Încercări și propuneri pentru a ajunge la un acord între

Orient și Occident privitor la Filioque

Purcederea Duhul Sfânt din Tatăl Filioque este, pentru Biserica latină, o dogmă de credință, un articol din Crez. Se află în dezbaterile conciliare, cel puțin din sec. VII; înainte de sec. VII era totuși acceptat de unii Sfinți Părinți, de Papi și de simbolul Quicumque, zis al lui Atanasie, într-o perioadă în care Orientul și Occidentul erau – uneori cu dificultate – în comuniune. După ruptura comuniunii din 1054, conciliile din Occident au mărturisit unanim dogma în purcederea Duhului Sfânt din Tatăl Filioque: la Bari în 1098, la Lateran IV în 1215; la Lyon II în 1274, unde delegații imperiali au cântat acest text din Crez de două ori, în grecește și în latinește; la Ferrara-Florența în 1438-1439, conciliul de unitate, când s-a semnat documentul „Cerurile se bucură” prin care Biserica a fost reunificată după aproape patru secole de dezbinare.

Secolele care au urmat schismei din 1054 au cunoscut mai multe eforturi de restabilire a comuniunii și încercări pentru a se explica și a ajunge la un acord. Din nefericire, de o parte și de alta nu exista decât dorința de a-l reduce pe celălalt la sine, la propria gândire; grecii opuneau formula lor și latinii pe a lor ca fiind două absolute ce se exclud una pe cealaltă. Toate eforturile și strădaniile făcute în Occident de dominicani și franciscani, care au avut avantajul de a preciza tot mai mult formularea dogmei, nu au contribuit decât să adâncească prăpastia dintre orientali și occidentali și să-i opună și mai tare, fiecare făurind argumentații tot mai contradictorii. Orice încercare de apropiere dintre cele două tradiții era un risc pentru a-i înverșuna și mai tare pe opozanți. Un asemenea caz poate fi oare și cel de la conciliul din Florența? Dacă privim înverșunarea cu care Bisericile ortodoxe se exprimă privitor la acest conciliu până azi, am tinde să spunem că da. Câteva lucruri despre cum au decurs lucrurile la Florența.

La conciliul de la Florența

Discuțiile asupra legitimității adăugirii lui Filioque la Crez au început la Ferrara, în 1438. Apoi discuțiile au continuat la Florența, în 1439. Mai întâi s-a discutat asupra terminologiei: ce înseamnă „a purcede”? Marcu al Efesului a răspuns: o ieșire sau o emanație substanțială. Apoi discuțiile s-au aprins referitor la raportul dintre „substanță” și „ipostas”. S-au adus argumente patristice, în principal din Vasile cel Mare și Atanasie cel Mare. Grecii erau preocupați să salvgardeze unitatea sursei în dumnezeire: Tatăl fiind cauza a tot ceea ce purcede. Latinii încercau să le răspundă zicând că 1) Fiul primește din veșnicie de la Tatăl capacitatea de a-l spira pe Duhul Sfânt; 2) Duhul Sfânt purcede din amândoi ca dintr-un singur principiu. Pentru a evita să i se atribuie Fiului o altă operație decât cea a Tatălui, privitor la purcederea Duhului Sfânt – a Patre per Fiulium –, ceea ce ar fi compromis identitatea reală a ipostasurilor și a substanței și comuniunii de esență dintre Tatăl și Fiul, latinilor li s-a părut necesar să înțeleagă „a Patre per Fiulium” în sensul de „a Patre et Filio tanquam ab uno principio”. Li se părea că a afirma purcederea Duhului Sfânt doar din Tatăl ar însemna ruperea unității divine prin ruperea identității reale a ipostasurilor și substanței, deoarece ar însemna să i se atribuie Tatălui ceva ce nu ar avea și Fiul în afară de proprietatea paternității.

Desigur grecii nu puteau intra într-o astfel de argumentație teologică. Pentru ei, latinii introduceau în Sfânta Treime un principiu ne-personal; în locul triadei, latinii ar propune două diade: Tatăl –Fiul și Tatăl Fiul – Duhul Sfânt. Grecii nu vor să audă altceva decât relații între persoane în interiorul cărora Tatăl este Principiu, Cauză, Autor-izvor. Latinii nu vor nici ei să audă altceva: în Dumnezeu există o singură substanță / trei ipostasuri, un Principiu al divinității. La Florența s-a întredeschis o ușă spre o înțelegere comună atunci când, pe 19 martie 1439, grecii au prezentat pentru prima dată un text din Maxim Mărturisitorul dintr-o Scrisoare a lui către Marinos, preot din Cipru, în care spune că latinii recunosc o singură Cauză a Fiului și a Duhului Sfânt, Tatăl. Ioan de Montenero, prezent la dezbateri, a prezentat un text din Părinții latini ca să arate că de fapt Filioque avea, pentru ei, același sens cu „per Filium”; chiar și unele texte din Vasile cel Mare, Epifan de Salamina, Didim cel Orb și Chiril de Alexandria argumentau în sensul latinilor; Isidor de Kiev și Besarion de Niceea s-au lăsat convinși de argumentația patristică. Au înțeles că nu era vorba despre o latinizare a grecilor ci de a accepta mărturia Sfinților Părinți. Ei nu puteau nici să se fi înșelat, nici să se opună unii altora, deoarece Duhul Sfânt vorbea în ei.

