• În primele veacuri ale creștinismului aderarea la creștinism se făcea după o lungă învățătură catehetică, între 3 și 5 ani, timp în care noii convertiți la creștinism se familiarizau cu Sfânta Scriptură, cu dogmele creștine și cu viața de credință în Biserică. Unii dintre acești convertiți făceau parte din clasa intelectuală sau a filosofilor și voiau să înțeleagă toate misterele creștine înainte de a adera la credință. Așa s-a întâmplat cu un filosof mai critic din parohia lui Deogratias, în Cartagina Africii de Nord, care-i pune șase întrebări catehetului său: 1) despre înviere, în ce fel trebuie ea înțeleasă: ca revenire la viața dinainte, cazul învierii lui Lazăr din Evanghelie, sau ca un nou mod de existență spirituală după trecerea prin moarte, cazul învierii lui Cristos?; 2) despre originile creștinismului, ce se poate spune despre drepții care au trăit înaintea venirii Mântuitorului pe pământ, în ce stadiu se află ei acum și pentru veșnicie?; 3) despre diferența sacrificiilor, în ce fel există continuitate/discontinuitate între sacrificiile prevestitoare din Vechiul Testament și unicul sacrificiu realizat de Isus Cristos prin crucea, moartea și învierea sa, sacrificiu celebrat de creștini până la sfârșitul veacurilor?; 4) despre interpretarea unui text din Evanghelia după Matei: cu măsura cu care măsurați vi se va măsura, se paote spune oare că Dumnezeu are aceeași măsură cu cea a oamenilor atunci când aceștia fac binele sau săvârșesc răul?; 5) despre Fiul lui Dumnezeu în scrierile lui Solomon, se poate spune că în cărțile lui Solomon este afirmată explicit existența Fiului lui Dumnezeu așa cum o înțelege tradiția creștină?; 6) ultima întrebare se referă la interpretarea creștină a experienței lui Iona care este aruncat în mare, înghițit de o balenă, care după trei zile îl aruncă la mal și Iona, prin predica lui, convertește orașul Ninive, ce poate spune creștinismul despre acest episod, incredibil în aparență, din Vechiul Testament? Sfântul Augustin răspunde una după alta la fiecare întrebare, încercând să-l convingă pe păgânul "curios" că după aderarea la credință multe lucruri se vor lumina de la sine și că nu trebuie să aștepte numaidecât să înțeleagă toate tainele creștinismului ca mai apoi să adere la credință, fiindcă s-ar putea întâmpla să moară înainte să elucideze toate aspectele credinței și va pierde viața veșnică în Împărăția cerului.

    Scrisoarea Sfântului Augustin către Deogratias, preot la Cartagina, anul 404

    În această scrisoare, Sfântul Augustin își propune să răspundă obiecțiilor ridicate de păgânii care se opuneau creștinismului; multe din aceste obiecții le întâlnim și astăzi printre cei care nu se mai recunosc membri ai Bisericii și care atacă dogmele creștine pentru confortul lor intelectual, făurindu-și astfel o viață bazată pe hedonism; citind această scrisoare vom descoperi că oamenii sec. IV-V se asemănau în multe puncte cu oamenii timpurilor noastre. De aceea mi se pare important să vedem cum episcopul de Hipona răspunde opozanților creștinismului din vremea lui pentru a-i lumina în ezitările lor; răspunsul la cele șase întrebări fundamentale pe care se sprijină credința Bisericii este de actualitate în toate vremurile.

     

    Augustin către Deogratias, fratele și colegul său în preoție, salut în Domnul

     

    1.         Decât să răspunzi tu la întrebări, ai preferat să mi le trimiți mie ca să dau un răspuns; știu că nu ai făcut asta din lenevie, ci deoarece mă îndrăgești atât de mult ai preferat să mă auzi pe mine zicând ceea ce tu știi deja. Mi-aș fi dorit totuși ca tu să fi răspuns la aceste întrebări, deoarece prietenul care ți le-a pus lăsându-mă fără răspuns la întrebările ce i le-am adresat, ca și cum nu i-ar fi plăcut să-mi dea crezare, a avut poate motivele lui; mă gândesc, și asta fără nici o obligație și fără nici un motiv fundamentat, deoarece știi cât îl îndrăgesc și cât mă costă să știu că nu este creștin încă și el; mă gândesc, ziceam, și cred bazându-mă pe unele convingeri, că cel care refuză să-mi dea crezare nu dorește ca eu să-i scriu. De aceea, așa cum eu te-am ascultat, și cum, în ciuda multiplelor mele ocupații, ți-am îndeplinit dorința ca să nu rezist prea mult voii tale sfinte și bine cuvenite, te rog să-mi asculți ruga de a-i răspunde pe scurt tu însuți întrebărilor prietenului tău, după cum îți cere și așa cum poți tu înainte ca eu să-ți trimit răspunsurile mele. Căci atunci când tu vei citi aceste rânduri vei afla că nu spun nici nimic ceva ce tu nu știi sau că eu nu pot spune nimic în plus de ceea ce poți spune tu. Însă te rog să faci cunoscute răspunsurile mele doar acelora cărora crezi că pot fi folositoare; iar tu răspunde celui ce-ți cere lămuriri referitor la credința noastră și celor care îndrăgesc felul tău de a răspunde le asemenea întrebări, eu numărându-mă printre aceștia. Amintește-ti de mine în Cristos.

     

    2.         Prima întrebare: despre înviere.

    Unii se miră și se întreabă care, din cele două învieri, ne este promisă: cea a lui Cristos sau cea a lui Lazăr. „Dacă este cea a lui Cristos, zic ei, cum se face că învierea celui care nu s-a născut din dorință omenească poate să fie asemănătoare cu învierea creaturilor născute după lege firii? Dacă este cea a lui Lazăr, nu ne mulțumește nicidecum, fiindcă este vorba despre propriul său trup care nu putrezise încă dea binelea, ci doar intrase în putrefacție, cu care a revenit la viață. Iar noi, când vom învia, trupul nostru va fi, după multe secole, extras din amestecul universal. Iar apoi, dacă statutul care urmează învierii este unul fericit, unde nu vom mai cunoaște nici suferințele trupului, nici nevoile foamei, de ce Cristos Înviat a mai mâncat și a arătat rănile discipolilor? Dacă a făcut-o doar să-i convingă pe increduli, nu este decât prefăcătorie; dacă a arătat ceva real atunci înseamnă că după înviere vom purta aceleași răni din timpul vieții?”

    3.         La acestea răspund că nu este vorba despre învierea lui Lazăr, ci de cea a lui Cristos care este învierea promisă nouă tuturor; Lazăr a înviat (a fost readus la viață), însă a murit a doua oară: „însă Cristos, conform Scripturii, înviind dintre cei morți, nu mai moare, iar moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rm 6, 9). Aceasta este promisiunea făcută celor care vor învia la sfârșitul veacurilor și care vor domni în veșnicie cu El. Diferența între nașterea lui Cristos și a noastră nu stabilește nici o diferență referitor la înviere, după cum nu a stabilit nici o diferență în moartea sa. Chiar dacă s-a născut în mod diferit față de noi oamenii, totuși moartea lui nu a fost alta decât cea a oamenilor; tot la fel referitor la creația primului om, plăsmuit din pământ și fără să aibă părinți ca noi, nu a murit altfel decât tot așa cum murim și noi. Iar diferența în naștere nu înseamnă diferență și în înviere, precum nu a însemnat diferență nici în moarte.

    4.         Însă, dacă oameni care nu sunt încă creștini ar fi ispitiți să nu creadă ceea ce se spune despre primul om, atunci să fie atenți la mulțimea animalelor plăsmuite din pământ fără a avea părinți; totuși, unirea dintre ei dă naștere la animale asemănătoare lor, iar diferența în naștere nu schimbă cu nimic firea lor; plăsmuiți din pământ sau născuți după legea firii, se aseamănă: trăiesc și mor la fel. Deci nu este absurd să spunem despre trupuri, care nu au aceeași obârșie, că au aceeași înviere. Însă oamenii cărora vreau să răspund prin această scrisoare sunt în incapacitatea de a vedea ceea ce face diferența și unde trebuie să se oprească diferența; ei vor să spună despre diversitatea obârșiei că este valabilă la toate nivelele și cred, fără îndoială, că uleiul de grăsime nu poate sta la suprafața apei cum este cazul uleiului de măsline din cauza diferenței obârșiei lor, primul provenind de la animale, al doilea dintr-un fruct.

    5.         Cât privește cealaltă diferență între trupul lui Cristos, înviat a treia zi incoruptibil și fără a intra în putrefacție și trupurile noastre extrase, după o vreme destul de îndelungată, din amestecul universal, aceste două feluri de înviere rămân, de asemenea, deasupra puterii umane, însă sunt și foarte la îndemâna puterii divine. Precum lumina ochilor noștri ajung prompt peste obiectele din apropiere precum și peste cele din depărtare și atinge distanțe mari cu aceeași viteză, astfel încât într-o singură clipire din ochi, după cuvântul Apostolului (cf. 2 Cor 6, 52), va avea loc învierea morților, tot la fel de ușor va fi atot-puterniciei și voinței lui Dumnezeu să învie trupurile în mod intact chiar dacă trupurile au fost distruse de vreme. Asemenea lucruri par incredibile unor oameni fiindcă nu s-a văzut vreodată așa ceva; universul este atât de plin de miracole încât nu ne mai miră nimic, nu fiindcă ne-am putea da seama cu ușurință de existența lor, ci fiindcă ochii noștri sunt prea obișnuiți să le vadă; din cauza asta ni se par nedemne să le dăm atenția cuvenită sau să na mai mirăm de ele. În ce mă privește, iar împreună cu mine oricine gândește un pic și vrea să înțeleagă minunile invizibile ale lui Dumnezeu plecând de la minunile vizibile (cf. Rm 1, 20), eu admir la fel, poate chiar mai mult, o sămânță mică în care se ascunde tot ceea ce este mai minunat într-un copac întreg, decât universul imens care trebuie să redea integral, la învierea de pe urmă, tot ceea ce ia de la trupurile oamenilor după ce acestea s-au descompus.

    6.         Ce diferență există între hrana mâncată de Cristos după înviere și promisiunea propriei noastre învieri într-o formă în care nu vom mai avea niciodată nevoie să hrănim trupul? Scrierile sfinte nu ne spun oare că și sfinții îngeri au mâncat în același fel, nu sub o aparență falsă sau înșelătoare, ci într-un trup real? Nu au mâncat din necesitate, ci arătând puterea. Pământul, în puterea lui, bea în mod diferit decât raza soarelui în văpaia sa; pentru pământ este o necesitate vitală, pentru soare o putere. Trupul înviat va fi deci fericit în mod imperfect dacă nu ar putea să mănânce, precum și dacă ar avea nevoie de mâncare i-ar lipsi ceva din fericirea beatifică. Aș putea spune multe despre schimbarea calităților trupului și despre predominanța trupurilor superioara asupra celor inferioare, însă mi s-a cerut să răspund pe scurt și scriu acestea pentru oameni înțelepți pe care este suficient doar să-i stimulezi.

    7.         Cel care-și pune asemenea întrebări să știe bine că Isus Cristos, după înviere, a arătat cicatricile, nicidecum rănile; le-a arătat discipolilor care se mai îndoiau și tot pentru a-i întări în credința lor a mâncat și a băut înaintea lor, nu o dată, ci deseori, din teama ca ei să nu creadă că trupul său era doar ceva spiritual iar aparițiile sale simple imaginații. Aceste cicatrici ar fi fost false dacă nu ar fi existat mai întâi rănile, totuși ele nu ar fi rămas dacă Mântuitorul n-ar fi voit. Grija sa providențială a avut ca scop să dovedească celor pe care-i întărea în credința reală a învierii trupului său, același trup de dinaintea morții pe cruce. Atunci de ce spuneți: „Dacă a făcut asta din cauza unui necredincios, înseamnă că a fost o prefăcătorie?” Dacă un luptător viteaz care în timpul bătăliei în slujba țării lui a primit multe răni și rugându-l pe un medic iscusit, capabil să vindece chiar și ultimele semne, s-ar învoi mai degrabă să lase ca cicatricile să rămână ca mărturie a vitejiei lui, am spune oare că medicul i-ar fi făcut eroului nostru rănit cicatrici false, fiindcă, deoarece putea să împiedice, prin iscusința sa, să mai rămână urmele rănilor, sau dimpotrivă va încerca să le păstreze în scopul de a demonstra vitejia lui? După cum am arătat mai sus, cicatricile nu pot fi false decât doar dacă rănile nu au existat.

     

    8.         Întrebarea a doua: despre originile creștinismului

    Potrivnicii noștri au născocit alte dificultăți ce pretind că le-au aflat la Porfir și pe care le cred potrivnice creștinilor: „Dacă Cristos se proclamă calea mântuirii, harului și adevărului, dacă afirma că nu poate exista adevăr decât datorită credinței în El (In 14, 6), ce-au făcut oamenii care au trăit înaintea venirii lui Cristos? Hai să lăsăm deoparte veacurile care au precedat Latium[1] și să considerăm Latium ca fiind începutul societății umane. În Latium erau adorați zeii înaintea fondării Albei; în Alba existau religii și ceremonii în temple. Roma a fost secole la rând fără să cunoască religia creștină. Ce-au devenit atâtea suflete, care nu au nici o vină, fiindcă Cel în care ar fi putut crede nu se arătase încă oamenilor? Tot universul era înflăcărat de cultul zeilor, chiar și Roma. De ce cel care a fost proclamat Mântuitor a neglijat atâtea secole? Am putea oare spune că specia umană a avut legea veche a evreilor drept îndreptar? Dar și aceasta nu a fost dată decât după o vreme îndelungată și a fost în vigoare într-o parte a Siriei de unde a venit mai apoi în Italia, iar asta s-a petrecut după Cezar Caius, sau cel mult sub acest împărat. Ce-au devenit deci sufletele romanilor și latinilor care, până în vremea Cezarilor, au fost lipsiți de harul lui Cristos, care încă nu se arătase pe pământ?”

    9.         Răspunzând acestei întrebări, vreau să-i întreb mai întâi pe potrivnicii mei dacă cultul zeilor lor, ale căror date le cunoaștem cu certitudine, a fost de folos oamenilor. Dacă spun că acest cult a fost inutil mântuirii sufletelor, atunci n-au decât să fie în acord cu mine care neg așa ceva și-i recunosc zădărnicia; eu unul spun chiar că un asemenea cult a fost dăunător, însă mare lucru este să-i auzim pe păgâni zicând că nu a folosit la nimic. Dacă, dimpotrivă, ei apără politeismul și afirmă utilitatea și înțelepciunea lui, atunci îi întreb și eu ce s-a întâmplat cu cei care au murit înaintea instituțiilor păgâne, deoarece au fost lipsiți de acest important mijloc de mântuire; iar dacă au putut să fie mântuiți prin alte mijloace, de ce posteritatea lor, nu ar fi făcut la fel ca ei? De unde nevoia de a institui noi ceremonii, necunoscute celor din vechime?

    10.       Dacă mi se spune că zeii au existat mereu, că au avut mereu și pretutindeni puterea de a veni în ajutorul celor care-i adorau, însă că, știind ceea ce era în conformitate cu vremurile și locurile din cauza diversității veacurilor și lucrurilor omenești, nu au voit să fie slujiți în același fel în toate țările și în toate veacurile, de ace aplică religiei creștine o dificultate la care ei-înșiși nu pot răspunde când vorbesc despre zeii lor fără să poată răspunde la ce-i întreb eu, și anume, că diferența ceremoniilor în timp și spațiu nu este așa de importantă dacă ceea ce este adorat este sfânt; de asemenea, este de mică importanță diversitatea sunetelor în mulțimea oamenilor de limbi diferite dacă ceea ce se spune este adevărat. Totuși, trebuie să recunoască aici o diferență: oamenii pot, datorită unui acord social, să formuleze cuvinte pentru a-și comunica sentimentele, iar înțelepții, în materie de religie, s-au conformat mereu voinței lui Dumnezeu. Această voință divină nu a fost lipsită niciodată dreptății și credinței muritorilor pentru mântuirea lor, iar dacă la unele popoare există diversitate de cult în aceeași religie, trebuie să vedem până unde merg aceste diferențe și să armonizăm ceea ce se datorează slăbiciunii umane și ceea ce se datorează autorității lui Dumnezeu.

    11.       Noi mărturisim că Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate au fost făcute; el este Fiul lui Dumnezeu fiindcă este Cuvântul său, nu un cuvânt care se rostește și trece după ce a fost rostit, cu un Cuvânt care stăpânește peste toată creația spirituală și materială de-a lungul veacurilor și spațiului, fiind El-însuși Înțelepciunea și Știința ce orânduiește fiecare lucru în forma sa proprie; Cristos este mereu Fiul lui Dumnezeu, co-veșnic cu Tatăl, Înțelepciunea imuabilă prin care toate au fost create și care este Principiul fericirii tuturor sufletelor raționale; este mereu același, fie înaintea înmulțirii poporului evreu a cărei Lege a fost figura profetică a venirii lui, fie în timpul regatului lui Israel, fie în timp ce, luând un trup în sânul unei Fecioare, se arată drept muritor în mijlocul oamenilor; El rămâne același din veşnicie și până în prezent, împlinind toate profețiile, și până la sfârșitul veacurilor când îi va separa pe cei sfinți de cei necredincioși și va răsplăti pe fiecare după faptele lui.

    12.       De aceea, de la începutul ființei umane, toți cei care au crezut în El, care L-au cunoscut, indiferent cum, și care au trăit conform poruncilor Lui cu credință și dreptate, au fost, fără îndoială, mântuiți de El, indiferent de timpul în care a trăit sau de religia pe care au practicat-o. La fel cum noi credem că El rămâne în Tatăl și în același timp a luat un trup, tot la fel cei din vechime credeau în El: credeau că El rămâne în Tatăl și că va veni într-un trup asemănător cu al nostru. Acum, din cauza diversității vremurilor, se proclamă împlinirea a ceea ce se spunea atunci ca fiind ceva în viitor, însă credința și mântuirea nu s-au schimbat. Diferența formelor religioase sub care ceva este anunțat sau profetizat nu introduce nici o diferență în acel lucru și nici o diferență în mântuire. Indiferent de epoca în care are loc ceea ce trebuie să fie spre folosul mântuirii credincioșilor și sfinților, Dumnezeu este cel care stabilește planurile lui iar nouă ne revină să ascultăm. Astfel, adevărata religie s-a arătat și a fost practicată în trecut sub nume și semne care nu sunt aceleași cu cele de astăzi; atunci era mai ascunsă, în timp ce acum este mai vizibilă; în trecut era cunoscută de un mic grup, mai apoi a fost cunoscută de mai mulți, însă nu a fost decât una și aceeași religie.

    13.       Nu vreau să spun că mă opun lui Numa Pompilius[2] care i-a învățat pe romani să cinstească zei diferiți între ei, pe care italienii îi cinsteau înaintea lui; îmi amintesc de vremea lui Pitagora când filosofia, necunoscută înainte, era adorată sau cunoscută de un număr restrâns de oameni care nu trăiau deloc urmând aceleași tradiții; ceea ce este important este de a ști dacă zeii sunt dumnezeu adevărați, vrednici de a fi adorați și dacă această filosofie poate fi de folos într-o oarecare măsură mântuirii sufletelor; acestea sunt punctele asupra cărora dezbat cu potrivnicii mei și ceea ce eu refuz. Să înceteze odată să mă mai întrebe ceea ce mă întreabă orice altă sectă sau tot ceea ce poartă numele de religie. Ei înșiși spun că nu întâmplarea, ci Providența divină este cea care prezidează mersul timpului; trebuie ca ei să recunoască faptul că ceea ce este specific și favorabil fiecărui veac depășește gândurile omului și vine de la aceeași Providență care guvernează peste toate.

    14.       Căci, spun ei, oare învățătura lui Pitagora nu a fost întotdeauna și pretutindeni, fiindcă Pitagora nu era decât un om și nu a putut avea acea putere, zic ei, ca în timpul în care a trăit și în locurile în care învățătura sa a fost predată, toți cei care l-au putut auzi voind să creadă în el și să-l urmeze? De aceea, dacă acest filosof ar fi avut puterea de a predica dogmele unde și când ar fi voit și dacă ar fi avut în același timp o preștiință generală a lucrurilor, desigur nu s-ar fi arătat decât în timpul și în spațiul în care el ar fi știut dinainte că oamenii ar crede în el. ni se mai spune că învățătura lui Cristos nu este urmată de toată lumea; vedem bine că aceeași obiecție o putem face și filosofilor și zeilor. Însă ce-ar răspunde păgânii noștri dacă, fără a prejudicia de motivele ascunse poate în străfundurile înțelepciunii și științei divine, și alte cauze pe care înțelepții le pot cerceta, am spune, pentru a scurta discuția, că Isus Cristos a dorit să se arate în mijlocul oamenilor și să le predice învățătura sa într-un timp și spațiu în care știa că se află cei care vor crede în El? Deoarece El prevedea că în vremurile și locurile în care Evanghelia sa nu a fost predicată, oamenii ar primi această predică tot la fel cum au primit-o mulți din cei care, văzându-l în persoană în timp ce era pe pământ, nu au voit să creadă în misiunea lui, nici chiar după moartea și învierea sa. Există și în vremurile noastre oameni care, în ciuda evidenței împlinirii profețiilor, persistă în necredință și țin să reziste aducând argumente umane decât să cedeze autorității divine, bazându-se pe mărturii atât de clare și minunate. Atâta vreme cât spiritul omului este mic și slab, trebuie să se încline înaintea adevărului divin. Deci, dacă Cristos nu a văzut decât o infidelitate mare în primele veacuri ale universului, ce trebuie să ne mai mire faptul că nu a voit nici să se arate, nici să vorbească unor oameni despre care știa că nu vor crede nici în învățătura sa și nici în minunile lui? Ne este îngăduit să credem că în acele prime veacuri toți oamenii erau la fel, judecând pe baza numărului mare de necredincioși pe care adevărul i-a întâlnit de la venirea lui Cristos până în zilele noastre.

    15.       Totuși, de la începutul speciei umane, nu a încetat niciodată să fie proclamat prin profeți cum mai multă sau mai puțină claritate în funcție de vremuri, și înaintea întrupării au existat mereu oameni care au crezut în El, de la Adam până la Moise, nu doar în sânul poporului Israel care, printr-o taină particulară, a fost un popor profetic, dar și printre alte popoare. Într-adevăr, în cărțile sfinte al evreilor sunt enumerate unele popoare căror Dumnezeu le-a revelat misterele; aceasta s-a petrecut încă din vremea lui Abraham, iar privilegiile nu aparțin doar moștenitorilor lui, și nici întregului popor al lui Israel și nu avea nimic a face cu poporul ales, atunci de ce nu am crede că au existat și alți privilegiați la alte popoare și în alte ținuturi, chiar dacă autoritatea cărților sfinte nu ne-au păstrat și transmis memoria? De aceea mântuirea acestei religii, unica adevărată și în măsură să transmită mântuirea adevărată, nu a lipsit niciodată celor care au fost socotiți vrednici și nu a lipsit decât celor care nu o meritau; de la începutul speciei umane și până la sfârșitul timpurilor a fost predicată unor spre răsplată, iar altora spre condamnare. Sunt unii cărora Dumnezeu nu le-a revelat nimic, însă prevedea că nu vor crede, iar cei cărora religia le-a fost predicată, chiar dacă nu erau înclin să creadă, au slujit drept exemple pentru alții; însă, cât despre oamenii cărora le-a fost predicată și trebuiau să creadă, locul lor este stabilit în Împărăția cerurilor și în adunarea sfinților îngeri. Să vedem acum următoarea întrebare:

     

    16.       Întrebarea a treia: despre diferența sacrificiilor

    „Creștinii, spune păgânul nostru, condamnă ceremoniile sacrificiilor, victimelor, tămâierii și orice altă practică rituală făcută în templele păgâne; însă, același cult a început, deja din primele veacuri, să aducă sacrificii lui Dumnezeu din primele roade ale pământului”.

    17.       Iată care-mi este răspunsul: Ceea ce a condus la această întrebare, este textul din Scriptură unde se spune că Abel oferea lui Dumnezeu întâii născuți din turmele lui, iar Cain primele roade ale pământului (cf. Gn 4, 3-4). Ceea ce trebuie înțeles aici este înființarea sacrificiilor încă de la începuturi care, conform Scripturii, nu trebuie să fie oferite decât Dumnezeului adevărat; nici vorbă că Dumnezeu ar avea nevoie de așa ceva, deoarece stă scris clar în cărțile sfinte: „I-am spus Domnului: Tu ești Dumnezeul meu, fiindcă nu ai nevoie de bunurile mele”, însă când le acceptă, le respinge sau le tolerează nu are alt interes decât binele oamenilor. Nouă ne este de folos, nu lui Dumnezeu, cultul ce i-L aducem. De aceea, atunci când ne inspiră și când ne învață să-L adorăm, nu o face deoarece ar avea nevoie de cinstirea noastră, ci o face pentru binele nostru. Iar toate aceste sacrificii sunt figuri și trebuie să ne invite să cercetăm, să cunoaștem sau să ne amintim lucrurile a căror imagine o prefigurează. Trebuie să fiu scurt și spațiul mi-ar lipsi aici ca să tratez despre acest subiect cum s-ar cuveni; însă am vorbit despre asta în alte lucrări (Împotriva lui Faust, cartea 22; Cetatea lui Dumnezeu, 19-20), iar cei care au interpretat Scriptura înaintea mea au vorbit în abundență despre sacrificiile din Vechiul Testament ca fiind figuri a ceea ce va veni.

    18.       Totuși aș dori ca aici să aduc unele explicații, chiar dacă pe scurt; trebuie să spun din capul locului că niciodată demonii sau îngerii cei răi nu ar fi cerut temple, preoți, sacrificii și toate celelalte dacă nu ar fi știut că toate acestea aparțin doar Dumnezeului adevărat. Când acest cult este adus lui Dumnezeu după inspirațiile și învățătura sa, atunci suntem în adevărata religie; când este adus demonilor care îl cer datorită orgoliului lor este necredință, este o superstiție vinovată. De aceea, cei ce cunosc cărțile Vechiului și Noului Testament nu reproșează păgânilor nici construcția templelor, nici instituirea preoțească, nici celebrarea sacrificiilor; ci le reproșează doar faptul de a consacra toate acestea idolilor și demonilor. Și cine se mai îndoiește că idolii sunt lipsiți de orice sentiment? Totuși, când idolii ocupă locurile de cinste ce le sunt rezervate și sunt acolo în picioare înaintea celor care îi roagă sau care le oferă sacrificii, au ca trăsătură specifică animarea persoanelor vii și produc iluzie spiritelor slabe care îi contemplă; ceea ce contribuie, în mod deosebit, la crearea acestei iluzii, este pietatea mulțimii înghesuite în jurul altarelor acestor idoli.

    19.       Sfânta Scriptură dorește să remedieze aceste impresii răufăcătoare și dăunătoare atunci când, pentru a imprima mai bine ceva ce este cunoscut, spune, zicând despre idoli: „Au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud” (Ps 113, 5) și toate celelalte. Cu cât aceste cuvinte sunt mai clare și conțin un adevăr pe care fiecare îl poate înțelege, cu atât mai mult ele inspiră o rușine grosolană celor care aduc, tremurând, un cult divin acestor imagini, care le privesc și le consideră vii, le înalță rugăciuni ca și cum ar înțelege, le aduc victime, își rostesc dorințe și se minunează în așa fel încât nici nu îndrăznesc să creadă că sunt fără vlagă în ei. Deoarece păgânii nu cred că Sfintele scripturi condamnă asemenea impresii născute în inima oamenilor de idoli, se spune clar că „toți zeii neamurilor sunt demoni” (Ps 45, 5). La fel și învățătura apostolică nu se limitează doar la cuvintele sfântului Ioan: „fraților, feriți-vă de idoli” (1 In 5, 21), dar fac apel și la sfântul Paul care spune: „Cum adică? Am spus eu oare că ceva jertfit idolilor este ceva, sau că idolul este ceva? Știm prea bine că păgânii care aduc jertfe, jertfesc demonilor, nicidecum lui Dumnezeu; iar eu nu-mi doresc să vă știu intrați în comuniune cu demonii” (1 Cor 10, 19-20). De aici putem înțelege bine că, în superstițiile păgânilor, nu sacrificiul în sine este negat de adevărata religie (fiindcă și cei din vechime au adus sacrificii Dumnezeului adevărat), ci sacrificiul adus zeilor falși și demonilor. Precum adevărul îi împinge pe oameni să devină însoțitori ai sfinților îngeri, tot la fel necredința îi împinge la comuniunea cu demonii, pentru care a fost pregătit focul cel veșnic după cum Împărăția veșnică a fost pregătită sfinților.

    20.       Păgânii par să se scuze pentru sacrilegiile lor prezentându-le sub forma unor minunății. Însă aceste interpretări nu-i scuză cu nimic, deoarece sacrificiile lor nu sunt raportate la Creator ci la creatură; doar Creatorului se cuvine cultul pe care păgânii îl desemnează cu termenul latrie. Noi nu spunem că pământul, mările, cerul, soarele, luna, stelele și anumite puteri cerești ce nu sunt la îndemâna noastră sunt demoni, însă deoarece orice creatură este în parte  trupească, în parte netrupească, sau, cum mai spunem noi, spirituală, este evident faptul că ceea ce noi facem cu credință și pietate pleacă din voința sufletului, care este o creatură spirituală, preferabilă a tot ceea ce este trupesc; astfel, rezultă faptul că nu trebuie să aducem sacrificii unei creaturi trupești; rămâne cea spirituală, care este credincioasă sau necredincioasă: credincioasă în oameni și îngerii fideli, slujindu-l pe Dumnezeu așa cum se cuvine să fie slujit, necredincioasă în oamenii nedrepți și îngerii cei răi ce-i numim diavoli; de asta nu trebuie să aducem sacrificii nici chiar creaturilor spirituale, chiar dacă poate părea just. Fiindcă, cu cât creatura spirituală este mai pioasă și supusă lui Dumnezeu, cu atât este mai urâcios lucru să aducă sacrificii diavolilor, adică unei creaturi spirituale căzute în neascultare, condamnată să-și ducă existența într-o condiție josnică și întunecată, ca într-o temniță aeriană și predestinat unei pedepse veșnice! De aceea, când păgânii ne spun că ei aduc sacrificii puterilor superioare care nu sunt demoni, că nu există între obiectul cultului lor și al nostru decât o deosebire de nume, iar pe care noi îi numim îngeri în timp ce ei îi numesc zei, devin, fără să-și dea seama, niște jucării ale șireteniei și vicleniei demonilor care se bucură și se fălesc pe seama erorilor oamenilor; sfinții îngeri nu aprobă alt sacrificiu decât acela al învățăturii adevărate și al religiei adevărate învățând în toate să i se aducă sacrificii doar acestui Dumnezeu unic pe care ei îl slujesc necontenit. Precum orgoliul înșelător fie al oamenilor, fie al demonilor, necesită sau dorește cinstea divină, tot la fel smerenia credincioasă, fie a oamenilor, fie a îngerilor, a refuzat mereu asemenea cinste și a arătat cui se cuvine o asemenea cinstire. Găsim în Sfânta Scriptură exemple strălucite.

    21.       Au existat însă diferențe între sacrificii, în funcție de vreme: unii le-au practicat înaintea arătării Noului Testament, care ne revelează adevărata victimă a unicului preot, adică prin vărsarea sângelui lui Cristos; iar acum există un alt sacrificiu conform acestei revelații, care este oferit de noi toți, cei care purtăm numele de creștin, și revelat nouă nu doar în Evanghelie, dar și în cărțile profeților. Fiindcă această schimbare, ce nu-l implică nici pe Dumnezeu și nici religia, dar care nu se referă decât la sacrificii și ceremonii, ar putea părea o îndrăzneală astăzi să predici așa ceva, dacă nu ar fi fost prevestit dinainte. La fel cum un om care dimineața oferă un sacrificiu lui Dumnezeu și un altul seara, după obișnuințele locului, nu ar schimba cu nimic nici pe Dumnezeu, nici religia, la fel cum un om care dimineața ar saluta pe cineva într-un fel și în alt fel seara, tot astfel de-a lungul secolelor, chiar dacă sfinții din trecut au oferit un sacrificiu diferit de cel de acum, nu din gândire umană, ci din poruncă divină, eu văd tainele celebrate conform obișnuinței vremurilor, fără să fie nicidecum vorba de vreo schimbare a lui Dumnezeu și nici a religiei.

     

    22.       Întrebarea a patra: despre: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura” (Mt 7, 2)

    Trebuie să răspundem și la întrebarea pusă referitor la proporția păcatului și pedepsei atunci când, luând în derâdere Evanghelia, păgânul nostru spune: „Cristos amenință cu pedepse veșnice pe cei care nu vor crede în El (cf. Iac 2, 13); iar în alt loc spune: „cu măsura cu care măsurați vi se va măsura și vouă”. Există aici, continuă păgânul nostru, o contradicție grosolană; căci dacă pedeapsa meritată ar trebui să aibă o măsură, orice măsură fiind limitată la un spațiu și un timp, ce înseamnă amenințările unei pedepse fără sfârșit?”

    23.       Est dificil de crezut că un filosof, indiferent cine ar fi el, ar fi putut face o asemenea remarcă; se spune aici că orice măsură este limitată la un spațiu și un timp, ca și cum n-am putea vorbi de ore, de zile și de ani, sau ca și cum ar fi vorba despre silabe lungi sau scurte. Căci eu cred că butoaiele și banițele, urnele și amforele nu sunt pentru măsurat timpul. Atunci de ce orice măsură s-ar limita la un spațiu și un timp? Acești păgâni nu spun ei de asemenea că soarele este veșnic? Ei îndrăznesc totuși să-i măsoare mărimea folosind regulile geometriei și comparându-l cu suprafața pământului. Fie că vor ajunge să cunoască sau nu mărimea lui, este sigur că globul soarelui are și el propria lui măsură; dacă ar înțelege cât este de întins, ar putea ști care-i este mărimea, altfel nu au cum să afle. Totuși o asemenea măsură a întinderii există chiar dacă omul nu reușește să o afle. Ceva poate deci să fie veșnic și să aibă o măsură sigură a propriei existențe. Am vorbit, conform opiniei lor, despre veșnicia soarelui, ca să-i conving folosind propriile lor argumente și pentru ca să vadă că poate exista ceva care să fie veșnic și să aibă totuși o măsură. Astfel nu ar trebui să mai refuze să creadă în pedeapsa veșnică cu care Cristos amenință păcatul, dându-se în spatele cuvintelor lui Cristos care spune: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura și vouă.”

    24.       Dacă Cristos ar fi spus: cum ați măsurat voi, așa vi se va măsura și vouă, atunci nu ar mai interpreta fiecare cum crede de cuviință aceste cuvinte. Putem spune: veți recolta ceea ce ați semănat, știut fiind faptul că nimeni nu plantează fructul, ci copacul, și noi culegem fructul, nicidecum lemnul copacului; însă spunem asta pentru a desemna specia copacului și pentru a zice că după ce am plantat un smochin nu ne vom aștepta să culegem nuci. Astfel putem spune: Veți suferi de ceea ce i-ați făcut pe alții să sufere; asta nu înseamnă că cel care a necinstit pe cineva trebuie să fie numaidecât necinstit la rândul său, ci ceea ce el a făcut împotriva legii acestui păcat, legea trebuie să-l pedepsească; vinovatul refuză să trăiască după legea care apără asemenea crime pe care legea, la rândul ei, nu le acceptă în viața umană. Deci, dacă Cristos ar fi spus: vi se vă măsura atât cât ați măsurat și voi, asta ar fi însemnat că pedepsele nu ar fi fost numaidecât egale cu gravitatea păcatelor. De pildă, grâul și orzul nu sunt lucruri egale și am putea spune: vi se va măsura atât cât ați măsurat și voi, adică tot atâta grâu cât și orz. Dacă ar fi vorba despre dureri, și dacă am spune: vi se va da vouă tot atâta cât i-ați făcut pe alții să sufere, s-ar putea ca durerea pricinuită să fie asemănătoare, însă se va derula pe o perioadă mai lungă: va fi mai mare referitor la durată, însă egală prin violența ei. Dacă am spune despre două lămpi: aceasta este la fel de luminoasă ca cealaltă, am spune adevărul, chiar dacă una din aceste două lămpi s-a stins înaintea celeilalte. Deci, dacă ceva desemnează o mărime egală într-un anumit fel, această parte de egalitate există în realitate, chiar dacă prezintă diferențe sub alte aspecte.

