-
Papa Damasie I, al 37-lea episcop al Romei (366-384), îi cere secretarului și arhivistului bibliotecii Vaticane, Ieronim, să-i explice parabola celor doi fii și a tatălui milostiv din Evanghelia după Luca, capitolul 15. Parabola a fascinat mulți comentatori și fiecare își dădea cu părerea în ce privește conținutul teologic, spiritual, cateheteic, omiletic al parabolei. Papa Damasie dorește să știe cine este Tatăl care împarte averea sa fiind încă în viață. Cu alte cuvinte, el dorește să audă o interpretare simbolică, alegorică, a parabolei pentru a vedea cui corespunde Tatăl, fiul cel mic, fiul cel mare, vițelul, muzica, iedul, slujitorii din casa tatălui...
Sfinte Părinte, propunându-mi dificultatea de a vă explica această parabolă, înseamnă să-i dai glas parabolei înseși; iar punându-mi întrebarea, așa cum ați facut în scrisoarea Sfinției Voastre, înseamnă să-mi dați deja indicii pentru a ști cum să încep. Într-adevăr, sunt mari lumini într-o întrebare bine pusă. "Cine este, mă întrabați, acest tată despre care vorbește Evanghelia, care împarte bunurile sale celor doi fii ai săi? Cine sunt cei doi fii? Cel mai tânăr, după ce a risipit toată averea cu petrecăreții lui, cade în lipsă și se trezește paznic la porci și se hrănește cu ierburi și rădăcini; apoi revine la tatăl său, care îi dă un inel și o haină și taie vițelui cel îngrășat pentru a sărbători revenirea lui. Fratele lui mai mare revine de la câmp și este mânios pe primirea rezervată fratelui său". "Știu", adăugați Sfinția Voastră, "că intepreții explică fiecare diferit această parabolă: unii cred că fiul cel mare reprezintă poporul evreilor, iar fiul cel mic este prefigurează națiunea păgânilor". Însă, întreb eu, cum am putea aplica poporului evreilor ceea ce spune fiul cel mare: "Iată, de atâția ani îți slujesc fără să-ți fi ieșit vreodată din cuvânt cu ceva, și niciodată nu mi-ai dat un ied ca să sărbătoresc cu prietenii mei"; iar tatăl ce-i răspunde: "Fiul meu, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este al tău"? Da, sunt de acord cu Sfinția Voastră, vreau să văd și eu aici simbolul celui drept și al păcătosului. Însă cum am putea imagina că cel drept este îndurerat de mântuirea aproapelui său, mai ales de cea a fratelui său? Fiindcă, deoarece moartea a intrat în lume prin ura diavolului și dacă adepții celui rău sunt imitatorii lui, am putea oare atribui unui om drept această gelozie urâcioasă pe care o are fiul cel mare din parabolă, care rămâne în pragul casei și opune atâta răceală mângâierilor tatălui său și rămâne singur, cu fruntea gălbejită, cu inima canceroasă, fără a dori să ia parte la bucuria familiei? Așadar, trebuie să examinăm cu atenție motivul și ocazia care au inspirat aceste cuvinte Mântuitorului, așa cum am obiceiul să fac de fiecare dată când trebuie să explic parabolele al cărăr sens Isus Cristos însuși nu ni l-a revelat.
Publicanii și păcătoșii, ținându-se aproape de Isus pentru a-l asculta, scribii și fariseii murmurau și ziceau: "De ce, acest om îi primește la el pe păcătoși și mănâncă cu ei?" Gelozia lor se datora faptului că Domnul nu se sfia să ia masa și să aibă discuții cu oamenii pe care legea lui Moise îi condamna. Asta ne spune evanghelistul Luca; dar iată ce spune și Matei: "Isus era la masă într-o casă; au venit mulți publicani și oameni cu moravuri rele în acea casă, care se așezau lângă Domnul și discipolii săi. Atunci, fariseii le-au spus acestora din urmă: "De ce mănâncă Învățătorul vostru cu toți păcătoșii și publicanii?" Isus, auzindu-i, le-a zis: "Mergeți și învățați ce înseamnă: milă vreau și nu jertfă; fiindcă nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși". Sfântul Marcu folosește aceeași termeni. Deci, în numele prescripțiilor din lege, fariseii ridicau acel murmur. Această lege, de o dreptate rigidă, nu cunoștea mila: nu exista iertare pentru adulterin, omicid, falsificator; crima nu se putea da înapoi dinaintea pedepsei; trebuia aplicată legea "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi și viață pentru viață". Cu toții se îndepărtaseră de calea cea dreaptă și deveniseră nefolositori: nu mai era nimeni care să facă binele, nu mai era nici măcar unul. Însă, acolo unde se înmulțise păcatul, Dumnezeu a răspândit din belșug harul său (cf. Rom cap. 3). L-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, care, dărâmând zidurile care îi separau pe evrei de păgâni, din aceste două popoare nu a făcut decât unul singur și a îmblânzit, prin harul Evangheliei rigiditatea și austeritatea legii (cf. Gal cap. 4 și Ef cap. 2). De aceea sfântul Paul poate spune, scriind credincioșilor săi: "Dumnezeu, tatăl nostru, și Domnul nostru Isus Cristos să vă dea harul și pacea sa"; harul său nu se datorează meritelor noastre, ci îl primim datorită bunătății celui care îl dă; pacea care a săvârșit împăcarea noastră cu Dumnezeu o datorăm mijlocirii lui Isus Cristos.Deoarece Isus ne-a iertat păcatele noastre, a nimicit, răstignindu-l pe cruce, acest contract al morții care împovăra umerii noștri și a adus victoria asupra puterilor și principatelor, după ce le-a învins prin moartea sa pe cruce. Câtă bunătate ne-a arătat acest Fiu al lui Dumnezeu, care a devenit Fiu al omului, să rămână nouă luni în sânul mamei sale, să aștepte răbdător momentul nașterii, să se lase înfășurat în scutece și să treacă prin toate etapele vârstei, începând cu copilăria, sub autoritatea părinților lui! S-a resemnat înaintea celor care-l înjurau și batjocorau, cei care îl schingiuiau; ascultătăr până la moarte față de voința Tatălui său, s-a supus blestemului crucii pentru a ne răscumpăra din blestemul legii și a săvârșit ceea ce el cerea în calitatea sa de mijlocitor: "Tată, vreau ca toți să fie una în noi, după cum noi una suntem". Însă, deoarece el venise pentru a săvârși, datorită milostivirii sale nemărginite, ceea ce legea nu putea face, adică să ne mântuiască, îi îndemna pe păcătoși și publicani la pocăință și căuta să stea la masă cu ei pentru a-i putea învăța; fiindcă, în toate faptele sale și în toate demersurile sale, acest Mântuitor divin nu urmărea altceva decât mântuirea oamenilor, după cum ne putem da seama cu ușurință citind cu atenție Evanghelia.
Însă tocmai asupra acestui aspect scribii și fariseii îl acuzau că încalcă legea: "Îl vedeți pe acest om", spuneau ei, "îi place la ospețe și este prieten cu publicanii și cu oamenii ce duc o viață ușuratică". Îl acuzaseră deja că a vindecat bolnavi în ziua sâmbetei. Deci pentru a-i înfrunta în acuzațiile lor prin eforturile rațiunii și prin blândețe Isus le-a propus trei parabole: prima este cea a păstorului care, lăsând cele 99 de oi în munte, merge în căutarea celei pierdute și o readuce pe umerii săi în staul; a doua este cea a femeii care aprinde o lampă pentru a căuta drahma pe care o pierduse și care, după ce a găsit-o, invită la petrecere prietenele ei zicând: "Felicitați-mă, am găsit drahma pe care o pierdusem"; în fine, a treia parabolă este cea a celor doi copii, pe care Sfinția Voastră îmi poruncește să o interpretez.
Chiar dacă cele două parabole, a oii rătăcite și a drahmei pierdute, au același sens, nu este locul aici să dau mai multe explicații. Mă voi mulțumi așadar să spun că toți cei cărora penitența nu le este necesară trebuie să se bucure de convertirea păcătoșilor și a publicanilor, după exemplul îngerilor și al prietenelor care se bucură pentru regăsirea oii rătăcite și a drahmei pierdute. Acesta este sensul celor două parabole. De acee mă mir că Tertulian, în cartea sa Despre castitate, unde combate penitența și unde susține opinii contrare tradiției Bisericii, a pretins că publicanii și păcătoșii care mâncau cu Isus Cristos erau păgâni, bazându-se pe acest text al Scripturii: "Niciun fiu al lui Israel nu va plăti impozit". Însă sfântul Matei nu era oare publican și evreu în același timp, la fel ca și un alt publican care se ruga în templu cu un fariseu și care nu îndrăznea să-și ridice ochii din pământ spre cer? Sfântul Luca nu spune și el: "Poporul și publicanii, auzind propovăduirea lui Ioan, l-au binecuvântat pe Dumnezeu și s-au botezat"? De altfel, îți vine să crezi că un păgân să intre în templu, sau că Isus Cristos să mănânce cu păgânii, el care se teme înainte de toate să aducă prejudicii legii, el care nu venise decât pentru a căuta oaia rătăcită în Israel și care a răspuns femeii cananeence care cerea vindecarea fiului ei: "Nu este îngăduit să iei pâinea copiilor și să o dai la câini"; el care, în sfârșit, spusese discipolilor săi: "Să numergeți la păgâni și să nu intrați în satele samartanilor"? Toate aceste ne fac să credem că prin cuvântul "publican" trebuie să înțelegem, nicidecum păgânii în special, ci toți păcătoșii în general, fie evrei, fie păgâni. Tertulian, afirmând, conform vedeniilor acestor femei nebune și necredincioase, (Priscila și Maximila care erau, precum Tertulian, adepte ale mișcării stârnite de Montan în Biserica din Africa de Nord în a doua jumătate a secolului al II-lea) că creștinii nu trebuie să fie admiși la penitență, nu a avut dreptate atunci când susținea că publicanii nu erau evrei ci păgâni.
