KTO a dedicat aproape o ora descoperirii Sf. Atanasie cel Mare, unul dintre cei patru mari "stalpi ai traditiei bizantine": Sf. Atanasie de Alexandria, Sf. Vasile de Cezareea, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Ioan Gură-de-Aur.

Puteti urmari acest reportaj in limba franceza, accesand acest site: https://www.youtube.com/watch?v=KffKqL-Itlw

O particularitate a smochinului este aceea că nici una din foi nu se aseamănă. Smochinul este deseori simbolul poporului Israel. Fructele lui sunt folosite și în medicină, cf. 2 Regi 20, 1-7. Smochinul mai este și simbolul Torah/Legea, deoarece, conform înțelepților, un verset din Torah poate fi citit de „x“ ori și se vor găsi mereu noi explicații, precum și foile smochinului, care nu se aseamănă una cu alta, se poate reveni de 100 de ori asupra aceluiași verset biblic și veți afla mereu lucruri noi și diferite.

În Israel se spune că fiecare verset biblic are 70 de explicații diferite. Se povestește că un rabin, care dăduse de lucru unui discipol, i-a zis: ia acest verset și află-mi 70 de semnificații ale versetului; discipolul începe lucrul, destul de dificil, după care revine foarte mândru fiindcă a găsit cele 70 de semnificații ale textului biblic. Rabinul le-a citit și i-a spus: foarte bine, acum mergi și află a 71-a interpretare; lucrul nu se termină niciodată. De asemenea și smochinul are particularitatea că este un copac mesianic. Prevestește venirea lui Mesia. Este unul din primii copaci care înflorește, cf. Mc 13, 28: când veți vedea realizându-se aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape.

Canonul 1, de la conciliul din Lateran, 5-31 octombrie, 649: Denzinger, nr. 501

Dacă cineva nu mărturisește, conform tradiției Sfinților Părinți, într-un sens specific și adevărat, pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treime în unitate și unitate în Treime, adică un singur Dumnezeu în trei ipostasuri consubstanțiale și în aceeași slavă, iar pentru cele trei persoane o singură și aceeași dumnezeire, natură, substanță, putere, Domnie, regalitate, autoritate, voință, lucrare, necreat, fără început, de neconceput, neschimbat, creatorul tuturor ființelor și care le protejează, să fie anatemă.

Formula dogmatică de la Toledo, noiembrie 765: Denzinger, nr. 525-532

1.     Mărturisim și credem că Sfânta și Negrăita Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, este un singur Dumnezeu prin natură, o singură esență, unică fire, precum și o unica maiestate și putere.

2.     Mărturisim că Tatăl nu este nici născut, nici creat, ci este nenăscut. Nu-și are originea în nici o ființă, din el Fiul primind nașterea și Duhul Sfânt purcederea. El este deci izvorul și originea întregii activități divine.

3.     El este de asemenea Tatăl propriei lui esențe, iar din negrăita lui esență a nat naștere în mod negrăit Fiului, fără a da naștere totuși unui alt lucru decât ceea ce este el-însuși (el, Tatăl, adică ființa sa de negrăit, a dat naștere tot în mod negrăit Fiului din esența sa): Dumnezeu (a născut Dumnezeu), lumina a născut lumina, în el se află deci „orice paternitate în cer și pe pământ” (Ef 3, 15).

4.     Mărturisim de asemenea că Fiul este născut din esența Tatălui fără de început, înaintea tuturor veacurilor și totuși nu a fost creat: fiindcă nici Tatăl nu a existat niciodată fără Fiul, nici Fiul nu a existat fără Tatăl.

5.     Totuși, Tatăl nu este din Fiul precum Fiul este din Tatăl, fiindcă Tatăl nu a primit de la Fiul nașterea, ci Fiul a primit nașterea de la Tatăl. Fiul este deci Dumnezeu născut din Tatăl, însă Tatăl nu este Dumnezeu născut din Fiul. Tatăl Fiului, nu este Dumnezeu prin Fiul. Acesta este Fiul Tatălui și Dumnezeu prin Tatăl. Totuși, Fiul este egal în toate lui Dumnezeu, Tatăl, fiindcă nu are nici început, nici nu a încetat vreodată să se nască.

6.     Credem de asemenea că în Fiul și în Tatăl există o singură esență; de aceea spunem că Fiul este homoousion Tatălui, adică din aceeași esență cu Tatăl; într-adevăr, în grecește, homos înseamnă „una” și ousia, „esență”; amândouă cuvintele unite înseamnă „o unică esență”. Deci trebuie să credem că Fiul a fost generat și s-a născut nu din nimic, ex-nihilo, nici dintr-o altă esență, ci din sânul Tatălui, adică din propria lui esență.

7.     Veșnic este deci Tatăl, veșnic este Fiul. Dacă Tatăl a existat dintotdeauna, dintotdeauna a avut un Fiu al cărui Tată era; de aceea mărturisim că Fiul este născut din Tatăl fără început.

8.     Totuși, același Fiu al lui Dumnezeu, chiar dacă este născut din Tatăl, nu-L numim o „parte din natura lui despărțită”, ci spunem că Tatăl perfect dă naștere Fiului său perfect fără să se micșoreze, fără să intervină despărțirea, fiindcă aparține doar divinității să nu aibă un Fiu neegal.

9.     Acest Fiu este Fiul lui Dumnezeu prin natură, nu prin adopție și trebuie să credem că Tatăl nu l-a născut nici prin voință, nici din necesitate, fiindcă în Dumnezeu nu există nici o necesitate și voința nu precedă înțelepciunea.

10.  Credem de asemenea în Duhul Sfânt, care este a trei persoană din Sfânta Treime, este Dumnezeu și egal Tatălui și Fiului, din aceeași esență și din aceeași natură: totuși, nu este nici născut, nici creat, ci purcede din unul și din celălalt, este Duhul amândurora.

11.  Credem de asemenea că Duhul nu este nici nenăscut, nici născut, astfel încât să nu se poată spune că zicându-L nenăscut, am afirma doi Tați, sau zicându-L născut, am predica doi Fii; totuși nu spunem că este doar Duhul Tatălui, ci în același timp Duhul Tatălui și al Fiului.

12.  Fiindcă nu purcede din Tatăl spre Fiul, nici nu purcede din Fiul pentru a sfinți creaturile, ci se vede clar că purcede în același timp din unul și din celălalt, fiindcă este recunoscut ca fiind caritatea sau sfințenia amândurora.

13.  Credem deci că Duhul Sfânt este trimis de amândoi, după cum Fiul este trimis de Tatăl; însă nu este considerat a fi mai mic decât Tatăl și decât Fiul, în felul în care Fiul dă mărturie că este mai mic decât Tatăl și Duhul Sfânt din cauza trupului asumat.

14.  În acest fel trebuie vorbit despre Sfânta Treime: nu trebuie spus că este triplă, ci trină. Nu putem spune într-un mod convenabil că Sfânta Treime este într-un singur Dumnezeu, ci că un singur Dumnezeu este Sfânta Treime.

15.  În numele persoanelor care exprimă relațiile, Tatăl se referă la Fiul, Fiul Tatălui, Duhul Sfânt amândurora: când vorbim de trei persoane ținând cont de relațiile lor, credem totuși că există o unică ființă sau esență sau natură.

16.  Nu afirmăm trei esențe după cum afirmăm trei persoane, ci o unică esență și trei persoane.

17.  Într-adevăr, Tatăl este Tată, nu în raport ci sine-însuși, ci în raport cu Fiul; Fiul este Fiu, nu în raport cu sine-însuși, ci cu Tatăl. Tot la fel, Duhul Sfânt nu este în referință la sine-însuși, ci referitor la Tatăl și la Fiul, fiindcă este numit Duhul Tatălui și al Fiului.

18.  Tot la fel, când spunem „Dumnezeu”, nu exprimăm o relație la o alta, precum cea a Tatălui cu Fiul sau a Fiului cu Tatăl sau a Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul, ci „Dumnezeu” se spune în mod deosebit în referință la sine-însuși.

19.  Dacă cineva ne întreabă referitor la fiecare persoană divină, trebuie să mărturisim că fiecare este Dumnezeu. Spunem că Tatăl este Dumnezeu, că Fiul este Dumnezeu, că Duhul Sfânt este Dumnezeu, fiecare în particular; totuși nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu.

20.  De asemenea, spunem că Tatăl este Atot-Puternic, că Fiul este Atot-Puternic, că Duhul Sfânt este Atot-Puternic; totuși nu sunt trei Atot-Puternici, ci un singur Atot-Puternic, după cum mărturisim o singură lumină și un unic principiu.

21.  Mărturisim și credem că fiecare persoană în particular este pe deplin Dumnezeu și că cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu: au aceeași dumnezeire, maiestate, putere unică, nedespărțită, egală, care nu se micșorează în fiecare și care nu se mărește în toate trei la un loc; fiindcă nu este mai mică atunci când fiecare persoană este numită Dumnezeu în particular; nu este mai mare când cele trei persoane sunt numite un singur Dumnezeu.

22.  Această Sfântă Treime, care este un singur adevărat Dumnezeu, nu este în afara numărului însă nu este nici închisă în număr. În relațiile persoanelor, numărul apare numaidecât; în esența dumnezeirii, nu putem numi ceva ce ar putea fi numărat. Deci există indiciul unui număr doar când vorbim despre relațiile dintre persoanele divine, însă nu există număr pentru ele, atunci când ne referim la ele-însele.

23.  Deci trebuie un nume de natură acestei Sfinte Treimi, astfel încât să nu poată fi folosit la plural în cele trei persoane. De aceea credem că Scriptura spune: „Mare este Domnul nostru și mare este puterea și înțelepciunea lui nu are număr” (Ps 147, 5).

24.  Nu înseamnă că deoarece spunem că aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu că putem spune și faptul că Tatăl este același cu Fiul sau că Fiul este Tatăl sau că cel care este Duh Sfânt este Tatăl sau Fiul.

25.  Fiindcă cel care este Fiul, nu este Tatăl, iar cel care este Tatăl, nu este Fiul, nici Duhul Sfânt nu este cel care este Tatăl sau Fiul; totuși, Tatăl este același lucru ce este și Fiul, Fiul același lucru ce este și Tatăl, Tatăl și Fiul același lucru ce este Duhul Sfânt, adică un singur Dumnezeu prin natură.

