spirituală comună a primului mileniu al creștinismului. Martorii acestei Tradiții sunt Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, și sfinții pe care îi venerăm. Printre ei sunt numeroși martiri care au mărturisit fidelitatea lor față de Cristos și au devenit „sămânță de creștini“.

5. În ciuda acestei Tradiții comune a primelor veacuri, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniunea Euharistică. Suntem dezbinați din cauza rănilor și conflictelor din trecutul îndepărtat sau recent, de divergențe, moștenite de la strămoșii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, Unic în trei persoane – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deplângem pierderea unității, consecința slăbiciunii umane și al păcatului, dezbinare care a avut loc în ciuda Rugăciunii Sacerdotale a lui Cristos Mântuitorul: Ca toți să fie una. Cum tu Tată ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi (In 17, 21).

6. Conștienți de permanența numeroaselor obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să poată contribui la restabilirea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Cristos. Fie ca întâlnirea noastră să poată inspira creștini din lumea întreagă să se roage Domnului, cu o credință reînoită, pentru deplina unitate a tuturor discipolilor lui. Într-o lume în care se așteaptă de la noi nu doar cuvinte, ci fapte concrete, această întâlnire să fie un semn de speranță pentru toți oamenii de bună voință!

7. În dorința noastră de a săvârși tot ceea ce este necesar pentru a depăși divergențele istorice pe care le-am moștenit, dorim să ne unim forțele pentru a mărturisi despre Evanghelia lui Cristos și patrimoniul comun al Bisericii primului mileniu, răspunzând împreună provocărilor lumii contemporane. Ortodocșii și catolicii trebuie să învețe să dea o mărturie comună despre Adevăr acolo unde acest lucru este posibil și necesar. Civilizația umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale. Conștiința noastră creștină și responsabilitatea noastră pastorală nu ne autorizează să rămânem inerți înaintea provocărilor ce necesită un răspuns comun.

8. Privirea noastră se îndreaptă întâi de toate spre acele zone de pe glob unde creștinii sunt victimele persecuției. În multe țări din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord frații și surorile noastre în Cristos sunt exterminați cu familii, sate și orașe întregi. Bisericile lor sunt devastate și jefuite în mod barbar, obiectele sfinte le sunt profanate, monumentele le sunt distruse. În Siria, în Irac și în alte țări din Orientul Mijlociu, constatăm cu durere exodul masiv al creștinilor din pământurile unde a început să se răspândească credința noastră și unde ei au trăit, încă din timpurile apostolice, împreună cu alte comunități religioase.

9. Cerem comunității internaționale să acționeze urgent pentru prevenirea a noi expulsări de creștini din Orientul Mijlociu. În ridicarea vocii pentru a lua apărarea creștinilor persecutați, dorim să exprimăm compasiunea noastră pentru suferințele îndurate de credincioșii altor tradiții religioase deveniți și ei victime ale războiului civil, al haosului și violenței teroriste.

10. În Siria și Irac violența a produs deja mii de victime, lăsând miloane de oameni fără acoperiș nici resurse. Îndemnăm comunitatea internațională să se unească pentru a pune capăt violenței și terorismului și, în același timp, să contribuie prin dialog la o restabilire urgentă a păcii civile. Este vital asigurarea unui ajutor umanitar la scară largă populațiilor persecutate și tuturor refugiaților în țările învecinate. Cerem tuturor celor care pot influența asupra destinului persoanelor răpite, printre care Mitropoliții din Alep, Paul și Ioan Ibrahim, sechestrați în luna aprilie în 2013, să se facă tot ce este necesar pentru eliberarea lor cât mai rapidă.