    25.       Însă deoarece Cristos a zis: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura”, și după cum știm una este măsura, alta este ceea ce este măsurat, s-ar putea întâmpla să dăm 1000 de măsuri de grâu cel căruia nu ne-a dat decât o singură măsură, astfel încât diferența nu va fi în măsură, ci în cantitate. Nu mai spun nimic despre diferența dintre aceleași lucruri, fiindcă nu doar faptul că este posibil să măsurăm grâu acolo unde un altul ar fi putut măsura orz, dar s-ar putea măsura aur acolo unde un altul ar fi măsurat grâu; și se poate întâmpla chiar să existe o singură măsură de grâu și mai multe măsuri de aur. Chiar dacă nu este necesar să comparăm lucrurile, specia și cantitatea diferă între ele, putem spune totuși: am măsurat pentru el aceeași măsură cu care el a măsurat. Însă sensul cuvintelor lui Cristos le înțelegem mai bine ținând seama de context: „Nu judecați și nu veți fi judecați, fiindcă veți fi judecați așa cum voi îi judecați pe alții”. Ar trebui oare să deducem că atunci când oamenii judecă necinstit, vor fi judecați la rândul lor în mod necinstit? Nicidecum! În Dumnezeu nu există nedreptate. Însă ca și cum ar fi fost zis: voința care a stat la baza facerii voastre de bine va fi folosită spre scăparea voastră; voința care ați pus-o în a săvârși răul va fi folosită spre pedepsirea voastră. De pildă, dacă cineva ar fi condamnat să piardă ochii care au fost pricina dorințelor rele, pe bună dreptate ar putea auzi zicându-i-se: să fii pedepsit la ochii cu care ai fost condus în păcat. Căci fiecare se folosește de propria judecată, bună sau rea, spre a face bine ou spre a păcătui. Deci se cuvine să fie judecat prin prisma a ceea ce el însuși judecă, astfel încât el să poarte pedeapsa în propria lui judecată, suferind relele care însoțesc dereglarea spiritului.

    26.       Căci dacă există pedepse vizibile care în viitor vor fi rezervate răului și meritate așadar prin voința rea, în străfundul sufletului, acolo unde mișcarea voinței reglează toate faptele umane, pedeapsa urmează imediat greșeala; iar această pedeapsă crește deseori chiar prin excesul orbirii și insensibilității. De aceea Cristos, după ce a zis: „veți fi judecați după cum voi înșivă judecați” adaugă: „și cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura”. În însăși voința sa omul bun găsește măsura binelui făcut, și astfel va ajunge la fericirea veșnică; tot la fel și omul rău, în propria lui voință se află măsura faptelor sale rele și pedeapsa ce urmează. Voința este măsura tuturor faptelor și tuturor meritelor și-i distinge pe cei buni de cei răi; prin e vom fi fericiți sau nefericiți. Felul voințelor, nicidecum spațiul timpului, produce fapte bune sau fapte rele. În caz contrar, am considera un păcat mai mare să tăiem un copac decât să omorâm un om, fiindcă pentru copac trebuie mai mult timp și mai multe lovituri de secure pentru a-l tăia, în timp ce un om îl putem omorî dintr-o singură lovitură într-o secundă. Iar dacă din cauza unei asemenea crime săvârșite într-un timp atât de scurt l-am pedepsi pe om la exil pe viață, pedeapsa ar fi desigur prea blândă, chiar dacă perioada destul de lungă a exilului nu poate fi comparată cu secunda în care s- săvârșit crima. De aceea va replica oare faptul că primește o pedeapsă la fel de lungă sau chiar veșnică, însă în mod inegal dură, fiindcă în același interval de timp nu a existat nici măcar un fel de durere, după cum nici măsura păcatelor nu se află în durată, ci în voința celui care le săvârșește?

    27.       Voința însăși este cea care este pedepsită, fie prin suferințe aplicate sufletului, fie prin suferințe trupești; ea se lăfăia în păcat, acum trebuie să sufere pedepsele; iar cel care judecă fără milă să fie judecat fără milă (cf. Iac 5, 14). Semnificația „măsurii cu care” este aceea că nu va face omului ceea ce nu ar fi făcut altora. Judecata lui Dumnezeu făcută omului va fi veșnică, chiar dacă judecata făcută de omul păcătos nu a putut fi decât trecătoare. Măsura rămâne aceeași, chiar dacă există pedepsele fără de sfârșit pentru crimele care nu a fost veșnice; omul păcătos ar fi vrut să se bucure în veșnicie de păcatul său, însă va afla în pedeapsă o severitate veșnică. Concizia impusă răspunsurilor mele nu-mi permite să spun tot ce ar fi de spus despre acest subiect, sau cel puțin să aduc argumentele biblice referitor la păcate și pedepse, nici nu pot să-mi exprim pe deplin propria opinie despre un așa subiect; totuși, dacă mi s-ar permite într-o zi, poate nici chiar forțele mele nu mi-ar permite să realizez o asemenea lucrare. Însă cred că am zis destule pentru a arăta că nu există nimic ce se opune veșniciei pedepselor în învățătura care spune oamenilor că vor fi măsurați cu măsura păcatelor lor.

     

    28.       Întrebarea a cincea: despre fiul lui Dumnezeu după Solomon

    După aceste întrebări extrase din Porfir, păgânul meu mai adaugă: „Te rog să-mi spui dacă este adevărat că Solomon a zis că Dumnezeu nu are Fiu”.

    29.       Îți voi da răspunsul numaidecât. Solomon nu a spus asta, ci dimpotrivă, el a susținut că Dumnezeu are un Fiu. Înțelepciunea, vorbind într-una din cărțile lui, spune: „M-a născut înaintea clinelor” (Prov 8, 25). Iar Cristos cine este altul dacă nu Înțelepciunea lui Dumnezeu? Într-un alt loc din Proverbe Solomon spune: „Dumnezeu m-a învățat înțelepciunea și am cunoscut astfel știința sfinților. Cine este cel care s-a suit la ceruri și care s-a coborât? Cine a adunat vânturile la sânul său? Cine a legat apele ca într-o îmbrăcăminte? Cine a umplut pământul? Care este numele lui și care este numele Fiului său, știți cumva?” (Prov 30, 4). Printre aceste cuvinte din urmă unele se referă la Tatăl: „Care-i este numele”, numele Celui „care m-a învățat înțelepciunea”, după cum spune textul. Alte cuvinte se referă evident la Fiul: „care este numele Fiului său”, Fiului celui despre care se vorbește în continuare: „cine este cel care s-a suit la ceruri și care a coborât?” Sfântul Paul spune despre asta: „Cel care a coborât este același cu Cel care s-a suit deasupra tuturor cerurilor” (Ef 4, 10). „Cine a adunat vânturile în sânul lui?” adică spiritele celor care cred în secret și în tăcere. Acestora li se spune: „Ați murit, iar viața voastră este ascunsă în Dumnezeu cu Cristos” (Col 3, 3). „Cine a legat apele ca într-o îmbrăcăminte?” Despre asta ni se spune: „Voi, cei care ați fost botezați în Cristos, ați fost îmbrăcați cu Cristos” (Gal 3, 27). „Cine a umplut pământul?” este același care a spus ucenicilor săi: „Voi veți da mărturie despre mine la Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1, 8).

     

    30.       Întrebarea a șasea: despre profetul Iona.

    Ultima întrebare se referă la Iona; această întrebare nu este extrasă din Porfir, ci din glumele nesățioase ale păgânilor. Ni se spune: „Ce trebuie să gândim despre Iona despre care se susține că ar fi petrecut trei zile în burta unei balene? Este minunat și incredibil ca un om să poată rămâne înghițit cu haine cu tot în pântecele unui pește. Dacă este vorba despre un simbol, atunci vă rugăm să ni-l explicați. Apoi, ce-i cu acel arbust care a crescut deasupra lui Iona după ce balena l-a vomitat afară? (cf. Io 2, 1) Care este motivul pentru care a crescut dintr-o dată?” Mi-am dat seama că întrebări de acest gen în amuză foarte tare pe păgâni.

    31.       La asemenea întrebare aș răspunde că nu trebuie să credem nici o minune a lui Dumnezeu sau că nu am avea nici un motiv să credem în acesta! Dacă mergem pe acest principiu, atunci n-ar trebui să credem nici faptul că Isus Cristos ar fi înviat din morți a treia zi dacă credința creștinilor s-ar simți jenată de glumele de prost gust ale păgânilor. Prietenul nostru nu m-a întrebat dacă trebuie să credem în învierea lui Lazăr a patra zi după moartea sa, sau în a lui Cristos a treia zi; mă miră faptul că a ales tocmai istoria lui Iona ca fiind ceva incredibil; oare își imaginează el că este mai credibil faptul de a învia un mort decât ca cineva să rămână viu trei zile în pântecele unei balene? Nu vreau să vorbesc despre ceea ce spun aceia care au văzut măreția acestor monștri marini; însă văzând coastele unei balene expuse într-un muzeu din Cartagina, cine nu s-ar putea gândi la câți oameni ar putea conține pântecul unui asemenea monstru și cât de largă ar trebui să fie gura lui, comparabilă cu intrarea unei peșteri? Păgânul nostru crede că hainele lui Iona l-au împiedicat să fie înghițit fără să fie rănit, ca și cum profetul s-ar fi făcut mic să poată intra într-o deschidere îngustă; în loc să fie blocați pe asemenea rațiuni ar face mai bine să vadă profetul aruncat de pe vapor și înghițit de balenă în așa fel încât să nu fie sfârtecat de dinții ei. Scriptura nu ne spune, de altfel, dacă era gol sau îmbrăcat când a fost aruncat în această peșteră, în așa fel încât să ne putem imagina că era mai degrabă gol; dacă ar fi trebuit să i se înlăture hainele, ca unui ou coaja sa, ar fi fost mai ușor de înghițit. Ne preocupăm de hainele lui Iona ca și cum sfintele cărți ar fi spus că a trecut printr-o ferestruică sau că ar fi intrat într-o scăldătoare; dar oare am putea intra într-o scăldătoare îmbrăcat? S-ar putea, însă ar fi incomod și nu ar fi nimic extraordinar în asta.

    32.       Însă au un motiv să nu creadă în acest miracol al lui Dumnezeu: din cauza vaporilor din pântece care ajută la digestia alimentelor și care ar fi trebuit să scadă pentru a păstra un om în viață; n-ar fi oare mai incredibil ca trei oameni aruncați de un rege hain în cuptorul încins să se plimbe sănătoși în mijlocul flăcărilor? Dar dacă cei cărora vreau să le răspund refuză să creadă în orice minune, voi încerca să-i conving prin alte mijloace? Sunt sigur că nu pot refuza, ca fiind incredibil, un fapt particular și nici să-l pună în îndoială chiar dacă este uluitor. Totuși, dacă ceea ce este scris despre Iona ar fi fost scris despre Apuleius din Madaura sau despre Apollonios din Tiana, despre care se spun atâtea minuni fără nici o mărturie a unui autor serios, chiar dacă și demonii fac lucruri cum fac și îngerii sfinți, nu în realitate, ci în aparență, nu cu înțelepciune, ci cu minciuna; deci, dacă, spuneam, ni s-ar povesti ceva atât de minunat despre cei pe care păgânii îi cinstesc sun bunele de magi sau filosofi, gurile adversarilor noștri nu ar mai izbucni în râsete, ci în cuvinte victorioase. N-au decât să glumească pe seama Scripturilor noastre; o vor face pe propria răspundere, știut fiind faptul că asemenea glumeți sunt din ce în ce mai rari în zilele noastre, fie pentru că mor, fie pentru că încep să creadă; azi vedem că se împlinește tot ceea ce a fost prorocit de profeți, acești profeți care au râs, cu mult înaintea lor, de luptele lor împotriva adevărului, de lătratul lor zadarnic, de deficiențele lor în lanț și care nu doar ne-au lăsat să citim, nouă celor care venim după ei, ceea ce au scris despre ei, dar ne-au și promis că vom vedea și îndeplinirea lor.

    33.       Ne putem întreba pe bună dreptate ceea ce înseamnă minunea lui Iona ca să nu ne limită la a crede că a avut loc, ci să înțelegem că a fost scris deoarece conține o semnificație ascunsă. Trebuie să începe așadar prin a recunoaște că profetul Iona a petrecut trei zile în pântecele unui monstru marin atunci când vrem să știm de ce acest lucru a avut loc; știm că nu a fost în zadar și totuși este folositor credinței noastre. Dacă niște simple cuvinte spuse în mod figurat și fără fapte stimulează credința, cu cât mai mult credința noastră trebuie să fie stimulată nu doar prin ceea ce s-a spus, dar și prin ceea ce s-a realizat în figură? Oamenii au obișnuința să se exprime prin cuvinte, dar puterea lui Dumnezeu se exprimă și prin fapte. La fel cum cuvinte noi sau puțin folosite, când sunt alese cu gust și sobrietate, contribuie la măreția discursurilor omenești, tot la fel faptele minunate și figurative ajută într-o oarecare măsură la măreția elocinței divine.

    34.       De altfel, de ce ni se cere explicații referitoare la istoria lui Iona dacă nu din cauza faptului că însuși Cristos l-a dat ca exemplu? „Această generați rea și adulterină, spune el, cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât cel al profetului Iona. La fel cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele balenei, tot la fel Fiul lui Dumnezeu va sta trei zile și trei nopți în pântecele pământului” (Mt 12, 39-40). Dacă ar trebui să justific aceste trei zile de la moartea Domnului Nostru până la învierea sa, considerând pentru prima și ultima zi întregul pentru o parte, astfel încât să putem număra în acest interval cele trei zile și cele trei nopți, ar face obiectul unui discurs foarte lung, iar acest lucru l-am tratat deja în alte locuri. Deci, după cum Iona a fost aruncat de pe vapor în pântecele unei balene, tot la fel Cristos a fost aruncat de pe cruce într-un mormânt, sau în străfundurile morții; profetul a fost aruncat spre salvarea celor care erau amenințați de furtuna de pe mare, Cristos pentru mântuirea celor care plutesc pe marea învolburată a acestei lumi; după cum Iona primise poruncă să predice ninivitenilor, însă nu a venit la ei decât după ce balena l-a aruncat la mal, tot la fel și cuvântul divin proclamat națiunilor nu a fost auzi decât după învierea lui Cristos.

    35.       Profetul și-a construit un cort și s-a stabilit la intrarea în Ninive așteptând realizarea planului lui Dumnezeu asupra orașului; în acest fel el simboliza alt ceva, poporul trupesc al lui Israel. Într-adevăr, acest popor era întristat de soarta rezervată ninivitenilor, adică de mântuirea și eliberarea popoarelor din mijlocul cărora Cristos a venit să-i cheme nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (cf. Lc 5, 32). Umbra arbustului de deasupra capului lui Iona reprezenta promisiunile sau beneficiile Vechiului Testament, care erau, după cum spune Apostolul, „o umbră a lucrurilor viitoare” (2 Col 2, 7), și foloseau drept apărare, în Țara Promisă, împotriva rătăcirilor timpului prezent. Acest vierme al dimineții, care a ros rădăcina arbustului și acesta s-a uscat, este tot Cristos cu a cărui gură, proclamând Evanghelia îndepărtări, a făcut să se usuce și să dispară toate aceste figuri și umbre ale poporului lui Israel. Acum, acest popor, după ce a pierdut Împărăția Ierusalimului, preoția, sacrificiile, toate aceste umbre ale viitorului, este împrăștiată pe tot pământul și se consumă în focul încercărilor, după cum Iona ardea sub căldura soarelui (cf. Iona 4, 8) iar durerea îi este mare; totuși, Dumnezeu are în grijă mântuirea națiunilor și a celor ce fac penitență așa cum a avut milă de suferințele profetului dându-i umbra pe care a apreciat-o atât de tare fiind expus arșiței soarelui.

    36.       N-au decât să râdă păgânii și, văzându-l pe Cristos simbolizat cu un vierme, mândria lor nesăbuită să răstălmăcească această interpretare a unui mister profetic, ținând cont totuși că acest vierme misterios îi mistuie fără milă pentru a-i transforma în făpturi noi. Despre ei spunea Isaia când Domnul profetiza prin gura lui: „Ascultați-mă, poporul meu, tu care cunoști dreptatea și care porți Legea mea în inima ta, nu te teme de reproșurile oamenilor, nu te lăsa abătut de răutățile lor și nu ține seama de disprețul lor. Vor fi distruși de timp ca o haină și vor fi mâncați de viermi ca lâna, însă dreptatea mea rămâne pe veci” (Is 51, 7-8). Noi însă, îl recunoaștem pe Cristos în acest vierme al dimineții, fiindcă în psalmul intitulat „pentru ajutorul de dimineață” (Ps 21), El-însuși s-a auto-denumit cu acest nume: „Sunt un vierme, zice El, nu un om; am ajuns de ocara oamenilor și disprețul poporului”. Această ocară este a acelor despre care Isaia ne sfătuiește să nu ne fie teamă: „Nu vă fie teamă de ocările oamenilor”. Sunt mâncați de acest vierme și de pecingine toți acei oameni care sub dinții Evangheliei se miră că numărul lor scade din zi în zi. Recunoașteți acest vierme și, pentru mântuirea pe care Dumnezeu ne-a promis-o, să suportăm ocările acestei lumi. Cristos este un vierme prin înjosirea sa luând un veșmânt trupesc; poate și datorită faptului că s-a născut dintr-o Fecioară, fiindcă viermele, chiar dacă este într-un trup sau ia orice altă formă pământească, nu se naște din nici o unire trupească. Cristos este viermele dimineții fiindcă a înviat în aurora dimineții. Acest arbust a cărui umbră acoperea capul profetului s-ar fi putut usca fără ca vreun vierme să-l atingă. Însă dacă Dumnezeu avea nevoie de un vierme pentru această lucrare, de ce ni se spune un vierme al dimineții dacă nu pentru a recunoaște în această figură pe cel care cântă pentru mântuirea oamenilor: „Însă eu sunt un vierme, nicidecum un om”?

    37.       Ce poate fi mai clar și mai desăvârșit decât această profeție? Dacă oamenii și-au bătut joc de el pe când era atârnat pe cruce, după cum stă scris în același psalm: „M-au jignit prin cuvintele lor și și-au înălțat capul. A nădăjduit în Dumnezeu, să-l scape; să-l salveze Dumnezeu dacă îi este drag”; oamenii își băteau astfel joc de El în timp ce se împlineau aceste cuvinte ale aceluiași psalm: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele, mi-au numărat toate oasele. S-au uitat la mine și m-au insultat; și-au împărțit hainele mele între ei iar pentru cămașa mea au tras la sorți”; aici profeția Vechiului Testament este la fel de clară ca descrierea din Evanghelie; deci, dacă au ocărât acest vierme într-un hal atât de umilitor, îl vor mai ocărî oare atunci când vor citi cuvintele aceluiași psalm: „Toate națiunile pământului își vor aminti de Domnul și se vor întoarce la El; toate popoarele îl vor adora, fiindcă măreția este a Domnului și el va stăpâni peste popoare”. În acest fel ninivitenii și-au amintit de Domnul și s-au întors la El. Israel se tânguia de mântuirea națiunilor prin penitență, după cum Iona se tânguia de mântuirea ninivitenilor, iar acum Israel se tânguie fiindcă este lipsit de umbră și se usucă din cauza arșiței. În rest, această istorie misterioasă a lui Iona poate primi orice altă explicație ținând totuși seama de regula credinței – regula fide. Însă referitor la cele trei zile petrecute în pântecele balenei, nu ne este îngăduită o altă interpretare decât cea expusă de însuși Învățătorul ceresc în Evanghelie.

     

    38.       Am răspuns întrebărilor după putințele mele; iar cel ce le-a pus n-are decât să devină creștin de teamă ca voind mai întâi să pună toate întrebările referitor la cărțile sfinte să nu-și sfârșească zilele înainte de a trece de la moarte la viață. Se poate înțelege că înainte de a adera la vița creștină și a primi sacramentele inițierii a dorit să se instruiască despre învierea morților; putem accepta chiar și faptul că a dorit să înțeleagă apariția tardivă a lui Cristos pe pământ și să înțeleagă multe alte întrebări referitoare la credința creștină. Însă a-și pune întrebări precum acestea: „Vi se va măsura vouă cu măsura cu care ați măsurat și voi”, sau precum cea referitor la Iona sau oricare alt fel, înainte de a decide să devii creștin, înseamnă să ții prea puțin cont de condiția umană și a nu se gândi la vârstă. Căci există nenumărate întrebări ce nu vor fi lămurite înainte de a crede, din teama ca viața să se sfârșească înaintea aderării la credință; însă când suntem creștini, ne străduim cu pasiune să studiem aceste dificultăți spre satisfacerea plăcerii credincioase a sufletelor fidele și comunicăm, fără pretenții orgolioase, încrederea ce o descoperim; iar când ceva nu poate fi înțeles de mintea noastră, atunci facem încredere în promisiunile făcute de Mântuitorul că vom înțelege totul în Împărăția cerească.


    [1] Latium este una dintre cele mai populate și frumoase zone ale Italiei: la N-E este încercuită de Toscana, la N de Umbria, la N-V de Marche, la E de Abruzzo și Molisa iar la V de Marea Tireniană. Cetatea Vaticanului se află în Latium. Latium se bucură de o moștenire multimilenară. Aici au trăit civilizațiile etrusce, iar mai apoi, în centrul Imperiului Roman, Statele Pontificale. Roma este capitala provinciei Latium.

    [2] A fost la doilea din cei șapte împărați ai monarhiei romane. Conform tradiției latine, adică a analiștilor romani care urmează lista stabilită de Fabius Pictor, domnia lui se întinde din 715 până în 673 î.C. Face parte din prima serie mitică a împăraților romani care se împarte între împărații latini, Romulus și Tullus Hostilius, și împărații sabini, Numa Pompilius și Ancus Marcius. Istoria a păstrat despre el imaginea unui împărat pașnic.


    votre commentaire
  • Jean Chrysostome : les catéchèses baptismales

    La collection « Sources chrétiennes » fêtait, en 1957, son 50eme numéro en publiant « Huit catéchèses baptismales » inédites de Jean Chrysostome découvertes par l’érudit savant assomptionniste, le P. André Wenger (1924-2012). En m’appuyant sur les recherches du P. Wenger exposées amplement dans l’introduction de « Sources chrétiennes », no 50, je présenterai dans cette contribution l’esprit dans lequel le grand théologien du IVe siècle, Jean Chrysostome – Bouche d’Or (344/347-407) entendait exposer son enseignement catéchétique au catéchumènes, le message qui faisait le cœur de ses catéchèses et le vécu dans la foi au Christ ressuscité auquel s’engageait les néophytes par la réception du baptême.

    Avant de devenir évêque de la plus importante métropole dans l’Empire oriental, Constantinople, Jean Chrysostome s’était fait une grande réputation de prédicateur comme prêtre à Antioche, chargé pour faire la catéchèse aux catéchumènes, entre 386-398. Ses enseignements avaient, principalement, comme objet l’explication du Symbole nicéno-constantinopolitain, tel qu’il a été débattu, fixé et signé par les Pères conciliaires de Nicée, en 325, réunis pour mettre fin à la doctrine propagée par Arius, curé d’une paroisse d’Alexandrie, et de Constantinople, en 381, réunis pour lutter contre les pneumatomaques sous la direction de l’évêque de la ville impériale, Macedonius. Le prédicateur exposait, par la même occasion, la signification et les symboles des rites baptismaux, que la littérature de spécialité nomme « catéchèses mystagogiques », c’est-à-dire des catéchèses qui expliquent aux néophytes, durant la semaine après Pâque, les rites sacramentaux vécus durant la nuit pascale. Jean Chrysostome lui-même explique le sens qu’il entend donner à ses catéchèses en partant de la signification du mot : faire écho, résonner. Le Symbole nicéno-constantinopolitain doit résonner, faire échos dans l’âme du néophyte parce qu’il deviendra désormais sa nouvelle « carte d’identité ».

     

    Les huit catéchèses baptismales

    Jean Chrysostome présente chaque catéchumène comme un fiancé, car le baptême signifie le « mariage spirituel » entre l’âme et le Christ. Selon le témoignage biblique, la fiancée est celle qui quitte son pays, sa parenté pour s’unir à l’homme avec lequel elle ne fera désormais plus qu’un. Le Christ sera la mère, le père et l’époux de l’âme du fidèle. Dans ce contrat de mariage, le prédicateur exprime l’idée que l’époux est celui qui apporte les présents : son corps donné et son sang versé pour le rachat de la multitude, tandis que l’épouse vient avec le contrat : le renoncement à Satan et au péché pour s’unir au Christ. Les clauses de ce contrat sont contenues dans le Symbole que le prédicateur se sent obligé d’expliquer afin de permettre aux catéchumènes d’adhérer à la foi vraie, telle qu’elle a été proclamée par les Apôtres après avoir reçu la consigne du Christ ressuscite : « Allez, de toutes les nations faites des disciples, en les baptisant au nom du Père, et du Fils et du Saint Esprit, et enseignez-leur à observer tout ce que je vous ai prescrit » (Mt 28, 19-20). Le prédicateur insiste sur la nouvelle vie qui commence pour le fidèle une fois qu’il reçoit le baptême ; les hommes doivent se comporter en vrais hommes de foi et ne pas pencher l’oreille envers les hérésies qui ne font que détruire l’Eglise de l’intérieur ; ils doivent renoncer à certains métiers : soldat dans l’armée de l’empereur pour devenir soldat du Christ, peintre ou sculpteur pour ne plus induire les gens en erreur en leur vendant des images idolâtres, etc. ; les femmes également, doivent renoncer au fards et au maquillage, qui sont une insulte à l’adresse du Créateur et n’ajoutent rien à la beauté féminine ; mais Jean Chrysostome n’est pas d’une rigidité exagérée lorsqu’il impose aux femmes ces pratiques : « que celles qui ne veulent pas renoncer à cette funeste habitude évitent au moins de se farder quand elles vont à l’église ». Le chrétien doit rester loin de toutes les traditions païennes et/ou magiques : sorcellerie, astrologie, idolâtrie, fréquentation des théâtres où ont lieu toutes sortes d’orgies à connotation sexuelle, etc. Le baptisé commence une nouvelle vie et cela doit se voir dans son comportement, dans sa façon de s’habiller et de parler. Il doit être un exemple de vertu et montrer qu’il vit de l’espérance en la résurrection et que la vraie vie n’est pas ici sur terre, mais dans la paradais, lorsque le Christ introduira tous les rachetés. C’est pourquoi tout chrétien qui devient un scandale pour les autres doit être regardé avec suspicion et averti pour qu’il soit corrigé et cultiver plutôt la vertu.

    Durant la préparation au baptême, il y avait aussi le rite de l’exorcisme par lequel les catéchumènes étaient invités à quitter le péché et s’engager à vivre dans la lumière de la foi. Dieu est miséricordieux et il veut que tous les hommes soient sauvés (cf. 1 Tim 2, 4), c’est pourquoi la punition intervenue dans le monde par le péché d’Adam est maintenant transformée en salut éternel grâce à la mort et à la résurrection du Christ qui a pris sur lui le péché du monde. Lorsque Jean Chrysostome parle de tout cela se rappelle avec émotion le jour même de son baptême, en 372, et exprime en même temps le regret pour tous les péchés qu’il a commis encore depuis ce jour bienheureux. Ensuite, le catéchète explique aux catéchumènes les mystères qui vont être vécus lors de la descente dans la piscine baptismale, la mort au péché, et à la sortie ils sont attendus avec le corps et le sang du Christ pour signifier quelle sera désormais la nourriture qui donne vie et qui alimente en eux l’espérance de la vie éternelle. Egalement, à la sortie de la piscine ils reçoivent l’onction du saint chrême ce qui signifie que désormais ils appartiennent au Christ et que la nouvelle vie a déjà commencé en eux. Le baptême introduit les néophytes dans une arène spirituelle et la récompense de l’athlète est la vie éternelle. Même s’il arrive aux fidèles de retomber dans le péché après le baptême, Jean Chrysostome leur présente la croix du Christ qui englouti tous nos péchés. Il n’y a pas un second bain de renaissance, mais il y a le sacrifice du Christ offert une fois pour toutes en rémission pour les péchés : le Christ est l’Autel, la Victime et le Prêtre qui s’offre au Père pour la multitude.

    Une idée chère à Jean Chrysostome exprimée dans ses homélies baptismales est donc celle de « créature nouvelle » dans le Christ. Surtout après le baptême, les néophytes, durant sept jours, viennent à l’église et reçoivent des instructions sur comment il faut être chrétien : quelles sont leurs obligations morales qui résultent du baptême. Le but de ces catéchèses était celui de former la conscience des néophytes que les sacrements qu’ils viennent de vivre, baptême, confirmation et eucharistie, ont transformé leur vie et que désormais « c’est le Christ qui vit en eux » (cf. Gal 2, 20). Le Christ a implémenté en eux l’Esprit de force, de courage, de la sagesse divine qui les unis dans une et même famille chrétienne, comme membres de l’Unique Eglise du Christ. Ces catéchèses finissaient le samedi après Pâques par une célébration riche en sens et qui permettait aux néophytes de redire, une fois de plus, explicitement leur désir de vivre la nouvelle vie reçue dans le Christ par le baptême. Le soir du même jour on lisait la Passion du Christ, afin que les Grecs « ne disent pas : Vous montrez aux foules et aux peuples les actions d’éclat du Christ et ses hauts faits, mais vous leur cachez ce qui lui est arrivé d’odieux ; la grâce de l’Esprit a disposé selon l’économie que tout cela soit lu au jour de fête absolument public, lorsque les hommes en grand nombre, les femmes, et tout le monde en un mot est présent, à savoir le grand soir de Pâques. Et c’est en présence de tout l’univers que tout cela est proclamé à haute voix. Et après que tout cela est lu et reconnu de tous, le Christ est reconnu comme Dieu et adoré » (Hom 87 sur Matthieu, PG 58, 770b). L’exemple à imiter dans cette transformation baptismale est, sans conteste, saint Paul. Après son baptême il vit de la vie nouvelle dans le Christ au point qu’il ne comprend plus ses coreligionnaires pourquoi ils ne reconnaissent pas aussi en Jésus de Nazareth, le Messie annoncé depuis des siècles. Dieu est celui qui change notre nature, notre regard, notre volonté. Comme les dignitaires de la cour impériale qui portent avec fierté sur la poitrine la médaille avec l’image de l’empereur et évitent de faire ce qui pourrait déshonorer cette image, également les néophytes doivent s’engager d’éviter tout ce qui offenserait le Christ qui a mis sa marque ineffaçable en eux. Les hommes doivent voir en eux la grâce du Christ qui agit et qui l’inspire à accomplir des bonnes actions.

    L’ascèse est un autre thème de prédilection pour Jean Chrysostome dans ses homélies baptismales. Le fidèle doit devenir modéré dans le manger, le boire, les passions sexuelles, les vêtements, etc. Dans la tradition de l’Eglise, Chrysostome est resté comme étant l’un de ceux qui insistent le plus sur la vie morale du chrétien. Parfois il se montre même très durs envers ceux qui dénigrent le nom de chrétien en menant une vie légère et en devenant ainsi un scandale pour les autres. Les dispositions intérieures reçues au baptême ne doivent pas être gardées seulement deux, trois, dix ou vingt jours, mais dix, vingt, trente années durant, voire toute la vie. Le modèle en ce sens est toujours saint Paul qui a su vivre désormais uniquement du Christ : « ce n’est plus moi qui vit, c’est le Christ qui vit en moi » (Eph 3, 17). Le contre-modèle est Simon le Mage qui tout juste après avoir reçu le baptême voulut acheter des apôtres la grâce de l’Esprit Saint (Ac 8, 4-25). Le prédicateur exprime souvent sa déception lorsqu’il voit avec quelle vitesse les fidèles quittent les assemblées dominicales pour aller à l’hippodrome pour assister aux courses ou bien au théâtre pour voir des orgies sexuelles. Découragé, il prononce des homélies assez dures à l’adresse de tels chrétiens qui ont reçu en vain les saints sacrements le jour de Pâques et qui ont si vite oublié que le but de la vie du chrétien est avant tout de rendre gloire à Dieu. De tels chrétiens ont couvert d’un voile épais l’éclat de leur baptême, tandis que les néophytes doivent faire resplendir la lumière du baptême autour d’eux en gardant la pureté du cœur par la pratique des bonnes œuvres et la pénitence. Abraham, Isaac, Jacob, les prophètes et les autres personnages bibliques de l’Ancient Testament ont espéré voir la réalisation des promesses de Dieu, tandis que les chrétiens sont entrés en la possession des promesses et voient de leur yeux l’œuvre du salut accomplie par la passion, la mort et la résurrection du Christ. C’est pourquoi le chrétien ne doit pas se laisser absorber par les soucis mondains et par la vie matérielle mais aspirer, par une vie sainte, aux dons de l’Esprit et garder jusqu’au jour du jugement l’éclat de son baptême. Mort avec le Christ au péché, il vit pour toujours en Christ.


    votre commentaire
  • Vincențiu din Lerins: Tratat împotriva ereziilor

    Vincențiu, născut în Galia, Toulouse, este un monah de pe insula Lerins care s-a angajat, spre sfârșitul vieții, în lupta împotriva ereziilor ce bântuiau Biserica secolului V. În acest sens publică, în 434, o lucrare foarte importantă, Commonitorium, sau Tratat împotriva tuturor ereziilor, în care expune criteriile unei învățături ortodoxe în contradicție cu erorile noi promovate de eretici de-a lungul vremii în Biserică. Ereticii, lupi îmbrăcați în piele de oaie, încearcă să-i convingă pe credincioșii mai simpli de veracitatea învățăturii lor folosind argumente biblice, textele fiind interpretate de fiecare după bunul lor plac, și argumente patristice, distorționând gândirea unor Sfinți Părinți care au pus bazele dogmaticii creștine în primele veacuri. În această lucrare, pe care cititorul de limbă română o are la dispoziție în prezenta modestă traducere, Vincențiu expune trei criterii pentru a deosebi adevărul de eroare: 1) unitatea credinței de-a lungul timpului și spațiului: "Trebuie știut că este considerat adevărat ceea ce a fost crezut pretutindeni, mereu și de toți"; 2) verificarea coerenței progresului în credință: "Trebuie să crească și să progreseze mult inteligența, cunoașterea, înțelepciunea fiecărui creștin și a tuturor, cea individuală și cea colectivă a Bisericii, de-a lungul generațiilor, cu condiția să crească după un criteriu specific, adică să crească în același sens, ținând cont de aceleași dogme și de aceeași gândire"; 3) citirea Scripturilor în Tradiția Bisericii: "Canonul Scripturilor trebuie să fie interpretat ținând cont de tradițiile bisericești și de regulile dogmei catolice". Cei care țin cont de toate aceste criterii se pot bucura de comuniunea Bisericii care a primit spre păstrare credința strămoșească, pe care, la rândul ei, trebuie să o transmită generațiilor viitoare nevătămată, neprihănită, nealterată, în conformitate cu învățătura Apostolilor și a doctorilor înțelepți și savanți întruniți în conciliile ecumenice recunoscute de Biserica catolică prin care s-au cristalizat dogmele creștine împotriva ideilor noi, hulitoare, promovate de eretici.


    votre commentaire
  • Sfântul Augustin: Scrisoarea 211, datată din anul 423

    Sora sfântului Augustin a fondat o comunitate de fecioare consacrate lui Cristos prin profesiune mănăstirească. După moartea ei, surorile au ales o nouă superioară, însă, după câțiva ani de guvernare, toate surorile se revoltă împotriva ei și cer episcopului de Hipona să intervină în acest scandal pentru a calma spiritele schimbându-le superioara. Augustin evită, în primă instanță, să meargă la fața locului, iar după mai multe insistențe și văzând că lucrurile iau o întorsătură nedemnă pentru asemenea femei consacrate Domnului, decide să le scrie o scrisoare. Episcopul de Hipona, după ce face niște reproșuri paterne și se plânge de nesăbuința fecioarelor consacrate care, după moartea superioarei lor, nu vor să o accepte și să-i dea ascultare noii superioare, prescrie fecioarelor consacrate din acea comunitate mai multe reguli, rămase celebre în lumea creștină, care au condus la redactarea Regulii sfântului Augustin, regulă îmbrățișată și trăită de mai multe ordine, congregații și organizații de viață consacrată în Biserica catolică de-a lungul secolelor. Datorită formei sale breve și spiritului deschis și practic în care au fost redactate aceste prescripții, Regula Augustini a cunoscut o extraordinar de mare popularitate în vremea timpului său precum și de-a lungul creștinismului occidental.


    votre commentaire
  • Pentru cei care doresc să se familiarizeze cu multe din trăirile disciplinare ale Bisericii de astăzi este foarte util să cunoască istoria conciliilor ecumenice, a sinoadelor locale, provinciale și mitropolitane și canoanele care au rezultat în urma dezbaterilor conciliare. Prezint aici canoanele conciliului așa numit "in Trullo" sau Quinisexte (691), în realitate un sinod oriental întrunit 10 ani după terminarea celui de-al șaselea conciliu ecumenic ce a avut loc la Constantinopol între 680-681, și care nu a proclamat niciun canon disciplinar. Scopul acestui conciliu, desfășurat în palatul imperial, sub domnia lui Iustianian al II-lea, fără acordul Bisericii apusene, este tocmai acela de a suplini, prin promulgarea canoanelor, ceea ce lipsea dezbaterilor conciliului anterior. Conciliul a reușit să întrunească 165 de episcopi, toți orientali, marea majoritate fiind din patriarcatul Constantinopolului. Iustinian al II-lea acceptă întrunirea conciliului și îi oferă găzduire sperând să pună capăt decadenței Bisericii. Moravurile clerului și creșterea progresivă a numărului credincioșilor au condus la o slăbire considerabilă a calității vieții creștine. Cele 102 de canonane promulgate la acest conciliu vorbesc despre simonie, moravuri sexuale mai mult decât îndoielnice în rândurile miniștrilor Bisericii, tradiții păgâne intrate în ritualurile liturgiei creștine, practica jocurilor de noroc, existența ghicitorilor, vrăjitorilor, astrologilor în rândurile creștinilor, câștigul de profituri nelegiute, cămătărie, prostituție, etc. Multe din canoanele disciplinare ale Bisericilor Răsăritene și Apusene, precum și unele practici liturgice existente în cele două tradiții creștine au rădăcini în aceste canoane promulgate la conciliul "in Trullo".