26.  Fiindcă atunci când spunem că Tatăl nu este același care este Fiul ne referim la distincția persoanelor. Însă când spunem că Tatăl este același ce este și Fiul, Fiul același ce este și Tatăl, Duhul Sfânt același ce este Tatăl și Fiul, exprimăm că aceasta aparține naturii sau esenței prin care Dumnezeu este, fiindcă sunt unul în substanță: într-adevăr, facem distincție între persoane, însă nu dezbinăm dumnezeirea.

27.  Recunoaștem deci Sfânta Treime în distincția persoanelor; unitatea o mărturisim datorită naturii sau esenței. Aceștia trei sunt deci una ca natură, nu ca persoană.

28.  Totuși, nu trebuie să ne treacă prin minte că aceste trei persoane ar fi separabile, fiindcă noi credem că niciuna nu a existat niciodată, nu a săvârșit niciodată nimic, nici înainte, nici după cealaltă, nici fără cealaltă.

29.  Sunt nedespărțite într-adevăr atât an ceea ce ele sunt cât și în ceea ce ele fac, fiindcă între Tatăl care dă naștere, Fiul care este născut și Duhul Sfânt care purcede, nu credem că exist un oarecare interval de timp prin care cel care dă naștere ar fi precedat o vreme cel căruia dă naștere, sau cel născut ar fi lipsit celui care l-a născut, sau Duhul Sfânt, purcezând, ar fi apărut ca venind după Tatăl și Fiul.

30.  De aceea declarăm și credem că această Sfântă Treime este nedespărțită și distinctă. Vorbim despre trei persoane, conform a ceea ce au definit Părinții noștri, pentru ca ele să fie cunoscute astfel, nu în sensul că ar fi despărțite.

31.  Fiindcă, facă ținem cont de ceea ce spune Scriptura despre Înțelepciune: „Este strălucirea luminii veșnice” (Înț 7, 26), tot la fel precum vedem că strălucirea nu face decât una cu lumina, în mod nedespărțit, tot astfel mărturisim că Fiul nu poate fi despărțit de Tatăl.

32.  Tot astfel, deoarece nu confundăm aceste trei persoane, a căror natură este nedespărțită, la fel afirmăm că ele sunt cu desăvârșire nedespărțite.

33.  Însăși Sfânta Treime a voit să ne reveleze acest lucru atât de explicit încât, chiar și în numele cu care a voit ca fiecare persoană să fie denumită, nu a permis să putem înțelege una fără cealaltă: Tatăl, într-adevăr, nu poate fi cunoscut fără Fiul, iar Fiul nu ne este revelat fără Tatăl.

34.  Însăși relația, într-adevăr, în denumirea ei personală, împiedică să dezbinăm persoanele, iar atunci când relația nu le numește împreună, ele sunt totuși desemnate împreună. Nimeni nu poate auzi unul dintre aceste nume fără să fie obligat să-l audă și pe celălalt.

35.  Deci acestea trei fiind una și una fiind aceștia trei, fiecare persoană păstrează totuși propria lui proprietate. Tatăl are veșnicia fără naștere, Fiul are veșnicia cu nașterea lui și Duhul Sfânt are purcederea, fără naștere, din veșnicie.

Sfantul Augustin a publicat doua lucrari in care vorbeste despre minciuna: prima o scrie in jurul anului 395, la inceputul episcopatului sau la Hipona, De mendacio, iar a doua o scrie spre sfarsitul vietii sale, în 420, Contra mendacium / Impotriva minciunii. In prima lucrare expune cadrul teoretic despre minciuna si stabileste o clasificare a lor, iar in a doua lucrare vine cu un caz concret in rezolvarea crizei priscilianiste expuse de Consentius episcopului Augustin. Nemultumit de prima lucrare si-a dorit sa o vada distrusa, insa spre finalul vietii, facand analiza critica a intregii sale opere, in Retractationes, o gaseste in biblioteca sa si decide sa nu o distruga, fiind un complement bine venit la cea de-a doua lucrare. In ambele opere lupta impotriva minciunii, chiar daca ligitimeaza anumite cazuri in care minciuna poate fi benefica sau chiar sa salveze vieti omenesti. Inaintea lui filosofii pagani, greci si latini, au vorbit despre minciuna, transmitand mostenirea gandirii lor si Printilor Bisericii dinaintea Sfantului Augustin, in special Clement Alexandrinul, Origen, Ilarie de Poitiers si Ioan Gura-de-Aur. Pierre Sarr, in articolul de fata, propune o reflectie pertinenta pe aceasta tema.

Mitul Minotaurului

Din cartea lui Alain Durel, L’Ile au commencement du monde,

Mediaspaul, Montreal, 2016, p. 15-18.

Regele Insulei Creta, Minos, primise în cadou de la Poseidon un extraordinar de frumos taur alb. Deoarece nu și-a ținut promisiunea de a-l sacrifica zeului mării, acesta din urmă a trezit în inima soției regelui, Pasifae, o pasiune vinovată pentru acest animal. Regina, pentru a-și satisface poftele ei incontrolabile, a cerut, în secret, ajutorul arhitectului Dedaliu, care i-a făurit o minunată proteză erotică. Vaca din lemn a lui Pasifae a făcut, pentru a se împreuna cu taurul alb ceea ce calul lui Ulise va fi pentru a cuceri orașul Troia. Astfel, travestită în bovină, regina a cedat iubirii nestăpânite pentru taurul cel alb și a dat naștere la un monstru, jumătate om jumătate taur, Minotaurul. Pentru a ascunde această ciudată și rușinoasă creatură, Minos i-a cerut genialului Dedaliu să construiască un palat cu săli și coridoare care să se îmbine în așa fel încât să formeze un labirint din care să fie tot atât de dificil de ieșit ca din propriul nostru labirint al dorințelor când, nefiind în stare să le sublimăm, suntem ispitiți să le ascundem în străfundul inimii noastre.

După ce și-a ucis propriul fiu, Androgeus, Minos, care tocmai avusese o victoria împotriva atenienilor, a cerut un tribut de război care consista în a oferi în sacrificiu șapte tineri și șapte tinere în fiecare an Minotaurului. La fel precum orice pasiune naște și se dezvoltă sub jăratecul încins al solitudinii impuse, însă se aprinde imediat ce ocazia se prezintă, monstrul cu capul de taur devora fără scrupule trupurile tinerilor atenieni care-i erau oferiți în sacrificiu. Dacă, din întâmplare, unul dintre ei scăpa, o făcea cu riscul de a muri de foame și de sete parcurgând imensele coridoare întunecoase ale labirintului.

Puțin după ce Theseus a ajuns la Atena, tributul de război ajunge la final pentru a treia oară, iar eroul era atât de captivat de tristețea părinților ai căror copii trebuiau să fie devorați de monstru încât s-a oferit pe sine însuși, în mod voluntar, în locul unei victime. Theseus ajunge în Creta și a știut să-și atragă de partea lui iubirea lui Ariana, fiica lui Minos și a lui Pasifae. După ce s-a informat pe lângă Dedaliu, fiica regelui i-a dăruit lui Theseus o cuvertură țesută cu fir de in pe care trebuia să o despletească intrând în labirint și să re-îmbobineze firul după ce ar fi ucis monstrul pentru a regăsi ieșirea.

Theseus, eroul solitar și apolinian, s-a oferit deci ca victimă, acceptând să împărtășească soarta captivilor din labirint. Precum Cristos din icoanele bizantine ale învierii, rupând încuietorile Hadesului, Theseus i-a eliberat pe tineri și pe tinere, apoi nu a făcut decât să urmeze ieșirea din labirint îmbobinând firul cuverturii pe care i-o dăduse luminoasa Ariana. Apoi s-a folosit de flota regelui Minos pentru a pleca împreună cu fiica lui pe care trebuia să o uite în mod providențial pe insula din Naxos. Literatura a văzut în această uitare un episod al tragediei umane a dorinței: „Căci l-am trădat pe tatăl meu, striga Ariana din lucrarea lui Ovidiu Eroidele, am trădat împărăția supusă sceptrului său îndreptățit, am greșit împotriva acestor două nume atât de scumpe în ziua în care, pentru a-l scăpa de la moartea care a urmat victoriei tale în incinta celor 1000 de retururi, ți-am dat ca și ghid un fir care trebuia să-ți urmeze pașii. Atunci îmi spuneai: „Jur pe însăși aceste pericole, vei fi a mea atâta timp cât vom trăi unul și celălalt”. Trăim și totuși nu sunt a ta, Theseus” (Ovidiu, Eroide, X)

Însă există și o altă versiune a uitării eroului cel nobil, mai spirituală, ce ne este transmisă de unul dintre cei mai de seamă poeți greci: o furtună violentă amenința ambarcațiunea lui Theseus obligându-l să ridice catargul pentru a se îndepărta de coastele insulei Naxos. Din deznădejde, Ariana a voit să se arunce în mare, însă Dionisios a consolat-o înainte de a o cere în căsătorie. Hesiod afirmă acest lucru în opera Theogonia, versurile 947-949: Ariana a fost înălțată la cer, Zeus făcându-i darul nemuririi, pentru a-i fi pe placul lui Dionisios și a-l lua ca soț: „Dionisios cu părul de aur a luat-o ca soție pe splendida blondă Ariana, fiica lui Minos, pe care fiul lui Cronos a scutit-o pentru totdeauna de moarte și îmbătrânire”. Acesta era ultimul său destin, să fie simbolul unirii dintre uman și divin.

Dacă Dedaliu este în același timp arhitectul simulacrului vacii din lemn folosită de Pasifae pentru a-și satisface propriile dorințe taurine și cel al labirintului Minotaurului, geniul lui ne se oprește aici. După cum știe fiecare, el este și inventatorul îndepărtat al aeroplanului. Un fierar iscusit, Dedaliu pare să fi fost instruit în arta sa de Atena în persoană. În stare, după cum am văzut, de lucruri foarte mărețe dar și foarte urâte, Dedaliu a trăit în liniște în Creta până în ziua în care Minos, aflând că o ajutase pe Pasifae să se unească sexual cu taurul cel alb al lui Poseidon, l-a închis în labirint împreună cu fiul său Icarius.

