• Multe tradiții au intrat în creștinism provenind din obiceiurile păgâne fară ca totuși să se poată dovedi cu ajutorul textelor sfinte validitatea lor. Cu o asemenea problemă s-a confruntat și sfântul Augustin chiar în primul an al preoției lui. Observă cu stupefacție că mormintele martirilor și ale sfinților au devenit locuri de exersare a viciilor beției și desfătărilor, vicii condamnate cu asprime de sfântul Paul în scrisoarea către romani, capitolul 13. Cimitirul, chimiterion în grecește, înseamnă "dormitor", "loc de dormit" în așteptarea zilei învierii de apoi. Însă creștinii, sub pretextul că-i venerează pe cei morți, veneau cu tot felul de mâncăruri și băuturi prin cimitir și se cinsteau unii cu alții până ce se îmbătau de nu mai știau de ei. Sfântul Augustin cere ajutorul episcopului mitropolit al Africii de Nord, Aurel, păstorul Bisericii din Cartagina, un om sfânt și cu o evlavie ce a depășit de mult granițele propriei sale episcopii. Doar autoritatea și sfințenia acestuia ar putea pune capăt unor asemenea obiceiuri care nu aduc cinste Bisericii și care profanează mormintele celor sfinți și ale martirilor. Spre finalul scrisorii, preotul Augustin vorbește despre slava deșartă și orgoliul ce bântuie prin rândurile clerului și cere aceluiași episcop să înalțe rugăciuni către Domnul pentru a converti inimile acelora care trăiesc doar pentru slava deșartă și laudele lumești care sunt un pericol real în calea mântuirii. Am tradus această scrisoare din care poate avem și noi multe învățăminte de extras astăzi pentru care să-i cerem ajutorul și sprijinul Mântuitorului Cristos.

    Scrisoarea sfântului Augustin către Aurel, episcop de Cartagina

    Scrisoarea poate fi datată din anul 391. Augustin este preot de puțin timp. Autorul expune, pe un ton de profundă decepție, obiceiurile neobrăzate și chiar vinovate ale creștinilor, care sub aparența tradiției religioase creștine fac tot felul de fapte pe mormintele martirilor. Îl roagă pe episcopul de Cartagina să intervină numaidecât și să remedieze asemenea abuzuri detestabile. Aceeași problemă a avut-o și cu Monica, mama sa, care venind la Milano după el, încerca să păstreze aceleași abuzuri cu privire la mormintele martirilor ca în Africa. Doar autoritatea episcopului Ambroziu de Milano a putut stopa acea mamă sfântă să continue asemenea obiceiuri. Augustin spune că întâlnește chiar și în rândurile clerului spiritul nepotrivit și dorința după laudele oamenilor. Astfel vorbește despre iubirea deșartă făcând apel la virtuțile creștine și dând dovadă de un bun moralist. Scrisoarea trădează sufletul, caracterul și umilința autorului.

     

    Augustin, preot, către Aurel, episcopul de Cartagina.

    După mai multe încercări fără izbândă pentru a răspunde la scrisoarea Excelenței Voastre (fiindcă afecțiunea mea față de dumneavoastră, foarte mult încurajată de această scrisoare, este deasupra tuturor preocupărilor mele) mi-am pus încrederea în Dumnezeu pentru ca, în limita forțelor mele, să vă pot scrie ceea ce este mai potrivit în conformitate cu zelul nostru comun pentru interesele lui Dumnezeu și ale Bisericii, demnității dumneavoastră și ascultării mele.

    Mai întâi de toate țin să vă spun că departe de mine faptul de a nu aprecia încrederea pe care mi-o arătați și atenția ce o acordați discursurilor mele, ci dimpotrivă îmi face plăcere; dacă Domnul nu mă ascultă atunci când îi înalț eu rugăciunile mele, cu siguranță mă ascultă când vă rugați dumneavoastră pentru mine. De aceea vă mulțumesc mai mult decât pot să exprim prin cuvinte fiindcă ați acceptat ca fratele meu Alipius să rămână cu mine pentru a fi ca un exemplu în mijlocul fraților care doresc să scape de grijile și necazurile lumii acesteia. Dumnezeu să vă răsplătească, așa cum știe el mai bine pentru această slujire, cu binefaceri pentru sufletul dumneavoastră! Tânăra noastră comunitate vă este recunoscătoare și vă iubește fiindcă ne păstoriți cu grijă părintească și vă interesați de soarta noastră; chiar dacă distanțele mari ne separă noi vă simțim prezența afectuoasă în mijlocul nostru. De aceea și noi la rândul nostru ne rugăm atât cât ne stă în puteri pentru ca Domnul să vă mențină sănătos ca să păstoriți turma încredințată, să nu vă abandoneze niciodată indiferent unde ați fi, și să rămână mereu ajutorul și sprijinul dumneavoastră ori de câte ori veți avea nevoie; să arate milostivirea lui asupra Bisericii prin ministerul episcopatului dumneavoastră, după cum se roagă cu lacrimi și cu suspine toţi oamenii drept-credincioși.