    Canoanele conciliului in Trullo sau Quinisexte 691-692,

    întrunit sub împăratul Iustinian al II-lea, fără aprobarea Romei

     

    Canoanele celor 165 de Sfinți Părinți întruniți la Constantinopol în sala Cupolei – in Trullo – a palatului imperial, sub Iustinian, prea-iubitul nostru împărat, iubit de Cristos.

    Scrisoarea Sfinților Părinți întruniți la Constantinopol, în sala Cupolei, lui Iustinian, drept-credinciosului nostru împărat.

    Drept-credinciosului împărat Iustinian, iubit de Cristos, sfântul conciliu ecumenic întrunit sub inspirație divină și prin decretul Maiestății Voastre împărătești în acest oraș imperial aflat sub providență divină. Acum când harul nemărginit al Mântuitorului și Răscumpărătorului nostru Isus Cristos a pătruns în toată lumea, iar predica adevărului dătător de viață a ajuns la urechile tuturor, popoarele care se aflau în întunericul ignoranței au văzut lumina cea mare a cunoașterii și au fost slobozite de lanțurile erorii, abandonând sclavia din trecut pentru a adera la Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce acela care fusese lipsit de frumusețea slavei de la început din cauza orgoliului, primul dragon, Inteligența cea Mare, Asirianul, a fost învins de prizonierii săi din trecut și a pierdut orice putere din cauza forței Cuvântului făcut trup, după cum stă scris: „Sabia dușmanului lipsea cu desăvârșire”. Într-adevăr, pretutindeni acest cult binefăcător este prezent, ofranda nepătată este adusă ca jertfă, iar Dumnezeu, oferit în sacrificiu și împărțit spre binele trupului și al sufletului, îi îndumnezeiește pe cei care se împărtășesc din Sfintele Taine; astfel demonii au fost puși pe fugă iar adunarea sfântă a credincioșilor întruniți în biserici se sfințește tainic și paradisul plăcerilor sfinte este deschis tuturor; într-un cuvânt, întreaga creație este reînnoită. Însă diavolul, asasinul speciei umane, care altădată s-a ridicat împotriva Domnului Atot-Puternic și care a zămislit și a dat naștere suferințelor și răzvrătirilor, fără a se bucura văzându-ne cum suntem ridicați din căderea neascultării și cum suntem înălțați spre ceruri datorită întâiului-născut, Cristos, care s-a oferit pe sine însuși pentru noi ca preț de răscumpărare, nu încetează să arunce asupra noastră săgețile răutății și să-i rănească pe credincioși cu patimi pentru ca aceștia să piardă harul care le-a fost dat, acela de a trăi sub oblăduirea Duhului Sfânt, de a fi sfințiți prin prezența lui și de a trăi din harul său; Dumnezeu, de asemenea, care în bunătatea lui ne va dărui coroana și ne conduce El-însuși la mântuire, nu ne-a abandonat lăsându-ne fără ajutor, ci a făcut să se ridice la fiecare generație oameni care s-au înrolat în armata drept-credincioșilor înarmați cu scutul credinței adevărate și i-au ținut piept; au ridicat sabia Duhului Sfânt, adică Cuvântul Domnului, și avântându-se în luptă împotriva Răului l-au despuiat de domnia sa tiranică asupra noastră; păstori ai turmelor, făcând drepte căile Domnului pentru popoare, pentru ca acestea să nu mai fie îndemnate de ignoranța binelui spre prăpastia pierzării și să nu mai alunece în neștire, trebuia ca Cel care ne-a dat ființa și care a transformat, datorită mărinimiei și smereniei lui, specia noastră și a chemat-o la El și a înălțat-o la El, să ne arate și drumul ce conduce la trăirea în mai bine datorită doctorilor și luminilor Bisericii, care luminează calea noastră spre Dumnezeu și ne îndeamnă să trăim conform Evangheliei, deoarece viața lor, conform cuvântului Apostolului, „a fost o viață divină”.

    Și pentru noi, cei care petrecem viața într-o nepăsare mult prea mare și suntem sub amorțeala nepăsării și a leneviei gândurilor noastre, astfel încât dușmanul, pândindu-ne spre a ne întinde curse, ne-a surprins cu garda jos și, înlăturându-ne fără jenă virtutea, ne-a înlocuit-o cu viciul, Cristos Dumnezeul nostru, căpetenia acestui vas imens care este întreg universul, a făcut să vă ridicați Maiestatea Voastră drept comandant înțelept, drept-credinciosul nostru împărat, pentru a fi adevăratul nostru protector, care ne împarte sfatul său cu înțelepciune și prudență, care păstrează adevărul pentru totdeauna, care face dreptate pe pământ și pășește pe calea fără prihană. Înțelepciunea v-a purtat în sânul ei și v-a dat lumii împodobit de virtuți, v-a crescut și v-a format și v-a umplut de duhul divin, făcând astfel din Maiestatea Voastră ochiul vigilent al întregului pământ locuit pentru a lumina cu strălucire popoarele supuse domniei tale datorită inteligenței luminoase și strălucitoare cu care ați fost înzestrat. Maiestății Voastre i-a fost încredințată Biserica, Maiestatea Voastră a primit instrucțiuni pentru a medita ziua și noaptea la legea Domnului, pentru a învăța și a îndruma popoarele supuse autorității Maiestății Voastre. Maiestatea Voastră, depășind cu mult zelul lui Fineas datorită înflăcărării avântului de care dați dovadă pentru Dumnezeu și dezrădăcinând păcatul datorită puterii credincioșiei Maiestății Voastre, v-ați propus să dezrădăcinați poporul din viciul corupției. Se cuvenea, într-adevăr, ca cel care ține în mâinile sale frâiele speciei umane în drumul său spre fericirea cerească să nu se gândească doar la el și la guvernarea propriei vieți, dar să salveze și să scoată din furtuna păcatului și pe cei care-i sunt încredințați atunci când Cel Rău dă târcoale din toate părțile și zguduie cu tărie trupurile noastre umile.

    Însă, deoarece sfintele concilii ecumenice, întrunite în acest oraș imperial aflat sub providența divină, unul în timpul împăratului Iustinian, trecut la Domnul, celălalt în timpul lui Constantin, de fericită memorie, tatăl Maiestății Voastre, expunând prin decret conciliar misterele credinței noastre, nu au scris canoane disciplinare, după modelul celorlalte patru sfinte concilii ecumenice, canoane datorită cărora popoarele se corectau de la deviațiile lor și se hotărau să trăiască o viață mai demnă și mai sfântă; astfel, poporul sfânt, preoția regească, pentru care Cristos a murit, hărțuit de patimile dezordonate și condus fără jenă de ele, desprinzându-se progresiv de cele sfinte și dezbinat în el-însuși, alunecând, din cauza ignoranței și uitării, departe de virtute, și, ca să folosesc o expresie a Apostolului, „călcând în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și considerând ca pe un lucru neînsemnat sângele noului legământ care l-a sfințit, insulta astfel Harul Duhului Sfânt”. Acest popor sfânt, dornic să fie adunat ca un popor de predilecție, după exemplul lui Cristos Păstorul cel Bun, ce caută oaia rătăcită printre stâncile munților pentru a o readuce în staul și a o învăța să respecte poruncile și prescripțiile divine, datorită cărora ne îndepărtăm de lucrările aducătoare de moarte și dobândim viața; după ce ați discutat despre toate mijloacele mântuirii, căutându-L pe Dumnezeu, conform cuvântului Scripturii: „cel ce-L caută pe Domnul va afla înțelepciune și dreptate, iar cei care-L caută cu dreptate vor afla pacea”, ați hotărât să întruniți acest sfânt conciliu ecumenic dorit de Dumnezeu, pentru ca armonia și buna înțelegere a unui mare număr să vă ajute să reușiți să îndepliniți ceea ce vă doriți; iar dacă unele rămășițe ale îndrăznelii păgânilor sau iudeilor s-au mai amestecat cu grâul ajuns la maturitate al adevărului, să fie acuma eliminat cu desăvârșire precum neghina, cu rădăcină cu tot, astfel încât ogorul Bisericii să fie bine curățit. Căci, „acolo unde doi sau trei sunt reuniți în Numele meu, Eu sunt în mijlocul lor”, spune Domnul; iar prin profetul Ieremia ne spune: „căutați-mă din toată inima voastră, iar eu mă voi arăta vouă”.

    Întrunindu-ne deci în acest scop, la porunca Maiestății Voastre, în acest oraș aflat sub providența divină, am redactat aceste sfinte canoane. De aceea vă rugăm ca în același fel în care s-au folosit Sfinții Părinți întruniți odinioară în acest oraș aflat sub providența divină, în timpul împăratului, de fericită memorie, Teodosie, ca semnătura drept-credincioșiei voastre să încununeze deciziile noastre, după cum ați onorat Biserica prin convocarea acestui sfânt conciliu. Iar Domnul să păstreze stăpânirea Maiestății Voastre în pace și dreptate, să o perpetueze din generație în generație și să vă răsplătească, după această viață, cu fericirea veșnică în Împărăția cerurilor.

     

    Canonul 1: a se păstra, fără nici o adăugire sau alterare, credința transmisă de sfintele concilii ecumenice. Ordinea desăvârșită este aceea de a începe orice discurs sau faptă cu Dumnezeu și de a isprăvi tot cu Dumnezeu, după cuvântul sfântului Grigore Teologul. De aceea, în aceste vremuri în care noi predicăm deschis adevărata religie și în care Biserica, zidită pe Cristos, crește și face progrese neîncetat, astfel încât se ridică deasupra cedrilor Libanului, și noi, începând cu harul lui Dumnezeu discuțiile noastre sfinte, poruncim să se păstreze, fără adăugiri și neatinsă, credința ce ne-a fost transmisă de Apostolii aleși de Domnul, care au văzut și au slujit Cuvântului lui Dumnezeu.

    După cum cei 318 sfinți și preafericiți Părinți, întruniți la Niceea, în timpul domniei împăratului Constantin, de fericită memorie, împotriva necredinciosului Arie și a heteroteismului, sau ca să spunem mai pe înțeles, a politeismului pe care-l învăța și-l expunea ereticul, ne-au revelat și au expus în mod clar, în unanimitate, mărturisirea lor de credință în consubstanțialitatea celor trei ipostasuri ale naturii divine: ei nu au admis ca ea să fie ascunsă sub obrocul ignoranței, ci au învățat în mod deschis credincioșii să adore într-o unică adorație pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt; au dărâmat și au făcut praf credința în inegalitate în sânul divinității și au călcat în picioare argumentele infantile făurite din nisip de eretici împotriva dreptei credințe.

    Mărturisim aceeași credință afirmată, în timpul domniei lui Teodosie, de fericită memorie, de cei 150 de Sfinți Părinți întruniți în acest oraș imperial, adoptând declarațiile lor referitoare la teologia Duhului Sfânt și respingând, cu dușmanii de atunci ai adevărului, inepția lui Macedonius, fiindcă a îndrăznit în mod nechibzuit să ia drept maestru un sclav și a preferat, asemenea unui bandit, să dezbine Treimea indivizibilă, astfel încât misterul speranței noastre devine incomplet; condamnăm, împreună cu acest om detestabil, pornit împotriva adevărului, și pe Apolinarie, maestru în nechibzuință, care și-a expus opinia sa asupra Domnului zicând că acesta a asumat un trup fără rațiune, deducând astfel, tot el, că și mântuirea noastră a rămas incompletă, deoarece și trupul Domnului era incomplet.

    Admitem, de asemenea, ca un zid bine întărit adus religiei adevărate, învățăturile transmise de cei 200 de Părinți inspirați de Dumnezeu, întruniți pentru prima dată în orașul Efes sub domnia împăratului Teodosie, de fericită memorie, fiul lui Arcadius, prin care se afirmă un singur Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut trup, și credința că Sfânta Fecioară, pururi prea-curată, l-a zămislit fără aportul vreunui om, și este vrednic să spunem de aceea că ea este Theotokos – Născătoare de Dumnezeu, și nu admitem sub nici un chip învățătura lui Nestorius, lipsită de adevăr și hulitoare la adresa lui Cristos, care admitea că în Cristos există un om distinct și un Dumnezeu distinct, reînnoind astfel necredincioșia evreilor.

    Mărturisim de asemenea credința ortodoxă transmisă de cei 630 de Părinți aleși de Dumnezeu, întruniți în metropola Calcedoniei, sub împăratul Marcian, de fericită memorie, credință care a revelat întreg pământului că unica persoană a lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este compusă din două firi și este slăvită în aceste două firi; această credință l-a condus în exil, în afara comuniunii Bisericii, pe Eutihie, un hulitor și un șarlatan, fiindcă declarase că marele mister al întrupării nu a avut loc decât în aparență, iar cu el Nestorius și Dioscor, venind din direcții opuse, au căzut în aceeași prăpastie a pierzării și ateismului.

    Însă noi cunoaștem și învățăm de asemenea succesorilor noștri ca fiind inspirate de Duhul Sfânt și afirmațiile celor 165 de Părinți, inspirați de Dumnezeu, care s-au întrunit în acest oraș imperial sub împăratul Iustinian, de fericită memorie; ei au lansat, prin decret conciliar, anatema și hula împotriva lui Teodor de Mopsuestia, maestrul lui Nestorius, împotriva lui Origen, Didim și Evagrie care au reinventat mitologii păgâne și au readus în cinstire, în delirul și nebunia lor fără margini, renașteri periodice și transformări ale unor trupuri și ale unor suflete și au susținut credința eronată a revenirii morților la viață; scrierile lui Teodoret împotriva dreptei credințe și împotriva celor 12 capitole ale fericitului Chiril, precum și Scrisoarea, așa-zisă, a lui Ibas au fost condamnate de asemenea.

    Mărturisim încă o dată și întărim dorința de a păstra cu tărie credința celui de-al șaselea conciliu, întrunit recent sub Constantin, de fericită memorie, fostul nostru împărat, în acest oraș imperial; această credință a primit și mai multă autoritate datorită faptului că drept-credinciosul împărat dăduse asigurarea, pentru totdeauna, autenticității acestor acte conciliare, punând pe aceste documente sigiliul său imperial; el a declarat că trebuie să credem cu adâncă venerație în cele două voințe naturale și în cele două energii naturale în misterul întrupării unicului nostru Domn Isus Cristos, și a condamnat, printr-un gest plin de credincioșie, pe toți cei care au falsificat adevărata dogmă a credinței și au învățat credincioșilor o singură voință și o singură energie în unicul Domn, Isus Cristos, Dumnezeul nostru; cei condamnați au fost Teodor de Faran, Cyrus de Alexandria, Onorius de Roma, Sergiu, Pyrhus, Paul și Petru, toți foști episcopi ai acestui mare oraș aflat sub providența divină, Macarie cel care a fost episcopul Antiohiei, Ștefan, discipolul său, și nechibzuitul Polychronus; astfel împăratul a voit să păstreze nealterată credința ce mărturisea că Isus Cristos, Dumnezeul nostru, avea un trup, co-natural cu al nostru.

    Într-un cuvânt, afirmăm cu tărie că credința tuturor oamenilor, care s-au remarcat în Biserica lui Dumnezeu, care au devenit făclii în această lume, învățând cuvântul vieții, rămâne sigură și nealterată până la sfârșitul veacurilor, precum și scrierile și învățăturile lor inspirate de Dumnezeu; respingem și lansăm anatema împotriva acelora care au stârnit afirmații hulitoare împotriva adevărului, care s-au ridicat cu aroganță deșartă împotriva lui Dumnezeu și au născocit nebunii fără precedent. Dacă cineva nu păstrează și nu îmbrățișează dogmele dreptei credințe enumerate deja și nu crede astfel și nu învață pe alții astfel, ci încearcă să meargă împotriva lor, să fie anatemă, conform deciziei amintite deja de sfinții și fericiții Părinți, și să fie alungat din comunitatea creștină, fiind considerat străin Bisericii; fiindcă noi afirmăm, fără teama de a greși, că nimic, în nici un fel, nu trebuie adăugat sau înlăturat din ceea ce a fost definit până acum în dezbaterile celor șase concilii ecumenice.

     

    Canonul 2: confirmarea preceptelor apostolice, a tradiției Sfinților Părinți și a conciliilor ecumenice precedente. Acest sfânt conciliu a luat de asemenea decizia foarte frumoasă și importantă ca cele 85 de canoane rânduite și aprobate de sfinții și fericiții Părinți care ne-au precedat și ni le-au transmis sub numele sfinților și slăviților apostoli, să rămână valabile și folositoare pentru mântuirea sufletelor și spre vindecarea patimilor. Însă deoarece în aceste canoane ne este prescris să primim și Constituțiile acelorași apostoli redactate de Clement, printre care ereticii de odinioară au intercalat, pentru a ridica o barieră în Biserică, lucruri false și străine dreptei credințe, care au pătat frumusețea nobilă a adevărurilor divine, am decis să respingem, după cum se cuvenea, aceste Constituții spre zidirea și siguranța poporului drept-credincios, arătând astfel dezacordul total față de invențiile mincinoase ale ereticilor și bazându-ne doar pe învățătura sigură și clară a apostolilor.

    Confirmăm de asemenea toate celelalte sfinte canoane ce au fost publicate de sfinții și fericiții Părinți, adică cele ale celor 318 sfinți Părinți întruniți la Niceea, celor întruniți la Ancyra, celor întruniți la Neocezareea, celor întruniți la Gangre, celor întruniți la Antiohia Siriei și celor întruniți la Laodiceea Frigiei; de asemenea, canoanele celor 150 de sfinți Părinți întruniți în acest oraș imperial, aflat sub providența divină, și a celor 200 întruniți pentru prima dată la Efes, și a celor 630 sfinți și fericiți Părinți întruniți la Calcedon; celor întruniți la Sardica, celor întruniți la Cartagina, celor care s-au întrunit din nou în acest oraș imperial, aflat sub protecția divină, sub Nectarie, episcopul acestui oraș imperial și Teofil, de fericită memorie, arhiepiscop al Alexandriei.

    Mai recunoaștem și canoanele lui Dionisie, care a fost arhiepiscopul marelui oraș al Alexandriei și ale lui Petru, care a fost arhiepiscop de Alexandria și martir, ale lui Grigore Taumaturgul, care a fost episcop de Neocezareea, ale lui Atanasie arhiepiscop de Alexandria, ale lui Vasile arhiepiscop de Cezareea în Capadocia, ale lui Grigore episcop de Nysa, ale lui Grigore Teologul, ale lui Amfiloqium de Iconium, ale lui Timotei, primul care a fost arhiepiscop al Alexandriei și ale lui Ghenadie care a fost patriarh al acestui oraș imperial, aflat sub providența divină; recunoaștem și canonul proclamat de Ciprian, care a fost arhiepiscop al Africii, iar prin sinodul său, canonul care a rămas în vigoare după tradiție doar în teritoriile acestor episcopi. Nimănui nu-i este permis să falsifice canoanele enumerate mai sus sau să le declare nule sau să admită alte canoane decât acestea, compuse împotriva lor de cei care au încercat să lupte împotriva adevărului. Dacă cineva este convins că a inventat, referitor la orice canon, sau a încercat să-l falsifice, va trebui să dea socoteală despre acest canon, va fi supus pedepsei pe care canonul respectiv o impune și astfel va fi vindecat de canonul împotriva căruia a păcătuit.

     

    Despre preoți și despre clerici

    Canonul 3: despre locul în sanctuar a preoților care au contractat o a doua căsătorie sau s-au căsătorit după ce au fost hirotoniți întru preoție și cei care s-au căsătorit cu o văduvă sau cu o soție lăsată. Deoarece drept-credinciosul nostru împărat, iubit de Cristos, cerea, în cuvântarea sa de la începutul acestui sfânt conciliu, să se dea tuturor celor care sunt înscriși în rândurile clerului și prin intermediul cărora trece la oameni harul sacramental, miniștri curați și neprihăniți, vrednici să aducă sacrificiul spiritual în cinstea slăvitului Dumnezeu, victimă și pontif în același timp, să fie curățiți de stricăciunile căsătoriilor lor ilicite, iar pe de altă parte, cerea clericilor sfintei Biserici romane, care și-au propus să urmeze o disciplină foarte severă în această privință, dar și cei care sunt în acest oraș imperial, aflat sub providența divină, regula umanității și a condescendenței; astfel am îmbinat cele două tendințe în una singură, pentru ca blândețea să nu degenereze în deziluzie, nici austeritatea în amărăciune, având în vedere îndeosebi greșeala din ignoranță, care atinge o mulțime, deloc non-neglijabilă, de oameni, decidem ca toți clericii care au contractat o a doua căsătorie și, sclavi ai păcatului, nu a voit să se ridice până la data de 15 ianuarie ce a trecut, după a patra avertizare, începând cu anul 6199, să fie condamnați cu depunerea canonică, adică să fie excluși din cler.

    În timp ce aceia care au căzut în urâciunea contractării celei de-a doua căsătorii, însă au recunoscut interesul lor spiritual înaintea întrunirii noastre și au îndepărtat de la ei răul, rupând aceste căsătorii străine și ilegitime, sau cei ale căror soții din cea de-a doua căsătorie sunt decedate, sau cei care, din proprie inițiativă revenind la Dumnezeu, încep să trăiască în castitate și fac eforturi să nu se mai gândească la păcatele lor din trecut, dacă acești clerici sunt preoți sau diaconi sau sub-diaconi, s-a decis ca aceștia să fie demiși din funcțiile sacerdotale, din orice activitate, după ce au făcut un anumit timp de penitență; totuși vor păstra anumite onoruri datorate scaunului și locului ce le-au ocupat în funcție de rangul lor, mulțumindu-se doar cu cinstirea și implorând iertarea de la Domnul pentru păcatele săvârșite din ignoranță; ar fi lipsit de rațiune, într-adevăr, să binecuvântezi pe cineva, în timp ce nu ți-ai vindecat propriile răni.

    Cei care nu au avut decât o singură soție, însă aceasta era o văduvă, precum și cei care după ce au fost hirotoniți au contractat o căsătorie ilegitimă, preoți, diaconi și sub-diaconi, după o scurtă perioadă de suspendare din funcțiile sacre și de penitență, vor fi readuși în propriile funcții fără a mai putea înaintea într-o funcție superioară, căsătoria ilegitimă fiind, desigur, anulată.

    Prin autoritatea noastră episcopală formulăm aceste reguli referitor la cei care au fost surprinși doar în greșelile menționate mai sus până la data de 15 ianuarie, spuneam, și poruncim, începând de azi, și reînnoim canonul care spune: Cel care după botez s-a căsătorit de două ori, sau a avut o concubină, nu va putea fi episcop, nici preot, nici diacon, nici chiar să facă parte din cler; tot la fel: Cel care s-a căsătorit cu o văduvă, sau cu o femeie lăsată de bărbatul ei, sau cu o slujitoare sau cu o sclavă sau cu o actriță, nu va putea fi episcop, nici preot, nici diacon, nici chiar să facă parte din cler.

     

    Canonul 4: despre pedeapsa canonică a celui care abuzează de o femei consacrată Domnului. Dacă un episcop sau un preot sau un diacon sau un sub-diacon sau un lector sau un cântăreț sau un portar a avut un schimb trupesc cu o femeie consacrată lui Dumnezeu, să fie depus, fiindcă a sedus o mireasă a lui Cristos; dacă este un laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 5: nici un cler superior nu trebuie să conviețuiască cu o slujitoare. Nici unul din cei care fac parte din rândurile clerului superior și care nu conviețuiește cu persoane care nu sunt suspecte că ar trăi sub o regulă, să nu aibă la el o femeie sau o slujitoare, păstrând astfel reputația sa incontestabilă; dacă totuși cineva încalcă ceea ce poruncim aici, să fie depus. Eunucii trebuie să respecte aceeaşi regulă, menținându-și faima fără reproșuri; dacă încalcă această regulă, fiind clerici, vor fi depuși, dacă sunt laici, vor fi excomunicați.

     

    Canonul 6: nu le este îngăduit preoților și diaconilor să se căsătorească după ce au fost hirotoniți. După cum se spune în canoanele apostolice, că doar celibatarii promovați în rândurile clerului, lectorii și cântăreții se pot căsători, și noi, păstrând această prescripție, poruncim ca de-acum înainte niciun sub-diacon, niciun diacon, niciun preot nu mai are dreptul, odată ce a primit hirotonirea, să se mai căsătorească; dacă îndrăznește să o facă, să fie depus. Dacă cineva dintre cei care se angajează în cler dorește să conviețuiască cu o femeie unindu-se prin taina unei căsătorii legitime, să se căsătorească înaintea hirotonirii sub-diaconale, diaconale, preoțești.

     

    Canonul 7: diaconul nu trebuie să se așeze înaintea preotului. Deoarece am aflat că în unele Biserici sunt diaconi, deținând funcții administrative, care, devenind astfel aroganți și pretențioși, se așază înaintea preoților, poruncim ca un diacon, indiferent de demnitatea sau misiunea bisericească ce o îndeplinește, să nu se așeze înaintea preotului; diaconul nu are voie să părăsească orașul său episcopal, doar dacă merge în calitate de reprezentant al persoanei patriarhului sau a mitropolitului său pentru a rezolva o problemă: în acest caz i se vor recunoaște onorurile datorate celui pe care îl reprezintă. Dacă cineva îndrăznește să facă aceasta, făcând uz de aroganță tiranică, va fi destituit din rangul său și va ocupa ultimul loc în ierarhia Bisericii din care face parte, deoarece Domnul nostru ne îndeamnă să nu ne bucurăm de primele locuri, după învățătura Domnului și Dumnezeului nostru însuși expusă în Evanghelia după sfântul Luca; văzând cum invitații la un banchet căutau locurile dintâi, le-a zis o parabolă în acești termeni: Când sunteți invitați la nuntă, nu vă așezați pe locurile dintâi, din teama ca să nu se afle printre invitați cineva mai de vază decât voi, iar cel ce v-a invitat, pe voi și pe el, să nu vină să vă spună: lasă-i locul acestuia, și atunci, plin de rușine, să nu fiți obligați să vă așezați pe locul cel din urmă. Însă, când sunteți invitați, mergeți și ocupați locul cel din urmă, iar când cel ca v-a invitat va veni vă va spune: prietene, mergi mai sus; atunci va fi pentru tine o cinste în ochii tuturor celor care se vor afla la masă cu tine. Fiindcă cine se înalță va fi înjosit, iar cine se înjosește va fi înălțat. Aceeași regulă se va aplica și celorlalte ordine, știind bine că demnitățile spirituale sunt deasupra demnităților seculare.

     

    Canonul 8: un sinod anual trebuie să aibă loc în fiecare provincie la locul fixat de mitropolit. „Dorind să aplicăm și noi ceea ce a fost decretat de sfinții Părinți, reînnoim și noi canonul care poruncește să se țină în fiecare an sinoade episcopale în fiecare provincie, la momentul și locul stabilite de episcopul mitropolit. Deoarece din cauza anumitor războaie stârnite de barbari și pentru alte motive neprevăzute ce au urmat, păstorii Bisericilor se află în imposibilitatea de a ține asemenea sinoade de două ori pe an, s-a decis ca în orice caz, în fiecare provincie să se țină o dată pe an un sinod în scopul reglării problemelor bisericești care se vor prezenta în mod normal; sinodul se va ține în perioada dintre Paște și sfârșitul lunii octombrie a fiecărui an, în locul pe care-l va stabili episcopul mitropolitan, după cum am spus mai sus. Episcopii care nu se vor prezenta, chiar dacă se află în episcopiile lor, fiind sănătoși și liberi de orice ocupație urgentă și necesară, vor fi avertizați.

     

    Canonul 9: un cler nu poate deține un loc de discotecă. Niciun cler nu poate deține un loc de discotecă, căci, dacă-i este interzis unui cler să intre într-o discotecă, cu atât mai mult nu trebuie să-i provoace pe alții la asemenea distracții sau să le ofere ceea ce el-însuși nu poate face. Dacă face aceasta, să înceteze sau să fie depus.

     

    Canonul 10: un cler un trebuie să primească dobândă sau camătă. Un episcop sau un preot sau un diacon care cere dobândă sau ceea ce se numește camătă, trebuie să înceteze să mai facă așa ceva sau sa fie depus.

     

    Canonul 11: nu trebuie să existe prietenii cu evreii, nici să se dialogheze cu ei sau să se primească medicamente de la ei. Nimeni dintre cei înscriși în rândurile clerului, sau chiar un laic, să nu mănânce pâinea azimă folosită de evrei, nici să-și facă prieteni printre evrei, nici să facă apel la ei în caz de boală, primind de la ei medicamente, nici să se frecventeze băile publice însoțiți de ei; dacă cineva încearcă să facă așa ceva, dacă este cler, va fi depus, dacă este laic, va fi excomunicat.

     

    Canonul 12: nici un episcop nu trebuie să conviețuiască cu fosta lui soție. Am auzit că în Africa și în Libia și în alte locuri păstorii preaiubiți de Dumnezeu ale acestor teritorii nu încetează să conviețuiască cu soțiile lor, chiar și după ce le-a fost conferită consacrarea episcopală, fiind astfel pentru credincioși o piatră de poticnire și un scandal. Preocupându-ne deci ca totul să se facă spre edificarea spirituală a credincioșilor ce ne sunt încredințați, am decis ca astfel de fapte să nu mai existe. Nu spunem asta pentru a încălca sau a neglija prescripțiile apostolice, ci pentru a ne îngriji de mântuirea oamenilor și de progresul lor în virtute și pentru a nu fi nici o ocazie de scandal împotriva disciplinei bisericești; într-adevăr, sfântul apostol spune: Faceți totul spre slava lui Dumnezeu, să nu fiți scandal nici pentru evrei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu, astfel mă străduiesc și eu să fiu pe placul tuturor în toate, căutând nu propriile mele interese, ci interesul credincioșilor, pentru ca toți oamenii să fie mântuiți; fiți imitatorii mei, după cum și eu sunt imitatorul lui Cristos. Dacă cineva face așa ceva, să fie depus.

     

    Canonul 13: preoții și diaconii pot conviețui cu soțiile lor. Deoarece am auzit că în Biserica Romei este stabilită o regulă ca înaintea hirotonirii diaconale sau prezbiterale candidații să promită public să nu conviețuiască cu soțiile lor, noi, în conformitate cu regulile din vechime și observând cu strictețe disciplina apostolică, dorim ca taina căsătoriei încheiată legitim de oamenii consacrați lui Dumnezeu să rămână în vigoare chiar și după hirotonire, fără să se desfacă legăturile ce-i unește cu soțiile lor, nici să fie privați de raporturile sexuale în momentele fixate. Astfel, dacă cineva este considerat vrednic să fie sfințit subdiacon sau diacon sau preot, acesta să nu fie împiedicat să primească această demnitate fiindcă are o soție legitimă, nici să nu i se ceară să promită, în momentul hirotonirii, să se abțină de-acum înainte de raporturile sexuale legitime cu soția lui; în caz contrar se aduce insultă căsătoriei instituite prin legea lui Dumnezeu și binecuvântată de prezența sa, în timp ce știm că Evanghelia ne spune: Omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit, iar apostolul ne învață: Căsătoria să fie respectată de toți și patul conjugal să fie fără stricăciune; iar în alt loc: Ești unit cu o femeie prin legăturile căsătoriei? să nu cauți a le întrerupe.

    Mai știm, pe de altă parte, că Părinții întruniți la Cartagina, ca o măsură de prevenție din cauza viciilor grave ale unor miniștri ai altarului, au decis ca subdiaconii, care intră în contact cu sfintele taine, diaconii și preoții pentru același motiv, să trăiască în abstinență cu soțiile lor; astfel păstrăm și noi ceea ce a fost transmis de apostoli și păstrat din vechime, știut fiind faptul că există un timp pentru toate, mai ales pentru post și rugăciune; trebuie ca cei care se apropie de altar, în momentele în care intră în contact cu sfintele taine să fie curați în toate, pentru ca să poată obține de la Dumnezeu tot ceea ce ei cer în rugăciunile lor pentru popor. Deci, dacă cineva, încălcând canoanele apostolice, îndrăznește să priveze un cler din rândurile sacre, adică un preot sau un diacon sau un subdiacon, de raporturile conjugale și de la conviețuirea cu soția lui legitimă, să fie depus; tot la fel, dacă un preot sau un diacon își lasă soția sub pretextul pioșeniei lui, să fie excomunicat, iar dacă persistă, să fie depus.

     

    Canonul 14: niciun preot nu poate fi sfințit înaintea vârstei de 30 de ani, niciun diacon înaintea vârstei de 25 de ani, nici o diaconiță înaintea vârstei de 40 de ani. Regula stabilită de sfinții Părinți, inspirați de Dumnezeu, trebuie să rămână în vigoare și asupra următorului punct, și anume, nu trebuie admis la preoție un candidat sub 30 de ani, chiar dacă este destul de vrednic, ci trebuie să aștepte, deoarece Domnul Isus Cristos nu a fost botezat și nu a început misiunea sa de predicator decât la 30 de ani. De asemenea, să nu fie sfințit un diacon înainte de a fi împlinit 25 de ani, iar o diaconiță înainte de a fi împlinit 40 de ani.

     

    Canonul 15: un subdiacon nu poate fi sfințit înaintea vârstei de 20 de ani. Pentru treapta de subdiacon trebuie să se prezinte candidați care au depășit vârsta de 20 de ani. Dacă cineva a fost hirotonit în una din treptele ierarhiei bisericești înaintea vârstei fixate, să fie depus.

     

    Canonul 16: numărul șapte al diaconilor din Faptele Apostolilor nu trebuie să fie aplicat numărului diaconilor dintr-o episcopie. Deoarece Faptele Apostolilor ne spun că Apostolii au instituit șapte diaconi, iar Părinții sinodului ținut la Neocezareea au afirmat clar în canoanele ce le-au publicat că diaconii trebuie să fie în număr de șapte, conform acestui canon, chiar dacă orașul este foarte mare, dovada găsindu-se în cartea Faptelor: în acele vremuri, crescând numărul discipolilor, existau plângeri din partea grecilor împotriva evreilor, fiindcă văduvele lor erau neglijate în distribuirea bunurilor ce se făcea zilnic. Cei doisprezece, convocând atunci adunarea tuturor credincioșilor, au spus: nu se cuvine ca noi să delăsăm predicarea Cuvântului lui Dumnezeu și să slujim la mese. Alegeți deci dintre voi, fraților, șapte bărbați cu renume bun, plini de înțelepciune și de Duhul Sfânt, cărora să le încredințăm această slujire; iar noi vom putea continua să ne dedicăm rugăciunii și predicării Cuvântului. Propunerea a plăcut întregii adunări și i-au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, pe Filip, Procor, Nicanor, Timon, Parmenas și Nicolae, prozelit din Antiohia; i-au prezentat înaintea Apostolilor. Ioan Gură-de-Aur, doctor al Bisericii, interpretând acest text, spune: Acest lucru merită toată considerația noastră fiindcă putem vedea că mulțimea nu era divizată când era vorba să aleagă acei oameni, și că nu s-au împotrivit cerinței Apostolilor. Trebuie să aflăm acuma care era demnitatea lor și ce fel de sfințire au primit. Aceea de diaconi? Ori, după cum știm, diaconatul nu exista pe atunci în Biserici. Aceea de preot? Ori, după cum știm, nu existau încă nici măcar episcopi, ci doar Apostolii. De aceea eu cred că numele nu desemnează într-un mod clar și evident nici diaconii, nici preoții. Ținând cont de toate acestea, noi declarăm deci că, având în vedere învățătura primită, cei șapte diaconi despre care este vorba, nu sunt considerați a fi miniștri în slujba sfintelor taine; ei sunt cei care au primit misiunea să administreze bunurile comune ale comunității de atunci; astfel ei rămân pentru noi niște exemple de caritate și de zel în slujirea celor nevoiași.

