Aici puteți viziona un filmuleț, circa 10 minute, cu înșiruirea tuturor celor care au ocupat Scaunul Apostolic al Sfântului Petru până la Papa Francisc.

https://www.youtube.com/watch?v=305OOQGc2yY

Au mois d'octobre j'ai participé à un colloque international, Hyeronimus noster, dédié à saint Jérôme à l'occasion du 1600-eme anniversaire depuis sa mort, en 419. Il est bien connu que dans les études patristiques, saint Jérôme est incontournable sur plusieurs aspects : la traduction de la Vulgate, l’exégèse biblique, la théologie, la vie monastique, mais aussi la polémique. En effet, il est un des plus grands polémistes du christianisme ancien. Dans ma présentation j'ai essayé de surprendre la polémique entre Jérôme et Augustin à partir de l'interprétation d'un texte biblique, Gal 2, 11-14. Pour mémoire, il s'agit d'une disputatio entre Paul et Pierre, les deux colonnes de l'Eglise. Pierre est à Antioche et il est à table avec des païens ; en voyant arriver quelques fidèles de Jérusalem, il se retire, et, avec lui, également les autres juifs. Paul et Barnabé son scandalisés de cette attitude, et Paul apostrophe Pierre : "Si toi qui est juif, tu te comportes comme un païen et non comme un juif, comment peux-tu forcer les païens à judaïser ?". A partir de cet épisode, Jérôme veut montrer que Pierre et Paul ne se disputent pas en réalité, mais il s'agit bien d'une « dissimulation utile », en vue de corriger un défaut, celui de judaïser les fidèles provenant des gentils, tandis qu'Augustin n'admet, sous aucune forme, que la Bible contienne le moindre soupçon de mensonge et/ou de dissimulation pour qu'ainsi elle n'en perde le crédit. Selon Augustin, Pierre et Paul se sont vraiment disputé afin que Pierre, le corifé des Apôtres, puisse faire preuve d'une des vertus les plus importantes du christianisme, l'humilité : lui qui était plus grand se laissant apostropher par un plus petit. Bonne écoute...

https://www.youtube.com/watch?v=vLKDDTqBSwU&list=PLQuSPzP5TzNF_b5_C6-mgs72kpaA07OIQ&index=5&t=0s

Eusebiu de Cezareea, 265-339, este pionierul genului literar "istorie bisericească" și al "teologiei politice". Actor principal al discuțiilor teologice din secolul al IV-lea, Eusebiu a lăsat moștenire creștinismului o intensă activitate literară, multe din lucrările lui fiind de folos până astăzi istoricilor, filosofilor, exegeților și teologilor deopotrivă. Câteva texte:

Eretici și erezii la Sfântul Ieronim, Chronicon

Eusebiu de Cezareea este primul care lasă posterității o lucrare intitulată Chronicon, un text istoriografic ce rezumă cronologia universală și biblică. Versiunea greacă a lucrării s-a pierdut însă a ajuns până la noi o versiune armenească și una parțială în latină realizată de sfântul Ieronim. Lucrarea lui Eusebiu se compune din două părți: în prima parte face o sinteză a istoriei orientale, având ca bază izvoarele biblice, iar în a doua parte prezintă un tabel sincronic în mai multe coloane ce acoperă perioada de la Abraham (2600 î.Ch.) până în anul 303 d.Ch. Ieronim această a doua parte o traduce în latină și o continuă până în anul 378, anul morții împăratului filo-arian Valens și urcarea pe tronul imperial a niceanului Teodosie cel Mare. Chiar dacă Ieronim strecoară mai multe erori în lucrarea sa, rămâne totuși o operă istorică de mare valoare până astăzi și inspiră nenumărate lucrări istoriografice ale autorilor paleocreștini care au continuat-o, cum ar fi: Prosper de Aquitania, Cassiodor, Victor de Tunnuna

1.     Donatiștii: Donat și donatiștii sunt menționați de două ori de Ieronim

a.     Donat este bine cunoscut în 328, fondator al donatismului, prezent în Africa

b.     În 355 Ieronim spune că Donat a fost alungat din Cartagina; dar se pare că donatiștii au ajuns să fie prezenți și la Roma, unde unii îi numesc „Montenses” și ocupau o biserică din Roma pe una din colinele orașului;

c.     „Montenses” s-ar datora exegezei versetului biblic Hab 3, 3 făcută de donatiști și se bazează pe ecleziologia lor schismatică, identificându-l pe Donat cu imaginea acelui Sfânt (Sanctus), care ajunge de pe muntele întunecat – mons umbrosus, despre care vorbește profetul Habacuc: „Dumnezeu vine din Temán, Cel Sfânt, din muntele Parán, Maiestatea lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda lui”. Vezi, M. Dalvit, „The Ecclesiological Reflection of the Donatists Based on the Habacuc’s Profecy”, în Augustiniana, 63 (2013), p. 173-188.

 

2.     Arienii: sunt numiți pentru prima dată de Ieronim când vorbește despre succesiunea episcopilor de Antiohia, în jurul anului 329;

a.     „La Antiohia, după Tiranus, a fost consacrat al 20-lea episcop Vital, după el Philogonius, căruia îi urmează (al 22-lea) Paulin și după el (al 23-lea) Eustațiu. Începând cu acesta din urmă, constrâns să meargă în exil din cauza credinței lui, arienii au pus mâna pe Biserica Antiohiei rămânând până în prezent stăpâni aici, adică cu (episcopii) Eulalius, Eusebiu, Eufronios, Placilius, Ștefan, Leonțiu, Eudoxiu, Meletius, Euzoius, Doroteus, un alt Meletius. Nu am dat aici și anii lor de episcopat deoarece îi consider mai degrabă dușmani ai lui Cristos decât episcopi”.

b.     Dar cine sunt acești episcopi de Antiohia înșiruiți aici de Ieronim?

