• Tratatul Despre învierea trupului a sfântului Iustin Filosoful, născut la Neapolis (astăzi Cisjordania, la începutul sec. al II-lea, mort ca martir în jurul anului 165 la Roma, este o una din cele mai antice demonstrații creștine cu privire la realitatea învierii trupului. Tratatul este citat de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească IV, 18, subliniind că este vorba despre o lucrare autentică a renumitului filosof păgân convertit la creștinism, Iustin din Neapolis. Dogma învierii trupului era, la începutul erei creștine, una dintre cele mai greu accesibile dogme în contextul păgân în care avea să se dezvolte creștinismul. Ne amintim cu toții insuccesul sfântului Paul la Areopag, Fapte cap. 17, când vorbește despre învierea morților primește replica: "despre asta te vom asculta altă dată". Teologii creștini s-au preocupat îndelung pentru a implementa această credință, mai întâi în interiorul Bisericii, iar apoi în afara ei pentru a atrage popoarele la mesajul Evangheliei. Argumentul fundamental este însăși învierea lui Cristos fără de care nu se poate susține și propovădui o asemenea realitate. Tratatul a cărei traducere o public aici pare a fi primul, sau cel puțin unul din primele tratate din creștinismul antic ce poartă acest titlu: Despre învierea trupului. Puțin după Iustin, filosoful Atenagoras din Atena (133-190), un mare apologet creștin, scrie și el o lucrare cu acest titlu și care ni s-a păstrat în totalitate în timp ce tratatul lui Iustin ne este conservat de Ioan Damaschinul care citează fragmente consistente din lucrarea marelui filosof și apologet creștin.

    Așadar, datorită lui Ioan Damaschinul avem astăzi sub ochii noștri extrase destul de largi din tratatul Despre învierea trupului a lui Iustin. Întrebarea care ne-o putem pune este: Cum a reușit acest monah să găsească în mănăstirea sa din Sfântul Sava, în Palestina, un tratat scris la Roma cu șase secole mai devreme? Probabil datorită însemnătății unei astfel de demonstrații, tratatul sfântului Iustin cunoscuse o răspândire destul de largă printre creștini, ajungând astfel ca diferite manuscrise să se afle prin mănăstiri și unii savanți, precum Ioan Damaschinul, să le redea o nouă viață după ce mai întâi s-au confruntat cu mesajul și conținutul lor. Editorii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea vor prelua acest text așa cum este el transmis de Ioan Damaschinul: P. Maran, în 1742; Migne, în 1856; Otto, în 1843. Prima traducere a tratatului într-o limbă modernă are loc în anul 1714, în limba engleză, realizată de D. Humphreys.

    Lucrarea este numită uneori ca fiind "tratat", alteori ca "fragmente". În ediția critică a lui Otto, textul nu are mai mult de 20 de pagini în limba greacă, sau 10 coloane în ediția lui Migne. După citirea acestor pagini tragem concluzia că autorul a spus esențialul; ne putem închipui greu o lucrare care să prezinte realitatea învierii trupului în mai puține cuvinte decât a făcut-o Iustin în acest tratat. Textul pare bine structurat și argumentat, scopul fiind acela de a-i convinge pe incredului cu privire la realitatea învierii, nu doar a sufletului, ci și a trupului. Traducerea este făcută după textul stabilit de Otto.

    Iustin Filosoful : Despre Învierea trupului

    Planul lucrării:

    Cap. 1: norme pentru a discerne între adevăr și fals; Dumnezeu este adevărul, cunoscut de Fiul său, Cuvântul întrupat.

    Cap. 2: obiecțiile celor care neagă învierea.

    Cap. 3: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la organele de reproducere; diferența dintre lumea aceasta și lumea cealaltă.

    Cap. 4: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la integritatea fizică.

    Cap. 5: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la posibilitatea învierii, datorită puterii lui Dumnezeu.

    Cap. 6: trecerea în revistă a câtorva curente filosofice – Platon, Epicur, Stoicii. Câte ceva despre fiecare din aceste învățături din care putem conclude că învierea este posibilă. Dumnezeu poate reface (în mai bine) ceea ce a făcut deja.

    Cap. 7: trupul, în sine, nu este unul detestabil. Ca și sufletul, trupul vine de la Dumnezeu.

    Cap. 8: Dumnezeu nu poate dori distrugerea lucrării sale.

    Cap. 9: Isus însuși a înviat în trupul său.

    Cap. 10: vestea cea bună a vieții veșnice nu este doar pentru suflet, care este deja nemuritor.

    1.1. Învățătura adevărului este liberă și independentă și nu acceptă nici să fie pusă la încercarea de a fi refuzată, nici să se supună, la cei care o acceptă, unui examen pe cale demonstrativă.

    1.2. Efectiv, ceea ce conține în sine de măreț, nobil și sigur nu are nevoie decât să fie obiect de credință în cel care învață asemenea doctrină.

    1.3. Iar noi știm că doctrina adevărului ne este învățată de Dumnezeu; de aceea, libertatea cu care suntem chemați să aderăm la ea nu are nimic împovărător.

    1.4. Ajunsă la noi pe calea autorității, nu acceptă nici măcar – pe bună dreptate – să i se ceară demonstrația afirmațiilor ei, deoarece nu mai există alta în afară de adevărul însuși, care, după cum spuneam, este însuși Dumnezeu.

    1.5. Orice demonstrație este, într-adevăr, mai puternică și mai vrednică de crezare decât ceea ce este demonstrat, dacă totuși ceea ce mai întâi nu era crezut, înaintea demonstrației, obține crezare odată ce demonstrația a fost făcută și atunci apare așa cum fusese vestită.

    1.6. Însă, știm prea bine, nimic nu este mai puternic și nici mai sigur decât adevărul, astfel încât a cere o demonstrație cu privire la adevăr ne asemănă cu cel care dorește ca fenomenele care se arată sensurilor să fie demonstrate pe calea rațiunii, așa cum ele se prezintă )sau: însăși faptul că se arată fenomene sensibile sa fie obiectul demonstrației raționale).

    1.7. Fiindcă norma pentru a discerne ceea ce este experimentat prin intermediul rațiunii este senzația; însă nu există pentru senzație vreo normă de discernământ în afara senzației înseși.

    1.8. Așadar, la fel cum noi supunem senzației ceea ce este obiectul căutărilor noastre raționale, pentru a judeca, datorită ei, despre ce este vorba atunci când afirmăm ceva, fie adevărat, fie fals, însă judecata noastră este întreruptă din moment ce facem încredere senzației,

    1.9. Tot la fel, noi trimitem la tribunalul adevărului raționamentele umane și profane și datorită lor noi facem judecata dacă sunt bune sau rele, însă rațiunile adevărului, nu le putem judeca cu nimic altceva, din moment ce am decis să-i facem încredere.

    1.10.      Ori, Dumnezeu este adevărul, Tatăl universului, care este inteligența perfectă.

    1.11.      Fiul, care s-a născut din el, Cuvântul, a venit la noi, întrupându-se, revelându-se pe sine și revelându-l pe Tatăl său, dându-ne în însăși persoana sa învierea morților urmată de viața cea veșnică.

    1.12.      Acest Cuvânt este Isus Cristos, Mântuitorul nostru și Domnul nostru.

    1.13.      Deci el însuși este, despre sine și despre univers, în acelaşi timp credință și demonstrație.

    1.14.      De aceea, cei care-l cunosc și îl urmează, având credința în el ca demonstrație, se odihnesc în el.

    1.15.      Însă, deoarece Adversarul nu încetează să provoace război multor oameni, având la îndemâna lui o mulțime de mijloace diferite, mai întâi împotriva celor care au îmbrățișat credința, pentru a-i întoarce de la credință, apoi împotriva celor care încă mai sunt increduli, pentru ca ei să nu ajungă niciodată la credință.

    1.16.      Mi se pare important ca și noi, înveșmântați cu armura cuvintelor credinței, care sunt de neînvins, să intrăm în luptă împotriva lui, în sprijinul celor slabi.

    2.1. Cei care susțin cea mai mârșavă doctrină susțin că nu există învierea trupului; în opinia lor este imposibil ca acest trup, odată distrus și devenit țărână, să fie refăcut în aceeași ființă.

    2.2. În plus de imposibilitatea învierii, ei mai spun că mântuirea trupului nu este importantă și e chiar inutilă (sau mai rău, nocivă) și o devalorizează subliniind slăbiciunile trupului; spun că este singura cauză a păcatelor, astfel încât, dacă trupul, zic ei, trebuie să învie, vor învia cu el și slăbiciunile lui.

    2.3. De aceea își imaginează argumentații de genul: dacă trupul învie, sau va învia în integritatea lui având toate părțile lui componente, sau va învia incomplet;

    2.4. însă, faptul că trupul trebuie să învie incomplet pune în lumină incapacitatea celui care îl învie, deoarece poate salva ceva, însă nu totalitatea;

    2.5. iar dacă trebuie să învie cu toate părțile componente și cu toate organele, cum să nu ni se pară complet absurd să spui că va fi așa după învierea morților? În timp ce Mântuitorul afirmă: „Nu se vor căsători, ci vor fi asemenea îngerilor din ceruri”.

    2.6. Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nu mănâncă nici nu se unesc în trup; de aceea noi credem că nu va exista învierea trupului.

    2.7. Ținând asemenea discursuri și multe altele de acest gen, se străduiesc să-i întoarcă pe credincioși de la adevărata credință.

    2.8. Mai sunt și oameni care susțin că Isus însuși nu a înviat decât sub formă de duh, nu și în trup, că nu avea decât o aparență de trup – străduindu-se astfel să știrbească promisiunea cu privire la învierea trupului.

    2.9. Așadar, în primul rând voi vorbi despre dificultățile ce li se par de nesoluționat; apoi voi putea, cu privire la trup, să duc expunerea mea pentru a demonstra că și trupul este mântuit.

    3.1. Așadar, ei susțin că în cazul în care trupul trebuie să învie în integralitatea lui și să intre în posesia tuturor mădularelor, trebuie de asemenea ca funcțiile acestor mădulare să reintre în exercițiu, ca matrice să conceapă noi vieți, ca mădularul masculin să fie în stare să fecundeze și tot așa mai departe.

    3.2. Să rămânem în limitele raționalului și bunului simț asupra unui singur aspect, al cărui caracter este mincinos, odată demonstrat, toată argumentația dinainte se va evapora.

    3.3. Faptul că mădularele care au o funcție specifică așa cum este cazul în timpul acestei vieți apare cu certitudine; însă nu este obligatoriu ca ele să îndeplinească acele funcțiuni conform principiului de la originea lor.

    3.4. Pentru ca o asemenea afirmație să fie clară, voi face următoarele observații:

    3.5. Funcția matricei este aceea de a concepe, iar cea a mădularului masculin de a fecunda.

    3.6. Însă, după cum, dacă aceste mădulare trebuie să îndeplinească asemenea funcții, faptul de a le îndeplini nu le este în mod absolut necesar – cel puțin întâlnim multe femei care nu zămislesc, de pildă cele care sunt sterile, chiar dacă sunt dotate cu organul conceperii –

    3.7. de aceea, faptul de a fi dotat cu acel organ nu înseamnă numaidecât, din necesitate, și faptul de a concepe.

    3.8. Știm prea bine că există femei care, fără a fi sterile din naștere, ci pentru că au ales să păstreze fecioria, au renunțat la unirea trupească; altele, sunt astfel de ceva vreme deja.

    3.9. Cât îi privește pe bărbați, întâlnim pe unii care păstrează fecioria, unii de la începuturi, alții de ceva vreme, astfel încât ei demonstrează că poate fi distrusă căsătoria bazată doar pe simplul fapt de a concepe în concupiscență.

    3.10. Însă, cu siguranță, întâlnim și printre animale unele dintre ele care nu au conceput, chiar dacă sunt dotate cu o matrice, cum sunt catârii, după cum știm prea bine, catârii nu zămislesc.

    3.11. Astfel este posibil să vedem și la oameni și la animale suprimarea unirii trupești, chiar înaintea instalării lumii viitoare.

    3.12. Este, de altfel, motivul principal pentru care Domnul nostru Isus Cristos s-a născut dintr-o fecioară, pentru a reduce la neant o zămislire care este rodul concupiscenței pătimașe și pentru a arăta Prințului acestei lumi că și în afara unirii trupești îi este posibil lui Dumnezeu să zidească un om.

    3.13. După nașterea sa, el a trăit, de altfel, în toată viața sa, viața specifică trupului, adică în ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea, însă funcția zămislirii este unica pe care nu a exersat-o; a arătat că era supus dorințelor trupești care sunt inevitabile și s-a abținut de la cele care nu sunt numaidecât absolut necesare.

    3.14. Astfel, privat de hrană, de băutură, de haine, trupul s-ar distruge, însă privat de unirea concupiscenței pătimașe, trupul nu suferă niciun rău.

    3.15. Prin asta vrea să ne arate dinainte că în lumea viitoare această unire, pe calea actului trupesc, va fi abolită, după cum spune el însuși:

    3.16. Fiii acestei lumi se căsătoresc, în schimb fiii lumii viitoare nu se căsătoresc, ci sunt ca îngeri în ceruri”.

    3.17. Așadar să nu se mire cei care sunt în afara credinței atunci când spunem că trupul, care încă din această viață poate trăi fără funcția sexuală, trebuie să fie astfel în lumea viitoare.

    4.1. Bine, zic ei. Deci, dacă trupul învie, învie așa cum era când a fost pus culcat în sicriu, astfel încât, dacă am fost puși în sicriu orbi, tot orbi vom învia; dacă eram șchiopi, vom învia tot șchiopi; iar dacă aveam o oarecare infirmitate, vom învia cu acea infirmitate în trup.

    4.2. O, voi orbi ce sunteți! Voi nu ați văzut că și în această lume există orbi ce recapătă vederea, șchiopi care încep să meargă, doar la un cuvânt al Domnului?

    4.3. Tot ceea ce Mântuitorul a făcut, a făcut mai întâi pentru ca să se împlinească Scriptura care spune despre sine prin profeți: „Orbii văd, surzii aud”, etc., și pentru ca noi să credem la înviere trupul va învia în integralitatea lui.

    4.4. Într-adevăr, dacă pe pământ el i-a vindecat pe cei bolnavi în trupul lor și le-a redat integralitatea trupului lor, cu cât mai mult nu va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să învie în integralitatea și în perfecțiunea lui.

    4.5. Așa trebuie să explicăm dificultățile care li se par lor insurmontabile.

    5.1. În plus, printre cei care spun că nu există învierea trupului, unii susțin că este imposibilă învierea, alții spun că este înjositor pentru Dumnezeu să învie trupul, din cauza caracterului său răutăcios și vrednic de dispreț; alții, în sfârșit, neagă cu desăvârșire faptul că trupul poate fi obiectul unei promisiuni.

    5.2. Ei bine, în primul rând, le spun celor care susțin că îi este imposibil lui Dumnezeu să învie trupul, explicându-le că exprimându-se astfel nu-și dau nici măcar seama că, afirmând asemenea lucruri ca și credincioși, în realitate artă prin fapte că sunt necredincioși, ba chiar mai mult necredincioși decât păgânii.

    5.3. Într-adevăr, în timp ce toți păgânii cred în idolii lor și sunt convinși că totul este posibil zeilor lor, după cum spune Homer, poetul lor: „Zeii pot toate, și chiar cu mare ușurință”,

    5.4. (iar el mai adaugă, „cu ușurință”, adică foarte la îndemâna lor, pentru a arăta măreția puterii zeilor), ei se dovedesc a fi mult mai necredincioși decât acești păgâni.

    5.5. Deci, dacă păgânii sunt convinși că totul este posibil pentru idolii lor, care sunt zeii lor „care au urechi și nu aud, au ochi și nu văd”, în timp ce noi știm prea bine că sunt demoni, după cum spune Scriptura: „Zeii păgâni sunt demoni”,

    5.6. cu atât mai mult noi care deținem adevărata credință, credința prin excelență, trebuie să credem în Dumnezeul nostru, fiindcă avem și atâtea mărturii în acest sens,

    5.7. mai întâi, nașterea primului nostru părinte, care a fost zidit din pământ de Dumnezeu, iar aceasta este o mărturie suficientă a puterii lui Dumnezeu.