     

    Canonul 17: un cler nu trebuie să meargă într-o altă episcopie fără avizul episcopului său. Deoarece clerici din diferite episcopii, abandonând Bisericile lor, merg spre alți episcopi și fără să aibă consimțământul episcopului lor intră în slujirea unei alte Biserici, devenind astfel nesupuși, poruncim ca începând cu luna ianuarie a acestui an, nici un cler, indiferent de rangul în care se află, nu are voie, excepție făcând doar cei dotați de scrisori de recomandare din partea episcopului lor, să se angajeze în slujba unei alte Biserici, iar cel care nu va respecta această ordonanță, începând de acum înainte, ci va aduce prejudicii celui care i-a conferit hirotonirea, va fi depus în același timp cu cel care l-a primit fără să țină seama de această prescripție.

     

    Canonul 18: despre revenirea în episcopiile lor a clericilor care au fugit, sub pretextul unei năvăliri barbare sau din alte motive, odată ce năvălirea barbarilor a încetat. Clericii care, sub pretextul unei năvăliri barbare sau pentru un alt motiv au părăsit episcopia lor, de îndată ce acest motiv încetează, fie năvălirile barbare, fie motivul pentru care au plecat, le poruncim să revină în episcopia lor și să nu le mai părăsească pe durate prea lungi fără motiv. Dacă cineva nu respectă această ordonanță, să fie excomunicat până ce reintegrează propria lui Biserică. Aceeași pedeapsă o va suporta și episcopul care l-a împiedicat să revină.

     

    Canonul 19: responsabilii Bisericilor trebuie să dea clerului și poporului o învățătură solidă, conformă cu tradiția sfinților Părinți inspirați de Dumnezeu. Responsabilii episcopiilor trebuie, desigur în fiecare zi, dar mai ales duminica, să-și instruiască clerul și credincioșii în credința adevărată, alegând din Sfânta Scriptură texte și afirmații ale adevărului, fără să meargă împotriva definițiilor dogmatice stabilite deja sau împotriva tradiției Părinților inspirați de Dumnezeu. Iar dacă se ridică o dificultate referitor la un text din Scriptură, să nu-l interpreteze decât conform doctrinei transmise de învățăturile doctorilor Bisericii în scrierile lor; uneori pot încerca să se deosebească de aceștia, să alcătuiască ei-înșiși comentarii despre aceste texte și, în cazul în care se află în încurcătură, poate depăși gândirea lor dând o interpretare care să fie conformă adevărului revelat și dogmelor Bisericii; într-adevăr, învățătura Părinților amintiți va permite credincioșilor să deosebească ce este important, și să adere, de ceea ce este nefolositor și bun de neluat în seamă; astfel vor reforma viața lor spre mai bine și nu vor păcătui prin ignoranță, dimpotrivă, sensibili la doctrina Bisericii, vor fi vigilenți pentru a nu cădea ispitei și păcatului de frica pedepselor care-i amenință.

     

    Canonul 20: un episcop nu trebuie să predice în public într-un oraș episcopal străin, ci doar în propria lui episcopie. Nu îi este permis unui episcop să predice în public într-un oraș ce nu aparține de episcopia lui; dacă un episcop este depistat că face așa ceva să i se înlăture episcopia și să fie redus la statutul de preot.

     

    Canonul 21: despre preoți și pedepsele canonice, să se căiască de greșelile lor. Cei care au fost supuși unor pedepse canonice din cauza conduitei lor necorespunzătoare și de aceea au fost îndepărtați din minister pentru totdeauna și au fost reduși la statutul de laici, dacă din proprie inițiativă, în vederea revenirii lor, se ridică din păcatul din cauza căruia au pierdut harul și devin complet liberi, pot relua tonsura clericală; dacă nu fac asta din proprie inițiativă, să păstreze părul lung, precum laicii, deoarece au preferat mai degrabă viața laică decât viața spirituală.

     

    Canonul 22: despre cei care recurg la simonie pentru a primi hirotonirea. Cei care au fost hirotoniți dând o sumă de bani, fie ei episcopi sau alți membri ai clerului, fără să fi fost încercați asupra credinței și moravurilor, poruncim să fie depuși, ei și cei care i-au hirotonit.

     

    Canonul 23: nu trebuie cerut nimic în schimbul împărtășaniei. Nimeni, printre episcopi, preoți sau diaconi, nu trebuie, distribuind sfânta împărtășanie, să ceară de la cel care o primește bani sau alt fel de recompensă în schimbul împărtășaniei; harul lui Dumnezeu nu este de vânzare și nu transmitem sfințirea Duhului Sfânt în schimbul banilor, dimpotrivă noi trebuie să distribuim darul lui Dumnezeu celor care sunt vrednici fără să așteptăm ceva în schimb. Dacă se află că cineva din cler percepe orice fel de recompensă de la cel căruia îi dă sfânta împărtășanie să fie depus, fiindcă este un comerciant răufăcător și aparține sectei lui Simon Magul.

     

    Canonul 24: clerul din ierarhia superioară sau călugării nu au dreptul să meargă la hipodrom. Să nu se permită nimănui din ierarhia superioară, nici călugărilor să meargă la hipodrom sau să asiste la jocurile din arena de teatru. Chiar și atunci când un cler este invitat la banchetul nupțial, deîndată ce încep jocurile mascate se va ridica și va părăsi sala imediat, după cum ne prescrie învățătura Părinților. Dacă cineva este prins făcând asta, să înceteze sau să fie depus.

     

    Canonul 25: parohiile de la țară și di orașe trebuie să rămână în administrația episcopilor. Reînnoim, de asemenea, canonul care prescrie că parohiile rurale sau urbane trebuie să rămână fără nicio schimbare sub jurisdicția episcopilor care le administrează de drept, mai ales dacă le-au administrat timp de mai bine de 30 de ani în mod pașnic; dacă totuși, în timpul acestor 30 de ani s-a ridicat sau se ridică o contestație referitor la ele, se va permite, celor care pretind că au fost nedreptățiți, să ridice problema înaintea sinodului provincial.

     

    Canonul 26: preotul angajat, fără voia lui, într-o căsătorie ilicită nu trebuie să păstreze decât locul său în sanctuar. Preotul care s-a văzut, din cauza ignoranței, antrenat într-o căsătorie ilicită, se va putea bucura de cinstea poziției ce o ocupă, conform canonului ce l-am publicat noi-înșine, însă i se interzice orice altă funcție: doar iertarea îi este suficientă unei asemenea persoane; va fi nesăbuit ca unui bărbat, trebuind să-și panseze propriile răni, să i se permită să dea binecuvântări altora; fiindcă binecuvântarea, care este comunicarea harului, nu poate fi dată de cineva care este bolnav din cauza greșelii în care a căzut fără să-și dea seama; de aceea cum va putea da el altora binecuvântarea? Deci să nu binecuvânteze nici în public, nici în privat, nici să nu dea Trupul Domnului altora, nici să săvârșească vreo funcție bisericească, ci mulțumindu-se de precedență să implore iertarea de la Domnul pentru greșeala săvârșită din ignoranță. Este clar că orice căsătorie ilicită va fi anulată, iar bărbatul nu va avea nici un raport cu femeia din cauza căreia a suferit interdicția de a-și exersa ministerul preoțesc.

     

    Canonul 27: cel care face parte din cler nu poate îmbrăca orice fel de haine. Nimeni dintre cei înscriși în ierarhia clerului să nu se îmbrace necuviincios, fie că trăiește la oraș, fie că se află în călătorie, ci să folosească mereu haine specifice funcției celor care sunt înscriși în rândurile clerului. Dacă cineva nu respectă această regulă să fie excomunicat timp de o săptămână.

     

    Canonul 28: să nu se amestece ofranda strugurilor cu ofranda sacrificiului. Deoarece am aflat că în unele Biserici, fiind oferiți struguri în sanctuare, cei care celebrează divina liturghie amestecă, conform uzanței locului, acești struguri cu ofranda sacrificiului nesângeros și astfel împărtășesc poporul cu ambele specii, am decis ca această practică să înceteze cu desăvârșire, și se va da credincioșilor, pentru vitalitatea și iertarea păcatelor, doar ofranda sacrificiului. Cât despre strugurii considerați a fi ofranda primelor roade, preoții îi vor binecuvânta aparte și-i vor distribui celor ce-i cer acest lucru drept mulțumire Celui care dă roadele pământului, datorită cărora, conform ordinii lui Dumnezeu, trupurile noastre se dezvoltă și se hrănesc. Dacă un cler nu respectă această prescripție, să fie depus.

     

    Canonul 29: sacrificiul altarului trebuie oferit de preoți după ce au postit. Canonul sinodului din Cartagina prescrie că sfintele taine ale altarului nu pot fi săvârșite decât de preoții care postesc, mai puțin în ziua aniversară, în care se celebrează Cina Domnului; poate din considerente utile Biserica din acele locuri a stabilit ca preoții de acolo să celebreze astfel sfintele taine. Iar noi, deoarece nu avem niciun motiv să nu ținem seama de un asemenea canon, poruncim ca în conformitate cu tradițiile apostolilor și ale Părinților, să nu se înceteze postul joia din ultima săptămână a postului mare, fiindcă astfel se va aduce necinste întregului post.

     

    Canonul 30: cei care de bună voie au ales să trăiască în continență, să nu conviețuiască. Din dorința de a contribui la edificarea spirituală a Bisericii am decis să ne îngrijim și de binele preoților care slujesc în Bisericile din țările barbare. Dacă aceștia cred că pot încălca canonul apostolic, unde se spune: să nu-ți lași soția din motiv de pietate, și pot face mai mult decât cele prescrise de lege și astfel, în acord cu soțiile lor se abțin de la relațiile sexuale, le poruncim să nu conviețuiască în nici un fel cu ele, pentru ca astfel să dea dovada perfectă a angajamentelor lor. Am dat dovadă de condescendență în cazul lor doar din cauza lipsei lor de curaj și a moravurilor străine și instabile din țara lor de misiune.

     

    Canonul 31: nu pot fi celebrate sfintele taine în oratoriile caselor private fără autorizația episcopului. Clericii care celebrează divina liturghie în capelele din case private le poruncim să o facă doar cu acordul episcopului locului; iar dacă un cleric nu păstrează acest canon așa cum este el redactat să fie depus.

     

    Canonul 32: trebuie să se amestece apă în vinul pentru sacrificiul nesângeros. Deoarece a ajuns la urechile noastre că în ținuturile din Armenia cei care săvârșesc sacrificiul nesângeros nu oferă pe altar decât vin fără să amestece și apă, bazându-se pe un Doctor al Bisericii, Ioan Gură-de-Aur, care spune în comentariul său la Evanghelia după Matei: De ce nu a băut apă după învierea sa din morți, ci doar vin? Pentru ca să smulgă din rădăcini o erezie perversă; într-adevăr, deoarece există unii care nu folosesc în celebrarea sfintelor taine decât apă, le-a arătat că instituind sfintele taine, Cristos a folosit vin, iar după înviere, în timp ce le servea o masă simplă, fără celebrarea tainelor, s-a folosit de asemenea de vin, de produsul, zice el, viței de vie, iar vița de vie nu produce apă, ci vin; bazându-se pe acest comentariu, aceștia au crezut că Doctorul Bisericii abolea ofranda apei amestecate cu vin în timpul celebrării sfintelor taine. Ca de acum înainte să nu mai fie stăpâniți de ignoranță le revelăm noi gândirea ortodoxă a acestui sfânt Părinte. Erezia perversă a hidroparaștilor, destul de veche, folosește în celebrarea sacrificiului doar de apă în loc de vin; acest om, inspirat de Dumnezeu, respingând învățătura ilegitimă a acestei erezii și arătându-le că se împotrivesc tradiției apostolice, le-a făcut explicația de care am pomenit. Chiar și în Biserica lui, față de care a primit misiunea de a o păstori, învăța să se amestece apa cu vinul de fiecare dată când se celebrează sacrificiul nesângeros, pentru a aminti de amestecul de sânge și apă țâșnit din coasta sfântă a Mântuitorului și Răscumpărătorului, Cristos Dumnezeul nostru, care a curs spre a da viață lumii întregi și spre iertarea păcatelor. De asemenea, în toate Bisericile, luminate de luminile spirituale ale Părinților, această prescripție stabilită chiar de Dumnezeu rămâne în vigoare; însuși Iacob, fratele după trup al lui Cristos Dumnezeul nostru, căruia i-a fost încredințat scaunul Bisericii din Ierusalim, și Vasile, arhiepiscop al Cezareii, a cărei slavă este cunoscută pe tot pământul, transmițându-ne în scris mistica sfintelor taine, ne-au învățat să facem și noi ofranda nesângeroasă amestecând apă cu vin. Iar sfinții Părinți întruniți la Cartagina au reamintit acest lucru explicit: în sfintele taine nu se oferă nimic mai mult decât Trupul și Sângele Domnului, după cum Domnul însuși ne-a transmis, adică pâine și vin amestecat cu apă. Deci, dacă un episcop sau un preot nu făptuiește după prescripția apostolilor și nu oferă sacrificiul neprihănit amestecând apa cu vinul, să fie depus, deoarece proclamă taina sacrificiului în mod incomplet și inventează astfel împotriva tradiției Bisericii.

     

    Canonul 33: împotriva obiceiului evreilor de a admite în cler doar candidați din descendența sacerdotală. Deoarece am aflat că în teritoriile Armeniei doar cei care provin din descendență preoțească sunt admiși în rândurile clerului, iar asta este o tradiție iudaică urmată și de cei care pun în practică așa ceva, și că unii dintre ei, chiar și fără tonsura clericală, se autoproclamă cântăreți și lectori la celebrarea sfintelor taine, am decis că de acum înainte nu se va mai permite celor care vor să promoveze pe cineva în rândurile clerului să țină seama de obârșia candidatului, ci, după ce s-a examinat demnitatea lui conform condițiilor stabilite de sfintele canoane, să fie admiși în rândurile clerului, și doar după acest examen va fi hirotonit cler, fie că își are obârșia într-o familie de preoți sau nu. Mai mult, nu se mai permite nimănui să proclame de la amvon discursuri tălmăcitoare despre credință, așa cum fac cei care sunt clerici, fără să fi primit deja tonsura și binecuvântarea din partea păstorului lor, conform canoanelor. Dacă cineva este depistat că nu respectă aceste prescripții, să fie excomunicat.

     

    Canonul 34: despre cei care intră în conflict cu un episcop sau un membru din cler. Un sfânt canon zicând în termeni expliciți: crima unei organizații secrete sau frății, fiind interzisă deja prin lege civilă, trebuie să fie cu atât mai mult interzisă în Biserica lui Dumnezeu, dorim și noi să îl trăim; astfel clericii și călugării care s-au unit printr-un vot sau complotează și stârnesc învinuiri răuvoitoare împotriva episcopilor sau împotriva confraților din cler, să fie lepădați definitiv de rangul ce-l poartă în rândurile clerului.

     

    Canonul 35: un mitropolit nu are voie să intre în posesia bunurilor unui episcop defunct. Este interzis oricărui mitropolit să pună mâna, la moartea unui episcop sufragant scaunului său, bunurile ce aparțineau episcopului defunct sau Bisericii sale, sau să le treacă în posesia sa; aceste bunuri să rămână în grija clerului Bisericii păstorite de episcopul decedat până ce un nou episcop va fi consacrat. Doar în cazul în care Biserica cu pricina nu mai are niciun cler, atunci mitropolitul va păstra acele bunuri intacte și le va oferi noului episcop ce va fi consacrat.

     

    Canonul 35: despre cinstea adusă patriarhiilor. Reînnoind legislația celor 150 de Părinți care s-au întrunit în acest oraș imperial, aflat sub providența divină, și a celor 630, care s-au întrunit la Calcedon, decretăm că scaunul Constantinopolului se va bucura de aceleași privilegii precum scaunul vechii Rome și va obține, în afacerile bisericești, același statut ca acela, fiind al doilea după el; scaunul marelui oraș al Alexandriei va urma, apoi cel al Antiohiei, iar apoi, scaunul orașului Ierusalim.

     

    Canonul 37: despre episcopii obligați să rămână în afara episcopiilor lor din cauza invaziilor barbare. Deoarece în diferite momente au avut loc incursiuni barbare și din această cauză mai multe orașe episcopale au căzut în mâinile oamenilor fărădelege, astfel încât păstorul unui asemenea oraș se afla în imposibilitatea de a reveni după consacrarea lui pe scaunul său și să primească instituirea canonică și să făptuiască el-însuși noi hirotoniri conform legislației în vigoare, să administreze episcopia lui și să exercite funcțiile episcopale, noi, ținând cont de cinstea caracterului episcopal și și de necesitatea unei Biserici de a fi păstorită de un episcop și nevoind ca influența păgânilor să fie exercitată în detrimentul drepturilor bisericești, am decis că vor rămâne neschimbate drepturile celor care au fost consacrați episcopi în asemenea condiții și pentru motivul exprimat mai sus nu au putut fi instalați pe scaunele lor, astfel încât să-și poată lua în primire canonic turma ce le este încredințată și să făptuiască hirotoniri pentru diferite ranguri în cler și să exercite autoritatea pastorală care le este specifică consacrării lor, iar actele lor administrative să fie ferme și legitime, fiindcă, dacă nevoia vremurilor împiedică observarea strictă a legii, ea nu va putea restrânge limitele condescendenței.

     

    Canonul 38: ordinea ierarhică a episcopiilor trebuie să țină seama de un oraș nou fondat. Canonul promulgat de sfinții Părinți îl observăm și noi, adică: dacă din ordin imperial un oraș nou a fost fondat sau este pe cale să fie fondat, ordinea ierarhică a Bisericii se va conforma ordinii civile și publice specificată în scrisorile de fondare.

     

    Canonul 39: despre episcopul insulei Cipru. Fratele nostru în episcopat, Ioan, păstorul credincioșilor din Insula Cipru, refugiindu-se cu poporul său în provincia Helespont din cauza invaziilor barbare pentru a scăpa sclaviei păgânilor și pentru a se asigura în continuare de protecția și autoritatea creștină, și asta datorită harului providenței divine și eforturilor dreptcredinciosului nostru împărat, iubit de Cristos, decidem ca privilegiile acordate scaunului său de Părinții inspirați de Dumnezeu, care s-au întrunit pentru prima dată la Efes, să rămână neschimbate; astfel Noua Iustinianopolis să aibă aceleași drepturi precum orașul Constantia, iar episcopul iubit de Dumnezeu care va fi consacrat pe viitor, va prezida peste episcopii din provincia Helespont și va fi ales de proprii episcopi, după o tradiție mai veche; fiindcă Părinții inspirați de Dumnezeu au decis ca tradițiile fiecărei Biserici să fie respectate. Cât despre episcopul orașului Cizic va fi sub jurisdicția episcopului orașului Iustinianopolis precum toți ceilalți episcopi care sunt acum sub autoritatea lui Ioan, păstor iubit de Dumnezeu, care, dacă este necesar, va promova chiar și pe episcopul orașului Cizic.

     

    Despre monahi și monahii

    Canonul 40: nu trebuie admiși în viața monahală candidați fără un examen prealabil. Văzând că este lucru bun atașamentul față de Dumnezeu prin părăsirea zgomotului vieții mondene, totuși nu trebuie admiși prea devreme și fără discernământ cei care doresc să aleagă viața monahală, ci și pentru ei se vor aplica regulile transmise de Părinții noștri, adică să nu fie admiși la profesiunea trăirii voturilor monahale decât după ce au ajuns la vârsta rațiunii, după ce s-a constatat că profesiunea la care se angajează a fost făcută în cunoștință de cauză și cu judecată. Deci, cel care va dori să intre sub jugul monahismului să nu aibă sub 10 ani, păstorul locului trebuind să decidă, dacă crede că este mai avantajos pentru a îmbrățișa acest stil de viață și a o trăi în profunzime să mai adauge ani la această vârstă.  Fiindcă sfântul Vasile cel Mare a stabilit în canoanele lui că fecioara care s-a consacrat spontan lui Dumnezeu, alegând viața feciorelnică nu poate fi admisă în rândurile fecioarelor consacrate decât după împlinirea vârstei de 17 ani, însă noi, urmând exemplul a ceea ce fusese decis despre văduve și diaconițe, am coborât, prin analogie, vârsta celor care aleg viața monahală; stă scris în cartea Scrisorilor că: pentru a fi înscrisă printre văduve o femeie trebuie să aibă cel puțin 60 de ani, în timp ce sfintele canoane permit acordarea binecuvântării ca diaconiță unei femei ce a împlinit vârsta de 40 de ani, văzând că astfel Biserica devine, datorită harului divin, tot mai puternică și progresează tot mai mult, iar credincioșii sunt tot mai fermi și tari în observarea poruncilor divine. Este ceea ce am înțeles în mod cât se poate de bine și poruncim ceea ce am spus pentru a arăta explicit binecuvântarea harului ca un sigiliu asupra celui care va îmbrățișa lupta spirituală după voința lui Dumnezeu, îndemnându-l astfel să nu ezite și să nu abandoneze și încurajându-l tot mai mult să aleagă bunul suprem și să-l trăiască cu dăruire.

     

    Canonul 41: despre cei care vor să trăiască în recluziune. Cei care doresc să ducă o viață eremitică într-o recluziune urbană sau rurală și să vegheze asupra mântuirii lor trăind în solitudine, mai întâi trebuie să intre într-o mănăstire și să se exerseze pentru viața eremitică; timp de trei ani trebuie să se supună, cu frica de Domnul, abatelui mănăstirii, să îndeplinească după cum se cuvine toate îndatoririle ascultării; iar apoi, mărturisind intenția lor de a duce o viață eremitică ce doresc să o îmbrățișeze din toată inima de bună voie, să se prezinte înaintea episcopului locului în vederea examenului canonic; apoi vor petrece un an la poarta ermitajului pentru ca intenția lor să devină și mai puternică, fiindcă în acest post vor putea da mărturia unei vieți trăită în solitudine, nu pentru a obține o slavă deșartă, ci binele în sine. Odată ce acest timp s-a terminat, dacă mai persistă în intenția lor, vor fi închiși în clauzură și nu li se va mai permite să iasă după bunul lor plac din această clauzură, decât dacă sunt obligați de necesități spirituale sau de sănătate sau dacă este în pericol propria lor viață; chiar și în aceste cazuri o va face cu permisiunea episcopului. Cei care vor încerca să părăsească clauzura fără motivele expuse mai sus, mai întâi trebuie închiși, împotriva voinței lor în acea clauzură, apoi să li se aplice corecția prin posturi și alte mortificații, fiindcă ei trebuie să știe că, în conformitate cu ceea ce este scris: Cel care, după ce a pus mâna pe plug, se uită înapoi nu este vrednic de Împărăția cerurilor.

     

    Canonul 42: cei care se numesc ermiți, purtând părul lung, nu trebuie să locuiască în orașe. Celor ce se numesc ermiți, care sunt îmbrăcați în negru și cu părul lung, merg prin orașe, trăind în lume printre bărbați și femei, aducând insultă astfel profesiunii lor de viață, le poruncim, dacă vor să-și tundă părul și să îmbrace haina altor monahi, să intre într-o mănăstire și să facă parte dintre monahii acelei mănăstiri; dacă nu vor, atunci să fie alungați definitiv din orașe și să locuiască în pustietăți, de unde își trag și numele.

     

    Canonul 43: trebuie admis în mănăstire orice om, indiferent de greșelile din viața lui. Orice creștin poate să aleagă viața ascetică prin părăsirea agitației și zgomotului lumii, să intre într-o mănăstire și să primească tonsura monahală, indiferent de crimele de care ar fi putut fi acuzat în lume; fiindcă Dumnezeu Mântuitorul nostru spune: Nu-l voi da afară pe cel ce vine la mine. Deoarece viața monahală reprezintă pentru noi viața de penitență, aprobăm pe cel care o alege cu sinceritatea sufletului și nici un motiv nu-l va putea împiedica să-și realizeze dorința.

     

    Canonul 44: despre monahul care are relații sexuale cu o femei sau se căsătorește. Monahul învinuit de luxurie sau care a luat o femeie pentru a se căsători și a conviețui cu ea, va fi supus pedepselor canonice specifice fornicatorilor.

     

    Canonul 45: să nu vină în mănăstire femei care, îmbrăcând haina monahală, doresc să o împodobească cu tot felul de bijuterii lumești. Deoarece am aflat că în unele mănăstiri feminine cele ce trebuie să fie îmbrăcate cu rasa monahală sunt împodobite mai înainte de cei ce le prezintă la altar cu haine de in și cu tot felul de rochii și chiar cu bijuterii încrustate cu aur și pietre prețioase și apropiindu-se astfel de altar sunt dezbrăcate de hainele astfel împodobite și se face asupra lor ritualul binecuvântării și apoi se îmbracă cu rasa monahală, poruncim ca de acum înainte să nu se mai facă așa ceva. Nu se cuvine ca cele care au renunțat de bună voie la toate plăcerile lumești și au îmbrățișat viața în Dumnezeu, care prin această alegere au confirmat persistența în gândirea lor și au intrat într-o mănăstire, să-și mai amintească, datorită acestor bijuterii pieritoare și trecătoare, ceea ce a uitat deja și să devină astfel îndoielnice, cu sufletul neliniștit pentru a spune așa, din cauza furtunilor care dau năvală peste ele și o fac să se agite astfel încât uneori nici măcar nu mai pot vărsa o lacrimă pentru a arăta, prin atitudinea lor exterioară, remușcarea inimii; iar dacă uneori o lacrimă, după cum este natural, le scapă din ochi, cei prezenți la ceremonie vor crede că provine, nu de la dispoziția interioară pentru viața ascetică, ci de la faptul că au părăsit lumea și bunurile acestei lumi.

     

    Canonul 46: monahiile nu trebuie să iasă din mănăstire fără un motiv întemeiat. Cele care au ales viața ascetică și au intrat într-o mănăstire nu vor mai ieși de acolo după bunul lor palc. Totuși, dacă o nevoie urgentă le forțează, atunci pot ieși doar cu binecuvântarea și autorizația superioarei; și chiar în aceste cazuri, să nu iasă singure, ci însoțite de câteva monahii în vârstă, cu experiență în mănăstire, sub porunca maicii superioare generale; cât despre dormitul în afara mănăstirii este interzis cu desăvârșire. Și bărbații care trăiesc viața  ascetică, nici ei să nu iasă din mănăstire, doar în caz de urgență, și atunci cu binecuvântarea abatelui responsabil al mănăstirii. Cei care încalcă această regulă stabilită de noi, fie ei bărbați sau femei, vor fi supuși pedepselor canonice specifice pentru asemenea abateri.

     

    Canonul 47: niciun bărbat nu trebuie să petreacă peste noapte într-o mănăstire de femei, și nicio femeie nu trebuie să înnopteze într-o mănăstire de bărbați. Nicio femeie să nu doarmă într-o mănăstire de bărbați, și niciun bărbat într-o mănăstire de femei; trebuie să evităm cu tot dinadinsul credincioșilor orice piatră de poticnire și de scandal și să dirijăm viața noastră în mod corespunzător cu ceea ce convine și este pe placul Domnului. Dacă cineva încalcă acest canon, cler sau laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 48: soția episcopului, de care s-a separat de comun acord, trebuie să intre, după consacrarea episcopală a soțului ei, într-o mănăstire. Soția celui care a fost aflat vrednic de consacrarea episcopală, separându-se de comun acord de soțul ei, va intra, după consacrarea episcopală a soțului, într-o mănăstire cât mai îndepărtată de reședința episcopală și se va putea bucura de susținerea materială a episcopului; dacă este vrednică, să primească binecuvântarea întru diaconie.

     

    Canonul 49: mănăstirile care au fost sfințite deja nu trebuie să devină case private. Referindu-ne la un alt canon, poruncim ca mănăstirile, odată ce au fost consacrate după dorința episcopului, trebuie să rămână mereu mănăstiri, iar bunurile ce le aparțin trebuie să fie păstrate; nu mai pot deveni locuințe laice, nici să fie date statului sau civililor; iar dacă această practică a avut loc până acum, de acum înainte poruncim să nu se mai facă așa ceva. Cei care vor îndrăzni să facă așa ceva de acum încolo vor fi supuși pedepselor canonice.

     

    Despre laici

    Canonul 50: nici clericii nici laicii nu trebuie să joace cu zarurile. Nimeni, fie laic, fie cler să nu joace cu zarurile de acum înainte. Dacă cineva este acuzat de asemenea faptă, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 51: interzisă participarea la jocurile de mimă, luptele cu animale și dansurile regizate. Sunt interzise cu desăvârșire de acest sfânt conciliu ecumenic reprezentările a ceea ace se numește mimă și jocurile legate de aceste mime; mai mult, interzicem luptele cu animale și dansurile regizate. Dacă cineva nu ține seama de acest canon și participă la asemenea jocuri interzise, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 52: în timpul postului mare trebuie să se celebreze liturghia înainte-sfințitelor. În toate zilele săptămânii din sfântul post al paștelui, mai puțin sâmbăta și duminica și sărbătoarea sfântă a Bunei vestiri, să se celebreze sfânta liturghie înainte-sfințitelor.

     

    Canonul 53: nașii nu trebuie să se căsătorească cu mamele finilor după ce au devenit văduve. Știut fiind faptul că rudenia spirituală este mai puternică decât rudenia după sânge și aflând că în unele locuri cei care au fost nași ai unor copii care au primit botezul încheie căsătorii mai apoi cu mamele acestora după ce au devenit văduve, poruncim ca acest lucru să nu mia aibă loc de acum înainte. Doar după publicarea acestui canon cei care sunt acuzați că au făcut așa ceva, mai întâi de toate trebuie să rupă o asemenea căsătorie nelegiuită, apoi să fie supuși pedepselor canonice specifice fornicatorilor.

     

    Canonul 54: despre căsătoriile interzise din cauza rudeniei. Sfânta Scriptură de învață explicit: Să nu te apropii de rudenia ta apropiată pentru a-i descoperi nuditatea. Iar Sfântul Vasile, inspirat de Dumnezeu, ne-a enumerat în canoanele lui câteva cazuri de căsătorii interzise, trecând sub tăcere cele mai multe dintre ele și ne-a oferit în acest fel un avantaj dublu: lăsând la o parte o mulțime de numiri rușinoase, pentru a nu spurca discursul prin folosirea lor, a desemnat aceste nelegiuiri prin termeni generali prin care a rezumat cazurile de căsătorii nelegiuite. Însă deoarece natura umană, din cauza acestei tăceri și a interdicției nedetaliate a căsătoriilor ilicite, a început să confunde toate, am decis să vorbim mai deschis, poruncind ca de acum înainte cel care va închega o căsătorie cu propria sa verișoară primară, adică tatăl și fiul care se căsătoresc cu mama și fiica, sau tatăl și fiul care se vor căsători cu două surori, vor suferi pedepse canonice timp de șapte ani, rupând mai întâi, se înțelege, căsătoria nelegiuită.

     

    Canonul 55: nu trebuie să se țină post sâmbăta și duminica. Deoarece am aflat că la Roma, împotriva obiceiului tradiției bisericești, se postește sâmbăta din timpul sfântului post al paștelui, sfântul conciliu a decis că și Bisericii din Roma se va aplica canonul care spune: dacă un cler este acuzat că a postit în ziua sfântă a duminicii, sau sâmbăta, mai puțin o singură sâmbătă, să fie depus, iar dacă este un laic, să fie excomunicat.

    Canonul 56: despre armenii care mănâncă brânză sâmbăta și duminica din postul mare. Am auzit că în teritoriile Armeniei și în alte locuri unii mănâncă ouă și brânză sâmbăta și duminica din timpul postului mare. De aceea am decis ca Biserica lui Dumnezeu răspândită pe tot pământul să păstreze postul urmând o disciplină unică și se va abține în plus de la mâncărurile de carne animală și de la ouă și brânză, care sunt produsul animalelor de la care ne abținem. Cei care nu respectă acest canon, dacă sunt clerici, să fie depuși, dacă sunt laici, excomunicați.

     

    Canonul 57: nu trebuie să se ofere pe altar nici miere și nici lapte. Este interzis să se ofere pe altar miere, și nici lapte.

     

    Canonul 58: un laic nu trebuie să se împărtășească el-însuși. Niciun laic nu are voie să-și dea sieși împărtășania cu sfintele taine atunci când un episcop sau un preot sau un diacon sunt prezenți. Cel care îndrăznește să facă așa ceva, va fi excomunicat timp de o săptămână, ca să învețe astfel că nu trebuie să se creadă mai mult decât ceea ce este în realitate.

     

    Canonul 59: nu trebuie celebrat botezul în capela unei case private. Este interzisă cu desăvârșire celebrarea botezului într-o casă privată; însă cei care au fost considerați vrednici să primească botezul neprihănirii să meargă în bisericile parohiale și acolo să primească acest sfânt har. Dacă cineva este acuzat că nu a observat aceste prescrieri, dacă este cler, sa fie depus, dacă este laic să fie excomunicat.

     

    Canonul 60: despre cei care se prefac a fi posedați. Apostolul ne spune: Cel ce se unește Domnului devine una cu El în duh. Din această afirmație se desprinde clar că cel care intră în familiaritate cu demonii devine una cu ei prin raporturile ce le au cu ei. Deci, cei care se prefac a fi posedați de demoni și imită explicit, prin comportamentele lor necinstite, felul de a face al posedaților, am decis să fie pedepsiți prin canoane bisericești și să fie supuși la tratamente și pedepse aspre la care sunt supuși, pe bună dreptate, adevărații posedați pentru a fi scăpați de posesia demonilor.

     

    Canonul 61: despre cei care ghicesc, vrăjitori și dresorii de urși. Cei care recurg la ghicitori sau la așa numiții centurioni sau la alte persoane de acest fel pentru a afla de la ei ceea ce ar dori să li se reveleze, să fie supuși pedepselor canonice timp de șase ani, conform deciziilor Părinților referitor la acest subiect.  La aceeași pedeapsă canonică trebuie să fie supuși și cei care dresează urșii sau alte animale sălbatice pentru a-i înșela pe oamenii simpli și a-i încurca prin tot felul de bavardaje eronate, noroc, destin, genealogie și mulți alți termeni asemănători; tot la fel și cei ce se numesc vânători de nori, cei care spun descântece, care împart filacterii și ghicitorii. Dacă persistă în asemenea fapte și nu încetează și nu abandonează definitiv aceste practici nelegiuite și păgâne, poruncim să fie dați afară definitiv din Biserică, după cum prescriu sfintele canoane. Ce-ar putea avea în comun lumina cu întunericul, spune Apostolul, și ce legături există între templul lui Dumnezeu și idoli sau ce poate împărtăși un credincios cu un necredincios și ce legături post exista între Cristos și Belial?

     

    Canonul 62: despre sărbători. Sărbătoarea ce poartă numele „Calende”, cea care se numește „Vota” și cea căreia i se spune „Brumalia”, precum și sărbătoarea primei zile a lunii martie, vrem să dispară complet din calendarele credincioșilor; de asemenea, dansurile publice ale femeilor, în stare să producă ravagii și mult rău; la fel și dansurile bărbaților sau femeilor care sunt conform tradiției din vechime, însă sunt străine modului de viață creștinesc, sub denumirea celor păgânești pe care ei le numesc în mod fals zei, le respingem, poruncind ca niciun bărbat să nu îmbrace costum de femeie, nici o femeie costum de bărbat; să nu poarte măști comice sau satirice sau tragice; să nu fie evocat numele plin de urâciune a zeului Dionisios atunci când se pun strugurii sub teasc; nici să nu provoace râsul atunci când sunt umplute butoaiele cu vin, făcând asta din ignoranță sau din slăbiciune ca cei ce sunt posedați de duhul erorii demonilor păgâni. Cei care vor încerca să făptuiască una din faptele enumerate mai sus, știut fiind ceea ce am spus în acest canon, dacă sunt clerici, să fie depuși, dacă sunt laici, să fie excomunicați.

     

    Canonul 63: nu trebuie citite cărțile apocrife ale martirilor. Viețile martirilor imaginate de dușmanii adevărului pentru a arunca dispreț asupra martirilor lui Cristos și care contribuie la pierderea credinței cititorilor, poruncim să nu li se dea citire publică în Biserici, ci mai degrabă să fie aruncate în foc. Iar cei care le primesc și acceptă istorisirea lor ca fiind adevărată, noi îi anatematizăm.

     

    Canonul 64: un laic nu trebuie să învețe de la amvon în biserici. Laicii nu trebuie să țină discursuri publice referitor la dogme sau să învețe poporul, atribuindu-și astfel un minister de învățător, ci trebuie să se conformeze ordinii stabilite de Domnul, să îndrepte urechea spre cei care au primit darul cuvântului pentru a învăța și să asculte de la ei învățăturile divine; Dumnezeu a stabilit diferite ministere în unica Biserică, conform cuvântului Apostolului, pe care Grigore Teologul îl comentează, descriind cu multă claritate ordinea ce trebuie să domnească în Biserică: Să respectăm această ordine, fraților, să o acceptăm. Unul să fie ureche, altul limbă, un altul mână, altul un mădular diferit; unul să învețe poporul, altul să primească învățătura. Și puțin după: Cel care învață să o facă cu blândețe, cel care dă, să o facă cu bucurie, care slujește, să slujească cu generozitate. Să nu fim toți limbă, mereu gata să vorbească; să nu fim toți apostoli, toți profeți, să nu căutăm a fi toți interpreți ai Scripturilor. Și mai apoi: De ce vrei să o faci pe-a păstorul, pe când tu ești oiță? Să devii cap, în timp ce ești picior? De ce vrei s-o faci pe-a generalul, nefiind decât un simplu soldat? Și în alt loc Înțelepciunea ne spune: Să nu fii repezit în cuvinte; nu încerca să imiți dărnicia bogătașilor dacă ești sărac, nici să pretinzi a fi mai înțelept decât înțelepții. Dacă cineva este acuzat că a încălcat acest canon, să fie privat de primirea sfintei împărtășanii timp de 40 de zile.