                                      i.     Tiranus, episcop de Antiohia între 304 sau 308 până în 314;

                                    ii.     Vital, episcop de Antiohia între 314 și 320; („Vitale di Antiochia” NDPAC)

                                   iii.     Philogonius, episcop de Antiohia între 320 și 324 sau 325; un înverșunat potrivnic învățăturii lui Arie, încă de la începuturi;

                                   iv.     Paulin I, sau Paulin de Tyr, episcop de Antiohia ales după alungarea lui Eustațiu, în 327, și a murit câteva luni după consacrarea sa;

                                    v.     Eustațiu, care fusese mai întâi episcop de Bereea (Alep astăzi), apoi vine la Antiohia în 324, alungat în 327, va muri în exil după anul 343;

                                   vi.     Eulalius, episcop de Antiohia doar câteva luni, moare în 331;

                                 vii.     Eusebiu, însă nu avem nicio informație despre el și despre episcopatul său;

                                viii.     Eufronios, ales de arieni; însă mai întâi arienii se gândiseră la Eusebiu de Cezareea Palestinei, însă acesta refuză din cauza canonului 15 de la conciliul din Niceea (325) care interzice schimbarea episcopilor de la o episcopie la alta; atunci împăratul Constantin i-a propus pe Eufronios, din Biserica Cezareii Capadociei, și pe Gheorghe din Aretusa; este ales Eufronios, însă nu a rămas episcop mai mult de un an și câteva luni, deoarece moare în 332;

                                   ix.     Placilius, pare a fi un nume stâlcit de Ieronim; adevăratul nume al succesorului lui Eufronios pare a fi Philaclus sau Placentius;

                                    x.     Ștefan este succesorul lui Placilius, episcop între 342 și 344, este condamnat și alungat în exil din cauza arianismului său și unui scandal, în 344;

                                   xi.     Leonțiu, discipol al lui Lucian din Antiohia, este succesorul lui Ștefan, episcop din 344 până în 358; Leonțiu este foarte aspru criticat de Atanasie de Alexandria pentru tezele sale ariene; în 355, Leonțiu îl sfințește diacon pe Aetius, căpetenia arienilor din ramura celor mai radicali, însă se supune protestelor credincioșilor împotriva noului diacon și îi retrage ministeriul;

                                 xii.     Eudoxiu, armean de origine, devine promotorul arianismului radical și îi ia sub protecția sa pe Aetius și pe Eunomius; este ales episcop în 358, dar deja în 357 îl vedem prezidând un sinod filoarian unde s-a aprobat formula de la Sirmium; pentru Eudoxiu, Fiul este neasemănător în toate cu Tatăl și neagă nașterea sa din esența Tatălui; mai apoi însă se detașează de arienii radicali și intră în grupul arienilor moderați, fiind recunoscut ca fiind „orthodox” la sinodul de la Constantinopol, din 360, devenind chiar episcop al orașului imperial, rămas vacant după condamnarea lui Macedonius; moare în 370;

                                xiii.     Meletius este succesorul lui Eudoxiu, episcop de Antiohia în anul 354;

                                xiv.     Euzoius este ales succesor pe scaunul Antiohiei în 360, după ce mai întâi fusese diacon în Biserica Alexandriei și foarte apropiat de Arie și de învățătura lui; în 325, conciliul de la Niceea îl condamnă la exil împreună cu Arie; mai apoi scrie însă o scrisoare sub formă de „mărturisire de credință” datorită căreia, un sinod întrunit la Ierusalim, în 335, la care Atanasie refuză să participe, este reabilitat; totuși, în 359, la sinodul din Seleucia se împrietenește mai tare cu filo-arienii și este ales episcop de Antiohia în 360 devenind astfel căpetenia arienilor moderați; în 361 l-a botezat pe împăratul Constanțiu, muribund; în 362, sub împăratul Iulian Apostatul, întrunește la Antiohia un sinod al episcopilor filo-arieni pentru a încerca repunerea în drepturi a lui Aetius, cerându-i doar să ia distanță de arienii radicali; rămâne episcop al comunității ariene la Antiohia până la moartea sa, în anul 375;

                                 xv.     Doroteus este ales succesor pe scaunul Antiohiei de partida ariană și va rămâne episcop până în 381, când edictul imperial al lui Teodosie cel Mare îl alungă din oraș; înainte de a fi episcop, Doroteus, începând cu anul 365, devine episcop de Heraclea (Tracia), fiind de tendință ariană moderată și îl sprijinea pe Demofil de Constantinopol; după plecarea de la Antiohia, Doroteus se retrage în Tracia, apoi merge la Constantinopol pentru a încerca să ocupe scaunul orașului imperial pe care fusese ales ca patriarh Marin, însă nu poate ocupa scaunul patriarcal din diferite motive;

                                xvi.     Meletius este un alt episcop filo-arian pomenit de Chronicon-ul lui Ieronim; Biserica Antiohiei se afla în schismă deoarece existau doi episcopi în același timp, Meletius și Paulin, discipol al lui Lucifer de Cagliari, el fiind căpetenia „micuței Biserici Antiohiene” și care l-a sfinți preot pe Ieronim; Meletius, de origine armeană și prieten cu Acaciu de Cezareea, în 358 sau 360, este ales episcop de Sebaste după ce a fost condamnat episcopul Eustatius, însă credincioșii, fideli lui Eustatius, s-au opus iar Meletius s-a retras la Beroea; în 359 este prezent la sinodul de la Seleucia;

                              xvii.     Când Eudoxiu se transferă la Constantinopol, Meletius, la sfârșitul anului 360, l-a înlocuit la Antiohia, însă câteva luni mai târziu, din cauza tendinței sale anti-ariene, este exilat în Armenia; însă, în 362, revine pe scaunul Antiohiei și se opune deschis episcopului arian Euzoius; tendința filo-ariană a împăratului Valens îl obligă, de două ori (în 365 și în 369) să plece în exil; la moartea lui Valens, în 378, Meletius poate reveni din exil și este susținut de Vasile cel Mare; este primul președinte al conciliului ecumenic întrunit la Constantinopol în 381, însă moare în timpul lucrărilor conciliare;

                             xviii.     Eusebiu, mai întâi episcop de Berytus (azi Beirut) în Fenicia, apoi episcop de Nicomedia sub Constantin cel Mare; deoarece era un mare simpatizant al lui Arie, este condamnat de primul conciliu ecumenic de la Niceea (325) și exilat; totuși, în 328 este rechemat din exil, iar în 337 el este cel care-l botează pe Constantin pe patul de moarte; Eusebiu devine în sfârșit episcop de Constantinopol în anul 339; moare în jurul anului 341.

