• Domnului meu, venerabil și mult iubit, confratelui său în preoție, Jeronim, Augustin îi transmite salutul său în Domnul.

    O neînțelegere pe fondul dialecticii oratorice

    1. Cred că înainte ca tu să citești această scrisoare ai primit deja o alta de la mine, ce ți-am trimis-o prin slujitorul lui Dumnezeu, fiul meu, diaconul Ciprian. Citind-o, poate ți-ai dat bine seama, în modul cel mai sigur, că provenea de la mine, acea scrisoare despre care mi-ai spus că un exemplar a ajuns și la tine; deduc asta din cele scrise de tine deoarece mă lovești din toate părțile și mă bați cu pumnii, cum era neobrăzatul Dares care primea pumni de la Entellus (aluzie fină făcută aici de Augustin la lupta dintre tânărul Dares și bătrânul Entellus, imagine des folosită de Ieronim, care se inspiră din Virgil - Eneide 5, 368-408), care se lăsa bătut fără replică. Acuma totuși îți răspund la această scrisoare (Scrisoarea 102 a lui Ieronim către Augustin) pe care mi-ai tirmis-o prin scumpul meu fiu Asterius. Din această scrisoare am aflat tăria mărturiei tale caritabile mereu atât de binevoitoare care te caracterizează deja, dar și unele urme de rană pe care eu ți le-aș fi procurat. De aceea, când eram cuprins de farmecul lecturii de îndată mă cuprindea și tristețea. Ceea ce m-a mirat întâi de toate este faptul că tu spui că nu ai vrut să crezi cu ușurință că exemplarul ce-l țineai în mâini era cel al scrisorii mele pentru a evita ca eu să nu încep a-mi pune serioase întrebări cu privire la rana ce mi-a procurat-o răspunsul tău, în vreme ce tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că acea scrisoare provenea de la mine, iar apoi să răsăunzi în consecință. Apoi mă inviți, în cazul în care acea scrisoare ar fi de la mine, să ți-o spun fără ocolișuri sau să-ți trimit un exemplar de autenticitate incontestabilă pentru ca mai apoi să ne lansăm într-o dezbatere cu privire la Sfintele Scripturi fără nicio rezervă. Într-adevăr, cum am putea avea o discuție fără rezerve pe această temă dacă tu nu faci decât să mă rănești? Iar dacă nu m-ai fi rănit, ce motiv aș fi avut că fără să fi fost rănit de tine să-ți fi cerut motivul pentru care aș fi fost rănit de tine? Toate acestea s-au întâmplat fiindcă tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că scrisoarea cu pricina provenea de la mine, adică să-ți fi permis să mă rănești doar după ce ți-ai fi făcut o opinie dreaptă. Dacă, așadar, nu m-ai fi rănit cu răspunsul tău, nu aș putea nici eu să-ți cer vreo justificare. Dar fiindcă tu îmi scrii în așa fel încât să mă rănești, ce am putea avea în comun ca să putem purta o discuție sinceră pe tema Sfintelor Scripturi? Nici vorbă ca eu să rămân rănit, în cazul în care tu ai dori acest lucru și ai voi să-mi dovedești într-un fel convingător că acest text al Scripturii (este vorba despre textul din Scrisoarea către galateni 2, 11-14 - discuția aprinsă dintre Paul și Petru pe tema "prefăcătoriei" lui Petru și a intenției lui de a-i iudaiza pe păgâni) l-ai înțeles în felul cel mai apropiat de adevăr decât l-am înțeles eu. În această situație cu siguranță voi ține seama de știința și iscusința ta ce mi le-ai revela, sau m-aș ridica din eroarea în care aș fi căzut, dacă tu mi-ai demonstra cu certitudine acest lucru.

    Reproșuri

    2. Însă tu, iubite frate, dacă considerai că nu erai rănit de cuvintele mele, nu ai gând nici că eu aș fi putut fi rănit de răspunsul tău. Fără dor și poate, într-adevăr, nu mi-aș fi putut închipui de la tine așa ceva ca, fără să-mi închipui că erai rănit, tu să-mi răspunzi în așa fel încât să mă rănești. Sau, fie nu mi-ai răspuns în acest spirit și ai crezut despre mine că pot fi rănit din cauza prostiei mele exagerate. Că tu ai putut avea o asemenea opinie despre mine, mă rănește desigur. Însă tu, care nu m-ai cunoscut niciodată așa, nu ar fi trebuit să crezi că aș fi putut fi așa, tu care nu ai voit să faci încredere cu ușurință unei copii a scrisorii mele, deoarece tu știai prea bine stilul meu de a scrie. Așadar, dacă ai remarcat, nu fără motiv, că aș avea motive să mă plâng, dacă ai fi crezut cu ușurință că unele scrisori ar fi fost de la mine în vreme ce nu erau, cu atât mai multe motive aș fi avut eu să mă plâng deoarece am fost judecat cu ușurință așa cum nu mă cunoștea cel care mă judeca! Nu ar fi trebuit în niciun fel să gândești că răspunsul tău nu conținea nimic care să mă rănească, în acest caz cum aș fi putut fi atât de nechibzuit pentru a fi rănit de răspunsul ce mi-l dădeai și care nu conținea nimic jignitor.

    Obiecții și morală

    3. Așadar, tu erai pregătit să mă rănești răspunzându-mi, fiind absolut convins că acea scrisoare era de la mine. Ori, deoarece vreau să cred că nu m-ai fi rănit fără să ai un motiv bine întemeiat, nu-mi rămâne decât să-mi recunosc propriul păcat, fiindcă eu aș fi fost cel care te-aș fi rănit primul prin acea scrisoare despre care nu aș putea spune că nu era de la mine. De ce atunci să înnot împotriva curentului apei (cf. Si 4, 32) și să nu încerc mai degrabă să obțin iertarea? Dacă te-am rănit, te rog așadar, prin milostivirea lui Cristos (cf. 2 Co 10, 1), să mă ierți și să nu-mi răspunzi cu rău la rău (cf. Rm 12, 17) rănindu-mă la rândul tău. Însă mă vei răni dacă vei trece sub tăcere o eroare pe care ai fi găsit-o în faptele și cuvintele mele. Iar, dacă tu critici la mine ceea ce nu merită să fie criticat, atunci tu vei fi cel care te vei răni nicdecum eu; îmi doresc mult ca faptele tale și sfintele reguli ce le trăiești să nu te facă să dorești cumva să mă rănești, reproșându-mi lucruri din răutate, în vreme ce știi prea bine că un spirit aflat în adevăr, așa cum ești tu, nu poate face asta. Iar pentru toate acestea, fie vei relua cu inimă bună, chiar dacă nu există greșeală, ceea ce tu crezi că merită să fie criticat, [fie vei trata cu toată afecțiunea unui tată pe cel ce nu-l poți refuza]. Se poate întâmpla, într-adevăr, ca ceva să ți se pară diferit de ceea ce constituie adevărul, fără însă ca tu să faci ceva care să nu fie cnoform cu ceea ce dorește caritatea. Iar eu însumi, voi primi cu bunăvoință o critică amicală, chiar dacă ceea ce poate fi apărat pe bună dreptate nu merită să fie criticat; iar dacă nu, voi recunoaște în același timp în bunăvoința ta și greșeala mea și, în măsura în care Domnul îmi dă capacitatea, mă voi arăta recunoscător în una și corectat în cealaltă.