     

    Canonul 65: despre focul pe care unii îl aprind la începutul fiecărei luni în fața casei lor. Focul pe care unii îl aprind în prima zi a lunii în fața atelierelor sau caselor lor, foc pe care unii se încumetă să-l sară dintr-o săritură după tradiții din vechime, poruncim ca de acum înainte să fie abolit. Deci, dacă cineva se încumetă să mai facă așa ceva, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat. Stă scris în cartea a patra a Regilor: Manase a ridicat un altar în cinstea întregii oștiri armate cerești; în cele două părți laterale a făcut să treacă copiii săi prin foc, a început să practice astrologia și ghicitorile, a instituit ventriloci și vrăjitori și nu a încetat să aducă jigniri Domnului făptuind ce este rău în ochii săi.

     

    Canonul 66: în timpul săptămânii albe trebuie să se meargă în biserici. Din ziua sfântă a Învierii lui Cristos Dumnezeul nostru și până în duminica următoare credincioșii trebuie să meargă în biserici în fiecare zi, bucurându-se în Cristos și cântând psalmi și cântări și cântece spirituale, făcând lecturi din Sfintele Scripturi și participând cu bucurie la împărtășirea cu sfintele taine; în acest fel exprimăm că și noi am înviat și ne-am ridicat împreună cu Cristos. În acele zile să se interzică jocurile pe hipodrom și orice alt spectacol public.

     

    Canonul 67: este interzisă consumarea cărnii și sângelui uni animal sugrumat. Un text din Scriptură ne spune să nu consumăm sânge, carne înăbușită și să ne ferim de fornicație. Deci cei care din cauza stomacului nesătul acceptă să mănânce sângele animalelor și se hrănește cu el, le vom impune pedepse după cum merită. Așadar, dacă cineva încearcă să mănânce sânge de animale, indiferent în ce fel, dacă este cler, va fi depus, dacă este laic, va fi excomunicat.

     

    Canonul 68: nu trebuie distruse codexurile Vechiului și Noului Testament nici să fie vândute în anticariate. Nimănui nu-i este permis să distrugă un volum din Vechiul sau Noul Testament, nici din volumele sfinților predicatori și doctori care dețin autoritate în Biserică; nici să fie rupte sau date vânzătorilor de cărți sau celor care se numesc „anticari” sau oricărei alte persoane ca să fie distruse, mai puțin atunci când unul sau altul din volumele menționate sunt scoase din uz din cauza deteriorării lor excesive, a viermilor de carte, a umezelii sau a altui factor destructor. Cel care va face așa ceva să fie excomunicat timp de un an. Să fie excomunicat și cel care dă altuia volumul pentru ca acela să-l păstreze, însă el încearcă astfel să-l distrugă.

     

    Canonul 69: un laic nu trebuie să intre în altar. Nimeni din cei care aparțin rândurilor laice nu are voie să intre în altar. Totuși puterea și autoritatea imperială nu va fi împiedicată să o facă atunci când va veni să ofere daruri Creatorului, conform unei tradiții foarte vechi.

     

    Canonul 70: femeile nu trebuie să vorbească în timpul liturghiilor. Să nu se permită femeilor să vorbească în timpul sfintelor liturghii, ci, după cuvântul Apostolului Paul, ele să tacă; lor nu le-a fost dat, într-adevăr, să vorbească, ci să se supună, după cum spune și Legea. Dacă totuși ele vor să afle ceva, atunci își vor întreba soții lor odată revenite acasă.

     

    Canonul 71: studenții la drept nu trebuie să aibă apucături păgâne. Studenții în drept civil nu trebuie să urmeze moravurile păgânilor, nici să meargă în amfiteatrele cu jocuri, nici să facă ceea ce se numește „saltul periculos”, nici să se îmbrace cu haine necuviincioase în afara uzanței obișnuite, fie la începerea anului universitar, fie la sfârșitul lui, fie, într-un cuvânt, în timpul studiilor lor. Dacă cineva îndrăznește să facă așa ceva de acum înainte, să fie excomunicat.

     

    Canonul 72: un bărbat ortodox nu se poate căsători cu o femeie eretică. Nu i se îngăduie unui bărbat ortodox să ia în căsătorie o femeie eretică, nici unei femei ortodoxe să se căsătorească cu un bărbat eretic; dacă un asemenea caz se prezintă, pentru bărbat sau femeie, căsătoria trebuie să fie considerată nulă iar contractul matrimonial ilicit trebuie să fie distrus, fiindcă nu trebuie să amestecăm ceea ce nu se cuvine, nici nu poate conviețui un lup cu o oaie. Dacă cineva încalcă ce am decis noi, să fie excomunicat. Iar cei care, fiind încă în necredință, înainte de a fi admiși în ograda credincioșilor ortodocși s-au angajat în căsătorii ilegitime, apoi, unul dintre cei doi soți, alegând partea cea mai bună, vine la lumina adevărului în timp ce celălalt a rămas în legăturile erorii fără să-și dorească să contemple lumina divină, dacă soția necredincioasă dorește să conviețuiască cu soțul credincios, sau invers, credinciosul cu necredincioasa, să nu se despartă, fiindcă după învățătura apostolului: soțul necredincios este sfințit de soția lui, iar soția necredincioasă este sfințită de soțul ei credincios.

     

    Canonul 73: nu trebuie desenat pe pământ semnul sfintei cruci. Deoarece crucea dătătoare de viață este semnul mântuirii noastre, trebuie să arătăm tot zelul nostru pentru a o cinsti, fiindcă prin ea am fost răscumpărați de greșeala din vechime. De aceea, pentru a-i oferi cultul ce i se cuvine prin cuvinte, gânduri și sentimente, poruncim să dispară imaginile crucii pe care unii le-au desenat pe pământ, pentru ca semnul victoriei noastre să nu fie călcat în picioare de trecători și astfel să fie insultat. Deci cei care de acum înainte vor desena imaginea crucii pe pământ, poruncim să fie excomunicați.

     

    Canonul 74: nu trebuie să se mănânce în interiorul unui spațiu sacru. Să nu se țină în bisericile parohiale sau în biserici în general ceea ce se numește „agapă frățească” și să nu se servească mâncare în casele sfințite și nici să se organizeze banchete; cei care vor face așa ceva trebuie să înceteze numaidecât sau să fie excomunicați.

     

    Canonul 75: nu trebuie să se strige în dezordine în timpul cântărilor liturgice din biserici. Cei care merg la biserică pentru a cânta ne dorim să nu cânte într-un fel zgomotos și dezordonat, forțând natura să scoată strigăte și țipete, nici să folosească texte ce nu convin cultului liturgic și nu sunt folosite de obicei în Biserici. Dimpotrivă, să înalțe cu deosebită atenție și pioșenie cântările psalmilor către Dumnezeu care vede secretele inimii; Sfânta Scriptură ne învață zicând: fiii lui Israel trebuie să fie credincioși.

     

    Canonul 76: nu trebuie deschisă o tarabă în spațiile sacre pentru a face comerț. Nu trebuie să existe tarabe în interiorul spațiilor sacre, nici să se pună alimente în vânzare sau să se facă trafic, pentru a respecta venerația datorată bisericii; după cum știm, Mântuitorul nostru Dumnezeu, care ne-a dat să imităm viața sa în trupul asumat, ne-a îndemnat să nu facem din casa Tatălui său o casă de trafic; a răsturnat tarabele cu banii schimbătorilor de bani și i-a alungat cu furie pe cei care profanau sanctuarul. Dacă cineva este acuzat de așa ceva, să fie excomunicat.

     

    Canonul 77: clericii sau monahii nu trebuie să meargă la băile publice în compania femeilor. Nu trebuie ca cei din treptele superioare ale clerului sau chiar simplii clerici sau monahi să se scalde în băile publice în compania femeilor; nici chiar laicii nu trebuie să facă așa ceva, fiindcă acesta este cel dintâi reproș adus păgânilor. Dacă cineva este acuzat de așa ceva, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 78: candidații la botez trebuie să învețe Crezul. Trebuie ca cei înscriși pentru a primi botezul să învețe pe de rost Crezul, iar joi din săptămâna mare să-l poată recita înaintea episcopului sau a preoților.

     

    Canonul 79: despre cei care sărbătoresc neprihănirea Fecioarei Maria în duminica de după Crăciun. Mărturisind că nașterea divină din Fecioara Maria a avut loc fără durerile nașterii obișnuite, datorită faptului că zămislirea a fost feciorelnică, și predicând asta la toți credincioșii, vrem să se corecteze cei care, din ignoranță, fac ceva nepotrivit referitor la acest lucru. Deci, deoarece am văzut pe unii în ziua de după nașterea lui Cristos Dumnezeul nostru prăjind griș și împărțindu-l între ei, pentru a venera, zic ei, scutecele neprihănitei Fecioare-Mamă, poruncim ca enoriașii să nu mai facă așa ceva; acest lucru nu aduce deloc cinste Fecioarei Maria care a născut din trupul ei Cuvântul Atot-Puternic într-un fel care depășește inteligența și cuvintele celor care ar dori să definească și să descrie nașterea miraculoasă raportându-se la nașterile obișnuite, care sunt specifice nouă. Deci dacă de acum înainte cineva este acuzat de asemenea fapte, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 80: nu trebuie rămas prea multă vreme departe de biserică. Dacă un episcop, un preot, un diacon, sau oricine din cler, sau un laic nu are motive grave sau o piedică serioasă care l-ar reține departe de biserică, dar aflându-se în oraș lipsește de la liturghie trei duminici la rând, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic să fie privat de împărtășanie.

     

    Canonul 81: nu trebuie adăugat „a fost răstignit pentru noi” la trisaghion. Deoarece am aflat că în unele locuri se cântă, adăugând la trisaghion după „sfinte fără-de-moarte”, expresia „care ai fost răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi”, adăugire ce a fost respinsă în trecut de sfinții Părinți ca fiind străină credinței adevărate, precum și ereticul nechibzuit care a inventat aceste cuvinte; și noi, confirmând deciziile sfinte din trecut ale sfinților Părinți, îi anatematizăm pe cei care după această decizie vor mai rosti aceste cuvinte, adăugându-le imnului trisaghion cântat în biserici sau în alte locuri. Dacă cel care încalcă această decizie este în suflete, dacă sunt clerici, poruncim să fie depuși, dacă sunt laici, să fie excomunicați.

     

    Canonul 83: să nu se dea sfânta împărtășanie trupului defuncților. Nimeni să nu dea sfânta Euharistie ca împărtășanie trupului defuncților; știm că este scris: luați și mâncați, iar cadavrele morților nu pot nici să ia, nici să mănânce.

     

    Canonul 84: despre cei care nu știm sigur dacă au fost botezați. În conformitate cu regulile stabilite în canoanele Părinților, poruncim referitor la nou-născuți: de fiecare dată când nu vor exista martori de încredere pentru a se asigura că, fără îndoială, nu au fost botezați, iar cei care, din cauza vârstei, nu pot spune nimic referitor la sacramentul ce le-a fost administrat, trebuie, fără remușcări, să fie botezați, din teama ca ezitând prea mult asupra acestui lucru să nu fie privați de eficacitatea sacramentului purificator.

     

    Canonul 85: sclavii răscumpărați să primească libertatea în prezența a trei martori. Pe mărturia a doi sau trei martori trebuie să se ia orice decizie, ne spune Sfânta Scriptură; deci poruncim ca sclavii răscumpărați de stăpânii lor să obțină această cinste înaintea a trei martori, care vor confirma, prin prezența lor, răscumpărarea și vor fi garanții actului întocmit.

     

    Canonul 86: despre cei care dețin case de prostituție spre condamnarea sufletelor. Cei care recrutează prostituate și le folosesc în scopul distrugerii sufletelor, dacă sunt clerici, poruncim să fie depuși, dacă sunt laici, să fie excomunicați.

     

    Canonul 87: despre cea care și-a părăsit soțul sau despre bărbatul care și-a părăsit soția ca să conviețuiască cu altă persoană. Femeia care și-a abandonat soțul este adulterină dacă s-a unit cu alt bărbat; așa spune sfântul Vasile cel Mare, care afirma asta referindu-se la un text din profetul Ieremia: dacă o femeie căsătorită a fost cu un alt bărbat nu va mai reveni la soțul ei, ci spurcată, va rămâne în spurcăciunea ei; mai departe spune: Cine păstrează la el o femeie adulterină este un nechibzuit și un necredincios. Deci dacă constată că soția și-a părăsit bărbatul fără motiv bine întemeiat, acel bărbat merită să fie scuzat, în timp ce femeii i se vor aplica pedepse canonice, iar scuza va consta în faptul că se va putea împărtăși. Pe de altă parte, cel care și-a abandonat soția cu care era căsătorit legitim și a luat o altă femeie, cade sub acuzația de adulterin, confirm deciziei Domnului. Pedepsele canonice impuse de Părinți pentru asemenea păcătoși consistă în faptul de a frecventa un an „prolantes-începători”, doi ani „audientes-auditorii”, trei ani „substrati-peniteți”, iar în anul al șaptelea pot participa cu enoriașii la viața eclezială și vor fi considerați vrednici să participe la sacramente, dacă regretă profund, cu lacrimi, greșeala lor.

     

    Canonul 88: nu trebuie introduse animale de povară în locurile sacre, excepție făcând în caz de forță majoră în timpul călătoriei. Nimănui nu-i este îngăduit să introducă într-o biserică un animal de povară, excepție făcând doar în timpul unei călătorii, împins de nevoi urgente și în lipsa unui adăpost; în acest caz va putea fi adăpostit animalul în biserică; căci dacă nu introduce animalul în biserică, acesta va putea muri, mai devreme sau mai târziu, iar el, din cauza pierderii animalului de povară se va afla în imposibilitatea de a-și continua călătoria și va fi expus pericolului de a muri; iar noi am învățat că sâmbăta a fost făcută pentru om și că, de aceea, trebuie ținut cont, înainte de toate, de viața omului și de conservarea ei. Însă dacă cineva este acuzat că a introdus fără motiv, după cum am spus, un animal într-o biserică, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, să fie excomunicat.

     

    Canonul 89: când trebuie întrerupt postul din sâmbăta sfântă. După ce au petrecut zilele pătimirilor aducătoare de mântuire în post, rugăciune și pocăința inimii, credincioșii trebuie să întrerupă postul la miezul nopții în sâmbăta sfântă, știut fiind faptul că evangheliștii Matei și Luca descriu un moment înaintat din noapte: unul zice că era târziu în toiul nopții ce urmează sâmbetei, celălalt spune că la ivitul zorilor.

     

    Canonul 90: nu trebuie să se îngenuncheze duminica. Am primit de la sfinții Părinți canonul care spune că nu trebuie să îngenunchem în zilele de duminică, cinstind astfel ziua învierii lui Cristos. Ori, pentru a avea o idee clară referitor la implementarea acestui canon, facem cunoscut credincioșilor că după intrarea clerului în altar la rugăciunea de vesperală de sâmbătă, conform uzanței ce am primit-o și noi, nimeni nu trebuie să îngenuncheze până în seara zilei de duminică, când, după intrarea clerului în altar, începem din nou să îngenunchem, prezentând Domnului rugăciunile noastre. Considerăm noaptea care vine după sâmbătă ca fiind vestitoarea învierii Mântuitorului și începem, din acel moment, cântările noastre spirituale, făcând să dureze sărbătoarea învierii de la căderea întunericului până la ivirea zorilor, astfel încât să putem celebra învierea timp de o noapte și o zi complete.

     

    Canonul 91: despre pedepsele canonice pentru cei care dau și primesc otrăvuri provocatoare de avort. Femeile care-și procură leacuri provocatoare de avort și cele care înghit otrăvuri pentru a omorî copilul din sânul lor, le supunem pedepsei canonice a ucigașilor.

     

    Canonul 92: despre răpirea femeilor sub pretextul căsătoriei. Cei care săvârșesc răpiri de femei sub pretextul căsătoriei, sau cooperează sau ajută, sfântul conciliu poruncește ca, dacă sunt clerici, să fie destituiți din demnitatea lor, dacă sunt laici, să fie anatematizați.

     

    Canonul 93: cea care trăiește cu un alt bărbat înainte de a fi sigură de moartea soțului ei săvârșește adulterul. Femeia a cărei soț este plecat și declarat dispărut, dacă înainte de a avea dovada morții lui, se căsătorește cu alt bărbat, se face vinovată de adulter. La fel și soțiile soldaților care se recăsătoresc, soții lor fiind dați dispăruți, se află în aceeași situație ca cele care nu au așteptat revenirea soților lor plecați departe; pentru acestea însă există o anumită scuză, știind că moartea este mai mult probabilă. Cât despre cea care s-a căsătorit, fără să știe, cu un bărbat lăsat de soția lui, iar la revenirea ei a fost lăsată de soț, cu siguranță a săvârșit fornicația, însă fără să-și dea seama; de aceea, nu i se va interzice să se căsătorească, chiar dacă ar fi mai bine ca ea să rămână așa cum este. În cazul în care soldatul, a cărei soție, din cauza lipsei îndelungate, s-a recăsătorit cu alt bărbat, revine, va relua, dacă dorește, propria lui soție, dând iertarea pentru greșeala comisă din ignoranță ei și soțului cu care s-a căsătorit a doua oară.

     

    Canonul 94: despre cei care fac promisiuni păgâne. Cei care fac promisiuni păgâne, canonul le impune pedepse, de asemenea și noi le impunem excomunicarea.

     

    Canonul 95: cum trebuie primiți cei care revin dintr-o erezie. Cei care revin la ortodoxie și la adunarea celor răscumpărați după ce au rătăcit printre eretici, îi primim conform ritului în uz astfel: arienii și macedonienii și novațienii, care se proclamă puri, și aristerienii și quartodecimanii sau tetradizii, și apolinariștii, îi primim după ce i-am îndemnat să hulească și să dezică orice erezie care nu crede în ton cu Biserica lui Dumnezeu, catolică și apostolică, și îi însemnăm, adică îi ungem mai întâi cu uleiul sfințit pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură și pe urechi și, însemnându-i le spunem, semnul darului Duhului Sfânt; cât îi privește pe sectarii lui Paul de Samosata, care revin în Biserica catolică, s-a decis să fie numaidecât rebotezați. Eunomienii, care sunt botezați doar printr-o singură scufundare, și montaniștii, ce se mai numesc și frigieni, și sabelienii, care susțin identitatea Tatălui și a Fiului și săvârșesc alte ritualuri nelegiuite, și toți ceilalți eretici, într-adevăr sunt numeroși, mai ales cei care vin din ținuturile Galației, toți cei dintre ei care doresc să vină la ortodoxie, îi primim așa cum facem pentru păgâni: în prima zi îi însemnăm cu semnul sfintei cruci, în ziua a doua îi admitem printre catehumeni, a treia zi îi exorcizăm suflând de trei ori pe fața lor și în urechi și apoi îi instruim și îi admitem timp de un an să participe la slujbe în biserici și să asculte lecturi sfinte, apoi îi botezăm. De asemenea, îi rebotezăm și pe manihei și pe valentinieni și pe marcioniți și pe toți cei care provin din erezii asemănătoare, făcându-le primirea ca păgânilor. În schimb nestorienii și eutihienii și severienii și cei aparținând unor erezii asemănătoare trebuie să prezinte un document prin care atestă cu hulesc și se dezic de erezia lui Nestorius și Eutihie și Dioscor și Sever și a celorlalți eretici și adepților lor și tuturor ereziilor prezise, și doar atunci vor fi primiți la sfânta împărtășanie.

     

    Canonul 96: nimeni nu trebuie să facă din podoaba capilară un prilej de păcat. Cei care s-au îmbrăcat cu Cristos prin taina botezului au mărturisit astfel că îl vor imita în trăirea sa în trup. Deci cei care pentru pedeapsa sufletelor își aranjează podoaba capilară și îl împletesc folosind modele sofisticate, oferind astfel ocazii de păcat sufletelor slabe, vrem să-i vindecăm spiritual prin pedepse canonice specifice, pentru a-i educa și a-i învăța să trăiască în mod înțelept, lăsând la o parte iscoada vanității materiei pentru a-și înălța tot mai mult spiritul spre viața nepieritoare și preafericită, a trăi cu frica de Domnul, ducând o viață castă, a se apropia de Dumnezeu, în limitele posibilului, ducând o viață curată și împodobind mai degrabă omul interior decât pe cel exterior prin virtute și trăiri cinstite și neprihănite: astfel nu vor mai avea niciun semn al vulgarității dușmanului. Dacă cineva făptuiește împotriva acestui canon, să fie excomunicat.

     

    Canonul 97: despre cei care, fără nicio remușcare conviețuiesc cu soțiile lor în biserici. Cei care conviețuiesc cu soțiile lor în lăcașurile sfinte sau le profanează într-un fel oarecare și nu arată respect față de locurile sfinte trăind în ele fără nicio jenă, poruncim să fie excluși din rândurile catehumenilor sfintelor Biserici. Dacă cineva nu respectă acest canon, dacă este cler, să fie depus, dacă este laic, sa fie excomunicat.

     

    Canonul 98: despre cel care s-a căsătorit cu o logodnică pe când logodnicul ei este în viață. Cel care încheie o căsătorie cu o femeie logodită unui alt bărbat, în timp ce logodnicul ei este încă în viață, trebuie să dea socoteală pentru săvârșirea păcatului de adulter.

     

    Canonul 99: despre armenii care oferă carne fiartă în incinta bisericilor. Am aflat că în ținuturile Armeniei s-a petrecut următorul lucru: unii oameni aducând anumite bucăți de carne, le-a oferit în incinta bisericii, păstrând o parte pentru preoți, după cum procedau evreii. De aceea, dorind să salvăm neprihănirea Bisericii, poruncim că este interzis preoților să accepte anumite bucăți de carne din partea celor care le oferă și să se mulțumească cu bucățile pe care cel care i le oferă dorește să i le dea, cu condiția ca ofranda să se facă în afara bisericii. Dacă cineva nu ține seama de acest canon, să fie excomunicat.

     

    Canonul 100: nu trebuie pictate tablouri ce stârnesc luxuria. Ochii tăi să privească cu dreptate și Păstrează-ți inima de orice lucru, ne îndeamnă Înțelepciunea; căci este foarte ușor ispitelor trupești să influențeze sufletul. De aceea poruncim să nu se picteze mai pe tablouri sau pe orice altceva picturi care încântă ochiul și corup spiritul și aprind flăcările dorințelor impure.

     

    Canonul 101: laicii să primească împărtășania în mână, nicidecum în vaze de aur sau de argint. Trupul lui Cristos și Templu numește sfântul Apostol, în minunatul lui limbaj, omul creat după chipul lui Dumnezeu. Înalță-te așadar deasupra naturii sensibile, omule, care datorită pătimirilor Mântuitorului ai dobândit demnitatea cerească, mâncându-L și bându-L pe Cristos. Astfel te faci vrednic de viața neprihănită. Celor care se prezintă la împărtășanie cu vase din aur sau din argint, în loc să primească sfintele taine în mâini, să fie excomunicați precum și cei care le-a dat împărtășania în asemenea vaze.

     

    Canonul 102: trebuie examinate dispozițiile păcătosului și gravitatea păcatului. Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega și de a lega trebuie să examineze gravitatea păcatului și dorința convertirii păcătosului și doar apoi să prescrie remediul adecvat, din teama ca fiind lipsit de măsură, în unul sau celălalt sens, să nu poată obține salvarea bolnavului. Într-adevăr, boala păcatului nu este simplă în natura sa, ci complexă și variată, dând naștere la noi ramuri ale răului, datorită cărora răul se întinde și progresează până ce este oprit datorită puterii medicului. Practicianul în medicina Duhului Sfânt trebuie deci mai întâi să examineze condiția păcătosului și să vadă dacă el-însuși dorește însănătoșirea sau dacă, dimpotrivă, prin comportamentul său nu face decât să provoace boala; trebuie examinat să se vadă cum se comportă în timpul îngrijirii, dacă nu se opune artei practicianului și dacă ulcerul sufletului nu se extinde din cauza remediilor prescrise; și să se măsoare astfel și milostivirea în consecință. Voința lui Dumnezeu și a omului căruia i s-a încredințat pastorala este aceea de a readuce oaia rătăcită, de a vindeca mușcătura șarpelui, fără a-l împinge pe om în prăpastia disperării, și fără să-l sloboade până ajunge în pragul unei vieți fără gust și plină de răutate; în orice caz, fie prin remedii austere și amare, fie prin altele mai dulci și blânde, să se opună răului și să se străduiască să cicatrizeze ulcerul este unicul scop al celui care judecă după roadele convertirii și se îngrijește cu prudență de omul chemat la slava cerească. Deci trebuie să cunoaștem ambele metode, cea a observației exacte de la începuturi și cea a experienței și să urmăm, referitor la cei care nu consimt să accepte severitatea, metoda tradițională, după cum învață sfântul Vasile.

     


    votre commentaire
  • Istoria adevărată, de Lucian din Samosata

    Lucian din Samosata (în greaca veche Λουκιανὸς ὁ Σαμοσατεύς, n. în  125 d.C. – d. după 190 d.C.) a fost un filosof și prozator, de origine asiriană, care s-a afirmat în domeniile retoricii și satirei. Lucian s-a născut la Samosata, în Siria de nord, într-o familie săracă. Deoarece părinții nu-i puteau asigura întreținerea într-o școală de retori, l-au trimis ucenic la un unchi care era mare sculptor. Deoarece nu i-a plăcut această activitate, a reușit să obțină trimiterea la școală, pentru început în regiunea natală, apoi în Ionia, posibil în final la Antiohia, un centru intelectual important al Imperiului Roman unde se și afirmă și cunoaște succesul. Deși greaca nu era limba lui maternă, după încheierea studiilor el a ținut conferințe Grecia, Macedonia, Italia. Apoi s-a stabiit, pentru o vreme, într-unul din orașele grecești ale Galiei meridionale. Către anul 160, a revenit în Orient, iar din 165 s-a stabilit cu toată familia la Atena unde a rămas pună în 185. Aici spiritul său independent, fin, original, și plin de umor a fost foarte apreciat. Când succesul său a început să scadă, a părăsit Atena și s-a stabilit la Alexandria unde a îndeplinit înalte funcții judiciare. A murit spre sfârșitul domniei împăratului Commodus, adică puțin înainte de 192, poate chiar în 191. A scris dialoguri satirice, pamflete, disertații, diatribe cu reminiscențe din filosofia cinicului Antistene prin care vizează filosofia speculativă, absurditatea credințelor religioase sau a slăbiciunilor omenești prea credule în puterile zeilor făuriți, în scrierile lui, după fizionomia și dotați cu virtuțile și viciile oamenilor muritori. Vă propun aici să citiți una dintre cele mai minunate lucrări, intitulată Istoria adevărată, în care însă nu există nimic adevărat, totul este imaginar. Povestirea are savoare, farmec și te ține cu sufletul la gură în dorința de a ști prin ce peripeții trec personajele principale, printre care se numără chiar autorul. Nu lipsesc din povestire înțepăturile satirice și bătaia de joc față de oamenii creduli în puteri divine imaginare care ar putea veni de la niște zei ce au în plus decât oamenii doar faptul că s-au construit legende mitologice în jurul lor cu care autorii au prostit plebea.

     

    Lucian din Samosata

    Istoria adevărată = Cartea Întâi

     

    1.         Atleții și cei care-și antrenează trupul nu sunt preocupați doar să-și mențină forțele naturale, nu se gândesc mereu doar la exercițiile din sala de gimnastică; însă au și momente de destindere și sunt conștienți că asemenea momente fac parte integrantă din exercițiile de antrenament. Cred că, după exemplul lor, și oamenii care se dedică studiului literelor trebuie să-și permită momente de relaxare a spiritului după ore îndelungate consacrate studiului și lecturilor serioase și astfel vor deveni mai vioi și mai energici în reluarea muncii.

    2.         Totuși această relaxare nu le poate fi de folos decât dacă se consacră citirii unor scrieri care nu-i încântă doar datorită tonului spiritual sau unei simplicități ieșite din comun, însă unde se poate găsi știință combinată cu imaginație, după cum se va recunoaște, sper eu, la citirea acestei cărți. Căci, nu doar originalitatea subiectului tratat și nici implementarea ideii că va trebui să placă, nici chiar faptul că am povestit istorii fictive sub aparențele unei probabilități de asemănare atrage cititorul, ci faptul că fiecare faptă istorică face apel, într-un fel comic, la unii din poeții, istoricii sau filosofii din vechime, care au scris lucrări renumite. Aș fi putut să vă dau și numele lor, dar sunt sigur că îi veți recunoaște cu ușurință la citirea acestei cărți.

    3.         Ctesias din Cnidia, fiul lui Ctesiochus, a scris despre indieni și despre țara lor lucruri pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit din gura cuiva. Jambule a povestit fapte incredibile despre tot ceea ce se află în ocean; este o certitudine pentru toți că această lucrare nu este decât ficțiune, totuși este o lucrare din care nu lipsește frumusețea povestirii. Mulți alții au ales asemenea subiecte: povestesc, de parcă ar fi evenimente trăite de ei-înșiși, fie aventuri, fie călătorii, în care fac descrieri de animale enorme, oameni plini de cruzime sau care trăiesc în mod ciudat. Autorul și maestrul tuturor acestor povestiri ciudate este Ulise al lui Homer, care povestește la Alcinous istoria sclaviei vânturilor, a oamenilor ce nu au decât un ochi și trăiesc doar mâncând carne crudă, iar obiceiurile le sunt de-a dreptul sălbatice; apoi vorbește despre monștrii cu mai multe capete, metamorfoza însoțitorilor lui Ulise săvârșită prin acțiunea unor filtre speciale și multe alte povestiri de felul acesta spuse naivilor Pheaciens.

    4.         Totuși când am citit acești autori nu i-am condamnat prea tare din cauza minciunilor lor, mai ales când am văzut că era o obișnuință la modă de-acuma chiar și pentru cei care se dedicau filosofiei; iar ceea ce m-a mirat mereu cel mai tare este faptul că își imaginau că atunci când scriau ficțiuni, falsitatea povestirilor lor scăpa cititorilor. Totuși, eu-însumi, fiind susținut de ideea de a lăsa un nume posterității și nevrând să fiu singurul care să nu se folosească de libertatea de a înșela, am decis, neavând nimic adevărat să povestesc, văzând că nu mi s-a întâmplat nimic vrednic să fie povestit, să mă dedic îndeaproape unei minciuni cu mult mai raționale decât cele ale celorlalți autori. Socotesc eu, nu va fi nimic adevărat în această lucrare decât doar mărturisirea că voi povesti o minciună; astfel sper să pot scăpa de acuzația ce am făcut-o eu celorlalți povestitori, mărturisind că nu voi spune nici un cuvânt adevărat. Voi povesti așadar fapte ce nu le-am văzut, aventuri ce nu mi s-au întâmplat și pe care nu le-am aflat de la nimeni; mai adaug lucruri ce nu există nicăieri și nici nu ar putea exista; deci, trebuie ca cititorii să nu creadă absolut nimic din cele ce voi povesti în această carte.

    5.         Plecând într-o zi de la colonadele lui Hercule și fiind purtat spre Oceanul occidental, am fost împins în larg de un curent favorabil. Motivul și intenția călătoriei mele era o curiozitate nesăbuită și dorința de a vedea ceva nou; doream, între altele, să văd limitele Oceanului și să văd ce fel de oameni locuiesc pe malul celălalt. Pentru a realiza acest proiect, m-am aprovizionat cu multe alimente și o cantitate suficientă de apă; am luat cu mine 50 de tineri de vârsta mea, ce aveau aceleași proiecte ca și mine; mi-am procurat mai multe arme, am angajat, cu o plată destul de consistentă, un pilot să ne fie drept ghid și am echipat vaporul nostru, un vapor de marfă, în așa fel încât să reziste la o călătorie lungă și la vânturi puternice.

    6.         Timp de o zi și o noapte am călătorit foarte bine; am parcurs o bună distanță, însă mai vedeam încă țărmul uscat, nu avansasem prea tare în larg. Însă a doua zi, la răsăritul soarelui, vântul a devenit tot mai puternic, valurile s-au mărit, întunericul ne-a învăluit încât nu mai era posibil să ridicăm pânzele. Forțați de împrejurări ne-am lăsat în voia vântului și am fost bântuiți de furtună timp de 79 de zile; însă în ziua a 80-a, la răsăritul soarelui, am observat, nu prea departe înaintea noastră, ridicând-se o insulă, acoperită cu copaci, în care se spărgeau valurile. Ne-am îndreptat spre malul acelei insule, am acostat și, după cum se întâmplă unor oameni care au fost mult timp încercați de violența mării, ne-am expus timp îndelungat pe țărm. În fine, în cele din urmă ne-am ridicat, am ales 30 dintre noi pentru a păzi vaporul, iar eu, cu ceilalți 20, am plecat să facem un tur pe acea insulă.

    7.         Ajunși, după ce am trecut prin pădure, la circa 3 stadii de la mare, am văzut o coloană de bronz pe care se afla o inscripție în grecește, dificil de deslușit, pe jumătate ștearsă, dar se putea citi totuși: „Până aici au ajuns Hercule și Bachus”. În apropiere, pe o stâncă, am observat marca a două picioare, una foarte mare, cealaltă mai mică; am gândit că cea mică ar putea fi amprenta piciorului lui Bachus, iar cealaltă a lui Hercule. Am adorat acești demi-zei și ne-am continuat drumul. Doar ce-am făcut câțiva pași și am dat peste un fluviu în care curgea un fel de vin asemenea celui din Chio: albia era largă, fluviul adânc și navigabil în mai multe locuri. Am început să credem tot mai tare în inscripția de pe colana de bronz, văzând aceste semne atât de evidente ale călătoriei lui Bachus. Atunci mi-a venit ideea să văd de unde izvora fluviul; am urcat în amonte și nu am găsit nici un izvor, însă am observat foarte multe vii roditoare pline cu struguri mari. Din butucul fiecăruia curgea, strop cu strop, un vin limpede ce alimenta fluviul. Se mai puteau observa mulți pești, care aveau gustul și culoarea vinului; am prins câțiva și i-am mâncat după care ne-am îmbătat; însă, deschizându-i, am găsit în ei foarte mult icre, de aceea am decis pe loc să amestecăm pești de apă dulce, pe care i-am prins mai apoi, pentru a mai ameliora un pic gustul acesta prea tare.

    8.         După ce am traversat fluviul printr-un loc mai strâmt, am dat peste un fel de vie de-a dreptul ieșită din comun: butucul, în partea lui mai apropiată de pământ, era foarte gros și în formă de săgeată; din partea lui superioară ieșeau fete al căror trup, de la brâu în sus, erau de o frumusețe de nedescris, așa cum este reprezentată Dafne, schimbată în dafin, atunci când Apolon va ajunge la ea. La extremitatea degetelor creșteau ramuri pline cu struguri; capetele lor, în loc de păr, erau acoperite de rămurele pe care creșteau struguri bogați; ne-am apropiat; ne-au dat binețe, ne-au dat mâna, vorbindu-ne, unele în limba lidiană, altele în indiană, majoritatea în grecește și ne-au dat câte un sărut pe gură; iar cei care primeau sărutul se îmbătau imediat și o luau razna. Însă nici una nu ne-a dat voie să culegem din rodul lor, iar dacă cineva îndrăznea să culeagă un strugure, numaidecât scoteau strigăte de durere. Unele ne invitau la o partidă de amor, iar când doi dintre ai noștri au intrat în jocul iubirii lor nu mai puteau scăpa de ele; au rămas prinși de părțile sexuale, încurcați cu aceste femei, și începeau să le crească rădăcini comune. Numaidecât degetele lor s-au preschimbat în ramuri, în rămurele, încât aveai impresia că vor produce imediat struguri bogați.

    9.         L-am abandonat, fugind spre vaporul nostru, și le-am povestit celor rămași la vapor de gardă metamorfoza însoțitorilor noștri, care au fost încorporați de acum înainte în vie. Totuși, dotați cu unele amfore, ne-am refăcut proviziile cu apă și ne-am făcut și un stoc de vin extras din fluviul lângă care am petrecut toată noaptea. A doua zi, la ivirea zorilor, am ridicat pânzele profitând de un vând liniștit; însă pe la amiază, fiind deja destul de departe de vederea insulei, s-a stârnit un vânt năprasnic dintr-o dată și ne-a luat prin surprindere cu violența lui, astfel încât după ce a învârtit vaporul de mai multe ori l-a ridicat în înălțimi mai bine de 3000 de stadii și nu l-a mai lăsat să revină pe mare; tăria vântului, care bătea în pânzele noastre, ținea vaporul în aer și-l conducea în așa fel încât am călătorit prin aer timp de șapte zile și șapte nopți.