Nu era ușor să scapi din labirint, dar și mai greu era să scapi din Creta, fiindcă Minos pusese o gardă solidă formată din foarte mulți soldați. Orice fugă pe mare fiind imposibilă, nu-i mai rămânea lui Dedaliu decât să inventeze un mijloc pentru a fugi pe calea aerului. Astfel a făurit o pereche de aripi pentru el și una pentru Icarius, penele cele mari fiind cusute, iar cele mici fiind fixate cu ceară. În timp ce fixa aripile lui Icarius, Dedaliu îi spunea fiului său: „Fiule, ai grijă, să nu zbori prea sus, fiindcă soarele va topi ceara, nici prea jos, fiindcă penele se vor înmuia din cauza aburului ieșit din mare”. Este interesant de notat că sfatul lui Dedaliu, care sintetizează întreaga înțelepciune grecească a limitelor – „nimic în plus” – nu se referă doar la riscurile după care aleargă cei ambițioși, dar și cele care-i amenință pe cei mai liniștiți.

Cei doi „aeronauți” și-au luat deci zborul lăsând în urma lor Naxos, Delos și Paros pe partea stângă și au depășit Kalimnos pe partea dreaptă în timp ce Icarius,  încălcând sfaturile tatălui său, s-a ridicat în înălțimi către soare, bucuros că era purtat de aripile lui mari. Când Dedaliu și-a întors privirea, nu l-a mai văzut pe Icarus, ci doar în mare, dedesubtul lui, a observat penele flotând pe valuri. Căldura soarelui făcuse ca ceara să se topească iar tânărul a căzut în mare apoi s-a înecat. Dedaliu s-a reîntors în înălțimi deasupra locului până ce cadavrul a fost ridicat de apă la suprafață, apoi l-a luat și l-a dus pe o insulă învecinată, numită astăzi Ikaria, unde l-a înmormântat.

Conciliul ecumenic de la Ferrara-Florenta, 1438-1439, ramane in istoria Bisericii ca fiind tentativa cea mai evidenta a dorintei de unitate a crestinilor divizati dupa "marea schisma" din 1054. Chiar daca toti participantii, greci si latini, cu exceptia a doi mitropoliti greci, au semnat documentul unirii pe 5 iulie, 1439, și proclamat in greceste si latineste in mod public pe 6 iulie, unitatea nu s-a bucurat de prea multa receptie din partea orientala odata ce mitropolitii au reveni in episcopiile lor. Papa Eugen IV a promulgat bula papala, rodul dezbaterilor conciliare, sub numele Laetentur caeli / Sa se veseleasca cerurile, invitandu-i pe toti crestinii la unitate, armonie, pace si iubire in Dumnezeu, Unul in esenta si intreit in persoane.

De ce nu a supraviețuit unirea Bisericilor

După conciliul de la Florența, 1438-1439?

De Marie-Helene Congourdeau,

Pourquoi les grecs ont rejete l’union de Florence, 1438-1439,

B. Bethouart, M. Fourcade, C. Sorrel. Identités religieuses.

Dialogues et confrontations, construction et déconstruction,

Université du Littoral Cote d'Opale, p. 35-46, 2008.

Printre datele care au jalonat istoria ce a jucat un rol determinant în relațiile dintre creștinii din Orient și cei din Occident, reținem în mod deosebit data rupturii, anul 1054, când au fost lansate anateme de o parte și de cealaltă, Mihail Celularie și delegatul papal, precum și data, de neuitat până astăzi de creștinii orientali, celei de-a patra cruciade, 1204, când occidentalii au jefuit tot ce au întâlnit în cale, inclusiv fieful ortodoxiei, Constantinopolul și când au fost ocupate multe teritorii bizantine până la redobândirea Constantinopolului de către împăratul Mihail VIII, în 11261. În 1274 a avut loc o primă în cercare de unificare a creștinilor, la conciliul de la Lyon unde Mihail VIII, care avea nevoie de alianța cu Papa pentru a se apăra împotriva tentativelor de recucerire a prinților latini, în particular a lui Charles d’Anjou care râvnea după o coroană de împărat latin de Constantinopol, acceptă toate condițiile  puse de papalitate pentru a reface unitatea Bisericilor. Unitatea de la Lyon, realizată în principal pe motive politice, nu a supraviețuit morții împăratului care o semnase. (cf. M.-H. Congourdeau, „Le probleme de l’union greco-latine”, în Histoire du Christianisme VI: Un temps d’epreuves (1274-1449), Paris, Desclee-Fayard, 1990, p. 821-839).

Dimpotrivă, conciliul ținut la Ferrara-Florența, 1438-1439, a fost un adevărat conciliu ecumenic dorit în comun de ambele părți ale creștinismului, oriental și occidental, unde divergențele fundamentale au fost abordate cu franchețe, unde au avut loc discuții teologice serioase și unde s-a ajuns la un acord semnat de ambele părți. S-ar fi putut crede că acest conciliu venea să realizeze ceea ce nu reușise să facă conciliul de la Lyon, unirea de la Florența reușind să fie realizată și dorită de ambele părți. Din păcate, imediat ce delegația orientală a părăsit conciliul și s-a întors în locurile lor, unirea a fost denunțată ca fiind un rău impus de occidentali, majoritate semnatarilor ajungând chiar să renege, unul după altul, propria lor semnătură pusă pe documentul de unitate.

În timp ce majoritatea istoricilor occidentali văd în Florența un adevărat efort pentru a reface unitatea creștinilor, un istoric ortodox a putut scrie, în 1991: „Pentru numeroși ortodocși, conciliul din Florența reprezintă punctul din care schisma între Biserica catolică și Biserica ortodoxă s-a consumat cu adevărat” (N. Lossky, „Climat theologique au concile de Florence”, în G. Alberigo ed. Christian Unity, the Council of Ferrara-Florence 1438/1439, Bibliotheca ephemeridum theologicarum lovaniensium 97, 1991, p. 241-250) Deci avem motive să ne întrebăm de ce grecii au refuzat unirea realizată și semnată de ambele părți la conciliul de la Florența?

I.             Elemente introductive

Curios este faptul că Actele conciliului de la Florența nu s-au păstrat (când Papa Grigore XIII (1572-1585) face căutări să găsească actele conciliului de la Florența, nu le află, conform spuselor lui V. Laurent în prefața Memoriilor lui Silvestru Siropoulos despre conciliul de la Florența (1438-1439), Paris, 1971) Pentru a reconstitui desfășurarea acestui conciliu dispunem de notele lui Andrea de Santa Croce, protonotarul Papei, de însemnările unor notari greci, compilate și integrate într-o povestire de Jean Plousiadenos, un grec unionist posterior conciliului, compilație care a dat falsul nume al Acta graeca, și Memoriilor lui Silvestru Siropoulos, martor și actor la conciliu, care ne descrie desfășurarea lui din punctul de vedere al grecilor. Din păcate, istoricii occidentali au privilegiat prea des Acta graeca, argumentând faptul că Memoriile lui Siropoulos ar fi fost trucate, de parte celor care erau ostili unirii, pe când Acta graeca sunt parțiale, fiindcă autorul lor, nefiind prezent la conciliu, aparține partidei grecilor favorabili unității.

Un articol recent ne oferă un bilanț al istoriografiei concilului din Florența din sec. al XV-lea până în zilele noastre (M.-H. Blanchet, „La question de l’union des Eglises (13^e-15^e s.). Historiographie et perspectives”, Revue des etudes byzantines 61, 2003, p. 5-48). Este suficient să amintim aici principalele linii. Pentru majoritatea istoricilor catolici, conciliul de la Florența prezintă toate garanțiile unui conciliu ecumenic; în timpul desfășurării conciliului au existat adevărate întruniri, negocieri și discuții teologice care au condus la semnarea unui document de unitate validă a creștinilor; grecii au renunțat atunci în mod solemn la schismă; însă, mai apoi, partida antiunioniștilor greci a contribuit la eșecul acestei uniri, punând presiuni asupra mitropoliților greci semnatari ai unirii pentru ca ei să renege semnăturile lor. De partea cealaltă, pentru majoritatea istoricilor ortodocși, latinii au profitat de slăbiciunile Imperiului bizantin amenințați din toate părțile de Imperiul otoman, turcii erau la porțile Constantinopolului, pentru a-i obliga pe greci să se supună Papei; împăratul, care avea nevoie de alianța occidentală, a sacrificat ortodoxia politicii și a făcut presiuni asupra mitropoliților pentru a-i obliga să semneze documentul unirii. Odată ce au scăpat presiunii latine, mitropoliții s-au grăbit numaidecât să revină la ortodoxie. De câteva decenii, istoricii independenți, care nu încearcă să justifice sau să favorizeze una sau alta din aceste două poziții, ci ghidați de criterii pur științifice, s-au interesat îndeaproape acestei probleme; au publicat izvoare inedite și au arătat că întrebarea este mai complexă decât putea ea fi gândită până atunci. În special, au făcut o reevaluare a importanței contextului istoric.

II.          Reîmprospătarea memoriei: contextul și faptele

În 1339, monahul Varlaam a fost trimis la Avignon pentru a negocia cu Papa Benedict XII o alianță împotriva turcilor în schimbul unei apropieri între Biserici. A susținut ideea întrunirii unui conciliu ecumenic, ce ar întruni cele cinci Patriarhate: Roma, Constantinopol, Ierusalim, Alexandria și Antiohia, în scopul realizării unirii care să poată fi acceptată și de credincioși. Papa i-a opus un final de non recepția acestei cereri: ceea ce i se părea just gândirii lui era pur și revenirea grecilor în incinta Bisericii (cf. J. Meyendorff, „Un mauvais theologien de l’unite au XIVe siecle: Barlaam le Calabrais”, în 1054. L’Eglise et les Eglises. Neuf siecles de douloureuse separation entre l’Orient et l’Occident, Chevetogne, 1955, p. 47-64). Timp de un secol, bizantinii vor răspunde la toate demersurile pontificale în favoarea unității, reclamând deseori, însă în zadar, ținerea unui conciliu ecumenic în acest sens. Însă din Occident, din istoria internă a creștinătății latine, că va veni deblocarea acestei situații.