    Rolul criticii aduse unui prieten. Trebuie ca Ieronim să accepte dezbaterea

    4. De ce oare ar trebui să-mi fie teamă, ca de viciile lui Entellus, de cuvintele tale care sunt poate dure, însă cu siguranță salvatoare? Celălalt primea lovituri, nu era îngrijit, și astfel era învins nu vindecat. Însă eu, dacă, împăcat sufletește, te las să-mi administrezi o corecție medicinală, nu voi suferi. Dacă, dimpotrivă, o slăbiciune, fie omenească sau chiar a mea, nu poate, chiar și atunci când sunt certat pe bună dreptate cu privire la ea, decât să fie atât de firavă încât nu se mai poate, atunci este mai bine să suferi în timp ce ești îngrijit cu privire la o bubă la cap decât să te lași fără îngrijiri medicale și fără să te vindeci. Este ceea ce spunea într-un fel destul de profund cel care a zis că dușmanii care ceartă sunt în majoritatea cazurilor mai de folos decât prietenii care se tem să critice. Primii, într-adevăr, în timp ce fac multă gălăgie, ne spun uneori adevăruri pe care le corectăm. Ceilalți, dimpotrivă, dau mărturie despre exercitarea la nivel mai mic a unui exercițiu de dreptate decât cel care ar trebui, deoarece le este teamă să nu pună în primejdie prietenia. Astfel, chiar dacă boul, ce tu pretinzi a fi, este obosit de uzura bătrâneții trupului tău, totuși nu la fel este și vioiciunea inimii tale, răspândind așa cum trebuie sudoarea pentru a lucra în via Domnului; așadar, dacă am spus ceva necuvenit, asigură-te cu mai multă convingere. Greutatea vârstei tale nu trebuie să-mi fie o povară, în măsura în care pleava greșelii mele este bine scuturată (cf. Mt 3, 12).

    Ieronim trebuie să accepte dezbaterea cu Augustin

    5. De aceea ceea ce ai scris la finalul ultimei tale scrisori, citesc adesea și meditez cu profundă venerație și totodată cu mare regret: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dar eu zic: dacă am locui cel puțin în regiuni ale lumii mai apropiate una de alta, astfel încât, dacă nu putem schimba cuvinte prin dialog, cel puțin scrisorile dintre noi să fie mai dese! Însă pentru moment, ochii și urechile noastre sunt despărțite de o distanță atât de mare încât îmi amintesc faptul că mai ieri eram tânăr pe când scriam Sfinției tale cu privire la cuvintele apostolului din Scrisoarea către galateni și iată că am îmbătrânit și tot mai aștept răspunsul de la tine, în vreme ce știu prea bine că copiile scrisorilor mele au ajuns cu bine la tine, prin nu știu ce mijloace, înaintea scrisorilor propriu zise pe care ți le-am trimis prin grijă personală. Pote cel ce trebuia să-ți înmâneze scrisoarea mea, ori nu ți-a dus-o, ori cea trimisă de tine nu mi-a înmânat-o. Însă acele scrisori, care au ajuns totuși în mâinile mele, mi se par de o așa mare bogăție încât nu am decât o singură dorință, dacă s-ar putea, să trăiesc în preajma ta. Deoarece nu pot face asta, mă gândesc să trimit unul din discipolii mei pentru ca el să-mi transmită și mie învățăturile tale, dacă cel puțin consideri că merit un răspuns din partea ta. Cu siguranță eu nu posed, și nu voi poseda niciodată, o știință atât de vastă în Sfintele Scripturi ca ce de care te bucuri tu, iar eu dacă știu câte ceva în acest domeniu, indiferent cât ar fi, știința asta o folosesc spre educarea poporului lui Dumnezeu. Dar a-mi acorda timp liber pentru a mă scufunda în studii mai profunde decât ceea ce credincioșii mei pot înțelege, ocupațiile mele bisericești mă împiedică cu desăvârșire.

    Ura care îi macină pe creștini distruge credința

    6. Sincer îți spun că nu știu absolut nimic despre anumite scrieri pline de răutate pe seama ta, nici cum au ajuns până în Africa, nici cum s-au propagat. Totuși am primit răspunsul tău cu privire la aceste răutăți. Citindu-l, trebuie să-ți mărturisesc, m-am întristat foarte tare văzând că între persoane atât de dragi și atât de apropiate, unite prin legăturile prieteniei atât de bine cunoscute de aproape toate Bisericile, discordia putea produce o așa mare nenorocire. Desigur, se vede bine din scrisoarea ta cât de mult te stăpânești și cât de mult te străduiești să nu-ți scoți ghearele indignării tale pentru a nu răspunde la răutate cu răutate (cf. 1 P 3, 9). Însă, dacă, citind aceste lucruri am fost cuprins de uimire și durere mare, mă întreb ce efect ar fi putut avea asupra mea asemenea scrieri împotriva ta dacă ar fi ajuns în mâinile mele? "Vai lumii pentru scandaluri!" (Mt 18, 7). Iată că se întâmplă, se adeverește cele spuse de Adevăr: "Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Mt 24, 12). Ce inimi vor mai putea să se plece una peste cealaltă cu încredere? Cum se va mai putea instala afecțiunea în inimile unor asemenea oameni fără să stârnească îndoieli? Ce prieten nu va fi de temut ca un posibil dușman dacă asemenea lucru s-a produs între Ieronim și Rufin, fapt ce stârnesște lacrimi în ochii mei? O, mizerie a unei condiții de mizerie! O, știință ce nu ești în măsură să înveți să respecți dorințele prietenilor de acum fără a avea preștiința prietenilor din viitor! Dar de ce ar trebui să cred că unul ar trebui să plângă peste celălalt știut fiind faptul că omul nu știe ce va deveni mai târziu? Totuși știe, într-o oarecare măsură, și totuși!, ce este în prezent; însă ceea ce va fi în viitor, ignoră cu desăvârșire.

    Augustin îl întreabă ceva pe Ieronim și acesta trebuie să răspundă

    7. Dar putem merge și mai departe! Dacă la sfinți și la fericiții îngeri există cunoașterea de sine, dar și preștiința cu privire la ceea ce vor fi, cum se explică faptul că diavolul nu a putut rămâne mereu fericit în vreme ce, fiind un înger bun mai întâi, deținea cunoașterea cu privire la păcatul său în viitor și cu privire la pedeapsa veșnică? Cu privire la acest aspect, trebuie să-ți mărturisesc, nu pricep absolut nimic. Despre asta, atât cât poate fi cu putință să avem o opinie, aș dori să aud părerea ta. Ține seama de ceea ce sunt în stare să facă aceste locuri și aceste mări care ne separă fizic. Dacă eu aș putea fi această scrisoare, cea pe care tu tocmai o citești acuma, cu siguranță îmi vei da imediat răspuns la întrebarea mea. Însă, în aceste condiții, cine știe când mă voi bucura de un răspuns din partea ta? Când mi-l vei trimite? Când va ajunge la mine? Și totuși, să presupunem că într-o zi se va întâmpla lucrul acesta, chiar dacă nu așa de repede pe cât mi-aș dori, voi aștepta cu nerăbdare atât cât îmi stă în ființă! Revin acum la cuvintele tale de odinioară, atât de pline de regrete sincere, și, la rândul meu, mi le aproprii: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dacă totuși, chiar și din puținul pe care-l știu, te-aș mai putea învăța eu pe tine ceva!