    5.8. În al doilea rând, cine știe să gândească un pic poate vedea, după aceea, succesiunea generațiilor, și, mai mult, să admire faptul că plecând de la un mic strop al unui element lichid se formează o ființă vie de o asemenea importanță.

    5.9. Și totuși, dacă acest lucru n-ar fi fost obiectul unei promisiuni, fără a apărea ca realizat, a existat dovada cu mult mai incredibilă decât toate celelalte, atunci când realizând învierea în propriul său trup, dând astfel și mai multă crezare!

    5.10. Ori, eliminând orice dubiu, cu privire la înviere, Mântuitorul ne-a arătat realizări despre care voi vorbi ceva mai târziu.

    5.11. Pentru moment voi demonstra faptul că este posibilă învierea trupului, cerând iertare fiilor adevărului dacă fac apel la învățături ce par a fi din exterior și profane,

    5.12. mai întâi fiindcă nu există nimic ce să fie exterior lui Dumnezeu, nici chiar lumea, deoarece este lucrarea sa, în al doilea rând deoarece eu adresez acest tratat necredincioșilor.

    5.13. Căci dacă, într-adevăr m-aș fi adresat unor credincioși, ar fi fost suficient să spun printr-o mărturisire: „Credem!”, însă în realitate, este necesar să înaintez pe cale demonstrativă.

    5.14. Cu siguranță, indiciile care au fost prezentate mai sus pentru a arăta că învierea trupului este posibilă, sunt suficiente;

    5.15. însă, deoarece necredincioșii sunt încăpățânați în a crede, continui demonstrația mea cu mai multă convingere, fără a pleca de la credință, deoarece nu aderă la această credință, ci plecând de la necredință, mama lor, adică de la învățăturile profane.

    5.16. Dacă, în realitate, plecând de aici, le voi demonstra că învierea trupului este posibilă, atunci vor fi supuși unei mari rușini, deoarece nu pot fi în acord nici cu rațiunile credinței și nici nu rațiunile limbajului profan.

    6.1. Ei bine, cei care studiază lumea fizică, pe care noi îi numim savanți, spun despre univers că este, conform unora, cum ar fi Platon, materie și Dumnezeu; alții, cum ar fi Epicur, atomi și vid; alții, cum ar fi Stoicii, cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc:

    6.2. este suficient să ne amintim învățăturile care fac cea mai mare autoritate.

    6.3. Astfel, lumea există, conform învățăturii lui Platon, sub acțiunea lui Dumnezeu, plecând de la materie și conform Providenței sale;

    6.4. conform lui Epicur și școlii sale, plecând de la atomi și de la vid, conform unei nu știu ce deviații automatice a mișcării fizice care vine de la corpuri;

    6.5. conform Stoicilor, plecând de la cele patru elemente, prin care Dumnezeu se răspândește.

    6.6. Acestea fiind dezacordurile lor există totuși un anumit număr de opinii comune admise de toți.

    6.7. Una dintre acestea este și aceea că nimic nu vine de la neființă și că nimic nu se descompune nici nu dispare în neființă și că elemente din care are loc reproducerea fiecărei ființe sunt incoruptibile.

    6.8. Stând astfel lucrurile, va apărea ca posibil, în opinia tuturor, că există o „palingeneză” – sau o revenire la ființă a trupului.

    6.9. Dacă, în realitate, conform lui Platon, există materia și Dumnezeu, unul și celălalt sunt incoruptibile, iar Dumnezeu îndeplinește rolul de artizan, de pildă modelator, iar materia ține loc de pastă de modelat, sau de ceară, sau orice altceva de acest fel.

    6.10. Iar, ceea ce se naște din materie este o ființă modelată coruptibilă, o statuie sau un tablou, însă materia în sine este incoruptibilă, cum este pasta de modelat, sau ceara, sau orice altceva de acest fel.

    6.11. Astfel, cel care modelează, folosind ceara, sau pasta de modelat, modelează sau dă viață unei forme de ființă vie; în sens invers, dacă ființa modelată este distrusă, nu îi este imposibil celui care a modelat-o, înmuind din nou materia și reînnoind-o, să refacă același obiect ce fusese modelat.

    6.12. Astfel, conform lui Platon, nu îi este imposibil lui Dumnezeu, care este incoruptibil prin definiție și care deține și materia incoruptibilă, odată ce lucrarea modelată din materie a fost distrusă să reînnoiască încă o dată și să refacă același obiect modelat așa cum fusese modelat mai înainte.

    6.13. De asemenea, în realitate, conform Stoicilor, trupul fiind produs din amestecul celor patru elemente, odată descompus în cele patru elemente, deoarece acestea rămân incoruptibile, le este posibil încă o dată să reia aceeași compoziție și să formeze același amestec, începând cu Dumnezeu, care se răsfrânge în ele, și să refacă trupul pe care-l alcătuiau mai înainte;

    6.14. tot la fel, dacă facem un obiect alcătuit din aur, argint, bronz și aramă, și am dori ca apoi să le dizolvăm, astfel încât fiecare element să reia propria formă, iar apoi, în sens invers, dacă vrem, reamestecând aceleași elemente, refacem din ele același amestec de mai înainte.

    6.15. Conform lui Epicur, atomii și vidul fiind incoruptibili, iar atomii se întrunesc ținând cont de un anume rang și de o anume poziție, se formează astfel în același timp trupurile și alte combinații;

    6.16. iar când, cu timpul, trupul este descompus, din nou redevine acei atomi din care s-a născut.

    6.17. Ori, atomii fiind incoruptibili, nu există nicio imposibilitate, dacă se întrunesc din nou și reiau aceeași poziție și același rang, ca ei să producă trupul care fusese născut din ei mai înainte, și toate celelalte asemenea;

    6.18. tot la fel, să presupunem că un mozaicar alcătuiește o formă de animal din pietricelele lui, iar apoi acestea fiind risipite, fie sub efectul timpului, fie chiar de artist:

    6.19. cu aceleași pietricele, dacă le regrupează, după ce au fost risipite înainte, nu-i va fi imposibil, readunându-le din nou și repoziționându-le în același locuri, să refacă aceeași figură de animal de mai înainte.

    6.20. Iar Dumnezeu, readunând di noi mădularele despărțite unele de altele ale trupului, Dumnezeu, prin puterea sa, nu ar putea reface același trup care a existat mai înainte?

    6.21. Însă, într-adevăr, am arătat destul de clar, folosindu-mă de filosofii păgâni, raționamentul conform căruia este posibilă învierea trupului;

    6.22. Ori, dacă în opinia acestor păgâni care ajung la această concluzie: învierea trupului nu este imposibilă, cu atât mai mult ar trebui să ajungă și credincioșii!

    7.1. Apoi trebui să mă adresez și celor care disprețuiesc trupul și susțin că nu este vrednic de înviere nici de cetățenia cerească,

    7.2. mai întâi deoarece substanța sa este pământ, iar apoi fiindcă este plin de tot felul de păcate, astfel încât este inevitabil ca sufletul să fie părtaș cu trupul păcătos.

    7.3. Aceștia par să ignore ansamblul lucrării lui Dumnezeu precum și faptul că zămislirea și creația omului de la origine și pentru care scop au fost făcute ființele care sunt în lume.

    7.4. De altfel, Scriptura nu spune: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră”? Despre ce om este vorba? Cu siguranță este vorba despre omul trupesc.

    7.5. Într-adevăr, Scriptura spune: „Din pământ, Dumnezeu a luat argilă și l-a zidit pe om”. Este deci evident că omul zidit după chipul lui Dumnezeu era trupesc.

    7.6. Apoi, cum nu ar fi absurd să spunem că trupul modelat de Dumnezeu după propriul său chip poate fi disprețuitor și lipsit de valoare?

    7.7. Că trupul este un obiect valoros în ochii lui Dumnezeu reiese foarte clar tocmai din faptul că a fost zidit de el – dacă ținem cont totuși că chipul este ceva vrednic de cinste pentru cel care modelează și creează!

    7.8. Citind mai departe descrierea actului creației lumii aflăm că ființa pentru care au fost create toate este această ființă umană care este, în ochii Creatorului, cea mai vrednică de cinste.

    7.9. Da, zic ei, însă trupul este păcătos, astfel încât în mod inevitabil sufletul ar trebui să-l însoțească în păcatul său; un asemenea raționament îi aduce sufletului o acuzați falsă, deoarece îi atribuie doar trupului păcatele care sunt lucrarea comună a trupului și a sufletului.

    7.10. Așadar, unde sau cum ar putea păcătui trupul dacă nu împreună cu sufletul care-l precedă și îl provoacă?

    7.11. Este la fel ca și cum am despărți pe unul de altul doi boi care trag în același jug: nici unul nici celălalt din acești boi nu poate face singur lucrarea, tot la fel nici sufletul nici trupul, odată despărțite de lucrarea lor în același jug nu poate, prin sine, să facă ceva.

    7.12. Dacă doar trupul este păcătos, asta ar însemna că doar pentru el a venit Mântuitorul, după cum spune: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru a-i chema pe cei păcătoși la pocăință”.

    7.13. Dar, fiindcă am demonstrat că trupul este cinstit de Dumnezeu și că este cinstit, înaintea tuturor creaturilor, pe bună dreptate putem spune că va fi mântuit de Dumnezeu.

    8.1. Trebuie să mai vin cu argumente și împotriva acelora care susțin că, chiar dacă trupul este o creatură a lui Dumnezeu și că este mai cinstit în ochii lui decât toate creaturile, nu înseamnă pentru asta că a primit promisiunea învierii.

    8.2. cum nu ar fi absurd ca o ființă creată cu o așa de mare demnitate și cinstită mai mult decât oricare altă creatură, această ființă, Creatorul său să o disprețuiască astfel încât să o lase pe veci în neființă?

    8.3. Apoi, și sculptorul și pictorul dacă vor ca operele lor să rămână pentru a se prezenta datorită lor le reînnoiește când acestea se deteriorează.

    8.4. Iar Dumnezeu ar putea rămâne oare indiferent față de creatura sa pe care a făcut-o ca și cum n-ar fi existat și nu ar mai aduce-o la ființă?

    8.5. Îl vom putea numi așadar un Dumnezeu care se străduiește pentru nimic, așa cum ar face un om care își construiește mai întâi o casă pentru ca mai apoi să o dărâme, sau care ar rămâne indiferent înaintea distrugerii ei în timp ce-ar putea să o refacă? Așadar îl vom putea acuza pe Dumnezeu să facă ceva doar de dragul de a fi făcut ceva?

    8.6. Însă, cel care este incoruptibil nu lucrează astfel, inteligența universului nu este stupidă.

    8.7. N-au decât să-și țină pentru ei cuvintele lor, acești necredincioși, dacă rămân în încăpățânarea lor de a adera la credință. Da, Dumnezeu cheamă trupul la înviere și îi promite viața cea veșnică.

    8.8. Într-adevăr, din moment ce omul primește Vestea cea Bună a mântuirii, o primește și pentru trupul său.

    8.9. În realitate ce este omul decât un animal rațional alcătuit dintr-un trup și un suflet?

    8.10. Sufletul așadar nu este om în sine? Nu! Ci este sufletul omului. Trupul ar putea oare să fie numit om? Nu! Ci este numit trupul omului.

    8.11. Așadar dacă niciuna din aceste două realități nu este om în sine și ceea ce este numit om este componența celor două elemente și dacă Dumnezeu l-a chemat pe om la viață și la înviere, nu a chemat doar o parte din om, ci în integritatea lui, compunându-se în același timp din trup și suflet.

    8.12. De aceea nu vi se pare oare absurd ca în vreme ce două elemente sunt în raport cu aceeași ființă și în aceeași ființă să fie mântuit doar unul din ele și celălalt nu?

    8.13. Însă, deoarece nu este imposibil, după cum am arătat, ca trupul să revină la viață, după ce criteriu ar putea cineva să decidă că sufletul este mântuit iar trupul nu?

    8.14. Sau își poate imagina cineva că Dumnezeu este gelos? Însă știm prea bine că nu: el este bun și vrea mântuirea tuturor.

    8.15. De aceea nu doar sufletul nostru este cel care a primit chemarea lui Dumnezeu și vestea că el ne-a creat, ci împreună cu el și trupul nostru și împreună au crezut în Cristos Isus și atât unul cât și celălalt au fost spălați și unul și celălalt au fost îndreptățiți.

    8.16. Îndrăznesc ei oare să creadă că Dumnezeu ar fi o ființă josnică deoarece dorește să mântuiască atât trupul cât și sufletul deoarece și trupul și sufletul cred în el?

    8.17. Da, zic ei, fiindcă sufletul este incoruptibil, deoarece este o părticică din Dumnezeu și a primit din suflarea sa și de aceea Dumnezeu a voit să mântuiască ceea ce îi este apropiat și înrudit cu el; în timp ce trupul este coruptibil și nu vine din el așa cum vine sufletul.

    8.18. În aceste condiții, ce recunoștință îi mai putem mărturisi? Și ce dovadă a puterii și bunătății lui ar mai da el dacă nu ar trebui să fie mântuit decât ceea ce prin natură îi este asemenea și înrudit cu el ca fiind o părticică din el?

    8.19. Oferind mântuirea doar sufletului nu ar fi o mare ispravă, deoarece faptul de a fi mântuit îi este în natura sa, fiindcă este o părticică din Dumnezeu, un suflu primit de la el.

    8.20. Însă nu ar exista niciun act de recunoștință adus unui Dumnezeu care nu ar mântui decât ceea ce îi este asemănător, deoarece asta ar însemna să se mântuiască pe sine.

    8.21. Într-adevăr, cel care mântuiește doar partea care îi este asemănătoare se mântuiește pe sine însuși prin sine însuși din teama ca această parte să nu-i lipsească vreodată.

    8.22. Nu așa se comportă cineva care este bun. Nu putem numi bun un om care nu vorbește despre propriile fapte de binefacere doar copiilor săi și nepoților săi.

    8.23. Acest lucru, chiar și cele mai sălbatice dobitoace o fac și chiar dacă ar trebui să moară pentru a salva pruncii lor acceptă să meargă până la moarte.

    8.24. Însă dacă un om ar arăta aceeași generozitate față de sclavii săi, pe bună dreptate acel om va fi numit bun.

    8.25. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul nostru ne-a învățat să-i iubim pe dușmanii noștri, „în caz contrar, spune el, ce ispravă ați făcut?”

    8.26. Astfel ne-a arătat că este ceva bun să nu iubim doar proprii copii, dar și cei din afară. Iar ceea ce ne-a poruncit, el însuși a realizat față de noi înaintea noastră.

    9.1. Dacă trupul n-ar fi fost bun de nimic de ce s-ar mai fi îngrijit de el? Și ceea ce este și mai tare decât orice, el însuși a înviat morți.

    9.2. Din ce motiv? Oare nu pentru a arăta ceea ce trebuie să fie învierea?

    9.3. Cum a înviat morți? A înviat doar sufletele sau doar trupurile? Desigur ambele!

    9.4. Iar, dacă învierea era doar spirituală, ar fi trebuit ca cel Înviat însuși, pe de o parte, să ne arate trupul său rămas în mormânt și pe de altă parte sufletul său viu!

    9.5. În realitate însă nu a făcut așa: a înviat trupul, asigurându-ne astfel în el promisiunea vieții.

    9.6. De ce oare a înviat cu trupul cu care a suferit dacă nu să ne dea dovada învierii trupului?

    9.7. Dorind să confirme această realitate, în vreme ce discipolii săi nu credeau că el ar fi înviat cu trupul său în realitate, chiar dacă îl vedeau și erau astfel în îndoială, le-a spus: „Nu credeți încă? Vedeți: eu sunt!”

    9.8. Și s-a arătat lor pentru a fi pipăit și le-a arătat marca cuielor din mâini.

    9.9. Ei au fost conduși din toate părțile să-l recunoască, văzând că este el cu trupul său; atunci l-au invitat să mănânce cu ei pentru a ști astfel, cu certitudine, că el a înviat într-adevăr cu trupul său.

    9.10. A mâncat carne de miel și pește. După ce le-a arătat astfel că există o adevărată înviere a trupului, dorind să le mai arate – după cum le spusese deja că locuința noastră este în ceruri – că nu este imposibil ca trupul, la rândul lui, să urce la cer, a fost înălțat la cer în văzul lor, așa cum înviase, în trup.