    Să știți, Stăpâne preafericit și atât de respectabil datorită carității dumneavoastră, că nu ne pierdem curajul, ci sperăm din tot sufletul că vom ajunge să vedem lucrarea Domnului Dumnezeul nostru, datorită autorității ministerului pe care-l înfăptuiți, autoritate care nu este exterioară ci spirituală, pentru a scăpa Biserica Africii, prin sfaturile înțelepte ce ni le veți da, de murdăriile și de bolile de care suferă în multe din mădularele ei și din cauza cărora suferim cu toții. Printre cele trei feluri de vicii pe care Apostolul ni le expune pe scurt într-o scrisoare, care trebuie să fie detestate și alungate, și din care se înalță ca un seceriș trist de vicii nenumărate, cel care se află menționat în poziția a doua este cel mai răspândit în Biserică; celelalte două, adică primul și ultimul, par să treacă cu vederea înaintea credincioșilor, ba chiar puțin lipsește ca nici măcar să fie considerate drept vicii. Vasul ales a spus: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi gelozii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos! Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i satisface poftele!” (Rm 13, 13-14).

    Din aceste trei vicii, necurățiile și desfrâurile sunt considerate a fi păcate foarte grave, nimeni dintre cei învinuiți de asemenea păcate nu este judecat vrednic, nu doar să slujească în minister bisericesc, dar nici chiar să participe la viața sacramentală. Și acest lucru este pe bună dreptate. Dar de ce se aplică o asemenea severitate doar pentru un singur viciu? Chefurile și bețiile sunt atât de permise încât au loc chiar pentru a-i cinsti pe fericiții martiri, nu doar în sărbătorile solemne (fapt deja deplorabil pentru cei care nu privesc asemenea lucruri decât cu ochii trupului), dar chiar în fiecare zi. Această mizerie, dacă ar fi doar rușinoasă fără a fi și sacrilegiu, ar putea să nu fie considerată decât ca o încercare pentru răbdarea mea; chiar dacă acolo unde Apostolul enumeră bețiile printre multele vicii pe care le înșiruie, termină zicând că nu trebuie nici măcar să stăm la masă cu oameni vinovați de asemenea dereglări morale (cf. 1 Cor 5, 11). Să suportăm, dacă vrem, asemenea lucruri în interiorul unei vieți familiale, în timpul unor banchete care au loc în casele oamenilor, dar cum să primim trupul lui Cristos în prezența acelora cu care ne este interzis să mâncăm pâinea? Cel puțin să facem să dispară o obrăznicie atât de mare de pe mormintele unde se odihnesc trupurile sfinților, din locurile unde se împart sacramentele, din casele de rugăciune. Cine ar putea interzice în locuințele private ceea ce se numește cinstea adusă martirilor? Dar ce îndrăzneală trebuie să ai ca să faci asemenea lucruri în locurile sfinte? Dacă Africa ar încerca să fie prima pentru a pune capăt unor obiceiuri atât de rușinoase, ar fi vrednică să fie imitată. Iar pe când în majoritatea Italiei și aproape în toate celelalte Biserici de dincolo de mare acest dereglări, fie nu au existat niciodată, fie au dispărut, fie sunt introduse de curând, fie au fost introduse mai demult, datorită grijii sfinților episcopi preocupați într-adevăr de interesele vieții veșnice, ne vom putea oare îndoi, după asemenea exemple, că ne-ar fi imposibil să îndepărtăm o dată pentru totdeauna asemenea obiceiuri din tradițiile noastre? Avem ca episcop un om de prin acele ținuturi (Italia sau Galia), și îi aducem mulțumiri lui Dumnezeu; în rest, fie el și african, blândețea, înțelepciunea, bunăvoința sa pastorală ar fi suficiente pentru ca el să găsească în Scripturi mijloacele necesare pentru a vindeca rana pe care a făcut-o această tradiție atât de urâtă și care dă dovadă de o libertate condamnabilă. Viclenia acestui rău este atât de condamnabilă încât mi se pare că nu poate fi stârpită decât prin autoritatea unui conciliu. Însă trebuie ca remediul să aibă punctul de plecare într-o Biserică; în măsura în care există îndrăzneala de a dori să se suprime tot ceea ce promovează Biserica din Cartagina, tot în aceeași măsură va exista și obrăznicia de a păstra ceea ce ea ar dori să reformeze. Care ar putea fi episcopul în măsură să lovească o obișnuință atât de detestabilă dacă nu cel care detesta un asemenea obicei pe când era doar diacon?

    Ceea ce detestai pe atunci, acum trebuie să-l faci să dispară; nu trebuie acționat cu brutalitate, ci, după cum este scris, într-un „spirit de blândețe și bunătate (cf. Gal 6, 1). Amprenta fraternă a carității atât de vizibilă în scrisoarea dumneavoastră, îmi dă încredere și îndrăznesc să vorbesc cu dumneavoastră ca și cum aș vorbi cu mine însumi. Cred că aceste lucruri nu se suprimă nici folosind violența, nici forța, nici autoritatea; ci trebuie folosită calea învățăturii mai mult decât a poruncii, calea sfătuirii mai mult decât amenințările. Așa trebuie făcut cu mulțimea: severitatea trebuie păstrată pentru a interveni când este vorba de greșeli săvârșite de un număr neînsemnat. Cânt se face apel la amenințări, trebuie făcute cu blândețe; trebuie scos în evidență, plecând de la Sfintele Scripturi, pedepsele vieții veșnice, pentru ca să nu stârnim în ei teama din cauza puterii noastre, ci să se teamă de Dumnezeu prin învățătura noastră. Astfel vom reuși să atingem persoanele spirituale sau vecine statutului spiritual iar îndemnurile ce le sunt făcute cu blândețe, însă în mod hotărât, vor avea efect și asupra restului mulțimii.

