• Corespondență între Ieronim și Augustin

    Corespondență între Ieronim și Augustin

    Redau aici doua scrisori din corespondenta unot doi mari scriitori și teologi ai Bisericii secolului al IV-lea al creștinismului: sfântul Ieronim din Stridon (348-419), biblist, exeget, moralist, teolog și ascet inscontestabil, și sfântul Augustin din Tagaste (354-430), episcop de Hipona, teolog, exeget, filosof și întemeietor de viață monahală în Biserica apuseană. 

     

    Sf. Ieronim către Sf. Augustin: recomandare episcopului de Hipona

    Scrisoare scrisă în 397 din Betleem

    Ieronim către sfântul și drept-credinciosul, Fericitul Episcop Augustin, salut în Domnul. Împins de datoria sfântă să-ți transmit salutul meu, ți-am scris anul trecut, prin fratele, subdiacon, Asterius; vreau să cred că ai primit această scrisoare. Astăzi îți scriu din nou prin fratele, diacon, Presidius; întâi de toate, te rog să-ți amintești de mine; apoi îți încredințez și mesagerul acestei scrisori, care-mi este drag și te rog să-i acorzi protecție și ajutor, indiferent de nevoile lui; slavă Domnului, nu-i lipsește nimic în ce privește lucrurile materiale, însă este într-o căutare reală de prieteni, oameni respectabili, și nimic nu-l poate face mai fericit decât să închege prietenii frumoase și trainice. Vei putea afla de la el de ce s-a decis să se stabilească în Occident.

    Fiind într-o mănăstire, nu sunt scutit de nenorocirile mării acestei lumi agitate și sufăr din cauza dificultăților pelerinajului. Însă speranța mi-am pus-o în Cel care a spus: „Aveți încredere, eu am biruit lumea” (In 16, 33) și tot de la El aștept ajutorul ultim în lupta împotriva diavolului, dușmanul nostru. Te rog să transmiți salutul meu sincer și profund sfântului și venerabilului frate, Papa Alipius. Frații care se străduiesc să-l slujească pe Domnul în mănăstire cu mine te salută.

    Cristos, Dumnezeul nostru Atot-Puternic să-ți dea sănătate și să-ți amintești de mine, o, cu adevărat sfânt și venerabil, Domn și Papă.

     

    Sf. Augustin către Sf. Ieronim: despre De viris illustribus și origenism

    Scrisoare scrisă în anul 397

    Augustin către prea-iubitul și scumpul Domn și frate Ieronim, colegul meu în preoție. Țin să-ți mulțumesc în primul rând fiindcă mi-ai scris o scrisoare adevărată în schimbul unui simplu salut de la mine. Însă scrisoarea ta este mult prea scurtă în comparație cu ceea ce m-aș fi așteptat de la un om ca tine, căruia niciodată nu i se pare prea lungă, indiferent cât timp ar necesita scrierea ei. Chiar dacă ești ocupat cu tot felul de treburi în folosul altora și prins de grijile zilnice, nu ți-aș ierta cu ușurință o scrisoare atât de scurtă dacă nu m-aș gândi la cuvintele atât de puține la care ea răspunde. Te rog să începi, cu mine, o corespondență prin scrisori pentru a nu lăsa ca absența trupească să ne separe, chiar dacă, știm bine, suntem mereu uniți în Domnul prin unitatea duhului, chiar și atunci când tăcerea este reciprocă. Cărțile pe care le publici de ceva vreme mi-au permis să te cunosc aproape perfect. Dacă ar trebui să spun că nu te-aș cunoaște fiindcă nu te-am văzut niciodată, și tu ai putea spune același lucru, deoarece nici tu nu m-ai văzut vreodată. Însă, dimpotrivă, dacă tu te cunoști pe tine însuți fiindcă îți cunoști duhul, eu te cunosc destul de bine datorită cărților tale și îl laud pe Domnul fiindcă ți-a dat inteligență pentru a scrie spre folosul tău, al meu și al fraților care citesc.

    Acum ceva vreme s-a întâmplat să pun mâna pe o cartea de-a ta; nu-mi amintesc exact titlul, deoarece nu cred că avea un titlu, după obicei, pe prima pagină. Fratele la care am găsit acea carte spunea că se numea Epitaf. Aș putea crede că tu ai fi dorit să-i dai un asemenea titlu, dacă nu aș fi văzut că în lucrare ai fi scris despre viața sau scrierile unor bărbați morți. Însă deoarece mulți dintre cei cărora le reamintești scrierile trăiau încă atunci când ai publicat cartea, ba mai mult, sunt și acum în viață, m-ar mira ca tu să fi ales acest titlu, sau să fi crezut așa ceva. În rest, cartea mi se pare foarte interesantă, folositoare și nu pot decât să te felicit.

    În comentariul tău la scrisoarea către galateni, a sfântului Paul, am aflat un loc ce mă neliniștește foarte tare. Dacă admitem în Sfintele Scripturi ceva de genul minciunii oficiale, ce autoritate ar mai avea? Am putea oare să tragem o învățătură din ceva a cărei credibilitate este distrusă de îndrăzneala unei minciuni îndărătnice? Imediat ce ai scris acest text, dușmanul tău va găsi pretext să te acuze că afirmi ceva suspect. Și cu cât mai mult acest lucru este adevărat atunci când tu dorești să comentezi un text celebru al sfântului Paul: „Dumnezeu îmi este martor că nu mint cu nimic atunci când vă scriu” (Gal 1, 20), ar trebui să credem și să spunem că acest Apostol ar fi mințit atunci când spune despre sfântul Petru și despre sfântul Barnaba: „Dacă am văzut că ei nu merg drept, după adevărul Evangheliei”? (Gal 2, 14) Dacă sfântul Petru și sfântul Barnaba mergeau drept, sfântul Paul a mințit; dacă a mințit în acest loc, unde a spus adevărul? Am putea oare spune că zice adevărul atunci când ne convine nouă? Iar când este în opoziție cu gândurile noastre putem oare pune textul pe seama unei minciuni neoficiale? Cu o asemenea regulă, nu vor lipsi motive pentru a demonstra că Apostolul nu doar a putut, ci chiar a trebuit să mintă. Nu este necesar să-ți expun aici prin multe cuvinte argumentele mele, mai ales când știu cu cine stau de vorbă, tu, a cărei iscusită înțelepciune nu are nevoie decât de un singur cuvânt. Nu am nici o pretenție orgolioasă că aș putea îmbogăți, prin argumentele mele, geniul tău de comentator al Scripturilor, tu care ești bine înzestrat cu daruri divine; nimeni, în afară de tine, nu este în măsură să corecteze această lucrare a ta.

    Nu-mi stă mie în puteri să te învăț cum ar trebui să înțelegem ceea ce spune același Apostol: „M-am făcut evreu cu evreii, pentru a-i câștiga pe evrei” (1 Cor 9, 20) și restul spus datorită compasiunii milostivirii, nicidecum pentru a ascunde înșelăciunea. Astfel cel care slujește un bolnav devine, într-o oarecare măsură, bolnav ca și el; nu spune că are febră ca și el, însă se gândește, cu aceeași trăire a bolnavului, la felul în care ar dori să fie slujit dacă ar fi în locul lui. Sfântul Paul era evreu; odată devenit creștin, nu a abandonat tainele primite de poporul evreu în vremea pe când era evreu, atunci când tradiția iudaică le prescria spre binele evreilor. Le-a păstrat chiar și atunci când a devenit apostol al lui Cristos; însă a făcut asta pentru a arăta că aceste semne religioase nu aveau nimic vătămător pentru cei care, după ce le-au primit de la părinții lor, rămâneau atașați, chiar dacă mai apoi au aderat la credința în Cristos, fără să mai pună totuși speranța mântuirii lor în aceste mistere iudaice. Aceeași taină a mântuirii, semnificată prin tainele primite odinioară, erau eficace tocmai datorită Domnului Isus. De aceea sfântul Paul nu credea necesar să impună păgânilor un jug apăsător și inutil cu care nu erau familiarizați și care i-ar fi putut îndepărta de la credință (Fap 15, 28).