    9.11. Așadar, după tot ce am spus până acum, dacă cineva îmi cere demonstrații apodictice despre înviere, nu este cu nimic diferit de saduceii, deoarece învierea trupului este puterea lui Dumnezeu și înainte de orice argument, asigurați în credință, suntem convinși prin fapte.

    10.1. Învierea este cea a trupului care a murit, deoarece duhul nu moare.

    10.2. Sufletul este în trup; trupul nu trăiește fără suflet; odată ce sufletul l-a abandonat, trupul nu mai există.

    10.3. În realitate, trupul este casa sufletului, sufletul este casa duhului.

    10.4. Iar pentru cei care și-au pus speranța sigură în Dumnezeu și cred nezdruncinat în el, aceste trei elemente sunt mântuite împreună.

    10.5. Examinând învățăturile profane aflăm că, în opinia lor, nu este imposibil ca trupul să obțină revenirea la viață și, în plus de toate acestea, deoarece îl vedem pe Mântuitorul arătându-ne în toată Evanghelia sa mântuirea trupului,

    10.6. de ce să mai pierdem vremea cu discuțiile inutile ale necredincioșilor și cu scandalul provocat de aceștia și de ce să nu vedem că a susține nemurirea sufletului înseamnă un pas înapoi, deoarece trupul ar fi muritor și nu ar putea reveni la viață?

    10.7. Într-adevăr, această învățătură, înainte să ne-o reveleze Adevărul, am aflat-o de la Pitagora și de la Platon.

    10.8. Așadar, dacă astea erau spuse de Mântuitorul și dacă el propovăduia vestea cea bună a învierii doar pentru suflet, ce ne-ar fi adus nou referitor la Pitagora, Platon și învățătura discipolilor lor?

    10.9. Însă, în realitate, el a venit să propovăduiască oamenilor Vestea cea Bună a speranței noi și inedite;

    10.10. fiindcă era un lucru noi și inedit ca Dumnezeu să promită nu să păstreze nemurirea nemuririi, ci să facă din mortalitate nemurire.

    10.11. Ori, prințul nedreptății neputând să mânjească altfel învățătura aceasta i-a trimis pe proprii săi discipoli care au proclamat învățături rele și otrăvitoare, după ce mai întâi și-a ales acești mesageri printre cei care l-au răstignit pe Mântuitorul nostru:

    10.12. ei purtau numele Mântuitorului, însă săvârșeau lucrarea celui care i-a trimis, ei prin care blasfemia a însoțit numele Mântuitorului.

    10.13. Iar dacă trupul nu învie, de ce mai este obiectul unei supravegheri și de ce nu i se lasă frâu liber pornirilor sale pătimașe,

    10.14. și de ce nu imităm doctorii care, atunci când se îngrijesc de vindecarea unui bolnav care are puține speranțe de supraviețuire le dau voie să-și satisfacă toate poftele deoarece știu prea bine că nu mai există nicio speranță de scăpare?

    10.15. Așa fac, desigur, cei care urăsc trupul, refuzându-l în afara moștenirii lor, atâta cât acest lucru depinde de ei: îl disprețuiesc tocmai din acest motiv: trebuie să devină un trup mort.

    10.16. Însă Medicul nostru, Isus Cristos, după ce ne-a smuls din dorințele noastre, îi oferă trupului nostru un regim nou care, în opinia lui, este înțelept și binevenit;

    10.17. este evident că îl păstrează ferit de păcat, deoarece se află în posesia unei speranțe de mântuire, așa cum medicii nu lasă pacienții care au speranțe de salvare să se dedea plăcerilor.


    votre commentaire
  • Conciliul de la Laodiceea (probabil 360 sau 364)

    Astăzi, când vine vorba despre relațiile dintre ortodocși și catolici, în particular când se vorbește despre posibilitatea de a se ruga unii cu alții sau de a întreprinde un demers ecumenic, de apropiere și de cunoaștere reciprocă a celor două mari tradiții creștine și a diversității creștinismului care, de la origini, s-a dezvoltat pe două căi, răsăriteană și apuseană, mulți sunt cei care se retrag în spatele conciliului din Laodiceea, în particular evocând canoanele acestuia.

    Puțini sunt aceia însă care știu exact valoarea, însemnătatea și implementarea deciziilor acestui sinod la nivelul Bisericii Universale, una și indiviză: Una – Sfântă – Katholike – Apostolică. În istoria Bisericii se cunosc trei feluri de sinoade: locale, deciziile au un impact local, într-o eparhie bine definită și un context bine determinat; provinciale, deciziile sunt extinse pe un teritoriu bisericesc, mitropolie sau provincie bisericească; ecumenice sau universale, deciziile sunt primite și implementate în toate Bisericile de pe "pământul locuit" - oicumene. Cel de la Laodiceea este un sinod local, iar deciziile sunt redactate în așa fel încât să rezolve anumite probleme locale și să specifice anumite reguli menite să facă față ereziilor locale cu care se confrunta Biserica din Laodiceea. De aceea acest sinod nu apare pe lista sinoadelor ecumenice, fiindcă nu pretinde să rezolve dificultățile Bisericii universale.

    Există unele colecții vechi ce conțin actele sinodului din Laodiceea, în Frigia. Acestea se află după documentele sinodului din Antiohia, anul 341, și înaintea documentelor celui de-al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, anul 381. Plecând de la aceste informații, istoricii s-au grăbit să-și dea cu părerea în stabilirea datei exacte la care a avut loc acest sinod local al Bisericii din Laodiceea, una din cele șapte Biserici numite în cartea Apocalipsei. Data cea mai probabilă pare a fi anul 360 sau cel târziu anul 364. Printre principalele preocupări ale sinodalilor de la Laodiceea amintim cele legate de reglementarea conduitei clericilor. Sinodul a formulat decretele sale sub formă de canoane, iar acestea sunt în număr de 59, al 60-lea fiind considerat drept apocrif. Temele ce fac obiectul canoanelor sunt:

    1.     Menținerea ordinii între episcopi, clerici și laici: can. 3-5-, 11-12, 21-27, 40-44, 56-57.

    2.     Implementarea unor relații modeste între clerici și laici: can. 4, 27, 30, 36, 53-55.

    3.     Politică bisericească referitor la relațiile cu ereticii: can. 6-10, 31-34, 37.

    4.     Atitudinea creștinilor față de evrei și tradițiile lor religioase: can. 16, 37-38.

    5.     Raportul creștinilor cu privire la sărbătorile păgânilor: can. 39.

    6.     Refuzul cu desăvârșire al sabatului evreilor și încurajarea ținerii duminicii: can. 29.

    7.     Structură comună pentru exercitarea cultului liturgic: can. 14-20, 21-23, 25, 28, 58-59.

    8.     Restricțiile creștinilor în timpul Postului mare: can. 45, 49-52.

    9.     Admiterea și instruirea catehumenilor și neofiților: can. 45-48.

    10.  Definirea cărților canonice ce pot fi citite în Biserică: can. 59-60.

    Cât privește acest ultim aspect, canonul Sfintelor Scripturi, can. 59 stabilește că în Biserică nu pot fi citite decât cărțile biblice ale Vechiului și Noului Testament. Din Noul Testament lipsește Apocalipsa lui Ioan. Voltaire însuși nu se sfiește să sublinieze această lipsă din canonul de la Laodiceea: „Conciliul din Laodiceea, ținut în anul 360, nu a introdus Apocalipsa printre cărțile canonice. Este totuși bizar ca Laodiceea, care este una din Bisericile căreia Apocalipsa i se adresează, să refuze o comoară ce îi era destinată. Curios este și faptul ca episcopul de Efes, prezent la conciliu, a refuzat și el canonicitatea acestei cărți a sfântului Ioan, al cărui mormânt de află la Efes” (vezi „Voltaire”, Dictionnaire philosophique, rubrica Apocalipsa). Iar Vechiul Testament adaugă Cartea lui Baruh și Scrisoarea lui Ieremia. O altă noutate a conciliului este condamnarea explicită, pentru prima dată de o instanță bisericească, a astrologiei și astronomiei.

     

    Canoanele sinodului de la Laodiceea (probabil în anul 360 sau 364)

    Cele 59 de canoane ale sinodului întrunit sub împăratul Teodosie cel Mare

    1.     Despre cei care s-au căsătorit a doua oară și despre penitență: conform canonului bisericesc, noi decidem că trebuie, după un anumit timp petrecut în rugăciune și post, să se dea dezlegare și să se admită la împărtășanie cei care s-au conformat regulilor și după legislație au încheiat o a doua căsătorie, fără să fie căsătoriți clandestin.

    2.     Despre cei care se căiesc într-adevăr de greșelile lor: păcătoșii din diferitele categorii, care au persistat în sentimentele lor de mărturisire și penitență și care au renunțat într-adevăr la păcatul lor, trebuie, după un timp de penitență proporționat cu păcatul lor, să fie readmiși la împărtășanie, ținând seama de milostivirea și de bunătatea lui Dumnezeu.

    3.     Nu trebuie să se admită la preoție candidați care tocmai au fost botezați: cei care au primit botezul de puțină vreme nu trebuie să fie admiși în clericatură.

    4.     Clericii nu trebuie să dea bani cu dobândă, camătă: clericilor le este interzisă camăta, de asemenea să dea cu împrumut prelevând dobândă, jumătate sau mai bine.

    5.     Când trebuie făcute sfințirile de preoți: sfințirile preoțești nu trebuie să fie făcute în timp ce audientes (inițiații) sunt încă în biserică.

    6.     Un eretic nu trebuie să intre într-o biserică sau într-o capelă închinată martirilor: îi este interzis cu desăvârșire unui eretic să treacă pragul unei biserici sau al unei capele închinate martirilor.

    7.     Despre cei care revin de la erezie la orthodoxie: cei care revin de la erezie, adică de la născocirile novațienilor, foțienilor sau quartodecimanilor, fie că au fost în aceste secte catehumeni sau credincioși, să nu fie primiți înainte ca aceștia sa arunce anatema asupra tuturor ereziilor, în particular cele din care revin la orthodoxie. Cei care dintre ei în cele secte erau numiți credincioși vor putea participa la sfintele taine doar după ce au învățat simbolul credinței și au fost unși cu untdelemnul sfinți (sfânta chrismă).

    8.     Despre cei care revin din erezia frigienilor: cei care revin din erezia frigienilor, chiar dacă făceau chiar parte din clerul acestei secte, chiar dacă purtau și titlul de „prea-înalt”, trebuie să fie instruiți în orthodoxie cu cea mai mare grijă și să fie botezați de episcopii și preoții Bisericii mărturisitoare a credinței orthodoxe.

    9.     Nu trebuie să ne apropiem de cavernele ereticilor pentru rugăciune: este strict interzis credincioșilor Bisericii să meargă în cimitire sau în capele, ce poartă numele martyria, ale oricărei din ereziile existente pentru a celebra slujba divină sau a face diferite rugăciuni pioase; credincioșii care nu păstrează acest canon vor fi excomunicați o vreme și vor fi readmiși în Biserică dacă fac penitență și recunosc public păcatul lor.

    10.  Despre legământul prin căsătorie cu ereticii: membrii Bisericii să nu dea în căsătorie copii ereticilor.

    11.  Nu trebuie să existe femei-preoți în Biserică: sfințirea (numirea) femeilor care poartă titlul de presbytides sau prezidente să nu se facă în incinta bisericii.

    12.  Despre consacrările episcopale: episcopii să fie consacrați în vederea guvernării unei Biserici, după judecata prealabilă a mitropolitului și a episcopilor din vecinătate și mai ales după ce suntem pe deplin convinși de orthodoxia lor și de bunele lor moravuri.

    13.  Sfințirile din cler nu trebuie făcute după judecata poporului: nu trebuie lăsată mulțimii judecata alegerii celor destinați să facă parte din clerul Bisericii.

    14.  Nu trebuie ca darurile dintr-o episcopie să fie trimise către o altă episcopie: în timpul pascal nu se trimit sfinte daruri în semn de într-ajutorare către alte episcopii.

    15.  Despre cei care pot cânta de la amvon: cu excepția cântăreților instituiți, care au dreptul să urce la amvon și să cânte cântările din cărțile liturgice, nimeni altul nu are voie să o facă pe-a cântărețul în biserică.

    16.  Despre lecturile ce trebuie făcute sâmbăta în biserică: sâmbăta trebuie să se citească în public evangheliile și alte texte din Sfintele Scripturi.

    17.  Despre felul cum trebuie citiți psalmii în adunarea liturgică: în adunările liturgice pentru slujba divină nu se cântă psalmii imediat unul după altul, ci să se introducă o învățătură după fiecare psalm în parte.

    18.  Despre rugăciunile făcute la ora a noua și la vespere: aceeași slujbă divină cu rugăciuni trebuie să aibă loc fie la ora a noua, fie la vespere.

    19.  Despre rugăciunile de după predica episcopilor și despre cei care se pot împărtăși și despre faptul că doar preoții pot intra în sanctuar: trebuie, în special imediat după predica episcopului, să se recite rugăciunea asupra catehumenilor, iar după ieșirea catehumenilor să se recite rugăciunea asupra penitenților și după ce aceștia vor fi primit impunerea mâinilor și vor fi ieșit, doar atunci se recită cele trei rugăciuni pentru credincioși, prima în tăcere, a doua și a treia cu voce tare. Apoi se dăruiește pacea: după ce preoții au dăruit pacea episcopului, laicii își dau pacea între ei iar apoi se vor aduce sfintele daruri pe altar pentru jertfă. Doar clericilor sfințiți le este permis să se întrunească în jurul altarului și să se împărtășească

    20.  Despre respectul ce se cuvine preoților și diaconilor: diaconul nu trebuie să se așeze în prezența preotului sau să nu facă acest lucru decât cu permisiunea preotului. Tot la fel vor fi respectați diaconii de către sub-diaconi și de toți clericii.

    21.  Sub-diaconii nu au ce căuta în sacristia diaconilor: sub-diaconii nu trebuie să intre în diaconicon (sacristia diaconilor), nici să atingă vasele sfinte.

    22.  Sub-diaconul nu trebuie să poarte orarionul: sub-diaconului îi este interzis să poarte orarionul și nu trebuie să părăsească locul său de la ușa de intrare în biserică.

    23.  Lectorii și pre-cântăreții nu trebuie să fie îmbrăcați cu orarionul în timpul slujbelor: lectorii și pre-cântăreții nu trebuie să poarte orarionul pentru a citi sau a cânta.

    24.  Clericilor le este interzis să intre într-un club: clericii sfințiți, începând cu preoții și până la diaconi, și toată ierarhia bisericească, până la sub-diaconi, lectori, cântăreți, exorciști sau portari, sau cei din rândurile asceților, nu le este îngăduit să intre în cluburi.

    25.  Sub-diaconul nu trebuie nici să binecuvânteze nici să împartă pâinea sfințită: subdiaconilor le este interzis să împartă pâine și să binecuvânteze potirul.

    26.  Despre exorciștii care nu sunt sub autoritatea episcopului: cel care nu a fost numit de episcop nu trebuie să exercite, nici în biserici, nici în case, ministerul de exorcist.

    27.  Nu trebuie să se ia acasă mâncărurile rămase după agapă: clericii consacrați, ceilalți clerici și laici invitați la o agapă, nu trebuie să ia o parte din mâncărurile rămase acasă, pentru a nu necinsti statutul bisericesc.

    28.  Nu trebuie să se servească ospețe în biserici: este interzis să se organizeze în bisericile parohiei sau în alte biserici ceea ce numește agapă; de asemenea este interzis să se dea un ospăț în casa Domnului.

    29.  Despre creștinii care păstrează sabatul sau oricare altă tradiție iudaică: creștinii nu trebuie să iudaizeze și să păstreze sabatul, ci să lucreze în acea zi; se vor strădui să păstreze odihna, dacă le este cu putință, în ziua Domnului, în calitatea lor de creștini. Dacă persistă în a iudaiza creștinismul să fie anatemă în ochii lui Cristos.

    30.  Despre bărbații care fac baie laolaltă cu femei: clericilor consacrați, celorlalți clerici și asceților le este interzis să se scalde cu femei, fiindcă acesta este primul reproș făcut păgânilor.