    Priviți prin ochii omului trupesc și bădăran, asemenea beții și banchete somptuoase și rușinoase făcute în cimitire, nu doar îi cinstesc pe martiri, dar chiar sunt pe placul morților; mi se pare că este mult mai ușor să-i convingi pe creștini dacă am reuși să-i facem să înțeleagă care este poziția Scripturilor; în plus, poate m-aș bucura dacă ofrandele, cu adevărat folositoare și mântuitoare, depuse pe morminte pentru a contribui la salvarea morților, nu ar fi chiar atât de somptuoase și dacă ar fi făcute nu din orgoliu ci în spirit de mulțumire din partea celor care fac așa ceva. De ce să se dea bani la preoți? Dacă cineva, într-un spirit creștinesc, dorește să dea bani, sunt destui săraci pentru a-i primi. Așa credincioșii nu vor avea impresia că-și abandonă morții care le sunt dragi, ceea ce nu înseamnă că nu vor avea o mică strângere de inimă, iar Biserica nu va mai putea considera așa ceva ca fiind lipsit de credincioșie și cinste. Dar am spus destul despre banchete și beții.

    Nu știu dacă îmi revine mie să vorbesc despre contestații și înșelăciuni, mai ales atunci când aceste vicii le întâlnim mai mult printre rândurile noastre decât la credincioși! Orgoliul și dorința de laudă omenească dau naștere la aceste boli și fac să se nască ipocrizia. – Nu putem rezista decât dacă imprimăm în suflet teama și iubirea de Dumnezeu prin meditarea cu râvnă a Sfintelor Scripturi; cel care combate asemenea vicii trebuie să fie el-însuși un exemplu de răbdare și de smerenie și să ia asupra lui mai mult decât i se dă; nu trebuie să respingă orice marcă de cinste, nici să le primească pe toate; laudele care le primește să nu și le atribuie sieși, fiindcă Dumnezeu este cel care-i dă așa ceva și va reuși astfel să îndepărteze de la el orice deșertăciune umană, ci spre folosul celor care-i sunt încredințați spre păstorire, dând dovadă astfel de multă smerenie. Ni s-a spus: „Nimeni să nu vă judece din cauza tinereții voastre” (1 Tm 4, 12), și ni s-a mai spus: „Dacă aș dori să fiu pe plac oamenilor, nu aș fi slujitorul lui Cristos” (Gal 1, 10).

    Este mare lucru să nu te bucuri de cinstea și laudele care vin de la oameni, ci să tai de la rădăcină orice slavă deșartă și să folosești toate darurile primite spre folosul și mântuirea celor care ne cinstesc și astfel vei reuși să păstrezi intactă demnitatea dată de Dumnezeu. Nu ni s-a spus în zadar: „Dumnezeu va zdrobi oasele celor care vor să fie pe plac oamenilor” (Ps 52, 7). Ce poate exista mai rece, mai înjositor și mai prejos de orice forță, simbolizate prin oase, decât un om care se clatină sub loviturile lingușelilor pe care le știe prea bine cât sunt de false? O asemenea durere nu ar fi în măsură să despice intimitatea sufletului decât în măsura în care dragostea față de laudele lumești ne-ar sfărâma oasele. Cunosc foarte bine tăria spiritului dumneavoastră; ceea ce vă spun dumneavoastră, îmi spun și mie însămi; cântăriți să vedeți cât de grave sunt asemenea lucruri și cât sunt de dificile. Forțele acestui dușman nu sunt cunoscute decât de cel care i-a declarat război; suntem ușor mângâiați atunci când nu ni se aduc laudele meritate, însă ne este dificil să nu ne delectăm cu cele care ne sunt aduse. Aceasta ar trebui totuși să fie unirea noastră obișnuită cu Dumnezeu: dacă suntem lăudați fără motiv, trebuie să-i mustrăm pe cei care ne laudă, din teama de a-i face să creadă că se află în noi ceva ce nu există, că doar ceea ce vine de la Dumnezeu este esența noastră proprie, sau din teama ca să nu laude în noi lucruri care pot exista în realitate, chiar cu îndestulare, însă care nu este vrednic de nici o cinste care să merite laude, ca de pildă toate aceste bunuri ce le avem în comun cu animalele sau cu oamenii fără nici o religie. Dacă suntem lăudați pe bună dreptate datorită lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să-i felicităm pe aceia care recunosc în noi acest lucru, însă doar în măsura în care știm că suntem înaintea lui Dumnezeu așa cum ceilalți cred despre noi; nu nouă ni se cuvine binele, ci lui Dumnezeu: toate lucrurile cu adevărat vrednice de laudă sunt daruri divine. Asta îmi spun în fiecare zi sau asta îmi spune cel ale cărui învățături sunt mântuitoare, fie că le găsim în textele sfinte, fie că ne sunt inspirate înlăuntrul nostru. Totuși, în ciuda acestei vitalități a luptei mele împotriva dușmanului, deseori primesc lovituri când nu reușesc să închid inima plăcerilor laudelor deșarte ce mi se aduc uneori.