    10.       În ziua a opta am zărit în depărtare un petec de pământ, un fel de insulă strălucitoare, în formă sferică, și luminată de o lumină puternică. Am acostat, am coborât și, după ce am cercetat țara, am găsit-o cultivată și locuită. În timpul zilei nu s-a putut vedea de acolo nimic altceva; însă, odată ce noaptea a coborât, am început să vedem mai multe insule învecinate, unele mai mari, altele mai mici, toate având culoarea focului; pe deasupra am mai văzut alt uscat, cu orașe, fluvii, mări, păduri, munți; mi se părea că era tocmai pământul pe care locuim.

    11.       Am decis să cutreierăm un pic și dintr-o dată ne-am trezit întâmpinați și acostați de ființe ce ce-și dau numele de Hippogypi. Acești Hippogypi sunt oameni purtați pe aripi de vulturi pe care-i folosesc drept cai; acești vulturi sunt de mărimi foarte mari și aproape toți au câte trei capete; pentru a da o idee despre mărimea lor, aș putea spune că fiecare pană este mai lungă și mai groasă decât cârma unui vapor mare de transport. Acești Hippogypi aveau poruncă să facă turul insulei și, dacă întâlnea vreun străin, să-l ducă înaintea împăratului. Ne-au prins deci și ne-au condus la împăratul lor. Acesta ne-a văzut și gândind, după înfățișarea noastră, cine suntem: „Străinilor, zice el, voi sunteți greci?” Am răspuns afirmativ. „Cum ați ajuns până aici traversând un drum atât de lung prin aer?” Atunci i-am povestit aventura noastră, iar el, la rândul lui, ne-a povestit-o pe a lui. Era bărbat și se numea Endymion; într-o zi, pe când dormea, fusese înălțat de la pământ, iar odată coborât a fost făcut împăratul acelei țări. Iar acea țară nu era altceva decât ceea ce noi pe pământ numim Luna. Ne-a îndemnat să avem curaj și să nu ne temem de nimic fiindcă el ne va da tot ceea de ce avem nevoie.

    12.       „Dacă reușesc să duc bine bătălia, zicea el, pe care o dau împotriva locuitorilor Soarelui, veți duce alături de mine o viață dintre cele mai fericite”. „Dar cine sunt acești dușmani, zicem noi, și care este cauza ostilităților dintre voi?” „Panteon, zice el, împăratul locuitorilor Soarelui, fiindcă Soarele este locuit ca și Luna, ne provoacă la bătălie de multă vreme. De aceea i-am adunat pe toți săracii Imperiului meu și intenționam să-i trimit să fondeze o colonie pe Steaua Polară, care este pustiită și nelocuită. Panteon, din gelozie, a voit să mă împiedice și, pe la mijlocul drumului, a venit în întâmpinarea noastră cu Hippomyrmecii. Învinși în luptă, datorită superiorității numărului, am fost obligați să părăsim acel loc. Însă astăzi doresc să reiau bătălia, iar dacă voi vreți să vă alăturați mie în luptă vă voi da fiecăruia câte un vultur împărătesc și tot echipamentul necesar. De mâine putem pleca deja la drum.” „Cum doriți, i-am zis eu”.

    13.       Ne-a oprit la masă și am rămas în palatul său. Dimineață ne-am trezit și ne-am echipat pentru război, fiind avertizați de spioni că dușmanii se apropie deja de noi. Forțele noastre erau compuse din 100.000 de soldați, fără să socotim călăuzele, conductorii mașinilor, infanteriei și trupele înaripate: numărul acestora din urmă se ridica la 80.000 de Hippogypi și 20.000 de luptători călări pe Lachanopteres. Este un fel de pasăre imensă acoperită de legume în loc de aripi și a cărui aripi repezi sunt asemenea unor foi de salată. În preajma lor se aflau Cenchrobolii și Scorodomacii; 30.000 de Psyllotoxoți și 50.000 de Anemodroni veniseră de pe Steaua Ursei în calitate de aliați. Psyllotoxoții erau călare pe purici uriași, de unde și numele lor, iar acești purici erau mari cât doi elefanți; Anemodronii sunt niște fantasini și sunt purtați de vânt fără să aibă nevoie de aripi. Iată cum: au haine lungi care coboară până la călcâie, le îndoaie iar vântul, bătând cu tărie le umflă și-i face să plutească prin aer ca niște bărci. Majoritatea sunt dotați și cu scuturi de luptă. Se mai spunea că trebuia să mai vină și stele de deasupra Capadociei, 60.000 de Strouthobalane și 50.000 de Hippogerane; însă noi nu le-am văzut, deoarece înțelesesem că nu mai vin. De aceea nici nu îndrăznesc să fac descrierea lor, fiindcă ceea ce se spunea mi se părea de ordinul fabulei și incredibilului.

    14.       Cam așa arătau trupele lui Endymion; toate purtau aceeași armură; casca era din fasole verde, care în acea țară sunt mari și foarte tari; armura, în solzi de pește, era fabricată din foi de brusture cusute împreună, care sunt rezistente precum cornul; armura și săbiile sunt asemănătoare cu ale grecilor.

    15.       La momentul începerii bătăliei armata era rânduită astfel: aripa dreaptă era ocupată de Hippogypi și de împărat, înconjurat de cei mai destoinici luptători, printre care ne număram și noi; la stânga erau Lachanopterii și în centru trupele înaripate, fiecare după rangul lor. Infanteria era de circa 60.000.000 și așa cum erau aranjați în luptă. În țara aceea păianjenii sunt foarte numeroși și cu mult mai mari, fiecare în parte, decât insulele Cyclade. Endymion le-a poruncit să țese o pânză care să țină de la Lună până la Steaua Polară; au făcut asta într-o clipită, pânza devenind un câmp de bătălie pe care împăratul și-a orânduit armata de infanterie, comandată de Nycterion, fiul lui Eudianax, și de alți doi generali.

    16.       Aripa stângă a dușmanilor era compusă din Hippomyrmeci în mijlocul cărora se afla Phatheon. Acești Hippomyrmeci sunt animale înaripate, asemănătoare furnicilor noastre, cu mărimi uriașe, cele mai mari dintre ele depășind două sute de Kg. Cei care le călăresc, nu doar iau parte la bătălie, dar se mai folosesc în luptă și de coarnele lor. Se spunea că numărul lor era de circa 50.000. Pe aripa dreaptă erau Aeroconopii, în număr aproape egal, toți arcași călărind muște uriașe. În spatele lor se aflau Aerocoracii (Aerocoraci = măcelari ai aerului), infanterie ușoară și soldați vrednici; aruncau de departe săgețile lor enorme; cel ce era ochit nu putea rezista multă vreme; murea infectat de mirosul ce-l inspira din rana sa; se spunea că înmuiau săgețile în sirop de otravă. În preajma lor se aflau Caulomyceții, infanteria cea mare, care se luptă corp la corp, numărul lor era de circa 10.000. Se numesc Caulomyceți fiindcă se folosesc de ciuperci ca scut iar ca săgeți cozi de aspergil. Apoi veneau Cynobalanii, care trimiseseră la Phaetheon locuitorii lui Sirius, în număr de 5.000. Sunt oameni cu cap de câine care luptă fiind încălecați pe animale înaripate. Se spunea că le lipsea mai mulți aliați întârziați, arcași trimiși de Calea Lactee și de Nephelocentauri. Aceștia au ajuns când bătălia era încă indecisă, și slavă zeilor că nu au venit! Arcașii nu erau prezenți; de aceea se spune că, din cauza lui Phaethon necăjit, țara lor a ars. Aceasta era armata împăratului Soarelui.

    17.       Să revenim acum la dispunerea armatelor noastre: trupele sunt distribuite pe posturi; măgarii celor două armate încep să mugească; ei sunt folosiți pe post de trompete și așa bătălia începe. Aripa stângă a Helioților nu putea suporta șocul Hippogypilor noștri, de aceea i-am urmărit și am produs un măcel mare; însă aripa lor dreaptă intră în partea aripii noastre stângi, iar Aeroconopii, abătându-se numaidecât asupra acestei aripi, au urmărit-o până la nivelul infanteriei noastre care înaintează spre a-i veni în ajutor și îi obligă să se retragă în dezordine, mai ales când își dau seama că aripa lor stângă este învinsă; deruta lor devine un fapt general; mulți sunt făcuți prizonieri; un mare număr sunt uciși; sângele curge din toate părțile pe nori, care sunt pătați și care preiau această culoare roșie ce o observăm noi la asfințitul soarelui; acest sânge cade până pe pământ, iar asta este, fără îndoială, în opinia mea, datorat unui eveniment asemănător, care s-a întâmplat altă dată în ceruri, când Homer ne spune că Jupiter s-a mânjit de sânge la moartea lui Sarpedon.

    18.       După ce s-a terminat bătălia cu dușmanii, am instituit două trofee: unul pe pânza de păianjen, pentru a sublinia succesul infanteriei, celălalt pe nori, datorită victoriei noastre în aer. Tocmai terminam de instituit aceste două trofee când au ajuns spionii să nu anunțe că Nephelocentaurii sunt pe cale să ajungă; aceștia ar fi trebuit să ajungă la Phaethon înaintea bătăliei. Îi vedeam ajungând, creând un spectacol bizar, deoarece erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai înaripați; mărimea lor era imensă: oamenii, care constituiau partea superioară, erau cât jumătate din colosul din Rhodes, iar caii cât un vapor de marfă. Numărul lor era atât de mare încât nici nu am îndrăznit să-l înscriu aici din teama că nimeni nu m-ar crede. În fruntea lor îl aveau pe Săgetător din Zodiac. Îndată ce și-au dat seama de înfrângerea aliaților lor, au trimis să-i spună lui Phaethon să revină în bătălie; ei-înșiși fiind experți în bătălie, cad sub Seleniți, sunt desființați, rătăcitori, risipiți pentru a-i urmări pe dușmanii lor și a-i aduna pe cei morți. Ieșind învingători, încearcă să-l urmărească pe împărat până în oraș, îi omoară cea mai însemnată parte a vulturilor, smulg trofeele, străbat toată câmpia țesută de păianjeni și m-au făcut prizonier pe mine împreună cu doi dintre însoțitorii mei. Phaethon ajunge în acest moment, iar dușmanii noștri, după ce au instituit noi trofee, ne-au condus ca prizonieri în aceeași zi în împărăția Soarelui, cu mâinile legate la spate cu un fir de pânză de păianjen.

    19.       Ei nu judecă asupra asediului orașului; însă, revenind pe urmele lor construiesc, suspendat în aer, un zid care împiedică razele Soarelui să ajungă până la Lună; zidul era dublu și alcătuit din nori. Iată de ce Luna este întunecată în timpul eclipsei totale și învăluită în noapte totală. Endymion, întristat de o asemenea nefericire, trimite ambasadori să-l roage pe Phaethon să dărâme zidul și astfel să nu permită ca el să trăiască în întuneric; îi promite că-i va plăti un tribut, că va deveni aliatul lui, că nu-l va mai provoca la război și îi oferă chiar ostateci drept garanți ai tratatului; Phaethon întrunește de două ori consiliul său: la prima deliberare, învingătorii persistă în mânia lor; la a doua se supun.

    20.       În cele din urmă pacea este proclamată cu următoarea înțelegere: „O alianță este stabilită între Helioți și aliații lor și între Seleniți și aliații lor cu condiția ca Helioții să dărâme zidul dintre Soare și Lună și să nu mai irupă pe Lună; se vor înapoia prizonierii cerând o taxă stabilită pentru fiecare dintre ei; în ce-i privește pe Seleniți, aceștia le va lăsa pe celelalte stele să se guverneze după legile proprii; nu vor mai provoca război împotriva Helioților, iar cele două popoare vor forma o ligă ofensivă și defensivă; împăratul Seleniților va plăti împăratului Helioților un tribut anual de 10.000 de măsuri de rouă și-i va da ca ostateci un număr egal de loiali, colonia Stelei Polare va fi făcută în comun și fiecare popor va trimite pe cei care doresc să facă parte din această colonie; această înțelegere va fi gravată pe o coloană de marmură, înălțată în aer, la limitele celor două Imperii. Pentru Helioți s-au angajat: Pyronide, Therite și Phlogius; pentru Seleniți s-au angajat: Nyctor, Menius și Polylamp.

    21.       Astfel s-a restabilit pacea, zidul a fost dărâmat, iar noi am redobândit libertatea. La revenirea noastră pe Lună, însoțitorii noștri au alergat înaintea noastră și ne-au îmbrățișat vărsând lacrimi. Endymion a făcut la fel; mai mult, ne-a propus să rămânem la el și să facem parte din colonia lui; chiar mi-a promis că-mi va da fiul său în căsătorie, fiindcă nu există femei în țara aceea; însă nu am acceptat ofertele lui și l-am rugat mai degrabă să ne readucă, pe mine și însoțitorii mei, pe mare. Văzând că nu mă poate convinge, ne-a dat drumul, după ce ne-a ospătat și încărcat cu cadouri timp de șapte zile.

    22.       Totuși trebuie să vă povestesc lucrurile noi și extraordinare ce le-am văzut în timpul șederii mele pe Lună. Întâi de toate, după cum am spus, acolo nu sunt femei, ci doar masculi în stare să perpetueze specia lor; căsătoriile nu se fac deci decât între masculi, iar cuvântul „femeie” este complet necunoscut. Rămân căsătoriți circa 25 de ani, și se căsătoresc la această vârstă; copii nu sunt purtați în pântece, ci în gamba piciorului; când embrionul a fost conceput, gamba se îngroașă, apoi, ceva mai târziu, la timpul cuvenit, se face o tăietură și se extrage un copil mort pe care-l readuc la viață expunându-l în bătaia vântului cu gura larg deschisă. Cu siguranță de aici vine la greci cuvântul „gastrocnemian”, fiindcă în loc de pântece, gamba este cea care devine însărcinată. Dar iată ceva și mai tare. În acea țară există o specie de oameni ce se numesc „dendriți” și care se nasc astfel: se taie testiculul drept al unui om și este pus în pământ, devine un copac mare, cărnos, asemănător unui falus (penis în erecție); are ramuri și frunze. Fructele sunt penisuri ce măsoară un cot lungime. Când au ajuns la maturitate, fructele se recoltează și îndepărtând coaja ies la iveală oameni. Mădularele lor genitale sunt artificiale: unii le au din fildeș, cei mai săraci din lemn și cu ele îndeplinesc toate îndatoririle matrimoniale.

    23.       Când un om a ajuns la o vârstă foarte înaintată nu moare ci se evaporă în fum și se dizolvă astfel în aer. Cu toții se hrănesc în același fel. Aprind focul și fac la rotisor broaște zburătoare, care la ei sunt în cantități uriașe; apoi se așază în jurul focului, ca în jurul unei mese, și se hrănesc inspirând fumul ce se ridică din rotisoarele de broaște. Acesta este meniul de rezistență al lor. Băutura lor este aer presat într-o vază care devine un lichid asemenea stropilor de rouă. Nu urinează, nici nu elimină excremente, fiindcă nu au, ca noi, sistem digestiv. De asemenea, nu au nici aparatul genital pentru relații sexuale, iar reproducerea lor se face, după cum spuneam, prin gamba piciorului, care se deschide când fătul ajunge la maturitate. Frumusețea lor constă în faptul de a fi cheli; nu suportă să vadă părul. În comete, dimpotrivă, părul este semn al frumuseții, cel puțin așa ne-au spus unii călători ce au fost pe acolo. Barba lor crește un pic deasupra genunchiului, degetele picioarelor nu au unghii și toți nu au decât un singur deget fiecare. Deasupra feselor le crește un fel de varză mare, în loc de coadă, mereu verde, și care nu se rupe niciodată, nici chiar atunci când individul cade pe spate.

    24.       Din nasul lor curge un fel de miere foarte acră; iar când lucrează sau fac ceva tot trupul lor transpiră lapte, din care ei fac brânză peste care adaugă un pic din această miere. Din ceapă extrag un fel de ulei gras și parfumat precum smirna. Au multe vii care produc apă: strugurii sunt asemenea cuburilor de gheață; de aceea, cred eu, când un vânt puternic zguduie aceste vii atunci cad cuburi de gheață, care nu sunt altceva decât acei struguri ajunși la maturitate. Pântecele îl folosesc drept buzunare: aici pun tot ce au ei nevoie, căci se deschide și se închide după voia fiecăruia. Nu au nici intestine, nici ficat; însă este păros la interior în așa fel încât copii se pot ascunde atunci când le este frig.

    25.       Hainele celor bogați sunt făcute din sticlă, stofă moale, iar hainele săracilor sunt țesute din zinc; țara produce în cantități mare acest metal, pe care-l prelucrează ca pe lână, după ce-l înmoaie în prealabil. Cât despre ochii lor, nici că îndrăznesc să spun cum sunt constituiți, din teama că voi fi tratat drept mincinos, atât de incredibilă este descrierea lor. Voi îndrăzni totuși să spun că ochii lor sunt amovibili: îi fixează atunci când vor și îi pun deoparte până când vor să vadă din nou ceva; atunci îi repun la locul lor pentru a se folosi de ei, iar dacă unii dintre ei își pierd ochii, ei împrumută ochii celorlalți și se folosesc de ei; unii bogați au chiar ochi de rezervă. Urechile lor sunt frunze de platan, excepție făcând oamenii născuți din ghindă, care le au din lemn.

    26.       Am mai văzut și alte minunății în palatul împăratului. Era o oglindă mare situată deasupra unui puț de adâncime mică. Coborând în puț se putea auzi tot ceea ce se spune pe pământ și, ridicând ochii spre oglindă, se vedeau toate orașele și toate popoarele ca și cum ai fi în mijlocul lor. Mi-am văzut părinții și țara mea; nu știu dacă și eu m-au văzut, nu pot să o spun; însă dacă cineva nu vrea să mă creadă va putea vedea el-însuși, dacă va merge acolo, că nu sunt deloc un impostor sau mincinos.

    27.       Totuși, după ce l-am salutat pe împărat și prietenii lui, am ridicat pânzele. Endymion mi-a oferit în cadou două mantii din sticlă, cinci haine din zinc și o armură completă din ghindă de lupini; însă am lăsat toate aceste cadouri în pântecele balenei; ne-a dat ca escortă 1000 de Hippogypi care ne-au însoțit pe o distanță de 500 de stadii.

    28.       Am traversat apoi mai multe țări diferite și am ajuns astfel la Steaua Polară, unde se afla noua colonie; ne-am oprit și am făcut plinul cu apă. De acolo am plecat spre Zodiac și, lăsând Soarele la stânga, am navigat aproape de pământ, fără să putem coborî, în ciuda dorinței prietenilor mei, fiindcă vântul ne era contrar. Deodată am văzut o țară fertilă, acoperită cu crânguri, bogată cu tot felul de bunuri. Nephelocentaurii, mercenarii lui Phaethon, dându-ne de urmă, au zburat pe vaporul nostru, însă când au aflat despre tratatul nostru de pace s-au retras numaidecât, din fericire pentru noi deoarece Hippogypii ne părăsiseră deja.

    29.       Am navigat apoi timp de o noapte și o zi, iar spre seară am ajuns la Lychnopolis după ce am îndreptat calea noastră spre regiunile inferioare. Acest oraș, aflat în zonele aeriene, se întinde între Hyades și Pleiades, și este situat un pic deasupra Zodiacului. Am acostat însă nu am aflat oameni ci lămpi care se plimbau prin port și în locurile publice. Unele erau mici, foarte numeroase, iar altele mari și bogate, strălucitoare și luminoase. Fiecare avea casa ei, vreau să zic lanterna ei, și fiecare avea un nume, ca oamenii; chiar le-am auzit vorbind. Nu numai că nu ne-a făcut nici un rău, dar chiar ne-au oferit ospitalitate. Însă noi nu îndrăzneam să acceptăm ospitalitatea lor și nimeni dintre noi nu avea curajul să stea la masă sau să petreacă noaptea cu ele. Palatul împăratului se afla în centrul orașului. Prințul stă în jilț toată noaptea, chemând pe fiecare după numele ei. Cea care nu răspunde este condamnată la moarte fiindcă și-a abandonat postul, moartea însemnând să fie stinsă. Am mers la palat să vedem ce se petrece acolo și am auzit mai multe lămpi care se justificau și prezentau motivele pentru care ajungeau atât de târziu la apel. Printre aceste lămpi le-am recunoscut și pe cele din casa noastră: i-am cerut vești despre familia mea și a răspuns cu generozitate întrebărilor mele. Am petrecut acolo toată noaptea. A doua zi am plecat, ne-am apropiat de nori și am descoperit orașul Nephelococcygie: vederea lui uimea privirile noastre; însă nu am putut acosta din cauza vântului potrivnic. Împăratul care domnește este Coronus, fiul lui Cottyphion. Mi-am amintit atunci ce spunea despre acest oraș Aristophan, poet renumit și veridic și acuma cred că se înșală cel care nu acordă credit spuselor lui. Trei zile mai târziu am observat în mod clar Oceanul, dar nu și țărmul, ci doar pământul din depărtare unde se îmbină cu cerul și care căpăta o culoare roșiatică tot mai arzândă; în a patra zi când, pe la amiază, vântul se mai calmase și chiar încetase de tot, am coborât și noi pe mare.

    30.       Doar ce am atins apa sărată și trebuia ca cineva să vadă bucuria noastră, mulțumirea noastră de nedescris! Ne-am lăsat copleșiți de o asemenea bucurie atât cât s-a putut, iar apoi, aruncându-ne în mare, am început să înotăm. Vremea era bună, marea liniștită. Însă deseori revenirea la fericire nu înseamnă decât presimțirea unor noi necazuri! De două zile vaporul nostru naviga liniștit pe Ocean când, în a patra zi, la răsăritul soarelui, am văzut în zare o mulțime imensă de monștri marini și balene. Cea mai mare dintre toate măsura 1500 de stadii. Acest monstru înaintează spre noi cu gura căscată perturbând foarte tare apele mării, vomita din gura sa tot felul de spurcăciuni în împrejurimi și-și arăta dinții care erau cu mult mai groși decât penisurile noastre, ascuțiți ca dinții unei beschii și albi ca fildeșul. Am văzut deja sfârșitul nostru, ne-am spus adio, ne-am îmbrățișat și așteptam să fim înghițiți. Balena se apropie de noi și ne înghite cu vapor cu tot. Din fericire pentru noi, balena nu a strâns din dinți, fiindcă ne-ar fi măcinat, și astfel vaporul s-a strecurat liniștit până în pântecele balenei.

    31.       În interiorul ei nu era decât întuneric și nu reușeam să distingem nimic; însă în curând, monstrul, deschizându-și gura, am descoperit că eram într-o cavitate imensă, atât de largă și adâncă încât ar fi încăput un întreg oraș și 10.000 de oameni. În mijloc am observat un munte de pești, bucăți de animale, pânze și ancore de vapoare, oase de oameni, pachete, iar mai departe o bucată de pământ și munți alcătuiți, fără îndoială, din mâlul pe care-l înghițea balena. S-a format chiar și o pădurice cu copaci de tot felul; creșteau chiar și legume încât puteai spune că te afli într-o adevărată grădină potajeră. Circumferința acestei grădini era de circa 240 de stadii. Se mai puteau vedea păsări de mare, pescăruși, ciocănitori, care făceau puii lor pe copaci.

    32.       Atunci am început să plângem amarnic; dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți și am început să-mi încurajez însoțitorii. Am început să ancorăm vaporul, am aprins brichetele și am aprins focul ca să pregătim ceva de mâncare din ceea ce aveam la îndemână; era acolo o mare cantitate de pește de tot felul și ne mai rămânea ceva apă de pe Steaua Polară. A doua zi, când ne-am trezit, de fiecare dată când balena deschidea gura, vedeam aici acei munți, iar în afară cerul senin, uneori chiar și insule și ne-am dat seama că balena parcurgea cu viteză mare toată întinderea oceanului. În cele din urmă am început să ne obișnuim cu noul nostru cadru de viață; apoi, luând cu mine șapte din însoțitorii mei, am intrat în pădure, hotărâți să facem o recunoaștere completă. Nu am mers nici măcar cinci stadii, că am dat peste un templu al lui Neptun, după cum se vedea pe inscripție. Ceva mai departe, am descoperit mai mult morminte cu rămășițele lor și în apropiere am dat de un izvor de apă limpede. În același timp am auzit un câine lătrând și în depărtare am văzut înălțându-se fum. Nu ne mai îndoim, acolo trebuie să fie un sătuc locuit cu oameni.

    33.       Avansam în ceercetarea noastră când deodată ne-am întâlnit cu un bătrân și un tânăr care lucrau cu strășnicie să-și cultive grădina și să-și ude legumele cu apa din izvor. Bucuroși dar și timorați ne-am oprit: aceștia, stăpâniți, după cum se vedea, de aceleași sentimente ca și noi, nu îndrăzneau să spună nimic. În cele din urmă bătrânul zise: „Cine sunteți, străinilor? Zei marini, sau muritori de rând, ca noi? Noi suntem oameni ce odinioară locuiam pe pământ, iar astăzi locuim în mijlocul mării, obligați să înotăm cu monstrul care ne-a înghițit, nesiguri de soarta ce ne așteaptă; se pare, într-adevăr, că suntem morți, și totuși credem că încă mai trăim”. „Și noi, îi spusei eu, bătrâne venerabil, suntem oameni ce am ajuns de puțin timp pe aceste meleaguri; alaltăieri am fost înghițiți de balenă cu vapor cu tot. Chiar acum eram într-o incursiune ca să cunoaștem meleagurile și această pădure ce ni se părea imensă ca întindere și foarte deasă. Cu siguranță un zeu ne-a condus până aici ca să ne întâlnim și să constatăm că nu suntem singurii înghițiți de balenă. Dar povestiți-ne aventura voastră, cine sunteți și cum ați ajuns până aici”. „Veți afla tot, spuse bătrânul, însă nu înainte de a primi de la mine darurile ospitalității ce vi le pot oferi”. La aceste cuvinte, ne-a luat de mână și ne-a condus în locuința sa pe care a știut să o facă destul de comodă și în care erau mai multe paturi cu toate cele necesare pentru dormit. Ne-a oferit legume, fructe, pește și vin; când a văzut că eram sătui, ne-a cerut să-i povestim aventurile noastre. I-am povestit, fără să omit ceva, furtuna, cum am ajuns pe insula Viilor, navigația noastră prin aer, bătălia și toate celelalte până ce am ajuns să fim înghițiți de balenă.

    34.       Uluit de povestea mea a început și el să ne spună istoria lui. „Străinilor, zice el, m-am născut în Cipru. Am plecat din patria mea, împreună cu fiul meu, pe care-l vedeți, și mai mulți slujitori; ridicasem pânzele pentru o călătorie spre Italia, luând cu mine, pe o navă mare, tot necesarul în vederea călătoriei; ați văzut multe din aceste lucruri în pântecele balenei. Până ce am zărit Sicilia, călătoria noastră a decurs bine. Însă dintr-o dată s-a stârnit o vijelie puternică ce ne-a împins fără milă în mijlocul Oceanului unde balena asta uriașă ne-a întâlnit și ne-a înghițit, oameni și vapor. Toți însoțitorii noștri au pierit, am scăpat doar eu și băiatul meu. După ce am făcut morminte morților, am ridicat un templu dedicat lui Neptun și am început să trăim ca mai înainte, cultivând legume în această grădină, mâncând pește și fructe. Această pădure foarte vastă, după cum vedeți, are și vie care produce un vin foarte bun; iar voi ați văzut, fără îndoială, un izvor a cărei apă este foarte limpede și rece. Am făcut un pat din foi; aprindem focul ca să ne facem hrana, mergem la vânătoarea păsărilor care zboară în jurul nostru și pescuim pești vii; intrând în branhiile balenei putem chiar să ne scăldăm atunci când dorim. Ceva mai departe se află un lac imens sărat, ce poate măsura circa 20 de stadii în diametru și în care se află pești de tot felul; ne bucurăm să putem naviga pe o bărcuță făcută de mine deasupra acestui lac. Iată că au trecut deja 27 de ani de când am fost înghițiți de balenă.

    35.       Soarta noastră ar fi, de altfel, foarte frumoasă dacă nu am avea vecini, oameni care s-au stabilit în împrejurimile noastre, care au o moralitate îndoielnică, sunt insuportabili, barbari, sălbatici. Ah, da, i-am zis eu, mai există în balenă alte ființe în afară de noi? – Da, și în număr foarte mare, zice el, toți fiind lipsiți de simțul ospitalității și au un aspect îngrozitor. În partea occidentală a pădurii, spre coada balenei, sunt taricanii: au ochi țipar și o față ca de rac de baltă; este un popor îndrăzneț, belicos și care nu se hrănește decât cu carne crudă. În partea cealaltă, spre partea dreaptă, sunt tritonomendeții: sunt asemenea oamenilor de la cap până la brâu, iar restul este asemenea unui țap. Sunt mai puțin dârzi ca ceilalți. La stânga se află carcinochirii și thynocephalii care au făcut legământ și au legat prietenie între ei. În mijloc sunt pagurazii și psetopozii, o specie războinică și sunt foarte ageri la alergat. Partea orientală, spre gura balenei, este aproape pustie în totalitate din cauza inundațiilor mării. Partea unde locuiesc eu, mă bucur de ea tare mult, plătind totuși un tribut anual de 500 de stridii datorat psetopozilor.

    36.       Asta este situația acestor locuri. Totuși trebuie să lucrăm pentru subzistență și să avem armele necesare ca să facem față acestor popoare. – Câți sunt? L-am întrebat eu. – Sunt mai mult de 1000. – Și care sunt armele lor? – Nimic altceva decât niște spini de pește. – Dacă așa stau lucrurile, atunci nu riscăm nimic dacă-i atacăm, deoarece ei nu au arme, pe când noi avem. Dacă învingem, vom putea trăi fără frică”. Ideea a plăcut moșului și noi ne-am retras pe vaporul nostru ca să ne pregătim de luptă. Refuzul plății tributului trebuia să fie motivul războiului. Era tocmai timpul scadenței; veniseră ambasadori să preia tributul. Bătrânul le-a răspuns pe un ton hotărât și i-a pus pe fugă. Imediat psetopozii și pagurazii, supărați împotriva lui Scintaurus, acesta era numele oaspetelui nostru, au pornit împotriva lui cu zarvă mare.

    37.       Prevăzusem că ne vor ataca; îi așteptam bine înarmați după ce trimisesem o delegație de 25 de oameni cu porunca de a nu ieși la atac decât după ce vor fi văzut dușmanii trecând dinaintea lor. Au făcut întocmai și i-au surprins pe dușmanii noștri din spate și i-au măcelărit. Noi, care eram tot în număr de 25, cu tot cu Scintaurus și fiul său, care luaseră și ei arme, i-am atacat din față și, luptându-ne cu dârjenie și curaj, am instalat o bătălie adevărată. În cele din urmă i-am pus pe fugă și am mers pe urmele lor până la peșterile unde se ascundeau ei. Au murit 170 dintre ai lor în timp ce noi nu am pierdut decât un singur om, pilotul care are spatele străpuns de un spin de roșioară.

    38.       Ziua aceea și noaptea următoare am rămas pe câmpul de luptă și am făcut un trofeu din spinul dorsal al unui delfin. A doua zi, celelalte popoare, aflând despre înfrângerea aliaților lor, au venit în întâmpinarea noastră: taricanii, sub comanda lui Pelamus, din partea dreaptă; din stânga, thynocephalii; în centru, carcinochirii. Tritonomendezii au preferat neutralitatea și nu s-au aliat niciunei părți. Întâlnirea a avut loc în apropierea templului lui Neptun. Ne-am lansat în luptă scoțând strigăte puternice, ce se auzeau în pântecele balenei ca ecoul unei peșteri. I-am pus pe fugă pe adversarii noștri dezarmați, i-am fugărit prin pădure și am rămas astfel stăpânii acelor ținuturi.

    39.       Ceva timp după aceea, ne-au trimis eroi care au curățat terenul de morți și ne-au făcut propuneri de amiciție. Am refuzat însă orice tentativă de alianță cu ei și, pătrunzând în teritoriile lor, i-am măcelărit pe toți, cu excepția tritonomendezilor. Aceștia însă, văzând în ce fel i-am tratat pe ceilalți, au luat-o la fugă prin bronhiile balenei și s-au aruncat în mare. Deveniți stăpânii acestor teritorii, după ce am eliminat toți dușmanii, am început să ducem o viață liniștită, practicând diferite îndeletniciri: vânătoare, cultivarea viței de vie, recoltarea fructelor din copaci, într-un cuvânt, duceam o viață normală, ca niște oameni care trăiesc liberi într-o închisoare foarte mare, de unde ne era imposibil să ieșim. Am petrecut astfel un an și opt luni.

    40.       În ziua a cincea din luna a noua, când balena căsca pentru a doua oară, fiindcă trebuie știut faptul că monstrul căsca o dată pe oră, lucru ce ne ajuta să numărăm orele zilei; deci, la al doilea căscat al balenei am auzit o mare agitație și am auzit multe voci, parcă ar fi fost un cântec și un zgomot greu descifrabil. Nedumeriți, după cum vă puteți da seama, ne-am îndreptat în grabă spre gura balenei și, ajungând până la marginea unde încep dinții, am putut vedea unul din cele mai spectaculoase vedenii ce se pot prezenta dinaintea ochilor: giganți de o jumătate de stadiu de înălțime, navigau pe insulele cele mari, ca pe niște vapoare. Sunt conștient că ceea ce povestesc eu aici va părea de necrezut cititorilor increduli, totuși nu mă sfiesc să povestesc. Aceste insule erau mai mult lungi decât înalte și fiecare insulă, având circa 100 de stadii în circumferință, era cârmuită de 120 de giganți. Unii, alungiți de-a lungul insulei, se foloseau, în loc de rame, de chiparoși imenși înzestrați cu frunzele și cu ramurile lor. În spate, în loc de elice, un pilot stătea în picioare, urcat pe o colină, și ținea în mână o cârmă din bronz lungă de un stadiu. În față, 40 de viteji înarmați erau gata oricând de atac; erau asemenea oamenilor, numai că nu aveau păr; părul lor era din foc, strălucitor, așa încât nici nu aveau nevoie de cască. În loc de pânze, fiecare insulă avea în mijloc o pădure imensă care se umfla la bătaia vântului și făcea ca insula să înainteze după comanda pilotului. Aveau și o căpetenie a vâslașilor, iar aceștia depuneau mare efort, după cum este obiceiul, ca să înainteze marea ambarcațiune.

    41.       La început nu văzusem decât două sau trei, apoi mai bine de 600 defilau dinaintea ochilor noștri și, separându-se în două flote, au început o bătălie navală. Cârmele s-au lovit; mai multe ambarcațiuni s-au ciocnit, altele s-au spart și au început să se scufunde; mai multe, în plină bătălie, se luptă cu vitejie și nu se dau bătute; oamenii care se aflau la cârmă, dând dovadă de mare dibăcie șu vitejie, se aruncau pe ambarcațiunile dușmane și masacrau fără milă; nu a fost făcut nici un prizonier. În loc de ghiulele își lansau polipi lipiți unii de alții care, împiedicându-se în pădure, încetineau înaintarea ambarcațiunilor. Se băteau și se răneau aruncând stridii mari cât o căruță și bureți de mare de mărimi imense.

    42.       Una din cele două părți avea drept căpetenie pe Eolocentaur și cealaltă pe Thalasopotes. Cearta dintre ei a intervenit, se spune, din cauza pradei. Se pare că Thalasopotes furase mai multe turme de delfini lui Eolocentaur; cel puțin asta reieșea auzindu-i cum țipau unii la alții; tot așa am aflat și numele celor doi împărați. În cele din urmă, victoria a revenit trupelor lui Eolocentaur; a reușit să scufunde mai bine de 150 de insule dușmane și a devenit stăpân peste alte trei cu tot echipajul lor. Restul insulelor au luat-o la fugă cu pupa ruptă. Învingătorii au luat-o pe urmele lor ceva timp, însă spre seară au revenit și au început să adune pagubele. Au început să pună stăpânire peste rămășițele ambarcațiunilor dușmanilor și au intrat în posesia bunurilor lor, fiindcă pierduseră și ei mai bine de 90 din insulele lor. Apoi au înălţat un trofeu în amintirea acestei victorii și au suspendat una din ambarcațiunile dușmanilor de gâtul balenei. Au petrecut noaptea lângă monstrul marin pe care-l priponise solid cu ancorele lor imense făcute din cristal și care aveau o grosime foarte mare; apoi, a doua zi, după ce au făcut un sacrificiu pe spinarea balenei și au îngropat morții lor, au urcat pe nava lor fericiți cântând imnul victoriei. Asta a fost povestirea bătăliei dintre insule.