 

3.   Ieronim vede în Constantin cel Mare un apărător al ereziei ariene și astfel devine deschizător de drum pentru o întreagă serie de împărați filo-arieni care-i vor persecuta pe niceeni până la urcarea pe tron a împăratului Teodosie cel Mare.

a.     „Cruzimea arienilor, susținută de împăratul Constanțiu folosind exilul, întemnițarea și diferite tipuri de tortură, s-a abătut mai întâi asupra lui Atanasie și apoi asupra tuturor episcopilor care au vrut să rămână în ortodoxia niceană”

4.   La moartea împăratului Constantin, în anul 337, Constanțiu – Flavius Iulius Constantius – obține spre guvernarea Orientul și dieceza din Tracia; s-a arătat drept zelos în a-i susține pe arieni; a domnit peste tot Imperiul începând cu anul 350 până la moartea sa, 361, când se pregătea să lupte împotriva rivalului său Iulian, devenit mai apoi împăratul Apostat, proclamat August de puterea armată în anul 360:

a.     „Hermogenes, comandantul armatei, este alungat de mulțimea de la Constantinopol, susținut fiind de împărat și de puterea ariană, voia să-l alunge pe episcopul Paul”.

5.     Nu știm mai nimic despre acest Hermogenes, comandant al armatei în anul 342 fiind susținut de împăratul filo-arian, Constanțiu; Paul este ales episcop de Constantinopol în 332, însă alegerea sa a fost privită cu ochi răi de episcopii din vecinătate; chiar dacă din notița lui Ieronim reiese că Paul ar face parte din tabăra niceenilor, îl găsim totuși printre participanții de la sinodul din Tyr unde a semnat condamnarea lui Atanasie de Alexandria, chiar dacă puțin timp după și el este condamnat și exilat în Pont; la moartea lui Constantin, în 337, Paul revine la Constantinopol, însă este alungat încă o dată iar locul său este ocupat de Eusebiu de Nicomedia; Paul se refugiază la Roma și, murind Eusebiu în anul 342, revine la Constantinopol, însă susținătorii filo-arieni îl propun ca episcop pe Macedonius în locul lui Paul; au loc lupte violente în oraș, iar Paul este exilat mai întâi la Singara, iar apoi la Emesa; Ieronim, probabil, vorbește în acest text despre acest episod dureros; în 344, Paul revine la Constantinopol fiind susținut de credincioși, însă este transferat în ascuns la Tesalonic, aflat sub jurisdicția lui Constant; acesta însă face presiuni asupra fratelui său Constanțiu pentru ca Paul să revină la Constantinopol; evenimentele sunt în defavoarea lui, Constant este ucis de Magneziu iar Constanțiu începe din nou să lupte împotriva lui; în 350 este arestat și transferat la Cucusa, unde a și murit de altfel puțin după.

 

6.   Macedonienii: „De meserie fabricant de țesături de mătase, Macedonius îl înlocuiește pe Paul ca episcop al arienilor; cu el începe erezia macedoniană; Macedonius este alungat din Constantinopol”;

a.     Macedonius este ales deci episcop de Constantinopol după plecarea în exil a lui Paul, în anii 342-348; când Paul revine, Macedonius abdică, însă după moartea lui Paul, în 350/351, revine pe scaunul Constantinopolului până în anul 360, când va fi exilat de ramura arienilor fundamentaliști;

b.     Flaviu Filip – Flavius Philippus – este consul oficial sub Constanțiu, între 344-351, fiu de măcelar care devine notar; în 344 Filip este numit de Constanțiu prefect al Pretoriului din Orient și obține chiar consulatul pentru un an, în 348; politica lui religioasă este cea a lui Constanțiu, favorabilă arianismului; Flaviu este cel care l-a alungat la Tesalonic pe Paul al Constantinopolului și l-a înlocuit cu Macedonius; în 351, din porunca lui Filip, Paul este exilat la Cucusa, în Armenia;

c.     Maximin de Treviri este un om important: Atanasie episcop de Alexandria este primit la el cu mare cinste când este exilat pentru prima dată de Constanțiu.

 

7.   Restabilirea ortodoxiei: „Atanasie revine la Alexandria după ce primește o scrisoare din partea lui Constanțiu”;

a.     Atanasie este susținut de Maximin – Maximinus, 330-346/347, episcop de Treviri în timpul domniei fiilor lui Constantin, unul din cei mai înverșunați anti-arieni; în realitate, Maximin îi oferă găzduire lui Atanasie după ce acesta este victima sinodului din Tir, din 335, sub Constantin, nu sub Constanțiu, unde va rămâne până în 337, anul morții lui Constantin, Constanțiu fiind cel care-l cheamă la Alexandria prin acea scrisoare;

b.     La 26 iunie 345 moare episcopul impus de arieni la Alexandria, Grigore Capadocianul; cu această ocazie Constanțiu restabilește pe scaunul Alexandriei din nou pe Atanasie, aflat în al doilea său exil, la Roma de data aceasta, fiind primit de papa Iulius I; papa îi încredințează o scrisoare către credincioșii din Alexandria pentru a-l primi așa cum se cuvine pe episcopul lor; în drum spre Alexandria, Atanasie îl întâlnește pe Constanțiu la Antiohia unde împăratul îi înmânează o scrisoare pentru credincioșii din Alexandria îndemnându-i să trăiască în pace; revenind la Alexandria, Atanasie trece prin Siria, Fenicia, Palestina și, în cele din urmă, este primit cu mare fast de credincioșii alexandrini pe 21 octombrie 346;

c.     „Eusebiu de Emesa, căpetenia partidei ariene, publică multe lucrări”; această notă a lui Ieronim, povestind un eveniment din anul 347, este unică: Eusebiu este prezentat drept căpetenia arienilor; Eusebiu, născut la Edesa, în Fenicia, în anul 300, era sirian se breaslă, în grec de formare și moare la Antiohia în 359; este unul din discipolii lui Eusebiu de Cezareea Palestinei

d.     cât privește lucrările lui Eusebiu, același Ieronim spune în De viris illustribus: „Printre lucrările sale, cele mai semnificative sunt tratatele Împotriva evreilor, păgânilor și discipolilor lui Novațian, 10 cărți comentând Scrisoarea către Galateni și scurtele, însă numeroase, Omilii asupra Evangheliilor”.