Dar să revenim la parabola noastră. Voi da citire cuvintelor din Evanghelie și voi adăuga, sub formă de comentariu, ideile ce mi le inspiră aceste cuvinte.
"Un om avea doi fii". Scriptura, în mai multe rânduri, îi dă lui Dumnezeu numele de om. "Mărturia a doi oameni este veridică", spune Isus Cristos: "ori, eu dau mărturie despre mine însumi, și Tatăl meu, care m-a trimis, dă și el mărturie despre mine". Într-o altă parabolă, Dumnezeu este numit "Păstor"; în alt loc "tată de familie"; în alt loc "își laudă via sa"; în alt loc "invită camarazii la nuntă". Toate aceste parabole nu au ca scop decât să condamne orgoliul evreilor și să invite la penitență pe toți păcătoșii în general, evrei sau păcâni. Cei doi fii sunt cele două popoare a căror vocație este unul din misterele cele mai bine însemnate în Scriptură.
"Cel mai tânăr zise tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine". Viața noastră, sentimentele noastre, gândurile noastre, cuvintele noastre îi aparțin lui Dumnezeu; este un bun pe care l-a împărțit cu toți oamenii, conform espresiei evanghelistului care spune: "El era adevărata lumină care luminează pe tot omul venind în această lume". Bunurle cu care ne-a înzestrat este "ochiul drept care trebuie să-l ferim de scandal", este "lampa care luminează tot trupul nostru", este "talantul" ce nu trebuie înfășurat în mantie, ducând o viață lentă și leneșă, nici "scuns în pământ" lăsând inima noastră pradă dorințelor și gândurilor pământești.
"Tatăl le-a împărțit averea", textul grec spune: "Le-a dat cele necesare traiului". Cu alte cuvinte, le-a dat liberul arbitru; a dorit ca fiecare să poată acționa, nu sub influența voinței divine, ci sub cea a propriei dorințe, nu după legile necesității, ci urmând impulsul voinței; i-a dat omului această libertate, pentru ca el să fie în măsură să trăiască în virtute, să facă ceea ce dorește, conform voinței lui Dumnezeu, distingându-se astfel de celelalte animale. De aceea pe bună dreptate păcătosul este condamnat la pedepse, iar cel drept primește răsplată.
"Câteva zile mai târziu, fiul cel mai tânăr dintre cei doi, adunându-și bunurile primite, a plecat într-o țară străină foarte îndepărtată". Dacă Dumnezeu ține cerul și pământul în mâna sa, dacă, așa cum spune Ieremia, "se apropie, este foarte aproape de noi", sau, conform expresiei profetului-rege, dacă "Dumnezeu este pretutindeni", cum ar putea un fiu să-l părăsească pe Tatăl său și să meargă într-o țară străină și foarte îndepărtată? Trebuie notat că nu prin distanța locului, ci prin afecțiunea inimii suntem aproape si departe de Dumnezeu. La fel cum spune și apostolilor săi: "Voi fi mereu cu voi până la sfârșitul veacurilor", la fel cum spunea și celor care din cauza orgoliului lor nu puteau fi vrednici să fie cu Domnul: "Nu v-am cunoscut niciodată; plecați de la mine, voi care faceți fapte nevrednice de mine". Acest tânăr s-a despărțit de tatăl său luând cu sine toate bunurile și a plecat într-o țară îndepărtată. La fel cum Cain, după ce s-a retras dinaintea feței Domnului, a plecat să locuiască în pământul lui Naid, sau al frământărilor. Într-adevăr, atunci când sufletul se îndepărtează de Dumnezeu, cade pradă frământărilor veșnice și se vede expus să înfrunte toate intemperiile. Când oamenii au abandonat, după potop, ținuturile din Orient, și s-au îndepărtat de lumina adevărată, în eforturile necredinței lor, au ridicat un turn împotriva lui Dumnezeu; adică, au construit sisteme orgolioase și au voit, printr-o curiozitate criminală, să scruteze secretele cerului. acest loc s-a numit Babel, sau: confuzie.
"Acolo a risipit toată averea sa ducând o viață dezordonată". Dezordinea este dușmanul lui Dumnezeu și al virtuților creștine; ea ne face să risipim moștenirea Tatălui nostru ceresc și, seducându-ne prin atracția plăcerii, ne împiedică să visăm la mizeria ce ne-o rezervă.
"După ce a risipit tot ceea ce avea, s-a iscat o mare foamete în țara aceea". Primise de la tatăl său puterea să descopere lucrurile invizibile prin intermediul celor care cad sub simțuri și să-l cunoască pe Creator prin intermediul frumuseții creaturilor. Însă el, neținând cont de dreptate și de adevăr, a dat idolilor cultul ce trebuia dat doar lui Dumnezeu și a risipit bogăția cu care natura îl înzestrase. Atunci s-a văzut lipsit de toate virtuțile, deoarece abandonase însăși izvorul lor. "S-a iscat o mare foamete în țara aceea". Orice loc în care ne aflăm fără Tatăl nostru este un loc de foamete, de mizerie, de lipsuri. Despre acest loc vorbește profetul când spune: "Voi cei care locuiți în ținuturile întunecate al morții, o lumină se va ridica peste voi". Există dimpotrivă un ținut pe care îl vor stăpâni cei care au o inimă curată și după care suspina David. "Sper", spunea sfântul profet, "că voi vedea într-o zi bogățiile Domnului pe pământul celor vii".
"A început să ducă lipsă de aceea s-a aciuat în slujba unui prinț din acea țară". Acest tânăr părăsește cel mai generos dintre tați pentru a se aciua pe lângă un prinț al acestei lumi, adică divolul, care este prințul acestei lumi a întunericului. Scriptură îi dă o sumedenie de alte nume acestuia, cum ar fi: "Omul dușman", "judecător nedrept", "dragon", "satana", "ciocan", "Belial", "leu care rage", "Leviatan", "Belzebul", etc. Textul spune: "Un prinț din acea țară", fapt ce ne împinge să vedem că există un mare număr de demoni; aerul este plin de aceste spirite răutăcioase care, prin atracțiile viciului, caută să introducă rasa umană sub stăpânirea lor.
"Iar acest om l-a trimis în casa sa de pe țarină pentru a păzi porcii". Porcul este un animal impur care nu se complace decât în nămol. Tot la fel este și natura demonilor: le place sângele victimelor sacrificate idolilor și se satură cu o ardere de tot și mai de preț, cu însăși moartea omului. L-a trimis așadar în casa sa pentru a păzi porcii, adică l-a transformat în sluga sa și l-a făcut să-i închine sufletul.
"Dorea să se sature cu ceea ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea". Vedem în acest om împlinirea cuvintelor profetice ale lui Ezechiel adresate Ierusalimului: "Diferența dintre tine și alte prostituate este aceea că tu ai plătit bani pentru prostituția ta în loc să-i primești". După ce a risipit tot avutul său se vede redus la stadiul de paznic de porci și suferă toate neliniștile mizeriei și foametei. Voluptățile josnice, pasiunile necurate, toate viciile, într-un cuvânt, sunt hrana diavolilor. Acești dușmani ai mântuirii noastre au nu știu ce de seducător și de a corupe; știu să ne atragă cu momeala scârboasă a plăceerii; de îndată ce ni se prezintă înainte ochilor trezesc și excită psiunile dezordonate în noi. Acest tânăr nu putea să stăpânescă propriile pasiuni, iar voluptatea lasă mereu în urma ei golul și nesăturarea. Dacă o dată, diavolul a putut, prin înșelăciunile lui, să seducă un suflet și să-l transforme în slugă prin tirania sa, nu se sfiește ca mai apoi să prelungească această stare de pcătoșenie, fiindcă știe că un asemenea suflet este deja lovit de moarte. De aceea vedem o sumedenie de oameni idolatri care mor de foame și sfârșesc în lipsuri; și lor li se pot aplica cuvintele profetului: "Ai plătit tu însuți pe cei care te iubeau, iar tu nu ai primit niciun ban pentru prostituția ta".