În Occident, la sfârșitul sec. XIV începutul sec. XV, Biserica era divizată de marea schismă care a opus doi sau chiar trei papi. În 1414, conciliul din Constanția s-a întrunit pentru a rezolva această criză o dată pentru totdeauna. Conciliul este dominat de mișcarea conciliaristă dusă de prelații care, convinși de superioritatea conciliului asupra Papei, au impus ținerea regulată a conciliilor. Acesta este cadrul în interiorul căruia se deschid, în 1431, lucrările conciliului de la Bale. Foarte repede, Papa și conciliul din Bale se opun asupra unui punct precis: care este autoritatea supremă în Biserică? În acest context, problema unirii cu grecii devine un joc al puterii: cel al celor două puteri, Papa și conciliul, care va reuși să realizeze împăcarea Bisericilor din Orient și din Occident va dobândi un prestigiu substanțial. Fiecare dintre cele două părți are tot interesul să atragă de partea lor Biserica din Orient. Astfel, criza conciliarității dezleagă nodul problematicii unirii și latinii acordă, în sfârșit, grecilor posibilitatea întrunirii unui conciliu ecumenic.

Imperiul bizantin, a cărei istorie și destin sunt inseparabile de cele ale Bisericii, se află într-o situația foarte delicată. Pe plan exterior, împăratul are absolută nevoie ca Papa să predice o nouă cruciadă pentru a scăpa Imperiul de amenințarea turcă care îl încercuiește tot mai mult. În 1429, Tesalonic, al doilea oraș din Imperiu, cade în mâinile otomanilor. Din Imperiul Bizantin nu mai rămâne decât Constantinopolul și Tracia, precum și o mică parte din Peloponesia, recâștigată în urma unei victorii împotriva francilor, Moreea. Pe plan interior, mai multe partide sunt în confruntare directă din cauza ideilor diferite despre lumea bizantină. Pentru împărat și anturajul lui, alianța cu Papa este unica șansă pentru supraviețuirea Imperiului; sfârșitul Imperiului ar însemna moartea civilizației bizantine; împăratul Ioan VIII își va da toată silința să înlesnească semnarea documentului unirii, indiferent care vor fi condițiile ce i se vor impune. Pe de altă parte, pentru unii intelectuali latinofili, partizani ai unirii creștinilor împotriva turcilor, lumea bizantină nu se identifica cu Imperiul bizantin, ci cu partea occidentală și orientală a creștinătății. Amândouă grupurile au în comun dorința de a realiza unitatea Bisericilor. De partea cealaltă, unii ortodocși, în mod cu totul special puritani, am fi ispitiți să spunem integriști, îi consideră pe latini ca fiind eretici; ei sunt cei care trebuie să se convertească și să revină la credința ortodoxă (Bizanțul, Rusia, Balcanii orientali dar și creștinii din țările islamice aparțin patriarhatelor orientale: Ierusalim, Alexandria și Antiohia) împotriva lumii latine fără repere. Ei știu că ortodoxia va supraviețui, chiar și sub jugul otoman, însă în revanșă ea se va distruge într-o creștinătate unită dominată de Papa. Compusă în mare parte din monahi și din membri ai înaltei ierarhii bisericești, această grupare se sprijină pe latinofobia micuțului popor bizantin care nu a acceptat ocupația latină consecutivă celei de-a patra cruciade, care mai bine de două secole după 1204, în mai consideră încă pe latini ca fiind invadatori mai mult decât ca fiind frați. (vezi deetalii M.-H. Blanchet, Georges-Gennadios Scholarios: un intelectuel orthodoxe face a la disparițion de l’Empire byzantin, Archives de l’Orient chretien 20, Paris, 2008, p. 312-313).

III.       Desfășurarea conciliului (vezi mai multe detalii în G. Alberigo, Les conciles oecumeniques, t. 1: L’histoire, Paris, Cerf, 1994)

Trebuie să ne amintim că bizantinii erau căutați atât de conciliul de la Bale cât și de Papa. Împărații, Manuel II și apoi Ioan VIII, trimit ambasadori la papi și la diferite sinoade; conciliile și papii trimit și ei ambasadori la Constantinopol. Are loc o intensă activitate diplomatică de la un capăt la altul al Mediteranei. În cele din urmă, bizantinii vor alege să se prezinte la conciliu la invitația Papei. Mai multe motive pot fi amintite aici pentru a explica această alegere, în timp ce am putea crede că ecleziologia conciliaristă, opusă exceselor papalității de după reforma gregoriană, era mai apropiată de cea a bizantinilor. Primul motiv este geografic. Părinții conciliari de la Bale refuză să țină adunările conciliare în Italia, fiindcă le este teamă de influența Papei. Atunci ei propun Bale sau Avignon. Însă grecii nu sunt prea atrași de o călători îndepărtată și preferă să rămână în apropierea mării pentru a reveni cât mai ușor și repede în episcopiile lor dacă nevoia o cerea. Pe de altă parte, o intenție mai puțin fericită îi indispun pe greci: în invitația de a veni la conciliu se specifică faptul că vor combate erezia boemienilor (husiții) și că vor ataca și ereziile mai vechi ale grecilor (cf. V. Laurent, Memoires de Sylvestre Syropoulos, p. 143). Acest lapsus pe care delegații conciliari îl atribuie unui secretar îi indispun pe greci care cer să li se explice despre ce erezie sunt acuzați, ei care trăiesc împăcați cu gândul că sunt păstrătorii credinței ortodoxe. Un al treilea motiv este acela că grecii țin la un conciliu ecumenic, adică un conciliu în care să fie reprezentați cei cinci patriarhi însă Papa refuză categoric să fie reprezentat la conciliul organizat de Părinții întruniți la Bale; cum ar putea fi un conciliu ecumenic fără participarea succesorului lui Petru și a sfântului Leon cel Mare? În sfârșit, împăratul nu-și poate ascunde preferința sa pentru o întrunire unde s-ar putea afla în fața unui monarh, Papa, și nu a unei adunări îmbibată de principii democratice. În aceste condiții totul converge spre negocieri cu delegații Papei. Papa promite să trimită un detașament militar pentru siguranța Constantinopolului în timpul absenței împăratului, să pună la dispoziție vapoare pentru a transporta delegația greacă și să finanțeze sejurul grecilor în Italia. Înalta ierarhie grecească, lipsită de teologi, se vede nevoită să consacre în grabă noi mitropoliți, aleși din rândurile intelectualilor laici sau monahi: Visarion devine mitropolit de Niceea, profesorul Marcu Evghenicos mitropolit de Efes și monahul Isidor mitropolit de Kiev.

Odată ce delegația grecească a ajuns pe pământ italian, conciliul propriu zis se desfășoară în două faze. Din februarie 1438 până în ianuarie 1439, Părinții conciliari sunt la Ferrara. După ce au reglat problemele mai delicate, vezi mai jos, au început discuțiile. Prima tema pusă în discuție este cea a purgatoriului, apoi se trece la adaosul lui Filioque în Crezul Niceno-Constantinopolitan (chestiunea lui Filioque include două fațete: prima se referă la teologie purcederii Duhului Sfânt, purcede din Tatăl, așa cum afirmă grecii, sau din Tatăl și din Fiul, așa cum susțin latinii?; a doua fațetă se referă la adaosul termenului Filioque – și de la Fiul – în textul Crezului Niceno-constantinopolitan, pe care conciliul din Efes îl declarase de neatins). Conform grecilor, deoarece conciliul din Efes a interzis modificarea acestui simbol al credinței, nu se poate discuta nici asupra conținutului: latinii sunt în eroare doar datorită faptului că au procedat la un adaos unilateral. Discuțiile sunt în plină desfășurare când lucrările conciliare se întrerup brusc și conciliul se mută de la Ferrara la Florența, pe 10 ianuarie 1439. Motivul oficial al acestui transfer este faptul că ciuma s-a năpustit în Ferrara. Însă motivul adevărat este faptul că, deoarece discuțiile se prelungeau la infinit, grecii sunt în occident de un an, Papa nu mai poate finanța sejurul lor; în aceste condiții, banca familiei Medicis vine cu o ofertă financiară pentru a sponsoriza conciliul dacă-i face onoare să se mute la Florența. Discuțiile au reluat asupra lui Filioque; marile discursuri de la Ferrara sunt înlocuite prin dialoguri mai directe. Cu această ocazie latinii schimbă tactica: deoarece grecii nu recunosc autoritatea argumentațiilor silogistice, vor face apel la mărturiile patristice. Grecii se separă: în timp ce Visarion și Isidor se lasă convinși de argumentele latinilor și acceptă ortodoxia termenului Filioque, Marcu se declară definitiv ostil. În cele din urmă, latinii redactează un text și-l conving pe împărat, pe patriarhul Constantinopolului și majoritatea grecilor să-l aprobe: conform acestui text, latinii erau cu desăvârșire în acord, inspirați de Duhul Sfânt, după cum Părinții latini spun că Duhul purcede din Tatăl și de la Fiul (ex Patre filioque) iar Părinții greci spun că el purcede din Tatăl prin Fiul (ἐκ Πατρὸς διὰ Υἱοῦ), particulele ek (din) și dia (prin) sunt fără îndoială sinonime, astfel încât Filioque este legitim.