Aceste idei au făcut drumul lor în cadrul dezbaterilor. Pe 12 aprilie, Besarion rostea un discurs dogmatic magistral înaintea conciliarilor; este vorba despre un adevărat tratat de pneumatologie. El reia Scrisoarea lui Maxim către Marinos drept bază a unității dintre latini și greci; Părinții nu au negat nicăieri în mod explicit existența unui raport veșnic între Duhul Sfânt și Fiul. Părinții greci aveau deja formula „prin Fiul”, iar unii chiar formule mai apropiate de Filioque. Nu pot fi considerate eretice, nici chiar dacă am forța înțelegerea termenului de erezie și l-am extinde cât am dori. Formula „prin Fiul” nu poate însemna decât o contribuție a Fiului, primită de la Tatăl, la purcederea Duhului Sfânt. Văzută astfel, formula este echivalentă expresiei „ex Filio”, explicată, așa cum specifică latinii, „tanquam ab uno principio”. Pe această bază s-a putut realiza unirea de la Florența. Textul de unire a fost redactat pe 5 iulie și proclamat pe 6 iulie 1439, fiind semnat de împărat și de 39 de orientali, episcopi, procurori, diaconi, abați de mănăstiri importante precum și de toți occidentalii prezenți la conciliu; iată textul:

În numele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cu aprobarea acestui sfânt conciliu ecumenic de la Florența noi mărturisim că trebuie să fie crezut și primit de toți creștinii acest adevăr al credinței, pe care toți trebuie să-l mărturisească, adică: Duhul Sfânt deține ființa sa veșnică de la Tatăl și de la Fiul, el are ființa și subzistența sa de la Tatăl și de la Fiul, el purcede din amândoi din veșnicie ca dintr-un unic principiu și printr-o unică spirație. Declarăm că ceea ce spun Sfinții Doctori și Părinți, adică faptul că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, are intenția de a însemna că Fiul este în egală măsură, conform grecilor Cauza, conform latinilor Principiul subzistenței Duhului Sfânt, în egală măsură cu Tatăl. Deoarece tot ceea ce are Tatăl, acesta dă și Fiului născându-l, mai puțin faptul de a fi Tată, Fiul deține din veșnicie de la Tatăl ce-i dă naștere din veșnicie ca Duhul Sfânt să purceadă din El. Mai definim că explicația acestei formule, Filioque, a fost adăugată la Crez în mod licit și pe bună dreptate, pentru propovăduirea adevărului și deoarece se făcea simțită atunci necesitatea.

Principalul punct de interes al acestui text este recunoașterea echivalenței posibile a formulei Filioque și a formulei „per Filium”. Această echivalență a stat la baza unirilor ulterioare în Biserică, precum cea din Brest, din 1596. Ne vine greu să credem că li s-a putut atribui grecilor formula că Fiul este, cu Tatăl, cauza purcederii Duhului Sfânt, deoarece ei au păstrat mereu această operație Tatălui. Ne vine greu, de asemenea, să credem că textul grec al actului de unitate să fi folosit verbul ekporeuesthai în fraza „el purcede din amândoi din veșnicie ca dintr-un singur Principiu și printr-o unică spirație”, știut fiind că acest verb este rezervat de greci pentru a exprima purcederea Duhului Sfânt din Tatăl ca din originea sa desăvârșit primară. În sfârșit, echivalența afirmată între „per Filium” și „ex Filio” nu exprimă nuanța care există între două expresii care stau la baza a două construcții teologice diferite ale misterului crezut în același fel și mărturisit în mod doxologic. Bessarion semnala totuși că ex înseamnă egalitate, nu ordinea, per, dimpotrivă, ordinea persoanelor și nu egalitatea lor. Latinii, admițând „per Filium” înțelegeau expresia ca și cum ar accepta o inferioritate a Fiului, sau o instrumentalizare imposibilă. În realitate, actul de unitate de la Florența nu s-a mulțumit doar să proclame acordul final al celor două expresii diferite aparținând la două feluri diferite de a face teologie ale aceleiași credințe; formula de la Florența aduce expresia grecească „per Filium” într-o înțelegere specific occidentală: expresia „per Filium” este catolică dacă este înțeleasă în sensul Filioque. Atunci mulți au spus că Florența a fost victoria occidentalilor și de aceea nu poate fi considerat un conciliu al unității. Totuși nimeni nu poate nega faptul că discuțiile pneumatologice au fost libere și serioase, însă trebuie să admitem și să acceptăm într-un anumit fel reticența orientalilor și insatisfacția lor privitor la concluziile formulei de la Florența. Două puncte esențiale trebuie să fie reținute de la Florența: 1) intenția de a recunoaște compatibilitatea și chiar echivalența celor două formulări, am putea spune chiar complementaritatea lor; 2) principiul pe baza căruia s-a ajuns la această echivalență, adică faptul că Părinții, aflați sub inspirația Duhului Sfânt, au ținut, în comuniune, una și cealaltă formulă; de aceea orice nou studiu privitor la acest aspect ar trebui să afle aici punctul său de plecare și de sprijin. (Yves Congar, Je crois en l'Esprit Saint, Cerf, Paris, 1995, p. 755-762).