"Dorea să se hrănească din ceea ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea". Mai putem da și un alt sens acestor cuvinte. Poezia, această falsă înțelepciune a lumii, elocința zadarnică a retorilor sunt hrana demonilor. Au frumuseți și plăceri care-i fascinează pe toți oamenii. Cadența lor agreabilă și armonia lor blândă flatează urechile, pătrund în suflet și încântă inima; însă studiați cu atenție asemenea cărți și nu veți rămâne decât cu un sunet vid care lovește și încântă urechile; nu veți afla nici acel gust al adevărului care satură spiritul, nici acea pâine a dreptății care hrănește un suflet creștin. Deuteronomul ne desenează această înțelepciune mondană sub trăsăturile unei femei care a devenit prizonieră de război; dacă cineva din poporul lui Israel dorea să se căsătorească cu ea, trebuia mai întâi să-i taie unghiile și să-i radă părul de pe cap și doar după ce a purificat-o astfel putea să o ia de soție; o ceremonie ridicolă și josnică dacă o înțelegem conform literei. Mă folosesc de această precauție salvatoare atunci când citesc din carțile filosofilor sau atunci când se întâmplă să am în mâini o carte oarecare scrisă de un așa zis înțelept al acestei lumi. Ceea ce găsesc aici bun și folositor o pun pe seama principiilor noastre creștine; lucrurile lipsite de sens, de pildă ceea ce ei spun despre iubire, idoli, atașamentul față de lucrurile pământești le refuz ca fiind inutile. Sunt unghiile și părul femeii captive de război pe care trebuie să le înlăturăm. Astfel, sfântul apostol Paul îi îndeamnă pe creștini să nu mănânce în locurile consacrate idolilor. "Luația aminte", le spune el, "... ca această libertate pe care v-o dați să nu fie pentru cei slabi o ocazie de poticnire; căci dacă cineva dintre voi îl vede pe unul din frații săi, mai instruit decât el, așezat la masă într-un loc consacrat idolilor, nu este el oare împins, din cauza slăbiciunii conștiinței lui, să mănânce și acele cărnuri impure? Prin știința voastră veți pierde un suflet pentru care Isus Cristos a murit". Asta nu înseamnă, în alți termeni, "Nu deschideți cărțile filosofilor, poeților și oratorilor; nu vă procurați plăcerea în citirea unor asemenea cărți?" În zadar spunem că nu dăm crezare fabulelor cu care acești autori au umplut scrierile lor, o asemenea justificare nu ne ajută cu nimic, fiindcă putem fi un motiv de scandal pentru cei care cred că, departe de noi gândul de a condmna ceea ce citim, aprobăm mai degrabă învățăturile lor. Un asemenea raționament îi îndreptățeau pe cei care spuneau că sfântul Paul îi lăuda pe cei care mâncau carne jertfită în templele idolilor. Doamne ferește ca o gură creștină să rostească vreodată numele lui Jupiter, Hercule, Castor, nume mai degrabă potrivite pentru monștri decât divinităților! Totuși, astăzi vedem miniștri ai Domnului, ce nu ține seama da Evanghelie și profeți, și care citesc piese de teatru, îl au mereu pe Virgil în mâini, cântă câtecele de dragoste pe care acest poet le-a pus în gura păstorilor și găsesc o imensă plăcere în ceea ce nu ar trebui să fie decât obiectul unui studiu pentru vârsta tinereții. Așadar, dacă aceste lucruri au reușit să câștige inima noastră prin seducțiile lor și dacă dorim să facem una cu ele, atunci trebuie să ne abținem să mâncăm cu ele în templul idolilor, să ne purificăm de necurăția lor și să tăiem ceea ce este necurat în ele din teama ca fratele nostru, pentru care Isus Cristos a murit, să fie scandalizat auzindu-ne recitând versuri în cinste zeilor falși.
În cele din urmă, acest tânăr a intrat în sine și a zis: "Câți slujitori din casa tatălui meu au pâine în abundență, iar eu mor aici de foame!" Putem să-i considerăm ca pe niște slujitori zilieri, sau drept niște mercenari pe cei, dintre evrei, care nu observă legea decât cu scopul atingerii bunurilor prezente. Sunt drepți și caritabili, nu din principiul carității, nici din dragoste adevărată față de dreptate, ci pentru a obține de la Dumnezeu o bunăstare îndelungată și liniștită folosindu-se de bunurile acestui pământ. Ei du păstrează așadar legea Domnului decât din interes și din teama că în cazul în care o vor încălca se vor vedea lipsiți de bunurile temporare de care se bucură simțurile lor. Însă, după cum știm, teama nu merge împreună cu dragostea, ci "dragostea desăvârșită alungă teama". Atunci când îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, nu o facem din teama de a nu ajunge să suferim chinurile pedepselor, nici în vederea unei răsplăți datorate respectării poruncilor lui; ținem aceste porunci deoarece suntem convinși că tot ceea ce el ne poruncește este bun și drept. Așa trebuie să explicăm aceste cuvinte din Evanghelie: Câți evrei sunt care nu-l slujesc pe Dumnezeu decât cu singurul scop de a obține bunurile fragile și trecătoare, în vreme ce eu mor aici de foame și de mizerie!
"Mă voi ridica așadar și voi merge la tatăl meu". Câtă dreptate într-o asemenea decizie formulată astfel: "Mă voi ridica!" Îndepărtat de Dumnezeu, trebuia să fie culcat și târându-se pe pământ. Aceasta este soarta păcătoșilor; doar cei drepți sunt în picioare și merg cu fruntea sus. "Cât vă privește pe voi", îi spunea Dumnezeu lui Moise, "rămâneți aici în picioare cu mine". Psalmistul spune și el în Ps 33: "Binecuvântați-l pe Domnul, voi cei care sunteți slujitorii lui Dumnezeu, voi care stați în picioare în casa celui Atot-puternic".
"Și îi voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Păcătuise împotriva cerului părăsind Ierusalimul ceresc, care era mama lui; păcătuise împotriva tatălui său părăsindu-l pe Creator pentru a adora zeii făcuți de mâna oamenilor. Nu mai era vrednic să fie numit fiul lui Dumnezeu deoarece preferase să devină sluga idolilor.
"Dar primește-mă ca pe una din slugile tale"; adică: tratează-mă ca pe acești evrei care-ți slijesc doar în vederea obținerii bunurilor trupești pe care le-ai promis lor. Primește un copil atins de o adevărată căință pentru faptele necuviincioase din trecut, tu care de atâtea ori ai iertat slujitorilor tăi greșelile săvârșite.
"Și a plecat la tatăl său". Revenim la Tatăl nostru atunci când ne ridicăm din degradarea în care am căzut. Un profet spune: "Încă din primul demers pe care îl veți face pentru a vă converti și pentru a plânge păcatele voastre, eu vă voi da deja iertarea".
"Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut și a fost cuprins de milă". Înainte ca cel păcătos să revină la Tatăl său printr-un demers sincer de penitență și prin practica faptelor bune, Dumnezeu, care cunoaște lucrurile ce vor veni, ca și cum ar fi deja prezente înaintea ochilor său, merge înaintea lui și îl preîntâmpină prin întruparea Cuvântului său care s-a făcut om în sânul unei Fecioare.
"Și alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat pe grumazul său". Dumnezeu coboară pe pământ înainte ca cel păcătos să intre în casa paternă pentru a face o mărturisire sinceră a păcatelor lui; se aruncă pe grumazul său înveșmântându-se cu un trup muritor. Isus Cristos a permis ca sfântul Ioan să se odihnească pe pieptul său, i-a revelat astfel secretele sale și i-a descoperit cunoașterea misterelor sale; tot la fel și Dumnezeu pune jugul său, care nu are nimic altceva decât bunătate și iubire, peste acest tânăr care revine la el, adică îl iartă doar datorită harului său fără niciun merit din partea celui păcătos și îi impune o regulă ușor de urmat, practicarea poruncilor sale.
"Și l-a sărutat". Acest sărut îl cere Biserica îMirelui ei n Cântarea Cântărilor: "Dă-mi", zice ea, "sărutul gurii tale"; nu vreau să-mi mai vorbească prin Moise, nici prin profeți, doresc să îmbrace trupul meu și să-mi dea un sărut cu gura lui.
"Iar fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...". Recunoaște că nu mai este vrednic să fie numit fiul său; însă sângele care curge prin vinele lui, de la tatăl său l-a primit; viața o ține de la tatăl său; cedează institnctului naturii și spune: "Tată, îm păcătuit împotriva cerului". Să nu spunem așadar, cum au spus deja unii, că doar celor drepți li se cuvine să-l numească pe Dumnezeu Tatăl lor, deoarece și unui păcătos nu-i este interzis să-i dea acest nume, chiar dacă se recunoaște nevrednic de a fi numit fiu. Se simte, într-adevăr, iubit de încrederea pe care o dă convertirea sinceră și desăvârșită.