11. Înălțăm rugăciunile noastre către Cristos, Mântuitorul lumii, pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu care este rodul dreptății (Is 32, 17), pentru ca să se întărească conviețuirea fraternă între diferitele popoare, Biserici și religiile care sunt prezente, pentru revenirea refugiaților la casele lor, vindecarea celor răniți și odihna veșnică a sufletelor celor inocenți uciși. Ne adresăm, cu un apel din inimă, tuturor părților ce pot fi convocate în conflicte pentru a da dovadă de bună voință și să se așeze la masa negocierilor. În același timp, este absolut necesar ca și comunitatea internațională să depună toate eofrturile posibile pentru a pune capăt terorismului, datorită acțiunilor comune, în același sens și coordonate. Facem apel la toate țările confruntate cu lupta împotriva terorismului pentru a acționa în mod responsabil și cu prudență. Îndemnăm pe toți creștinii și pe toți credincioșii în Dumnezeu să se roage cu încredere Providenței Creatorului lumii pentru a proteja creația lui de la distrugere și să nu permită un nou război mondial. Pentru ca pacea să fie de durată și credibilă sunt necesare eforturi concrete pentru a redescoperi valorile comune ce ne unesc, fondate pe Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.

12. Ne închinăm înaintea martiriului celor care, cu prețul propriei lor vieți, dau mărturie despre adevărul Evangheliei, preferând mai degrabă moartea decât să-l nege pe Cristos. Credem că acești martiri ai timpurilor noastre, aparținând diferitor Biserici, însă uniți printr-o suferință comună, sunt un imbold pentru unitatea creștinilor. Vouă care suferiți pentru Cristos vă este adresat cuvântul Apostolului: Iubiților, ... deoarece participați la suferințele lui Cristos, bucurați-vă, pentru ca să puteți tresălta de bucurie și la arătarea gloriei lui (1 Pet 4, 12-13).

13. În aceste vremuri neliniștite, dialogul interreligios este indispendabil. Diferențele  înțelegerii adevărului religios nu trebuie să împiedice persoanele de credințe diferite să trăiască în pace și armonie. În circumstanțele actuale, leaderii religioși au responsabilitatea specială de a-i educa pe credincioșii lor în spiritul unui respect față de convingerile celor care aparțin altor tradiții religioase. Sunt absolut inacceptabile tentativele de justificare a faptelor criminale folosind slogane religioase. Nici o crimă nu poate fi săvârșită în numele lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii (1 Cor 14, 33).

14. În afirmarea celeilalte valori a libertății religioase, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru reînoirea fără precedent a credinței creștine ce are loc acum în Rusia și în multe țări din Europa orientală, unde regime atee au dominat timp de decenii. Astăzi lanțurile ateismului militant sunt rupte și în multe locuri creștinii pot, în mod liber, să mărturisească credința lor. Într-un sfert de veac, au fost construite zeci de mii de noi biserici și deschise sute de mănăstiri și școli teologice. Comunitățile creștine înfăptuiesc o importantă activitate caritativă și socială, oferind asistență, în diferite moduri, celor nevoiași. Ortodocși și catolici lucrează deseori cot la cot. Ei sunt martorii valorilor spirituale comune ale conviețuirii umane, dând mărturie astfel despre valorile Evangheliei.

15. În același timp, suntem preocupați de situația din atâtea țări în care creștinii se întâlnesc tot mai fregvent cu o restricție a libertății religioase, al dreptului de a mărturisi propriile convingeri și posibilitatea de a trăi în conformitate cu ele. În special, constatăm că transformarea unor țări în societăți secularizate, străine oricărei referințe la Dumnezeu și la adevărul său, constituie o amenințare gravă pentru libertatea religioasă. Pentru noi este un izvor de neliniște limitarea actuală a drepturilor creștinilor, atunci când nu este vorba chiar de discriminare, când unele puteri politice, cârmuite de unele ideologii seculariste, uneori chiar foarte agresive, încearcă să-i împingă la marginea vieții publice.

16. Procesul de integrare europeană, inițiat după secole de conflicte sângeroase, a fost primit de mulți cu speranță, ca o garanție de pace și securitate. Totuși, invităm să se rămână vigilenți împotriva unei integrări care nu ar fi respectuoasă de identitățile religioase. Rămânând totuși deschiși contribuției altor religii în civilizația noastră, suntem convinși că Europa trebuie să rămână fidelă rădăcinilor ei creștine. Cerem creștinilor din Europa orientală și occidentală să se unească pentru a-l mărturisi împreună pe Cristos și Evanghelia, astfel încât Europa să păstreze spiritul său zidit pe parcursul a două mii de ani de creștinism.