    Nu a intrat în conflict cu sfântul Petru fiindcă acesta respecta tradiția strămoșilor; sfântul Petru putea face acest lucru, dacă ar fi dorit, fără minciună, fără inconveniente și pe bună dreptate: erau lucruri nefolositoare, obișnuite și care nu făceau rău cu nimic. Însă încercarea de a-i iudaiza pe păgâni, ca și cum asemenea practici mai erau necesare pentru mântuire, chiar și după venirea Domnului, acest lucru adevărul îl respinge în mod categoric prin ministerul apostolic al lui Paul. Sfântul Petru nu ignora așa ceva, însă îi era teamă de cei netăiați împrejur. De aceea Paul intră în discuție aprinsă cu el și îi spune care este adevărul; iar Sfânta Scriptură, lăsată lumii pentru propășirea în credință a generațiilor ce vor veni, nu este slăbită prin acceptarea unei minciuni și autoritatea ei nu este în nici un fel îndoielnică, nici șovăitoare. Nu vrem, și, aș spune chiar, nu trebuie subliniate consecințele detestabile la care ar putea da naștere asemenea interpretări. Pentru mai multă claritate și mai mare precizie ar trebui să avem o discuție doar noi doi, față către față.

    Sfântul Paul părăsise ceea ce evreii aveau ca practici nefolositoare; mai întâi se despărțise de ei prin faptul că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și, voind să stabilească propria lor dreptate, „nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu” (Rom 10, 3). Un alt lucru nefolositor, părăsit de sfântul Paul, mai era și credința ce o respectau evreii în observarea cu strictețe a datinilor de odinioară nu doar ca datini, ci ca fiind necesare mântuirii chiar și după pătimirea și învierea lui Cristos, după instituirea și arătarea sacramentului harului după rânduiala lui Melchisedec. A existat o vreme în care asemenea practici erau necesare; nu avem nevoie de altă mărturie decât cea a martirului macabeilor care, altfel, ar fi fost fără folos și fără nici un scop (2 Mac 7, 1). În fine, marele Apostol se despărțea de evrei când aceștia îi atacau pe predicatorii creștini ai harului, care în ochii lor nu erau decât niște dușmani ai Legii. Avem aici de-a face cu erori și dispoziții vicioase pe care sfântul Paul le „combătea și le considera drept urâciuni, decis să piardă totul pentru a-L dobândi pe Isus Cristos” (Fil 2, 8) și nu se opunea respectării Legii conform obișnuinței strămoșilor, respect practicat de el însuși dar fără nici o necesitate de mântuire, așa cum credeau evreii, și fără dispoziții vicioase, așa cum îi reproșa sfântului Petru. Dacă sfântul Paul a respectat ceremoniile strămoșilor pentru a da de înțeles că era evreu pentru a-i câștiga pe evrei, de ce nu a adus jertfe cu păgânii, el care a trăit ca fără lege cu cei care nu aveau lege, pentru a-i câștiga și pe ei? Însă el era evreu din fire și spune toate acestea nicidecum pentru a lăsa să se înțeleagă că nu mai era, ci pentru a veni, cu milostivire, în ajutorul evreilor și al păgânilor; pentru a deveni mai milos, pare că acceptă chiar și erorile lor; nu este vorba despre viclenia minciunii, ci despre îmblânzirea milostivirii. Apostolul ne spune ferm într-un alt loc: „M-am făcut slab cu cei slabi, pentru a-i câștiga pe cei slabi” (1 Cor 9, 22) iar concluzia: „M-am făcut totul tuturor pentru a-i câștiga pe toți” are drept scop să ne arate slăbiciunile fiecăruia, evidente în mila Apostolului. Iar când spunea: „Cine suferă fără ca eu să nu sufăr?” (1 Cor 11, 29), nu se prefăcea că era slab, ci era într-adevăr.

    Te rog deci să fii mai sever, creștinește și intelectual, cu tine însuți pentru a fi în măsură să corectezi această lucrare și să cânți, după cum spun păgânii, palonidia: adevărul creștinilor este cu mult incomparabil mai frumos decât Elena a grecilor (este vorba despre istoria mitologică a poetului Stesicore, care și-a pierdut vederea fiindcă a denigrat-o pe Elena, însă apoi a compus un poem reparator în cinstea ei); pentru acest adevăr martirii noștri au luptat împotriva Sodomei mai mult decât eroii nu au luptat în trecut pentru Elena împotriva Troiei. Nu spun acestea pentru a insinua că ar trebui să-ți recapeți ochii inimii; Doamne ferește, nu cred că i-ai pierdut! Însă o spun pentru ca ochii tăi, sfinți și vigilenți, să-ți folosească pentru a preîntâmpina eventualele consecințe ce s-ar ivi, și de care poate nu ți-ai dat seama din lipsă de atenție, conducând pe unii să creadă că scriitorul cărților divine a putut, în mod deliberat și pios, să mintă asupra unui aspect.

    Ți-am scris, acum ceva vreme, o scrisoare ce nu a ajuns la tine, fiindcă cel care trebuia să ți-o ducă nu a mai plecat. Aveam un gând, în timp ce dictam acea scrisoare, și nu vreau să îl uit aici: dacă ai o opinie diferită de a mea și dacă ai dreptate, te rog să ierți sensibilitatea mea; iar dacă modul tău de a gândi despre adevăr este diferit de al meu (deoarece opinia ta nu va fi mai bună decât în măsura în care va fi adevărată), atunci ar exista din partea mea o mare greșeală într-o eroare care ar facilita adevărul, dacă se poate spune că adevărul poate uneori să faciliteze minciuna.