"Atunci tatăl a zis slujitorilor săi: aduceți imediat haina cea dintâi", îmbrăcați-l cu această haină a nevinovăției lui Adam pierdută prin păcatul său, îmbrăcați-l cu Sfântul Duh; dați-i această haină care într-o altă parabolă este numită "haină de nuntă" și fără de care nimeni nu este vrednic să ia parte la ospățil Regelui.
"Puneți-i un inel pe deget"; adică inelul asemănării cu Isus Cristos, conform acestor cuvinte ale sfântului Paul: "După ce ați crezut în Isus Cristos, ați fost sigilați cu sigiliul Sfântului Duh care v-a fost promis". Ezechiel, vorbind despre prințul Tyrului care pierduse asemănarea cu Creatorul, se exprimă astfel: "Erai sigiliul asemănării cu Dumnezeu, erai desăvârșit în frumusețe și aț fost creat în desfătările paradisului". Și profetul Isaia vorbește despre acest sigiliu când spune: "Atunci vor fi recunoscuți cei care au fost marcați cu sigiliul lui Dumnezeu". Când se pune pe deget acest inel, devine simbolul faptelor de dreptate și de aceea Scriptura spune: "Domnul a adresat cuvântul său profetului Ageu și i-a poruncit să spună orașului Ierusalim: v-am împodobit cu veșminte dintre cele mai de preț și v-am pus brățări la mâini". În Ezechiel Dumnezeu vorbește în acești termeni celui care apare profetului îmbrăcat cu o haină lungă: "Traversează orașul, prin mijlocul Ierusalimului, și imprimă sigiliul pe fruntea oamenilor care gem și care sunt în durere văzând toate urgiile și nedreptățile care se săvârșesc". De ce spune asta? Pentru ca locuitorii să poată spune mai apoi: "Lumina feței tale a fost imprimată peste noi, Doamne".
"Puneți-i un inel pe deget și sandale în picioare". Acest copil, decăzut din calitatea de mire, nu putea celebra Paștele desculț. Despre aceste sandale vorbește Domnul când spune printr-un profet: "V-am dat niște sandale superbe". Puneți-i sandale în picioare pentru ca el să fie protejat de mușcătura viperei și să poată călca peste scorpioni și peste șerpi; cu alte cuvinte, pentru ca mergând, nu doar după trup, dar și după spirit, pentru a predica Evanghelia păcii, să i se poată aplica aceste cuvinte ale profetului: "Cât sunt de minunate picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii, celor care vestesc adevăratele bunuri!"
"Aduceți și tăiați vițelui cel îngrășat. Să mâncăm și să ne veselim, fiindcă acest fiu al meu era mort, iar acum a revenit la viață, era pierdut și a fost regăsit", asta înseamnă a spune ceea ce spusese Mântuitorul în parabola precedentă: "Vă spun că la fel este mare bucurie printre îngerii lui Dumnezeu atunci când un singur păcătos se convertește".
"Au început deci să se veselească". Facem în fiecare zi acest ospăț, fiindcă în fiecare zi Dumnezeu îl primește pe cel păcătos căit și în fiecare zi Isus Cristos se jertfește pentru cei credincioși.
"Însă fiul cel mare era la câmp". Până aici am vorbit despre fiul cel mic; acesta, conform parabolei noastre este imaginea publicanilor și oamenilor ce duc o viață dezordonată pe care Isus Cristos îi îndeamnă la penitență; totuși, într-un sens spiritual și mistic, acest fiu este și simbolul păgânilor pe care Dumnezeu a trebuit să-i cheme într-o zi la credință. A sisot acum vremea să vorbesc și despre fiul cel mare, care, în opinia unora, este simbolul tuturor celor drepți, iar în opinia altora este simbolul poporului evreu. Ceea ce el spune tatălui său: "Nu ți-am ieșit niciodată din cuvânt" se poate aplica foarte bine sfinților; însă se pare că gelozia de care dă dovadă la revenirea fratelui său nu prea convine sfinților. Această gelozie, dimpotrivă, se aplică foarte bine evreilor; însă nu putem spune că au fost întotdeauna fideli în observarea poruncilor Tatălui ceresc. Voi explica asta la momentul cuvenit.
"Însă fiul cel mare era la câmp", preocupat doar de lucrurile pământești, îndepărtat de casa părintească, lipsit, în îndepărtarea sa, și de harurile Duhului Sfânt și de sfaturile Tatălui său. El este cel care spune: "Am cumpărat un pământ, trebuie numaidecât să merg să-l văd, te rog să mă scuzi"; el este cel care a cumpărat "cinci perechi de boi și care, împovărat de jugul îngreunat al legii, nu visează decât să guste din plăcerile sensuale; el este cel care, luându-și soție, nu poate merge la nuntă, și care, devenit doar trupesc, nu se poate uni cu Duhul Sfânt. Tot el este și simbolul acestor lucrători pe care tatăl familiei, dintr-o altă parabolă, îi trimite să lucreze în via lui, la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea și care murmură pentru că cei care nu au început munca doar la ora a unsprezecea primesc același salar.
"Apropiindu-se de casă a auzit muzică și dansuri". Este ceea ce exprimă cuvântul promeleth, care este titlul unui pslam; acest cuvânt înseamnă: un grup de muzicanți care cântă din gură sau din instrumente. Așadar s-ar înșela cel care tinde să creadă, după cum fac unii latini, că termenul simfonie înseamnă un anume instrument de muzică, deoarece el înseamnă un ansamblu de instrumente sau un grup de mai mulți oameni care cântă la voce laudele lui Dumnezeu.
"Așadar a chemat pe unul din servitori și l-a întrebat ce se petrece". Poporul evreu întreabă și astăzi de ce Dumnezeu se bucură de vocația păgânilor și, frământat fiind d epatima invidiei, ignoră voința Tatălui ceresc.
"Slujitorul îi răspunde: fratele tău a revenit, iar tatăl tău a tăiat viețelui cel îngrășat fiindcă la redobândit sănătos". Mântuirea neamurilor și convertirea păcătoșilor provoacă această bucurie; îngerii și toate creaturile iau parte la această bucurie; toată lumea îl laudă pe Dumnezeu într-un singur glas; doar evreii sunt cei care murmură.
"Fiind supărat peste măsură, nu voia să intre în casă". Se supără deoarece fratele său a fost primit în absența sa și nu poate, fără să se supere și fără să arate indignare, să-l vadă viu pe cel pe care-l credea mort. Israel nu dorește să intre în casa părintească și, în vreme ce discipolii lui Isus Cristos ascultă Evanghelia în Biserică, mama sa și frații lui îl caută afară.
"Însă tatăl său, ieșind, l-a rugat stăruitor să intre". Ce tată bun! Cât este de iubitor! Îl roagă cu stăruință pe fiul său să ia parte la bucuria familiei; face acest lucru prin apostoli și prin miniștrii Evangheliei. "Vă implorăm, în numele lui Isus Cristos", spune unul dintre ei, "să vă împăcați cu Dumnezeu"; și în alt loc spune: "Erați primii cărora trebuia vestit Cuvântul lui Dumnezeu, însă, deoarece îl refuzați și voi vă considerați nevrednici de viața cea veșnică, acum ne vom îndrepta pașii spre popoarele păgâne".
"Dar fiul i-a zis: Iată, de atâția ani îți slujesc". Tatăl său îl roagă stăruitor și îi cere să nu tulbure pacea și unitatea familiei; însă el, aducând ca argument dreptatea sa în observarea legii, nu vrea să se supună lui Dumnezeu pentru a primi dreptatea care vine de la el. Dar poate oare Dumnezeu să facă să se arate dreptatea sa într-un fel mai profund decât oferind iertarea sa păcătoșilor convertiți și primind cu bunătate pe copiii săi care revin la el prin căință?
"Iată îți slujesc de atâția ani și niciodată n-am călcat porunca ta"; ca și cum n-ar fi o încălcare a poruncii Tatălui ceresc aceea de a fi gelos pentru mântuirea altuia și de a fi vanitos înșirând propriile sale fapte bune înaintea ochilor unui Dumnezeu în fața căruia nimeni nu este fără de păcat. Cine se poate mândri că ar avea inima curată, fie el și un copil de o zi? "Știi, Doamne", spunea David, "că am fost făurit în fărădelege și în păcat m-a zămislit mama mea"; iar într-un alt loc spune: "Dacă te-au uita la fărădelegi, Doamne, cine ar mai putea sta înaintea ta?" Iar acest fiu îngâmfat se laudă că nu a încălcat niciodată poruncile tatălui său, el care, de atâtea ori, a fost dus în captivitate drept pedeapsă pentru idolatria lui!
"Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta". În acest sens sfântul Paul spune: "Ce putem spune decât că păgânii, care nu căutau dreptatea, au îmbrățișat dreptatea și justificarea care vine prin credință; iar evreii, dimpotrivă, care căutau legea dreptății, nu au ajuns să obțină legea dreptății? Și de ce? Pentru că ei nu caută prin credință, ci prin faptele credinței". Ceea ce spune aici fiul cel mare din parabolă se poate aplica foarte bine evreului care nu s-a îndepărtat niciodată de dreptatea care vine de la lege, chiar dacă în opinia mea are o doză mai mare de îndrăzneală în cuvintele lui decât de adevăr, fiindcă este ca acel fariseu care spunea: "Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: hoți, nedrepți și adulteri, nici chiar ca acest publican". Aceste cuvinte ale fariseului și reproșurile fiului cel mare nu vi se par a fi inspirate de același duh? "N-am călcat niciodată porunca ta", spune el, Tatăl nu-i răspunde nimic la toate acestea; nu-i spune că are dreptate vorbind astfel și că, într-adevăr, niciodată nu i-a încălcat porunca; însă încearcă să-l potolească folosind un alt argument zicându-i:
"Tu ești mereu cu mine", ești cu mine datorită legii care te leagă și te ține unit în slujba mea; cu mine ești unit prin diferite captivități unde te-am condus pentru a-ți pune la încercare fidelitatea; ești cu mine, nu deoarece nu mi-ai călcat niciodată porunca, ci fiindcă n-am permis niciodată ca tu să te îndepărtezi de mine; în fine, ești cu mine în felul în care m-a explicat eu însumi lui David zicând: "Dacă copiii săi adandonă legea mea și dacă nu merg după poruncile mele și dacă încalcă dreptatea poruncilor mele și nu păstrează prescripțiile mele, voi veni cu varga și-i voi pedepsi pentru nedreptățile lor și pentru păcatele lor prin diferite încercări; însă nu-mi voi lua niciodată mâna mea milostivă de deasupra lor". Ne este ușor să vedem în acest text că în zadar se laudă acest fiu din parabolă cu faptele lui bune și își acordă drepturi nejustificate pentru pretinsa sa fidelitate, deoarece nu meerge în poruncile lui Dumnezeu și nu păstra toate prescripțiile sale. Cum poate el justifica faptul că a fost mereu cu tatăl său din moment ce nu a ascultat de legea lui? Dumnezeu l-a pedepsit atunci când el s-a îndepărtat de îndatoririle lui, iar prin aceste pedepse meritate i s-au iertat păcatele. În rest, nu trebuie să ne mirăm de faptul că a avut îndrăzneala de a minți și de a se impune înaintea tatălui său, deoarece a fost în stare să fie invidios pe fratele său; cu atât mai mult cu cât, conform Evangheliei, vor exista oameni, în ziua judecății, care vor duce obrăznicia și șiretenia până la a-i spune lui Isus Cristos: Nu am mâncat noi și nu am băut noi cu tine; nu am alungat diavoli și nu am făcut minuni în numele tău?" Cât privește ceea ce adaugă tatăl familiei: "Tot ce este al meu este și al tău", voi explica acest lucru mai târziu.
"Și nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei". Adică: chiar dacă a fost atâta sânge vărsat în Israel și am văzut pierind atâtea mii de oameni, totuși nu s-a aflat niciunul care să dea viața sa pentru a ne mântui și a ne scăpa din sclavie. Iosue însuși, acest rege atât de plăcut în ochii Sfinție Voastre, și Macabeii care au luptat cu atâta zel pentru apărarea moștenirii noastre, au pierit prin sabia dușmanilor noștri, în ciuda respectului datorat virtuții lor, iar sângele lor nu ne-a adus eliberarea. Și astăzi suntem încă supuși cruzimii stăpânirii romanilor și nu se află niciun profet, niciun preot, niciun om drept care să fie jertfit pentru mântuirea poporului său. În schimb, tu ai vărsat cel mai frumos și mai de preț sânge din lume pentru un copil destrăbălat, adică pentru păgâni și pentru păcătoși; și tu înzestrezi cu harul tău pe cei străini care erau de-a dreptul nevrednici, în vreme ce refuzi cele mei simple favoruri unui popor care părea să merite așa ceva.
"Nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei". Te înșeli, o Israel! Zi mai bine: "Pentru a mă bucura cu tine". Ai putea oare să găsești vre-o bucuri într-o distracție în absența Tatălui tău? Judecă în tine însuți prin felul în care te comporți astăzi față de acest Tată. Tatăl tău și toți slujnicii domestici se bucură de regăsirea fratelui tău, fiindcă nu se spune: "Mâncați și distrați-vă bine", ci: "Să mâncăm și să ne bucurăm", în vreme ce, chinuit de o gelozie cumplită care te învrăjbește împotriva fratelui tău și care te ține la câmp, departe de Tatăl tău, tu vrei să te distrezi și să faci ospăț în absența lui. "Nu mi-ai dat niciodată un ied". Un Tată nu dă așa de puțin. Iată-l, tocmai a sacrificat vițelul cel îngrășat: intră și stai la masă cu fratele tău. De ce îi ceri un ied deoarece el îți dă un Miel? Din teama ca, în ignoranța ta, să nu afli pretext, conform spuselor sfântului Ioan Botezătorul, care te-a avertizat în pustie când zicea: "Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii!" Tatăl tău, plin de bunătate mereu față de tine și dorind să te facă să intri în tine însuți printr-o penitență sinceră, te îndeamnă să vii la masă și să mănânci din vițelui îngrășat sacrificat în locul unui ied, care, în ziua judecății, trebuie să fie la stânga. Însă tu, la sfârșitul veacurilor, vei jertfi un balaur, care este Anticristul, și vei mânca din carnea lui cu prietenii tăi, adică cu diavolii, conform acestei prorociri a profetului: "Ați zdrobit capul dragonului și l-ați dat ca hrană popoarelor din Etiopia".
"Însă deîndată ce acest fiu al tău, care a mâncat averea cu femeile desfrânate, a revenit, i-ai tăiat vițelui cel îngrășat"... Evreii spun astăzi că vițelui cel îngrășat pe care ei l-au sacrificat; ei știu că Isus Cristos a venit, însă chinuiți pe dinăuntru de patima invidiei, nu vor să fie mântuiți, doar dacă fratele lor este lăsat pradă pierzării.
"Atunci tatăl i-a zis: Fiule, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este și al tău". Îi spune, "fiule", chiar dacă acesta refuză să intre în casa paternă. Însă cum putem spune că tot ceea ce are Dumnezeu aparține și evreilor? Îngerii, Tronurile, Stăpânirile și toate celelalte puteri cerești le aparțin? Acest lucru trebuie înțeles cu privire la lege, la profeți și la oracolele divine pe care Dumnezeu le-a încredințat lor. Iată ce le-a dat, pentru a putea fi folosite prin meditarea, zi și noapte, a legii, care este conținută în canonul Sfintelor Scripturi. "Tot ce am eu este și al tău"; adică marea majoritate din ceea ce eu am; în acest sens trebuie să înțelegem ceea ce spune Scriptura: "Toți s-au dat înapoi de la calea cea dreaptă, toți au devenit inutili"; iar în alt loc: "Toți cei care au venit înaintea mea sunt hoți și bandiți"; iar sfântul Paul, în scrisoarea sa către corinteni zice: "M-am făcut totul pentru toți pentru a-i salva măcar pe unii", și filipenilor le spune: "Toți caută propriile interese nu cele ale lui Isus Cristos. Totuși, deoarece acest Tată îl invită pe fiul său să mănânce din vițelui îngrășat, ne face să credem că nu i-a refuzat nimic niciodată.
"Însă trebuia să ne bucurăm și săne veselim, fiindcă acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost regăsit". Trebuie să credem așadar că pocăința ne poate reda viața pierdută prin păcat. În parabola noastră, acest tânăr revine el însuși la tatăl său; însă în celelalte două, păstorul este cel care readuce oaia rătăcită și femeia este cea care regăsește drahma pierdută. Aceste trei parabole au același deznodământ: se regăsește ceea ce era pierdut pentru a ne arăta în mai multe feluri că Dumnezeu primește cu bunătate pe cei păcătoși care revin la el prin pocăință.
Acestea sunt lucrurile pe care le aveam de spus despre evrei și despre păgâni cu privire la parabola noastră. Dar să vedem acum cum am putea să o aplicăm la viața celor drepți și a celor păcătoși. În ce-i privește pe cei drepți, ce interpretare le-ar conveni cel mai bine? Dificultatea constă în faptul că nu putem înțelege cum un om drept poate fi stăpânit de pasiunea geloziei și invidiei atunci când este vorba despre convertirea și mântuirea păcătosului și, stăpânit de această invidie crudă și nedreaptă nu se lasă nici atins de mizeria fratelui său, nici îmblânzit de stăruințele tatălui său, nici câștigat de bucuria în care se află întreaga casă.