    Augustin este trist din cauza neînțelegerilor dintre Ieronim și Rufin

    8. Iar în aceste cuvinte, nu doar în ale tale, dar și în ale mele, aflu plăcere și noi forțe și, în ciuda dorinței neprefăcute, dar totuși fără perspective ce o avem unul pentru celălalt, nu pot spune că mă simt mângâiat. Sunt din noi înțepat de boldul atât de ascuțit al durerii când mă gândesc la faptul că Dumnezeu v-a dăruit la amândoi cu atâta generozitate și abundență ceea ce ne dorim atât de mult noi doi, adică să savurăm, în cea mai mare intimitate, mierea Sfintelor Scripturi și că s-a strecurat pacostea unui flagel atât de amar între voi - acest flagel este atât de josnic! Și cum ar putea fi altfel? Cine ar putea spune contrariul? Pe vremea când ați părăsit toate cele lumești pentru ca, ușurați de toate atracțiile pământești, să-l urmați pe Cristos cu mai multă ușurință și pe când trăiați împreună pe acele ținuturi pe unde însuși Cristos a mers pe când era om asemenea nouă și ne-a zis: "Pacea mea o dau vouă, pacea mea o las vouă" (In 14, 27), vouă, bărbați înputerea vârstei și care trăiați din cuvintele Domnului, vi s-a putut întâmpla așa ceva! Cu adevărat, "viața omului pe pământ este o încercare" (Iob 7, 1). Vai de mine, ce mult mi-aș dori să vă pot întâlni pe amândoi deodată! Fără îndoială, în tulburarea mea, în durerea mea, în neliniștea mea, m-aș arunca la picioarele voastre, aș plânge din toate puterile mele, v-aș ruga cu toată dragostea mea, atât pe unul cât și pe celălalt, dar și pe amândoi deodată să vă rugați pentru cei slabi pentru care Cristos a murit (cf. 1 Co 8, 11) și care, în marea lor spaimă, vă privesc acuma ca într-o piesă de teatru a acestei vieți, să nu scrieți unul împotriva celuilalt asemenea lucruri care, deoarece nu le puteți distruge în ciuda acordului vostru, vă vor împiedica să vă puneți de acord și care, chiar dacă veți cădea de acord, vă veți teme să citiți din teama de a nu reaprinde scânteia litigiului. 

    Augustin îl cheamă pe Ieronim la caritate și dialog

    9. Însă eu spun acum Sfinției tale: niciodată nu m-am temut atât de tare de furia ta decât atunci când am citit ceva într-o scrisoare pe care tu mi-ai trimis-o. Nu este vorba despre atât de textul în care vorbești cu privire la Entele și boul obosit și unde îmi dădea mai degrabă impresia că glumeai cu veselie decât că amenințai sub impulsul mâniei, ci mai degrabă textul în care spuneai că ești serios în ceea ce scrii - fără îndoială mi-am depășit atribuțiile atunci când am vorbit, însă nu și teama mea - și unde scriai: "din teama ca răspunsul meu să nu provoace probabil răni și reproșuri meritate". Te întreb: dacă asta se poate întâmpla ce mai căutăm împreună sau de ce mai discutăm pentru ca inimile noastre să afle o pășune în care să nu existe amărăciunea discordiei, nu? Însă nu pot să nu spun ceea ce mi se pare absolut necesar să corectezi în scrierile tale, iar tu de asemenea să faci la fel dar fără să se întrevadă gelozia și să rănească prietenia noastră, în caz contrar să lăsăm deoparte toate acestea și să ne preocupăm de viețile noastre și de mântuirea noastră. Să vorbim despre subiecte care nu stârnesc împotrivire între noi pentru ca nimic din ceea ce construim împreună să nu fie în zadar! (cf. 1 Co 8, 1). În ce mă privește, mă simt departe de această desăvârșire despre care stă scris: "Dacă cineva nu rănește prin cuvânt, atunci acela este desăvârșit!" (Iac 3, 2). Dar eu cred cu tărie că pot cere și obține cu ușurință iertarea de la tine, în milostivirea lui Dumnezeu, dacă cumva te-am șocat cu ceva, iar tu trebuie să mi te deschizi pentru ca, după ce te-am auzit, "să-ți câștigi un frate" (cf. Mt 18, 15). Cu siguranță, distanțele ce ne separă și ne împiedică să ne oferim iertarea reciproc nu constituie un motiv suficient pentru ca tu să mă lași în îndoială. Pe scurt, în domeniul în care dorim să dobândim cunoștințe, dacă știu, dacă cred, dacă presupun că dețin ceva adevărat, însă tu ai o părere și o opinie diferită, atât cât îmi permite Domnul, mă voi strădui să susțin argumentația fără să te ofensez. Cât despre ofensa ta, când îmi voi da seama de furia ta, nu voi implora nimic altceva decăt iertarea de la tine.

    Augustin îi arată lui Ieronim că doar prietenia învinge păcatul

    10. Acum însă cred că nu ar fi trebuit să ai niciun motiv să te încingi așa de tare, decât dacă aș fi spus ceva ce nu trebuia sau dacă nu aș fi spus ceea ce trebuia, deoarece - ceea ce nu mă miră - ne cunoaștem reciproc mai puțin decât suntem cunoscuți de semenii noștri și de prietenii cei mai apropiați. Iar eu trebuie să-ți mărturisesc: mă las mai ușor antrenat de caritatea lor decât oboseala din cauza scandalurilor din această lume și pot să mă odihnesc liniștit fără probleme. Fiindcă simt că acolo se află Dumnezeu în mâinile căruia pot să mă încredințez fără probleme și în care îmi aflu odihna fără probleme. Iar în această lipsă de probleme, pe care o trăiesc din plin, nu-mi este absolut deloc teamă de incertitudinea zilei de mâine a umanității fragile după care gemeam mai sus. Într-adevăr, atunci când simt pe cineva că este înflăcărat de iubirea creștină și că, datorită ei, îmi devine un prieten fidel, tot ceea ce îi încredințez cu privire la proiecte și reflecții, nu le încredințez unui om, ci celui în care trăiește Dumnezeu și în care este prezent Dumnezeu. "Dumnezeu, într-adevăr, este iubire, iar cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu" (1 In 4, 16); dacă se îndepărtează de Dumnezeu, nu poate decât să provoace o durere proporționată cu fericirea ce o simțea pe când trăia în Dumnezeu. Însă, totuși, cel ce din prieten intim a devenit dușman personal poate inventa mai degrabă unele motive ingenioase decât fapte pentru a alimenta mânia. Dar la acest lucru poate ajunge cu ușurință oricine fără să ascundă ceea ce a făcut și fără să facă ceea vrea să ascundă. Fiindcă milostivirea lui Dumnezeu permite celor buni și credincioși să trăiască liberi și fără griji cu prietenii lor ce îi vor avea, indiferent cine ar fi ei, să nu scoată la iveală păcatele celuilalt săvârșite împotriva lor înșiși și să nu săvârșească ei înșiși păcatele pe care le condamnă la alții. Într-adevăr, atunci când un răufăcător inventează o minciună, fie nu este crezut deloc, fie doar reputația lui - deoarece mântuirea nu intră în calcule - este zdruncinată. Însă dacă răul este propagat, dușmanul este intim, chiar dacă nu s-a remarcat prin vorbăria sau cicăleala niciunui prieten intim. Dar care este acel om înțelept care să nu vadă cu câtă răbdare și tu suporți, nădăjduind consolarea conștiinței tale, faptele incredibile ale dușmăniei unuia din prietenii tăi care altădată ți-a fost foarte apropiat și cum ceea ce el aruncă în public împotriva ta și care află poate crezare la câțiva consideri ca fiind "arme de stânga" cu care luptăm împotriva diavolului la fel ca "armele de dreapta" (cf. 2 Co 6, 7)? Totuși aș fi preferat să-l știu mai puțin înarmat în acest sens și mai blând decât tine în această privință. Iată un mare motiv de tristețe și de uimire să vezi că într-o asemenea prietenie se poate ajunge la o așa mare dușmănie. Ar fi o bucurie, chiar una dintre cele mai de seamă, ca dintr-o asemenea dușmănie să se poată reveni la unirea inimilor de odinioară.


    votre commentaire
  • Simbolismul cifrei 666

    Despre acest simbolism s-au scris foarte multe. Aici doresc să aduc în atenția cititorilor doar unele ipoteze și posibilități de interpretare a cestei cifre, plecând de la comentarii patristice.