    31.  Despre cei care încheie căsătorii cu eretici: este interzisă căsătoria cu ereticii, indiferent cine ar fi aceștia, nici să li se dea acestora în căsătorie feciorii sau fetele, cu excepția dacă ei promit că se vor face creștini.

    32.  Nu trebuie să se primească pâinea sfințită de la eretici: este interzisă primirea darurilor de la eretici, fiindcă sunt mai degrabă blesteme decât binecuvântări.

    33.  Să nu se roage nimeni cu ereticii sau schismaticii: nu trebuie să existe rugăciune comună cu ereticii și cu schismaticii.

    34.  Nu trebuie să se alerge la mijlocirea martirilor falși ai ereticilor: niciun creștin nu trebuie să lase dea râvna față de martirii lui Cristos pentru a-i cinsti pe martirii falși ai ereticilor, sau cei care au devenit căpetenii ale ereticilor, fiindcă aceștia sunt departe de Dumnezeu. Așadar, cel care merge la ei, să fie anatemă.

    35.  Nu trebuie să se promoveze cultul îngerilor: creștinii nu trebuie să renunțe la slava adusă lui Dumnezeu și Bisericii sale pentru a se îndrepta spre invocarea îngerilor și a face slujbe religioase în cinstea lor: o asemenea practică este interzisă. Dacă există așadar cineva care se dedă la acest fel de idolatrie ocultă, să fie anatemă, fiindcă l-a uitat pe Domnul Isus Cristos și a trecut astfel la idolatrie.

    36.  Despre cei care se folosesc de vrăjitorii sau de filacterii: clericii sfințiți și clericii inferiori nu trebuie să fie nici vrăjitori, nici magicieni, nici matematicieni, nici astrologi, nici să fabrice ceea ce se numesc amulete, care sunt lanțuri pentru sufletele lor; cei care foac deja asemenea lucruri poruncim să fie dați afară din Biserică.

    37.  Să nu se accepte cadouri în sărbătorile evreilor sau ereticilor: este interzis să se accepte vreun cadou în sărbătorile evreilor sau ereticilor, sau să se celebreze sărbători cu ei.

    38.  Creștinii nu trebuie să mănânce pâine azimă: nu trebuie să acceptăm de la evrei pâinea azimă, nici să ne împărtășim din necredința lor.

    39.  Creștinii nu trebuie să țină sărbătorile păgâne: este interzisă participarea la sărbătorile păgâne, de asemenea este interzisă comuniunea la ateismul lor.

    40.  Despre episcopii care nu participă la sinoade: episcopii invitați la un sinod nu trebuie să refuze invitația, dar trebuie să spună sau să învețe ceea ce este spre folosul sau binele credincioșilor și al altora. Dacă totuși cineva refuză invitația, acela se află în greșeală, cu excepția cazului când, într-adevăr, este împiedicat de un motiv foarte grav.

    41.  Despre clericii care nu trebuie să plece în vacanță fără scrisoare de recomandare: un cler sfințit sau un cler inferior nu trebuie să plece în vacanță fără să fi cerut mai întâi o scrisoare canonică de la episcopul său.

    42.  Un cler nu trebuie să plece în călătorie fără acordul episcopului său: un cler sfințit sau un cler inferior nu trebuie să facă o călătorie fără autorizația episcopului său.

    43.  Despre sub-diaconii care trebuie să stea mereu lângă ușile de la intrare: sub-diaconii nu trebuie, nici măcar pentru o perioadă scurtă de timp, să părăsească postul lor de lângă ușa de la intrare pentru a lua parte la rugăciune.

    44.  Despre femeile care nu trebuie să intre în sanctuar: femeilor le este stric interzis accesul în sanctuar.

    45.  Despre cei care se înscriu printre candidați la botez în săptămâna de la mijlocul postului mare: nu se fac admiteri la botez după a doua săptămână a postului mare.

    46.  Despre candidații la botez care trebuie să recite Simbolul: cei care se pregătesc pentru botez trebuie să învețe pe de rost Simbolul credinței și să-l recite în joia din Săptămâna Sfântă înaintea episcopului sau a preoților.

    47.  Despre cei care primesc botezul în timpul bolii: cei care au primit botezul în timpul unei boli, apoi au devenit sănătoși, trebuie să învețe Simbolul credinței și să-și dea seama că au primit un dar divin.

    48.  Despre sfânta chrismă ce se conferă după botez: cei care au fost botezați trebuie să fie unși cu sfânta chrismă cerească și să devină astfel părtași ai Împărăției lui Cristos.

    49.  Nu trebuie să se ofere pâinea jertfei în timpul postului mare: în timpul postului mare nu se jertfește pâine ofrandei, decât sâmbăta și duminica.

    50.  Nu trebuie întrerupt postul în Joia din Săptămâna Sfântă: nu trebuie să se întrerupă postul în Joia din Săptămâna Sfântă și să fie astfel necinstit tot postul mare; trebuie așadar să postim pe tot timpul postului mare xerofagie, alimentație pâine & fructe seci.

    51.  Nu trebuie cinstită sărbătoarea martirilor în zilele de post: în timpul Postului mare nu trebuie să se celebreze sărbătorile martirilor, acestea vor fi prăznuite doar sâmbăta sau duminica.

    52.  Nu se celebrează aniversări de căsătorie în postul mare: în timpul Postului mare nu trebuie să fie celebrate aniversări nici de căsătorie, nici sărbători de naștere.

    53.  Un creștin nu poate dansa la ospățul de nuntă: creștinii care participă la nuntă nu trebuie să intre în dans, nici în jocuri săltărețe, ci să rămână decenți la masă pentru a mânca, așa cum le stă bine și se cuvine creștinilor.

    54.  Despre clericii cărora le este interzis să participe la teatre în timpul ospețelor: clericii sfințiți și clericii inferiori nu trebuie, în timp ce sunt invitați la ospețe, să rămână pentru a vedea jocuri, ci trebuie să se ridice și să plece înaintea intrării actorilor în sala nunții.

    55.  Nu se cuvine creștinilor să cotizeze pentru organizarea ospețelor: clericii sfințiți sau clericii inferiori nu trebuie să pună bani în comun pentru a organiza ospețe; de asemenea nici laicii nu au dreptul să facă asemenea lucru.

    56.  Preoților le este interzis să intre în sanctuar înaintea episcopului: preoții nu trebuie să intre în sanctuar și să ia loc înainte ca episcopul să fi intrat; excepție face doar cazul în care episcopul este fie reținut în altă parte, fie în călătorie.

    57.  Nu trebuie să fie consacrați episcopi pentru sate sau cătune: este interzisă consacrarea de episcopi, ci se aprobă doar numirea de vizitatori în cătunele și satele îndepărtate; cei care au fost deja consacrați pentru asta nu trebuie să facă nimic fără acordul episcopului orașului. Tot la fel și preoții, nu trebuie să facă nimic fără înștiințarea episcopului.

    58.  Nu trebuie celebrate Liturghii în casele personale: episcopii și preoții nu trebuie să slujească Sfânta Liturghie în casele particulare.

    59.  Despre ceea ce trebuie cântat și citit la biserică: nu trebuie să se citească la biserică psalmi compuși de autorități private, nici din cărți care nu sunt canonice, ci doar din cărțile Vechiului și Noului Testament. Acestea sunt cărțile care trebuie să fie citite și care dețin autoritate în Biserică:

    a.     Vechiul Testament: 1) Facerea lumii; 2) Ieșirea din Egipt; 3) Leviticul; 4) Numeri; 5) Deuteronom; 6) Iosue; 7) Judecători, Rut; 8) Estera; 9) prima și a doua carte a Regilor; 10) a treia și a patra carte a Regilor; 11) prima și a doua carte Paralipomene; 12) prima și a doua carte a lui Esdra; 13) cartea celor 150 de psalmi; 15) Proverbele lui Solomon; 15) Ecleziast; 16) Cântarea Cântărilor; 17) Iob; 18) cei 12 Profeți; 19) Isaia; 20) Ieremia), Baruh, Plângeri și Scrisorile; 21) Ezechiel; 22) Daniel.

    b.     Noul Testament: patru evanghelii, după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan; Faptele Apostolilor; șapte scrisori canonice, adică una a lui Iacob, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan și una a lui Iuda; 14 scrisori ale lui Paul: una către romani, două către corinteni, una către galateni, una către efeseni, una către filipeni, una către coloseni, două către tesaloniceni, una către evrei, două către Timotei, una către Tit și una către Filemon.


    votre commentaire
  • Documentul tradus aici, numit Synodikon-ul orthodoxiei, marchează sfârșitul luptei anti-iconoclaste în Orient și începutul unei lungi tradiții, care durează până astăzi, și anume: "duminica orthodoxiei", sau "duminica victoriei orthodoxiei", prăznuită în prima duminică a Postului Mare. Iconoclasmul bizantin a fost politica rleigioasă instalată de dinastia izaurienilor în sec. al VIII-lea, între 730 și 787, reînvigorată în sec. al IX-lea, între 815 și 843. Această politică interzicea cultul și cinstirea aduse icoanelor și imaginilor sfinte în biserici, pe veșmintele preoțești sau pe vasele sfinte. O primă victorie a iconoclasmului este marcată de conciliul de la Hieria, din 754. În 787, conciliul al II-lea de la Niceea reacționează, anulând sinodala de la Hieria și promovând cultul icoanelor și al moaștelor. În 815, iconoclasmul revine la suprafață pentru a fi definitiv învins în Orient în anul 843, în prima duminică a Postului Mare, printr-o celebrare liturgică în care centrul atenției era venerația și cultul adus icoanelor. Cu această ocazie se redactează și Sinodikon-ul, normă în ortodhoxie până astăzi.

    Sinodikon-ul orthodoxiei – victoria asupra iconoclasmului – anul 843

    Mulțumiri să fie aduse lui Dumnezeu în ziua în care am redescoperit Biserica lui Dumnezeu și propovăduirea dogmelor religiei creștine și învingerea rătăcirilor al cărui autor este cel Rău.

    Ascultători față de cuvântul profetului, supunându-ne invitației făcută de Apostol și învățați fiind textele evanghelice, sărbătorim ziua consfințirii. Isaia, într-adevăr, zicea „insulelor să se reînnoiască sub privirile lui Dumnezeu”, făcând aluzie astfel la Bisericile ieșite dintre neamuri. Trebuie să înțelegem prin Biserici, nu doar clădirile consfințite și măreția lor, dar și orice om credincios adunat spre a-i aduce cinstire lui Dumnezeu și imnurile și doxologiile prin care credincioșii slujesc și aduc laudă divinității. Și Apostolul, într-o invitație, ne îndeamnă să „ducem o viață nouă” și „poruncește tuturor creaturilor înnoite în Cristos” să se reînnoiască. În fine, și cuvântul domnului, descoperind o realitate profetică, ne spune: „se celebra sărbătoarea consfințirii la Ierusalim, era iarnă”, fie iarna spirituală în care se afla poporul evreu, care s-a ridicat împotriva Mântuitorului nostru al tuturor cu o ură sanghinară, fie iarna pe care o cunoaștem noi caracterizată prin răcirea aerului. Am avut și noi, din păcate, iarna noastră – și ce mai iarnă, care a stârnit asupra noastră unul dintre cele mai mari rele. Dar iată ca a înflorit pentru noi primăvara benefică darurilor divine, care ne găsește pe toți adunați spre a oferi rugăciunea noastre de recunoștință lui Dumnezeu pentru că am ajuns la recoltă și de aceea putem spune cu psalmistul: „vara și primăvara, tu le-ai făcut, amintește-ți de ele”.

    Într-adevăr, dușmanii care s-au ridicat împotriva Domnului și au necinstit cultul sfânt ce i se cuvine prin sfintele icoane, dușmani exaltați și orgolioși din cauza necredinței lor, Dumnezeul minunilor i-a nimicit și a doborât la pământ aroganța apostaților. Nu și-a închis ureche glasului celor care strigau către el: „Amintește-ți, Doamne, de persecuția la care au fost supuși credincioșii tăi, de persecuția ce o port în sânul meu, de toate popoarele, de cea pricinuită de dușmanii tăi, Doamne, de cea săvârșită asupra „substitutului” Unsului tău”. Prin substitutul Unsului avem în vedere pe cei care au fost răscumpărați prin moartea sa și au crezut, datorită cuvântului propovăduirii și reprezentării prin icoane datorită cărora marea lucrare a economiei mântuirii este cunoscută de toți cei care au fost răscumpărați, prin crucea sa, prin pătimirile sale și prin minunile săvârșite înaintea răstignirii și după răstignire; astfel imitarea suferințelor lui este transmisă apostolilor, de la ei martirilor, iar prin aceștia ajunge la mărturisitori și asceți.

    Din aceste suferințe pe care dușmanii le-au aplicat Domnului, pe care le-au aplicat substitutului Unsului său, Domnul nostru și-a amintit, mișcat în viscerele lui, înmuiat de strigătele materne, cele ale apostolilor de asemenea și ale tuturor sfinților care au fost chinuiți cu el și au fost maltratați odată cu icoanele – astfel încât împărtășind suferințele trupului, erau în comuniune și ei, desigur, cu el în suferințele ce i se aduceau în icoanele ce-l reprezentau pe el – astăzi, în sfârșit a realizat lucrarea ce și-o propusese și a făcut pentru a doua oară ceea ce a făcut prima dată. Prima dată, după mai mulți ani de suferințe și necinstire, aduse sfintelor icoane, a readus pacea la ea acasă. Acum, și asta este a doua oară, după o persecuție de aproape 30 de ani, ne-a redat demnitatea și ne-a scăpat de încercări, ne-a mântuit de persecutori, am redevenit liberi să manifestăm cinstirea față de sfintele icoane și să sărbătorim împreună toate binefacerile acestei cinstiri pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, în sfintele icoane, contemplăm suferințele îndurate de Domnul, crucea, mormântul, condamnarea la moarte și golirea Hadesului, luptele martirilor și coroanele victoriilor lor, însăși mântuirea pe care arbitrul și distribuitorul suveran și primul învingător „a realizat atunci când era printre noi pe pământ”. Aceasta este sărbătoare ce o prăznuim în această zi; ne arătăm bucuria și mulțumirea noastră comună prin rugăciuni și cereri și strigăm către Dumnezeu cu psalmi și imnuri: „Care este Dumnezeul atât de mare cât este Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeul nostru, singurul care face minuni”. Cei care-și băteau joc de slava ta, i-ai făcut de rușine; netrebnicii care au atacat sfintele tale icoane, i-ai învins și ne-ai arătat că erau niște trădători și necredincioși.

    Aceasta este mulțumirea adusă lui Dumnezeu și victoria Domnului împotriva adversarilor săi. Cât privește luptele și victoriile împotriva iconomahilor, un alt discurs mai detaliat le va povesti. Drept odihnă, după ce am traversat pustiul, intrați în Ierusalimul spiritual, ca o copie a istoriei mozaice sau mai degrabă a intervenției lui Dumnezeu, ca pe o stea construită din pietre tari și pregătite în așa fel încât să se poată scrie pe ele, am ținut ca o datorie de dreptate și de recunoștință să gravăm în inima fraților noștri atât binecuvântările celor care au păstrat legea strămoșească, dar și blestemul la care au fost supuși dușmanii sfintelor icoane.

    De aceea spunem:

    ·      cei care mărturisesc întruparea Cuvântului lui Dumnezeu prin cuvânt, cu buzele, cu inima și cu duhul, prin scris și prin icoane, pomenirea lor să fie veșnică.

    ·      cei care fac distincția între esențele unicului și aceluiași ipostas al lui Cristos, îi atribuie proprietățile create și necreate, vizibile și invizibile, pasibile și impasibile, limitate și nelimitate și, aplicând naturii divine faptul de a crea și celelalte asemănătoare, mărturisesc despre natura umană, între altele, faptul de a fi limitată, atât prin cuvânt cât și prin icoane, pomenirea lor să fie veșnică.

    ·      cei care cred și mărturisesc sau predică ideile prin scris, prin fapte, prin imagini, și atât una cât și cealaltă, adică predica prin discurs și confirmarea adevărului prin icoane, sunt în slujba aceluiași adevăr, veșnică să fie pomenirea lor.