La această nedumerire pot răspunde în câteva cuvinte. Omul, indiferent cine ar fi el, nu pare a fi drept atunci când este comparat cu Dumnezeu; fiindcă, așa cum Sodoma, conform unui profet, este îndreptățită de păcatele Ierusalimului, adică este, nu îndreptățită, ci mai puțin vinovată decât Ierusalimul, tot la fel orice dreptate a oamenilor, atunci când este comparată cu cea a lui Dumnezeu, nu mai este o dreptate adevărată. De aceea și sfântul Paul, după ce a zis: "Toți, atâta cât suntem de desăvârșiți, să rămânem în acest sentiment despre care v-am vorbit", ne arată mai departe cât de departe suntem noi de de perfecțiune, zicând: "O, profunzime a comorilor înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Judecățile lui sunt de nepătruns, iar căile lui sunt de neînțeles!"; iar în alt loc spune: "Ceea ce noi avem acum ca știință și profeție este necurat și nedesăvârșit"; și mai departe: "Acum nu vedem decât ca într-o oglindă și în parabole"; iar în scrisoarea către romani zice: "Vai de mine, om care sunt! Cine mă va mântui de acest trup muritor?"
Toate acestea ne arată că desăvârșirea dreptății nu aparține decât lui Dumnezeu, care face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi, face să cadă ploaia serii și dimineții fără să țină seama de meritele oamenilor, invită la nuntă pe toți cei pe care îi întâlnește pe străzi și în piețele publice, îi alungă din sala de nuntă pe cei care credeu că meritau să participe la ospăț, merge în căutarea păcătosului pocăit, așa cum face păstorul cu oaia rătăcită care nu poate reveni ea însăși și, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, fiindcă era obosită alergând pe căi îndepărtate.
Însă, ca să ve conving de faptul că și sfinții pot fi stăpâniți de invidie și că doar Dumnezeu este de o bunătate desăvârșită și de o iubire curată și dezinteresată, nu ne rămâne decât să privim spre cei doi fii ai lui Zebedeu. Mama lor, împinsă de stimulul său matern inspirat de afecțiunea ei pentru cei doi fii, cerând lui Isus Crsitos o poziție mai ridicată și onoruri mai deosebite, ceilalți zece apostoli au fost cuprinși de indignare; atunci, Isus chemându-i la sine, le-a zis: "Știți prea bine că prinții popoarelor stăpânesc peste ele, iar cei care sunt mari printre oameni se comportă ca atare; între voi să nu fie așa, însă cel care va dori să fie mai mare printre voi să fie slujitorul vostru, iar cel care va dori să fie primul printre voi să fie sclavul vostru, deoarece Fiul omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața pentru mântuirea multora". În rest, nu cred că ar fi necredință și îndrăzneală în a spune că apostolii au fost susceptibili de gelozie, deoarece chiar și îngerii au defectele lor, conform expresiei lui Iob: "Aștrii nu sunt curați înaintea ochilor lui Dumnezeu și el a aflat nereguli chiar și în rândurile îngerilor săi". Regele profet a spus și el: "Nicio ființă vie nu este curată înaintea ta". Nu spune "niciun om", ci "nicio ființă vie ne este curată înaintea ta"; adică nici evanghelistul, nici apostolul, nici profetul; să mergem chiar mai departe, nici îngerii, nici tronurile, nici stăpânirile, nici puterile, nicio virtute cerească. Doar Dumnezeu este fără de păcat, în vreme ce toate creaturile care au rațiune și libertate ca dar (fiindcă sub acest aspect putem spune că omul a fost creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu) pot să se comporte în bine sau în rău.
Iar dacă această explicație nu vi se pare convingătoare, puteți face apel la autoritatea acelei parabole care ne prezintă un tată de familie care trimite, pe durata unei zile întregi, lucrători care să lucreze în via sa. La ceasul întâi îl cheamă pe Adam, pe Abel și pe Set; la ceasul al treilea pe Noe, la ceasul al șaselea pe Abraham, la ceasul al nouălea pe Moise, iar la ceasul al unsprezecelea pe păgâni. "De ce", le spune el, "ați stat aici toată ziua fără să lucrați"? Aceștia îi răspund: "Pentru că nimeni nu ne-a angajat". Acest ultim ceas al zilei corespunde venirii Mântuitorului, conform spuselor apostolului Ioan: "Frații mei, acum este ceasul de pe urmă; și după cum ați auzit că Anticristul trebuie să vină, există de pe acum mai mulți anticriști, iar acest lucru ne spune că suntem deja în ceasul de pe urmă". Dacă nu vă place această explicație, atunci mă supun oricărei interpretări, doar să-mi acordați că cei care au fost chemați primii erau drepți fiindcă, admițând asta, de ce murmurau ei împotriva acelui tată de familie zicând: "Aceștia din urmă nu au lucrat decât un ceas iar tu îi consideri la plată egali cu noi care am îndurat greutatea zilei și arșița soarelui!" Sub o aparență de dreptate aceștia prezintă tatălui de familie reproșul că cei din urmă nu ar trebui să primească aceeași plată ca ei care au îndurat de dimineațp până seara greutate și arșița zilei prestând o muncă grea; înse invidia este cea care face să se nască această așa zisă dreptate, deoarece vede cu ochi rău fericirea celuilalt. De aceea și tatăl familiei le face un reproș: "Prietene", le spune el unuia și altuia, "ochiul vostru este rău deoarece eu vreau să fiu bun?" De aceea, atunci când apostolul, sfântul Paul, spune că doar Dumnezeu este drept și nemuritor, nu pretinde să spună că îngerii sunt nedrepți și muritori; scopul său este acela de a ne face să-l vedem pe Dumnezeu drept singurul care este suveran și nemuritor și oricare altă dreptate, în raport cu a sa, nu este decât nedreptate.
Dar pentru a vă arăta nedreptatea lucrătorilor despre care vorbește parabola, puteți remarca faptul că cei care au fost angajați ceasul întâi al zilei meritau un salar mai mare decât cei care au fost angajați la ceasul al treilea; de asemenea, aceștia se cuvenea să primească mai mult decât cei care au început lucrul în vie la ora a șasea, iar aceștia din rumă să primească mai mult decât cei care au venit la ceasul al nouălea; cum se face că aceștia nu se plâng unii pe alții și nu arată gelozia lor decât împotriva acelora care au venit la lucru doar la ceasul al unsprezecelea? Indiferent de motivele pe care le-ați putea aduce în atenția noastră pentru a vedea că, deși ați lucrat mau multă vreme decât ei, meritați de asemenea un salar mai mare, vă veți afla mereu în aceeași situație; iar cei care au lucrat de la ceasul al șaselea vor putea spune la fel despre Sfinția Voastră. Invidia ne face să murmurăm mereu împotriva celor din urmă: celor care au început să lucreze la ceasul al șaselea li se va părea nedrept să primească aceeași răsplată; cei care au lucrat de la ceasul al treilea sunt și ei îndreptățiți să facă aceleași plângeri împotriva celor de la ceasul al șaselea; lucrătorii care au fost în vie de la ceasul întâi vor putea spune și ei la fel despre cei care nu au venit decât la ceasul al treilea. Chiar dacă lucrătorii aceștia nu au lucrat în mod egal și au fost trimiși în vie la ceasuri diferite, totuși nu sunt invidioși unii împotriva altora, și primesc, fără să se plângă, aceeași răsplată. Doar împotriva celor din urmă, adică împotriva păgânilor, invidia este arătată; ei evocă acea pretinsă favoare pentru a-l insulta pe tatăl de familie, iar Fiul lui Dumnezeu condamnă tocmai această gelozie în toate aceste parabolele.
Știu că nu veți găsi multă rațiune, eleganță și finețe în explicațiile mele; însă v-am arătat deja de mai multe ori că este imposibil să scrii corect când nu ești în măsură să rectifici tu însuți ceea ce ai scris. De aceea vă cer un pic de indulgență deoarece o boală îngrozitoare de ochi mă obligă să dictez aceste lucruri, așa, în grabă. Dealtfel, în asemenea cazuri nu trebuie să pretindem la eleganța stilului, ci la tăria argumentației gândirii; nu trebuie să căutăm să ne umplem stomacul cu roșcovele porcilor, ci să căutăm pâinea care ne hrănește.