 

8.   Lupte doctrinale pentru orthodoxie: „Moare Maxim, al 40-lea episcop al Ierusalimului după Macarie; după el, arienii iau posesia Bisericii cu Chiril, Eutihie, Chiril a doua oară, Irineu, Chiril a treia oară, Ilarie și Chiril a patra oară. Dintre aceștia, Chiril este sfințit preot de Maxim, iar după moartea sa episcopatul îi este promis de Acaciu, episcopul Cezareii, și de alți arieni, dacă neagă sfințirea preoțească primită prin impunerea mâinilor lui Maxim; slujește ca diacon în Biserică; i se oferă o răsplată ca reparație a nedreptății suferite; îl degradează pe episcopul Heraclius făcându-l preot, acesta fusese numit episcop în locul său de Maxim înaintea morții lui, forțându-i mâna prin persecuții de tot felul”.

a.     Acest eveniment povestit de Ieronim are loc în anul 348 și se referă la sfântul Chiril de Ierusalim; Macarie I fusese episcop al Ierusalimului din 312 până cu puțin înaintea anului 335, și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverșunați potrivnici ai lui Arie înaintea conciliului de la Niceea din 325;

b.     Maxim al III-lea este episcop al Ierusalimului între anii 333-348;

c.     Sfântul Chiril se naște la Ierusalim în 313 sau 315 și moare la 8 martie 387; ca preot al Bisericii din Ierusalim, sfințit de niceanul Maxim, în 348 este consacrat episcop de eusebienii Patrofil de Scitopolis și Acaciu de Cezareea Palestinei, în locul preotului Heraclius; intră în dezacord doctrinal și de jurisdicție cu Acaciu și este depus în 357 la sinodul de la Ierusalim; cu această ocazie eusebienii se văd divizați; Chiril se dă de partea homeousienilor, care în 359 l-au restabilit ca episcop la sinodul de la Seleucia; însă, sinodul de la Constantinopol, din 360, prezidat de Acaciu și de homeeni, l-a depus din nou; după moartea lui Constanțiu, în 362, revine pe propriul scaun episcopal, însă din cauza liniei filo-ariene a lui Valens, este exilat din nou fie în 367 fie câțiva ani după; în 378 revine la Ierusalim și participă la conciliul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381) și este prezent și la sinodul din 382 din același oraș; aici îi este recunoscută validitatea consacrării lui episcopale;

d.     „Liberiu este consacrat al 34-lea episcop al Bisericii romane; fiind constrâns să plece în exil din cauza credinței, tot clerul s-a jurat că nu va accepta un altul; însă când a fost instituit Felix ca episcop de către arieni, mulți au fost cei care au jurat strâmb și, după un an, au fost alungați împreună cu Felix, fiindcă Liberiu, sătul de exil și sprijinind partida ereticilor, revine la Roma ca învingător”

e.     Liberiu este episcop de Roma din 17 mai 352 până la moartea sa, 24 septembrie 366; Felix este episcop roman, deci antipapă, cu numele de Felix al II-lea, din 356 până la moartea sa, 22 noiembrie 365; papa Liberiu întrunește un sinod la Roma pentru a regla problema sfântului Atanasie, însă sinodul nu izbutește; de aceea face apel la Constanțiu pentru a întruni un sinod la Aquileia; Constanțiu însă al condamnă pe Atanasie de două ori: la sinodul din Arles (353) și la sinodul din Milano (355); Liberiu nu poate accepta o asemenea sentință și este trimis de Constanțiu în exil în 357, în Tracia – sfântul Ieronim fixează acest exil în 356;

f.      Constanțiu poruncește prefectului Romei, Flaviu Leonțiu să-l aresteze pe papa Liberiu; exilat în Tracia, în locul său împăratul îl numește pe arhidiaconul Felix; papa este aspru persecutat și cade grav bolnav de aceea acceptă decizia împăratului Constanțiu care-i permite revenirea pe scaunul episcopal al Romei, unde este primit cu mare fast de credincioși, obligându-l pe Felix al II-lea să plece; sub domnia lui Iulian Apostatul (361-363) Liberiu, într-o scrisoare către episcopii din Italia (362-363) și într-un răspuns episcopilor orientali (366) se declară fără rezerve favorabil Crezului de la Niceea, din 325;

g.     Într-o notă cu privire la evenimente din anul 354, Ieronim spune: „Episcopii din provinciile galice, Paulin și Rodin, sunt constrânși să plece în exil pe motiv de credință”; despre Paulin de Treviri, Ieronim spune că în anul 358 moare în exil, în Frigia; Paulin fusese sfinți preot de Maximin de Treviri, iar în 347 este consacrat episcop de Treviri; în timpul discuțiilor dintre Arie și Atanasie, Paulin este de partea lui Atanasie, care găsise ospitalitate la Treviri; în 353, Constanțiu întrunește un sinod la Arles în timpul căruia discipolii lui Arie au prezentat un document din partea împăratului prin care Atanasie era condamnat; în plus, Constanțiu mai dăduse un edict prin care episcopii care nu acceptau condamnarea lui Atanasie erau amenințați cu persecuția și exilul; toți episcopii prezenți la Arles au semnat condamnarea lui Atanasie, mai puțin episcopul Paulin, care este exilat în Frigia, unde și moare de altfel, în 358;

h.     Rodin – Rhodianus – este episcop de Tolosa între anii 350-358; sursele istorice sunt nesigure cu privire la sinodul care l-a trimis în exil pe rodin; Ieronim ar susține că este vorba despre sinodul din Arles, din 353; Rufin din Aquileia și istoricul Sozomen, vorbind despre un sinod ținut înaintea celui de la Rimini, numesc cinci episcopi, printre care și rodin, condamnați la Milano în 355; la ei se adaugă și Ilarie de Poitiers, acest fiind însă trimis în exil la o altă dată (Rufin, HE I, 20; Sozomen HE IV, 9, 1-4); Supliciu Sever, vorbind despre sinoadele din Arles, Béziers și Milano, nu spune exact când Rodin se opune împăratului Constanțiu – poate după sinodul din Milano – însă vorbește despre Rodin împreună cu episcopul Ilarie de Poitiers, văzând că episcopul de Tolosa urmase exemplul lui Ilarie în a se opune sistematic deciziile imperiale; în plus, Supliciu Sever ne mai spune că sub consulii Arbitionus și Lollianus, Ilarie și Rodin iau drumul exilului, iar Rodin moare în exil în Frigia; în sfârșit, Ilarie de Poitiers vede în sinodul din Béziers, din 361, adunarea în timpul căreia Rodin se opune lui Constanțiu;