    Originea cifrei se află în cartea Apocalipsei:

    „Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ: avea două coarne ca de miel şi vorbea ca dragonul. Ea folosește întreaga autoritate a Fiarei celei dintâi, în faţa ei, şi face ca tot pământul şi toţi locuitorii lui să se prosterne înaintea Fiarei dintâi, căreia i se vindecase rana de moarte. Şi face semne mari: face chiar să cadă foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi-i înșală pe locuitorii pământului prin semnele pe care i-a fost dat să le facă înaintea Fiarei, zicându-le celor care locuiesc pe pământ să facă un chip al Fiarei care avea rana [produsă] de sabie şi totuși trăia. Şi i-a fost dat să dea un duh chipului Fiarei, aşa încât şi chipul Fiarei să vorbească şi să facă în aşa fel încât cei care nu se vor prosterna înaintea chipului Fiarei să fie uciși. Ea a făcut ca toţi – mici şi mari, bogați şi săraci, liberi şi sclavi – să pună un indiciu pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul numelui Fiarei sau numărul numelui ei. În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este șase sute șaizeci şi șase (666)” (13, 11-18).

    După cum spune textul, trebuie să înțelegem ceva din această cifră, 666, să fie interpretată cumva, în ea se ascunde un mister pe care cititorul din toate timpurile a fost nevoit să-l înțeleagă într-un fel sau altul. Cele mai fanteziste interpretări au fost trecute în revistă, literale sau pseudo-științifice, în toate domeniile și în toate conspirațiile; cifra 666 a produs spaimă, a câștigat adepți și, în cele din urmă, își păstrează integralitatea misterului său nedeslușit.

    Interpretarea trebuie căutată în altă parte, pe plan simbolic și spiritual. Irineu de Lyon (120/130-202) este Părintele Bisericii care a expus poate cu cea mai mare claritate simbolistica acestei cifre. Pentru acest teolog, la fel ca pentru autorii biblici și autorii contemporani lui, cifrele au o simbolistică aparte, o semnificație, chiar un suflet. Din cele mai vechi timpuri creștine, „7” este cifra perfecțiunii pământești: 4 (cifra lumii create: cele patru puncte cardinale) + 3 (cifra divină prin excelență, fiindcă în creștinism îl reprezintă pe Dumnezeu, Unul și Întreit) = 7. „7” este și cifra creației deoarece totul a fost creat în șapte zile. De câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea, îl întreabă într-o zi Petru pe Isus, oare până la șapte ori? Până la 70 X 7, îi răspunde Isus, adică întotdeauna (cf. Mt 18, 21-22). Cifra „8” este simbolul lumii transfigurate, desăvârșite, în timp ce „6” este simbolul lipsei, neîmplinirii. În ziua a șaptea, spune Biblia, Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea lui (cf. Gn 2, 2). Adică, în ziua a șaptea Dumnezeu contemplă lucrarea sa și se poziționează într-o relație de libertate cu ea, dar și de veșnicie. Odihna lui Dumnezeu este ne-intervenția sa în lume pentru a respecta libertatea locuitorilor ei creați după chipul și asemănarea sa (cf. Gn 1, 26-27), adică dotați cu liberul arbitru. Însă această ne-intervenție nu este pasivă și nici indiferență. Dimpotrivă, este Prezență, Lumină infuză în inima materiei care nu a ajuns încă la transfigurare, la îndumnezeire. Creația nu este singură, ea experimentează permanent o relație care este viață, dinamism, desăvârșire, extaz de iubire vie cu Infinitul.

    Ori, „6” refuză să intre în această dinamică a vieții veșnice și beatifice. „6” refuză desăvârșirea, închide porțile, se închide într-o viziune finită asupra lui însuși. „6” se desprinde de transcendență și, făcând astfel, se închide în sine însuși. În loc să se lase îndumnezeit de iubirea lui Dumnezeu, în loc să se lase purtat pe puntea curcubeului care duce în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde Pământul și Cerul se întâlnesc, „6” se oprește la capătul punții și se declară autosuficient. Bucurându-se de autosuficiența sa uită că îi datorează totul Creatorului și că Acesta îl inundă mereu de iubirea sa. Cel ce se oprește la „6” este contrar lui Cristos care-și dă viața pentru omenirea pe care o iubește mai mult decât orice; este Anticristul, privindu-se doar pe sine fără să-i pese de restul lumii. Contrar stăpânirii vieții și libertății inițiate de Cristos care învinge moartea și deschide omul spre veșnicie, Anticristul nu propune decât sclavia absurdă a morții.

    De ce „6” se repetă de trei ori pentru a ajunge la „666”? Ar trebui să vedem aici principiul cifrei „6” aplicat la cele trei nivele ale ființei umane: trup-suflet-spirit. Dictatura finitudinii și non-sensului odată stabilită, Anticristul poate să-și întindă domnia și tirania sa totală:

    1.     Asupra trupului: nevoind să se deschidă veșniciei, refuzând-o în mod liber și voit, neliniștea morții reușește foarte repede să pună stăpânire pe ființa umană conștientă de fragilitatea sa fizică. Această frică de moarte, despre care Părinții Bisericii vor spune că este cea mai penibilă consecință a căderii în păcat, este o frică ce înmărmurește, o neliniște ce stârnește toate mecanismele pentru a o uita, o durere ce împinge la distrugerea altor vieți pentru a aduna cât mai multe resurse, cât mai multe bunuri într-un reflex cupid de auto-prezervare. Dacă am fi eliberați de frica de moarte, cât rău nu s-ar putea evita! Robia omului de către om, de care se bucură Dușmanul speciei umane, este consecința acestui rău. Anticristul este întrupat în toate sclaviile moderne, în toate semnele ce reduc trupul la un obiect – prostituție, pornografie, droguri, dependență de alcool, etc. Tirania trupului, primul „6”, distruge orice formă de iubire, de caritate sau chiar de empatie vis-a-vis de celălalt. Reduce aproapele la un obiect de exploatat, un lucru de care ne putem folosi și abuza.

    2.     Asupra sufletului: fiecare perioadă de obscurantism – iconoclasm bizantin, protestant, extremiști sau talibani – distruge expresia artistică, amprenta Luminii lui Dumnezeu în lume. Fiindcă rădăcinile care introduc în Sursa Trină produc copaci producători de artă, de frumos, de bucurie, de profunzime a gândirii, toate aceste lucruri pe care Dușmanul le urăște, deoarece fac să se micșoreze domnia lui. El este cel care acționează în practică prin două tehnici de sclavie a sufletului: obscurantismul superstițios și prevestirea idiocrației. Prima este pusă în evidență prin dezvelirea spiritului religios care se opune inteligenței, rațiunii, imaginarului (virtuți care vin de la Dumnezeu), iar a doua este înjosirea masei unse cu doze masive de platitudini și vulgarități scuipate de televiziuni peste tot în lume și de multe site-uri internet. Adevărată otravă pentru suflet, este o contra-cultură nocivă care se distinge, nu de un mesaj contestatar bine construit, nu de o viziune singulară asupra lumii, ci de o acțiune involutivă ce distruge orice cultură și prin consecință orice civilizație. Al doilea „6” distruge orice formă de uimire și de inteligență. Fie cenzurând sau împingând către extreme delicvescența, tirania exersată asupra sufletului permite secătuirea inimilor, taie elanul dorinței de Dumnezeu sau instalează o societate de consum ce va întreține și amplifica tirania trupului, fiecare din cele trei elemente ale lui „666” fiind susținut de celelalte două.

    3.     Asupra spiritului: este o viziune amăgitoare și falsă despre Dumnezeu, despre voința și despre natura sa – represiuni, pedepse, dolorism, discriminări, masochism... Lista este, din păcate, extrem de lungă și dureroasă. Dureroasă, deoarece instinctul omului în demersul său către Dumnezeu ar trebui să rezulte din civilizațiile nemuritoare, extrăgând forțele lor din Izvorul Nemuritor. Într-o revenire a balansoarului, omul are reflexul de a refuza imaginile idolatrice despre un Dumnezeu teribil, înfricoșător, însă cade atunci într-un ateism tot la fel de catastrofic pe planul evoluției lui personale și colective. Trece de la dictatura idolului la refuzul conștient al originii lui și al destinației lui divine. Al treilea „6” este poate cel mai teribil dintre toți, fiindcă zidește ziduri între Creator și creatura sa iubită. Din Tată Prea iubitor și personal, cum este în realitate, Dumnezeu devine, într-un spirit pervertit, un supraveghetor de școală, un jandarm, un urmăritor sau, invers, o energie mecanică diluată sau un mare neant.