17. Gândul nostru se îndreaptă și spre persoanele care se află în situații de dificultate, care trăiesc în condiții de nevoie extremă și de sărăcie, în timp ce cresc bogățiile materiale ale omenirii. Nu putem rămâne indiferenți la soarta a milioane de imigranți și refugiați care bat la ușa țărilor bogate. Consumismul fără măsură, după cum se vede în unele țări mai dezvoltate, nu face decât să stârpească progresiv resursele planetei noastre. Creșterea inegalităților în distribuția bunurilor pământului mărește sentimentul de nedreptate în confruntările cu sistemul relațiilor internaționale stabilit.

18. Bisericile creștine sunt chemate să apere exigențele dreptății, respectul pentru tradițiile popoarelor și o autentică solidaritate cu toți cei care suferă. Noi, creștinii, nu trebuie să uităm că Dumnezeu a ales ceea ce este nebun în ochii lumii pentru a-i da de rușine pe cei înțelepți, Dumnezeu a ales ceea ce este slab în ochii lumii pentru a-i face de rușine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce este josnic în ochii lumii și disprețuit, ceea ce este lipsit de valoare, pentru a distruge ceea ce este, pentru ca nici un om să nu se poată slăvi înaintea lui Dumnezeu (1 Cor 1, 27-29).

19. Familia este centrul natural al vieții umane și al societății. Suntem preocupați de criza familiei în multe țări. Ortodocșii și catolicii împărtășesc aceeași concepție despre familie și sunt chemați să dea mărturie că ea este un drum de sfințenie, că mărturisește fidelitatea soților în relațiile lor reciproce, deschiderea lor la preocreație și la educația copiilor, la solidaritatea dintre generații și respectul față de cei mai slabi.

20. Familia se fondează pe căsătorie, act liber și fidel al iubirii dintre un bărbat și o femeie. Iubirea este cea care sigilează unirea lor și-i învață să se primească reciproc precum un dar. Căsătoria este o școală a iubirii și fidelității. Putem remarca însă că alte forme de conviețuire sunt puse astăzi la același nivel cu această unire, pe când conceptul de paternitate ș de maternitate ca vocație specifică a bărbatului și femeii în căsătorie, sfințit de tradiția bilică, este tot mai șters din conștiința publică.

21. Cerem tuturor să respecte dreptul fundamental la viață. Milioane de copii sunt privați de însăși posibilitatea de a se naște pe lume. Glasul sângelui pruncilor nenăscuți încă strigă la Dumnezeu (Gen 4, 10). Dezvoltarea așa zisei eutanasii face astfel încât persoanele infirme și bătrânii să simtă greutatea excesivă pentru familiile lor și pentru societate în general. Suntem preocupați de dezvoltarea tehnicilor de procreație asistată medical, fiindcă manipularea vieții umane este un atac al fundamnetelor existenței omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Susținem că este datoria noastră să reamintim că principiile morale creștine sunt neschimbabile, bazate pe respectul demnității omului chemat la viață, conform destinului Creatorului.

22. Astăzi dorim să ne adresăm în special creștinilor tineri. Voi, tineri, aveți ca datorie să nu ascundeți talantul sub pământ (Mt 25, 25), ci să vă folosiți de toate capacitățile pe care Dumnezeu vi le-a dat pentru a vesti în lume adevărul lui Cristos, pentru a încarna în viața voastră poruncile evanghelice ale iubirii de Dumnezeu și față de aproapele. Nu vă fie teamă să mergeți împotriva curentului, apărând adevărul lui Dumnezeu, ale cărei norme zilnice, de veacuri, nu sunt totdeauna conformabile.

23. Dumnezeu vă iubeșe și așteaptă ca fiecare dintre voi să fiți discipolii și apostolii săi. Fiți lumina lumii pentru ca cei care vă înconjoară, văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri (Mt 13, 46). Educați-i pe copii voștri în credința creștină, transmiteți-le perla de mare preț a credinței (Mt 13, 46) pe care ați primit-o de la părinții voștri. Amintiți-vă că ați fost răscumpărați cu un mare preț (1 Cor 6, 20), cu prețul morții pe cruce a Omului-Dumnezeu, Isus Cristos.