    Referitor la ceea ce mi-ai scris despre Origen, știam că trebuie să aprob și să laud tot ceea ce este bun și adevărat, nu doar în lucrările bisericești, dar și în orice altă carte, și că trebuie dezmințită și condamnată orice eroare și falsitate în aceste cărți. Însă ceea ce îți ceream atunci și îți cer și acum, bazându-mă pe înțelepciunea ta, este să-mi arăți toate punctele în care acest mare om s-a despărțit într-adevăr de adevăr. Cartea în care ai citat, în măsura în care îți aminteai, autorii bisericești și scrierile lor ar fi, cred eu, mai utilă dacă, după ce ai numit ereticii (și aș dori să știu de ce i-ai omis pe unii), ai mai spune și de ce trebuie să ne ferim de ei. Poate te temeai că lucrarea ar fi devenit prea voluminoasă dând mai multe informații despre punctele înaintate de autoritatea catolică împotriva ereticilor; în acest caz te rog, din dragoste față de frații mei, dacă ocupațiile tale îți permit ceva timp liber, să nu consideri că va fi un lucru prea greu, după ce, datorită harului Domnului Nostru, ai ajutat și încurajat atât de mult sfintele litere în limba latină, să aduni într-o carte, nu prea voluminoasă, învățăturile obraznice ale tuturor ereticilor care s-au străduit, până azi, să se opună credinței creștine, fie din orgoliu, fie din ignoranță sau îndărătnicie; va fi o lucrare foarte folositoare celor care nu au ușurința să cerceteze prin ei înșiși sau care, nefiind instruiți în litere, nu-și pot permite să studieze aceste lucruri. Te voi ruga stăruitor dacă n-aș ști că insistența ar fi semnul obișnuit prin care ne arătăm lipsa de caritate. Îl încredințez bunăvoinței tale pe Paul, fratele meu în Isus Cristos; dau mărturie că se bucură de multă cinste la noi.


    votre commentaire
  • Scrisoarea sfântului Ieronim către Eustochia: Despre feciorieIulia Eustochia, fiica cea mică a unui creștin, Paul, ducea viața consacrată în apartamentul retras al palatul mamei ei. În această scrisoare, Ieronim o îndeamnă să păstreze fecioria, dându-i și mijloacele necesare, și refuză cu violență orice obiecție adusă de păgâni și de creștinii lâncezi în defavoarea unei asemenea alegeri de viață. Scrisoarea nu conține o structură riguroasă. Totuși putem identifica următoarele subiecte abordate : introducere (1-2), vigilență (3-5), înfrânarea sensurilor (6-8), sobrietate și mortificare (8-12), despre fecioarele ușuratice sau vinovate (13-15), critica fecioarelor mundane (16), retragerea în celulă (17-18), căsătorie și feciorie (19-24), rugăciunea în celulă (25-26), fuga de orgoliu și singurătatea (27), critica monahilor și clericilor mundani (28), cum să se comporte cu alte fecioare (29), visul sfântului Ieronim (30), războiul înfrânărilor (31-33), descrierea monahismului egiptean (34-36), rugăciunea (37), viața înfrânată a monahilor și fecioarelor (38-40), epilogul: răsplata cerească (41). Scrisoarea a fost scrisă, fără îndoială, în primăvara anului 384. Sfântul Ieronim ajunge la Roma în vara anului 381, fiind chemat de Papa Damasie I. Este numit secretarul particular al Papei și bibliotecar la biblioteca Vaticană. Totul era pregătit ca Ieronim să preia scaunul papal la moartea lui Damasie. Acesta moare în vara anului 384, însă Scrisoarea lui Ieronim către Eustochia stârnește multă ură împotriva lui, din partea ecleziasticilor dar și a credincioșilor, încât se vede nevoit să reia drumul Palestinei, unde va și muri în anul 420.

    Tillemont, renumitul istoric bisericesc francez, de la școala Port-Royal, spune următoarele lucruri despre recepția acestei scrisori în societatea romană:

    "Scrisoarea către Eustochia nu s-a bucurat de o primire elogioasă la Roma, dimpotrivă, a fost foarte criticată. Nimeni nu a criticat cele spuse despre feciorie, care dobândește în această scrisoare un statut deasura căsătoriei; însă, deoarece dorința ce o avea de a o instrui pe Eustochia l-a obligat să critice multe lucruri din societatea romană, să se opună viciilor monahilor falși și a fecioarelor destrăbălate și să-i critice chiar și pe oamenii bisericii; mulți s-au simțit criticați în această scrisoare, deoarece fiecare se recunoștea, într-un fel sau altul, în cele spuse și în loc să-l asculte ca pe un prieten care dă sfaturi l-au considerat ca pe un dușman și un acuzator public al moravurilor lor. I-ar fi putut trece cu vederea multe lucruri, însă faptul de a fi spus explicit că fecioarele trebuie să rămână doar cu persoanele de sexul lor și să nu intre în contact deloc cu bărbații, a fost destul pentru a stârni dușmănii în tot orașul; peste tot era arătat cu degetul, toți îl urau, mai ales cei care se vedeau criticați de spusele lui adevărate. Alții erau supărați fiindcă a expus în public defectele multor monahi: lăcomia, slava deșartă, orgoliul, zgârcenia, superstiția, etc. A fost acuzat de învinuiri false și chiar de erezie fiindcă a îndrăznit să critice chiar și lucrarea lui Dumnezeu (ca maniheii) deoarece spunea că o fecioară trebuie să se ferească de vin ca de otravă, ceea ce el află și explică în scrisoarea sfântului Paul către galateni.

    Rufin îl va critica la rândul lui reluând spusele din scrisoare, că mama unei fecioare devine "soacra lui Dumnezeu". El susține că toți păgânii și dușmanii lui Isus Cristos, apostații, prigonitorii și toți cei care urăsc numele creștinilor, făceau copii ale acestei scrisori pentru a lua în râs Biserica deoarece erau descrise într-un foel destul de rușinos toate viciile ecleziasticilor, din toate gradele ierarhice, din toate ministerele și din toate angajamentele bisericești; păgânii aveau astfel motive să râdă de creștini deoarece faptele de care ei îi acuzau pe creștini erau spuse acum de unul dintre creștinii de seamă ai Romei. Rufin vorbește însă aici în calitate de dușman al lui Ieronim și nu caută decât să exagereze în multe lucruri.

    Sfântul Ieronim reușise deja să rezolve problema invidiei și nemulțumirilor familiei lui Blesille, pentru a o îndreptăți pe această văduvă; iar din cele scrise lui Furia, despre un subiect asemănător, putem vedea însă că era considerat de asemenea drept magician și seductor și că merita să fie condamnat de toată lumea. Bronius crede că este adevărat și ceea ce se spunea împotriva lui atunci când Ieronim, vorbind despre convertirea lui Blesille, zice: "Se spune că sunt monah, fiindcă nu folsesc haine de in; mă numesc auster și melancolic fiindcă nu mă înscriu pe lista bețivanilor și nu particip la plăceri munade. Dacă nu mă îmbrac îngrijit, toți îimi spun, invocând proverbul, "este un grec și un șarlatan". Însă cele mai trăsnite acuzații la adresa monahilor au fost făcute la moartea lui Blesille și la lacrimile sfintei Paula, ceea ce, în opinia mea, nu s-a întâmplat după scrisoarea către Eustochia. Este evident că zgomotul despre plecare sfintei Paula, care dorea să se retragă la Ierusalim, a jucat un rol nefast împotriva lui Ieronimi, făcându-l și mai demn de ură înaintea oamenilor din Roma.