    Am scris acestea pentru ca, în cazul în care nu sunt folositoare Sfinției Voastre, fie pentru că meditația v-a oferit ceva mai bun și în cantitate mai mare, fie pentru că Sfinția Voastră nu ar avea nevoie de un asemenea remediu, ca să cunoașteți răul din mine și ceea ce trebuie să cereți de la Dumnezeu pentru a corecta slăbiciunile mele; vă rog să vă rugați pentru mine ca Domnul, care ne-a învrednicit să păstorim turma sa, să-mi dea harul de a purta povara unii altora. Alte lucruri despre viața și despre conduita mea voi avea plăcerea să vi le spun față către față decât să vă scriu prin scrisori! V-aș spune mai multe lucruri dacă între inima mea și a dumneavoastră nu ar exista decât gura mea și urechile dumneavoastră. Însă dacă venerabilul și dragul nostru Saturnin, al cărui zel l-am putut vedea eu însumi precum și afecțiunea față de dumneavoastră, s-ar încumeta să vină până la mine când va considera oportun, voi putea dialoga cu mare drag cu Sfinția Sa, cu mici excepții, ca și cum aș vorbi cu dumneavoastră. Îmi lipsesc cuvintele ca să vă rog să-mi acordați acest lucru de la venerabilul sfânt. Oamenii din Hipona nu ar suporta ca eu să mă îndepărtez prea tare de ei; nu vor să-mi facă încredere pentru a-mi permite să merg să văd câmpul pe care Sfinția Voastră, în marea dărnicie, l-ați dat fraților noștri, după cum am aflat, înaintea primirii scrisorii dumneavoastră, de la fratele și colegul nostru Partenius; mi-a mai adus și multe alte vești ce-mi doream să le știu. Fie ca Domnul să permită ca ceea ce ne rămâne să dorim împreună să se împlinească.


    votre commentaire
  • Lucian din Samosata, filosof satiric: Visul

    Filosoful satiric Lucian, născut la Samosata, Siria, în jurul anului 120 și decedat puțin după 180 probabil la Alexandria, în timpul domniei lui Comodius, este unul dintre cele mai marcante și atașante personaje din acea vreme. Părinții lui îl orientaseră spre meseria de sculptor, meserie cu ceva rădăcini în familia mamei, însă își abandonează repede maestrul, unchiul matern, chiar de la prima lecție de sculptură. Se consacră studiului literelor și s-a dovedit a fi un talent de excepție în mânuirea condeiului. Până la vârsta de 40 de ani s-a mulțumit doar să dea lecții de retorică, mai întâi la Antiohia și apoi la Atena. După această vârstă a început cariera sa de scriitor. Ajunge în Italia unde face un lung popas, apoi merge în Galia și în Asia Mică. În cele din urmă se stabilește în Egipt unde împăratul Marc Aurel îi încredințează funcțiii dintre cele mai importante pe plan administrativ și judiciar. Astfel dobândește un mare renume și bogății imense. Scrierile lui cunosc foarte repede o popularitate ieșită din comun iar pentru cursurile ce le dădea primește sume colosale. După ce a povestit Visul care a stat la baza vocației lui literare, spunea: "dacă există unii care din cauza sărăciei sunt prost sfătuiți și sunt orientați spre ceva rău mergând împotriva bunul natural care este în ei, aceștia, sunt sigur, se vor simți încurajați de povestea mea, ținând seama care a fost punctul meu de plecare într-o carieră atât de strălucită, fiind învăluit de Știință, fără frica sărăciei, care mă pândea pe atunci, și cum am ajuns acum să fiu învăluit de slavă cum nu poate fi niciodată nici un sculptor, ca să nu spun nimic mai mult".

    Visul este deci povestirea care stă la baza schimbării de orientare în cariera lui Lucian din Samosata. Povestirea visului o puteți citi în cele ce urmează, o povestire care poate da de gândit multora atunci când sunt înaintea unei alegeri de viață și nu știu încontro s-o apuce.

     

    Lucian din Samosata : Visul

    Încetasem să mai merg la școală de ceva vreme; eram de-acuma băiat mare, iar tatăl meu ținea sfat cu prietenii săi asupra viitorului meu. Cei mai mulți erau de părere că meseria literelor ar necesita mult lucru și timp, taxe de școlarizare prea ridicate, o adevărată avere; însă resursele noastre erau neînsemnate și ar fi trebuit să avem, fără doar și poate, un ajutor din afară. Dimpotrivă, dacă aș fi învățat o meserie oarecare, aș fi putut să-mi asigur mai întâi necesarul, să scap de sub grija financiară a familiei, deoarece aveam și eu de-acuma o vârstă. În curând voi intra în aprecierile tatălui meu, aducând și eu ceva bănuți în casă.