24. Ortodocșii și catolicii sunt uniți nu doar de Tradiția comună a Bisericii din primul mileniu, dar și de predicarea Evangheliei lui Cristos în lumea de azi. Această misiune necesită respectul reciproc pentru membrii comunităților creștine și exclude orice formă de prozelitism. Nu suntem concurenți, ci suntem frați, și de aici trebuie să izvorască toate faptele noastre reciproce și către lumea externă. Îi îndemnăm pe catolicii și ortodocșii din toate țările să învețe să trăiască împreună în pace și iubire, și să aibă unii pentru alții aceleași sentimente (Rm 15, 5). Deci nu pot fi acceptate mijloacele necinstite pentru a-i îndemna pe credincioși să treacă de la o Biserică la alta, negând libertatea lor religioasă și tradițiile lor. Suntem chemați să punem în practică porunca Apostolului Paul: Mi-am făcut un motiv de laudă că nu am vestit Evanghelia decât acolo unde nu ajunsese încă numele lui Cristos, pentru a nu zidi pe temelia altuia (Rm 15, 20).

25. Sperăm ca întâlnirea noastră să potă contribui și la împăcare, acolo unde există tensiuni între greco-catolici și ortodocși. Astăzi este clar că metoda uniatismului din trecut, înțeles ca unirea unei comunități cu cealaltă, despărțind-o de Biserica sa, nu este un mod care permite să se restabilească unitatea. Totuși, comunitățile ecleziale ce au luat naștere în asemenea circumstanțe istorice au dreptul să existe și să facă tot ceea ce este necesar pentru a îndeplini exigențele spirituale ale credincioșilor lor, căutând în același timp să trăiască în pace cu vecinii lor. Ortodocșii și greco-catolicii au nevoie de reconciliere și să găsească forme de conviețuire acceptabile reciproc.

26. Deplângem incidentul din Ukraina care a provocat deja multe victime, nenumărate răni locuitorilor pacifici și a aruncat societatea într-o gravă criză economică și umanitară. Invităm toate părțile conflictului la prudență, la solidaritate socială și la fapte pentru construirea păcii. Invităm Bisericile noastre din Ukraina să lucreze pentru a ajunge la armonia socială, să se abțină să participe la conflict și să nu susțină o dezvoltare ulterioară a conflictului.

27. Sperăm ca schisma dintre ortodocșii din Ukraina să poată fi depășită pe baza normelor canonice existente, ca toți creștinii ortodocși din Ukraina să trăiască în pace și în armonie, iar comunitățile catolice din această țară să aducă aportul lor, astfel încât să se vadă tot mai mult fraternitatea noastră creștină.

28. În lumea contemporană, multiformă și totuși unită de un destin comun, catolicii și ortodocșii sunt chemați să colaboreze în mod fratern la proclamarea Veștii Bune a mântuirii, să mărturisească împreună demnitatea morală și libertatea autentică a persoanei, pentru ca lumea să creadă (In 17, 21). Această lume, din care dispar progresiv stâlpii spirituali ai existenței umane, așteaptă de la noi o mărturie creștină puternică în toate sectoarele vieții personale și sociale. De capacitatea noastră de a da mărturie împreună despre Duhul adevărului în aceste timpuri dificile depinde în mare parte viitorul omenirii.

29. În această mărturie îndrăzneață despre adevărul lui Dumnezeu și Vestea cea Bună mântitoare, ne susține Omul-Dumnezeu Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul nostru, care ne întărește spiritual cu promisiunea sa neschimbată: Nu vă fie teamă, turmă mică, fiindcă Tatălui vostru i-a plăcut să vă dea Împărăția sa (Lc 12, 32). Cristos este izvorul bucuriei și al speranței. Credința în el transfigurează viața umană, o umple de sens. De acest lucru s-au putut convinge, datorită expreienței lor, toți cei cărora li se pot aplica cuvintele Aspotolului Petru: Voi, care odinioară nu erați un popor, acum dimpotrivă sunteți poporul lui Dumnezeu; voi, în trecut erați excluși de la milostivirea lui, acum dimpotrivă ați obținut milostivirea (1 Pet 2, 10).