Anno Domini, în latinește, Anul Domnului, sau mai exact: Anul Domnului Nostru Isus Cristos este o expresie care desemnează anul nașterii lui Isus Cristos așa cum a fost stabilit în sec. VI de monahul, astrologul și matematicianul Dionisie Exiguul, sau Dionisie cel Mic. El este cel care, la cererea papei Ioan I, a decretat anul 1 ca fiind anul inaugural al erei creștine, numită convențional de istorici „era noastră”, în opoziție cu „înaintea erei noastre”. Toate organismele mondiale au adoptat acest sistem de numărare a anilor, vom vedea conform căror calcule.

Dionisie cel Mic, în lucrarea sa Liber Paschate – Cartea despre data Paștelui, publicată în anul 525, pune bazele calculului pentru o nouă eră în istoria omenirii. Cancelarul papei Ioan I, Bonofacius, îi cere să conceapă o metodă pentru a stabili data Paștelui, ținând cont de calculele astrologilor alexandrini, recunoscuți pentru dibăcia și înțelepciunea calculelor lor. Trebuie să știm că și conciliul I ecumenic de la Niceea, în 325, a stabilit că episcopul Alexandriei, sfătuit de colegiul astrologilor alexandrini, va stabili o dată unică pentru „sărbătoarea sărbătorilor”, Paștele Domnului, pentru a evita ca fiecare Biserică să calculeze după propriile opinii sărbătoarea cea mai mare și mai importantă a creștinismului: învierea Domnului. Patriarhul Chiril al Alexandriei stabilise o regulă de calcul, numită „Regula alexandrină”, publicată în anul 444 pe niște table, numite latine. Aceste table acopereau o perioadă de 95 de ani, sau cinci cicluri de câte 19 ani fiecare, și erau alcătuite după un calendar numit al „erei lui Dioclețian”, anul 1 ar corespunde anului 285 al erei noastre.

În sec. al II-lea, filosoful Iustin și episcopul de Lyon, Irineu, au stabilit că Isus s-a născut în anul în care Quirinius făcea primul recensământ; acest an ar corespunde anului 6 al erei noastre. Iustin este chiar foarte precis atunci când spune: „Cristos s-a născut acum 150 de ani sub împăratul Quirinius, iar mai târziu, sub guvernatorul Ponțiu Pilat a învățat norodul învățătura pe care am primit-o și noi” (Apologia I, 46, 1). Această informație corespunde precis recensământului făcut de Quirinius. La începutul sec. III, Clement Alexandrinul spunea că Isus s-a născut în anul 28 după cucerirea Alexandriei de Octav Augustus, adică anul -2 al calendarului nostru de astăzi. Tertulian și Iulius Africanul sunt primii care propun o dată a nașterii Mântuitorului foarte apropiată de cea care va fi adoptată în sec. VI. Hipolit Romanul și istoricul Orosus preferau totuși să rețină ca an al nașterii Domnului anul 752 de la fondarea Romei, adică anul -2 al calendarului nostru de astăzi. Eusebiu al Cezareii vorbește despre anul 42 al lui Octav Augustus, adică tot anul -2 al calendarului actual, însă tot el este primul care afirmă că Isus s-ar fi născut în vremea lui Irod, adică înaintea anului -4 al erei noastre.