     

    Istoria adevărată = Cartea a doua

    1.         De când viețuiam în pântecele balenei viața a început să devină insuportabilă; începeam să urăsc acest stil de viață și căutam un mijloc prin care să ieșim. La început am crezut că este suficient, pentru a scăpa, să facem o gaură în partea dreaptă a balenei și am început săpăturile. Însă după ce am trudit, fără spor, săpând o gaură de circa cinci stadii, am renunțat și am decis să dăm foc pădurii din balenă: consideram o metodă sigură de a face ca balena să moară. Apoi ar fi fost ușor pentru noi să scăpăm. Am început deci să dăm foc în regiunile învecinate cozii. Timp de șapte zile și șapte nopți balena părea insensibilă la căldura focului; însă a opta și a noua zi începeam să constatăm că era bolnavă: deschidea gura cu multă greutate, iar când o deschidea o închidea imediat. În ziua a zecea și a unsprezecea balena stătea să moară, mirosea deja urât. În ziua a douăsprezecea ne-am dat seama, chiar dacă era un pic târziu, că trebuie să-i punem o piedică să nu poată încleșta gura, în caz contrar ar fi existat riscul să murim sufocați în balenă după moartea ei. Am pus deci bârne mari de lemn între mandibulele monstrului apoi am început să pregătim ambarcațiunea pe care am încărcat-o cu multe provizii de apă și toate cele necesare traiului. Scinthaurus trebuia să fie pilotul. A doua zi balena era moartă.

    2.         Am împins ambarcațiunea noastră până la ieșirea din gura balenei, am trecut-o printre dinții ei și, după ce, printr-un efort considerabil am reușit să-i menținem gura larg deschisă, am strecurat încetinel vaporul nostru până ce am ajuns în mare. Apoi ne-am urcat pe spatele balenei și am oferit un sacrificiu lui Neptun și am rămas acolo trei zile să profităm de calmul pe care-l gustam după atâta vreme de stat în pântecele balenei; în ziua a patra de la ieșirea pe mare am ridicat pânzele. În călătoria noastră pe mare ne-am întâlnit cu multe cadavre ale celor care au dat bătălie pe mare; am constatat cu emoție imensitatea dezastrului. După ce am navigat câteva zile, ajutați de un timp minunat, s-a iscat vântul boreal care a început să bată cu putere și s-a făcut așa de frig încât marea a înghețat, gheața măsurând circa 400 orgive, astfel încât puteam coborî și merge pe gheață. Însă deoarece vântul nu înceta deloc din tărie și devenea tot mai insuportabil, sfătuiți de Scinthaurus, am început să săpăm în gheață o peșteră în care am stat timp de 30 de zile; am aprins focul și ne-am hrănit cu pește prăjit. Pentru a-i prinde era suficient să săpăm în gheață. Însă proviziile au început să se micșoreze și am revenit la vaporul nostru; l-am scos din gheață, am ridicat pânzele și am început să navigăm din nou încetișor alunecând pe gheață. În ziua a cincea a revenit căldura, gheața s-a topit, iar marea a redevenit navigabilă.

    3.         Navigasem deja circa 300 de stadii când ne-am trezit deodată pe o insulă pustie. Am reînnoit rezerva de apă, care începea să scadă, am ucis cu săgețile doi tauri sălbatici și am continuat călătoria. Acești tauri nu aveau coarnele crescute pe cap ci sub ochi, după voința lui Momus. După câteva stadii am intrat într-o mare care nu conținea apă ci lapte. În mijloc se ridica o insulă albă, plină cu viță de vie. Această insulă era de fapt o enormă bucată de brânză, compactă, după cum am putut să ne dăm seama odată ajunși la ea și începând să o mâncăm; avea o circumferință de 25 de stadii. Vița de vie era plină cu struguri, însă în loc de vin via dădea lapte. În mijlocul acestei insule era construit un templu, dedicat nereidei Galatea, după cum am putut vedea citind inscripția. Pe tot timpul șederii noastre acolo, însăși pământul era hrana noastră iar laptele strugurilor era băutură pentru noi. Se spune că Tyro, fiica lui Salomea, fusese regină în acea țară, răsplată ce o primise de la Neptun, când acest zeu a părăsit-o.

    4.         După ce am petrecut cinci zile pe această insulă am ridicat pânzele în a șasea zi, profitând de un vânt calm și de o mare liniștită. În ziua a opta, pe când nu mai eram în apele din lapte, ci în mijlocul apelor sălcii și albăstrui, am văzut o mare mulțime de oameni care alergau pe valurile apelor; erau asemenea nouă, și ca mărime și ca aspect; diferența era doar la picioare, care erau din plută, de unde probabil și numele lor „Phellopodes”. Eram profund mirați că în loc să se scufunde se mențineau mereu la suprafață și mergeau fără teamă. Unii dintre ei au intrat în vorbă cu noi, ne-au salutat în grecește și ne-au spus că merg la Phello, țara lor. Ne-au însoțit o bucată din drum, alunecând pe lângă vaporul nostru; însă apoi au schimbat direcția și ne-am separat urându-ne călătorie plăcută. În curând am descoperit mai multe insule, și nu prea departe de noi, la dreapta, țara Phello, unde mergeau atât de repede călătorii ce-i întâlnisem. Este o țară construită pe un rotund imens din plută. De departe, un pic spre dreapta, am văzut încă cinci orașe, foarte mari și foarte înălțate, din care ieșea un foc continuu.

    5.         Spre partea din față vedeam o insulă mai largă, deasupra apei, la o distanță de circa 500 de stadii. Ne-am apropiat și deîndată am simțit un miros minunat, parfumat, dulce, și ajungea până la noi; am fi putut spune că era mirosul pe care istoricul Herodot pretinde că l-ar fi simțit Arabia Fericită: un amestec de trandafir, narcisă, zambilă, crin, violete, smirnă, dafin, flori de vie, care ne îmbătau cu mirosul lor. Încântați de acest minunat parfum, speram să dăm de fericire după atâtea peripeții și am avansat spre acea insulă. Înaintând, am remarcat din toate părțile că era încercuită de porturi, mari și frumoase, și fluvii limpezi curgeau lin spre mare; apoi, am văzut pajiști, păduri, păsări cântătoare, unele cântând la marginea izvoarelor, multe altele pe ramuri; un aer curat și îmbietor cuprindea toată insula; adierea plăcută a zefirului mișca grațios frunzele copacilor și scotea sunete frumoase și prelungite, asemănătoare sunetelor de flaut traversier în mijlocul unei singurătăți. La această muzică se amesteca zgomotul mai multor voci, însă fără confuzie, precum cel ce se aude prin ospețe, când la acordurile harpei și flautului se amestecă aplauzele și laudele convivilor.

    6.         Subjugați de asemenea obiecte, ne-am îndreptat spre țărm; am intrat în port și am coborât, lăsându-l pe Scinthaurus și doi din însoțitorii noștri pe vapor. Am mers printr-o pajiște plină cu flori și am dat față în față cu niște sentinele și gardieni de coastă. Ne-au legat cu ghirlande de trandafiri (nu au lanțuri mai tari) și ne-au condus înaintea șefilor lor. Pe drum am aflat de la ei că pășisem pe insula Fericiților, guvernată de Cretios Rhadamanthe. Ne-au condus la tribunalul său și apariția noastră în judecată a fost planificată pentru ziua a patra.

    7.         Prima cauză, care fusese judecată înaintea noastră, era cea a lui Ajax, fiul lui Telamon. Era vorba dacă să fie sau nu admis printre eroi. Era acuzat că și-a provocat moartea într-un moment de extremă furie. După o dezbatere destul de lungă, Rhadamanthe a decis să i se dea să bea otravă de spânz, să fie încredințat în mâinile medicului Hippocrate din Cos, și atunci când își va reveni în fire, să fie admis la ospăț.

    8.         A doua cauză era o problemă de dragoste: These și Menelas se certau de la Elena; fiecare dintre ei doreau să o aibă. Rhadamanthe i-a dat-o lui Menelas datorită lucrărilor și pericolelor cu care s-a confruntat pentru organizarea căsătoriei lui; de altfel, These nu ducea lipsă de femei, le avea pe Amazonia și pe fiicele lui Minos.

    9.         A treia judecată era o afacere de întâietate între Alexandru, fiul lui Filip, și Cartaginois Anibal; întâietatea i-a fost acordată regelui Macedoniei și i s-a ridicat un tron lângă Cyrus cel Bătrân, regele perșilor.

    10.       Apoi a venit și rândul nostru. Judecătorul ne întreabă de ce, fiind vii, am intrat în acele ținuturi sacre. I-am povestit aventurile noastre fără să omitem ceva; ne-a invitat să rămânem într-un separeu, timp în care au loc deliberările, și apoi auzim avizul judecătorilor; erau, într-adevăr, mai mulți judecători, printre care și Aristide cel Drept din Atena. În fine, se proclamă încetarea judecății și auzim sentința: după moartea noastră vom suferi pedeapsa curiozității ce ne-a împins să călcăm pe acea insulă; suntem invitați la ospățul eroilor, iar apoi vom putea pleca. De asemenea a fixat timpul sejurului nostru acolo: vom sta de șapte luni.

    11.       Îndată ghirlandele cu care eram legați au căzut la pământ; liberi, am fost conduși în interiorul orașului, la ospățul acestor fericiți. Orașul est tot în aur, înconjurat de un zid de smarald; are șapte porți, fiecare fiind construită dintr-o singură bucată de scorțișoară; pavajul este din fildeș în partea închisă de ziduri; toate templele zeilor sunt construite din beril iar pe altare, făurite dintr-o singură bucată de ametist, se aduc jertfe de animale întregi. În jurul orașului curge un fluviu de smirnă minunat; are 50 de coți împărătești lărgime, iar adâncimea este suficientă încât se poate înota cu ușurință. Băile publice din acest oraș sunt clădiri imense din cristal, parfumate cu miros de scorțișoară; în loc de apă, bazinele sunt pline cu rouă caldă.

    12.       Hainele fericiților din oraș sunt făcute din pânză de păianjen, foarte rarefiate, de culoarea purpurei; în rest, ei nu au trup, sunt de nepipăit, fără carne pe ei și nu se prezintă înaintea ochilor decât niște forme și aparențe; totuși, chiar dacă au acest aspect lipsiți de trup, sunt foarte vizibili când stau în picioare, când se mișcă, când gândesc, când vorbesc. Într-un cuvânt, sunt asemenea unui suflet eliberat de materie și învăluite de o efigie trupească. Deci trebuie să fie atinși ca să fii sigur că nu este un trup cel pe care-l vezi; în realitate sunt niște umbre mergătoare, nicidecum niște umbre negre. Nimeni nu îmbătrânește la ei, fiecare păstrează vârsta ce o avea când a ajuns. Niciodată nu este noapte, chiar dacă nici zilele nu sunt prea luminoase; lumina este asemenea ivitului zorilor, atunci când noaptea se bate cu ziua și soarele se ivește la răsărit, și învăluie tot ținutul. Nu au decât un anotimp tot timpul anului: este o primăvară veșnică, cu un singur vânt care suflă, Zefirul.

    13.       Ținutul este înzestrat cu flori de tot felul, umbrit cu arbuști groși și plăcuți la vedere. Vița de vie este roditoare 12 luni pe ani, fiecare lună schimbă producția; piersicii, merii și ceilalți pomi de toamnă, produc recoltă de 13 ori pe an, având recoltă dublă în luna închinată lui Minerva. În loc de boabe de grâu, spicele produc pâini gata de mâncat, ca niște ciuperci. Împrejurul orașului se află 365 de izvoare de apă și tot atâtea izvoare de miere, 500 de izvoare de smirnă, însă acestea sunt ceva mai mici, șapte fluvii de lapte și opt de vin.

    14.       Ospățul se ține în afara orașului, într-un loc numit Champs Elysee. Este o pajiște minunată, înconjurată de mulți arbuști, groși, ale căror frunze țin umbră convivilor așezați pe covorașe din flori. Vântul este cel care dirijează totul și este ministrul banchetului, fără a fi și paharnic: acest minister este superfluu deoarece copaci mari din cristal de cea mai bună calitate, aflați în jurul banchetului, au roade care servesc convivii în cupe de toate formele și mărimile. Fiecare conviv, odată ajuns la banchet, recoltează una sau două din aceste cupe, le pune dinainte și recipientele se umplu imediat cu vin; așa se bea acolo. În loc de coroane, privighetorile și alte păsări cântătoare produc o ninsoare de flori ce curge din ciocurile lor pe capetele convivilor, flori adunate de pe pajiști, și pe care le împart asupra fiecăruia, ciripind și fâlfâind. Cât despre parfum, nori groși, în care smirna din fântâni și fluvii este concentrată, sunt deasupra mesei banchetului și, încetișor scuturați de vânt, se prefac într-o ploaie măruntă ca roua.

    15.       În timpul mesei urechile convivilor sunt încântate cu muzică și cântece împrumutate mai ales din poemele lui Homer. Chiar acest poet se află la masă și face parte din convivi, este așezat deasupra lui Ulise. Corurile sunt alcătuite din tineri și tinere, îndrumați și dirijați de Eunomus din Locra, Arion din Lesbos, Anacreon și Stesicor. L-am văzut efectiv acolo pe Homer împăcat cu Elena. Când s-au terminat primele cântece a ajuns o a doua corală formată din lebede, privighetori și rândunele; în timp ce cântau, întreaga pădure, mișcată de vânt, era încântată de melodia flautului.

    16.       Dar ceea ce făcea să fie și mai minunat acest banchet erau cele două izvoare, unul se numește Râs și celălalt Plăcere. Fiecare conviv, la începutul ospățului, merge să bea și petrec astfel tot timpul în plăceri și râsete.

    17.       Acum vreau să vă spun care sunt toți acei oameni renumiți pe care i-am văzut acolo: mai întâi semi-zeii și eroii care s-au luptat cu armele la Troia, cu excepția lui Ajax din Locra: se spune că ar fi singurul care a fost pedepsit în timpul invaziei; apoi, printre păgâni, i-am văzut pe Cirus, scitul Anacarsis, tracul Zamolxis, italianul Numa, lacedemonianul Licurgue, atenienii Focion, Telus și cei Șapte Înțelepți, mai puțin Periandrus. L-am văzut pe Socrate, fiul lui Sofrone, stând de vorbă cu Nestor și Palamede: în jurul lui era Iacinta din Lacedemona, Narcis din Tespies, Hilas și mulți alți băieți frumoși. Mi se părea că era îndrăgostit de Iacinta, sau cel puțin se vedea cum îi acorda atenții deosebite în timpul ospățului. De aceea Rhadamanthe, se spunea, nu era mulțumit și l-a amenințat chiar de mai multe ori că-l va alunga de pe acea insulă dacă nu se potolește cu vorbăria lui și cu glumele de prost gust în timpul ospățului. Doar Platon nu era prezent. Se spune că el locuiește în orașul său imaginar, cârmuit de principiile și de legile pe care el le-a descris în Republica.

    18.       Cât despre Aristip și Epicur, sunt convivi cărora li se acordă primele onoruri, datorită blândeții lor, gingășiei și veseliei cu care îi întrețin pe convivi. Tot acolo se află și Esop frigianul pe post de bufon pentru ceilalți. Diogene din Sinope a schimbat atât de mult umoristica încât s-a căsătorit cu Lais, curtezană, și deseori, încălzit din cauza beției, se ridică pentru a dansa și face tot felul de nebunii ce i le inspiră vinul. Nu am văzut niciun stoic. Se spune că sunt pe cale să escaladeze culmea abruptă a Virtuții. Am auzit zicându-se că Chrisip nu va obține permisiunea să intre pe insulă decât după ce va lua a patra doză de otravă de spânz. Se mai spune că academicienii intenționează să vină, însă sunt încă în îndoieli și analizează situația: nu cred încă în existența acestei insule cu certitudine; de altfel, cred că ei se feresc și de judecata lui Rhadamanthe, ei care resping orice fel de judecată. Suntem asigurați că mai mulți dintre ei și-au luat elanul pentru a-i urma pe cei care veneau aici, însă încetineala lor îi împiedică să ajungă, sau, fiindcă nu înțeleg despre ce este vorba, au rămas la jumătatea drumului pe cale.

    19.       Aceștia erau cei mai renumiți convivi. Onoruri deosebite sunt acordate lui Achile, apoi lui These. Acum iată felul lor de a gândi despre comerț și plăcerile dragostei. Ei mângâie înaintea martorilor, în văzul tuturor, bărbați și femei, fără să vadă în asta vreun rău. Doar Socrate susținea cu jurământ că nu exista nici o rea intenție în spatele acestor mângâieri, însă toți îl acuzau de auto-păcăleală. Deseori Iacinta și Narcis erau în acord pentru a se iubi, însă Socrate nega mereu posibilitatea de a se iubi în văzul tuturor. Toate femeile sunt în comun și nimeni nu este gelos pe vecinul său; în acest sens sunt platonicieni cu adevărat; băiețeii oferă toate serviciile dragostei ce li se cer și nu refuză niciodată pe nimeni.

    20.       Au trecut deja două sau trei zile de când eram la masă și l-am întâlnit personal pe Homer cu care am intrat imediat în vorbă; printre altele i-am cerut cine era el de fapt, deoarece la noi este obiectul unor discuții fără-de-sfârșit. Mi-a spus că știe de faptul că unii cred că este Chios, alții Smirna, mare număr Colofon; însă el zicea că este babilonian și că, printre concetățenii lui, nu este cunoscut cu numele de Homer, ci Tigran, fiindcă pe când fusese trimis ostatec la greci își schimbase numele. Apoi i-am vorbit despre unele probleme legate de logica aranjării versurilor în poemele lui și l-am întrebat dacă el este cu adevărat cel care le-a scris. Mi-a spus că toate poemele îi aparțin. Atunci nu m-am putut abține să critic în mod răutăcios glumele de prost gust ale gramaticienilor Zenodot și Aristarc. După ce mi-a satisfăcut curiozitatea referitor la acest aspect, l-am întrebat de ce a început poemul cu Poseidon în mânie. Mi-a spus că așa i-a venit în minte, fără să stea prea mult pe gânduri. Mi-am dorit foarte tare să știu dacă a compus Odiseea înaintea Heliadei, după cum susțin mulți. Mi-a spus că nu. Cât despre faptul dacă este orb, după cum se spune, nu a fost nevoie să-l întreb: avea ochii larg deschiși, lucru ce l-am constatat eu-însumi. Efectiv, veneam des să stau de vorbă cu el când vedeam că era liber; intram în discuție cu el, îi puneam o întrebare și el se grăbea să-mi răspundă, mai ales după ce a câștigat procesul cu Thersit. Acesta îl dăduse în judecată fiindcă susținea că și-a bătut joc de el în poemul său; însă Homer a fost dezvinovățit, fiind apărat de Ulise.

    21.       Cam în acest context a ajuns și Pitagora din Samos, care după ce a trecut prin șapte metamorfoze și a trăit tot în atâtea trupuri diferite, tocmai terminase ciclurile prin care trebuia să treacă sufletul. Partea lui dreaptă era din aur. A fost considerat vrednic să fie admis în acest sejur fericit, însă existau unele incertitudini referitoare la numele ce ar trebui să i se dea: Pitagora sau Euphorbius. A ajuns și Empedocle; avea trupul acoperit cu arsuri; nu s-a dorit primirea lui printre convivi, chiar dacă i-a implorat pe toți.

    22.       În curând a sosit timpul în care se sărbătoresc jocurile thanatusilor; Achile era cel care le prezida pentru a cincea oară, iar These pentru a șaptea oară. Deoarece este prea lung să le povestesc în detaliu, voi spune pe scurt: Carus, din descendența lui Hercule, a câștigat premiul, după ce l-a învins în luptă pe Ulise, care-și dorea coroana învingătorului; premiul de la box a fost împărțit între Arie egipteanul, al cărui mormânt se află la Corint, și Epheus, care s-au luptat cu puteri egale; nu era premiu pentru sărituri; cât despre premiul la alergături, nu-mi mai amintesc învingătorul; printre poeți, Homer a câștigat detașat înaintea celorlalți, însă Hesiod este cel care a primit coroana. Toate premiile întrecerilor sunt coroane din pene de păun.

    23.       Imediat după terminarea jocurilor, ni se anunță că nelegiuiții, pedepsiți și trimiși în sejurul morților, sfărâmase lanțurile, ucisese gardienii și amenințau că vor năvăli peste cei din Insula Fericiților. În fruntea lor mergea, se spune, Phalaris din Agrigente, egipteanul Busiris, Diomede din Tracia, Sciron și Pityocampte. La această veste, Rhadamanthe îi poziționează pe eroi la frontiere; sunt comandați de Achile, These și fiul lui Telamon, Ajax, vindecat de nebunia lui. În cele din urmă bătălia se încinge; lupta este corp la corp, iar eroii ies învingători, în special datorită tacticii impuse de Achile. Socrate s-a comportat magistral pe aripa stângă și a dat dovadă de multă măiestrie, chiar și când era în viață, înaintea lui Delium. Departe de el gândul să fugă la apropierea inamicului, și nu se putea citi nicio teamă pe chipul său. De aceea i s-a dat apoi, ca premiu pentru valoarea lui, o grădină mare și minunată, într-un cartier al orașului. Acolo și-a întrunit prietenii pentru a discuta cu ei; i-au dat numele acelui loc Necracademie.

    24.       Totuși, învinșii au fost făcuți prizonieri și trimiși în lanțuri de fier pentru a primi pedeapsa cea mai urâtă pentru îndrăzneala lor. Homer a dat cinste acestei bătălii compunând un poem pe care mi l-a dat la plecare pentru a-l aduce compatrioților mei; însă l-am pierdut mai târziu printre multe alte mărunțișuri. Poemul începea cu acest vers: Muză, povestește lupta eroilor cu morții. Apoi s-au fiert fasole, conform tradiției acelei țări după ce avea loc o victorie, și s-a făcut o masă festivă cu sărbătoare mare. Doar Pitagora nu a participat la această sărbătoare și s-a dus la o parte, singur, să mănânce, din cauza intoleranței lui la mâncarea de fasole.

    25.       Au trecut deja șase luni și eram la jumătatea lunii a șaptea când s-a petrecut un eveniment neașteptat. Cinyre, fiul lui Scinthaurus, băiat bine făcut și cu chipul frumos, s-a îndrăgosti de multă vreme de Elena, care, din partea sa, lăsa să se întrevadă pasiunea ei cea mai înflăcărată pentru acest tânăr. Deseori își făceau semne în timpul mesei, beau în sănătatea lor reciprocă și se ridicau de la masă ca să meargă să petreacă timp, față către față, în pădure. Învins de violența iubirii lui și de dificultatea de a mai rezista, Cinyre îşi făurește proiectul să o răpească pe Elena și să fugă cu ea. Ea și-a dat acordul și au decis să se retragă pe niște insule învecinate, fie la Phello, fie la Tyroesa. De mult timp îi înștiințase în secret pe trei din însoțitorii mei cei mai de seamă despre intențiile lui. Însă Cinyre nu spusese nimic tatălui său: știa prea bine că îi va pune tot felul de obstacole în realizarea proiectului său. După cum au plănuit, așa au și făcut. Pe timpul nopții, pe când eu eram absent și dormeam în sala ospățului, a ajuns fără știrea nimănui, a răpit-o pe Elena și s-a grăbit să înainteze cât mai repede în larg.

    24.       Spre miezul nopții, Menelas tocmai se trezise și vede că soția lui nu este în pat; începe să strige cât îl ținea gura; merge să-l vadă pe fratele său și cu el se duce la palatul lui Rhadamanthe. La ivirea zorilor, spionii au venit să spună că au văzut ambarcațiunea care era deja foarte departe în larg. Imediat Rhadamanthe a poruncit ca 50 de eroi să urce pe un vapor fabricat dintr-o singură bucată de lemn tare și le poruncește să meargă pe urmele fugitivilor. Au plecat în viteză și pe la amiază i-au ajuns din urmă, chiar în momentul în care intrau în oceanul de lapte, în apropierea insulei Tyroesa; era aproape să le scape. Eroii au legat vaporul lor cu lanțuri din trandafiri și i-au adus la port. Elena plângea, se înroșea, își acoperea fața. Rhadamanthe îi întreabă pe Cinyre și complicii lui pentru a ști dacă mai erau și alții implicați în acest proiect de răpire; ei au spus că erau singurii vinovați; atunci a fost legați de organele rușinoase și biciuiți cu nalbe; apoi au fost trimiși în locuința nelegiuiților.

    27.       În acel moment ni se comunică și nouă că trebuie să părăsim insula cât mai repede și că mai sunt îngăduitori cu noi doar până a doua zi. Eram trist, plângeam, văzând ce bunuri trebuia să părăsesc pentru a reîncepe o viață pelerină. Fericiții mă consolau și-mi spuneau că voi reveni să-i văd peste câțiva ani și chiar mi-au arătat viitorul meu tron și locul ce-l voi avea la masa lor, în compania celor mai însemnați dintre ei. Apoi m-am dus să-l caut pe Rhadamanthe pe care l-am rugat stăruitor să-mi reveleze viitorul și să mă povățuiască referitor la calea de urmat. Mi-a spus că-mi voi revedea patria, însă după multe peripeții și multe primejdii. Nu a voit să-mi spună deloc cât timp va mai trece până voi reveni acolo, și, arătându-mi mai multe insule, (se vedeau cinci iar a șasea era ceva mai îndepărtată decât celelalte), mi-a zis: Insulele pe care le vezi și de unde iese un foc continu sunt insulele celor nelegiuiți; a șasea este insula visurilor. Apoi poți vedea insula lui Calypso, însă nu o poți descoperi încă. După ce vei trece prin toate, vei vedea un continent imens, opus cu al vostru. Acolo vei avea de trăit multe aventuri, vei traversa multe țări, vei călători mult și vei întâlni pe cale oameni sălbatici și în cele din urmă vei acosta pe celălalt continent. Așa a vorbit Rhadamanthe.

    28.       După ce a isprăvit aceste cuvinte a smuls din pământ o rădăcină de nalbă, mi-a dat-o și mi-a spus să invoc această plantă de fiecare dată când voi fi în pericole dintre cele mai primejdioase. În special mi-a recomandat ca, în cazul în care voi atinge uscatul, să nu-mi pun sabia în foc pentru a amesteca jăratecul, să nu mănânc lupin și să nu am relații sexuale cu băieți mai mari de 18 ani; respectând aceste îndemnuri voi avea mari șanse să revin pe Insula Fericiților. Apoi am început să fac pregătirile pentru plecare; la ora prânzului am venit să mai stau o dată cu acei oameni la masă. A doua zi m-am dus să-l întâlnesc pe poetul Homer căruia i-am cerut să-mi facă o inscripție în versuri; mi-a făcut; am ridicat numaidecât o colană dintr-o piatră prețioasă, numită beril, în port pe care am gravat aceste două versuri:

                            Lucian, intrat în favoarea zeilor nemuritori,

                            A văzut aceste locuri și se reîntoarce în țara părinților.

    29.       Era ultima noastră zi; ziua următoare am ridicat pânzele; eroii ne-au făcut escortă, iar Ulise, apropiindu-se de mine, mi-a dat, fără știrea Penelopei, o scrisoare pentru a o înmâna lui Calypso, pe insula Ogygie. Rhadamanthe ne-a dat un pilot, Nauplius, să ne conducă, pentru ca în cazul în care am fi dirijați pe insulele învecinate, nimeni să nu oprească sub pretext de navigație suspectă. Doar ce-am ieșit din ambientul acela feeric, că am și intrat într-o zonă cu mirosuri insuportabile de asfalt, de sulf și de smoală arsă; în același timp vedeam ca un fel de fum oribil, dezgustător, ce ieșea din oameni ce erau prăjiți; un fel de ploaie măruntă, obscură, întunecoasă se pune peste noi sub forma picăturilor de rouă, însă din asfalt. Apoi am auzit un zgomot mare de biciuri și un concert îngrozitor de voci care plângeau.

    30.       Nu ne-am oprit pe toate aceste insule, ci doar pe una din ele, pe care o descriu aici. Era înconjurată din toate părțile cu marcaje înalte formate din țepi foarte bine ascuțite, înfipte în stânci; nu am văzut nici copaci, nici apă. Totuși, alunecând cu eforturi mari pe lângă margini, am înaintat printr-un spațiu plin cu mărăcini spinoși până ce am dat peste un ținut oribil și de acolo am ajuns la închisoare, chiar la locul supliciilor. Primul lucru văzut aici ne uimește pe toți. Peste tot se ridica din pământ, ca un lan de grâu, săbii și sulițe; trei fluvii încercuiau insula, unul de nămol, altul de sânge, și ultimul, ce se află în mijloc, era de foc; acesta era imens și este de netrecut; curge ca apa, iar valurile se ciocnesc precum valurile mării. Conține o cantitate mare de pește, dintre care unii sunt asemenea unor tăciuni aprinși, alții, mai mici, asemenea unor cărbuni încinși; se numesc lychnisci.

    31.       Nu există decât un loc foarte îngust pentru a intra pe insulă; este apărată de Timon din Atena. Totuși ne-au lăsat să trecem, fiind sub călăuza lui Nauplius, și am văzut pedepsiții care erau în mare număr, printre ei fiind împărați și oameni de rând deopotrivă; pe unii dintre ei chiar îi cunoșteam. Astfel l-am văzut pe Cinyrus înădușit de fum și spânzurat de părțile genitale. Ghizii noștri ne-au explicat care erau faptele acelor criminali și motivul pentru care erau pedepsiți. Cele mai crâncene pedepse sunt rezervate celor care au mințit în timpul vieții și care au scris scrieri necuviincioase. Printre ei era Ctesias din Cnidia, Herodot și mulți alții. Văzându-i, m-am mândrit în cugetul meu, deoarece nu-mi puteam reproșa nicio minciună.

    32.       Reveniți la ambarcațiunea noastră, fiindcă nu puteam suporta mai mult un așa spectacol, mi-am luat rămas bun de la Nauplius și am reluat drumul pe mare. În curând, la o mică distanță, a văzut Insula Visurilor înconjurată de întuneric și era dificil să o distingem. Chiar asemenea visurilor se îndepărta tot mai mult ce ne apropiam de ea, fugind din calea noastră și părea că se evaporă. În cele din urmă am ajuns la ea și am intrat în port, numit Portul Somnului, ce era aproape de poarta de fildeș, pe locul unde se înalță templul lui Alectrion. Debarcăm spre seară, intrăm în oraș unde vedem o mulțime de vise de toate felurile. Dar să vorbim mai întâi despre acest oraș pe care nimeni, înaintea mea, nu l-a descris. Doar Homer l-a amintit, însă ceea ce a spus el nu este deloc exact.

    33.       Insula este acoperită în întregime cu o pădure alcătuită din maci uriași și din mandragore și este plină cu o mare mulțime de lilieci, unicul animal înaripat ce se află pe insulă. În apropiere curge un fluviu, numit de acei locuitori Nictiporus, format din două izvoare învecinate: unul se numește Negretos și celălalt Panychie. Intrarea în oraș, frumos colorată din culori vii și schimbătoare, este asemenea unui fular de iris: nu are două porți, așa cum spune Homer, ci patru, dintre care două dau spre grădina slăbiciunilor, una din fier și cealaltă din argilă; prin ele ies, ni se spune, visurile înspăimântătoare, sângeroase, nemiloase; celelalte două porți sunt aproape de port și sunt cu fața spre mare: una este din corn, cealaltă din fildeș, prin asta din urmă am intrat noi. Ajunși în oraș, la dreapta se află templul Nopții: este principala divinitate a Insulei, cu Alectryon, al cărui templu este învecinat cu portul; la stânga se află palatul Somnului: el este împăratul ținutului și guvernează folosindu-se de doi intermediari satrapi despotici: Taraxion, fiul lui Mateogene, și Plutocles, fiul lui Phantasion. În centrul pieței publice este o fântână numită Careotis și, imediat lângă, două temple, unul dedicat Înșelătoriei și celălalt Adevărului. Fiecare are un sanctuar și un oracol, iar Antifon este preotul care interpretează visele și a fost investit cu această misiune de Somn.

    34.       Visele nu au nici aceeași natură, nici aceeași formă: unele sunt scurte, altele lungi; unele sunt frumoase și plăcute, altele sunt coșmaruri și urâte; unele par a fi din aur, altele fricoase și mizerabile; unele au aripi, alte au o fizionomie bizară. Unele sunt împodobite ca și cum ar fi pregătite pentru o sărbătoare triumfală: sunt deghizate în regi, în zei și alte costume de acest gen. Am recunoscut multe pe care le văzusem deja. Acestea s-au apropiat de noi și ne-au salutat ca pe niște oameni cunoscuți; ne-au luat de mână, ne-au adormit și ne-au tratat cu mult respect și bunăvoie. Apoi, am fost martorii celei mai frumoase primiri: ne-au promis că vor face din noi împărați și satrapi. Unele vise ne-au dus deja în ținuturile noastre părintești, ne-au dat să ne vedem părinții și prietenii noștri, și ne-au adus înapoi în aceeași zi.

    35.       Se împlineau deja 30 de zile și tot atâtea nopți de când eram pe acea Insulă, mângâindu-ne cu somnuri plăcute și cu ospețe, când, dintr-o dată, un vânt foarte violent s-a stârnit și ne-a trezit din somn. Ne-am sculat numaidecât în grabă, ne-am aprovizionat cât am putut mai repede și am plecat. În mai puțin de trei zile am ajuns pe Insula Ogygie unde am debarcat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a-i înmâna lui Calypso scrisoarea de la Ulise, nu înainte însă de a citi aceste rânduri: Ulise lui Calypso, salut! Să știi că de îndată ce ne-am despărțit, pe pluta pe care eu o construisem, am făcut naufragiu și, salvat cu greu de Leucothea, am ajuns la pheacieni care m-au condus în țara mea unde am găsit-o pe mama înconjurată de o mulțime de amanți care-mi mâncau toată agoniseala. I-am omorât pe toți și am sfârșit prin a muri și eu de mâna lui Telegon, acest fiu pe care l-am avut cu Circea. Acum sunt pe Insula Fericiților și sunt foarte bucuros că am lăsat viața ce o aveam când eram cu tine și nemurirea pe care mi-ai oferit-o. Cu prima ocazie voi fugi totuși de aici și voi reveni la tine să te găsesc. Acesta era conținutul scrisorii în care mai erau și unele recomandări pentru noi.

    36.       Înaintând ceva mai mult de țărm, am dat peste această grotă, despre care vorbește Homer, unde Calypso însăși era ocupată cu împletitul lânii. Îi dau scrisoarea, o citește și se scufundă în lacrimi. Apoi ne oferă ospitalitate și ne tratează ca pe niște oameni de vază. În același timp ne pune o sumedenie de întrebări despre Ulise și Penelopa, întrebându-ne dacă această femeie este așa de frumoasă și înțeleaptă după cum o lăudase Ulise înaintea ei. La întrebările ei răspundeam și noi cum știam mai bine pentru a-i fi pe plac. Apoi, la lăsarea serii, ne-am retras lângă malul râului pentru a dormi.

    37.       A doua zi am plecat; vântul sufla tare și a trebuit chiar să facem față unei furtuni care a durat două zile. A treia zi am ajuns la colcikythopirați. Sunt niște oameni sălbatici, care, în insulele învecinate, se ocupă cu pirateria, atacând navele care trec pe acolo. Ei au vapoare mari, fabricate din tigve lungi de șase coți; când aceste plante seacă, ei le scobesc la interior și înlătură materialul scobit, după care le pun să plutească; catargele lor sunt din papură, iar pânzele din foi de tigvă. S-au abătut asupra noastră și ne-au atacat cu două vapoare; au rănit mai mulți însoțitori de-ai mei și au lansat asupra noastră, în loc de pietre, semințe de tigvă. După o bătălie indecisă, care a durat până pe la mijlocul zilei, am văzut ajungând în spatele colokythopiraților flota carryonauților: aceste două popoare sunt dușmane, după cum am putut vedea din cele ce a urmat; într-adevăr, deîndată ce primii și-au dat seama că ceilalți îi ajung din urmă, ne-au abandonat pe noi pentru a intra în luptă cu ei.

    38.       Am ridicat și noi pânzele imediat și ne-am grăbit să plecăm, lăsând cele două popoare dușmane să se bată. Era clar că poporul carryonauților va ieși învingător: erau mai numeroși, fiindcă aveau cinci vapoare complet echipate pentru luptă și erau construite mai solid pentru a rezista atacurilor. Vapoarele lor erau fabricate din nuci tăiate la mijloc și golite: fiecare jumătate măsura 15 orgyii lungime. Când ne-am îndepărtat de ei încât nu-i mai vedeam, ne-am gândit să-i îngrijim pe răniții noștri și din acel moment nu am mai părăsit armele, pentru a evita orice surpriză. Aveam dreptate.

    39.       Doar ce soarele a apus că de pe o insulă pustie vedeam venind asupra noastră cam 20 de oameni călare pe niște delfini imenși. Erau pirați și aceștia. Acești delfini păreau a fi niște animale de război: erau foarte mari și nechezau de parcă ziceai că-s cai. Când s-au apropiat de noi s-au împărțit în două grupe și au început să arunce asupra noastră: unii sepii uscate, alții ochi de crabi; însă nu făceau față aruncătorilor noștri de săgeți și sulițe; majoritatea dintre ei au fost răniți și s-au retras din luptă, reîntorcându-se pe insulele lor.