30. Plini de recunoștință pentru darul înțelegerii reciproce exprimat în timpul întâlnirii noastre, privim cu speranță spre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, invocând-o prin cuvintele acestei rugăciuni din vechime: La adăpostul milostivirii tale, ne refugiem Sântă Maică a lui Dumnezeu. Fericita Fecioara Maria, prin mijlocirea ei, să încurajeze fraternitatea acelora care o venerează, pentru ca să fie uniți, la momentul stabilit de Dumnezeu, în pace și în armonia unui singur popor al lui Dumnezeu, pentru slava Preasfintei și indivizibilei Treimi!

Francisc, episcop de Roma     12/02/2016, Havana, Cuba    Kiril, patriarhul Moscovei

Papă al Bisericii Catolice                                                        și al întregii Rusii

După două ore de întrețineri între cei doi înalți ierarhi ai ortodoxiei și catolicicsmului și după semnarea declarației, Papa Francisc și Patriarhul Kiril au făcut câte o scurtă declarație în care sunt exprimate câteva gânduri sincere de ambele părți:

Patriarhul Kiril:

Timp de două ore am avut o discuție deschisă, conștienți pe deplin de responsabilitățile ce le avem față de Bisericile noastre, față de poporul credincios, față de viitorul creștinismului și viitorul civilizației umane. A fost un dialog bogat în conținut, ce ne-a oferit posibilitatea să ascultăm și să înțelegem pozițiile unuia și ale celuilalt. Iar rezultatele întrevederii îmi permit să asigur că în prezent cele două Biserici pot coopera, apărându-i pe creștinii din lumea întreagă, și lucrând împreună, cu deplină responsabilitate, pentru a nu mai fi războaie, viața umană să fie respectată pretutindeni în lume, să se întărească bazele moralei personale, familiare și sociale și, datorită participării Bisericii la viața societății umane moderne, ea să poată să se purifice în numele Domnului nostru Isus Cristos și al Duhului Sfânt.

Papa Francisc: 

Am vorbit ca niște frați, avem același botez, suntem episcopi. Am vorbit despre Bisericile noastre și suntem în acord asupra faptului că unitatea se face mergând. Am vorbit deschis, fără jumătăți de cuvinte și vă asigur că am simțit mângâierea Duhului Sfânt în acest dialog. Mulțuesc Sfinției Sale pentru umila sa fraternitate și pentru bunele sale intenții pentru unitate. Am prevăzut o serie de inițiative, care cred că vor fi valide și se vor putea realiza. De aceea doresc să mulțumesc, încă o dată, Sfinția Sa pentru primirea călduroasă, precum și pentru lucrul din umbră realizat de colaboratorii noștri, și vreau să-i numesc aici pe Eminența Sa Mitropolitul Hilarion și pe Eminența Sa Cardinalul Koch, împreună cu echipele lor. Nu doresc să plec fără să adresez sincere mulțumiri Cubei, marelui popor cubanez și Președintelui său aici prezent. Îi mulțumesc pentru disonibilitatea lui activă. După acest demers, Cuba va fi capitala unității! Și toate acestea să fie spre slava lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și pentru binele Poporului dreptcredincios lui Dumnezeu, sub ocrotirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.

Al patrulea conciliu ecumenic, ținut la Calcedon, în 451, pentru a dezbate împotriva învățăturii lui Eutihie, care promova ideea că în persoana lui Cristos firea umană era înglobată, absorbită de firea divină precum un strop de apă este anihilat de apa dintr-un ocean, a avut câștig de cauză datorită teologiei expuse de Leon cel Mare episcopului de Antiohia, Flavian. Chiar dacă episcopul Romei s-a opus din toate eputerile întrunirii unui conciliu ecumenic, în cele din urmă Tomul către Flavian s-a adeverit a fi platoul de rezistență și norma ortodoxiei calcedoniene în discuțiile cristologice conciliare. Redau aici traducerea acestui document de o importanță majoră pentru înțelegerea felului în care s-a cristalizat învățătura Bisericii despre persoana lui Isus Cristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, adevărat om și adevărat Dumnezeu. Nici umanitatea nu a făcut să micșoreze dumnezeirea, nici dumnezeirea nu a înglobat umanitatea. În Isus Cristos cele două firi sunt prezente și acționează teandric.