votre commentaire -
Evreii au 22 de litere în alfabetul lor, le fel cum au și sirienii în limba lor și caldeenii, a cărăr limbaj este asemănător cu al evreilor; chiar dacă forma literelor, a unora și a altora, este diferită, au totuși același sunet și aceeași valoare (literele ebraice au și valoare numerică; exemplu: litera aleph este și numărul 1; litera beth este și numărul 2; etc.). Chiar și Samaritanii scriu Pentateuhul lui Moise cu 22 de litere, chiar dacă forma literelor lor este cu mult diferită de cea a evreilor, atât în ce privește punctele și accentele cât și în ce privește forma fiecărei litere în parte. De asemenea, cred că nimeni nu ignoră faptul că Esdras, renumit doctor al Legii, a fost primul cel care a schimbat forma literelor ebraice imediat după captivitatea babilonică și restabilirea templului sub Zorobabel și care a așezat la locul lor literele ebraice pe care le folosim până astăzi, literele samaritenilor fiind până la acea vreme la fel cu cele folosite de evrei. Astfel, putem vedea numele de nerostit al lui Dumnezeu, care nu este compus decât din patru litere (YHWH), scris cu aceste litere vechi în unele exemplare grecești al Scripturii. Mai mult, când s-a făcut numărătoarea cărților și a preoților în cartea Numerilor, numărul lor nu depășește cifra 22, lucru ce se raportează în mod simbolic la cele 22 de litere ale alfabetului. În fine, vedem că Psalmii 36, 110, 111, 118 și 144, chiar dacă poezia lor este foarte diferită, nu conțin mai mult de 22 de litere în ordinea alfabetului lor. Plângerile lui Ieremia și Rugăciunea sa, precum și ultimul capitol din Proverbele lui Solomon, care începe cu aceste cuvinte: "Cine este cel care poate afla o femeie puternică"?, toate acestea, zic, fac referire la același număr al literelor alfabetului ebraic, 22. Însă trebuie să remarcăm faptul că există cinci litere pe care evreii le scri în mod diferit, atunci când se află la începutul su la sfârșitul cuvintelor, pe care le numesc, din acest motiv, litere duble; acestea sunt: caph, mem, nun, phe, sade. acest lucru a permis evreilor să spună că cinci cărți din Scriptură sunt dublete și că de fapt nu sunt decât o singură carte: prima, cele două cărți ale lui Samuel; a doua, cele două cărți ale Regilor; a treia, cele două cărți ale Paralimomenes; a patra, cele două cărți ale lui Esdras și Neemia; a cincea, cele două cărți ale lui Ieremia și Plângerilor lui. Deoarece cele 22 de litere sunt suficiente pentru a scrie în ebraică tot ceea ce dorim să scriem, tot ceea ce dorim să spunem și tot ceea ce putem gândi, tot la fel trebuie să recunoaștem 22 de cărți ale Sfintei Scripturi, ca și cum ar fi primele elemente ale unei gramatici de care ne folosim pentru a-l instrui pe omul drept, încă copil și imperfect, în Legea lui Dumnezeu.
Prima carte a Scripturii, pe care o numim Geneză, este denumită la evrei Bereshith. cartea pe care noi o numim Exod, evreii o numesc Ellesmoth, Leviticul Vajecra, Numeri Vajedabber, Deuteronom Elleaddebarim. acestea sunt cele cinci cărți ale lui Moise pe care evreii le numesc prin termenul Thora, adică Legea.
A doua categorie de scrieri în canonul lor este cea pe care ei o numesc Profeții și începe la ei cu Jesus ben Nun (Iosue, fiul lui Nun). Apoi urmează cartea Judecătorilor, pe care ei o numesc Sophtim, nefăcând decât una cu cartea lui Rut, deoarece ei susțin că această istorie s-a întâmplat în vremea judecătorilor. A treia carte din această categorie se numește Samuel: eu împart această carte în cartea I a Regilor și în cartea a II-a a Regilor așezate împreună. A patra carte se numește Malachim: este vorba despre a III-a și a IV-a carte a Regilor așezate împreună; au dreptate să numească aceste cărți Malachim, adică Regilor, decât să le numească Malachoth, adică Împărățiilor, deoarece nu conțin istoria generală a mai multor națiuni și a împărățiilor lor, ci doar istoria particulară a regilor poporului lui Israel, împărțit în 12 triburi. La acestea se mai adaugă Isaia, Ieremia, Iezechiel și cei 12 profeți mici, pe care îi numesc thare asra, doi și zece, și care alcătuiesc cartea a opta din această a doua categorie de cărți profetice.
În cea de-a treia categorie de cărți biblice ei așează cărțile hagiografice, adică: Iob, David, a cărui psalmi îi împart în cinci părți, chiar dacă ei consideră psaltirea doar o singură carte; apoi Solomon, care include cartea Proverbelor, pe care ei o numesc Mashaloth, adică parabole; cartea Ecleziastului, pe care o numesc Koheleth, și Cântarea Cântărilor, căreia îi dau numele de Sir Assirim. A șasea carte din această categorie este Daniel, iar a șaptea este Dabre Jamin, adică Jurnalul, pe care noi putem să o numim mai degrabă Cronicile Scripturii, chiar dacă eu i-am dat titlul de Paralipomenes, pe care am și împărțit-o în două cărți. Esdra și Neemia, împărțite în două cărți la greci și la latini, nu formează decât o singură carte la evrei pe care o numesc Ezra. În fine, a noua și ultima carte este cea a lui Ester.
Stând astfel lucrurile, vedem că evreii nu numără decât 22 de cărți în canonul lor: cinci ale lui Moise, opt din categoria profeților și nouă din cea a hagiografilor. Este adevărat însă că unii numără separat, prin cărțile hagiografice, cartea lui Rut și Cinoth (Plângerilor), fiindcă ei susțin că ar trebui să se spună că Scripturile numără în canonul lor 24 de cărți. Noi ne putem face o idee în ce privește cartea Apocalipsei sfântului Ioan, care ne prezintă 24 de bătrâni prosternați înaintea tronului Mielului și așezând coroanele lor la picioarele sale, în timp ce cele patru viețuitoare cu mulți ochi înainte și în spate, adică privind spre trecut și spre viitor, se țin în picioare și spun neîncetat "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul cel Atot-puternic, Cel care era, Cel care este, și Cel care va fi".
Acest prolog despre Sfintele Scripturi trebuie să fie privit ca un comandat de armată, care are pe cap un coif de protecție, în măsură să mă apere cu privire la traducerea tuturor cărților pe care o voi face din ebraică în latină; trebuie să subliniem faptul că ceilelalte cărți, care nu sunt cuprinse în numărătoarea pe care am făcut-o, trebuie să fie așezate printre cărțile apocrife (sunt cărțile a căror autenticitate nu a fost stabilită, de aceea sunt considerate a fi drept neautentice, deci în afara canonului Scripturilor). Ne amintim deci de cartea Înțelepciunii, care este atribuită de obicei lui Solomon, cartea lui Isus fiul lui Sirah, cea a Iuditei, a lui Tobia și cartea Păstorului care sunt excluse din canon și din categoria Scripturilor. Același lucru îl spun și despre cărțile Macabeilor, a cărei primă carte am văzut-o în ebraică, în vreme ce a doua carte a fost scrisă mai întâi în grecește, după cum ne putem foarte ușor da seama după stilul cărții și după expresiile de origine grecească.
Acestea fiind spuse, vă rog, dragi cititori, să nu priviți munca mea ca și cum aș fi avut intenția să condamn munca celor dinaintea mea. Știți prea bine că fiecare dă din el ce are mai bun pentru zidirea tabernacolului lui Dumnezeu: unii oferă aur, alții argint și pietre prețioase, iar alții oferă lin fin, purpură, ecarlată și zambilă. Ar fi mare lucru pentru minedacă aș putea oferi măcar niște piei și păr de capră, chiar dacă apostolul Paul ne învață că lucrurile care nouă ni se par cele mai de neprețuit sunt, în cele din urmă, cele mai de folos. De aceea, toate bogățiile și toate minunățiile tabernacolului, pentru a spune simbolic diferența dintre Biserica de acum față de Biserica viitoare și fericită, nu erau acoperite decât de piei și cilicii, astfel încât lucrurile cele mai neînsemnate acopereau lucrurile cele mai de preț de intemperiile vremii.
Așadar, citiți mai întâi traducerea cărților lui Samuel și a cărților Regilor făcută de mine (zic traducerea făcută de mine, deoarece consider că este munca mea ceva ce supun, zi după zi, după ce am corectat și recorectat cu exactitate, lecturii voastre), iar dacă voi veți vedea multe lucruri pe care le ignorați înainte, spuneți, fără să ezitați, că sunt un bun și fidel traducător; sau, dacă sunteți nerecunoscători, spuneți că nu am făcut decât parafraze. Totuși, indiferent ce ați spune, conștiința mea îmi spune că nu am schimbat nimic în traducerea mea din ceea ce se află și este conținut în adevărul textului ebraic. Dacă nu vreți să mă credeți, citiți traducerile din grecește și latinește și comparați-le cu propria mea traducere; iar atunci când veți vedea versiuni și lucruri diferite, mergeți la textul ebraic dacă doriți și întrebați-l cărei versiuni trebuie să-i acordați credit. Dacă textul ebraic vă spune că versiunea mea este cea bună, nu cred că o să spuneți că sunt un inspirat, chiar dacă vedeți că am reușit să redau aceeași idee.