    În timpul unei alte discuții subiectul era acela de a ști care ar putea fi cea mai bună meserie, cel mai ușor de învățat, cea mai demnă cu statutul unui om liber, cea care necesită unelte dintre cele mai simple și mai ușor de găsit și care aduce cât mai repede și cât mai mult câștig. Fiecare din prietenii tatălui meu a început să laude cutare sau cutare meserie, în funcție de opiniile și de cunoștințele fiecăruia; însă tatăl meu, aruncând o privire asupra unchiului matern, care participa la discuție și care era considerat ca fiind un bun fabricant de statui și un excelent lucrător în marmură, zise: „Nu se cuvine ca o altă meserie să fie preferată în timp ce tu ești aici; îți încredințez acest băiat, adaugă el arătând cu degetul spre mine, ia-l cu tine și fă din el un cioplitor în piatră, un bun artizan, un excelent sculptor; desigur poate face așa ceva și are pentru arta asta, după cum bine știi, foarte bune abilități naturale”. Tatăl meu își formase această convingere văzând micile figurine ce le modelam din ceară. Efectiv, revenind de la școală, luam ceară și modelam boi, cai și, pe Jupiter! chiar și oameni, toate acestea cu o deosebită îndemânare, după gustul tatălui meu. Acest talent îmi atrăsese în trecut câteva elogii din partea învățătorilor mei, însă astăzi devenea un subiect de elogii și semnul unei aptitudini fericite; astfel s-au născut cele mai frumoase speranțe că voi învăța meseria asta foarte repede având deja o așa de bună și frumoasă predispoziție la confecționarea statuilor din ceară!

    În curând sosi ziua în care trebuia să încep ucenicia și am fost încredințat unchiului meu, încântat, vezi bine, să se pună pe treabă cu mine; treaba asta era pentru mine doar un plăcut divertisment, un fel de a mă distinge dintre colegii de vârsta mea, atunci când mă vor vedea că voi sculpta zeități și voi fabrica statuete frumoase, fie pentru joaca mea fie pentru cine vor dori. Însă mi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă de obicei începătorilor; unchiul meu mi-a pus o daltă în mâini și mi-a poruncit să tai cu grijă o tabletă din marmură ce se afla în fața mea, amintindu-mi proverbul: „Lucrarea începută este deja pe jumătate făcută”. Lipsa mea de experiență a făcut să dau o lovitură mai puternică și tableta s-a spart; unchiul meu, mâniat pe mine, înșfăcă o curea, aflată la îndemână, și-mi dădu o lecție atât de dură, un avertisment atât de violent încât am învățat meseria plângând.

    Am fugit acasă, plângând, având ochii plini cu lacrimi; povestesc isprava cu cureaua, arăt mamei rănile pricinuite din bătăi, mă vaiet de brutalitatea unchiului meu, adăugând de la mine că din cauza geloziei s-a mâniat așa de tare pe mine, temându-se că într-o zi voi deveni mai bun decât el. Mama s-a supărat foarte, l-a blestemat de mii de ori pe fratele ei, apoi, când a venit seara, am mers la culcare, cu obrajii încă umezi, și am visat toată noaptea.

    Ce-am povestit până aici au fost de glume copilărești; însă de-acum înainte, dragi auditori, veți auzi lucruri serioase și de aceea vă îndemn să mă ascultați bine. Într-adevăr, pentru a vorbi ca Homer, m-a vizitat în timpul întunericului nopții un vis divin, o viziune atât de clară încât credeam chiar că se întâmplă în realitate. După atâția ani, forma obiectelor ce-mi apăruse atunci este încă prezentă înaintea ochilor mei și chiar parcă mai aud glasul care-mi lovea urechile, atât de bine fiecare imagine era distinctă.

    Două femei mă luau de mâini și mă trăgeau, fiecare de partea ei, cu multă forță și violență; a lipsit puțin ca ele să mă rupă în două trăgând atât de tare de mine în direcția lor: uneori una era mai tare și mă acapara aproape în întregime, alteori cealaltă era mai tare și mă acapara de partea ei. Totuși, amândouă strigau, aceasta atunci când mă trăgea la sine și eram în posesia ei, cealaltă când mă deținea în puterile ei ca pe o pradă ce nu-i aparținea. Una din ele avea fața unui artizan, trăsături virile, părul dezordonat, mâinile butucănoase, rochia ridicată și plină de praf, așa cum era unchiul meu atunci când se apuca de tăiat în piatră; cealaltă avea fizionomia mai blândă, o ținută nobilă, o înfățișare elegantă. În sfârșit ele m-au lăsat să decid eu de care parte voi fi.

    Prima, cea care avea înfăţişarea dură și virilă, mi-a spus: „Fiul meu, eu sunt Sculptura pe care tocmai ai învățat să o practici ieri; sunt din familia și din rudenia ta, fiindcă bunicul tău (a rostit aici numele tatălui mamei mele) era sculptor, de asemenea și cei doi unchi ai tăi și-au dobândit, datorită mie, o bine meritată celebritate în domeniu. Dacă vrei să renunți la măgulelile și șiretlicurile acestei femei (mi-a arătat-o pe cealaltă femeie) pentru a mă urma și a rămâne cu mine, mai întâi te voi hrăni cum se cuvine și vei avea umerii viguroși; apoi vei fi la adăpost de invidie; nu vei călători niciodată în țări îndepărtate, abandonându-ți patria și prietenii, și te vei bucura de multe elogii ce ți se vor aduce nu prin discursuri deșarte.