    Toate acestea împreună au produs o schimbare atât de mare în spirite încât, dacă înainte de a o cunoaște pe sfânta Paula se bucura de stimă de sfințenie din partea tuturor, după această apropiere de sfântă parcă toate virtuțile l-au părăsit dintr-o dată, toți îl arătau cu degetul și-l învinuiau de cele mai mari crime. În plus, unii îi mai reproșau și modificări aduse la Noul Testament, fiind, în acel moment, pe puncutul de a finaliza traducerea în Vulgata. Această oală misterioasă, pe care o văzuse deja Ieremia din Aquilon, și care revelează eforturile diavolilor și răutăcioșilor împotriva sfinților, începea să clocotească. Senatul fariseilor s-a ridicat împotriva lui: nimeni nu mai ascundea ura față de sfântul Ieronim, cum făceau și scribii cu Isus Cristos; toți, înarmați de o mare ignoranță referitor la sfântul nostru, îl urmăreau ca pe unul dintre cei mai mari războinici, declarându-i război deschis pe toate fronturile. Baronius spune că acest senat al fariseilor este "clerul din Roma" și recunoaște că sfântul Ieronim s-a ridicat împotriva clerului roman având argumente bine întemeiate. [...] Refritor la acuzația despre modificările din Noul Testament, sfântul Ieronim identifică acele locuri în care a intervenit însă pentru a sublinia ignoranța acuzatorilor în materie de itnerpretare biblică și a-i învinovăți din nou că se ocupă mai mult de vizitele făcute fecioarelor decât cu studiul Bibliei. În sfârșit, scrisoarea către Eustochia a stârnit zarvă mare în Roma și l-a costat chiar scaunul Papal pe Ieronim.


    votre commentaire
  • Ieronim & Rufin: între prietenie și dușmănie

    Redau aici traducerea unor scrisori din care reiese prietenia celor doi mari erudiți ai creștinismului secolului al IV-lea, Ieronim și Rufin, dar și începutul unei dușmănii care a rămas celebră în istoria Bisericii. Cei mai mari și desăvârșiți prieteni au devenit, peste noapte am putea spune, dușmani de moarte, dușmănie alimentată prin scrisori de ambele părți, prin apologii, prin învinuiri reciproce; dușmănia lor a intrat în mormânt odată cu ei; nu au avut bucuria să cunoască împăcarea, decât timp de o vreme foarte scurtă dealtfel, după care nu a urmat decât un întreg calvar al urii din care nu au mai iesit până la moarte. Mulți specialiști, citindu-le lucrările și scrisorile, nu pot decât să se întrebe: cum de două capete atât de luminate de Dumnezeu au risipit atâtea energii și timp pentru discuții aprinse între ei. În ultima scrisoare tradusă aici, chiar dacă nu apare numele lui Rufin, despre el este vorba, iar Ieronim încearcă să se apere, folosindu-se de tot arsenalul retoric și de toată influența lui mediatică pentru a-l demola pe cel ce îndrăznește să-i aducă vreo acuzație, indiferent de ce natură ar fi ea.


    votre commentaire
  • Datorită spiritului său polemic, sfântul Ieronim și-a îndepărtat mulți prieteni din cercurile lui. I se întâmplă deseori să scrie celor pe care încă îi consideră prieteni, însă nu primește răspunsuri. Prietenia, în opinia lui, se întreține prin scrisoari atunci când prietenii sunt îndepărtați. De aceea îi ceartă aspru pe cei care neglijează acest aspect al prieteniei. În scrisorile ce le public aici se revelează exigența sfântului Ieronim față de cei pe care-i consideră prieteni. Nu există motive pentru care să nu scrii câteva rânduri prietenului tău, chiar dacă ar trebui să-i scrii doar faptul ca nu ai nimic să-i spui. La rândul său, când alții îi atrag atenția că nu este fidel în a răspunde scrisorilor, atunci are dreptul să se justifice acuzând o boală zdravănă și aducând argumente oratorice dintre cele mai convingătoare pentru a se scuza. Citirea acestor scrisori ne arată fața unui polemist care recunoaște că nu poate trăi totuși fără să aibă prieteni, fără să iubească și să fie iubit.

    Scrisori ale Sf. Ieronim către prieteni

     

    Către Nicetas, sub-diacon din Aquileia: reproșuri pentru tăcerea lui

     Scrisoare scrisă în pustiu, în 371

     Turpilius, poet comic, vorbind despre comerțul epistolar, spune că este unicul mijloc care face să fie prezenți cei absenți. Acest autor a spus adevărul, chiar dacă vorbea despre un subiect care nu este decât pură ficțiune. Într-adevăr, nu este oare un fel de a-și poseda prietenii atunci când te întreții cu ei prin scrisori? Astfel, un asemenea comerț a fost practicat încă din vremea popoarelor barbare din Italia, pe care Ennus le numește „oamenii din vechime”, care, după cum spune Ciceron în cărțile Retorica, trăiau într-un fel sălbatic. Deoarece hârtia și papirusul erau încă necunoscute, ei scriau fie pe tablete din lemn bine șlefuite, fie pe coajă de copac. Astfel cei care aduceau asemenea scrisori se numeau „tablagii” (purtători de tablete), „mesageri”; cei care le scriau se numeau „cărturari”, „copiști”, de la termenul „carte”, formată la acea vreme din scoarța copacului care era lipită direct de trunchii copacilor. Dacă oameni sălbatici și fără nici o civilizație au reușit să stabilească între ei un comerț atât de blând și atât agreabil, cum am putea noi renunța la acest exercițiu, noi care trăim într-o epocă în care domnesc politețea și artele frumoase? Cromatius și Eusebiu, fratele lui, care nu sunt uniți atât prin conformitatea înclinațiilor lor cât și prin legăturile naturii, mi-au dat vești prin scrisori, în timp ce tu, dragul meu Nicetas, care tocmai m-ai părăsit, rupi o prietenie născândă, în loc să o întărești; este ceea ce Lelius condamnă în cartea scrisă de Ciceron despre prietenie. Oare ai o înverșunare chiar atât de mare pentru Orient încât nici măcar scrisorile tale nu vrei să ajungă? Ah! Ieși, ieși din amorțeală și rupe în cele din urmă tăcerea. Învrednicește-mă te rog cu o scrisoare din respect față de prietenia noastră; în vâlvătaia mângâierilor de care te bucuri în țara ta, amintește-ți uneori de călătoriile ce le-am făcut împreună. Dacă mă mai iubești încă, te rog să-mi mai dai de știre despre tine; dacă ai ceva care te macină împotriva mea, scrie-mi te rog, fără să eziți, chiar și atunci când ești mânios; mă voi bucura întotdeauna să primesc scrisorile unui prieten, indiferent cât de răutăcios ar fi conținutul ei.

     

    Către Crisogon, solidar din Aquileia: reproșuri tot despre tăcerea lui

    Scrisoare scrisă în pustiu, în 372

    Eliodor, prietenul nostru comun, și căruia nu-i ești mai drag decât mie, ți-a putut spune cât de mult te iubesc și ce plăcere îmi face să vorbesc deseori despre tine, să amintesc în toate conversațiile mele momentele plăcute pe care le-am petrecut împreună, să laud smerenia ta, caritatea ta și orice altă virtute. Totuși, dragul mei Crisogon, am putea spune că tu ești din natura linxului, care uită obiectele puse dinaintea ochilor lor îndată ce rotește capul pentru a privi în altă parte; fiindcă și tu ai pierdut amintirea prieteniei noastre din trecut, astfel încât ai șters cu desăvârșire această scrisoare care s-a imprimat, după cum spune sfântul Paul, în inima tuturor creștinilor.

    Când lincșii, despre care tocmai îți vorbesc, se întâlnesc în pădure cu niște căprioare sau cerbi, nu-i scapă din ochi, ci urmărindu-i îi prinde și îi devorează în timp ce aleargă. Nu se gândesc la prada lor decât atunci când li se face foame, iar când s-au săturat nu se mai gândesc deloc. De ce deci, dragul meu Crisogon, renunți atât de ușor la o prietenie care nu este decât în fașă încă și de care nici măcar nu ai avut timp dă te plictisești? De ce abandonezi un prieten înainte de a te bucura de prietenia lui? Deoarece leneșilor nu le lipsesc niciodată pretextele pentru a justifica neglijența lor, poate îmi vei spune și tu că nu ai ce să-mi spui; dar chiar și acest lucru trebuie să mi-l scrii, și anume, că nu ai nimic să-mi spui.