    Triplul „6” este o treime hulitoare și inversată. Mai mult decât un simbol, este o emanație vomitată de abis, centru spiritual al urii și involuției. Forță profană, energia triplă a entropiei foarte prezentă în universul nostru, se infiltrează peste tot ca o pată de ulei, astfel încât putem considera că suntem într-adevăr un teritoriu ocupat de Dușman. Nicio instituție, nicio conștiință, nicio epocă, nicio civilizație nu este la adăpost; singura noastră speranță este să deschidem brațele Harului care va putea să ne ajute să trecem de la neîmplinirea lui „6” la plinătatea lui „7” pentru a termina cu desăvârșirea lui „8”, transfigurați în sânul dumnezeirii veșnice.


    1 commentaire
  • Sărbătoarea liturgică a sfântului Ieronim, 30 sept. 2019, marchează începutul unui an dedicat acestui mare Părinte al Bisericii, care a lăsat una dintre cele mai bogate moșteniri teologice și cele mai numeroase studii biblice posterității creștine. Acum 1600 de ani trecea în lumea drepților acela care a dat tradiției creștine de expresie latină Biblia în limba Vulgata, adică pe înțelesul acelora care nu aveau acces la limba greacă sau ebraică. Biserica catolică s-a hrănit cu această traducere vreme de secole, iar astăzi, chiar dacă Dei Verbum (C.V. II) a încurajat traducerea Sfintei Scripturi în toate limbile poporului creștin, textul Bibliei Vulgata rămâne de referință în lumea catolică, așa cum textul Septuagintei (LXX) rămâne o referință pentru tradiția ortodoxă. În acest an jubilar, Papa Francisc a simțit nevoia, de a invita poporul creștin dreptcredincios să se familiarizeze tot mai mult cu nesecatele comori spirituale conținute în textele Sfintelor Scripturi. Însuși sfântul Ieronim spunea că: "A ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos", de aceea Papa Francisc insistă în acest document, cu valoare normativă pentru Biserica Catolică, să se organizeze o zi a Cuvântului Domnului, Duminica a III-a din timpul ordinar al anului liturgic, pentru ca toți credincioșii să fie tot mai sensibilizați cu bogăția conținută în Revelație, să se roage cu texte din Biblie și să se deprindă cu îndeltniciri adecvate pentru modelarea vieții creștine în funcție de învățăturile din Sfânta Scriptură. Redau aici o traducere cât mai fidelă a textului Sfântului Părinte și vă invit pe toți cei care doriți să vă lăsați surprinși de comorile ascunse în acest "ogor sfânt" să vă îndemnați și să vă întreceți în citirea, meditarea și împărtășirea Cuvântului Domnului pentru ca viața să devină o rugăciune sub privirile Tatălui Milostiv, Fiului Mântuitor și Duhului Sfințitor, AMIN!

    Scrisoare apostolică sub formă de

    «MOTU PROPRIO»

    A Suveranului Pontif Francisc

    APERUIT ILLIS 

    Prin care este instituită
    DUMINICA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 

     

    1. „Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile” (Lc 24, 45). Acesta este unul din ultimele gesturi înfăptuite de Domnul înviat, înaintea înălțării sale la cer. Apare discipolilor în timp ce sunt întruniți în același loc, frânge pâinea și le deschide mintea ca să priceapă Sfintele Scripturi. Acestor oameni înspăimântați și decepționați, le revelează sensul misterului pascal: adică, conform proiectului veșnic al Tatălui, Isus trebuia să sufere și să învie din morți pentru a oferi convertirea și iertarea păcatelor (cf. Lc 24, 26.46-47) și promite darul Duhului Sfânt care le va da tăria de a fi martori ai acestor mistere ale mântuirii (cf. Lc. 24, 49). Relația dintre cel Înviat, comunitatea credincioșilor și Sfânta Scriptura este una vitală pentru identitatea noastră. dacă Domnul nu ne introduce în tainele Sfintei Scripturi, ne este imposibil să înțelegem profunzimea ei. Totuși contrariul este la fel de adevărat: fără Sfânta Scriptură, evenimentele misiunii lui Isus și ale Bisericii sale în lume rămân indescifrabile. Pe bună dreptate, sfântul Ieronim scria: „Ignoranța Scripturilor înseamnă ignoranța lui Cristos” (In Is. Prol: PL 24, 17).

     

    2. În concluzia jubileului extraordinar al Milostivirii, cerusem să ne gândim la „o duminică consacrată în întregime Cuvântului Domnului, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă ce izvorăște din acest dialog constant între Dumnezeu și Poporul său” (Misericordia et misera, nr. 7) A consacra în mod special o duminică din Anul liturgic Cuvântului lui Dumnezeu ne permite, întâi de toate, să retrăim în Biserică gestul celui Înviat care ne deschide și nouă comoara Cuvântului său pentru ca noi să putem fi în lume vestitori ai acestei bogății inepuizabile. În acest sens, învățăturile sfântului Efrem Sirul îmi vin în minte: „Cine este așadar în măsură să înțeleagă toată comoara ce se află într-un singur cuvânt al tău, Doamne? Ceea ce noi înțelegem este cu mult mai puțin decât ceea ce nu înțelegem, ca niște oameni însetați care se adapă la un izvor. Perspectivele cuvântului tău sunt numeroase, după cum numeroase sunt și orientările celor care îl studiază. Domnul a colorat cuvântul său cu multe frumuseți pentru ca fiecare din cei care se hrănesc din el să poată contempla ceea ce iubește. În cuvântul său el a ascuns toate comorile pentru ca fiecare din noi să găsim o bogăție în ceea ce medităm” (Comentarii la Diatessaron, 1, 18).

    Prin această scrisoare doresc așadar să răspund la numeroasele cereri care au ajuns la mine din partea poporului lui Dumnezeu pentru ca, în toată Biserica, să se poată celebra în unitatea intențiilor Duminica Cuvântului lui Dumnezeu. A devenit de altfel o practică curentă să se trăiască momente în care comunitatea creștină se concentrează pe marea valoare ce o ocupă Cuvântul lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. În multe Biserici locale s-au născut numeroase inițiative pentru a face ca Sfânta Scriptură să fie accesibilă credincioșilor, fapt ce-i face să fie recunoscători pentru un asemenea dar, îi angajează să trăiască din ea în fiecare zi și îi face responsabili pentru a o mărturisi în deplină coerență.

    Conciliul Vatican II a dat un impuls important în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Constituția Dogmatică Dei Verbum. Din aceste pagini, care merită neîncetat să fie meditate și trăite, reiese în mod clar natura Sfintei Scripturi transmise din generație în generație (cap. 2), inspirația ei divină (cap. 3) care cuprinde Vechiul și Noul Testament (cap. 4 și 5) și importanța ei pentru viața Bisericii (cap. 6). Pentru a face să crească mai mult această învățătură, Benedict al XVI-lea a convocat, în anul 2008, o Adunare Sinodală a Episcopilor pe tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viața și misiunea Bisericii” în urma căruia a publicat Exortația apostolică Verbum Domini care constituie o învățătură inevitabilă pentru comunitățile noastre. În acest document, caracterul performativ al Cuvântului lui Dumnezeu este aprofundat într-un mod special mai ales atunci când din el, în acțiunea liturgică, izvorăște caracterul său specific sacramental. Este bine așadar să nu lipsească niciodată din viața poporului nostru raportul decisiv cu acest Cuvânt viu pe care Domnul nu încetează niciodată să-l adreseze Miresei sale, pentru ca ea să poată crește în iubire și în mărturisirea credinței.