Aflându-se în acest punct al discuțiilor, patriarhul Constantinopolului, Iosif II, moare înainte de a semna unirea. Însă discuțiile continuă și după. Problemele legate de pâinea dospită sau nedospită pentru celebrarea Euharistiei sunt discutate foarte rapid (latinii folosesc pâine nedospită pentru Euharistie iar grecii folosesc pâine dospită; pentru latini, transformarea ofrandelor are loc prin cuvintele consacrării, pentru greci rugăciunea epiclezei este cea care joacă acest rol, posterioară cuvintelor consacrării). Discuțiile se împotmolesc atunci când revine chestiunea primatului Papei. Pentru latini, de la reforma gregoriana din sec. XI, Papa deține și exersează o putere directă asupra întregii Biserici; pentru greci, Papa nu este decât primul dintre patriarhi și fiecare Biserică păstrează autonomia proprie. În cele din urmă se ajunge la o înțelegere asupra unui text care acomodează atât primatul papei cât și privilegiile patriarhilor. Decretul de unitate, Laetantur coeli este citit în latinește de cardinalul Cesarini și în grecește de Visarion, devenit purtătorul de cuvânt al „unioniștilor” greci; unirea este semnată pe 5 iulie 1439 de toți participanții, mai puțin Marcu al Efesului și Isaia de Stavropolis, care au părăsit Florența în ascuns. Unirea este proclamată în mod solemn pe 6 iulie în biserica Santa Maria di Fiore, în timpul unei ceremonii liturgice în rit latin. Însă viermii sunt deja în fruct. Marcu al Efesului, unul dintre cei mai influenți dintre greci, nu a semnat; grecii se văd refuzați în dorința de a celebra o ceremonie în rit grec pentru a echivala cu celebrarea din rit latin; Papa propune, în mod nefericit, înlocuirea patriarhului de Constantinopol, Iosif, decedat, cu episcopul Contarini, devenind astfel patriarh latin al Constantinopolului. Plecarea grecilor, nevoiți să ajungă în țările lor pune în pericol actul unirii.

Grecii părăsesc Florența pe 21 iulie 1439. Nu pot pleca de la Veneția decât pe 19 octombrie și ajung la Constantinopol pe 1 februarie 1440. Între timp, Papa –ai creat cardinali pe Visarion și Isidor de Kiev, fără să li se ceara acordul: Visarion află vestea când ajunge la Constantinopol; va fi considerat de compatrioții lui ca fiind un trădător care și-a vândut credința pentru un titlu. Isidor este oprit odată ajuns la Moscova. Însă împăratul Ioan VIII află, ajungând la Constantinopol, că soția sa a murit în absența lui; deprimat din cauza acestei vești neglijează să ratifice actul unirii semnat la Florența. Toate aceste evenimente dau impresia poporului că unirea a avut loc sub presiuni, ca documentul a fost semnat sub amenințări, și că ortodoxia a fost sacrificată în scopul politic. Grecii sunt divizați între ei; semnatarii unirii dezmint semnătura lor unul după altul. În 1440 este ales un unionist ca patriarh de Constantinopol, Mitrofan, fapt ce declanșează revolta anti-unioniștilor condusă de monahi și de Marcu al Efesului, care este succedat de Scholarios, viitorul prim patriarh sub otomani după căderea Constantinopolului. El declară unirea invalidă. În 1451, patriarhul unit Grigore Mammas, confruntându-se cu ostilitatea unei părți a credincioșilor, se vede nevoit să fugă la Roma: nu mai există patriarh la Constantinopol. Unirea va fi totuși proclamată la Sfânta Sofia de cardinalul Isidor al Kievului. Suntem pe 12 decembrie 1452; cinci luni mai târziu, pe 29 mai 1453, Mahomet II cucerește Constantinopolul; Imperiul bizantin dispare; noul patriarh impus de sultan, Gennadios Scholarios, se declară anti-unionist.

IV.         O adevărată întâlnire: exemplul discuțiilor referitor la Filioque

Totuși, Florența reprezintă o adevărată întâlnire între greci și latini; după mai multe secole de neînțelegeri, teologii greci și latini au reușit să compare credințele lor respective și să discute cu franchețe. Să luăm exemplul lui Filioque, principala piatră de poticnire. Problematica aceasta este discutată pe două fronturi: adaosul la simbolul Niceno-constantinopolitan și teologia purcederii Duhului Sfânt. Amândouă aspectele au fost discutate la Florența.

1.    Problematica adaosului la Crezul Niceno-constantinopolitan

La început, grecii nu vor să discute decât despre acest lucru, decisiv pentru ei, deoarece după unirea de la Lyon latinii au voit să-i oblige să schimbe simbolul (subliniem faptul că astăzi, catolicii de rit bizantin, uniți cu Roma, recită Crezul fără Filioque). Adevărate discuții au loc pe marginea acestui subiect. Marcu al Efesului aduce în centrul atenției decizia luată la conciliul de la Efes, în 431, că nimeni nu poate schimba Simbolul definit la Niceea, în consecință, latinii nu au respectat această decizie conciliară și nu aveau dreptul să adauge Filioque la Simbol. La această acuzație, Andrei Chrysoberges, un grec „convertit” la cauza latină, devenit dominican la mănăstirea din Padova și doctor în teologie, spune că o dezvoltare a exprimării Crezului nu înseamnă o adăugire; iar termenul Filioque este o dezvoltare a formulei ex Patre; deci nu poate fi vorba despre un adaos. Visarion, care încă nu este convins de argumentația latină, spune că Filioque este mai mult decât o dezvoltare, fiindcă schimbă concepția teologică a Sfintei Treimi. Ludovic de Pirano, un latin, spune că Biserica romană este liberă să schimbe Crezul pentru a putea face față la noi probleme, fapt ce este de neacceptat pentru greci care văd un raționament circular: se pleacă de la ceea ce se dorește să se dovedească, și anume că Papa nu este un eretic. Mai liniștit, cardinalul Cesarini explică faptul că Părinții de la Efes doreau să păstreze credința de la Niceea, nicidecum cuvintele sau termenii; iar Filioque nu schimbă cu nimic credința; mai mult, simbolul de la Constantinopol fusese deja îmbunătățit față de cel de la Niceea, fapt interzis la Niceea; pentru a afirma această interdicție se bazează pe un document atribuit Papei Liberiu, pe care grecii nu-l cunoșteau, și care astăzi este recunoscut ca fiind un apocrif latin. Marcu al Efesului spune în final că grecii nu cunosc interdicția de la Niceea; înaintea Efesului, nu exista nici o interdicție; mai mult, interdicția de la Efes se referea în mod special la cuvinte, deoarece interzicerea schimbării credinței nu ar fi avut nici un sens. Vedem că în aceste schimburi nimeni nu convinge pe nimeni; totuși, pentru prima dată, are loc o adevărată dezbatere pe această temă teologică precisă.

2.   Argumentația patristică

Un alt exemplu ce arată calitatea dezbaterilor ne este oferit de episodul ce are în centru argumentația patristică (vezi cu mai multe detalii articolul A. Alexakis, „The Greek patristic Testimonia presented at the Counci of Florence (1439) in support of the Filioque reconsidered”, în  Revue des etudes byzantines 58, 2000, p. 149-165). Înțelegând faptul că grecii nu pot fi convinși altfel decât prin mărturia patristică specifică propriei lor tradiții, latinii au adus în centrul atenției un manuscris din Împotriva lui Eunomiu al Sf. Vasile cel Mare. În cartea a treia a cestui tratat polemic se află următoarea frază: Duhul Sfânt deține rangul al treilea, fiind al doilea referitor la Fiul, fiindcă își are obârșia în ființa lui (ἐξ αὐτοῦ). De aici, latinii trag concluzia că însuși Sf. Vasile cel Mare crede că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul. Grecii aduc un contra-argument prezentând un alt text din Sf. Vasile din același tratat și arată că textul Sf. Vasile se oprește la propoziția „al doilea referitor la Fiul”. Versiunea latinilor este deci contrafăcută, deoarece Sf. Vasile nu putea afirma că Duhul Sfânt își află obârșia în ființa Fiului. Chestiunea ar putea fi rezolvată simplu dacă am ști cu certitudine că manuscrisul prezentat de latini ar fi contrafăcut, sau dacă versiunea grecilor ar fi amputată. Alte manuscrise sunt aduse ca mărturie și se constată, în cele din urmă, că latinii dețin cele mai vechi manuscrise. Această argumentație codicologică este suficientă pentru a-i convinge pe umaniștii greci, precum Visarion: manuscrisul cel mai vechi este cel care are cele mai multe șanse să conțină versiunea originală. Din acest moment, partida grecilor este dezbinată. De altfel, odată revenit la Constantinopol, Visarion va căuta prin toate bibliotecile alte manuscrise care vor confirma că manuscrisele cele mai vechi conțin efectiv formula ne-amputată; găsește chiar și manuscrise în care formula cu pricina a fost răzuită: dacă există fraudă, ea se află de partea grecilor.

Însă istoria nu se oprește aici. Ediția critică a textului din Împotriva lui Eunomiu nu conține fraza cu pricina (vezi Basile de Cesaree, Contre Eunome, II-III, SC 305, Paris, 1983); studiul științific al tradiției manuscrise arată efectiv că este vorba despre o interpolare în text, însă foarte veche. Într-adevăr, este ceea ce arată și Alexakis, ajutându-se de o argumentație pe care o expunem și aici, interpolarea a avut loc prin sec. VII de grecii din preajma lui Maxim Mărturisitorul, refugiați la Roma în timpul crizei monotelite. Pe atunci, Papa era unica susținere a adversarilor bizantini ai ereziei monotelite susținută de împărații bizantini și era acuzat de erezie de acești monoteliți din cauza mărturisirii de credință care însoțea scrisoarea sinodală, mărturisire de credință ce conținea Filioque. Astfel, pentru a apăra ortodoxia aliatului lor pontifical, teologii anti-monoteliți au alcătuit niște florilegii cu scopul de a demonstra ortodoxia lui Filioque. În final, a existat într-adevăr o interpolare, iar textul original al Sf. Vasile nu conținea procesiunea Duhului Sfânt „din Fiul”. Grecii aveau deci dreptate: fraza era traficată; însă latinii erau și ei de bună credință, deoarece grecii, cu câteva secole înainte de marea schismă dintre Biserici, au operat o asemenea interpolare apărând o cauză bună.