    Nu te iuta la aspectul neglijent al îmbrăcămintei mele exterioare, nici la mizeria hainelor mele; din acest praf bine cunoscutul Phidias l-a scos la iveală pe Jupiter, iar Polyclete pe Junon; tot așa și Myron și Praxitele au avut parte pe drept de admirație și laude; astăzi sunt adorați împreună cu zeitățile pe care le-au făurit. Dacă vei deveni asemenea unuia dintre ei, cum ai putea crede că nu vei deveni celebru printre oameni? Mai mult: tatăl tău va fi invidiat, iar tu vei fi cinstea patriei tale!” Acestea au fost, și multe altele, cuvintele Sculpturii, cuvinte pline de greșeli și barbarisme, chiar dacă erau ordonate cu dibăcie în scopul de a mă convinge; însă nu mi le mai amintesc pe toate, fiindcă multe lucruri mi-au ieșit din memorie! Când a încetat să mai vorbească, cealaltă a început discursul cam așa:

    „Eu, fiule, sunt Știința, pe care tu o cunoști deja și ți-am devenit intimă, chiar dacă nu mai pus încă la încercare pe deplin. Avantajele de care te vei bucura, dacă te vei face sculptor, ți le-a enumerat femeia aceasta; cu toate astea însă nu vei fi decât un artizan, îți vei obosi trupul de care va depinde toată speranța vieții tale; vei fi sortit întunericului și nu vei primi decât un salariu neînsemnat; vei avea spiritul atrofiat, vei fi izolat de toți, incapabil să-ți aperi prietenii, nu te vei putea opune dușmanilor tăi, nici nu vei putea stârni invidia compatrioților tăi, ci vei fi doar un simplu muncitor, un om pierdut în mulțime, îngenunchiat înaintea celor mari ai lumii, umil slujitor al celor care se dedică elocinței, trăind ca un iepure de câmp destinat a fi prada celui mai puternic. Când vei fi un Phidias, un Polyclete? Când vei face mii de opere de artă, arta ta va fi cea care va primi laudele oamenilor; iar printre cei care le vor vedea, nu există nici măcar unul, dacă se află în toate mințile, care ar dori să fie ca tine, căci indiferent cât de abil vei putea fi, te vor considera mereu drept artizan, un muncitor smerit, un om care trăiește din munca mâinilor lui.

    Dacă, dimpotrivă, dorești să mă asculți, îți voi face cunoscute lucrările nenumărate ale celor din vechime, faptele lor admirabile; îți voi explica scrierile lor și îți voi implementa abilități în orice domeniu al cunoașterii. Sufletul tău, partea cea mai nobilă a ființei tale, îl voi înzestra de cele mai frumoase virtuți, cu înțelepciune, cu dreptate, cu credincioșie, cu blândețe, cu bună voință, cu inteligență, cu răbdare, cu dragoste pentru frumos, cu dorința după studii serioase; aceasta este într-adevăr zestrea incoruptibilă a sufletului. Nu vei ignora nimic din ceea ce s-a făcut în trecut, nimic din ceea ce trebuie făcut în prezent, dar ce spun? îți voi descoperi chiar și viitorul; într-un cuvânt, te voi face să cunoști, în scurt timp, tot ce există, lucruri divine și umane.

    Cel care acum este sărac, fiul unui om necunoscut, care încă mai stă pe gânduri dacă să îmbrățișeze un statut josnic, va fi în curând în ochii tuturor un obiect de invidie și de gelozie, copleșit cu laude și onoruri, renumit printre cei mai slăviți oameni, remarcabil între cei care se disting prin nașterea sau bogățiile lor, îmbrăcat cu veșminte ca acestea (mi-a arătat îmbrăcămintea sa, care era măreață), vrednic să ocupe primele locuri și primele ranguri. Dacă vei călători, nu vei fi niciodată nicăieri un străin sau un necunoscut; te voi însemna cu un sigiliu atât de luminos încât oricine, văzându-te, va da brânci vecinului, te va arăta cu degetul și-i va spune: „El este!”.

    Dacă prieteni tău sau chiar întreg orașul sunt preocupați cu interese mari, toate privirile se vor îndrepta spre tine. Dacă se întâmplă ca tu să iei cuvântul, toți te vor asculta, vor sta neclintiți înaintea ta, încântați de admirație, estimându-te fericit că ai primit un asemenea talent, iar tatăl tău va fi lăudat că a dat naștere unui asemenea fiu. Iar ceea ce se spune despre anumiți oameni, că ar fi devenit nemuritori, voi îndeplini și pentru tine; chiar și atunci când va trebui să ieși din lumea aceasta, nu vei înceta niciodată să fii cu cei înțelepți și să discuți cu spiritele luminate. Privește la Demostene, cine era tatăl său!, și cum am făcut ca el să devină renumit! Privește la Eschine, a cărei mamă era toboșar, totuși datorită mie s-a văzut mângâiat de Filip. Cât despre Socrate, crescut mai întâi ca ucenic al Sculpturii, doar ce a înțeles că există ceva mai măreț, a și părăsit Sculptura și s-a aruncat în brațele mele, iar acum știi prea bine cât este de celebru.

    Cum ai putea lăsa în pace acești oameni celebri și faptele lor mărețe și scrierile lor înțelepte? Cum să renunți la toate, la recepții cu fast, la cinste, slavă, laude, supremație, putere, demnități, renume de elocință, stimă pentru geniul tău? Iar apoi vei lua o daltă în mână, un foarfece, un ciocan și îți vei încovoia spatele asupra lucrării tale, te vei târî pe burtă, vei fi aplecat doar spre pământ, vei fi legat fără ca măcar să-ți mai poți ridica capul, fără să te mai gândești la nimic și fără să te bucuri de libertate; nu te vei gândi decât să lucrezi bine, să șlefuiești lucrările tale cum trebuie, să le dai formele pe care dorești, și vei fi așezat peste un morman de pietre”.