     

    Către Antonie, ermit: reproșuri aprige pentru tăcerea lui

    Scrisoare scrisă în pustiu, în 373

    Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ pentru a-i învăța pe oameni umilința, văzându-i pe discipoli săi certându-se între ei zicându-și care este mai mare, le-a spus, luând un copilaș de mână: „Dacă nu vă veți converti și dacă nu veți deveni asemenea acestui copilaș, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Și ca să demonstreze că ceea ce el învăța altora este doar adevărul, atunci practica el însuși umilința spălând picioarele apostolilor săi, dând un sărut vicleanului Iuda, discutând cu samariteana, vorbind despre Împărăția lui Dumnezeu în timp ce Maria Magdalena stătea așezată la picioarele lui, și nu a voit decât niște femei simple să fie martore al învierii lui. Dimpotrivă, oare nu orgoliul este cel care l-a precipitat pe primul dintre îngeri din slava lui în prăpastie? Poporul evreu, care voia „să fie salutat în piețele publice și să ocupe primele locuri în sinagogi”, nu a sfârșit prin a fi exterminat? Iar proprietățile lor nu au devenit prada popoarelor păgâne care mai înainte „nu erau înaintea lui Dumnezeu decât ca un strop de apă?” Pentru a-i pune în dificultate pe filosofii vremii și pe înțelepții lumii, conform Scripturilor, „Dumnezeu se ridică împotriva celor mândri și dă harul său celor smeriți”. Ce fel de oameni alege Domnul? Niște nemernici păcătoși, pe sfântul Petru și pe sfântul Iacob.

    Ține seama, dragă frate, cât de mare trebuie să fie un viciu încât însuși Dumnezeu se declară a-i fi dușman, și care-l conduce, în Evanghelie, să-l disprețuiască pe fariseul orgolios și a-l asculta cu blândețe pe păcătosul smerit. Ți-am mai scris deja cel puțin 10 scrisori, dacă nu mă înșel, pentru a-ți mărturisi respectul și prietenia mea, iar tu nu ai avut măcar bună voința să-mi scrii doar câteva rânduri. Refuzi să-i vorbești fratelui tău, în timp ce Domnul nu refuza să aibă discuții cu slujitorii săi? Însă mă jignești, ai să-mi spui, vorbindu-mi astfel. Dacă nu m-aș teme că în apropourile mele aș depăși limitele, înțeleși fiind că sunt de-a dreptul supărat pentru felul cum mă tratezi, te-aș copleși de atâtea reproșuri încât mi-ai scrie numaidecât, chiar și numai împins de mânie și supărare. Însă deoarece omul din fire este condus spre mânie iar datoria creștinului este aceea de a preîntâmpina asemenea răbufniri, cred că și acum, ca și în trecut, sunt încă destul de indulgent cu tine. Te rog să-mi dai vești despre tine și să mă iubești tot la fel cum te iubesc și eu. Adio.

     

    Către diaconul Iulian: Ieronim încearcă să justifice tăcerea lui

    Scrisoare scrisă în pustiu, în 375

    De obicei nu trebuie să dăm crezare mincinoșilor, nici chiar atunci când poate spun adevărul. Reproșurile ce mi le faci referitor la tăcerea mea mă fac să recunosc destul de bine opinia ta în asemenea momente. Să-ți spun că ți-am trimis mai multe scrisori și că ar trebui să cred că mesagerii nu și-au făcut datoria? Aceasta este, o să-mi spui, scuza obișnuită a tuturor celor leneși în a scrie. Să-ți spun că n-am găsit pe nimeni care să-ți aducă scrisorile de la mine? Ai să-mi spui că nu ocaziile au lipsit. Te-aș susține zicând că nu mi-a scăpat nici una? Cei pe care i-am însărcinat cu scrisorile mele și care nu ți le-au transmis, vor susține că nici măcar ni le-am dat aceste scrisori, astfel încât nu vom putea niciodată, departe așa cum suntem unul de altul, să știm exact adevărul. Cum voi proceda în asemenea situație? Îți voi cere iertare. Chiar dacă sunt de-a dreptul nevinovat, cred că este mai important să cerem pacea decât să ne încăpățânăm în a prelungi lupta. Aș putea totuși să-ți spun, pentru a mă îndreptăți, că o boală permanentă, însoțită de durerea ce mă apasă, m-a redus la o neputință atât de mare încât m-a condus aproape de mormânt și cu multă dificultate mă mai recunosc pe mine însumi. Și ca să nu te îndoiești de ceea ce-ți spun, voi imita marii oratori și voi cita martorii, după ce-ți voi spune mai întâi motivele pentru a mă apăra. Fratele nostru Eliodor era aici cu mine în timp ce eram bolnav; venise cu scopul de a rămâne cu mine în pustiu, însă păcatele mele l-au descurajat și a plecat. De altfel, dacă tăcerea mea m-a adus în stadiul de a fi considerat vinovat, cunosc secretul pentru a-mi repara greșeala: este acela de a-ți scrie cât mai des. Astfel gândea și Horațiu când spunea: „Defectul comun tuturor muzicienilor este acela de a le plăcea să fie rugați stăruitor pentru a cânta și de a nu putea sta liniștiți când nu li se cere nimic”. De aceea, de acum înainte te voi sufoca cu scrisorile mele, încât tu vei fi acela care mă vei ruga să nu-ți mai scriu.

    Mă bucur foarte tare pentru faptul că sora mea, care este fiica ta în Isus Cristos, continuă să progreseze și-ți mulțumesc sincer pentru aceste vești bune; fiindcă eu sunt aici într-un loc în care, fiind departe de a ști tot ceea ce se petrece în țara noastră, nu știu nici măcar dacă mai este în viață.

    Chiar dacă hidra spaniolă este încă ridicată împotriva mea, mă tem atât de puțin de judecata oamenilor (fiindcă într-o zi voi avea un judecător drept), încât pot spune cu poetul: „Chiar și atunci când universul va dispărea, voi rămâne nepăsător pe dărâmăturile lui”.

    Amintește-ți, te rog, învățătura Apostolului: „Faptele voastre bune trebuie să fie fără încetare pentru ca să aveți răsplată de la Domnul” și mângâie-mă vorbindu-mi des despre slava ce trebuie să o avem în Isus Cristos.


    votre commentaire
  • Sfântul Ieronim sfânt și polemist

    Ieronim din Stridon este, fără teama de a greși, unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii apusene, dar în același timp și unul dintre cei mai mari polemiști ai creștinismului din antichitate. Puțini sunt cei care au fost scutiți de înțepăturile peniței lui literare. De aceea și Tillemont, renumitul istoric al Școlii de la Port Royal din Franța, în vol. 12 din monumentala lui lucrare, Memoires pour servir a l'histoire ecclesiastique des six premiers siecles, înainte de a consacra multe pagini descrierii vieții Sf. Ieronim ține neapărat să atragă atenția cititorului asupra acestui aspect polemist al traducătorului Bibliei în Vulgata. Sfințenia vieții și caracterul polemic pot face menaj împreună în viața creștină? Tillemont demonstrează că da, plecând însăși de la viața Sf. Ieronim pe care Biserica îl cinstește de veacuri printre Sfinții și doctorii cei mai de seamă.