    ·      cei care-și sfințesc buzele lor prin cuvânt, apoi auditorii lor sunt sfințiți prin acest cuvânt, care știu să propovăduiască faptul că adevăratele icoane sfințesc deopotrivă privirea celor care le contemplă și ridică spiritul către cunoașterea lui Dumnezeu, la același nivel ca și templele divine, vasele sfinte și toate celelalte obiecte de cult, veșnică să fie pomenirea lor.

    ·      cei care știu că bastonul lui Aron și tablele legii, arca și candelabrul cu șapte brațe, altarul și cădelnița tămâierii prefigurau dinainte și vorbeau despre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, că aceste obiecte o prefigurau, însă ea nu era aceste obiecte, că ea s-a născut femeie și că a rămas fecioară după nașterea divină și, din acest motiv, preferă să o reprezinte ca pe o femeie în icoane nicidecum sub forma unor figuri geometrice sau obiecte, veșnică să fie pomenirea lor.

    ·      cei care știu și admit viziunile profeților așa cum Dumnezeu însuși le-a îngăduit să le aibă dându-le formă și contur și cred ceea ce toată ceata profeților a povestit deoarece a văzut și țin cu tărie tradiția scrisă și nescrisă, transmisă Părinților prin Apostoli, și, de aceea, reprezintă în icoane realitățile sfinte și le aduc cinstire, veșnică să fie pomenirea lor.

    ·      cei care înțeleg sensul limbajului lui Moise: Fiți mereu gata, fiindcă ziua în care Domnul a vorbit, la Horeb, pe munte, voi ați auzit doar sunetul cuvintelor însă nu ați văzut forma lor”, și știu să răspundă așa cum se cuvine: Ba da, am văzut ceva, am văzut cu adevărat, așa cum unul din fiii tunetului ne-a învățat: Ceea ce era de la început, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce am contemplat cu ochii noștri și mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieții, aceea vă vestim și vouă și dăm mărturie, precum și ceilalți discipoli au mărturisit despre Cuvânt: Am mâncat și am băut cu el, nu doar înaintea pătimirii lui, dar și după pătimire și înviere; deci, cei care au primit de la Dumnezeu tăria să facă distincția dintre interdicția ce se află în Lege și învățătura predicată de Har: pe de o parte, în Lege, este invizibil, pe de altă parte, în Har, este vizibil și palpabil, și de aceea reprezintă în icoane realități văzute și atinse și le aduc cinstire, veșnică să fie pomenirea lor.

    Așa cum profeții au văzut, apostolii au învățat, Biserica a primit tradiția, doctorii au definit, universul a admis în unanimitate, Harul a strălucit, adevărul a luminat, minciuna a fost învinsă, înțelepciunea a vorbit cu tărie, Cristos a învins, la fel și noi vorbim, la fel și noi predicăm, cinstindu-l pe Cristos, Dumnezeul nostru adevărat, și sfinții lui, prin cuvinte, în scris, prin jertfe, prin sanctuare, prin icoane, adorând și cinstind pe unul ca Dumnezeu și Domn, cinstindu-i pe ceilalți în referire la Domnul comun tuturor și ca buni slujitori și le aducem un cult ce li se cuvine. Aceasta este credința apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința orthodocșilor, aceasta este credința care susține universul. Iar acum, să preaslăvim, cu sentimente frățești și filiale, pe eroii credinței pentru care au luptat și să spunem:

    ·      German, Tarasie, Nichifor și Metodiu, adevărați pontifi ai lui Dumnezeu, campioni și doctori ai orthodoxiei, veșnică pomenirea lor;

    ·      Ignațiu, Fotie, Ștefan, Anton și Nicolae, sfinții fericiți patriarhi orthodocși, veșnică pomenirea lor;

    ·      Tot ceea ce s-a scris sau spus împotriva sfinților patriarhi German, Tarasie, Nichifor și Metodiu, Ignațiu, Fotie, Ștefan, Anton și Nicolae, anatemă;

    ·      Tot ce a fost inventat, a fost propovăduit sau va putea fi împotriva tradiției bisericești, învățăturii și regulilor sfinților și slăviților părinți, anatemă;

    ·      Ștefan cel Tânăr, „hosiomartir” și mărturisitor, veșnică pomenirea lui;

    ·      Eutimie, Teofil și Emilian, slăviți mărturisitori și arhiepiscopi, veșnică pomenirea lor;

    ·      Teofilact, Petru, Mihail și Iosif, fericiți mitropoliți, veșnică pomenirea lor;

    ·      Ioan, Nicolae și Gheorghe, vrednici mărturisitori și arhiepiscopi, și toți episcopii în comuniune de gândire cu ei, veșnică pomenirea lor;

    ·      Teodor, drept-cuviosul egumen al mănăstirii Studios, veșnică pomenirea lui;

    ·      Isac taumaturgul și Joanice, renumit pentru darul profeției, veșnică pomenirea lor;

    ·      Ilarion, drept-cuviosul arhimandrit și egumen al mănăstirii Dalmatis, veșnică pomenirea lui;

    ·      Pemeon, cuviosul stâlpnic, veșnică pomenirea lui;

    ·      Teofan, drept-cuviosul egumen la „Câmpul Mare”, veșnică pomenirea lui.

    De asemenea, aceste binecuvântări sunt spuse și asupra Părinților și sunt transmise lor și prin ei nouă, fiii lor și bine-învățați în credința lor, iar blestemele se referă și la paricizilor și potrivnicilor poruncilor domnului. De aceea noi, toată comunitatea noastră drept-credincioasă, rostim anatema asupra tuturor celor care se lasă influențați de dușmanii credinței:

    ·      Peste cei care admit doar verbal Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, însă nu acceptă să privească icoane, drept pentru care, doar în aparență admit în cuvinte realitatea acestui mister, însă în fapt neagă realitatea mântuirii noastre, anatemă;

    ·      Peste cei care, urmând niște explicații abuzive cu privire la termenul „nelimitat”, refuză să-l reprezinte pe Cristos, Dumnezeul nostru adevărat, „care a împărtășit cu noi trupul și sângele omenesc”, și dovedesc astfel al fi mai degrabă fanteziști, anatemă;

    ·      Cei care admit, vrând nevrând, viziunile profeților, însă refuză ceea ce ei au văzut, ce minune, chiar înaintea întrupării Cuvântului, și, fie le consideră cu nepăsare zicând că esența negrăită și invizibilă este cea care s-a arătat văzătorilor, fie spun că aceste spectacole s-au arătat vizionarilor doar ca o imagine, figuri și fantome ale adevărului, însă nu acceptă să reprezinte în icoane Cuvântul întrupat, nici pătimirea ce a suferit-o pentru noi, anatemă;

    ·      Cei care aud cuvântul Domnului: „Dacă ați crede în Moise, ați crede și în cuvintele mele” și discursul lui Moise rostit înaintea celor care au inteligență: „Domnul Dumnezeul nostru va ridica dintre voi fraților un profet ca mine”, și, apoi, spun că admit profetul, însă nu acceptă icoanele ce reprezintă Harul profetului și Mântuitorului lumii, așa cum a fost el văzut, împărtășind viața oamenilor, vindecând infirmități și boli incurabile, a fost răstignit, înmormântat, a înviat, a îndurat și a săvârșit toate pentru noi, deci asupra acelora care nu acceptă să vadă icoane reprezentând aceste fapte minunate ale mântuirii lumii, nici nu le cinstesc și nu le aduce cult, anatemă;

    ·      Cei care perseveră în erezia iconomahă sau mai bine spus în apostasia cristomahă, care refuză să se lase ghidați pe calea mântuirii de legislația mozaică, nu consimt să integreze în credința lor lumina învățăturilor apostolice, nu fac încredere consimțământului universal al Bisericilor răspândite pe tot pământul, ci, dimpotrivă, întăresc odată pentru totdeauna rândurile evreilor și păgânilor – deoarece hulele pe care aceștia le fac în mod direct împotriva originalului, ei le aduc fără rușine, necinstind icoanele, împotriva celui care este reprezentat – deci cei care, prizonieri disperați ai acestei rătăciri, își astupă urechile la orice cuvânt divin și la orice învățătură spirituală, ca niște mădulare putrede deja care se dezlipesc de trupul universal al Bisericii, anatemă;

    ·      Asupra lui Anastasie, Constantin și Nicetas, care au rămas în erezie sub Isaurieni, ca niște preoți nevrednici și cârmuitori orbiți, anatemă;

    ·      Asupra lui Teodot, Anton și Ioan, care și-au transmis răul și au statornicit în necredință, anatemă;

    ·      Asupra lui Paul, revenit la Saul, și a lui Teodor, numit și Gastes, și a lui Ștefan Molites și asupra lui Teodor Kritinos și a lui Laloudios Leon și, de asemenea, asupra tuturor celor care împărtășesc eroarea celor amintiți mai sus, indiferent de rangul lor ierarhic, sau de demnitatea sau funcția sa, peste toți aceștia, care statornicesc în necredința lor, anatemă.

     

    Articole diverse adăugate ca anexe la sinodikon-ul despre icoane

    Asupra lui Gerontius, originar din Lampe, care a scuipat în Creta veninul ereziei hulitoare și s-a auto-proclamat el-însuși UNSUL, spre ruina, o ce blasfemie!, întrupării mântuitoare a lui Cristos, asupra învățăturilor și scrierilor lui perverse și a adepților lui, anatemă.

     

    Articolele lui Italos

    Asupra celor care încearcă să introducă, prin diferite șiretlicuri, un fel nou și o învățătură nouă cât privește negrăita economie a mântuirii noastre, întruparea Mântuitorului și Dumnezeului nostru, și să explice în ce fel Dumnezeu Cuvântul s-a unit cu firea umană și conform cărui principiu a îndumnezeit trupul pe care l-a asumat, și riscă să jongleze, jucându-se cu distincția dintre cei doi termeni, natură și adopție, cu referire la minunea supranaturală a celor două naturi ale Omului-Dumnezeu, anatemă;

    Asupra acelora care, mărturisind orthodoxia, introduc fără prudență, sau mai bine spus într-un fel nechibzuit, în Biserica orthodoxă și catholică învățăturile hulitoare ale păgânilor cu privire la sufletul uman, la cer, la pământ și la restul creației, anatemă;

    Asupra acelora care, preferând să facă încredere pretinsei și nebunei inteligențe a filosofilor profani, se ascund în spatele învățătorilor lor și admit metempsihoze ale sufletului uman sau că ar pieri la fel cu sufletul animalelor și revin la neant, și astfel, neagă realitatea învierii, judecata finală și răsplata finală pentru faptele săvârșite în această viață, anatemă;

    Asupra acelora care învață că materia și ideile nu au început, sau că au început în același timp cu Dumnezeu Demiurgul universului, și că cerul, pământul și restul creaturilor sunt veșnice, și fără de-nceput, și perseveră în ne-putreziciune, și-l contrazic pe cel ce spune: „cerul și pământul vor trece, cuvintele mele nu vor trece”, și care țin apropouri lipsite de sens, astfel încât atrag blestemul divin peste capetele lor, anatemă;

    Asupra acelora care spun că înțelepții grecilor, inspiratorii ereticilor puși în rândul celor care au primit anatema de-a lungul celor șapte concilii ecumenice și universale și de la toți Părinții care au strălucit prin orthodoxia lor, și au fost considerați străini Bisericii catholice datorită discursurilor lor prolifice lipsite de sens și pline de nebunie, sunt cu mult mai valoroși aici pe pământ ca și la judecata finală, întrecându-i cu mult pe drept-credincioșii orthodocși, care au putut păcătui din slăbiciune omenească sau din ignoranță, anatemă;

    Asupra acelora care nu admit o credință curată și simplă, nu aderă din toată inima la minunile extraordinare ale Domnului și Dumnezeului nostru, ale Maicii Născătoare de Dumnezeu Maria, care l-a zămislit fără de păcat și a altor sfinți, ci se încăpățânează, făcând apel la demonstrații și raționamente sofisticate, să le denigreze zicând că este imposibil așa ceva, sau le interpretează în mod necuviincios, după cum gândesc ei, și le modelează după ideile lor, anatemă.

    Asupra acelora care aderă la învățături păgâne și nu le studiază doar pentru a se instrui, ci le adoptă ca fiind propriile lor idei, cred în adevărul lor, aderă la ele ca și cum ar fi adevărate revelații, astfel încât îi învață și pe alții, în mod clandestin sau în văzul tuturor zicându-le să le transmită mai departe și altora fără nicio teamă, anatemă.

    Asupra acelora care, între alte fantezii mitologice, reformulează, din proprie inițiativă, învățătura noastră cu privire la creație, admit ca fiind adevărate Ideile platonicilor, susțin că materia, subzistând prin sine, primește forma Ideilor, contestă în mod deschis liberul arbitru al Demiurgului care a adus toate lucrurile la existență, din neant – ex-nihilo, și, fiind Creator, a fixat tuturor lucrurilor, ca un stăpân absolut, un început și un sfârșit, anatemă.

    Cei care spun că la învierea finală și universală, oamenii vor învia și vor fi judecați cu alte trupuri, nicidecum cu cele pe care le-au avut în viața lor pământească, sub pretextul că acestea s-au descompus și au dispărut, care propovăduiesc tot felul de idei bizare și false, în timp ce Cristos, Dumnezeul nostru, și discipolii săi, învățătorii noștri, ne-au învățat că oamenii vor fi judecați cu aceleași trupuri cu care au trăit pe acest pământ, iar marele apostol Paul, în discursul său despre înviere, ne-a învățat adevărul zicând în mod clar, tot timpul, folosind și exemple și denunțând, ca fiind nebunie să se creadă altfel, deci asupra acestora care se ridică împotriva acestor dogme și învățături, anatemă.

    Asupra acelora care primesc și comunică ideile false ale păgânilor, adică, faptul că sufletele preexistă, că universul nu a venit la existență ex-nihilo, că pedeapsa se va sfârși sau că va exista o restaurare a creației și a lucrurilor umane, și, ținând asemenea învățături, vorbesc despre o Împărăție a cerurilor complet distructibilă și trecătoare, în vreme ce Cristos însuși, Dumnezeul nostru, ne-a învățat că este veșnică și de nedistrus, și că, în conformitate cu tradiția constantă a Scripturii, Vechiului și Noului Testament, pedeapsa nu se va sfârși iar Împărăția este veșnică; asupra acelora care prin asemenea învățături se pierd pe ei înșiși și sunt cauză de condamnare veșnică și pentru alții, anatemă.

    Asupra propunerilor și învățăturilor păgânilor și eterodocșilor, sau mai bine zis contrare credinței catholice și neprihănite a orthodocșilor, introduse, în detrimentul credinței creștine și orthodoxe, de Ioan Italos și de cei dintre discipolii lui care împărtășesc gândirea sa, anatemă.

     

    Monahul Nil

    Asupra tuturor afirmațiilor monahului Nil și asupra acelora care le împărtășesc, anatemă.

     

    Anateme relative la bogomili sau la sectari înrudiți bogomililor

    I.              Folosirea unei mitropolii neidentificate

    ·      Asupra acelora care nu mărturisesc unitatea naturii Sfintei Treimi, consubstanțială, indivizibilă, împărtășind aceeași cinstire și aceiași domnie, co-veșnică, Tată, Fiu și Duh Sfânt, ci mărturisesc un înger supra-adăugat, numit Amin, care este Fiul, și o natură diferită și inferioară numită Duh Sfânt, egal în putere Tatălui și Fiului, asupra acestora, anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu mărturisesc faptul că Dumnezeu este creatorul cerului și al pământului și al tuturor lucrurilor, ziditorul lui Adam și făuritorul Evei, dar spun că „Dușmanul” este prințul și creatorul universului și făuritorul speciei umane, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, născut din Dumnezeu fără să sufere pasiune înaintea veacurilor, la împlinirea timpurilor, în nemărginita sa bunătate, s-a întrupat din neprihănita Născătoare de Dumnezeu, Maria, s-a făcut om pentru mântuirea noastră și a asumat tot ceea ce aparține omului, în afară de păcat; asupra acelor care nu se împărtășesc din sfintele și nemuritoarele mistere cu frică, în credința că se împărtășesc din adevăratul Trup și din adevăratul Sânge al Domnului vărsat pentru viața lumii, ci o consideră drept pâine obișnuită și băutură obișnuită, asupra acestora, anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu venerează crucea Domnului Dumnezeului nostru și Mântuitor Isus Cristos fiindcă este mântuirea și slava universului, a nimicit și distrus șireteniile și armele dușmanului, eliberat idolii creației și face să strălucească victoria peste lume, ci o consideră ca un instrument de tiranie, peste aceștia anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu venerează sfintele icoane ale Domnului Dumnezeului nostru și Mântuitorului Isus Cristos ca efigie a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat pentru noi și nu le aduc cinstire în felul în care este reprezentat în icoane, precum și pe Maica neprihănită și a tuturor sfinților și numesc aceste icoane idoli, asupra acestora anatemă.