V.            Adevăratele motive ale eșecului unirii din 1439

1.   Doi adversari de bună credință

Problematica legată de tratatul Sf. Vasile ne arată că în această privință amândouă părțile sunt de bună credință. În realitate, amândouă părțile doresc să răspundă cu ardoare dorinței lui Cristos: „Ca toți să fie una” (In 17, 11). Totuși, amândouă părțile nu împărtășesc aceeași concepție despre unitate. Pentru latini, grecii sunt cei care ar trebui să revină în Biserica Sf. Petru. Papa, Vicarul lui Cristos, este unicul Șef al Bisericii Una; de la reforma gregoriană, el deține simultan auctoritas și potestas asupra întregii Biserici. Până la Vatican II, poziția romană despre unitatea Bisericii va fi rezumată în modul ei cel mai sublim prin această formulă latină: reductio Graecorum / reducerea, sau revenirea grecilor în Biserica catolică. Pentru greci, unirea consistă în împăcarea dintre Bisericile romane și celelalte Patriarhate, conform concepției ecleziologice a Pentarhiei, adică a comuniunii celor cinci Patriarhate, în jurul primului dintre ei, cel al Romei. Unirea Bisericilor trebuie să fie făcută după modelul primului mileniu, când Papa se bucura de primat, însă nu de o putere de intervenție în afacerile specifice celorlalte Patriarhate.

2.   Începând cu conciliul: disimetrie

Începând cu Florența apare o disimetrie între latini și greci. Aceștia din urmă se află într-o poziție mult mai inconfortabilă decât latinii, lucru care nu se datorează doar veștilor alarmante ce le vin din Constantinopol. Încă din prima zi a conciliului lucrările sunt pe un făgaș greșit. Când grecii ajung la Veneția, în februarie 1438, Patriarhul refuză să sărute pantoful Papei, argumentând că Apostolii nu sărutau piciorul Sf. Petru: în acest gest se confruntă deja două ecleziologii. Drept consecință, Papa refuză să facă o primire oficială solemnă delegației grecești și se mulțumește să primească în privat, în grupuri mici, pe episcopii greci. Dispunerea scaunelor la conciliu ridică o nouă dificultate: Papa insistă să fie poziționat în mijloc, între delegația latină și cea grecească; grecii refuză deoarece acest fel de a proceda ar încuraja viziunea Bisericii latine, Papa aflându-se deasupra celor două tabere ale creștinătății. În aceste condiții, Papa acceptă să se află de partea latinilor, însă așezat pe un scaun înălțat, iar în fața lui să nu se afle Patriarhul Constantinopolului, ci împăratul Ioan VIII. Alter egoul Papei nu este deci Patriarhul ci Împăratul, un nou semnal pentru o concepție monarhică a papalității. Un alt inconvenient al acestei dispuneri: unirea va fi considerată, de partida grecilor, ca o supunere a spiritualului asupra temporalului, împăratul fiind acuzat mai apoi că a forțat delegația grecească să accepte și să semneze documentul unirii.

La aceste probleme de protocol se mai adaugă, pentru greci, grave probleme financiare. Acesta este de altfel și motivul pentru care s-a ajuns în cele din urmă la transferul conciliului de la Ferrara la Florența. Mai mult, subvențiile promise sunt deseori vărsate cu multe luni de întârziere, punându-i pe greci în situații foarte delicate de întreținere zilnică. Însă faptul cel mai grav în consecințe a avut loc atunci când o mare sumă de bani, corespondentul subvențiilor de pe mai multe luni din trecut, va fi oferită episcopilor greci în ajunul plecării lor spre Orient: semnatarii unirii vor ajunge la Constantinopol cu foarte mulți bani în buzunare, fapt ce va alimenta suspiciunile de corupție: acuzația cea mai gravă fiind aceea că au vândut semnătura lor în schimbul banilor! În sfârșit, grecilor le este foarte dificil să obțină biserici în care să poată celebra cultul în ritul lor, iar unirea va fi celebrată doar în ritul latin: semne de suspiciune și neîncredere a latinilor față de considerația ritului grecilor.

În timpul discuțiilor, grecii sunt dezavantajați de asemenea de scolastica latină, foarte bine orientată de latini, ai căror oratori în majoritatea cazurilor sunt dominicani, și care este neobișnuită pentru greci, suspicioși față de latini. Această inferioritate se arată în deosebi atunci când marile dosare sunt puse în discuție. Învățătura despre purgatoriu, prima problematică abordată, a apărut în Occident în sec, XII (vezi J. Le Goff, Naissance du purgatoire, Paris, 1981). Latinii stăpânesc bine argumentația în acest domeniu, pe când grecii, care nu au auzit vorbindu-se despre această nou credință decât la sfârșitul sec. XIII (vezi G. Dagron, „La perception d’une difference: les debuts de la querelle du Purgatoire”, în Actes du XV^e Congres International d’Etudes Byzantines, Athenes, Septembre 1976, IV: Histoire, Communications, Athenes 1980, p. 84-92), nu au o adevărată tradiție a discuțiilor teologice pe această temă. Conciliul pune deci față în față, pe de o parte, episcopi stresați provenind dintr-un Imperiu aflat în agonie și care sunt departe de patria lor, cu probleme materiale aproape insurmontabile, având în fruntea lor un împărat care ține morțiș la unitatea Bisericii pentru a obține alianța latinilor împotriva turcilor; pe de altă parte, episcopii majoritari latini, sunt în patria lor și se simt confortabil, adepți incondiționați ai Papei, cei care ar fi putut fi mai critici referitor la papalitate au rămas la Bale, susținuți de teologii dominicani obișnuiți cu dialectica. Șansele nu erau deci chiar atât de egale, după cum ar putea părea la prima vedere.

3.   Recepția unirii de la Constantinopol

Încă de la revenirea delegației grecești la Constantinopol, marea distanță dintre micuțul grup al episcopilor care au participat la conciliu și marea masă a ortodoxiei de vine mai mult decât vizibilă (despre recepția conciliului vezi mai multe detalii M.-H. Blanchet, „L’Eglise byzantine a la suite de l’union de Florence (1439-1445): de la contestation a la scission”, în Byzanticnische Forschungen 29, 2007, p. 79-123). Unirea apare ca un comerț în detrimentul adevărurilor de credință pentru motive politice. Progresiv, rezistența se organizează. Fraza, devenită un proverb celebru, „Este mai bine să porți pe cap în centrul Constantinopolului turbanul turc decât tiara latină” (vezi Doukas, Historia turcobyzantina, 37, 10, ed. V. Grecu, București, 1958: Κρειττότερόν ἐστιν εἰδέναι ἐν μέσῃ τῇ πόλει φακιόλιον βασιλεῦον Τούρκων ἢ καλύπτραν Λατινικήν), este rezultatul unei erori de traducere și de interpretare: în realitate termenul folosit de istoricul Doukas, care pune această frază în gura lui Loukas Notaras, καλύπτρα, desemnează nicidecum tiara latină ci mai degrabă pălăria italiană: Papa nu este desemnat în mod implicit în această frază. Totuși, acest proverb, în contrasensul său, exprimă o realitate: creștinii în pământ islamic pot rămâne fideli credinței lor. Supunerea față de Papa înseamnă trădarea credinței, Filioque, și pierderea identității grecești ortodoxe.

Conciliul de la Florența rămâne în memoria comună o frumoasă ocazie risipită de unitate a creștinilor; însă nu a fost inutilă deoarece a avut loc o adevărată întâlnire. După o lungă perioadă de timp în care mai multe obstacole politice au făcut aproape imposibilă o nouă întâlnire între Orientul și Occidentul creștin, dominația otomană și apoi dictatura comunistă, secolul XX a deschis noi perspective, odată cu nașterea mișcării ecumenice apoi cu Vatican II și ecleziologia lui reînnoită, mai apropiată de cea ortodoxă.

Însă, în același timp, istoria a adus noi rupturi care fac și mai dificilă vindecarea celor din trecut. În mod deosebit viziunea eclezială, născută odată cu reforma în Occident, a condus la noi dezbinări actuale ale lumii ortodoxe. Între cele două lumi, problematica delicată a Bisericilor uniate rămâne ca un spin între relațiile dintre Roma și lumea ortodoxă (vezi E. Lanne, „Les Eglises orientales catholiques: pont ou mur?” în Communio XVII, 6, nr. 104, novembre-decembre 1992: Les Eglises orientales). Nu există o cale mai bună pentru a lucra în slujba unității decât aceea de a continua studiul celor două tradiții, folosind metode istorice științifice și ne-confesionale, pentru a ajunge la înlăturarea cel puțin a neînțelesurilor și a pre-conceptelor.

VI.         Laetentur caeli / Să se veselească cerurile

Bula Papei Eugen al IV-lea de unitate a creștinilor, 6 iulie 1439, Florența

Eugen, episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, pentru pomenire veșnică. Împreună cu mult prea-iubitul nostru fiu Ioan Paleologul, împăratul drept-credincios al Romanilor, cu delegații venerabililor noștri frați patriarhi și cu alți reprezentanți ai Bisericii răsăritene, am declarat și semnat următoarele.

Să se veselească cerurile și să se bucure pământul (Ps 95, 11), fiindcă zidul ce despărțea Biserica răsăriteană și Biserica apuseană a fost dărâmat, pacea și armonia au fost regăsite, deoarece piatra unghiulară, Cristos, care a făcut din amândouă un singur popor, a reunit cele două părți împreună cu legătura foarte puternică a iubirii și a păcii, unindu-le și construindu-le împreună într-un legământ veșnic al unității. După o lungă neînțelegere petrecută în durere și în întuneric și o instalare îndelungată a suferinței petrecută în certuri sterile, lumina speranței pentru unitate ne-a luminat pe toți.

Maica noastră Biserică să se bucure, fiindcă acum ea poate din nou să-și strângă copiii ei la piept după ce au trecut peste neînțelegerile lor și au revenit la pace și unitate și ea poate de asemenea în prezent să înceteze lacrimile din cauza dezbinării dintre copiii ei și acum să-i mulțumească lui Dumnezeu cu o bucurie inexprimabilă fiindcă fiii ei sunt într-adevăr în armonie deplină. Toate cele din lume să se bucure și toți cei care poartă numele de creștin să se veselească împreună cu Maica Biserică catolică. Căci iată, Părinții răsăriteni și apuseni, după o perioadă destul de lungă de neînțelegeri și dezacorduri, înfruntând ei înșiși primejdiile mării și ale uscatului și îndurând tot felul de dificultăți au ajuns cu toții să se întrunească în acest sfânt și mare conciliu ecumenic, bucuroși și nerăbdători în dorința lor pentru a vedea realizată unitatea și dornici să restabilească iubirea intactă de la începuturi. Nu au fost împiedicați în nici un fel în realizarea dorințelor și intențiilor lor. După o lungă, adevărată și anevoioasă investigație, iar în cele din urmă datorită mângâierii Duhului Sfânt am dus la bun sfârșit această mare dorință a unității sfinte. Cine este acela care nu ar aduce adevărate mulțumiri lui Dumnezeu pentru acest prețios dar? Cine este acela care nu a rămas uimit înaintea acestei mari bunătăți a harului divin? Cine ar putea avea o inimă de piatră și să nu fie recunoscător înaintea acestei milostiviri divine?