    Ieronim este un caracter, pentru a nu spune un caracterial. Irascibil, sensibil la exces, aplecat spre ceartă, uneori plin de vanitate, alteori orgolios, în stare să aducă laude exagerate prietenilor înainte de a intra în conflicte cu ei și a-i trata drept dușmani înverșunați. Înainte de toate însă, Ieronim este un om al cărții, al culturii, care-și organizează existența prin aasceză, uneori exagerată, și lucru intelectual excesiv.

    Stâlp al orthodoxiei romane, Ieronim se definește drept "câine paznic în slujba Bisericii". Născut într-o familie creștină înstărită, în 347/349, în Dalmația, Croația de astăzi, Ieronim ajunge la Roma unde urmează o carieră universitară studiind tot ce se putea studia la vremea respectivă: filosofie, filologie, retorică, gramatică, poeții clasici: Cicero și Virgil, etc. Dă dovadă de un spirit insațiabil în a cunoaște. Ajunge la Trier, unde studiază și teologia. 

    Într-o noapte a făcut următorul vis: fiind înaintea Judecătorului suprem, este acuzat de a fi ciceronian, mai mult decât a fi creștin. Astfel își dă seama că a sosit momentul să se intereseze mai mult la Biblie decât la scriitorii profani. Învață numaidecât ebraica biblică și greaca. Apoi întreprinde călătorii în Galia, Antiohia, pustiul Egiptului. Astfel intră în contact cu viața monahală orientală sub cele două forme: anacoretă (pustnică) și cenobitică (obștească). Mai descoperă și un al treilea mod de viață monahală, pe care îl numește "nebunesc" sau lipsit de chibzuință, pentru a nu spune diabolic: stiliții, cocoțații în copaci, flămânzii, asceții rigoriști, etc, care duceau un mod de viață extrem de rigid, uneori fără prea multă înrădăcinare biblică. Revenit la Antiohia, episcopul Paulin îl hirotonește preot, apoi ia drumul Constantinopolului pentru a studia în renumita bibliotecă din orașul imperial. Aici îl întâlnește pe Grigore de Nazianz, care îl introduce în vasta operă a lui Origen, pe care Ieronim îl numește "Învățător al Bisericii, în acord cu învățătura apostolilor" și începe deja să-i traducă Omiliile în latinește. Apoi îl însoțește pe episcopul Paulin la Roma, fiind convocat de Papa Damsie I, în 382, pentru un sinod unde trebuia să se analizeze și aprobe documentele conciliului ecumenic de la Constantinopol I, în 381, la care nu participase nici o delegație occidentală. Damasie remarcă inteligența lui Ieronim și face din el secretarul său personal, arhivist al Vaticanului și bibliotecar al Bibliotecii Vaticane. În această calitatea, Ieronim este chemat să fregventeze mari personalități ale lumii romane, devine îndrumător spiritual al unor doamne din înalta societată romană pe care le formează la exercițiul ascezei și al lecturii Scripturilor. Având acces la biblioteca lui Origen, traduce mai multe din lucrările lui în latinește, zicând că-i datorează mult, chiar dacă nu-i recunoaște întotdeauna inteligența lui în scrutarea Scripturilor.

    Papa Damasie, văzând cunoștințele profunde ale lui Ieronim în limbile ebraică biblică, greacă și latină, îi încredințează misiunea să revizuiască traducerile latine ale Evangheliilor și Psalmilor, iar apoi întreaga traducere a Bibliei în latinește. Plecând de la Hexaples, o colecție a șase traduceri în latinește a Bibliei realizată de Origen, Ieronim se interesează îndeaproape și la traducerea Septuagintei, traducerea Vechiului Testament din ebraică în grecește realizată de un grup de șapte zeci de învățați în sec. II, î.d.C la Alexandria, pentru evreii din diaspora.

    La moartea lui Damasie, iunie 384, totate privirile s-ar fi orientat spre Ieornim pentru a-i succede pe Scaunul Sfântului Petru. Însă Scrisoarea către Eustochia, scrisă în februarie 384, în care schingiuește societatea civilă, politică și bisericească romană, stârnește un val de intrigi și ostilități la adresa lui Ieronim și se vede nevoit să fugă în Palestina. Se stabilește la Betleem, unde fondează trei mănăstiri feminine și una masculină, iar în 391 începe propria lui traducere a Bibliei în latinește, versiunea numită Vulgata, în vigoare în Biserica latină până la conciliul Vatican al II-lea. Lucrul va dura 15 ani și opera se va impune în tot creștinismul occidental.

    Este suficient să privim corespeondența lui pentru a ne da seama că este un om de o deosebită cultură. Are un stil rafinat, tratează probleme biblice, despre morala ierarhilor Bisericii, despre văduvie, despre feciorie sau despre viața monahală. Augustin îi reproșează pe alocuri că nu respectă îndeajuns textele tradiției Bisericii. Răspunsul lui Ieronim la asemenea acuze nu întârzie și arată tensiunea dintre cei doi mari gânditori latini: "Dumnezeu să mă ferească să mă ating cumva de lucrările Fericirii Tale! Sunt destul de ocupat cu ale mele; nu-mi mai rămâne timp să le critic pe ale altora! Prudența ta știe dealtfel foarte bine că fiecare își susține punctul de vedere. Este un lucru pueril - de care se preocupau în trecut tinerii fără experiență - să acuzi oameni celebri după ce au dobândit o oarecare reputație prin munca lor. Nu sunt chiar așa de prost ca să mă simt rănit, atunci când propui explicații diferite de ale mele; nici tu să nu fii rănit, dacă explicațiile mele sunt contrare celor înaintate de tine. Însă între prieteni așa ceva este de-a dreptul inaceptabil atunci când privim propriile noastre erori, fără a ne mai interesa la erorile celorlalți, după cum spune Persus. Nu ai decât să iubești pe cine te iubește, iar în ce privește Scripturile, tinere, te rog să nu te împotrivești unui experiementat... Îți spun încă o dată, când te împotrivești unui experimentat, nu faci decât să-l închizi în tăcere. Însă nu-mi stă în fire, la vârsta mea, să fiu răutăcios la adresa unei persoane interesante. La revedere, dragă prietene!" (Scrisoarea 102, 2; Belles lettres, Paris, 1955, p. 94).

    Ieronim a fost un mare martor la vieții monahale din vremea sa. Este și va rămâne monah până la sfârșitul vieții: monah cu monahii, nu va ezita să scrie viața unora dintre ei, propunându-i ca modele de trăire a vieții creștine, chiar dacă uneori se află în certuri aprige cu alți monahi din Siria, pe care îi critică și de care se separă cu ușurință. 

    Uneori spiritul său de certăreț nu are nimic a face cu spiritul evanghelic. Portretele ce le descrie despre unii clerici romani, folosindu-se de un stil schingiuitor, sunt de o răutate dificil de imaginat. Chir Origen, atât de lăudat, trece prin schingiuirea stilului său; Rufin, cel mai bun și apropiat prieten al său, prieten al episcopului Ambroziu al Milanului, este schningiut de moarte și urmărit chiar să-l excomunice și să-l condamne la moarte din cauza rivalității stabilite între ei de traducerea unor lucrări ale lui Origen. Ieronim nu se sfiește să scrie despre Rufin: "Cadavrul lui îmi va mai da de furcă multă vreme". Intră în certuri dintre cele mai aprige cu răutatea ursului din Dalmația, locul său de obârșie.