În 525, Dionisie cel Mic adaugă un ciclu de 95 de ani începând cu anul 247 al erei lui Diocletian, continuând astfel tablele alexandrine; așa ajungem de la anul 285, tablele alexandrine, plus 247, era lui Diocletian, la anul 525 al calendarului actual. Însă el a decis să modifice în același timp anul de la începutul calendarului pentru a nu se mai referi la calendarul lui Diocletian, tocmai pentru a scoate din calculele calendarului creștin pe unul dintre cei mai mari persecutori al Bisericii primare. Astfel decide că anul în care el realizează continuarea tablelor alexandrine este 525 după întruparea lui Cristos, care devenea anul de început al noului calendar. Nu știm exact dacă el își notase undeva că anul 525, an în care a început să lucreze la tablele alexandrine, și la care a adăugat un ciclu de 95 de ani corespundea exact celor 19 cicluri în care avem, odată la patru ani, un an bisextil, iar săptămâna numără șapte zile. Alexandrinii calculaseră în așa fel anii încât acest ciclu de 19 ani făcea să cadă Paștele în fiecare an în aceeași lună, în aceeași zi.

Dionisie cel Mic a luat ca dată de plecare în calculele lui 25 martie, ziua echinoxului de primăvară în calendarul iulian inițial, al anului 753, anul fondării Romei – ab Urbe Condita, deoarece această dată calendaristică avea avantajul să coincidă cu luna nouă în primăvară. Efectiv, în acel an, 753, care corespunde anului -1 al calendarului actual, adică anului 0 pe scara astronomilor, luna nouă a primăverii a avut loc pe 24 martie la orele 11 și 28 min. Anii din vecinătatea lui nu ofereau această coincidență.

Încă din sec. IV, Buna Vestire, sărbătoarea zămislirii Mântuitorului, era celebrată la 25 martie. Astfel, Dionisie cel Mic nu a ezitat să sacrifice rigoarea reperelor istorice date de evanghelistul Luca, pentru a da mai mare importanță unei coincidențe astrale. Calendarul său cu data Paștelui, aprobat de papa Ioan al II-lea în 533, a stat la bază stabilirii noii ere în detrimentul și ca o succesiune a erei lui Diocletian. Nașterea lui Isus a fost stabilită pe 25 decembrie, adică nouă luni mai târziu după 25 martie, anul de plecare fiind tot 753, fondarea Romei, care va deveni anul 1 al erei creștine, sau anul 1 după Cristos, sau anul 1 al erei noastre. Anul 1 al Anului Domnului a fost aliniat pe anul 754 al calendarului iulian, care începea cu 1 ianuarie – la Roma anul începea pe 1 ianuarie de șase secole deja – zi care coincide cu ziua a opta de la nașterea lui Isus, în care, conform tradiției iudaice, avea loc tăierea împrejur a noului născut. Totuși, calendarul lui Dionisie cel Mic nu a fost aprobat imediat, ba chiar la Roma s-a continuat folosirea calendarului lui Diocletian până în sec. VIII.

Era creștină, fondată pe calendarul lui Dionisie cel Mic, prezintă deci doi ani de întârziere dacă ținem cont de reperele cronologice ale evanghelistului Luca și de corespondențele propuse de istoricii din antichitate. Calendarul lui Dionisie se distanțează la patru ani de reperele cronologice ale evanghelistului Matei, conform căruia Isus s-ar fi născut cel puțin doi ani înaintea morții lui Irod cel Mare, adică în -4, dacă ținem cont de uciderea pruncilor nevinovați. Vedem deja că reperele cronologice ale celor două Evanghelii sunt contradictorii. Reperele sfântului Luca au putut fi studiate în funcție de izvoarele istoriei romane, mai ales primele versete din capitolul 2, unde evanghelistul spune: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată” (Lc 2, 1-4). Ori, istoricii ne spun că acest prim recensământ făcut de Quirinius a avut loc în anul 6 al erei noastre, după cum spune istoricul Flavius Iosif (Antichități iudaice, XVIII, cap. 3). Textul din Luca mai prezintă și alte inexactități istorice. Un istoric, Fergus Millar, în 1994, în A Study on Cassius Dio, Oxford University Press, p. 49, spunea că Luca a folosit informația privitoare la Quirinius pentru a explica felul în care Isus s-a născut la Betleem, însă realitatea istorică este înșelătoare, ba chiar falsă. În opinia istoricului, recensământul lui Quirinius nu a fost extins și în Galileea, unde trăia familia lui Isus, deoarece această provincie romană era cârmuită de Irod Antipa, nu făcea parte din teritoriile lui Quirinius și conform acestei teorii, data recensământului nu poate fi reținută ca indice cronologic.