i.      Arienii și Constanțiu îi condamnă la exil pe Eusebiu, episcop de Vercelli, Lucifer de Cagliari, Dionisie de Milano, Pancrațiu, preot roman, și Ilarie, un diacon;

j.      Eusebiu de Vercelli, născut în Sardegna în 283, moare la Vercelli în 371, este primul episcop de Vercelli și unul din principalii antagoniști al ereziei ariene; este trimis de papa Liberiu, împreună cu episcopul de Cagliari, Lucifer, în misiune la împăratul Constanțiu pentru a-i cere întrunirea unui sinod care să pună capăt controversei ariene; adunarea are loc la Milano în 355, însă majoritatea episcopilor este ariană și este susținută de Constanțiu, iar Eusebiu refuză să semneze deciziile; împăratul îl trimite în exil la Scitopolis în Palestina, apoi în Capadocia și, în fine, în Tebaide; la moartea lui Constanțiu, în 362, Iulian îi permite să revină pe scaunul său episcopal; în 362, Eusebiu participă la sinodul din Alexandria, întrunit și prezidat de Atanasie, unde se decide iertarea și primirea în comuniunea Bisericii a arienilor căiți;

k.     Lucifer, născut la Cagliari, la sfârșitul secolului al III-lea, moare la Cagliari în 370, este episcop al orașului natal; combate împotriva lui Arie și se opune condamnării lui Atanasie la sinodul de la Milano, din 355; este condamnat de Constanțiu la exil în Siria, apoi în Palestina și, în cele din urmă, în Egipt; Iulian publică un edict în 362 prin care permite episcopilor exilați să revină în episcopiile lor; în același an, sfântul Atanasie întrunește un sinod la Alexandria pentru a pune capăt discuțiilor dogmatice și îl invită și pe Lucifer, care merge în Antiohia unde consacră episcop pe Paulin, care-l susținea pe Eustațiu, unul din susținătorii ortodoxiei niceene; revenit la Cagliari, Lucifer se opune deciziilor de la Alexandria de a-i reintegra pe episcopii arieni căiți; la ideile lui sunt atrași mai mulți discipoli, inițiind astfel ceea ce a rămas în istoria Bisericii sub numele de „schisma luciferiană”;

l.      Dionisie, născut probabil la Milano, mort în Capadocia, este episcop de Milano din 349, urmând lui Eustorgiu I, până la condamnarea sa din 355; participă la sinodul de la Milano din 355 întrunit cu scopul de a-l condamna pe Atanasie; fiind în raporturi bune cu împăratul Constanțiu, Dionisie semnează condamnarea lui Atanasie; însă, după ce vine de la Vercelli episcopul Eusebiu care, invalidând condamnarea, impune episcopilor prezenți mărturisirea de credință niceană, Constanțiu poruncește să fie reînnoită condamnarea; știind că aceste decizii nu sunt conforme cu cele hotărâte la Niceea (325), Dionisie de Milano, Eusebiu de Vercelli și Lucifer de Cagliari refuză să-și de acordul și sunt exilați; Dionisie este trimis în Capadocia iar scaunul episcopal de Milano este ocupat de arianul Auxențiu;

m.   „Ilarie, episcop de Poitiers, exilat în Frigia în urma unui complot pus la cale de Saturnin, episcop de Arles, și de arienii vecini lui, scrise cărți despre religia noastră”

n.     Ilarie de Poitiers, născut la Poitiers, în 315, mort la Poitiers în 367, este episcop de Picatvium, azi Poitiers, în Franța; în 356, sinodul din Béziers, convocat de episcopi filo-arieni, îl condamnă pe Ilarie fiindcă a refuzat comuniunea cu Valens, Ursaciu și Saturnin de Arles, și este exilat în Frigia de Constanțiu;

o.     Saturnin, episcop de Arles – 347?-360 sau 361 – sprijină politica ariană a lui Constanțiu și îl condamnă pe Ilarie de Poitiers în 356; Saturnin este condamnat la rândul său de sinodul din Paris, în 360 sau 361;

p.     Apoi sunt convocate sinoadele de la Rimini și Seleucia în Isauria, unde este condamnată credința străbună a Părinților, mai întâi prin trădarea celor 10 delegați, apoi de toți participanții – este nota lui Ieronim cu privire la aceste sinoade.

 

9.     Sinoadele din Rimini și Seleucia:

a.     Sinodul din Rimini se deschide în prezența a circa 400 de episcopi, la începutul lunii iunie în 359 și este convocat de împăratul Constanțiu pentru partea occidentală a imperiului să se discute cu privire la diferite poziții teologice – ortodoxe și filo-ariene – apărute între 357-358; la Seleucia se întrunește în paralel un alt sinod la care sunt convocați episcopii din partea orientală a imperiului;

b.     La Rimini, Restitutus de Cartagina este desemnat să prezideze lucrările, papa Liberiu fiind absent; episcopii din partida minoritară a arienilor, Valens de Mursa, Ursaciu de Singidunum (azi Belgrad) și Germinius de Sirmium au condamnat încă o dată homoousios nicean și au optat pentru aprobarea unui Crez filo-arian prezentat la Sirmium la 22 mai 359; este confirmat însă Crezul de la Niceea la 21 iulie 359 iar Valens și cei din partida lui sunt excomunicați; se formează o ambasadă în fruntea căreia se află Restitutus pentru a merge la Constantinopol la împăratul Constanțiu pentru a-i transmite personal deciziile sinodului;

c.     Constanțiu nu acceptă termenul homoousios; delegația este trimisă la Nike, unde Valens îi constrânge pe occidentali să semneze un Crez conform căruia Fiul este mărturisit ca fiind asemănător Tatălui după Scripturi;

d.     Delegația revine la Rimini și occidentalii, constrânși și maltratați, acceptă pe rând așa zisa formulă de la Rimini, în care Fiul este definit asemănător Tatălui, iar termenii homoousios și homoiousios sunt condamnați; formula de la Rimini putea fi acceptată și de arieni, de aceea sinodul este considerat a fi încă o victorie a discipolilor lui Arie;