     

    3. Stabilesc așadar ca a treia Duminica din Timpul Ordinar să fie consacrată celebrării, reflecției și proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Această duminică a Cuvântului lui Dumnezeu va veni deci să ia loc într-un moment ideal din această perioadă a anului în care suntem invitați să întărim legăturile noastre cu comunitățile iudaice și să ne rugăm pentru unitatea creștinilor. Nu este vorba doar despre o simplă coincidență temporară: celebrarea Duminicii Cuvântului lui Dumnezeu exprimă o valoare ecumenică, deoarece Sfânta Scriptură indică celor ce se pun în atitudine de ascultare calea de urmat pentru a ajunge la unitatea autentică și trainică.

    Comunitățile vor găsi mijloacele potrivite pentru a trăi această duminică drept o zi solemnă. Va fi foarte important, în orice caz, ca în celebrarea euharistică să se poată introduce textul sfânt în așa fel încât să se sublinieze în mod evident adunării duminicale valoarea normativă ce o deține Cuvântul lui Dumnezeu. În această duminică, în mod special, va fi util să se sublinieze proclamarea lui și să se adapteze omilia în așa fel încât să se scoată în evidență slujirea adusă Cuvântului Domnului. Episcopii vor putea, în această duminică, să celebreze ritul lectoratului sau să încredințeze ministere asemănătoare pentru a reaminti importanța proclamării Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul liturgiei. Este fundamental, într-adevăr, să se întreprindă toate eforturile necesare pentru a forma câțiva credincioși să fie adevărați vestitori ai Cuvântului, având o pregătire adecvată, după cum acest lucru se face de altfel în mod obișnuit pentru acoliți sau miniștri extraordinari ai sfintei împărtășanii. În același fel, preoții în parohii vor putea găsi forma cea mai adaptată pentru a înmâna Biblia, sau una din cărțile ei, întregii adunări, pentru a face să reiasă importanța de a continua citirea ei în viața de zi cu zi, să fie aprofundată și să se roage cu Sfânta Scriptură, referindu-se cu precădere la Lectio divina.

     

    4. Revenirea Poporului lui Israel în țara sa, după exilul babilonian, a fost marcat în mod semnificativ de citirea din cartea Legii. Biblia ne oferă o descriere emoționantă a acestui moment în cartea lui Neemia. Poporul era adunat la Ierusalim pe locul Porții Apelor și asculta Legea. Împrăștiat din cauza deportării, acum se afla adunat în jurul Sfintei Scripturi ca și cum ar fi fost „un singur om” (Ne 8, 1). La citirea cărții sfinte, poporul „asculta” (Ne 8, 3), știind că regăsea în acest cuvânt sensul evenimentelor trăite. Reacția poporului la proclamarea acestor cuvinte a fost emoția nestăpânită și lacrimile: „Esdra citea un text din cartea Legii lui Dumnezeu apoi leviții traduceau, dădeau sensul, și astfel se putea înțelege. Neemia guvernatorul, Esdra care era preot și scrib, și leviții care dădeau explicațiile, au spus întregului popor: Această zi este consacrată Domnului Dumnezeului vostru! Să nu țineți doliu, să nu plângeți!” Fiindcă toți plângeau auzind cuvintele Legii. [...] Nu vă întristați: bucuria Domnului este tăria voastră!” (Ne 8, 8-10). Aceste cuvinte conțin o mare învățătură. Biblia nu poate fi doar patrimoniul unora și cu atât mai puțin o colecție de cărți pentru câțiva privilegiați. ea aparține, înainte de toate, poporului convocat pentru a o asculta și a se recunoaște în acest Cuvânt. Deseori există tendințe care încearcă să monopolizeze textul sfânt restrângându-l la anumite cercuri sau grupuri alese. Nu poate fi așa. Biblia este cartea Poporului Domnului care, în ascultare, trece de la împrăștiere și dezbinare la unitate. Cuvântul lui Dumnezeu unește și face un singur popor.

     

    5. În această unitate favorizată de ascult, păstorii au în primul rând marea responsabilitate să explice și să permită tuturor să înțeleagă Sfânta Scriptură. Deoarece este cartea poporului, cei care au vocația să fie miniștrii Cuvântului trebuie să resimtă cu tărie exigența de a-l face accesibil comunității lor. Omilia, în special, îmbracă o funcție cu totul specială, fiindcă ea deține „un caracter aproape sacramental” (Evangelii Gaudium, nr. 142). A ajuta poporul să intre în profunzime în Cuvântul lui Dumnezeu, folosind un limbaj simplu și adaptat celui care ascultă, permite preotului să ajute de asemenea la „descoperirea frumuseții imaginilor pe care Domnul le folosește pentru a stimula practicarea binelui” (Evangelii Gaudium, nr. 142). Este o oportunitate pastorală ce nu trebuie neglijată!

    Pentru mulți dintre credincioșii noștri, într-adevăr, este unica ocazie ce o au pentru a simți frumusețea Cuvântului lui Dumnezeu și a-l vedea aplicat la propria lor viață de zi cu zi. Așadar, trebuie să se consacre timpul necesar pregătirii omiliei. Nu se poate improviza comentariul lecturilor sfinte. Pentru noi, ca predicatori, ni se cere să nu depășim măsura cu predicile noastre sau cu argumentări străine. Când ne oprim pentru a medita și a ne ruga cu textele sfinte, suntem în măsură să vorbim cu inima pentru a atinge inimile oamenilor care ne ascultă, pentru a spune esențialul care reiese și care aduce rod. Să nu încetăm niciodată a consacra timp și a ne ruga cu Sfânta Scriptură pentru ca ea să fie primită „pentru ceea ce este într-adevăr, nu un cuvânt omenesc, ci însuși Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tes 2, 13). Este de dorit, de asemenea, ca responsabilii de cateheze, în virtutea ministerului ce le este încredințat, să ajute la creșterea în credință, resimțind urgența de a se reînnoi prin familiarizarea cu studiul Sfintelor Scripturi, permițând să favorizeze un adevărat dialog între cei care îi ascultă și Cuvântul lui Dumnezeu.

     

     

    6. Înainte de a se arăta discipolilor închiși în cenacol și a le deschide inteligența pentru Sfintele Scripturi (cf. Lc 24, 44-45), cel Înviat apare la doi dintre ei pe drumul ce ducea de la Ierusalim la Emaus (cf. Lc 24, 13-35). Descrierea evanghelistului Luca subliniază că era în ziua învierii, adică duminică. Acești doi discipoli discută cu privire la ultimele evenimente ale pătimirii și morții lui Isus. Drumul este marcat de tristețea și decepția sfârșitului tragic al lui Isus. Speraseră în El, văzându-L drept Mesia eliberator, însă s-au aflat înaintea scandalului celui Răstignit. Discret, cel Înviat se apropie și merge cu discipolii, însă aceștia nu-l recunosc (cf. Lc 24, 16). Drum făcând, Domnul îi întreabă, dându-și seama că nu înțeleseseră sensul pătimirii și morții sale; îi numește „nepricepuți și grei de inimă în a crede” (Lc 24, 25) și, „începând cu Moise și cu toți Profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele ce se refereau la El” (Lc 24, 27). Cristos este primul exeget! Scripturile din vechime nu au anticipat doar ceea ce El a realizat, ci El însuși a voit să fie fidel acestui Cuvânt pentru a arătă în mod clar unica istorie a mântuirii care află în Cristos împlinirea sa desăvârșită.