    Principala sa lucrare rămâne însă de ordin exegetic. Este un om al Scripturii, în linia tradițională a alegoriei, ca Origen, învățătorul său în acest domeniu, pe care însă îl condamnă, posthum, fără drept de apel. Dar acordă deosebită importanță și sensului literal, apropiindu-se astfel de tradiția antioheană stabilită de fondatorul Școlii teologie din Antiohia, Lucian de Samosata, ca reacție împotriva stilului alegorizant exagerat al lui Origen.

    Devenit fără vlagă și orb, Ieronim este chemat la Dumnezeu pe 30 septembrie, 420, cu zece ani înaintea lui Augustin. Zece secole mai târziu, Gutenberg imprimă Vulgata lui Ieronim, apoi Erasmus o editează și, în sfârșit, în sec. XVI, conciliul din Trento recunoaște Vulgata ca text oficial pentru întreaga Biserică latină.

    Nu pot încheia aceste gânduri biografice despre Ieronim fără să reamintesc aici critica sa referitor la primele secole ale creștinismului: "De la Apostoli până la noi, Biserica a crescut în timp de prigoane și a fost încoronată cu martiriul. Însă, când au apărut împărații creștini, puterea și bogățiile au crescut, dar au slăbit virtuțile ei".

    Louis-Sebastien le Nain de Tillemont despre Sf. Ieronim din Stridon

    Putem spune despre Sf. Ieronim că a fost, într-o oarecare măsură, asemenea Sf. Paul, un parfum plăcut de viață pentru cei buni și un parfum de moarte pentru cei netrebnici. De aceea a fost urât, din timpul vieții, de eretici, de călugării și oamenii bisericii care aveau probleme cu Biserica și care vedeau cu ochi răi faptul de a se afla combătuți în erorile unora și în viciile altora. Dimpotrivă, era stimat și iubit de sfinți, care au cinstit virtutea lui și care au apreciat cu bucurie lucrările sale spre folosința Bisericii. Aceștia au continuat să-l cinstească și după moartea lui, iar Biserica a arătat față de el respectul ce-l datorează Doctorilor și Părinților ei, în timp ce mulți eretici, din vremurile lui, au vorbit doar cu dispreț despre el, ba chiar l-au sfâșiat prin învrăjbiri de tot felul și dintre cele mai urâcioase.

    Noi însă suntem constrânși să spunem că el a avut ca adversari chiar și persoane pe care noi le apreciem și stimăm datorită credincioșiei lor; iar ceea ce aceștia au spus împotriva lui nu a fost deloc fără temei din cauza unor defecte care se amestecau laolaltă cu multe alte virtuți. Este puțin spus că, având un geniu inegalabil, ridicat și plin de foc și pară, mai degrabă cel al unui orator decât al unui istoric sau unui critic, el a fost deseori destul de imprecis în a descrie lucrurile așa cum au fost ele și că a mers mai degrabă după propriile lui păreri decât să redea cu exactitate adevărul. Întâlnim deseori greșeli în lucrările lui deoarece se lăsa prea ușor influențat de sentimentul său interior și de promptitudinea sa naturală. Sunt defecte despre care este bine să fim avertizați, iar noi am fost constrânși să le remarcăm uneori pentru a evita să cădem pradă instinctului său polemic fără să fim precauți, respectând în același timp acest mare personaj. Este vorba totuși de defecte pe care cei bine instruiți și obișnuiți cu scrisul reușesc să le apere cum mult mai mare ușurință decât cei mediocri în arta literaturii; dacă ne-am opri doar la acest aspect al personajului nostru, fără să ținem seama de virtuțile și de credincioșia lui, am avea un respect neînsemnat față de el, creștinește vorbind.

    Este însă regretabil faptul că, fie datorită respectului pe care l-a avut mai întâi față de Origen, fie deoarece inteligența lui nu-i permitea încă să cântărească destul de bine vorbele spuse, s-au strecurat multe lucruri nedorite în scrierile lui, pe care regula adevărului nu ne permite să le aprobăm, el însuși fiind pus uneori în situația fie de a se scuza, fie de a condamna unele din spusele lui. Nu a putut evita nici chiar nefericirea întâlnită atât de des aproape la toți oamenii de a se lăsa antrenat împotriva acelora în care mai întâi avea încredere; astfel a îndrăznit chiar să vorbească despre Sf. Ioan Crisostom într-un mod nedemn pentru un asemenea om. Nu a reușit să aibă echilibrul de care dădea dovadă Sf. Augustin, și anume să discearnă, chiar și în cei mai răutăcioși, grăuntele de bunătate, care ar merita să fie cultivat și lăudat. A fost acuzat că ar fi avut el însuși o stimă foarte prestigioasă despre elocvența sa, că ar fi dat dovadă de prea multă superioritate față de alții pe care îi denigra; de asemenea se spune că ar fi avut o fire prin natură purtată spre gelozie și invidie, rănind astfel pe cei mai mari prieteni pe care și-i îndepărta. Ne este dificil într-adevăr să nu recunoaștem că avea în personalitatea lui ceva amărăciune și durere ce făcea rău multor persoane. Se aprindea foarte repede când își imagina că era șocat și nu ierta prea ușor cuiva împotriva căruia gândea că are motive să fie mânios. Acestea se desprind din cele spuse de el însuși și din cele relatate de alții care i s-au împotrivit și care au fost găsiți vinovați de defecte și mai mari decât ale lui dacă s-ar fi judecat cu aceeași severitate cu care ei i-au judecat pe alții.

    În aceste condiții am putea oare spune că atâția sfinți care l-au admirat, că Biserica cinstindu-l printre sfinții și doctorii ei, să fi căzut în iluzie și în pierzanie? Departe de Dumnezeu așa ceva. Așa ceva s-ar potrivi doar în cazul în care asemenea persoane s-ar fi descoperit a fi vinovate deoarece s-ar fi revoltat împotriva Bisericii. Cât despre noi, care suntem fiii ei smeriți, nu putem crede că ea l-a cinstit vreme de secole pe cel pe care Dumnezeu nu l-ar fin cinstit. De aceea îl vom considera mereu ca pe un sfânt și ne vom strădui să ne edificăm chiar și din acele lucruri din care mulți rămân scandalizați. Deoarece totul trebuie să conlucreze spre mântuirea noastră, chiar și defectele sfinților. Fără această convingere, Dumnezeu nu le-ar fi permis sau nu ni le-ar fi făcut cunoscute.

    Efectiv, dacă cei care recunosc în ei înșiși defectele ce i se atribuie sfântului Ieronim, nu ar mai avea de sperat mântuirea; astfel, mulți oameni ar avea motive berechet să cadă în deznădejde. Deoarece Sf. Ambrozie, Sf. Crisostom, Sf. Augustin sunt modele negrăite în trăirea unei virtuți perfecte pentru a ne invita să-i imităm și în același timp să-i smerească pe cei mai puternici, cine nu se va afla mereu prea departe de acești mari sfinți; astfel Înțelepciunea lui Dumnezeu este manifestă atunci când permite ca mari sfinți să cadă în păcate dintre cele mai îngrozitoare, precum David, și acceptă defecte chiar dintre cele mai incredibile în alții, nu doar pentru a-i umili în darurile cu care îi înzestrează, cu mărinimie de altfel, și pentru a le oferi ocazii de luptă și de victorie, dar mai mult pentru a-i mângâia pe cei slabi și a-i încuraja să progreseze cu mult curaj în virtute, chiar și atunci când defectele lor îi provoacă din toate părțile.