Aceasta este cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu, nicidecum rodul slăbiciunii umane. De acum încolo toți au acceptat cu o deosebită venerație să fie întăriți în lauda adusă lui Dumnezeu. Lui să-i fie laudă, cinste și mulțumire! Cristoase, izvorul mulțumirilor, tu ai dăruit atât de multe bunuri Miresei tale, Bisericii catolice, și tu ai arătat atâtea minuni drept mulțumire în timpul generației noastre, astfel încât toți pot proclama minunile tale. Într-adevăr, mare și divin este harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă. Am văzut cu ochii noștri cât de multe și mari sunt înaintea noastră minunile tale încât nu le putem privi.

Când latinii și grecii au venit împreună la acest sfânt conciliu, s-au străduit cu toții, printre alte lucruri, să lămurească articolul de credință referitor la purcederea Duhului Sfânt care a fost discutat cu cea mai mare atenție și pentru care s-a făcut o amplă investigație. Textele care au stat la baza discuției sunt din Sfânta Scriptură și din mulți autori ce fac autoritate în răsărit și în apus, sfinții doctori, unii zicând că Duhului Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul, alții afirmând că purcederea este din Tatăl prin Fiul. Cu toții spuneau în realitate același lucru folosind termeni diferiți. Grecii mai spuneau: atunci când ei proclamă că Duhul Sfânt purcede din Tatăl nu însemna că-l exclud pe Fiul; însă deoarece li se părea că latinii zicând că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul ar purcede din două principii și din două spirații, s-au abținut să spună că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul. Latinii au afirmat că ei spun: Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul nicidecum cu intenția de a-l exclude pe Tatăl ca fiind izvorul și principiul dumnezeirii, adică al ființei Fiului și al Duhului Sfânt, nici nu înseamnă că Fiul nu primește de la Tatăl faptul de a face să purceadă Duhul Sfânt, fiindcă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, nu ca și cum ar purcede din două principii sau din două spirații; însă ei spun că există doar un singur principiu și o singură spirație a Duhului Sfânt, după cum am spus până acum. Deci, același lucru însemnând în ambele afirmații, în unanimitate au convenit și au acceptat să înfăptuiască sfânta și dumnezeiasca unire fiind în aceleași intenții și gândire.

În numele Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, noi definim, în această sfântă adunare conciliară de la Florența, în conformitate cu adevărul credinței că aceasta trebuie să fie acceptată și crezută de toți creștinii și cu toții să o mărturisească și anume, că Duhul Sfânt este din veșnicie din Tatăl și din Fiul și își are existența ființei lui din Tatăl împreună cu Fiul și purcede din veșnicie din amândoi ca dintr-un singur principiu și unică spirație. Declarăm, în comuniune cu sfinții doctori și Părinți care au afirmat că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, că aceasta înseamnă, în consecință, că și Fiul participă la purcederea Duhului Sfânt, ținând cont de sensul pe care-l dau grecii și în conformitate cu gândirea latinilor că unicul principiu al Fiului și al Duhului Sfânt este doar Tatăl. De asemenea, deoarece Tatăl îi dă unului-născut, Fiului, să dețină de la începuturi tot ce are și Tatăl, cu excepția faptului de a fi Tată, atunci și Fiul deține din veșnicie de la Tatăl, deoarece este unul-născut din veșnicie, ca Duhul Sfânt să purceadă și din Fiul.

De asemenea definim că justificarea acestor termeni „și din Fiul / Filioque” a fost licită și pe bună dreptate adăugită Crezului în dorința de a mărturisi adevărul și dintr-o necesitate iminentă.

De asemenea, Trupul lui Cristos se află cu adevărat prezent în ambele moduri: în pâine dospită și în cea nedospită, iar preoții fac prezent pe altar Trupul lui Cristos în totalitatea lui, atunci când, fiecare preot, respectă tradiția respectivă, orientală sau occidentală. De asemenea, dacă un om drept-credincios moare în iubirea lui Dumnezeu înainte de a satisface prin fapte adevărate roade vrednice de penitență, sufletul lui este purificat după moarte prin chinuri purificatoare; iar dorința lor de a trăi o viață desăvârșită li se va îndeplini și vor fi salvați de la aceste chinuri prin oferirea sacrificiului euharistic, rugăciuni, pomeni și alte fapte pe care devoțiunea moștenită de la generațiile trecute ni le-a transmis conform credinței înaintașilor noștri și în acord cu preceptele bisericești.

De asemenea, sufletele celor care au rămas neatinse de pata oricărui păcat după botez, precum și sufletele care au fost pătate de vreun păcat și au fost curățate în trupurile lor sau în afara trupurilor lor, după cum am spus mai sus, sunt primite numaidecât în ceruri și iată-i, în mod sigur, înaintea Dumnezeului tri-unitar așa cum este El, fiecare persoană fiind într-un grad mai ridicat de perfecțiune decât alta, în funcție de diferența meritelor lor. Însă sufletele celor care au părăsit această lume în starea păcatului de moarte, sau doar cu păcatul originar, vor merge direct în infern pentru a fi pedepsiți, însă vor primi pedepse inegale. Definim de asemenea că Sfântul Scaun Apostolic și Pontiful Roman deține primatul asupra întregii lumi iar Pontiful roman este succesorul Fericitului Petru, prințul apostolilor, și el este adevăratul vicar al lui Cristos, capul întregii Biserici, Tatăl și Învățătorul tuturor creștinilor și lui i-a fost încredințată, în Sfântul Petru, puterea deplină a deciziilor, hotărârilor și guvernării întregii Biserici, după cum s-a spus de mai multe ori în actele conciliilor ecumenice și în sfintele canoane.

De asemenea, reînnodând tradiția cu ceilalți Patriarhi, așa cum ne este transmisă prin canoane, Patriarhul Constantinopolului trebuie să fie al doilea după Sfântul Pontif Roman, al treilea trebuie să fie Patriarhul Alexandriei, al patrulea Patriarhul Antiohiei și al cincilea Patriarhul Ierusalimului fără prejudecăți asupra drepturilor și privilegiilor fiecăruia.

Doi teologi și un învățăcel dezbat despre Sfânta Treime: Sf. Atanasie cel Mare discută aprig cu Arie, preotul biblist eretic, iar învățăcelul nu face decât să ia notițe nedumerit de argumentația plină de blasfemii a lui Arie și încântat de argumentele fără aseamăn ale episcopului alexandrin.

Cam așa au început cercetările mele doctorale: o încercare neastâmpărată să deslușesc tainele credinței creștine, o sumedenie de întrebări ce-mi răscoleau convingerile dobândite pe genunchii părinților din copilărie ziua și noaptea și un vis care a decis soarta proiectului meu de cercetare. Adevăr grăiește proverbul care spune: "Dumnezeu scrie drept cu linii curbe". Niciodată nu poți ști cum să citești acele rânduri dacă nu te lași pătruns de taina credinței care transformă și înobilează existența omului credincios.

Nimeni nu-și poate imagina un Părinte al Bisericii făcând teologie decât în contact intim cu Sf. Scriptură. Este și cazul Sf. Atanasie cel Mare. Orice argumentație teologică trebuie să aibă o justificare și o trimitere la revelația biblică. Atunci când episcopul de Alexandria vorbește despre întruparea Cuvântului, despre dumnezeirea Cuvântului făcut trup, despre consubstanțialitatea persoanelor divine nu are decât o singură referință: Sfânta Scriptură, iar aceasta interpretată în Tradiția Bisericii. De aceea se sprijină deseori pe afirmațiile marilor teologi care au trăit înaintea lui și au făcut cinste Bisericii alexandrine. În acest articol am încercat să prezint câteva aspecte importante legate de înrădăcinarea biblică a afirmațiilor teologice și dogmatice ale Patriarhului Alexandriei, care a trăit în secolul al IV-lea, între 298-373, în una dintre cele mai tulburate vremuri de dezbateri teologice. Fără a pretinde că este un teolog de "meserie", Atanasie știe să facă recurs la Scriptură pentru a ține piept oricărei învățături care s-ar opune Tradiției Bisericii.

Studiul de față este o nouă traducere a unui document de bază al creștinismului antic, descoperit în 1883 de mitropolitul ortodox Filoteo Bryennios al Nicomediei, pe care l-a publicat la Constantinopol. Lucrarea era foarte cunoscută în ambientul creștinismului timpuriu, fiind menționată, în scrierile cu un caracter liturgic sau canonic, sub titlul Didahia / Învățătură. Odată ce a fost publicată lucrarea, mulți cercetători și-au dat seama că o parafrază destul de amplă a ei a fost publicată în cartea a VII-a a Constituțiilor apostolice, o scriere mult mai amplă a cărei redactare finală poate fi fixată spre sfârșitul secolului al IV-lea.

Didahia se împarte în patru părți, evident diferite una de cealaltă. Prima parte conține precepte cu un caracter etic expuse după schema celor două căi: a binelui și a răului, a luminii și a întunericului, a vieții și a morții, foarte cunoscută în ambientul lumii antice, iudaice dar și creștine, după cum reiese din lucrarea ajunsă până la noi sub apelativul Scrisoarea lui Barnaba. Partea a doua are un conținut liturgic și expune precepte legate de botez, rugăciune, post, pomană și Euharistie. Partea a treia expune precepte legate de comportamentul în comunitate și de ierarhia Bisericii: profeți și învățători (misionari itineranți), episcopi și diaconi, hirotonisiți (miniștri pentru guvernarea locală a comunităților), fără nici o referință la ministerul preoților. Ultima parte este un scurt îndemn la veghe și expune venirea eshatologică a Mântuitorului în slavă cu sfinții săi.