    Nu isprăvise încă vorba și eu, fără să mai stau mult pe gânduri, m-am ridicat și mi-am făcut alegerea; am părăsit muncitoarea cea murdară și urâtă și am făcut pasul către Știință, având inima plină de bucurie, cu atât mai mult cu cât aveam mereu în minte cureaua și mulțimea de lovituri ce mi le dăduse doar cu o zi înainte unchiul matern. Sculptura văzându-se abandonată a început să se supere, a lovit din mâini și a scrâșnit din dinți; însă, în final, după cum se spune despre Niobe, a devenit nemișcată și a fost preschimbată în piatră. Această metamorfoză vi se pare de necrezut? Totuși credeți-mă, visurile nu sunt decât minunății.

    Știința, privindu-mă atunci fix, mi-a spus: „Te voi răsplăti fiindcă ai făcut alegerea cea bună și că ai reușit să depășești imparțialitatea ce te stăpânea. Înaintează, urcă în această trăsură (mi-a arătat o trăsură trasă de cai înaripați, asemănători cu Pegas) și vei vedea tot ceea ce vei fi ignorat dacă nu ai fi ales să mă urmezi”. M-am ridicat deci și am urcat în trăsură și am văzut într-o clipă, din Răsărit până în Apus, orașele, națiunile, popoarele peste care eu, noul Triptolem, aruncam ca niște semințe. Nu-mi amintesc prea bine ce era, însă știu că oamenii, ridicându-și ochii spre cer, mă învăluiau cu laude și mă binecuvântau peste tot pe unde zburam.

    După ce Știința mi-a arătat toate acestea și m-a expus la toate elogiile, m-a readus în patria mea, fără a mai fi înveșmântat cu hainele ce le aveam când am plecat, ci eram îmbrăcat într-o haină cu adevărat minunată. De îndată m-am întâlnit cu tatăl meu care era în picioare și mă aștepta. Știința i-a arătat haina mea și m-a prezentat și pe mine și i-a povestit despre glorioasa mea revenire; totodată i-a reamintit decizia pe care el tocmai dorea să o ia referitor la viitorul meu. Aceasta este amintirea ce o am despre vedenia ce am avut-o pe când eram la vârsta ieșirii din copilărie și pe când spiritul îmi era încă răvășit de teama loviturilor primite.

    Însă, în timp ce vă vorbesc, cineva ar putea spune: „Iată un vis destul de lung și ce mai pledoarie îi face”. Un altul va spune fără îndoială: „Este un vis de iarnă, fiindcă atunci nopțile sunt foarte lungi; sau este vorba despre lucrarea a trei nopți, ca Hercule. De ce vine să ne îmbuibe cu aceste visuri? De ce ne povestește o noapte din copilăria lui? De ce se fălește cu un vis învechit deja și irealist? Descrierea lui este rece și puerilă. Să ne creadă oare interpreți ai visurilor?” Nu, prietene, dar Xenofon nu a povestit și el visul în care i se părea că vedea casa tatălui său cu multe detalii precise? Iar voi știți prea bine, descrierea lui nu era considerată drept șarlatanism, nici povestirea lui drept bavardaj; el era în război, situația sa era critică, dușmanii îl împresurau din toate părțile și totuși povestea lui a produs un efect fericit.

    Tot la fel și eu, nu v-am povestit visul decât pentru a-i orienta pe tineri spre ce este bine și spre dragostea de Știință; și în special, dacă există unii care din cauza sărăciei sunt prost sfătuiți și sunt orientați spre ceva rău mergând împotriva bunul natural care este în ei, aceștia, sunt sigur, se vor simți încurajați de povestea mea, ținând seama care a fost punctul meu de plecare într-o carieră atât de strălucită, fiind învăluit de Știință, fără frica sărăciei, care mă pândea pe atunci, și cine am ajuns acum să fiu învăluit de slavă cum nu poate fi niciodată nici un sculptor, ca să nu spun nimic mai mult.


    votre commentaire
  • Sfântul Augustin: Scrisoare către Proba, despre "rugăciunea domnească"

    "Îmi amintesc acuma că m-ai întrebat și eu ți-am promis să-ți răspund prin scris referitor la rugăciunea înălțată către Dumnezeu. Astfel, de îndată ce Cel căruia ne rugăm mi-a permis și mi-a dat competența necesară, am considerat că a sosit momentul să mă achit de promisiune fără să mai zăbovesc și să vin în sprijinul credincioșiei tale din dragoste față de Cristos. Nici nu pot exprima în cuvinte ce bucurie îmi provoacă întrebarea ta din care am înțeles prea bine că rugăciunea este o îndatorire sfântă pentru tine. Într-adevăr, ce te-ar putea ocupa cu mai mult folos în văduvia ta decât să te consfințești, zi și noapte, rugăciunii, după îndemnul sfântului Paul: „Cea care este într-adevăr văduvă și abandonată, spune el, și-a pus speranța în Domnul și perseveră zi și noapte în rugăciune” (1 Tim 5, 5). Poate părea de mirare că, nobilă fiind, bogată în ochii lumii, mama unei familii numeroase, deci, chiar dacă văduvă, fără a fi abandonată, să-ți ocupi inima și să te lași învăluită de zelul rugăciunii! Asta înseamnă că ai înțeles, datorită înțelepciunii tale, că nimic nu-i poate procura siguranță sufletului în această lume".