Cât despre voi, slujitoare ale lui Isus Cristos, care vărsați pe capul lui Isus, așezat la masă, parfumul de mare preț al credinței voastre și care nu-l căutați pe Mântuitorul în mormânt, știind că s-a reîntors la Tatăl său prin înălțarea sa glorioasă, pe voi vă rog cu insistență să mă ajutați cu rugăciunea voastră și să le oferiți ca niște scuturi de protecție împotriva săgeților acestor dușmani răutăcioși care nu urmăresc decât să-mi distrugă reputația fără nicio măsură și care își închipuie că sunt văzuți drept savanți atâta vreme cât spun lucruri urâte la adresa mea și să vorbească rău despre lucrările altora. În ce mă privește, îmi cunosc destul de bine slăbiciunile și țin să-mi amintesc mereu acest verset din cartea Psalmilor: "Am spus în inima mea: voi veghea asupra comportamentului meu, ca să nu păcătuiesc cu limba; voi pune piedică gurii mele atunci când cel rău se va ridica împotriva mea. Am tăcut, am rămas în ascuns și nu am spus nici măcar cuvinte frumoase".
votre commentaire -
În jurul anului 380, sfântul Ieronim este solicitat să realizeze traducerea Pentateuhului, primele cinci cărți din Biblie, din limba originală, ebraică, în limba vulgată, latină, folosind același procedeu deja utilizat de Origene din Alexandria, adică un examen minuțios al variantelor pe care le are la îndemână. Didier, un prieten apropiat sfântului Ieronim, probabil preot sau chiar episcop, îi ceruse cu insitență să traducă în limba poporului primele cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronom. În această scrisoare, traducătorul afirmă că nu s-a folosit de Septuaginta (LXX) și nici nu o condamnă în lucrarea sa, cu atât mai mult cu cât el consideră că această traducere a cărților Vechiului Testament are la bază o făcătură, o fabulă povestită prin viu grai, și din care lipsesc multe texte, în particular cele cu referire la evenimentele mântuirii realizate de Isus Cristos. Redau aici traducerea acestei scrisori pentru a simți tonalitatea argumentației lui Ieronim.
Am primit cu mare bucurie scrisoarea pe care mi-ai tirmis-o, dragul meu Didier, tu care, printr-o fericită chemare, ai primit ca Daniel un nume cu o semnificație pe care o vei avea într-o zi. (Ieronim se gândește aici la profetul Daniel numit uneori, prin tălmăcirea numelui, "vir desideriorum"). Prin această crisoare mă rogi să traduc pentru Bisericile noastre Pentateuhul din ebraică în latinește. Asta înseamnă să mă angajez într-o lucrare extrem de dificilă care, cu siguranță, mă va expune la tot felul de bârfe. Fiindcă dușmanii mei își imaginează că pentru lucrările intelectuale trebuie să dăm mai multă atenție la cele vechi decât la cele moderne, la fel cum preferăm vinul vechi celui nou și mă acuză că nu am urmărit, în traducerile mele, decât să critic versiunea Septuagintei. Totuși, acestora le-am spus de nenumărate ori că nu urmăream decât să contribui, ținând cont de puterile mele, la decorarea tabernacolului lui Dumnezeu, iar sărăcia unora nu micșorează cu nimic prețul darurilor bogate făcute de alții.
M-am angajat într-o lucrare atât de dificilă, imitând exemplul lui Origene. Acesta a făcut un amestec între versiunea lui Teodotian și o ediție mai veche, arătând în toată lucrarea sa, printr-un asterisc, ceea ce lipsea la vechea ediție a textului, iar prin ghilimele, ceea ce trebuia înlăturat ca fiind adăugiri posterioare, mai ales acolo unde evangheliștii și apostolii par să autorizeze acest lucru; aceștia citează mai multe texte din V.T. care nu se află în exemplarele ce le am eu la îndemână; exemple: "Din Egipt l-am chemat pe Fiul meu"; "se va numi Nazarean"; "îl vor vedea pe cel pe care-l vor străpunge"; "din inima lui vor ieși izvoare de apă vie"; "Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit niciodată ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care-l iubesc", și multe alte texte poti fi aduse în discuție și care ar merita o explicație detaliată. Așadar, acești oameni care se ridică atât de tare împotriva mea să-mi spună de unde sunt extrase aceste texte, iar dacă sunt fără răspuns, ei bine, să afle că se află în cărțile evreilor. Primul text se îflă în profetul Oseea (Os 11, 1), al doilea în Isaia (Is 11, 1), al treilea în Zaharia (Zah 12, 10), al patrulea în Proverbe (Prov 18, 4), iar al cincilea este tot din profetul Isaia (Is 64, 4). Sunt mai multe persoane care, din lipsa cunoașterii de unde apostolii au extras aceste texte, cred că ele se află în cărțile apocrife și atunci preferă autorității textelor originale fantasemele și extravaganțele ce s-au răspândit în Spania. Nu este locul aici să demonstrez de ce aceste texte nu se află în vechea ediție. Evreii susțin că Septuaginta a omis voit aceste texte și printr-o precauție înțeleaptă din teama ca Ptolemeu, care adora un singur Dumnezeu și care se părea că avea o înclinație deosebită pentru învățătura lui Platon, nu-și putea imagina că evreii înșiși ar putea recunoaște două divinități. Într-adevăr, fie din respect față de acest prinț, fie din teama de a descoperi tainele credinței noastre, este sigur că au voit să traducă diferit aceste texte, sau să nu țină seama de acele locuri din Scriptură unde se vorbește despre Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt.
De altfel, nici nu știu cine a inventat pentru prima dată acea fabulă pe care unii o povestesc, adică: s-ar fi construit la Alexandria 70 de celule în care ar fi fost închiși 70 de înțelepți interpreți ai Scripturilor și care, în ciuda faptului că erau diferiți și separați unul de altul, în traducerea lor nu s-ar fi aflat nicio diferență, toate erau identice. O asemenea poveste nu se află nici la Ariste, care era căpitanul gărzilor lui Ptolemeu, nici la Flavius Jesephus, care a scris mult timp după Ariste; dimpotrivă, acești doi scriitori ne spun că cei 70, fiind întruniți într-un singur loc, au realizat traducerea în comun acord, nicidecum datorită inspirației divine. Există o mare diferență între un profet și un interpret: profetul, inspirat din înălțimi, prorocește lucrurile viitoare, în timp ce interpretul, adăugând erudiția sa la marea ușurință pe care o are de a vorbi, exprimă în limba sa gândurile altcuiva așa cum el le pricepe. De aceea nu putem spune că Cicero a tradus, ptrintr-o inspirație divină, cartea lui Xenofon despre Economie, sau cartea lui Platon numită Protagoras, sau discursurile lui Demostene pentru Ctesiphon; nu putem spune nici că Duhul Sfânt i-a inspirat pe cei 70 de interpreți și pe apostoli cu privire la diferitele texte care sunt extrase din același loc, astfel încât apostolii să le citeze în mod fals, ca și cum ar fi Scriptură inspirată, iar cei 70 de interpreții au trecut sub tăcere.
Ce înseamnă asta? Crezi oare că-i condamn pe cei din trecut? Nicidecum, la fel ca ei mă îndeletnicesc și eu în casa Domnului. Cei 70 au realizat versiunea lor înaintea nașterii lui Isus Cristos și au expuns într-un fel obscur și îndoielnic mistere despre care nu cunoșteau nimic. Însă eu, care scriu după evenimentele Pătimirii și Învierii Mântuitorului, fac mai degrabă o istorie cu privire la profețiile pe care le traduc, fiindcă într-un fel se povestește ceea ce s-a realizat deja și altfel ceea ce nu am aflat decât din auzite și pot vorbi cu mai multă ușurință și certitudine despre toate acestea fiind deja instruit prin realizarea lor.
Așadar, ascultați-mă, voi suflete pline de gelozie, voi care revărsați asupra mea atâta răutate, ascultați-mă, nu-i condamn pe cei 70 de interpreți și nici nu pretind să mă ridic drept cenzor al traducerii lor; însă să știți că nu-mi este teamă să-i prefer pe apostoli lor, deoarece prin gura lor mă învață însuși Isus Cristos. Iar atunci când Scriptura vorbește celor cărora Dumnezeu le-a comunicat darurile spirituale pentru zidirea Bisericii sale, îmi dau seama că-i așează pe apostoli deasupra profeților, iar interpreților le acordă foarte greu doar ultimile locuri. De ce, așadar, vă ridicați cu atâta furie împotriva mea? De ce stârniți împotriva mea atâta lume ignorantă? Dacă găsiți ceva greșit în traducerea mea, nu aveți decât să vă adresați evreilor, să-i consultați pe doctorii care învață Scripturile în mai multe din orașele lor. Textele în care se vorbește despre Isus Cristos, și care sunt prezente în cărțile lor nu se găsesc în ale voastre; în aceste condiții putem spune că evreii au primit drept autentice textele pe care apostolii le-au folosit ca argumente împotriva lor, iar exemplarele latinești sunt mai corecte decât cele grecești, iar cele grecești mai corecte decât cele ebraice.
Acestea sunt lucrurile ce le aveam de spus dușmanilor mei. În ce te privește pe tine, dragul meu Didier, care mi-ai cerut să realizez o lucrare atât de mare și să încep prin cartea Genezei, te rog să mă susții în lucrarea mea prin rugăciune pentru ca același Duh Sfânt, care a inspirat aceste cărți sfinte, să mă călăuzească și pe mine în realizarea acestei traduceri în latinește.
votre commentaire
Suivre le flux RSS des articles
Suivre le flux RSS des commentaires