     

    II.            Folosirea unei Biserici sufragane din Atena

    ·      Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitor Isus Cristos, prin sfinții săi discipoli și apostoli, ne-a transmis în curăția lor tainele credinței, ne-a spus de asemenea că în „zilele de pe urmă vor veni profeți falși și Cristoși falși”, și ne îndeamnă să ne ferim de ei; apoi, Paul, eroul lui Dumnezeu, i-a scris lui Timotei că „în zilele de pe urmă, unii vor renega credința pentru a da crezare unor duhuri înșelătoare și învățături diabolice, seduși de niște mincinoși ipocriți, însemnați cu fierul roșu în conștiința lor; asemenea oameni interzic căsătoria și folosirea unor alimente pe care Dumnezeu a prescris să fie luate cu binecuvântări și mulțumiri de credincioși și de cei care au acces la adevăr. Deoarece tot ceea ce Dumnezeu a creat este bun și niciun aliment nu este interzis dacă este luat în spirit de rugăciune: cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea le sfințește pe toate. Și iarăși: „Sunt mulți cei care intră în case și înșală femeile slabe de fire și pline de păcat, luate de valul pasiunilor și care, mereu în căutarea unei învățături, nu reușesc să ajungă la cunoașterea adevărului”.

    ·      Deoarece acest lucru ne-a fost prezis de Mântuitorul și Dumnezeul nostru și predicat de Apostol, să fim cu băgare de seamă, iubiților. Conform acestor profeții, acum când am ajuns să trăim zilele de pe urmă, erezia, al cărui nume este schimbător, mesalieni sau bogomili, invadează acum toate orașele, satele și provinciile, iar misionarii acestor erezii nu fac decât să-i seducă pe cei simpli; numindu-se ei înșiși „creștini”, acești dușmani ai lui Cristos, lăudându-se cu un asemenea nume, sunt amestecați printre orthodocși; fără a fi descoperiți, deoarece sunt ca niște lupi ascunși în blană de miel, extrag principiile învățăturii lor știrbe din sfintele noastre Scripturi și, odată ce, sub această mască, au câștigat încrederea, iar auditorii încep să le dea un pic de atenție, încep să verse veninul și, deveniți mai familiari, încep să vomită învățătura blestemată a Satanei; asupra acestor învățături și asupra predicatorilor lor anatema, deoarece sunt niște alterați, spurcați și străini Bisericii catholice. Asupra lui Petru, căpetenia ereziei mesalienilor, sau care mai poartă și numele de bogomili, lykopetrieni, phouundadiți, care s-a auto-numit Cristos și a promis că va învia după moartea sa, poreclit Lykopetros deoarece, odată înmormântat sub pietre, datorită nenumăratelor lui vrăjitorii și a comportamentului său oribil, a promis blestemaților săi discipoli că va învia după trei zile, iar în timp ce ei stăteau în jurul cadavrului său spurcat, trei zile mai târziu, un diavol a ieșit din acel loc, din mormanul de pietre, sub forma unui lup, anatemă.

    ·      Asupra lui Tychikos, unul din coreligionarii și discipolii lui, care a stricat și deformat sfintele Scripturi, în particular Evanghelia după Matei, și a reorientat în folosul învățăturii tatălui său spiritual toate frazele ce se referă la Dumnezeu Tatăl și la Duhul Sfânt, deturnând astfel slava lui Dumnezeu către căpeteniile ereziei spurcate, anatemă.

    ·      Asupra lui Dadoes, Sabas, Adelphios, Hermas și Pemeon și mulți alții, care, vomând veninul unei asemenea erezii și rătăcindu-i pe cei mai frustrați, bărbați și femei, i-au atras în prăpastia pierzării, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că în plus de Sfânta și dătătoarea de viață Treime, adică Tatăl, Cuvântul Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, și Prea-sfântul Duh, mai există încă o Treime sau o Putere supremă, domnind peste cel mai înălțat din cele șapte ceruri, conform învățăturii lor spurcate și scrierii apocrife Viziunea lui Isaia, anatemă.

    ·      Asupra acelora care introduc alte scripturi decât cele care sunt inspirate de Duhul Sfânt și care ne-au fost transmise de sfinții părinți, anatemă.

    ·      Cei care spun că „taina căsătoriei în Domnul” și folosirea mâncărurilor din carne conform voinței lui Dumnezeu sunt o spurcăciune pentru Dumnezeu și, de aceea, le interzic una și cealaltă, anatemă.

    ·      Asupra acelora care interzic și spun că sunt vorbe goale toate rugăciunile și imnurile care ne-au fost transmise, mai întâi prin sfinții apostoli, „căutați în Duhul Sfânt plinătatea voastră”, este scris, „rugați-vă între voi cu psalmi și cântări inspirate”, apoi transmise de sfinții și fericiții Părinți și Doctori ai Bisericii, deci asupra acelora care învață, din inerția apostaziei lor, să se roage doar Tatăl nostru cu închinăciuni, fără a trasa pe fața lor semnul sfintei cruci a Domnului, sub pretextul că Domnul nostru Isus Cristos însuși, este cel care ne-a învățat această rugăciune, în realitate ei se roagă tatălui lor spurcat, Satana, de aceea ei refuză să facă semnul crucii și nu pot nici măcar să audă doxologia finală care slăvește Sfânta și consubstanțiala Treime, adăugată ca semn al preamăririi divine de cârmuitorii Bisericii, adică: „căci a ta este împărăția și domnia și slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”; așadar, asupra acelora care gândesc și învață astfel și perseveră până la sfârșit în învăţătura asta perversă și spurcată, anatemă.

    ·      Asupra acelora care detestă adunările la biserică, și se adună prin casele celor care predică, sub pretextul că sunt mai liniștiți acolo, în realitate însă fac asta pentru ca învățătura lor spurcată să rămână în ascuns și la adăpost pentru a ni fi contrazisă, astfel încât să poată revărsa, din ascunzătoarea lor, tot veninul ereziei lor în spiritele celor pe care i-au rătăcit, asupra tuturor acelora care perseveră până la sfârșit într-o asemenea eroare, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că bisericile sunt „lucrare umană”, biserici pe care tradiția și sfinții apostoli ne-au învățat să le ridicăm spre slava lui Dumnezeu, și pe care ei le numesc lăcașuri ale diavolilor și astfel își văd de treaba lor, dar și asupra acelora care se împotrivesc sfintelor icoane ce se află în biserici spre cinstirea lui Dumnezeu și se împotrivesc și cultului adus lor, asupra acestora care sunt complet străini religiei creștine și sunt spurcați, anatemă.

    ·      Asupra acelora care pierd vremea doar să strice învățăturile Domnului nostru Isus Cristos și Mântuitorul nostru, ale sfinților apostoli, adică: „a-i boteza pe cei ce cred în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, și, „în afară de cel ce se naște din apă și Duhul Sfânt, nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu”, așadar asupra acelora care închid ochii la aceste învățături și, sub inspirația „virtuții satanice”, care lucrează în ei, îndrăznesc să învețe nebunia că sfântul botez este o apă obișnuită, deoarece sunt pe dinafara credinței noastre și a Bisericii, și complet străini lui Dumnezeu, anatemă.

    ·      Asupra acelora care, de-a lungul unor asemenea nebunii și spurcăciuni, numesc prețioasa și dătătoarea de viață cruce o spânzurătoare, iar botezul o apă obișnuită ce nu aduce iertarea de păcate, nici nu vine de la Duhul Sfânt, ci își fabrică, mândri că au instituit un botez al lor, botezul Duhului și îi îmbracă pe cei seduși de ei într-o haină pseudo-monahală și fac peste ei rugăciuni spurcate, sau mai bine spus se irosesc în cuvinte goale, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că împărtășania cu trupul și sângele preasfânt al Domnului și Dumnezeului nostru Mântuitor Isus Cristos este o împărtășanie cu pâine și vin obișnuite, și care, tocmai din acest motiv, îi sfătuiesc pe laicii convertiți la ei să se apropie fără a posti și să se împărtășească din ipocrizie și să treacă neștiuți, îi invită pe preoții convertiți la ei să celebreze divina liturghie fără să fi postit înainte, asupra acestora așadar, anticriști declarați, în ciuda faptului că își dau numele de „christopoliți”, anatemă.

    ·      Asupra acelora care, pentru a dărâma credința în Dumnezeu, celebrează diferite rituri perverse specifice inițierii lor urâcioase și, în locul suflului divin și sfânt pe care noi l-am primit atunci când ni s-a conferit insuflarea mistică a Duhului Sfânt, proiectând asupra candidaților inițiați scuipături, pe care ei le merită din plin, practicând astfel asupra celor inițiați în erezia lor ceea ce practicăm și noi împotriva demonilor; în plus, și asupra celor care spală cu un burete înmuiat în apă murdară pe ai lor din cap până în picioare pentru a defăima în ei taina sfântului botez și prezența luminoasă a Duhului divin, anatemă.

    Acestea sunt semințele necredinței perverse, acesta este rodul necredinței Satanei. În ce ne privește pe noi, popor ales al lui Cristos, să aderăm cu toată inima la învățăturile divine și apostolice și la tradițiile Părinților, fugind din tot sufletul de doctrinele spurcate ale necredinței, ținându-ne departe de superstiția lor murdară, aducând adorație curată și cinstită lui Dumnezeu recunoscut și adorat în Treimea persoanelor, sau ipostasurilor, căreia să0i fie slavă și putere, acum și în vecii vecilor, Amin!

     

    Eustatie de Niceea

    I.              Tradiții comune

    ·      Formulările străine învățăturii orthodoxe a Bisericii extrase din două lucrări scrise de Eustatie, mitropolit al Bisericii din Niceea, împotriva armenilor, sunt condamnate. Asupra acelora care introduc, referitor la întruparea Domnului Dumnezeului nostru, Mântuitorul Isus Cristos, formulări zadarnice și spun sau cred că umanitatea lui Cristos dă cult de sclav dumnezeirii inaccesibile și are condiția veșnică de sclav ca o proprietate esențială și inseparabilă, anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu folosesc în mod foarte prudent judecata rațiunii, decât în scopul de a demonstra alteritatea celor două naturi care se află în mod inefabil în Cristos și sunt unite în persana sa fără amestec, fără confuzie, fără separație, dar, abuzând de această judecată, spun că umanitatea asumată este ceva diferit, nu doar prin natură dar și prin demnitate și că această umanitate îl adoră pe Dumnezeu și își face datoria către el slujind în calitate de sclav, îi aduce cinstirea care se cuvine divinității ca pe o datorie, la fel cum „spiritele slujitoare” care-i slujesc lui Dumnezeu și îl adoră ca sclavi – și învață că natura asumată, nu Cuvântul lui Dumnezeu în calitatea sa de Dumnezeu întrupat, este Mare Preot, fiindcă îndrăznesc să împartă unirea ipostatică a lui Cristos, Domnul și Dumnezeul nostru, anatemă.

    II.            Tradiția Bisericii din Lacedemonia

    ·      Asupra acelora care spun că natura umana asumată este de sclav și, în general, toate capitolele anatematizate de cel ce le-a propus, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun și cred că umanitatea lui Cristos aduce un cult de sclavie divinității inaccesibile, sau că este veșnic sclavă, din cauza slujirii de sclav esențială și inseparabilă sau că este alta în demnitate, sau că adoră divinitatea și o slujește prin propriile ei puteri sau că se desăvârșește în virtute, sau că, deoarece este imperfectă, aspiră spre acea perfecțiune, sau că este purificată datorită purificării virtuților și revine la divinitate și este dependentă de ea, anatemă.

    ·      Asupra acelor care spun că natura umană este cea care este Mare Preot, nicidecum Cristos, anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu pun la contribuție propria lor rațiune pentru a înțelege și distinge alteritatea naturilor care constituie persoana lui Cristos, făcând abuz în acest sens, și spun că în aceeași persoană a lui Cristos acesta este Domn, acela este sclav, iar această sclavie este esențială și inseparabilă și umanitatea asumată face ca cinstea să fie pe măsură ca un fel de datorie, așa cum se cuvine unei creaturi față de creatorul său, așa cum fac și duhurile slujitoare care-l slujesc și adoră pe Dumnezeu în mod slugarnic, anatemă.

    III.         Despre un scaun episcopal sufragan al Atenei

    ·      Asupra at tot ce a fost scris și spus străin orthodoxiei și credinței, împotriva învățăturii drepte și a dogmelor autentice creștine de către Eustratios de Niceea, anatemă.

    ·      Sacrificiul lui Cristos și mântuirea. Asupra propunerilor introduse și răspândite oral de Mihai, care mai înainte a fost învățător, protekdikos și maestru al oratorilor, și de Nichifor Basilakes, învățător în arta literelor, diacon al sfintei Biserici a lui Dumnezeu de Constantinopol, învățături adoptate de mitropolitul de Dyrrachium, Eustatios, și susținute în scris de Soterichos, numit Panteughenos, diacon al aceleiași Biserici, patriarh ales de Theoupolis, marea Antiohie, și alte propuneri introduse și publicate în scris de același Soterichos, învățătură anatematizată mai târziu chiar de promotorii ei și pe care sfântul sinod, întrunit la porunca lui Emanuel Comnenul, mare împărat bizantin orthodox, porphyrogenet și autokrator al romanilor, a condamnat și supus anatemei, anatemă.

    ·      Asupra celor care spun că sacrificiul trupului său și prețiosului său sânge vărsat, în timpul pătimirii, pentru mântuirea noastră, de Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Isus Cristos, care este Mare Preot pentru noi în umanitatea sa, fiindcă este în același timp Dumnezeu, sacrificator și victimă, conform lui Grigore Teologul, pe care l-a oferit lui Dumnezeu Tatăl, însă Fiul unic și Duhul Sfânt nu l-au primit ca Dumnezeu cu Tatăl – deoarece îl frustrează pe Dumnezeu Cuvântul însuși și Paracletul consubstanțial lui, egalul său în slavă, egalității în cinste și demnitate care este a lor, anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu admit ca sacrificiul oferit în fiecare zi de cei care au primit de la Cristos misiunea să celebreze sfintele mistere să fie oferit Sfintei Treimi – deoarece contrazic sfinții și fericiții Părinți Vasile și Gură-de-Aur, care sunt în sintonie cu alți sfinți Părinți în predicile și în tratatele lor, anatemă.

    ·      Asupra acelora care înțeleg cuvintele Domnului, cu privire la celebrarea tainelor divine încredințate apostolilor, „faceți aceasta în amintirea mea”, însă nu interpretează corect „în amintirea” și îndrăznesc să spună că jertfa oferită, în fiecare zi, de miniștrii rânduiți prin sfințire, conform tradiției Domnului universului și Mântuitorului nostru, reînnoiește în mod simbolic și sub formă de imagine jertfa trupului și sângelui săvârșită pe crucea prețioasă și sfântă de Mântuitorul nostru, pentru răscumpărarea noastră, drept iertare pentru păcatele noastre și ale întregului neam omenesc și că, astfel, ei văd o jertfă diferită de cea oferită la origine de Mântuitorul, și asta în vreme ce sfântul Ioan Gură-de-Aur afirmă identitatea jertfei și unicitatea ei în numeroase comentarii la texte din sfântul Paul, anatemă.