Sf. Ioan Gura-de-Aur: teolog, mistagog si liturgist

Pr. Dr. Lucian Dînca

Sf. Ioan, arhiepiscop de Constantinopol între 397-403, supranumit și χρυσόστομος / chrysóstomos, adică Gură-de-Aur, datorită cuvântului de învățătură sfântă distribuit cu deosebită înțelepciune și justețe teologică, spirituală și mistică, este unul dintre cei mai mari și importanți teologi ai creștinismului din antichitatea târzie. Viața lui ne este destul de bine cunoscută, uneori chiar cu detalii mai mult sau mai puțin pitorești, datorită marilor istorici bisericești ai vremii: Socrate din Constantinopol[1], Sozomen Scolasticul[2] și Teodor al Cirului[3]. Actele sinodului de la Stejar[4] sunt extrem de importante pentru a cunoște circumstanțele și motivele care au condus la condamnarea și caterisirea arhiepicopului Constantinopolului în plină criză origenistă.

1.     Copilăria și formarea unui mare viitor teolog și vorbitor

Ioan s-a născut între 344/349 la Antiohia, oraș cu o veche tradiție teologică. Aici, Lucian din Antiohia fondase, în jurul anului 270/280, o școală exegetică, unde se practica interpretarea textelor biblice după sensul lor literal, viz-a-vis de cea existentă deja la Alexandria, unde predomina interpretarea alegorigă a Scripturii. Tatăl său, Secundus, ofițer în armata imperială din Siria, l-a dat pe mâna unuia dintre cei mai renumiți învățați ai vremii, Libanius, retor, filosof sofist, care întrebat pe patul de moarte pe cine ar lăsa ca urmaș, acesta a răspuns fără pic de ezitare: „Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii“ (Sozomen, Istoria bisericească, VIII, 2). Rămas orfan de tată din fragedă copilărie, mama lui, Antusa, continuă să se ocupe de buna educație a fiului ei. Astfel își însușește cunoștințe aprofundate în retorică, gramatică, filosofie, studii biblice și mai târziu în teologie. La vârsta adolescenței se trezește în el dorința după o viață retrasă, petrecută în contemplație și asceză, departe de zgomotul orașului. Se împrietenește cu un anume Vasile, a cărei identitate exactă nu o vom ști poate niciodată, cu care împărtășește aceleași idealuri de viață ascetică. Împreună decid ca la sfârșitul perioadei de studii să se retragă în pustie pentru a duce o viață vrednică de un filosof în contemplarea divinului. Episcopul de Antiohia, Meletie, remarcă frumusețea spirituală a tânărului Ioan și ascensiunea lui pe treptele contemplației și ale vieții mistice și-l ia pe lângă el în palatul episcopal. După o perioadă de catecumenat și de formare catehetică intensă este botezat la vârsta de 18 ani.