    Putem spune chiar că defectele sfântului Ieronim sunt folositoare tuturor oamenilor fiindcă din ele învățăm în ce constă temelia virtuții și credincioșia creștină. Căci dacă credința creștină ar însemna doar trăirea unei vieți egale și uniforme în care săvârșim puține greșeli, am avea motive să-l preferăm în locul lui pe Rufin. Totuși, Biserica îl lasă pe acesta în grija lui Dumnezeu, pe când pe celălalt l-a privit mereu ca pe cineva față de care a arătat un respect deosebit. Ea îl consideră de asemenea în mod incomparabil mai mare pe Teodosie decât pe nepotul său, despre care nu știm să fi făcut ceva care să fi meritat să facă penitență publică. Cel drept poate cădea de șapte ori pe zi, însă se ridică ori de câte ori cade; în plus, se ridică înveșmântat în umilință și curaj. Săvârșește greșeli, însă le ispășește prin penitență. Are înclinări rele, însă luptă împotriva lor cu atât mai multe forțe cu cât ele sunt mai tari. Scriptura nu-l numește fericit doar pe cel care este fără pată și nu păcătuiește nicidecum, ci și pe cel căruia Dumnezeu nu-i ține în seamă păcatul, deoarece îl urăște, dând dovadă de o iubire curată și sinceră față de dreptate, îl acoperă cu haina nupțială a carității, care acoperă multe păcate. De aceea nu ne este teamă să spunem că cu cât vom exagera mai mult defectele sfântului Ieronim cu atât mai mult vom sublinia virtuțile lui, fiindcă ele au acoperit și șters tot ceea ce exista în el defectuos. Nu depășim un dușman puternic decât dând dovadă de forțe și mai puternice.

    Ar trebui un sfânt așa luminat cum a fost el ca să ne învețe care era acest temei al virtuții ce acoperea în el defectele ușor vizibile; deoarece lucrarea făcută în Biserică prin cărțile lui nu este numaidecât virtute. Aquila, Symmacus, Teodotion au tradus Scriptura ca și el; însă acești pe jumătate evrei n-au încetat să fie disprețuiți de Dumnezeu și de oameni fiindcă ei nu au îndrăgit decât scoarța Scripturii fără a se lăsa copleșiți de credința adevărată și de trăirea adevăratei virtuți. Mulți eretici, din vremurile de pe urmă, și-au dat silința și ei să traducă sau să explice Scriptura, însă nu au rămas decât cu o slavă deșartă de ei înșiși, sau cu o reputație și mai deșartă printre oameni, fără nici un folos pentru mântuirea lor.

    El a practicat austerități dintre cele mai severe, care, cu siguranță, i-au fost foarte folositoare; și totuși, dacă nu am avea altceva de lăudat în el, am avea motiv să ne temem că aceste austerități l-ar fi făcut mai orgolios și nu ar fi fost motiv pentru ca acest spirit atât de sever și critic să fi fost găsit vinovat de ceva. Însă dragostea lui față de pustietate și sărăcie, pe când se bucura încă de toată stima și încrederea Sf. Damasie, și pe când putea dispune de bogățiile Sf. Marcela și Sf. Paula și grija ce a avut-o de a se îndepărta de cei care-l cinsteau mai tare, sunt lucruri despre care putem spune că nu le întâlnim decât la sfinți.

    Umilința este esențială pentru a conserva credința într-o reputație atât de mare de care se bucura deja pe când era în viață; iar această reputație pare a fi și mai mare în el atunci când din teamă sfântă nu acceptă, în tot timpul vieții, sau cel puțin o bună perioadă din viața lui, să exerseze ministerul preoțesc, la care a fost ridicat.

    Se pare că sărăcia lui a scos la iveală caritatea lui, care este, într-adevăr, sufletul și rădăcina virtuții; și totuși a găsit destule mijloace pentru a o practica în mănăstirea lui, mergând chiar până la a vinde și puținul de care dispunea și consacrând deseori zile întregi pentru a lucra cu drag și a scrie; zelul său pentru adevăr împotriva tuturor celor care-l răneau, nu a putut fi de asemenea într-un sfânt decât efectul unei strălucite carități față de Dumnezeu; iar ceea ce disprețuim în scrierile lui, ca fiind excese ale înflăcărării lui, nu sunt poate decât izbucniri ale sfintei sale carități.

    Putem spune mai ales că a arătat o virtute recunoscută chiar și de Sf. Augustin. Suntem foarte mirați că el nu a intrat în jocul polemicii împotriva lui chiar și atunci când unele situații evidente l-ar fi împins spre așa ceva; caritatea atât de smerită și inventivă a Sf. Augustin era în măsură să stingă chiar și mâniile cele mai aprinse, drepte sau nedrepte. Însă ceea ce admirăm cel mai mult este faptul că după această mică ceartă, care ari fi putut lăsa cu ușurință ceva amărăciune într-un spirit mândru și iubitor de sine însuși, nu lasă să se întrevadă decât stimă și prietenie față de acest sfânt. Amândoi au scris împotriva pelagienilor. Însă când Sf. Ieronim a văzut lucrările pe care Sf. Augustin le scrisese împotriva lor, a recunoscut, nu fără gelozie, ci chiar cu bucurie, harul îmbelșugat pe care acest sfânt l-a primit și care-l depășește pe el pentru a-i combate pe pelagieni. A spus asta înaintea întregii Biserici; iar el, care combătuse cu succes pe toți ereticii de mai mulți ani, spunea că este bătut în confruntarea cu acest geniu, cum îl numește. Nu-și dorea mai departe decât să tacă referitor la acest subiect și să laude victoriile Sf. Augustin cu o generozitate a inimii cu adevărat nemaipomenită. Un astfel de comportament nu putea veni decât dintr-o iubire pentru adevăr și pentru Biserică și nu putea avea ca substrat nicidecum o umilință superficială, ci una puternică și înălțată la un asemenea nivel încât rar se află chiar și la cei mai mari sfinți.

    Astfel am dorit să începem relatarea vieții Sf. Ieronim, pentru ca în cazul în care legile istoriei și regulile pe care suntem obligați să le respectăm în această lucrare nu ne permit să ascundem ceea ce pare a fi deficient într-un sfânt, să putem trage profit chiar și din defectele lui; cei care sunt mult mai moderați, precum Rufin, nu cred că sunt, din acest motiv, mai sfinți decât Ieronim; să nu-i condamnăm cu ușurință pe cei care, având totuși mari calități, dau dovadă în același timp de multe defecte; iar cei care sunt chinuiți sub greutatea înclinațiilor răutăcioase, sau sub jugul greșelilor în care au fost antrenați să cadă, să lucreze și să lupte împotriva viciilor lor și să le repare prin practicarea altor virtuți, mai ales printr-o umilință sinceră și printr-o iubire stăruitoare pentru adevăr, pentru Biserică și pentru sfinții ei. Am fi într-adevăr nefericiți dacă am avea defectele Sf. Ieronim fără a avea totuși și virtuțile lui.


    votre commentaire



    Suivre le flux RSS des articles
    Suivre le flux RSS des commentaires