    ·      Asupra acelora care inventează și introduc, în mod abuziv, intervale de timp în reconcilierea naturii umane cu sfânta și fericita Treime dătătoare de viață și neprihănită și afirmă că mai întâi a avut loc reconcilierea cu Dumnezeu Cuvântul, Unicul Născut, datorită întrupării, mai apoi cu Dumnezeu Tatăl, în momentul pătimirii mântuitoare a Domnului Cristos, și astfel împart ceea ce este nedespărțit, în vreme ce sfinții și fericiții Părinți ne învață că Fiul unic ne-a împăcat cu sine însuși prin totalitatea misterului economiei și, prin el și în el, cu Dumnezeu Tatăl, prin consecință și cu Duhul Sfânt și dătător de viață – asupra acestor inventatori de noutăți străine credinței creștine, anatemă.

    IV.          Primul conciliu ecumenic despre expresia: „Tatăl este mai mare decât mine”

    ·      Învățătura stabilită și transmisă odinioară de sfinții Părinți, purtători de Dumnezeu – theophori, eroi ai adevărului și doctori ai sfintei Biserici a lui Dumnezeu, astăzi – la inițiativa inspirată din ceruri și la solicitarea arbitrară a celui încoronat de Dumnezeu, destoinicul teolog orthodox, învingător, sfânt, marele și dreptcredinciosul nostru împărat și autokrator, Emanuel Comenul – este expusă cu multă limpezime la sfântul și dumnezeiescul conciliu întrunit la porunca lui și se impune drept normă a credinței universale astăzi. Asupra acelora care nu înțeleg în mod corect sfintele formule ale sfinților doctori ai Bisericii lui Dumnezeu și înclină să falsifice și să deformeze punctele care sunt expuse cu multă limpezime datorită inspirației Duhului Sfânt, anatemă.

    ·      Cei care admit că spusa adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, „Tatăl meu este mai mare decât mine” a fost rostită astfel, printre alte interpretări ale sfinților Părinți, cu referire la umanitatea sa conform căreia el a, efectiv, suferit, după cum spun și sfinții Părinți în multe dintre comentariile lor și care spun, între altele, că același Cristos a suferit după trup, veșnică fie pomenirea lor. Asupra acelora care cred și spun că dumnezeirea elementului asumat a constat într-o transformare a naturii umane în divinitate și care nu cred că, în virtutea unirii înseși, trupul Domnului împărtășește demnitatea și maiestatea divină și primește aceeași adorație în Dumnezeu Cuvântul care l-a asumat și deține aceeași cinste, aceeași slavă, aceeași putere dătătoare de viață, aceeași faimă și același tron ca Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt, fără a deveni pentru asta consubstanțial cu Dumnezeu astfel încât să scape proprietăților naturale ale creaturii, limitelor și altora asemenea, văzute în natura umană a lui Cristos, dar se transformă în esența divinității – ceea ce înseamnă a spune, fie că întruparea și pătimirea Domnului nu ar fi fost reale, ci doar în aparență, fie că dumnezeirea Fiului Unic ar fi suferit, anatemă.

    ·      Cei care spun că trupul Domnului, înălțat și ridicat, datorită unirii, deasupra oricărei cinstiri, devenită, prin unirea intimă, egală cu Dumnezeu fără schimbare nici stricăciune, fără confuzie nici mutare, datorită unirii ipostatice, rămânând inseparabilă și de nedespărțit de Dumnezeu Cuvântul care l-a asumat, este cinstit cu aceeași cinstire și adorat cu aceeași adorație și s-a așezat pe tronul împărătesc și divin la dreapta Tatălui, fiind înzestrat cu avantajele dumnezeirii, rămânând salvate proprietățile naturilor, veșnică fie pomenirea lor. Asupra acelora care refuză explicațiile aduse de sfinții Părinți în apărarea dogmelor orthodoxe ale Bisericii lui Dumnezeu, adică Atanasie, Chiril, Ambroziu, Amphilochus, fericitul papă al Romei antice, Leon, inspirat divin, și alții, și nu admit actele conciliilor ecumenice, ne referim la al patrulea și al șaselea, anatemă.

    V.            Al doilea conciliu despre „Tatăl este mai mare decât mine, condamnarea lui Constantin de Corfou.

    ·      Anateme lansate cu mulți ani după definirea și ratificarea învățăturii cu privire la expresia: „Tatăl este mai mare decât mine” și îndreptate împotriva acelora care ignoră și se opun învățăturii creștine – printre care se afla și mitropolitul de Corfou, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, care, de altfel, după primii ani, a fost primit în Biserică după ce mai întâi a declarat că se despărțise de cei ignoranți și necredincioși și s-a alăturat orthodocșilor și a anatemizat propriile lui afirmații și învățături eronate și lipsite de credință.

    ·      Asupra acelora care nu înțeleg expresia adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos: „Tatăl este mai mare decât mine” conform interpretărilor exegetice date de sfinții Părinți – unii zicând că Domnul a spus acele cuvinte datorită aspectului cauzal al nașterii sale din Tatăl, alții făcând referire la proprietățile naturale ale trupului asumat de el și in-ipostatic în dumnezeirea sa, adică, proprietățile creaturii: limitările, mortalitalitatea și alte pasiuni naturale și indiferente datorită cărora Domnul a spus că Tatăl său este mai mare decât el, însă spun că această expresie trebuie să fie înțeleasă ținând seama că, printr-o simplă operațiune a spiritului, trupul este conceput diferit de dumnezeire, ca și cum nu ar fi unite, și nu înțeleg această expresie făcând distincția doar conceptuală, așa cum a fost ea explicată de sfinții Părinți, adică în referire la slujire și ignoranță – acești Părinți nu admiteau ideea că trupul lui Cristos, „co-divin” și egal cu Dumnezeu în cinstire, să fie lipsit de cinste prin asemenea cuvinte – care spun că trebuie, de asemenea, conform unei operații a spiritului, ca proprietățile naturale aparțin în mod real trupului Domnului in-ipostatic în dumnezeire și rămân separate de ea și, aplicând proprietăților inexistente și false aceleași principii ca proprietăților subzistente și reale, anatemă.

    ·      Asupra opiniilor eronate și lipsite de credință susținute de mitropolitul Constantin de Corfou, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, și anatemizate de el, anatemă.

    ·      Asupra tuturor acelora care aderă la asemenea opinii, anatemă.

    ·      Mitropolitul de Corfou, Constantin, nepotul arhiepiscopului de Bulgaria, care prezintă o învățătură – sau cei care prezintă o învățătură – eronată și lipsită de credință cu privire la expresia adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, „Tatăl este mai mare decât mine”, și care nu crede și nici nu spune – sau care nu cred nici nu spun – precum sfinții Părinți theophori îi atribuie mai multe interpretări și, între altele, înțeleg aceste cuvinte cu referire la trupul asumat de Fiul Unic al lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, și in-ipostatic în dumnezeire și păstrând fără confuzie, după unirea indivizibilă, proprietățile distinctive conform cărora Domnul a spus despre Tatăl că este mai mare decât el, primind în același timp, odată cu propria natură asumată, cultul și slava unei singure și aceleiași adorații cu a Tatălui și a Sfântului Duh, fiind co-divin și egal cu Dumnezeu în cinstire – Constantin care susține sau cei care susțin, dimpotrivă, că nu trebuie să înțelegem aceste cuvinte, despre Domnul conceput ca un unic ipostas în stadiu unirii celor două naturi, ci despre trupul conceput, printr-o operație a spiritului ca fiind separat de dumnezeire și considerat ca cel al oricărui alt om, în vreme ce prințul teologilor, Ioan Damaschinul, susține distincția pur conceptuală când vorbește despre trupul lui Cristos și spune ceva care nu constituie o proprietate naturală, ci arată o slujire și ignoranţă – Constantin care a refuzat sau cei care refuză să urmeze sfintele concilii ecumenice, adică al patrulea și al șaselea, care au decretat dogmatica orthodoxiei și credinței cu privire la cele două naturi unite fără confuzie în Cristos și au învățat doctrina orthodoxă a Bisericii lui Cristos, și care a strecurat sau au strecurat astfel diferite erezii, anatemă.

    ·      Asupra tuturor acelora care gândesc aceleași lucruri ca mitropolitul Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, și sunt afectați și întristați fiindcă acesta a fost condamnat, mai puțin din compasiune decât pentru faptul că s-au lăsat păcăliți de erorile lui, anatemă.

    VI.          Condamnarea lui Ioan Eirenikos

    ·      Asupra foarte ignorantului pseudo-monah și vorbitor de vorbe goale, Ioan Eirenikos, asupra scrierilor pe care le-a compus împotriva învățăturii creștine și asupra acelora care le acceptă – deoarece gândesc și cred astfel: nu datorită umanității in-ipostatice a Domnului nostru și Mântuitorului Dumnezeu și unită cu divinitatea inseparabilă, indivizibilă și inconfundabilă, despre care Domnul, ca om perfect, a spus în evanghelii: „Tatăl este mai mare decât mine”, ci a spus-o ca și cum ar trebui să înțelegem, printr-o operație a spiritului, umanitatea sa despuiată și complet separată de dumnezeirea sa, ca și cum nu i-ar fi fost niciodată unită și ca și cum ar fi la fel ca natura noastră umană comună, anatemă.

    ·      Asupra lui Varlaam și Akindynos și a discipolilor și succesorilor lor, anatemă.

    ·      Acuzele aduse lui Varlaam și Akindynos: ei cred și afirmă că lumina care a strălucit pe chipul Domnului la schimbarea lui la față, uneori este o aparență, o creatură, o fantomă care se arată puțin timp și apoi dispare ca și cum nu ar fi fost, alteori spun că este esența însăși a lui Dumnezeu – deoarece se precipită cu nechibzuință în afirmarea unor erori contrare și imposibile: pe de o parte, împărtășind nebunia lui Arie, care împarte divinitatea unică și pe singurul Dumnezeu în creatură și ne-creatură, pe de altă parte, se alătură erorii mesalienilor, care spun că esența divină este vizibilă – și nu mărturisesc faptul că, conform teologiei inspirate a sfinților și conform sentimentului credincios al Bisericii, că această lumină divină nu este esența lui Dumnezeu, ci un har, o iluminare și o lucrare, necreată și naturală, izvorând neîncetat și fără separație din însăși esența divină, anatemă.

    ·      Asupra acelora care cred și spun că Dumnezeu ne are nicio făptuire naturală, ci este doar esență, că esența divină și făptuirea divină este același lucru fără deosebire și că nu putem concepe între ele niciun fel de diferență, că aceeași realitate este numită uneori esență, alteori lucrare – deoarece ei suprimă nebunește esența divină însăși reducând-o la neant (fiindcă doar ne-ființa este lipsită de făptuire, conform spuselor doctorilor Bisericii), și împărtășesc astfel, între altele, eroarea lui Sabelius și încearcă, acuma, să reînnoiască, în ce privește esența și făptuirea divină, confuzia și abolirea celor trei ipostasuri ale dumnezeirii și le confundă cu aceeași nebunie – și care nu mărturisesc în Dumnezeu, conform teologiei inspirate a sfinților și sentimentelor credincioase ale Bisericii, și esența și făptuirea esențială și naturală, după cum majoritatea sfinților, mai ales cei care au făcut al șaselea conciliu ecumenic, au expus-o cu limpezime, fiind în acord cu acel conciliu în care s-a vorbit despre cele două făptuiri, divină și umană, în Cristos și despre cele două voințe – și care refuză să conceapă că, așa cum există diferență fără separație conform diferitelor aspecte, în particular cele referitoare la cauză și cauzat, ne-participat și participat, unul fiind din esență, celălalt din făptuire, asupra acelora așadar care propagă asemenea idei nebune, anatemă.

    ·      Asupra acelora care cred și spun că orice putere și făptuire naturală a divinității în trei persoane este creată – deoarece ei se obligă astfel să mărturisească și caracterul creat al esenței divine (fiindcă, în opinia sfinților, o făptuire creată dă dovada unei naturi create și o făptuire necreată este caracteristica unei esențe necreate) și, astfel, riscă să cadă în ateismul pur și în mitologia greacă și introduc cultul creaturilor în credința pură și nepătată a creștinilor – și care nu mărturisesc, în conformitate cu teologia sfinților și sentimentele credincioase ale Bisericii, că orice putere și făptuire naturală a divinității în trei persoane este necreată, anatemă.

    ·      Asupra acelora care cred și spun că în Dumnezeu există în mod necesar o compoziție în și nu se conformează învățăturii sfinților, adică, să creadă că proprietățile naturale nu înseamnă numaidecât o natură compusă și, astfel, spun calomnii la adresa noastră și a tuturor sfinților pe care se sprijină învățătura noastră și care ne spun limpede de nenumărate ori atât simplicitatea divină cât și diferența esenței și făptuirii divine, sub-înțelegând prin asta că această diferență nu atacă în vreun fel simplicitatea divină (nu ar fi în stare să susțină chiar atât de clar învățături contradictorii), asupra acelora, așadar, care afirmă nebunii de acest fel și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și sentimentele dreptcredincioase ale Bisericii, că această distincție vrednică de Dumnezeu menține și garantează perfecțiunea simplității divine, anatemă.

    ·      Asupra acelora care cred și spun că termenul divinitate nu poate fi folosit decât vorbind despre esența divină și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și dreapta credință a Bisericii, că se aplică și făptuirii divine și nu mărturisesc prin toate căile divinitatea unică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, iar că termenul divinitate se folosește  atât când se vorbește despre esența în sine cât și despre făptuirea divină, după cum ne învață sfinții inițiatori în cele ale credinței, anatemă.

    ·      Asupra acelora care cred și spun că esența divină poate să se participe – fiindcă nu le este rușine să introducă în mod viclean în credința Bisericii noastre eroarea mesalienilor, care odinioară priveau astfel lucrurile – și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și sentimentele dreptcredincioase ale Bisericii, că este cu adevărat de necuprins și de neparticipat, în timp ce harul și operația divină este participabilă, anatemă.

    ·      Asupra tuturor discursurilor și scrierilor hulitoare, anatemă.

    VII.        Patru anateme mai recente, generale sau locale.

    ·      Asupra lui Isac, numit Argyros, care a susținut toată viața lui răul propagat de Varlaam și de Akindynos și care, la sfârșitul vieții, îndemnat de Biserică pentru ultima dată, după multe alte încercări, pentru a se converti și a face penitență, a rămas în nebunia lui și și-a dat sufletul, din păcate, în erezia lui, anatemă.

    ·      Asupra nebunului monah Nichifor, numit Gregoras, care a fost îndoctrinat nebunește de erezia hulitoare și atee a lui Varlaam și Akindynos, carema vorbit împotriva harului divin și a luminii divine de pe Tabor, zicând tot felul de hule atee și scriind cu o pană și o gândire pline de răutate împotriva Bisericii lui Cristos și a ierarhilor ei, mai ales împotriva lui Grigore, întâistătătorul acestui oraș, și a stârnit, de mai multe ori, mari necazuri împotriva Bisericii lui Cristos și, în cele din urmă, și-a dat sufletul fiind în erezie, anatemă.

    ·      Asupra pseudo-monahului Prochoros Cydones, care nu doar a luat succesiunea lui Varlaam și Akindynos în mod necuviincios și nebunește, învățând, ca ei, caracterul creat al harului divin comun, al puterii și al făptuirii naturale a divinității în trei persoane, a considerat ca fiind creată lumina care a strălucit peste Domnul nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos în momentul schimbării la față pe muntele Tabor, această lumină pe care toți sfinții Părinți teologi și theophori o cântă și o mărturisesc unanim, în lucrările lor teologice, ca fiind slava divină, măreția și împărăția lui Dumnezeu, dumnezeirea necreată, lumina inaccesibilă și nelimitată, efuzie de neconceput și de negrăit a luminii divine – însă la fel, cu o pană și o gândire nebună, a scris împotriva învățăturilor apostolilor și a doctorilor Bisericii lui Cristos lucruri pe care niciun eretic înaintea lui nu a îndrăznit și nu a avut neobrăzarea să le susțină cu privire la umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu, trupul împărătesc al Domnului nostru Isus Cristos „în care locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii”, care era înveșmântată, înainte de a urca pe cruce, de principate și puteri, adică de demoni, spune el; asupra acestui Prochoros, care a fost deja condamnat la sinod, după un examen minuțios al lucrărilor lui, și care, fiind la index, fie pentru a fi combătut prin alte scrieri, fie pentru a fi supus anatemei, a refuzat să se căiască și a perseverat în aceste nebunii și-a dat sufletul în erezie, anatemă.