2.     Cariera în ierarhia bisericească

Imediat după botez devine un elev dintre cei mai renumiți ai marelui biblist antiohean, Diodor de Tars. Familiarizat cu interpretarea textelor sfinte se poate consacra, trup și suflet, studiului teologiei. Dorința de pustietate devine tot mai mare și plănuiește, cu amicul său Vasile, să nu accepte nici o altă sarcină bisericească din dragoste față de asceză. Dumnezeu însă avea alte planuri cu el. În lucrarea Despre preoție, devenită un best-seller al vieții preoțești, Ioan povestește prin ce a trebuit să treacă înainte de a se vedea hirotonit preot. Fiind cu Vasile în pustiu, ducând o viața intensă de asceză și rugăciune, episcopul din Antiohia, trimite o delegație pentru a-i aduce pe cei doi ermiți în oraș spre a le impune mâinile întru hirotonire preoțească. Amândoi avansează argumente în defavoarea lor pentru acceptarea unei asemenea sarcini, considerând că viața preoțească este rezervată unor persoane alese de Dumnezeu și cu bună orânduială. Nici un argument nu convinge delegația episcopului. Atunci, Ioan, considerându-l vrednic pentru preoție pe Vasile și ca să nu priveze Biserica Antiohiei de un asemenea preot, pune la cale o șiretenie. Îi propune lui Vasile să accepte împreună treapta preoțească. Fac deplasarea în catedrala din Antiohia, numai că după ce episcopul i-a impus mâinile lui Vasile, Ioan s-a retras pe vârful picioarelor din biserică și a luat drumul spre pustiu. Supărat din cale-afară, Vasile vine în pustiu unde-l întâlnește pe amicul său căruia îi aduce toate reproșurile din lume pentru înscenarea la care l-a supus în văzul tuturor. În cele din urmă, Ioan cedează insistențelor lui Flavian, succesorul lui Meletie pe scaunul Antiohiei, și acceptă sfințirea întru preot. Începe pentru el o vastă muncă de păstor, scriitor, teolog, administrator al eparhiei sub directa îndrumarea a episcopului Flavian. Se remarcă îndeosebi cu cele 21 de predici Despre statui. Despre ce este vorba? Locuitorii din Antiohia erau supuși la taxe iperiale dintre cele mai grele. Nemaiputând suporta greutatea plății, au iscat o revoltă populară în oraș distrugând toate statuile împăraților, printre care și cea a lui Teodosie și a soției lui defuncte, Flacila, precum și cele ale fiilor săi, Onorius și Arcadius. Antiohienii sunt acuzați, pe bună dreptate, de crima de lezmajestate, deoarece statuia îl reprezintă pe Suveran și este un adevărat obiect de venerație pentru popor. În timp ce Flavian merge la Constantinopol să mijlocească iertarea antiohienilor, Ioan rostește 21 de omilii, rămase în tradiția literară creștină sub numele Despre statui. În aceste omilii, predicatorul revelează sufletul său de păstor și iubitor de adevăr. Lectura lor, benefică tuturor timpurilor, ne conduce să vedem că evenimentele întâmplate la Antiohia, în secolul al V-lea, nu au adevărata lor valoare, în inima predicatorului, decât integrate în istoria largă a mântuirii, replică a istoriilor biblice majore și ilustrația gândirii teologice. Datorită acestor omilii inima împăratului s-a îmblânzit, iar poporul antiohian nu a fost nimicit.

În anul 398, episcopul de Constantinopol, Nectarie, trece la cele veșnice, iar împăratul Arcadius, succesorul tatălui său Todosie, îl aduce pe Ioan spre a fi consacrat episcopul capitalei Imperiului de Orient. Teofil de Alexandria este celebrantul aceste ceremonii, cel care va deveni dușmanul său de neegalat și care-l va conduce la ruină. Odată devenit episcop inițiază o muncă de reînvigorare și de reforme profunde în Biserică. Începe cu viața monahală și cu ierarhia bisericească. Reformele taie în carne vie și se nasc foarte repede numeroși dușmani. Printre ei putem numi trei episcopi, Severian de Gabala, Acachie de Bereea și Antioh de Ptolemais, și un stareț, Isac, din prejma Constantinopolului. Severian, era un om perfid și ar fi râvnit postul de arhiepiscop de Constantinopol; Acachie era supărat pe Ioan că nu l-ar fi tratat conform rangului său bisericesc într-una din vizitele lui la palatul episcopal al Constantinopolului; iar Antioh, iubitor de arginți, merge pe mâna celui care-l plătea mai bine pentru a născoci ceva împotriva lui Ioan. Starețul Isac, în loc să-și vadă de treburile mănăstirești, acumula acuze la adresa epscopului Ioan și-l discredita înaintea împărătesei Eudoxia. Deasemenea, trei doamne din înalta societate intră și ele în cercul vicios: Marsa, soția generalului Promotus, cea care s-a ocupat de educația împărătesei Eudoxia; Castricia, soția lui Saturnin; Eugrafia, văduvă și nebună. Toate trei sfidau simțul cuviinței printr-un lux orbitor și fregventau arenele de teatru. Episcopul Ioan le apostrofează astfel: De ce, babe fiind voi cu vârsta, constrângeți trupul să întinerească purtând breton pe frunte, ca desfrânatele, dezonorând femeile cinstite și înșelând pe cei cu care vă întâlniți? Și aceasta o faceți văduve fiind voi! În rest poporul dreptcredincios din Constantinopol este la cinste cu un asemenea păstor. Ioan devine foarte repede tatăl orfanilor, susținătorul văduvelor, îndrumătorul fecioarelor pe drumul perfecțiunii evanghelice, apărătorul celor nevoiași. Se făcea totul pentru toți în numele lui Cristos.