e.     La Seleucia în Isauria – Asia Mică – sinodul se deschide la 27 septembrie 359 și durează câteva zile doar; participă circa 160 de episcopi majoritari arieni, lucrările fiind prezidate de Eustațiu de Sebaste, Eleusius de Cizic și Silvan de Tars; se impune formula filo-ariană de la Antiohia, din 341, și este condamnată cea prezentată de Acaciu de Cezareea care nu accepta nici termenii homoousios nici homoiousios, nici anomoios și îl considera pe Fiul asemănător Tatălui; deciziile sinodului sunt comunicate în octombrie împăratului Constanțiu care, având o înclinație pentru formula lui Acaciu, nu vede cu ochi buni aceste decizii;

f.      Între timp ajunge însă vestea că episcopii întruniți la Rimini au acceptat, chiar dacă forțați, formula simpatizată de Constanțiu; atunci, împăratul i-a obligat și pe episcopii de la Seleucia să semneze formula de la Rimini.

 

10.  Originile ereziei pneumatomahe:

a.     „Ilarie revine în provinciile galice după ce, la Constantinopol, oferise lui Constanțiu o carte în apărarea”; probabil este vorba despre Contra Constantium Augustum; în 359, Ilarie scrie Liber II ad Constantium; după sinodul de la Seleucia, Ilarie merge la Constantinopol și face lui Constanțiu o propunere: să-i permită o confruntare cu Saturnin de Arles, principalul responsabil de condamnarea lui Ilarie la sinodul de la Beziers; împăratul nu dă curs acestei solicitări, atunci Ilarie scrie o lucrare intitulată Liber contra Constantium, unde filo-arianul Constanțiu este prezentat drept unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinilor;

b.     „Aproape fiecare Biserică din lume este coruptă în numele păcii și cu complicitatea căpeteniei arienilor”; Ieronim spune astfel situația dificilă în care se aflau niceenii persecutați peste tot în Imperiu de împăratul filo-arian;

c.     Meletius de Sebaste, episcop al armenilor, este transferat la Antiohia de Acaciu și Gheorghe, episcopi arieni, și după un anumit timp, primind preoții care fuseseră suspendați de predecesorul său Eudoxiu, schimbă poziția;

d.     Următoarea notă a lui Ieronim, laudă lucrarea lui Ilarie în apărarea credinței niceene; Atanasie nu acceptă sub nicio formă formulele eretice ale arienilor, respinge orice altă formulă ce nu corespunde celei decretate de cei 318 Părinți: „Datorită lui Ilarie, Galia condamnă îmbârligăturile periculoase de la Rimini”;

e.     În altă notă, Ieronim spune: „După moartea lui Gheorghe pe rug, produsă de o revoltă populară, acest Gheorghe fusese consacrat episcop al arienilor în locul lui Atanasie, acesta din urmă revine la Alexandria”; Gheorghe din Capadocia – sau de Alexandria – este episcopul arian al Alexandriei din 357 până la 24 decembrie 361; o revoltă populară îl constrânge să fugă la Constantinopol pentru a cere ajutor lui Constanțiu care îi dă armata necesară pentru a suprima revolta; din momentul în care Gheorghe a fost investit în mod ilicit, sfântul Atanasie spune că un decret de condamnare a fost redactat împotriva lui Gheorghe de însuși sinodul din Seleucia; moartea lui Gheorghe prin arderea pe rug este consecința fie unei noi revolte populare în Alexandria, fie a morții protectorului său, împăratul Constanțiu, care are loc în ziua de 3 noiembrie 361;

f.      Următoarea notă a lui Ieronim îl laudă pe Paulin de Antiohia și este prezentat ca episcop legitim al acestui oraș - să nu uităm că Ieronim a fost sfințit preot de acest Paulin, căpetenia Micii Biserici din Antiohia: „Eusebiu (de Verceli) și Lucifer (de Cagliari) revin din exil; dintre cei doi, Lucifer, făcând front comun cu alți doi mărturisitori, îl consacră episcop pe Paulin pentru Biserica niceană de Antiohia, preot al episcopului Eustațiu, și care nu s-a lăsat niciodată contaminat datorită comuniunii lui cu ereticii”;

g.     Și următoarea notă a lui Ieronim îl denigrează pe Meletius, văzând în el un sprijin pentru erezia macedoniană: „S-a întrunit sinodul la Antiohia, convocat de Meletius și de partizanii lui; după discuțiile privitoare la respingerea homoousiei și anomeismului, se afirmă dogma macedoniană a homoiousiei, cel de mijloc între cele două”; acest sinod – compus din circa 2o de episcopi din zona siro-palestiniană de tendință homeană și hmeousiană – se întrunește sub cârmuirea lui Meletius, în 363; Părinții sinodali acceptă Crezul de la Niceea (325); în nota trimisă împăratului ortodox Jovian se află explicația termenului homoousios: termenul ar indica faptul că Fiul, născut din ousia Tatălui, este asemenea Tatălui după ousia; așadar, homoousios este înțeles în sensul lui homoiousios;

h.     O altă notă se referă tot la erezia ariană sau chiar pneumatomahă: „Valens, botezat de Eudoxiu, episcopul arienilor, ne persecută”; Eudoxiu de Antiohia, născut la începutul sec. al IV-lea, moare în 370, este armean de origine și devine episcop de Germanicia, de Antiohia, și în cele din urmă de Constantinopol, din 27 ianuarie 360 până la moartea sa; împăratul Valens este botezat de Eudoxiu în 367, cu ocazia războiului împotriva goților; în acelaşi an, Valens promulgă un decret prin care îi trimite în exil pe toți episcopii niceeni care fuseseră deja exilați de Constanțiu, iar mai apoi reintegrați de Iulian Apostatul; despre împăratul Valens, Ieronim spune: „Valens, obligat să părăsească Antiohia, căit târziu, îi recheamă pe toți cei exilați”;

i.      Apoi Ieronim îl laudă pe episcopul Lucifer de Cagliari și pe ceilalți episcopi rămași în credința niceană în pofida persecuțiilor împăraților filo-arieni: „Moare Lucifer, episcop de Cagliari. Precum Grigore – Grigore de Elvira – episcop al provinciilor hispanice, și Filon de Libia, nu a căzut niciodată pradă ereziei ariene”.