Anul zero!? Ce facem cu anul 0? Ei bine, anul 0 nu există în era creștină! Se crede că cifra zero a începută să fie folosită în Europa mult după stabilirea calendarului erei creștine. Așadar, era creștină începe direct cu anul 1 înainte de Cristos (î.d.C.) și anul 1 după Cristos (d.C.). Data de 1 ianuarie marchează începutul primului an, al primului deceniu, al primului secol, al primului mileniu al erei creștine, care se termină pe 31 decembrie anul 1, pe 31 decembrie deceniul 1, pe 31 decembrie secolul 1, pe 31 decembrie mileniul 1, etc. Mileniul al III-lea și secolul XXI au început pe i ianuarie 2001 și vor termina respectiv pe 31 decembrie. Totuși, pentru a simplifica calculele efemeridelor, astronomii moderni definesc un an 0 care ar corespunde anului -1 al istoricilor, notat anul 1 î.d.C.. Anul -1 al astronomilor corespunde anului 2 î.d.C.

Crăciunul și prima zi din an? Ne putem pune întrebarea: dacă anul calendaristic începe cu nașterea lui Cristos, de ce prima zi din an nu este și ziua nașterii Mântuitorului? În iudaism, tăierea împrejur are loc în ziua a opta a nou-născutului de parte bărbătească în prezența a 10 bărbați, oameni adulți, și este un rit fondator. Prin acest rit, nou-născutul intră în comunitatea bărbaților care împărtășesc aceeași credință. În creștinism, tăierea împrejur a lui Isus era celebrată în fiecare an pe 1 ianuarie – a opta zi după nașterea sa, fixată simbolic pe 25 decembrie și comemorată în prima zi a anului 1. Aceasta este data înscrisă în calendarul catolic roman până în anul 1970. „Sfântul prepuțiu” a fost venerat ca o relicvă, însă astăzi s-a abandonat această tradiție. Așadar, începutul calendarului creștin este profund înrădăcinat în tradiția iudaică, chiar dacă, începând cu reforma liturgică post-conciliară Vatican II, oficiul din 1 ianuarie o celebrează pe Sfânta Fecioară Maria, Theotokos- Născătoare de Dumnezeu. Tradițiile ortodoxe regrupează sub vocabula Teofanie – Epifania Domnului – Boboteaza – trei evenimente prin care Dumnezeu arată omenirii începuturile mântuirii: 1) nașterea lui Isus la Betleem și adorația magilor veniți din Orient; 2) prezentarea lui Isus la Templu și tăierea împrejur a opta zi după nașterea sa; 3) Botezul lui Isus în Iordan, la 30 de ani, de Ioan Botezătorul și începerea activității publice; de aceea în tradițiile ortodoxe, ziua de 7 ianuarie este dedicată cinstirii sfântului Ioan Botezătorul, el trebuie să se micșoreze, iar Isus să crească; misiunea lui Ioan Botezătorul se încheie odată cu botezul Domnului. Tradiția catolică, până la reforma liturgică a conciliului Vatican II, celebra pe 25 decembrie nașterea Mântuitorului, pe 1 ianuarie celebra tăierea lui Isus împrejur și impunerea numelui, iar pe 6 ianuarie se celebra Epifania Domnului, adică manifestarea Dumnezeirii lui înaintea magilor veniți don Orient cu daruri prețioase, înaintea celor prezenți la botezul său în Iordan când vocea Tatălui îl confirmă ca Mântuitor: „Acesta este Fiul meu Preaiubit”, înaintea convivilor de la nunta din Cana Galieii când Isus a transformat apa în vin și cei prezenți au crezut în el. Astăzi, ritul catolic roman prevede trei sărbători ale Epifaniei distanțate cronologic: pe 6 ianuarie Epifania Domnului înaintea magilor; în duminica imediat următoare, Epifania Domnului în râul Iordan când primește botezul; a doua duminică după 6 ianuarie, Epifania Domnului la nunta din Cana.

Un ultim amănunt. Ritul catolic roman nu începe anul liturgic nici la Crăciun, cu nașterea Domnului, nici pe 1 ianuarie, odată cu calendarul profan. Anul liturgic începe odată cu prima duminică din Advent, înscriind astfel creștinul într-o triplă așteptare a Mântuitorului: venirea lui în trup la Betleem, venirea lui în sufletul fiecărui credincios, venirea lui în gloria finală la sfârșitul veacurilor. De aceea, calendarul liturgic roman așază ca ultimă sărbătoare Cristos Regele universului, cel care va veni în slavă să introducă omenirea în comuniunea Treimii.