     

    7. Biblia, așadar, ca Scriptură Sfântă, vorbește despre Cristos și îl vestește ca fiind Cel care trebuie să traverseze prin suferință ca să intre în slava sa (cf. Lc 24, 26). Nu doar o parte, ci toată Scriptura vorbește despre El. Moartea și învierea sa sunt de neînțeles fără Scripturi. De aceea una din mărturisirile de credință cele mai vechi subliniază faptul că „Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, și a fost înmormântat; a înviat a treia zi, după Scripturi, și i s-a arătat lui Petru” (1 Co 15, 3-5). Deoarece Scripturile vorbesc despre Cristos, suntem în măsură să credem că moartea și învierea sa nu aparțin descrierilor mitologice, ci istoriei și se află în centrul credinței discipolilor săi. Legătura între Sfânta Scriptură și credința credincioșilor este profundă. Deoarece credința provine din ascultare, iar ascultarea este centrată pe cuvântul lui Cristos (cf. Rm 10, 17), invitația care decurge este urgența și importanța că toți credincioșii noștri trebuie să se dedice ascultării Cuvântului Domnului, atât în acțiunea liturgică cât și în rugăciunea și reflecția personală.

     

    8. Călătoria celui Înviat cu discipolii din Emaus se termină cu masa. Călătorul misterios acceptă invitația insistentă făcută de cei doi însoțitori: „Rămâi cu noi, fiindcă seara se apropie, iar ziua e pe sfârșite” (Lc 24, 29). Stând la masă cu ei, Isus ia pâinea, rostește binecuvântarea, o frânge și le-o dă lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut (cf. Lc 24, 31). Din această scenă înțelegem cât de strânsă este legătura dintre Sfânta Scriptură și Euharistie. Conciliul Vatican II ne învață: „Biserica a venerat întotdeauna Sfintele Scripturi la fel cum o face și pentru însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în cadrul Sfintei Liturgii, să ia pâinea vieții de la masa Cuvântului lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos pentru a-l împărți credincioșilor” (Dei Verbum, nr. 21).

    Frecventarea constantă a Sfintelor Scripturi și celebrarea Euharistiei fac posibilă recunoașterea între persoanele care se aparțin. În postura de creștini suntem un singur popor care merge în istorie, întărit de prezența Domnului printre noi, care ne vorbește și ne hrănește. Această zi consacrată Bibliei se dorește a fi, nu „o dată pe an”, ci un eveniment pentru tot anul, fiindcă avem o nevoie urgentă să devenim familiarizați și intimi ai Sfintelor Scripturi și ai Celui Înviat, care nu încetează să frângă Cuvântul și Pâinea în comunitatea celor credincioși. De aceea avem nevoie să intrăm constant în încredere cu Sfânta Scriptură, dacă nu inima va rămâne rece și ochii vor rămâne închiși, loviți de multele forme de orbire. Scriptura și Sacramentele sunt așadar nedespărțite. Atunci când sacramentele sunt introduse și luminate de Cuvânt, se dovedesc a fi cu adevărat scopul unui drum pe care însuși Cristos deschide spiritul și inima pentru a recunoaște acțiunea sa mântuitoare. Este necesar, într-un asemenea context, să nu uităm învățătura care ne vine din Apocalipsă. Aici se spune că Domnul stă la ușă și bate. Dacă cineva aude glasul său și îi deschide, va intra și va cina cu el (cf. Ap 3, 20). Cristos Isus, prin Sfânta Scriptură, bate la ușa noastră; dacă auzim și deschidem ușa spiritului nostru și cea a inimii noastre, atunci va intra în viața noastră și va rămâne cu noi.

     

    9. În Scrisoarea a doua către Timotei, care este într-o oarecare măsură testamentul spiritual al sfântului Paul, apostolul îi recomandă colaboratorului său fidel să frecventeze constant Sfânta Scriptură. Paul este convins că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu; este de folos pentru învățătură, pentru a denunța răul, pentru a ridica și pentru a educa în dreptate” (1 Tim 3, 16). Această recomandare a lui Paul către Timotei stă la temelia argumentării de către Constituția conciliară Dei Verbum atunci când vorbește despre marea temă a inspirației Sfintei Scripturi, o temelie din care izvorăște, în particular, finalitatea mântuitoare, dimensiunea spirituală și principiul întrupării pentru Sfânta Scriptură.

    Reamintind mai întâi recomandarea lui Paul către Timotei, Dei Verbum subliniază: „Cărțile din Scriptură învață cu tărie, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu a voit să-l vadă consemnat în Sfintele Scripturi pentru mântuirea noastră” (nr. 11). Deoarece acestea ne învață în vederea mântuirii datorită credinței în Cristos (cf. 2 Tim 3, 15), adevărurile ce se află în ele sunt spre mântuirea noastră. Biblia nu este o colecție de cărți de istorie, nici cronici, însă ea este orientată în întregime spre mântuirea integrală a omului. Înrădăcinarea de netăgăduit în istorie a cărților conținute în textul sfânt nu trebuie să ne facă să uităm această finalitate primordială: mântuirea noastră. Totul este îndreptat spre această finalitate înscrisă în însăși natura Bibliei, care este alcătuită ca o istorie a mântuirii în care Dumnezeu vorbește și făptuiește pentru a merge în întâmpinarea tuturor oamenilor, pentru a-i mântui din păcat și din moarte. Pentru a atinge acest scop mântuitor, Sfânta Scriptură, sub acțiunea Duhului Sfânt, transformă în Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul oamenilor scris într-un fel uman (cf. Dei Verbum nr. 12). Rolul Duhului Sfânt în Sfânta Scriptură este fundamental. Fără acțiunea sa, riscul de a fi închis în text ar fi întotdeauna un pericol, ușurând astfel interpretarea fundamentalistă, față de care trebuie să rămâne întotdeauna la mare distanță pentru a nu trăda caracterul inspirat, dinamic și spiritual cuprins în textul sfânt. Așa ne reamintește și Apostolul, „litera ucide, însă Duhul dă viață” (2 Co 3, 6). Duhul Sfânt transformă deci Sfânta Scriptură într-un Cuvânt viu al lui Dumnezeu, trăit și transmis în credința poporului său sfânt.

     

    10. Acțiunea Duhului Sfânt nu se referă doar la formarea Sfintei Scripturi, dar este activ și în cei care se pun sub ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este importantă afirmația Părinților conciliari conform căreia Sfânta Scriptură trebuie să fie „citită și interpretată la lumina aceluiași Duh Sfânt prin care a fost scrisă” (Dei Verbum nr. 12). Cu Isus Cristos, revelația lui Dumnezeu atinge împlinirea sa desăvârșită; totuși, Duhul Sfânt continuă acțiunea sa. Efectiv, ar fi reductor să limităm acțiunea Duhului Sfânt doar la natura divin inspirată a Sfintelor Scripturi și la diferiții ei autori. Este necesar să avem încredere în acțiunea Duhului Sfânt care continuă să realizeze forma sa particulară de inspirație atunci când Biserica învață Sfânta Scriptură, când Magisteriul o interpretează în mod autentic (cf. Dei Verbum nr. 10) și când fiecare credincios face propria sa normă spirituală. În acest sens, putem înțelege cuvintele lui Isus atunci când, discipolilor care îi confirmă că au înțeles sensul cuvintelor lui, le spune: „De aceea, orice scrib devenit discipol al Împărăției Cerurilor este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi” (Mt 13, 52).