    Această scrisoare este un fel de manul de rugăciune; Sfântul Augustin o adresează unei văduve romane, de familie nobilă, care fusese soția lui Probius, prefect al pretoriului și consul; se trăgea din urmașii Demetriadei, căreia Sfântul Ieronim îi scrisese o celebră scrisoare despre feciorie. Proba, supranumită și Faltonia, se retrăsese în Africa după căderea Romei (în 410 Alaric cucerise Roma). Sfântul Ieronim vorbește astfel despre Proba: "Proba, acest nume este recunoscut mai mult decât orice demnitate și decât orice noblețe în lumea romană. Proba care, prin sfințenia și bunătatea ei față de toți, a devenit recunoscută chiar și înaintea barbarilor datorită curajului ei de a face față consulilor Probinius, Olybrius și Probus; această femeie, în timp ce totul căzuse pradă sclaviei la Roma în mijlocul incendiului orașului, a vândut, se spune, toate bunurile în posesia ei pe atunci și și-a dobândi astfel, cu ajutorul Mamonei, prieteni care o vor primi cu siguranță în lăcașurile veșnice". Aceasta este văduva căreia Sfântul Augustin îi vorbește despre rugăciune cu atâta entuziasm și profunzime spirituală. Oamenii obișnuiți, mai ales bogații lumii care doresc viața veșnică nu pot citi ceva mai folositor și mai hrănitor pentru viața spirituală decât ceea ce a scris aici Sfântul Augustin acestei văduve.

    Sfântul Augustin folosește expresii clare, simple, uneori dure de auzit pentru contemporanii noștri obișnuiți să spună multe cuvinte atunci când se roagă. Nu bavardajul cuvintelor certifică faptul că ne-am rugat cât și cum trebuie, ci intenția interioară de a face voia Tatălui, de a dori viața veșnică, de a se ruga Tatălui, folosind cuvintele Fiului și fiind luminați de Duhul Sfânt. Doresc tuturor cititorilor acestei scrisori să ajungă la o convertire interioară pentru ca rugăciunea lor să fie mai adevărată, mai inspirată, mai conformă cu rugăciunea domnească pe care însuși Mântuitorul ne-a învățat-o: "Când vă rugați să spuneți Tatăl Nostru..."


    votre commentaire
  • Jean Chrysostome: catecheses baptismales

    La collection « Sources chrétiennes » fêtait, en 1957, son 50eme numéro en publiant « Huit catéchèses baptismales » inédites de Jean Chrysostome découvertes par l’érudit savant assomptionniste, le P. André Wenger (1924-2012). En m’appuyant sur les recherches du P. Wenger exposées amplement dans l’introduction de « Sources chrétiennes », no 50, je présenterai dans cette contribution l’esprit dans lequel le grand théologien du IVe siècle, Jean Chrysostome – Bouche d’Or (344/347-407) entendait exposer son enseignement catéchétique au catéchumènes, le message qui faisait le cœur de ses catéchèses et le vécu dans la foi au Christ ressuscité auquel s’engageait les néophytes par la réception du baptême.


    votre commentaire
  • Cinstit în tradiția ortodoxă sub apelativul "Sfântul Constantin cel Mare, egal apostolilor", împăratul Constantin, care a permis creștinismului să iasă, mai întâi, din catacombe, pentru ca mai apoi, progresiv, să se impună ca religie oficială în întreg Imperiul, rămâne în istorie drept Împăratul care a convocat primul mare conciliu ecumenic, la Niceea, în 325. De asemenea, tot el este cel care prin decrete și legi a înlesnit și favorizat "convertiri" în masă la creștinism a multor demnitari imperiali. Istoricii vorbesc despre Constantin ca fiind împăratul care a instalat o politică bisericească numită până astăzi "cezaro-papismul", adică amestecul politicului în treburile interne Bisericii. De aici și titlurile ce și le-a dat în discursurile și scrisorile sale: "egal Apostolilor", "Pontifex Maximus", "episcopul din exteriorul Bisericii". Redau aici textul unor scrisori ale Împăratului, așa cum ni le transmite istoricul bisericesc și întemeietorul "teologiei politice", Eusebiu, episcop al Cezareii din Palestina. Traducerea este realizată de Radu Alexandrescu, Viața lui Constantin cel Mare, publicată în 1991. Din aceste scrisori reise: 1) figura de mare și priceput împărat în organizarea și guvernarea Imperiului transformat în Imperiu creștin; 2) lipsa de pricepere în tâlcuirea dogmelor creștine, mai ales atunci când el socotește că discuția dintre episcopul Alexandru al Alexandriei și Arie, unul din preoții lui, are drept motiv de ceartă un "lucru neînsemnat", fiind vorba totuși despre dumnezeirea Mântuitorului negată de Arie și afirmată cu tărie de Alexandru; 3) politica bicericească în folosul învățăturii creștine care cere să cuprindă tot Imperiul guvernat de el; 4) legislația dată în favoarea creștinilor: odihna în ziua Domnului, rânduirea sărbătorii Paștelui la o dată comună în tot imperiul, promovarea învățăturii creștine în toate păturile sociale, etc.


    votre commentaire



    Suivre le flux RSS des articles
    Suivre le flux RSS des commentaires