Scrierea a aflat un interes deosebit din partea cercetătorilor asupra creștinismului antic. Unul dintre cei mai renumiți cercetători pe plan mondial, Jean-Paul Audet, în 1958, propune ca dată a redactării acestei lucrări jumătatea primului secol al erei creștine, în jurul anilor 50. Însă consensul cercetătorilor este de departe unul unanim. Mai preferabilă pare a fi mai degrabă redactarea lucrării spre finalului secolului I al erei creștine, probabil în Siria, la Antiohia, fără însă a avea argumente solide în acest sens. Unii aduc argumente de genul că ar exista puncte de contact cu Evanghelia după Matei, dar și originea siriană a acestei Evanghelii este pusă astăzi sub semnul îndoielii. Un punct interesant de studiat este referința la Cina Domnului, la rugăciunea euharistică. Celebrantul – nu se specifică cine este – mulțumește mai întâi pentru potir apoi pentru frângerea pâinii, și în sfârșit mulțumește, după ce s-au săturat, fapt ce ne conduce la ideea așa numitelor „agape euharistice”; însă nici o rugăciune euharistică, înălțată Tatălui prin Slujitorul său Isus, expuse în acest document, nu ne sugerează să mergem cu gândul la ultima Cină a Mântuitorului și la moartea lui Isus. Cititorului îi revine acum să-și facă o idee despre acest document, unul dintre cele mai vechi și mai enigmatice ale creștinismului timpuriu, care încă până astăzi nu a lăsat să fie deslușite toate misterele. 

François Armand Gervaise,

La vie de Rufin, prêtre de l’Eglise d’Aquilée, Paris, 1724, premier volume,

Recueil de pièces concernant la vie de Rufin, prêtre de l’Eglise d’Aquilée, vol II

Nu este un secret pentru nimeni faptul că Ieronim, marele sfânt și doctor al Bisericii, traducătorul și comentatorul neobosit al Sfintelor Scripturi, este și unul dintre cei mai însemnați, aprigi și înverșunați polemiști din Biserica primelor veacuri. Episodul cel mai cunoscut, dar despre care nu s-au scris prea multe, uneori din teama de a nu micșora faima de sfințenie a unuia dintre cei mai însemnați Părinți ai Bisericii de limbă latină, alteori pentru a nu pune în dificultate erudiția inegalabilului traducător al Părinților de limbă greacă în limba latină, printre care Origen din Alexandria ocupă un loc de predilecție, Rufin, preot al Bisericii din Aquileia. După ce au fost doi dintre cei mai buni prieteni, model pentru generații de creștini care și-au aflat în prietenia unei alte persoane propriile împliniri și realizări prin împărtășirea acelorași gusturi și prin delectarea sufletului cu aceleași învățături sfinte, au devenit doi dintre cei mai mari dușmani pe care i-a cunoscut istoria Bisericii vreodată. Pana mai ascuțită și mai nemiloasă a lui Ieronim a făcut ca Rufin, mai blând și mai retras prin caracterul lui, să fie unul dintre marii uitați ai istoriei și literaturii creștine occidentale, în timp ce Ieronim a cunoscut, de-a lungul veacurilor, stima și prețuirea multor teologi, traducători și comentatori ai Scripturilor. În lucrarea de față, Francois Armand Gervaise propune cititorului fără prejudecăți o istorisire originală, bazată pe documentele trecutului, în principal opera lui Ieronim și cea a lui Rufin, din care reiese iscusința ambilor protagoniști și mânuitori abili ai literelor care a condus la un conflict ce a acoperit o perioadă de mai bine de 30 de ani, conflict al cărui deznodământ nu l-au putut gusta din această viață, ci poate doar în Împărăția cerurilor.

Indiferent cât de mare ar fi putut fi zgomotul stârnit în trecut de ruptura dintre Sf. Ieronim și preotul Rufin, putem spune cu certitudine că niciodată acest moment din istoria bisericească, așa de pătruns de curiozitate cum este el, nu a fost expus vreodată decât cu superficialitate. Cei care au scris viața Sf. Ieronim, fie nu au spus nimic, fie au trecut peste acest episod cu multă ușurință, chiar dacă vorbim despre mai bine de 30 de ani din viața acestuia, încât nu putem reține nimic din lucrările lor ce ne-ar putea ajuta să deslușim această enigmă.

În zilele noastre constatăm un interes adevărat pentru a vorbi despre acest subiect, însă deoarece scopul ultim este mai ales acela de a-l ridica în slăvi pe Sf. Ieronim, lucrările lor sunt mai degrabă panegirice referitor la acest sfânt Doctor decât o adevărată istorie a vieții lui. Am putea aștepta mai puțină parțialitate din partea celor care au scris istoria generală a Bisericii; însă scopul lor era mult prea nemărginit iar intențiile lor mult prea largi pentru a putea intra în unele detalii care nu-i privesc decât pe cei care se disting printr-o viață deosebită. Trebuia deci să existe cineva care, neavând înaintea ochilor decât dragostea pentru adevăr, fără nici un alt interes care să-l îndemne să se intereseze la anumite aspecte neglijând altele, să se intereseze doar asupra acestui aspect al istoriei care, desigur, este unul dintre cele mai pasionate din câte există. Tot ceea ce exista mai măreț în Imperiul de atunci și în Biserică era implicat în această controversă: papii, împărații, episcopii, doctorii, magistrații, generalii de armată, sfinții de ambele sexe au fost nevoiți să se înscrie în una sau cealaltă tabără a controversei. S-au implicat cu atâta zel în această problemă încât nu s-a mai văzut poate niciodată o asemenea discuție referitor la religia creștină dusă cu atâta tărie de caracter și cu atâta dăruire. Sf. Ieronim împreună cu cei care-i erau devotați se aflau într-o parte a baricadei, Rufin împreună cu prietenii lui erau de cealaltă parte a baricadei; Imperiul Răsăritean și cel Apusean și întreaga Biserică erau împărțite în funcție de acești doi luptători renumiți care nu au avut bucuria să trăiască, în această viață, împăcarea.

Din cei trei papi care au ocupat scaunul Romei pe durata acelor vremuri, Anastasie s-a menținut întotdeauna de partea lui Ieronim, în timp de Siricius și Inocențiu I erau de partea lui Rufin. Puțini episcopi, dintre cei mai importanți, dacă facem excepție de Sf. Epifan, par să fi susținut cauza Sf. Ieronim. Sf. Crisostom, Ioan al Ierusalimului, Sf. Ambrozie și Sf. Cromațiu de Aquileia au fost mereu de partea lui Rufin. Teofil, patriarhul Alexandriei, la început și-a arătat preferința pentru Rufin, mai apoi însă, din cauza unor împrejurări misterioase, și-a schimbat opțiunea trecând de partea Sf. Ieronim, fără a îndrăzni totuși să-l atace deschis pe Rufin. Sf. Augustin și Sf. Paulin de Nola nu s-au declarat deschis de partea unuia sau altuia, chiar dacă, observând mai îndeaproape atitudinea lor pare să încline mai degrabă în favoarea lui Rufin decât a adversarului său.

Împărații Răsăriteni, întărâtați de Teofil, au adus mari prejudicii adepților lui Rufin, în timp ce Apusenii l-au lăsat mai degrabă în pace. Macarie, Pafnuție, Pnabon și întreaga oaste a ermiților pustietății erau de partea lui Rufin; suntem conduși să credem că nici unul dintre acești sfinți ermiți nu era de partea lui Ieronim. În fine, dacă Ieronim era susținut de unii magistrați, de autorități și de inegalabila sfântă Paula, Rufin avea de partea lui pe sfânta Melania care-l ajuta datorită bogățiilor ei deloc neglijabile; iar apropiații acestor două mari sfinte văduve, care încarnau în ele tot ceea ce exista mai nobil și mai strălucit în Roma, erau împărțiți și ei în cele două tabere, Ieronim și Rufin, dispuși, atât unii cât și ceilalți, să riște totul pentru a susține tabăra de partea căreia se înscriseseră și care credeau că era a lui Dumnezeu și a Bisericii.

Ei bine, aceste intrigi sunt scoase bine în evidență în această lucrare, Viața lui Rufin preot al Bisericii din Aquileia. Deoarece totul se sprijină pe o argumentație solidă, mărturie a momentelor celor mai sigure ale antichității și fiindcă nu a argumentat aproape nimic de la sine sau care să nu se afle deja în lucrările Sf. Ieronim și ale lui Rufin, nu poate fi acuzat în nici un caz de argumente presupuse. Justețea și sinceritatea sunt evidente în povestirea faptelor și nici chiar ceea ce pare a fi demn de lăsat la o parte, autorul nu le-a putut suprima pentru a nu trăda adevărul și pentru a nu oferi istorisirii lui o întorsătură nefericită care ne-ar face să vedem lucrurile diferit față de așa cum s-au petrecut ele în realitate.

Totuși, autorul a evitat, atât cât a putut, să aducă prejudecăți, știind cât de geloși pot fi cititorii în asemenea împrejurări. De multă vreme îi consideră niște tirani fără scrupule pe cei care vor să prezinte lucrurile altfel decât realitatea; nu vor să li se mai împrospăteze ideile preconcepute deja care i-au făcut să se decidă în îmbrățișarea unei tabere sau a alteia. Analiza operelor lui Rufin nu va fi unul din cele mai neînsemnate atuuri ale acestei istorii; nimeni, până acum, nu a făcut acest lucru cu atâta precizie. Pe final avem și o dizertație unde sunt analizate principalele erori în care au căzut cei care au vorbit în rău despre Rufin și vom putea recunoaște că unele prejudecăți populare sunt deseori temelia majorității lucrurilor pe care scriitorii, mai puțin înclinați spre afirmarea lucrurile juste, înaintează în cărțile lor. Dacă noutatea are mângâierile ei, atunci există posibilitatea de a crede că această lucrare va fi pe placul multora; iar cei care ajung să-și facă din aceste noutăți descrierea adevărului, vor afla în lucrarea de față multe elemente pentru a satisface o pasiune atât de nobilă.