 

11.  Eunomieni și aețieni:

a.     Cu privire la eunomieni și aețieni, citim la Ieronim: „La Constantinopol apare Eunomius, discipol al lui Aetius, de la care ia numele erezia eunomiană”;

b.     Eunomius, născut la Dacora, în Capadocia la începutul sec. al IV-lea, moare în 393, este un episcop arian, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai arianismului; studiază teologia la Alexandria sub îndrumarea lui Aetius; Eudoxie îl sfințește diacon și-l recomandă ca episcop de Cizic în 360; un an după această numire, Eudoxie se vede nevoit de Constanțiu să-l suspende pe Eunomius; sub împărații Iulian și Jovian, între 360 și 364, Eunomius se află la Constantinopol, păstrând contactul cu Aetius; în 365, uzurpatorul Procopius se face numit împărat; Eunomius se revoltă împotriva lui Valens, trecând de partea lui Procopius; apoi, Eunomius se stabilește în orașul Calcedon, primindu-l la sine și pe refugiatul Procopius, în 366; în 367 este alungat în Mauritania, însă este rechemat fiind doar la jumătatea drumului; după moartea lui Valens, în 378, revine pe scena discuțiilor teologice; locuiește într-o suburbie a Constantinopolului, celebrând sfintele taine prin case; Teodosie I îl trimite în exil prin ținuturile Dunării, ținuturi cucerite de goți, iar Eunomius este exilat în Capadocia; după moartea lui Eunomius, Eutropius poruncește ca trupul său să fie adus la Tiana, iar lucrările lui să fie arse;

c.     Aetius din Celesiria, cunoscut și sub numele de Aetius de Antiohia, născut în Celesiria, la sfârșitul sec. al III-lea, moare la Constantinopol în 367; lucrează mai întâi ca aurar la Antiohia, apoi se dedică studiului filosofiei și medicinii; este sfințit diacon de Leonțiu de Antiohia în anul 350; la primul sinod din Sirmium, Aetius intră în contrast dialectic cu episcopii semi-arieni, Vasile de Ancira și Eustație de Sebaste, care s-au străduit să-l ridice împotriva lui pe Constanțiu Galul; în 356, Aetius merge la Alexandria cu Eunomius pentru apărarea arianismului, însă este fugărit de împăratul Constanțiu; împăratul Iulian îl cheamă din exil și este consacrat episcop; când Valens devine împărat, în 364, se retrage pe proprietatea sa de pe insula Lesbo, apoi revine la Constantinopol, unde moare în 367;

d.     Ieronim are o părere foarte negativă despre Petru al II-lea, episcop de Alexandria, considerat a fi nicean: „Petru este consacrat al 20-lea episcop al Alexandriei; după moartea lui Valens, a facilitat revenirea ereticilor în așa fel încât unii îl suspectau că schimbarea provine din faptul că ar fi acceptat bani” (Filostorgiu HE, III, 15);

e.     Petru al II-lea este episcop al Alexandriei din 373, moartea lui Atanasie, până la moartea sa, în 381; în 375 este victima unei revolte ariene stârnită de împăratul Valens și de episcopul arian al Antiohiei și este nevoit să se refugieze la Roma; în timpul absenței este înlocuit de arianul alexandrin Lucius care, deja după asasinarea lui Gheorghe Capadocianul, era considerat ghidul arienilor din Alexandria; Petru revine la Alexandria la 30 mai 378, după moartea lui Valens, și urcă din nou pe scaunul său episcopal datorită unui decret papal emis de Papa Damasie I, care-l primise la el; Petru moare doi ani mai târziu; este citat în Edictul din Tesalonic, din 380, promulgat de Teodosie I;

f.      Ultima notă despre arianism este referința la Auxențiu de Milano: „După moartea grea a lui Auxențiu, la Milano este consacrat episcop Ambroziu și sub el toți revin la credința adevărată”; Auxențiu, născut probabil la Durustorum (Silistra), la sfârșitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea, moare la Milano în 374, este episcop de Milano din 355 până la moartea sa; originar din Capadocia, este sfințit diacon de Grigore Capadocianul la Alexandria; apoi ajunge la Milano unde devine discipolul lui Dionisie, episcopul orașului; când Constanțiu îl condamnă pe Dionisie, fiind nicean, Auxențiu, fiind sprijinit de împărăteasa filo-ariană Iustina, este ales episcop de Milano; în 369, Auxențiu este excomunicat de episcopul Romei, Papa Damasie; Auxențiu rămâne însă pe scaunul episcopal de Milano până la moartea sa, fiind înlocuit de Ambroziu, după o dispută între niceeni și arieni;

g.     Despre Aurelius Ambrosius, născut la Treviri, în 339/340, moare la Milano în 397, biograful său Paulin de Nola spune în Vita S. Ambrosii 7-8, că, pentru a-i convinge pe milanezi să nu-l aleagă episcop începe să le spună tot felul de neadevăruri la adresa sa cu privire la imoralitatea vieții lui; însă deoarece credincioșii nu credeau o iota din cele spuse de el, Ambroziu a încercat să fugă; milanezii s-au adresat atunci împăratului Valentinian I și Ambroziu este readus la Milano pentru a fi consacrat episcop, deși era doar simplu catehumen, la 7 decembrie 374.

 

12.  Audienii: În Cronica sa, Ieronim are o notă unde îl menționează pe Audio și partizanii lui, audienii: „Audio crește în importanță în Celesiria, el dă numele său ereziei audiene”;

a.     Audienii sunt o sectă ascetică fondată de Audio, arhidiacon de Edesa, în opoziție cu Biserica oficială cu privire la calculul datei paștelui și la dorința de avere a multora dintre ierarhi; Audio este exilat în ținuturile Ucrainei de azi și începe o lucrare de convertire a goților; Epifan de Salamina, care îi considera pe audieni antropomorfiți, scrie că aceștia acuzau Biserica de faptul că a schimbat data paștelui pentru a asculta mai degrabă de împăratul Constantin; Teodoret de Cyr îi confundă cu gnosticii și maniheii influențați de scrierea apocrifă: Apocalipsa lui Abraham.