    ·      Asupra lui Demetrius, numit Cydones, care, în nebunia spiritului și necredinței lui și-a petrecut toată viața în rătăcirea și corupția credinței lui Varlaam și Akindynos și și-a ridicat și el nechibzuința spiritului și limbii sale împotriva făptuirii divine și a luminii necreate care a strălucit pe Tabor, a învățat că esența divină, fie este lipsită de făptuire, fie are o făptuire creată conform mitologiei grecești și, invitat fiind cu blândețe de superiorii ierarhici ai Bisericii lui Cristos, să renunțe la această erezie urâcioasă și-a închis ochii în fața adevărului, a luat apărarea pseudo-monahului, sau mai bine zis, theomachului Prochoros, fratele său, care-l învățase, de altfel, această erezie, și-a folosit gândirea și pana sa nebună pentru a huli împotriva sfinților Părinți care au strălucit unul după altul în dreapta învățătură divină inspirată, după cum se poate vedea în lucrările infecte publicate post-mortem, pe care le-a scris împotriva campionilor adevărului și ascuns fiind toată viața în obscuritatea pe care o merita, și, rupându-se de Dumnezeu și de Biserica sa, patria lui, de învățăturile divine și de Sfintele Scripturi, și-a sfârșit viața în mod rușinos, pe pământ străin, anatemă.

    ·      Strălucitul nostru împărat, Andronic Paleologul, trecut la cele veșnice, care a întrunit primul sinod împotriva lui Varlaam, care s-a făcut campionul vigilent al Bisericii lui Cristos în acele vremuri tulburi prin comportamentul său, cuvintele sale și îndemnurile sale rostite cu propria lui gură, afirmând, pe de o parte, învățăturile evanghelice și apostolice, condamnând, pe de altă, parte învățăturile nebune ale lui Varlaam, pomenite mai sus, precum și erezia sa, lucrările sale și spusele lui nebune împotriva credinței orthodoxe, acest Andronic deci, în mijlocul atâtor discuții sfinte și lupte pentru apărarea dreptei credințe și-a sfârșit viața într-un mod fericit și a trecut într-o viață mai bună și fericită, așadar veșnică fie pomenirea lui.

    ·      Două elogii mai recente: Grigore, fericitul mitropolit de Tesalonic, care, în acord cu sfântul sinod, în Marea Biserica, i-a condamnat pe Varlaam și pe Akindynos, căpeteniile și propagatorii noii erezii, cu gruparea lor, care au îndrăznit să numească drept creatură făptuirea, puterea naturală și de nedespărțit a lui Dumnezeu și, în general, toate proprietățile naturale ale Sfintei Treimi, de asemenea și lumina inaccesibilă care a strălucit pe chipul lui Cristos pe muntele Tabor, au încercat să aducă într-un chip nebunesc în Biserica lui Cristos o divinitate creată, ideile lui Platon și toată mitologia greacă – acest Grigore i-a combătut, cu o știință și un curaj ieșite din comun, prin scrieri, discursuri și dialoguri, pentru apărarea cauzei Bisericii universale a lui Cristos și învățăturii adevărate și infaibile despre divinitate, nu a încetat să proclame dumnezeirea unică, Dumnezeul Unul în trei persoane, având făptuire, voință, atot-puternicie, fiind necreat, conform Sfintelor Scripturi și teologilor, exegeții Scripturilor, adică, Atanasie și Vasile, Grigore, Ioan și Grigore, Chiril și Maxim filosoful și oracolul divin din Damasc și mulți alți Părinți și doctori ai Bisericii lui Cristos – acest Grigore, în sfârșit, a dat dovadă, prin cuvinte și fapte, de a fi un bun mărturisitor al dreptei credințe, un ecou armonios al predecesorilor săi orthodocși, continuatorul și aliatul lor, iar acum fiind trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Ails, fericitul arhiepiscop de Tesalonic, care, în cuvinte și în fapte și prin lucrările sale a luptat pentru Biserica lui Cristos, a umilit și condamnat prin tratatele lui inspirate de Dumnezeu și prin demonstrațiile lui fără replică tezele nechibzuite ale lui Varlaam și Akindynos, veșnică fie pomenirea lui.

    ·      Toți cei care au luptat pentru orthodoxie alăturându-se acestui strălucit împărat, trecut la cele veșnice, și după el au continuat lupta cea dreaptă și au susținut cu mult curaj cauza Bisericii lui Cristos prin discursurile și discuțiile lor, prin scrierile și învățăturile lor, prin cuvinte și fapte, au combătut și condamnat împreună, în adunarea sinodală, ereziile mesalienilor și cele ale lui Varlaam și Akindynos și a adepților lor, și au mărturisit, pe de altă parte, cu multă limpezime învățăturile orthodoxe ale apostolilor și ale Părinților și, astfel, s-au detașat de calomniile oamenilor răuvoitori și nechibzuiți care au aruncat asupra lor acuze și insulte de tot felul, așa cum s-a întâmplat și cu teologii, Părinții și doctorii noștri theophori, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Cei care mărturisesc un singur Dumnezeu în trei persoane, atot-puternic, necreat în esența sa și în ipostasurile sale, dar și în făptuirea sa, care spun că făptuirea divină purcede din esența divină, însă fără despărțire, indicând prin „a purcede” scurgerea negrăită fără despărțire, datorită unirii supranaturale, în sensul în care al șaselea conciliu ecumenic a proclamat-o, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Cei care mărturisesc faptul că Dumnezeu este necreat și fără principiu în făptuirea ca și în esența sa – fără principiu înțelegându-se cu referire la timp – și spun că Dumnezeu este cu desăvârșire de nedespărțit și de neconceput în esența sa divină și divinizantă, după cum afirmă teologii Bisericii, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Cei care mărturisesc faptul că lumina care a strălucit cu slavă pe muntele Tabor peste chipul Domnului este inaccesibilă, lumină infinită, efuzie negrăită a strălucirii divine, slava negrăită, slava supremă a divinității, slava primordială și atemporală a Fiului, împărăția lui Dumnezeu și dumnezeirea Tatălui și a Duhului Sfânt, strălucind peste Fiul Unic, după cum ne-au învățat sfinții Părinți theophori, marii Atanasie și Vasile, Grigore teologul, Ioan Gură-de-Aur și Ioan Damaschinul, și, pentru asta, consideră drept necreată orice lumină divină, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Cei care spun că lumina schimbării la față a Domnului este necreată pentru motivele explicate mai sus, nu spun că este esența supra-esenței lui Dumnezeu – aceasta rămânând cu desăvârșire nedespărțită și la care nu se poate participa, fiindcă „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, adică, în natura sa, ne spun teologii – o numesc, dimpotrivă, slava naturală a esenței supra-naturale, purcezând din aceasta fără separație și se arată, datorită iubirii lui Dumnezeu față de oameni, spiritelor curate, slava cu care Domnul Dumnezeul nostru va veni, la cea de-a doua înfricoșătoare venire, să-i judece pe cei vii și pe cei morți, așa cum ne învață teologii Bisericii, veșnică fie pomenirea lor.

    VIII.     Reluarea sinodikului icoanelor: anatemele de la Niceea

    ·      Asupra tuturor ereticilor, anatemă.

    ·      Asupra conciliabulului care a fost decretat cu nebunie împotriva icoanelor sfinte, anatemă.

    ·      Asupra acelora care nu înțeleg sfintele icoane ale lui Cristos Dumnezeul nostru și sfintele cuvinte ale Sfintei Scripturi împotriva idolilor, anatemă.

    ·      Asupra acelora care cu știință și voință sunt în comuniune cu cei care hulesc și insultă sfintele icoane, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că creștinii fac apel la icoane ca la niște divinități, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că, în plus de Cristos Dumnezeul nostru, un altul ne-a eliberat de eroarea idolatrică, anatemă.

    ·      Asupra acelora care spun că Biserica catolică, acceptând cultul icoanelor a acceptat idolatria, negând astfel și defăimând credința creștină, anatemă.

    ·      Asupra acelora care iau apărarea unui adept al ereziei acuzatorilor creștinilor, fie vii, fie morți în erezie, anatemă.

    ·      Cei care nu aduc cinstire Domnului nostru Isus Cristos reprezentat în icoane, conform umanității sale asumate în întrupare, să fie anatemă.

    IX.          Policromia sau Eufemia

    ·      Despre împăratul care domnește și despre împărăteasă: trăiască împărații noștri. Mihai, împăratul nostru orthodox, și Teodora, mama sa, să trăiască. Constantin și Teodora, împărații noștri orthodocși, să trăiască. Teodulos, fericitul mitropolit al orașului Rodes, „salvat de Dumnezeu”, krites și exarh de Cyclades și hypertime, să trăiască. Grigore, fericitul arhiepiscop hypertime și exarh al ținutului Thessalia, să trăiască.

    ·      Nicolae, fericitul nostru episcop, să trăiască. Ioan, episcopul plăcut lui Dumnezeu, episcopul de Souaret și protosinghel, să trăiască.

    ·      Împărații, de la Mihail III până la Emanuel II: Mihail, împăratul nostru orthodox, și Teodora, mama sa, veșnică fie pomenirea lor. Vasile, Constantin, Leon, Alexandru, Cristofor, Roman, Constantin, Mihail, Isac, Constantin, Roman, Andronic, Mihail, Nichifor, Isac, Alexis, Ioan, Emanuel, devenit monah sub numele Matei, Alexis, Isac, Alexis și Teodor, care au preferat împărăția cerului în schimbul împărăției pământești, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Ioan Doukas, strălucitul nostru împărat, de fericită memorie, veșnică fie pomenirea sa. Teodora Doukas... de fericită memorie, devenită monahie sub numele Teodora, veșnică fie pomenirea sa. Mihai Paleologul cel Tânăr, strălucitul nostru împărat, de fericită memorie, devenit monah sub numele Antonie, veșnică fie pomenirea lui. Andronic Paleologul, strălucitul nostru împărat, dreptcredinciosul prieten al lui Cristos, trecut la cele veșnice, veşnică fie pomenirea sa. Ioan Cantacuzinul, strălucitul nostru împărat și prieten al lui Cristos, trecut în viața sfinților, devenit monah sub numele Iosafat, care întreaga lui viață și din tot sufletul a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe prin cuvinte și prin fapte, prin discuții și prin scrieri, pentru a promova învățăturile apostolilor și Părinților Bisericii și pentru eliminarea ereziilor perverse și nebune ale lui Varlaam și Akidynos și a adepților lor, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Ioan Paleologul, strălucitul nostru împărat, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Andronic Paleologul, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Ioan Paleologul, trecut la cele veșnice, devenit monah sub numele Iosif, veșnică fie pomenirea lui. Ioan Paleologul, trecut la cele veșnice, care a dus o viață ca orthodox, s-a arătat apărător al Bisericii și al dogmelor ei sfinte, a luptat cu vitejie pentru Statul roman, a redus la tăcere alogenii și atunci când valuri de violență incredibilă se abăteau asupra Imperiului pentru a nimici totul, el nu s-a dat înapoi, ci, după exemplul piloților buni, a păstrat integritatea Imperiului roman, a reluat din mâinile barbarilor mai multe orașe, printre care cel mai însemnat orașul Tesalonic, care a văzut lumina libertății după un timp îndelungat în sclavie – Dumnezeu lăsându-se înduplecat de luptele și ardoarea împăratului și prin mijlocirea marelui martir Demetrius, protectorul orașului – care a stabilit rezidența sa în orașul nostru, care nu a nesocotit nimic din datoriile lui, dimpotrivă, prin toate mijloacele ne-a asigurat siguranța, a adus multe victorii și biruințe asupra patimilor, a aflat în boală tot ce era necesar pentru a progresa în virtute și a-i aduce laudă lui Dumnezeu, și, în sfârșit, a îmbrățișat smerenia și sărăcia lui Cristos și, devenind monah, a luat numele angelic, etc.

    ·      Anatemele de la Niceea: Asupra tuturor ereticilor, anatemă. Asupra conciliabulului care a fost decretat cu rușinare împotriva icoanelor sfinte, anatemă. Asupra acelora care înțeleg în mod eronat sfintele icoane ale lui Cristos Dumnezeul nostru și sfintele cuvinte ale Scripturilor împotriva idolilor, anatemă. Asupra acelora care sunt, cu bună știință, în comuniune cu cei care aduc ocări și insulte sfintelor icoane, anatemă. Asupra acelora care spun că creștinii fac recurs la icoane ca la niște zei, anatemă. Asupra acelora care spun că, în plus de Cristos Dumnezeul nostru, un altul ne-a eliberat de eroarea idolatrică, anatemă. Asupra acelora care îndrăznesc să spună că Biserica catholică a adoptat idolatria, negând astfel misterele și defăimând credința creștină, anatemă. Asupra acelora care iau apărarea unui adept al ereziei care-i defăimează pe creștini, fie vii, fie morți în erezie, anatemă. Cei care nu aduc cinstire Domnului nostru Isus Cristos reprezentat în icoană, conform umanității asumate în misterul întrupării, să fie anatemă.

    ·      Irina, bunica Eugenia, veșnică fie pomenirea lor. Ana, slăvita noastră stăpână de fericită memorie, veșnică fie pomenirea ei. Elena, devenită monahie sub numele angelic Hipomona, veșnică fie pomenirea ei. Maria, bunica Macaria, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Germanus, Tarsius, Nichifor și Metodiu, slăviții noștri patriarhi, veșnică fie pomenirea lor. Ignațiu, Fotie, Ștefan, Nicolae, Eutimius, Ștefan, Trifon, Teofilactus, Polieuct, Anton, Nicolae, Sisinius, Sergiu, Eustatius, Alexis, Mihail, Constantin, Ioan, Cosma, Eustratius, Nicolae, Ioan, Leon, Mihail, Luca, Mihail, Cariton, Teodosie, Vasile, Nicetas, Lentiu, Dositeus, Gheorghe, Ioan, Mihail și Emanuel, devenit monah sub numele Akakios, și Emanuel, devenit monah sub numele Matei, patriarhi orthodocși, veșnică fie pomenirea lor.

    ·      Germanus, slăvitul nostru patriarh, devenit monah sub numele Gheorghe, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Arsenie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea sa. Iosif, et., Atanasie, etc., Gherasim, fericitul patriarh, veșnică fie pomenirea lui. Calixt, et., Filoteu, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe prin cuvinte și prin fapte, prin discursuri, prin învățătura sa și prin lucrările lui, veșnică fie pomenirea lui. Macarie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, etc., Nil, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe, prin cuvinte și prin fapte, prin învățătura sa, lucrările lui de binefacere, veșnică fie pomenirea lui.

    ·      Anton, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Calixt, etc., Matei, etc., Eutimie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care stăpânea științele profane și înțelepciunea noastră divină și, din copilărie, a îmbrățișat viața în urmarea lui Cristos, a strălucit în acest stil de viață, a hrănit un mare zel pentru dogmele orthodoxe ale Bisericii, prin trăirea vieții lui intime, prin învățătura sa, prin binefacerile sale, a cârmuit multă lume pe cale virtuților și, asemenea unei făclii, a strălucit, datorită virtuților lui, până la marginile pământului, veșnică fie pomenirea lui.

    ·      Patriarhii de Antiohia: Cristofor, Teodor, Agapios, Ioan, Nicolae, Ilie, Teodor, Vasile, Petru, Teodosie, Nichifor, Ioan, Luca, Atanasie, Teodor și Chiril, slăviții patriarhi ai Antiohiei, veșnică fie pomenirea lor. Sfânta Treime i-a slăvit. Rugându-l pe Dumnezeu să fie instruiți și întăriți prin luptele și învățătura pe care au predat-o până la sfârșitul vieții lor pentru cauza dreptei credințe, să-l rugăm și noi pe Dumnezeu să fim imitatorii lor printr-un comportament trăit în sfințenie, să dea Domnul să fim ascultați, prin îndurarea și blândețea Marelui și Primului Pontif, Cristos Dumnezeul nostru adevărat, prin mijlocirea fericitei Regine, Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pururea Fecioară, a îngerilor purtători de Dumnezeu și a tuturor sfinților. Amin!


    votre commentaire



    Suivre le flux RSS des articles
    Suivre le flux RSS des commentaires