3.     Condamnarea, caterisirea și moartea lui în drum spre exil

Totuși, Teofil al Alexandriei, chiar episcopul ce l-a consacrat, nutrește pizmă și dușmănie de moarte față de Arhiepiscopul Constantinopolului, și va duce la bun sfârșit căderea lui Ioan Gură-de-Aur. Profită de „cazul” așa-zișilor frații lungi, Isidor, Dioscor, Ammoniu, Eusebiu, Eftimie și Hierax, izgoniți de Teofil din Egipt, fiind acuzați de origenism; ei ajung la Constantinopol unde-l roagă pe Ioan să intervină în favoarea lor, însă fără succes. Ioan îi instalează în casa de oaspeți la Constantinopol unde erau întreținuți din fondurile diaconiței Olimpiada, a altor dame înstărite și din munca lor manuală; însă nu le-a acordat comuniunea bisericească, nu-i admintea la rugăciuni și nici la împărtășanie; Teofil îl acuză pe Ioan că-i primește pe acești clerici caterisiți în Biserica din Alexandria la comuniune în Biserica Constantinopolului; Teofil se înfurie și-l exclude din episcopat pe Dioscor, iar lui Ioan îi scrie: Cred că știi hotărârea canonică de la Niceea, care stabilește că un episcop nu poate judeca dincolo de hotarele eparhiei lui; iar dacă nu știi, află acum și abține-te de la plângere împotriva mea. Dacă e să fiu judecat, va trebui să fiu judecat de episcopii egipteni, nu de tine, care te afli la o depărtare de 75 de zile de drum.

În aceste condiții, împărattul crede de cuviință să se țină un sinod local la Stejar, cartier mărginaș al Calcedonului. Sinodul se întrunește în anul 404. La origine era vorba despre un sinod prevăzut pentru a-l pune la punct pe Teofil și politica lui bisericească. Ioan este chemat să facă judecata lui Teofil, însă refuză. Teofil profită de acest act de iertare și preia inițiativa. Dușmanii lui Ioan sunt pe banca acuzatorilor, pe care se afla chiar și preotul Chiril, viitorul episcop al Alexandriei, nepotul lui Teofil. Ioan își simte sfârșitul: Fraților, rugați-vă, dacă-l iubiți pe Cristos, nimeni să nu-și părăsească Biserica din pricina mea; căci eu de-acuma sunt gata pentru jertfă și vremea despărțirii mele s-a apropiat, după cuvântul lui Paul (2 Tim 4, 6); îndurând multe necazuri, voi părăsi viața, precum văd. Ioan nu se prezintă înaintea sinodului; atunci Teofil, în numele sinodalilor, redactează un text către împărat: Pentru că Ioan, acuzat de unele crime și conștient de ele, n-a voit să se prezinte la sinod, pe un asemenea om legile îl caterisesc. Plângerea împotriva lui conține și crima de lezmajestate. Pietatea voastră va porunci ca Ioan, chiar fără voia lui, să fie înlăturat și pedepsit pentru lezmajestate, fiindcă nouă nu ne e îngăduit să examinăm așa ceva.

Ioan este condamnat, decăzut din demnitatea arhierească și obligat să ia drumul exilulului. Slăbit de puteri și cu o sănătate destul de fragilă, dar și din cauza vremii destul de aspre moare pe cale, la Comana în 407, zicând: Slavă lui Dumnezeu în toate.