 

13.  Fotinienii: Fotinus și adepții lui sunt numiți într-o notă din Cronica lui Ieronim: „Fotinus, care inițiase o învățătură iudaizantă numită fotianism, moare în Galația”

a.     Fotinus de Smirna, născut în Galația în anul 300, moare în Galația în 376, este episcop de Sirmium, oraș din Panonia, rezidența lui Constanțiu; a fost diacon și discipol al lui Marcel, episcopul de Ancyra, și el un băștinaș din Galația; amândoi s-au opus ereziei arienilor; Fotinus este condamnat și de arieni, în 344 la sinodul arian de la Antiohia, și de niceeni, care l-au recunoscut vinovat la două sinoade filo-ariene, cel din Milano (355) și cel de la Sirmium (351), unde se vede depus fiind acuzat de sabelianism și adopțianism; condamnarea definitivă a lui Fotinus și a discipolilor săi este oficială la conciliul de la Constantinopol I (381) și confirmată de episcopul Romei, Damasie I, în 382; totuși, se pare că Fotinus ar fi putut reveni pe scaunul episcopal în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), pentru ca apoi să fie alungat definitiv de împăratul Valentinian I, în 364.

 

În toată această lucrare, Ieronim înțelege să transmită informații credibile cu privire la persoane și fapte. Totuși, când este confruntat cu eretici și cu susținătorii de erezii, împărați sau episcopi, nu face economie să arate, printre linii, propria lui judecată impusă de propriul său caracter. Putem citi printre informațiile lui descrierea unei panorame geo-politice care, în sec. al IV-lea, influențează definirea dogmaticii Bisericii oficiale cu lupte intestine și multă muncă teologică pentru stabilirea și mărturisirea adevărului. Ieronim este un observator fin și pasionat de trăirile din vremea sa. De aceea, nu este doar un traducător dar și cronicar fără pereche. Propria lui opinie este expusă ori de câte ori simte nevoia, fără compromisuri pentru afirmarea adevărului.

 

Bibliografie selectivă:

 

Bazyli DEGÓRSKI O.S.P.P.E. „Eretici ed eresie nel Chronicon di San Girolamo”, în: Vox Patrum, 37 (2017), t. 68, p. 371-398.

Eusebius Caesariensis, Chronicon id est Tem­porum breviarium, ed. Ratdolt, Venetiis 1483; 

-       idem, Chronicorum libri duo, ed. A. Schoene, Beroli­ni 1866-1875;

-       idem, Werke, Bd. 5: Die Chronik, aus dem Armenischen übersetzt, hrsg. Von J. Karst, GCS 20, Berlin, 1911 ; idem, Werke, BD. 7 : Die Chronik des Hieronymus, hrsg. Von R. Helm, 2. Aufl. GCS 47, Berlin, 1956.

[Girolamo] Hieronymi, Opera 15 = Opere di Girolamo 15 : Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Roma, 2014, 209-307.

Camplani A., Atanasio di Alessandria, NDPAC I 622.

Crouzel H. – Odrobina L., Rodanio di Tolosa, NDPAC III 4573-4574.

Dattrino L., Eusebio di Vercelli, NDPAC I 1861-1862.

Forlin Patrucco M., Costanzo II, NDPAC I 1247-1248.

Kannengiesser Ch., Eusebio di Nicomedia, NDPAC I 1857-1860.

Mara M.G, Ambrogio di Milano, NDPAC I 229-235.

MaroneP., Felice II antipapa, NDPAC II 1927.

Pollastri A., Eufronio di Antiochia, NDPAC I 1826.

Samulowitz S., Vitale di Antiochia, NDPAC III 5664-5665.

Sauget J.-M., Massimo, NDPAC II 3116-3118.

Sauser E., Lucifer, Bischof von Calaris, BBKL V 298-301.

Saxer V. – Heid S., Massimino di Treviri, NDPAC II 3116.

Saxer V. – Samulowitz S., Saturnino di Arles, NDPAC III 4768-4769.

Scorza Barcellona F., Vittore di Tunnuna, NDPAC III 5678-5679.

Simonetti M., Acacio di Cesarea, NDPAC I 36-37.

Simonetti M., Aezio di Antiochia, NDPAC I 91-92.

Simonetti M., Antiochia di Siria. II. Concili, NDPAC I 349-350.

Simonetti M., Cirillo di Gerusalemme, NDPAC I 1050-1052.

Simonetti M., Dionigi di Milano, NDPAC I 1443.

Simonetti M., Doroteo di Antiochia, NDPAC I 1508.

Simonetti M., Eudossio, NDPAC I 1823-1824.

Simonetti M., Eulalio di Antiochia, NDPAC I 1833.

Simonetti M., Eunomio di Cizico, NDPAC I 1836-1837.

Simonetti M., Eusebio di Emesa, NDPAC I 1854-1855.

Simonetti M., Eustazio di Antiochia, NDPAC I 1862-1863.

Simonetti M., Euzoio di Antiochia, NDPAC I 1876-1877.

Simonetti M., Filogonio di Antiochia, NDPAC II 1958.

Simonetti M., Fotino di Sirmio, NDPAC II 1998-1999.

Simonetti M., Gregorio di Elvira, NDPAC II 2459-2460.

Simonetti M., Giorgio il Cappadoce, NDPAC II 2170.

Simonetti M., Ilario di Poitiers, NDPAC III 2521-2528.

Simonetti M., Leonzio di Antiochia, NDPAC II 2776.

Simonetti M., Lucifero (luciferiani), NDPAC II 2935-2937.

Simonetti M., Macedonio (macedoniani), NDPAC II 2961-2962.

Simonetti M., Melezio di Antiochia, NDPAC II 3190-3191.

Simonetti M., Paolino di Tiro, NDPAC III 3832.

Simonetti M., Paolino di Treviri, NDPAC III 3832-3833.

Simonetti M., Paolo di Costantinopoli, NDPAC III 3852-3853.

Simonetti M., Pietro II di Alessandria, NDPAC III 4077-4078.

Simonetti M., Rimini (concilio), NDPAC III 4509-4511.

Simonetti M., Seleucia d’Isauria (concilio), NDPAC III 4843-4844.

Starowieyski M., Cirillo di Gerusalemme (Pseudo), NDPAC I 1052.

Studer B., Liberio papa, NDPAC II 2822-2823. 398