     

    11. Dei Verbum precizează, în sfârșit: „Cuvintele lui Dumnezeu, trecând prin limbajul oamenilor, au devenit asemenea limbajului oamenilor, la fel cum în trecut Cuvântul Tatălui veșnic, asumând slăbiciunea trupului nostru, a devenit asemenea oamenilor” (nr. 13). Asta înseamnă că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dă formă și sens relației dintre Cuvântul lui Dumnezeu și limbajul omenesc, condiționat de contextele istorice și culturale. În acest eveniment ia formă Tradiția, care și ea este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Dei Verbum nr. 9). Deseori se întâmplă să separăm Sfânta Scriptură și Tradiția, fără să înțelegem că ele împreună sunt unica sursă a Revelației. Caracterul scris al primei nu micșorează cu nimic faptul ca ea să fie pe deplin cuvânt dătător de viață; tot la fel, Tradiția vie a Bisericii, care o transmite neîncetat de-a lungul veacurilor din generație în generație, deține această carte sfântă ca o „regulă supremă a credinței” (Dei Verbum nr. 21). De altfel, înainte ca ea să devină text scris, Sfânta Scriptură a fost transmisă oral și menținută vie datorită credinței unui popor care o recunoștea ca fiind propria sa istorie și principiul identității lui printre celelalte popoare. Credința biblică are ca fundament deci Cuvântul viu, nicidecum o carte oarecare.

     

    12. Când Sfânta Scriptură este citită în același spirit cu cel al autorului care a inspirat-o, rămâne mereu nouă. Vechiul Testament nu este niciodată vechi odată ce îl facem să intre în Noul Testament, deoarece totul este transformat de unicul Duh Sfânt care îl inspiră. Tot textul sfânt deține o funcție profetică: nu privește viitorul, ci prezentul celui care se hrănește din acest Cuvânt. Isus însuși spune foarte clar la începutul ministerului său: „Astăzi se împlinește acest cuvânt al Scripturii pe care l-ați auzit” (Lc 4, 21). Cel ce se hrănește în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu se face, asemenea lui Isus, contemporan persoanelor pe care le întâlnește; nu este ispitit să cadă în nostalgii sterile din trecut, nici în utopii lipsite de consistență din viitor.

    Sfânta Scriptură împlinește acțiunea sa profetică înainte de toate cu privire la cel care o ascultă. Provoacă blândețe și amărăciune. Să ne amintim de cuvintele profetului Ezechiel: când Domnul îl invită să mănânce sulul cărții, el mărturisește: „în gura mea era dulce ca mierea” (Ez 3, 3). Chiar și evanghelistul Ioan, aflându-se pe insula Patmos, retrăiește aceeași experiență ca Ezechiel să mănânce cartea, însă el adaugă ceva specific: „În gura mea era dulce ca mierea, însă, după ce am mâncat-o, a umplut stomacul meu de amărăciune” (Ap 10, 10). Efectul dulceții Cuvântului lui Dumnezeu ne îndeamnă să o împărtășim cu cei pe care îi întâlnim pentru a le spune certitudinea speranței ce o conține (cf. 1 P 3, 15-16). Amărăciunea, dimpotrivă, este deseori oferită atunci când ne dăm seama cât ne este de dificil să trăim Cuvântul într-un mod incoerent, sau chiar este refuzat să fie atins măcar cu degetul, deoarece nu este considerat ca fiind dătător de sens vieții. Este așadar necesar să nu ne obișnuim niciodată cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne hrănim din el pentru a descoperi și a trăi în profunzime relația noastră cu Dumnezeu și cu frații noștri.

     

    13. O altă provocare din Sfânta Scriptură este cea care privește caritatea. Neîncetat, Cuvântul lui Dumnezeu reamintește iubirea milostivă a Tatălui care cere copiilor săi să trăiască în caritate. Viața lui Isus este expresia deplină și perfectă a acestei iubiri divine care nu reține nimic pentru sine însuși, dar se oferă tuturor fără rezerve. În parabola săracului Lazăr găsim o învățătură prețioasă: în timp ce Lazăr și bogatul mor, acesta din urmă, văzându-l pe cel sărac în sânul lui Abraham, cere ca el să fie trimis la frații săi pentru a-i avertiza să trăiască în iubirea față de aproapele pentru a evita ca și ei să ajungă în acele chinuri unde se află el. Răspunsul este unul fără replică: „Îl au pe Moise și profeții, să-i asculte” (Lc 16, 29). A asculta Sfintele Scripturi pentru a practica milostivirea este o mare provocare pentru viața noastră. Cuvântul lui Dumnezeu este în măsură să ne deschidă ochii pentru a ne permite să ieșim din individualismul care ne conduce la asfixie și la sterilitate și în același timp deschide larg calea împărtășirii și solidarității.

     

    14. Unul din episoadele cele mai semnificative ale raportului dintre Isus și discipoli este textul schimbării lui Isus la față. Isus urcă pe munte pentru a se ruga împreună cu Petru, Iacob și Ioan. Evangheliștii își amintesc bine că, în timp ce fața și hainele lui Isus străluceau, doi oameni stăteau de vorbă cu el: Moise și Ilie, care întruchipează Legea, respectiv Profeții, adică Sfintele Scripturi. Reacția lui Petru, la această vedere, este plină de o mirare extraordinară: „Doamne, ce bine e să fim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie” (Lc 9, 33). În acel moment un nor i-a acoperit cu umbra lui și discipolii au fost plini de frică. Schimbarea la față reamintește sărbătoarea corturilor, când Esdra și Neemia citeau textul sfânt poporului, după revenirea din exil. În același timp, ea anticipă slava lui Isus în pregătirea pentru scandalul pătimirii, slavă divină care este în același timp evocată de norul care îi învăluie pe discipoli, simbolul prezenței Domnului. Această schimbare la față este asemănătoare cu cea a Sfintei Scripturi care se coboară pentru a hrăni viața credincioșilor. După cum reamintește Verbum Dei: „În înțelegerea articulației dintre diferitele sensuri ale Scripturii, devine decisiv să înțelegem trecerea de la literă la duh. Nu este vorba despre o trecere automată și spontană; ci este vorba mai degrabă de o depășire a literei” (nr. 38).

     

    15. Pe drumul recepționării Cuvântului lui Dumnezeu ne însoțește Maica Domnului recunoscută fericită pentru că a crezut că se va împlini în ea ceea ce Domnul i-a vestit (cf. Lc 1, 45). Fericirea Mariei precedă toate fericirile rostite de Isus pentru cei săraci, cei mâhniți, cei smeriți, făcătorii de pace și cei persecutați, fiindcă este condiția necesară pentru oricare altă fericire. Niciun sărac nu este fericit pentru că este sărac; devine fericit, asemenea Mariei, dacă crede în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este ceea ce reamintește un mare învățat în Sfintele Scripturi, sfântul Augustin: „Cineva din mijlocul mulțimii, cuprins în mod particular de entuziasm, strigă: Fericit sânul care te-a purtat. Iar el îi răspunde: Fericiți mai degrabă cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează. Este ca și cum ar spune: mama mea, pe care o numești fericită, este fericită tocmai pentru că păstrează Cuvântul lui Dumnezeu, nu fiindcă în ea Cuvântul s-a făcut trup și a trăit printre noi, ci fiindcă ea păstrează Cuvântul lui Dumnezeu însuși prin care ea a fost creată și care, în ea, s-a făcut trup” (Com. Evg. după Ioan, 10, 3).

     

    Duminica Cuvântului lui Dumnezeu să facă să crească în Poporul Domnului religiozitatea și asiduitatea familiară cu Sfintele Scripturi, după cum autorul sacru învăța încă din vremurile străvechi „Cuvântul este lângă tine, este în gura și în inima ta, pentru ca tu să-l pui în practică” (Dt 30, 14)

    Dat la Roma, în catedrala Sfântul Ioan din Lateran, 30 sept 2019, în memoria liturgică a Sfântului Ieronim, la acest început al jubileului de 1600 de ani de la moartea sa.


    « Sacramentalitatea Cuvântului se înțelege prin analogie la prezența reală a lui Cristos sub speciile pâinii și vinului consacrate. Apropiindu-ne de altar și luând parte la banchetul euharistic, noi ne împărtășim în mod real cu trupul și sângele lui Cristos. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare implică recunoașterea lui Cristos însuși prezent care ni se adresează pentru a fi ascultat » Verbum Domini, 56.


    votre commentaire



    Suivre le flux RSS des articles
    Suivre le flux RSS des commentaires