    40.       Pe la miezul nopții, timpul era destul de calm, ne-am izbit pe neașteptate, fără să ne dăm seama, de un cuib enorm de păsări de mare, ce avea cel puțin 60 de stadii diametru. Pe dinafară plutea femela care-și depunea ouăle și era aproape tot atât de mare cât mușuroiul; când și-a luat zborul puțin a lipsit ca vaporul nostru să se scufunde din cauză bătăilor ei de aripi. În cele din urmă s-a îndepărtat de noi scoțând strigăte disperate. Când s-a făcut ziuă am intrat în cuib pentru a-l cerceta: ai fi crezut că ești pe o plută imensă, alcătuită din trunchi de copaci enormi; în interior erau 500 de ouă, fiecare având mărimea unui butoi din Chios. Cineva a observat că sub coajă erau deja pui care încercau să iasă la lumina zilei. Am tăiat cu securea un ou și am scos puiul afară, zgribulit și fără pene, însă avea deja mărimea a 20 de vulturi.

    41.       Înaintând în mare, cam la 200 de stadii de la acel cuib, ochii noștri au putut vedea niște minunății fantastice: o gâscă, cocoțată pe pupa vaporului nostru, începe dintr-o dată să strige și să bată din aripi, iar părul începe să crească pilotului nostru, Scinthaurus, care era complet chel. Însă ce era și mai minunat decât toate: catargul vaporului nostru a început să fie acoperit cu muguri din acare au ieșit ramuri, iar extremitățile produceau fructe. Erau un fel de struguri mari însă nu erau încă copți. Văzând acestea ne-am mirat foarte tare, ne puteți crede, și am început să ne rugăm zeilor să îndepărteze de la noi nenorocirile pe care le prevestesc asemenea semne.

    42.       Nu făcusem nici cinci stadii și deodată vedem înaintea ochilor noștri o pădure imensă și deasă de pini și chiparoși. Am crezut pentru moment că am ajuns la un continent, însă marea nu avea fund, iar copacii, fără rădăcină, erau plantați în apă, unde erau fixați imobili și drepți chiar dacă păreau că plutesc. Ne-am apropiat și, văzând minunea mai îndeaproape, am devenit foarte nesiguri în ce direcție ar trebui să o luăm. Efectiv, ne era imposibil să mai navigăm printre acei copaci, care formau parcă o plasă deasă și, pe de altă parte, nu ne era mai ușor nici să ne întoarcem. Am urcat pe unul din copacii cei mai înalți pentru a vedea ce posibilități ar fi să ieșim din așa încurcătură; am văzut că pădurea nu era mai lungă de 50 de stadii iar apoi se vedea marea cât cuprinzi cu ochii. Am decis atunci să ne chinuim să intrăm cu vaporul în acea pădure și să-l urcăm pe vârfurile copacilor, care erau foarte zdraveni, și așa speram să putem merge pe deasupra copacilor până ce vom da de mare, dacă nu vom mai întâlni și alte obstacole. Am început lucrul. Am legat un cablu imens de vaporul nostru, apoi, cocoțați în copaci, am început să tragem vaporul în sus. După multe eforturi am reușit să-l stabilim pe deasupra copacilor, am ridicat pânzele și am început să navigăm ca și cum am fi fost pe mare, împinși de un vânt benefic. Atunci mi-am amintit versul poetului Antimachus care spune într-o poezie:

    În timp ce navigau prin păduri.

    43.       În cele din urmă am ajuns, navigând pe deasupra acelor copaci, la apă; am coborât vaporul pe mare tot la fel cum l-am și urcat, folosindu-ne de același cablu. Marea pe care navigam era curată și foarte transparentă. Dintr-o dată cursa noastră se oprește din cauza unei deschideri a apelor. Era asemenea acelor prăpăstii ce se nasc pe pământ atunci când au loc cutremure puternice. Am coborât pânzele, iar vaporul nostru se oprește, însă nu fără dificultăți, chiar atunci când eram pe punctul să fim înghițiți. Ne-am întins gâturile ca să privim în acea prăpastie: era adâncă de cel puțin 1000 de stadii, înspăimântătoare, oribilă; apa era la dreapta ca și cum era tăiată în două bucăți. Privind împrejur, vedem la dreapta, la mică distanță, un pod format din apă ce făcea legătura între cele două părți ale apelor, creând astfel un canal de comunicare între cele două părți ale mării. Ne-am îndreptat spre acel pod și, forțând un pic ramele, am reușit, cu multă dificultate, să traversăm podul, împotriva tuturor așteptărilor.

    44.       Apoi am reușit să ajungem într-o mare foarte liniștită și am ajuns pe o insulă puțin cunoscută, însă foarte ușor accesibilă; pe insulă locuiau niște oameni sălbatici, numiți Bycephali, pe frunte având niște coarne, iar în rest erau asemenea Minotaurilor. Am coborât ca să ne refacem proviziile de apă și să reîmprospătăm, dacă era posibil, hrana care începea să ne lipsească. Am dat de apă foarte aproape de țărm, însă nu vedeam altceva; am auzit totuși un muget înfiorător la mică distanță. Convinși că era o turmă de boi, am făcut câțiva pași în acea direcție, însă am dat peste oamenii de care vorbeam. Când ne-au văzut, au început să ne urmărească; au luat trei din însoțitorii mei ca ostateci; ceilalți am reușit să fugim spre mare. Ne-am luat armele de pe vapor și am decis să revenim să-i salvăm pe însoțitorii noștri; ne-am întâlnit cu Bycephalii care împărțeau deja carnea prăzii lor; i-am speriat și, plecând pe urmele lor, am omorât cam 50 dintre ei; am prins și doi ostateci și am revenit la vapor cu ei. Însă tot nu am găsit ceva de mâncare; unii dintre ai noștri și-au dat cu părerea să-i omorâm pe ostatici. Nu am împărtășit opinia lor; am decis să-i păstrăm și să-i ținem sub pază până ce vor sosi trimiși ai Bycephalilor pentru a le cere preț de răscumpărare. Îi vedeam pe captivii noștri făcând semne și îi auzeam scoțând niște mugete plângărețe care păreau a fi rugăciuni. Răscumpărarea era o mare cantitate de brânză, de pește uscat, ceapă și patru cerbi, ce erau în așa fel constituiți că nu aveau decât trei picioare, două în spate iar cele din față lipite în unul singur. Primind acest preț i-am eliberat pe ostatecii noștri, și, după ce am mai rămas o zi pe insulă, am reluat navigația.

    45.       Vedeam deja apărând pești, păsări care zburau și toate semnele ce prevestesc ivirea uscatului. Dintr-o dată ne-am întâlnit și cu oameni care navigau într-un stil diferit de-al nostru. Erau în același timp nave și marinari. Vă voi spune cum. Culcați pe spate, țineau ridicate în erecție penisurile lor, care sunt foarte mari, de care legau pânzele; apoi, ținându-se unii de alții, se pun în bătaia vântului și înaintează în larg; alții, așezați pe niște bucăți de plută, la care sunt înhămați doi delfini, conduc și dirijează, folosindu-se de flanșe; aceste animale trag după ele plutele cu oamenii care sunt pe ele. Acești navigatori nu ne-au făcut niciun rău și nici nu au fugit când ne-am apropiat de ei; au intrat în contact cu noi fără teamă, prietenește, și păreau foarte surprinși văzând felul nostru de a naviga pe care au început să-l examineze în detaliu.

    46.       Seara am ajuns pe o insulă foarte impresionantă, locuită doar de femei, sau cel puțin așa păreau, care vorbeau limba greacă; s-au apropiat de noi, ne-au întins mâna și ne-au îmbrățișat; erau îmbrăcate ca niște curtezane, toate fiind tinere și frumoase, îmbrăcate cu o tunică ce cădea până la călcâi. Insula se numește Cabalusa, iar orașul Hydamardia. Fiecare femeie, luând câte unul dintre noi, ne-a condus la ele să ne ospăteze. În ce mă privește, ezitam, neprevăzând nimic bun în asta; cu o privire atentă am văzut imediat oase și cranii de oameni. Doream să strig, să cer ajutor pentru însoțitorii mei, să merg să-mi iau armele, însă am preferat să nu fac nimic. Mi-am luat doar acea rădăcină de nalbă și am rugat-o să mă scape din pericolul în care intrasem. Imediat după aceea, în timp ce gazda mea era ocupată cu serviciul, am văzut că picioarele ei nu erau ca cele ale unei femei, ci avea picioare de măgar. Mi-am scos sabia, m-am repezit asupra gazdei, am legat-o și i-am cerut să-mi spună totul. Ea rezistă, însă în cele din urmă cedează și-mi spune că sunt femei marine, numite Onosceles, și trăiesc mâncând oamenii care acostează pe insula lor: Îi îmbătăm, îmi zice ea, ne culcăm cu ei și îi ștrangulăm în timpul somnului. Auzind acestea, am lăsat-o pe acea femeie legată, am urcat pe acoperiș, și am început să strig din toate puterile pentru a-mi chema însoțitorii. Când au ajuns cu toții, le-am povestit cum stau lucrurile, le-am arătat oasele și craniile și i-am condus la prizoniera mea legată; însă ea s-a transformat în apă și a dispărut. Am introdus sabia în acea apă, la întâmplare, și a ieșit sânge.

    47.       Ne-am grăbit atunci să ajungem la vapor și am plecat de acolo. La ivitul zorilor am văzut un continent, care părea a fi pământul cel opus cu al nostru. L-am adorat, i-am făcut rugăciuni și am deschis discuții asupra părții ce o vom locui. Unii erau de părere să coboare câteva minute, apoi să revină; alții voiau să lase acolo vaporul nostru și să intre în interiorul acelei țări ca să-i cunoască pe locuitori. În timp ce discutam, s-a iscat o furtună puternică, a izbit vaporul nostru contra malului și l-a sfărâmat. Doar ce am avut timp să ne salvăm înotând, luând cu noi armele și tot ceea ce fiecare mai putea lua cu el. Acestea sunt, până ce am ajuns în aceste ținuturi noi, aventurile mele pe mare, în timpul navigației noastre printre insule, în aer, în balenă; iar apoi, după ce am scăpat din balenă, la eroi și printre vise, și în fine la Bycephali și la Onosceles. Cât despre cele ce am trăit odată ajunși pe acest pământ, vă voi povesti într-o lucrare viitoare.


    1 commentaire
  • Donația lui Constantin, în latinește Donatio Constantini, este un document, care s-a adeverit a fi un fals, prin care Împăratul Constantin ar fi oferit Papei Silvestru și succesorilor lui, în calitatea sa de Vicar al lui Dumnezeu pe pământ ca succesor al Sfântului Petru, puteri politice nesăbuite și autoritate spirituală asupra întregii Biserici răspândite pe tot pământul. Spre sfârșitul primului mileniu, papalitatea s-a folosit de acest document pentru a justifica pretențiile ei teritoriale și politice. Lorenzo Valla este primul om de știință, umanist, care în 1440 pune sub semnul întrebării veracitatea documentului. Indiferent de motivele care au condus la redactarea acestui text, câștigătorii în cauză erau Charlemagne și Papalitatea. Papa râvnea să păstreze teritoriile pe care Pepin cel Scurt i le dăduse după ce alungase poporul german care-l asuprea. Exarcatul de Ravena era revendicat de bizantinii ce-l stăpâneau înainte ca lombarzii să-l cucerească. Datorită acestui document, Papa avea, practic, dreptul să păstreze acest teritoriu.

    Documentul este constituit din două părți: prima parte, confessio, datată din timpul celui de-al patrulea consulat al lui Constantin (anul 315), iar a doua, donatio, datată din timpul consulatului lui Galican (anul 317). Confessio aduce în memoria lui Constantin credința pe care a primit-o de la Papa Silvestru. De asemenea, împăratul amintește cum a fost vindecat de lepră, faptă povestită în Faptele lui Silvestru, lucrare datând din secolul al V-lea, înaintea convertirii lui. Donatio este o enumerare a teritoriilor și privilegiilor pe care Constantin le dă Papei: primatul peste Bisericile din Orient; bisericile din Lateran, Sfântul Petru și Sfântul Paul în afara zidurilor; bunuri în diferite provincii ale Imperiului; palatul din Lateran; însemnele imperiale și însemnele senatoriale celor care îl înconjoară pe Papă; Roma, Italia și în general, întreg Occidentul. Documentul se încheie cu o declarație de retragere a împăratului în Orient, lăsând astfel Occidentul sub deplina autoritate a Papei.

    Existența textului nu este atestată înaintea secolului al IX-lea. Textul este integrat în Decretaliile pseudo-isidoriene și se răspândște în primul rând în teritoriile Galice ale lui Charlemagne. La Roma documentul este cunsocut mult mai târziu. Actul imperial este citat pentru prima dată înt-run document pontifical în 979. Nu este folosit ca argument, înainte de 1053, dar îl găsim într-un text al cardinalului Humbert de Silva Candida. Apoi îl găsim integrat în Decretul lui Grațian.

    În Biserica ortodoxă, documentul este tradus pentru prima dată în grecește și criticat de teologul Ioan Kinamos, secretarul împăratului bizantin Manuel I Comenul. Argumentul său este juridic: în opinia lui Kinnanos, Cosntantin a dat puteri imperiale Papei, care l-a rândul său, le-a dat lui Chralemagne, considerat de teologul rus drept impostor. Kinanos însă susține că Papa nu avea dreptul să transmită propria lui putere altcuiva. Mai târziu, această ipoteză este reluată de Teodor Balsamon, patriarhul Antiohiei și preotejat al împăratului Isac II Angelos. Într-o scrisoare, adresată Papei Inocențiu III, Balsamon spune că transferul Imperiului Roman la Constantinopol însemna de fapt decăderea Romei.

    În Occident, Arnaud de Brescia vede în acest act de donație mâna Anticristului, idee ce va fi preluată de Martin Luter pentru a argumenta protestele lansate împotriva Bisericii Romei. În opinia lui, doar laicii pot deține bunuri. Deci el aduce în discuție și pune sub semnul îndoielii actul de donație; mai pune sub semnul întrebării orice proprietate bisericească. În secolul al XIV-lea, Marsil de Padova răstoarnă sensul textului: dacă împăratul acordă Papei puteri vremelnice, aceasta demonstrează cu certitudine superioritatea împăratului referitor la cea a Papei. Guillaume de Ockham pune totuși în îndoială un asemenea text. Trebuie văzut în ce măsură un asemenea document ar fi putut fi folosit la conciliul Vatican I (1870-1871) când a fost decretată dogma infaibilității pontificale în Biserica catolică.

     

    Donația lui Constantin

    Eu, Împăratul Constantin, dau coroana și toate prerogativele împărătești orașului Romei, și Italiei, și Scaunului Apostolic din Apus. Deoarece în Faptele Fericitului Silvestru, (pe care Papa Ghelasie îl recunoaște, în cadrul conciliului celor 70 de episcopi, ca fiind întâistătător peste catolici și, în acord cu o mai veche uzanță, pe care o păstrează mai multe Biserici, declar cele ce urmează:

    Împăratul Constantin, în ziua a patra după ce a primit botezul, conferă aceste privilegii Pontifului Bisericii Romane, adică: toți preoții din Imperiul Roman sunt sub oblăduirea lui în calitatea sa de întâistătător, după cum a decis Împăratul. Aceste privilegii, printre alte lucruri, constau în: noi toți împreună, cu toți satrapii noștri, tot senatul și cu toată nobilimea, precum și cu tot poporul supus guvernării Imperiului Roman – având în vedere că Fericitul Petru s-a văzut instalat ca Vicar al Fiului lui Dumnezeu pe pământ, prin consecință toți Suveranii Pontifi care sunt reprezentanți ai aceluiași întâstătător al Apostolilor, se cuvine să aibă din partea noastră și din partea întregului Imperiu puterea întâietății și cea mai mare recunoaștere a clemenței pe tot pământul stăpânit de Imperiul Roman, după cum i-a fost conferită de la începuturi, dat fiind faptul că același întâistătător al Apostolilor și succesorii lui sunt mijlocitorii noștri permanenți înaintea lui Dumnezeu. Pe tot teritoriul Imperiului am decretat că această Sfântă Biserică Romană trebuie să fie cinstită cu venerație, chiar mai mult decât împăratul și decât orice domnie pământească, cel mai sacru Scaun al Fericitului Petru trebuie să fie slăvit în mod deosebit; de aceea îi confer puterea, demnitatea și slava, și tăria, și cinstea imperială. Eu poruncesc și decretez că Scaunul Bisericii Romane trebuie să aibă întâietate deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale: Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol, precum și deasupra tuturor Bisericilor lui Dumnezeu care sunt pe pământ. Însuși Pontiful, care de-a lungul veacurilor se va afla așezat în fruntea Sfintei Biserici Romane, va fi mai cinstit și va fi întâistătătorul tuturor preoților din lumea întreagă și totul va funcționa pe baza deciziilor și judecății lui în orice lucru ce se referă la slujirea lui Dumnezeu și la stabilitatea și promovarea credinței creștine ortodoxe pretutindeni. De aceea:

    1.     În Bisericile sfinților Apostoli Petru și Paul, pentru promovarea luminii, am încredințat teritoriile statale în stăpânirea lor și le-am îmbogățit cu diferite daruri și, din proprie autoritate imperială, le-am dat mai multe proprietăți ce ne aparțineau, din Est și din Vest, precum și din Nord și din Sud, adică: din Iudeea, Grecia, Asia, Tracia, Africa și Italia, precum și mai multe insule; în aceste condiții se cuvine ca ele să fie administrate de mâna celui mai Sfânt și Suprem Pontif, Silvestru, și de succesorii lui. De asemenea:

    2.     Sfântului nostru Părinte, Fericitul Silvestru, Pontiful Suprem și Papa universal, al orașului Roma, și toți Pontifii, succesorii lui, care se vor afla pe Scaunul Sfântului Petru, și asta până la sfârșitul veacurilor, îi dăm drept cadou ținutul imperial pe care se află cetatea Lateranului, fiind considerat drept diademă, aflat în puterea coroanei noastre, și, de asemenea, tiara (tripla putere: administrativă, spirituală și politică) și bandiera, care este cureaua pe care, de obicei, împărații o au în jurul gâtului; de asemenea îi conferim și mantaua de purpură și tunica stacojie și toate însemnele imperiale; de asemenea, primește puterea de a prezida peste toate cavaleriile imperiale, primind astfel chiar și sceptrul imperial și, în același timp, toate veșmintele, banierele și tot felul de ornamente și toată pompa eminenței noastre imperiale și toată slava puterii noastre.

    3.     Mai decretăm, de asemenea, deoarece este vorba despre cel mai cinstit dintre oameni: clerul din toate ordinele care slujesc în aceeași Sfântă Biserică a Imperiului Roman să-i dea cea mai aleasă cinste, putere și excelență datorită slavei de care el-însuși se bucură înaintea Senatului și cu care a fost înzestrat; acestea fiind zise, toți membrii clerului, aflați sub stăpânirea Suveranului Pontif, vor primi demnități specifice în Imperiu și decid ca ei să fie decorați cu ordine și demnități imperiale. Deoarece poliția imperială este bine înzestrată, tot la fel declar ca și clerul Sfintei Biserici Romane să fie înzestrat cu de toate. Iar chiar dacă puterea poliției imperiale se bucură de anumite oficii, cum ar fi șambelani, ba chiar și paznici la poartă, și toate celelalte funcții, tot la fel doresc să se bucure și Biserica Romană de multe privilegii. Ținând cont de faptul că slava pontificală trebuie să strălucească mai mult decât toate celelalte, mai decretez și ceea ce urmează: caii clerului aceleiași Sfinte Biserici Romane să fie împodobiți cu șa frumos ornată și cu haine moi pe ei, să fie de culoarea cea mai albă și să fie mereu gata de călătorie. Precum membrii senatului nostru folosesc încălțări și șosete roșii, fapt ce face să se distingă de lenjeria albă, tot la fel și clerul trebuie să folosească aceleași încălțări și șosete, deoarece ordinea bisericească, precum și cea pământească, trebuie să aducă daruri și slavă lui Dumnezeu.

    4.     Înainte de toate, totuși, acord permisiunea aceluiași Sfânt Părinte Silvestru și succesorilor lui, prin edict imperial, să facă preoți pe oricine vor ei, conform dorințelor și înțelepciunii lor și să-i introducă în rândurile clerului (secular, regular, monahal; sau chiar în rândurile cardinalilor), mai puțin pe cei care se dovedesc a fi tirani și nu se ridică la această cinste.

    5.     De asemenea, mai decretez că el-însuși și succesorii lui se pot folosi și purta pe frunțile lor – spre slava lui Dumnezeu și spre cinstirea Fericitului Petru – diadema care este coroana pe care i-am oferit-o lui chiar de pe capul meu, din aur curat și pietre prețioase. Deoarece el-însuși, Preafericitul Papă, nu avea posibilitatea să-și procure o asemenea coroană din aur spre a o folosi înaintea poporului în cinstea Fericitului Petru, am așezat au-însumi, cu mâinile mele, pe fericitul său cap, o tiară orbitor de sclipitoare pe care este reprezentată învierea Domnului nostru și, ținând în frâu calul său, datorită reverenței față de Fericitul Petru, am făcut datoria față de mire, decretând că toți succesorii lui, și doar ei, vor folosi această tiară în timpul procesiunilor pentru a arăta astfel puterea noastră.

    6.     Pentru ca de-a lungul timpurilor Pontiful Suprem să nu sufere degradare, ci, dimpotrivă, să se bucure de cinstea cuvenită cu slavă și putere, decretăm că demnitatea lui nu poate fi supusă niciunei legi lumești; de aceea dau, renunțând la toate cele spuse mai sus, pentru Preafericitul Pontif, Silvestru, Papa Universal, chiar și palatul meu, după cum am mai spus, ba chiar și orașul Roma și toate provinciile și orașele care se află pe teritoriul Italiei și în partea vestică a Imperiului; decretez, datorită bunătății și generozității mele, că vor fi controlate, de acum încolo, de el și de succesorii lui și că toate aceste teritorii trec de acum înainte sub autoritatea Sfintei Biserici Romane.

    7.     Deoarece am constatat că este benefic pentru Imperiul nostru și pentru întărirea autorității și puterii Imperiului să mă retrag în partea estică și că în Provincia Bizanțului este cea mai potrivită să-mi construiesc un oraș care să-mi poarte numele și deoarece cred că astfel Imperiul va fi bine guvernat și pentru a garanta supremația preoților și a Întâistătătorului religiei creștine după principii bine precizate de divinul Împărat, nu se cuvine ca un împărat pământean să aibă jurisdicție peste ei.

    8.     Mai decretez de asemenea, că toate aceste lucruri, înscrise în această sacră imperială și în multe alte decrete imperiale pe care le-am stabilit și aprobat, rămân inviolabile și neschimbate până la sfârșitul veacurilor. De aceea, înaintea lui Dumnezeu care m-a ales să guvernez acest Imperiu și conștient de dreapta lui judecată, implor, în virtutea autorității mele imperiale, ca toți împărații, succesorii mei, și toată nobilimea, inclusiv satrapii, preaslăvitul Senat și întreg poporul de pe tot pământul, acum și în toate timpurile, să țină seamă de aceste decrete și niciunul dintre ei, sub niciun motiv, să nu neglijeze sau să nu uite aceste decrete, iar în caz contrar să fie detronat. Dacă totuși – ceea ce nu-mi doresc deloc – va încerca să nu respecte sau să-și bată joc de unul din aceste decrete, să fie supus pe veci pedepsei veșnice și va primi pedeapsa din partea lui Dumnezeu Atotputernicul și din partea căpeteniilor apostolilor, Petru și Paul, deoarece li s-a opus lor, acum și în viața viitoare, și vor fi arși în focul cel veșnic, unde sunt diavolii și toți nelegiuiții. De aceea, aceste decrete imperiale, le confirm, semnându-le cu mâna mea și vor fi afișate pentru ca tot poporul credincios, cârmuit de Fericitul Petru, să le cunoască.

    Dat la Roma, în a treia zi după calendele lunii aprilie, de dreptcredinciosul nostru Împărat, August, pentru a patra oară, Flavius Constantin, și Galican, om dreptcredincios, fiind consul.

     


    votre commentaire
  • "Ca toți să fie une, precum tu Tată ești în mine și eu în tine, ca lumea să creadă"! Aceasta este fraza centrală din "rugaciunea sacerdotală", cu valoare testamentară, a lui Isus rostită înaintea pătimirii, morții și învierii sale. Pentru a simboliza această unitate a creștinilor, Ioan evanghelistul vorbește despre cămașa dintr-o bucată, fără cusătură, a lui Isus pe care soldații au tras-o la sorți ca să nu o rupă în bucăți. Sfinții Părinți ai Bisericii, răsăriteni și apuseni, au văzut în această cămașă simbolul Bisericii Una, Sfântă, Katholică și Apostolică, indiviză, după cum afirmă Crezul stabilit și proclamat "regula fidei - normă a credinței" la Niceea, în 325. Ceea ce nu au făcut soldații păgâni, spun Sfinții Părinți, au făcut creștinii, care-și trag numele de la Cristos. Ei au sfârtecat această cămașă, fiecare susținând că are dreptate și deseori opunându-se celorlalți și considerându-se chiar "unica Biserică" voită și rânduită de Cristos. Sfântul Paul îi ceartă pe corinteni pentru dezbinările iscate între ei: unii susțineau că-i aparțin lui Apolo, alții lui Chepha, alții lui Paul, ca și cum aceștia ar fi murit pentru mântuirea lor! Sfântul Augustin se confruntă și el în vremea lui cu schisme (donatismul) și erezii (arianismul, pelagianismul, manicheismul) și predică neîncetat pentru restabilirea unității dintre creștini: "Dacă sunteți dezbinați, spunea el, mâncați-L pe cel care este unitatea voastră, Cristos Domnul". La Masa Sfântă suntem frați, mândcând și bând din aceeași pâine și din același potir. Istoria Bisericii primului mileniu este o dovadă grăitoare că rugăciunea lui Isus dinaintea pătimirii sale nu era considerată normativă de creștini deoarece asistăm la schisme și erezii soldate cu anateme și excomunicări cu nemiluita între creștini. Motivele principale ce au condus la dezbinările ce le resimțim până astăzi nu a fost atât pe plan teologic și/sau dogmatic, cât mai ales pe plan politic și disciplinar: cine deține întâietate? cine este mai puternic? cui trebuie să i se dea ascultare? cine primește mai multe distincții și funcții din partea împăraților vremii? etc. Degeaba a spus Isus: "cel dintâi să fie cel din urmă", sau, "cei ce dețin autoritate să fie slujitorii celorlalți", deoarece de multe ori funcția, în Biserică, a însemnat autoritate, uneori copleșitoare, exersată asura celuilalt. Din punct de vedere dogmatic s-a ivit totuși un "măr al discordiei" sau un "țap ispășitor" în expresia, adăugită la Crezul de la Niceea-Constantinopol, Filioque - și de la Fiul. Este vorba despre discuția legată de purcederea Duhului Sfânt, care retrimite, în definitiv, la o chestiune cristologică. În sec. al VI-lea apare pentru prima dată într-un Crez, așa-numitul Crezul lui Atanasie, sau Quicumque, expresia Filioque, în regiunile Spaniei de astăzi, unde se refugiaseră arienii după ce au fost combătuți pe toate fronturile în Orient și alungați din Bisericile răsăritene. Creștinii orthodocși, confruntându-se cu această învățătură ariană, au voit să afirme, cu argumente biblice, egalitatea în esență a Tatălui și a Fiului, prin consecință egala lor divintate și putere. Plecând de la două texte biblice: Aşadar, Isus a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel. Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari decât acestea, ca să vă miraţi. După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă celor cărora vrea [să o dea]. De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-l cinstească pe Fiul aşa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinsteşte pe Fiul, nu-l cinsteşte pe Tatăl care l-a trimis. (Ioan 5, 19-23) și: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23), expresia Filioque introdusă în Crezul pus pe seama marelui teolog al conciliului de la Niceea, Atanasie al Alexandriei, avea ca scop să afirme egala divinitate, putere și demnitate a Fiului cu Tatăl. Nimeni nu s-a gândit atunci, și nici când expresia a fost introdusă în Crezul apusean, să afirme două izvoare ale Duhului Sfânt sau să denigreze a treia persoană a Sfintei Treimi acordându-i subordonarea sa față de Tatăl și Fiul. Prăpastia teologică și dogmatică între Răsărit și Apus a fost săpată, în principal, de interpreatea dată, de unii și de alții, acestei expresii și felului cum ea a fost introdusă din Crez și rostită în Bisericile Apusene până astăzi. Fotie al Cosntantinopolului, ridicat la această demnitate de la statutul de laic la cel de patriarh în doar o săptămână, încălcând astfel canoanele bisericești care interziceau acest lcuru, și care a fost excomunicat și înlăturat de pe scaunul patriarcal de două ori prin decizii conciliare (considerate la acea vreme ecumenice), cel din 869-870, ținut la Constantinopol, și cel din 899 convocat la Roma de împăratul Leon al VI-lea Înțeleptul (vezi lucrarea lui H. Chadwick, Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății, p. 222-270), este primul care a venit cu argumente, spera el, convingătoare să-i facă pe apuseni să renunțe la această adăugire. Tradiția ortodoxă, până astăzi, recurge la aceste argumente atunci când vrea să intre în polemică teologică cu tradiția catolică. Mai târziu, aceleași argumente au fost preluate și duse la extremă de monahul Grigore Palama care a intrat în conflict dogmatic deschis cu marele teolog mediaeval occidental, Toma de Aquino. Tradiția dogmaticii catolice afirmă, de la începuturi și până astăzi, un singur izvor în dumnezeire, Tatăl, o singură naștere în Dumnezeu, Fiul, o singură purcedere în Dumnezeu, Duhul Sfânt. Fiul este născut din Tatăl, înaintea veacurilor, iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl din veșnicie. Purcederea Duhului Sfânt "și de la Fiul - Filioque" este afirmată pentru a întări credința în dumnezeirea Fiului, în egală măsură cu a Tatălui, și pentru a susține trimiterea Duhului Sfânt, de către Fiul, asupra Bisericii constituite în dimineața Învierii de primii discipoli care au crezut în misterul învierii propovăduit în Biserică de la începuturi. Redau aici argumentele lui Fotie al Constantinopolului extrase din lucrarea sa "Mistagogia Duhului Sfânt".

     

    Fotie al Constantinopolului: Mystagogia despre Duhul Sfânt

     

     

     

     

     

    Argumentația anti-filioque și,

    prin consecință, anti-apuseană

    a lui Fotie Patriarh al Constantinopolului,

    din Mistagogia Duhului Sfânt

     

    1.     Dacă, într-adevăr, Duhul Sfânt este ființă simplă, însă purcede din Tatăl și din Fiul, atunci aceștia doi trebuie să fie considerați ca fiind un singur ipostas, și se produce astfel confuzia lui Sabelius, sau mai precis, se dă naștere unei învățături semi-sabeliene.

    2.     Într-adevăr, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este în același timp dublu și compus. Dacă Duhul Sfânt ar avea două principii (Tatăl și Fiul), cum se mai poate susține monarhia divină atât de mult propovăduită în Biserică?

    3.     Dacă Tatăl și Fiul sunt cele două izvoare ale Duhului Sfânt, atunci Tatăl pare a fi autorul direct și indirect al Duhului, tocmai fiindcă și Fiul purcede din Tatăl.

    4.     Dacă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl este perfectă, asta înseamnă că purcederea de la Fiul este de prisos.

    5.     Dacă Fiul ar avea această proprietate încât să purceadă Duhul Sfânt de la El ca de la Tatăl, proprietatea purcederii ar fi comună amândurora. Însă cum ar putea ca această proprietate să fie comună amândurora? Dacă este prin opoziție, asta nu înseamnă că una o anulează pe cealaltă? Fiindcă contrariile se anulează reciproc. Dacă este prin divergență, atunci o parte a Duhului Sfânt va purcede într-un fel și cealaltă parte în alt fel și va fi compus din părți inegale.

    6.     Dacă este adevărat că Fiul și Duhul Sfânt purced dintr-o cauză comună, adică de la Tatăl, și dacă Fiul ar fi autor al Duhului Sfânt, atunci înseamnă că Duhul Sfânt ar purcede și de la Fiul. Dar noi știm că Tatăl și Creatorul a toate i-a făcut pe amândoi egali în cinstire.

    7.     Dacă este adevărat că Fiul ar avea în comun cu Tatăl lucrarea de purcedere a Duhului Sfânt, atunci Duhul Sfânt ar trebui să dețină șu el capacitatea de purcedere, deoarece tot ceea ce Tatăl are în comun cu Fiul se potrivește și cu Duhul Sfânt. Astfel va rezulta faptul că Duhul Sfânt ar fi în același timp cauză și efect, lucru de-a dreptul mai monstruos decât toate mitologiile păgâne grecești.

    8.     Dacă Fiul are puterea de a fi izvor, însă acest lucru este negat Duhului Sfânt, asta înseamnă că Duhul Sfânt este inferior în putere Fiului, și tocmai asta era blasfemia ce o propovăduia Macedonius.

    9.     Ca scuză, ei (apusenii) susțin că Ambroziu al Milanului ar fi scris aceste lucruri în tratatele lui referitor la acest subiect, și chiar Augustin de Hipona și Ieronim. Pentru a-i apăra pe acești oameni ar trebui spus probabil că pneumatomahii ar fi corupt scrierile lor, sau poate ei vorbeau conform metodei folosite de Vasile cel Mare, care într-o perioadă a fost nevoie să se abțină să mai predice despre divinitatea Duhului Sfânt, sau poate, datorită faptului că fiind doar oameni, s-ar fi putut rătăci, în aceste discuții, departe de teologia sănătoasă. Mare număr de oameni renumiți, cum ar fi Dionisie al Alexandriei, Metodiu de Patara și Pierios, Pamfil, Teognost și Irineu al Lyonului cu discipolul său Hipolit au suferit și ei referitor la anumite domenii. Fiindcă noi nu acceptăm unele din afirmațiile lor, chiar dacă admitem, fără rezerve, multe alte lucruri din teologia lor.

    10.  Deci, Ambroziu, Augustin și Ieronim ar fi spus ceea ce susțin latinii; însă ierarhii celor șapte concilii ecumenice nu au susținut așa ceva. Unul după altul, toate aceste concilii au confirmat definiția credinței noastre. Întâistătătorii și luminile strălucite al Bisericii Romei Vechi au fost în acord cu aceste concilii fără nici cea mai mică rezervă și au decretat că nu era permis să se adauge sau să se înlăture ceva din definiția de credință, iar cel care ar îndrăzni să facă așa ceva, va fi alungat din comuniunea Bisericii fără nicio ezitare.

    11.  Divinul Grigore, în Dialoguri [sfântul Grigore cel Mare, Papă al Romei], care s-a stins nu multă vreme după cel de-al șaselea conciliu ecumenic, predica și scria în latinește că Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl. Zaharia [Papă al Romei], 165 de ani mai târziu, a tradus Dialogurile în grecește și spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și rămâne peste Fiul, fiindcă asta a învățat el de la Precursor [Ioan Botezătorul], care l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând sub chip de porumbel și rămânând peste El.

    12.  Leon al III-lea și Benedict al III-lea, mari Pontifi ai Bisericii Romei, în vremurile ce au urmat, au decretat că Simbolul de credință trebuie să fie recitat în grecește în timpul Sfintelor celebrări liturgice în Biserica Romei și în toate celelalte Biserici care țin de ea, pentru a evita ca unele greșeli, datorate traducerii în latinește, să dea cumva ocazie de blasfemie creștinilor. Acest Leon, deschizând comorile Bisericii Apostolice din Roma, a găsit două scuturi care erau păstrate printre alte piese moștenite de Papii precedenți, și pe care era înscrisă, în versiunea grecească [aici criticii textului văd o mică eroare a lui Fotie: Patriarhul nu spune că dedesubtul versiunii grecești se afla și versiunea latinească a Crezului] expunerea Simbolului credinței și poruncise ca această formulă să fie citită înaintea poporului credincios din Roma. Până în vremea lui Sergiu, dreptcredinciosul Patriarh al Bisericii Noii Rome, Pontifii Primei Rome trimiteau tuturor scaunelor patriarcale scrisori de confirmare a credinței lor atunci când erau consacrați noi episcopi, și în aceste scrisori transcriau de fiecare dată Simbolul credinței fără nicio modificare a textului.

    13.  Dar de ce să mai lungim vorba! Însuși Fiul lui Dumnezeu și Învățătorul nostru ne revelează că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Chiar și Sfântul Paul declară, zicând „dacă noi-înșine sau dacă un înger venit din cer vă proclamă o altă Evanghelie, diferită de cea pe care v-am predicat-o noi, să fie anatemă”! Și, doar dacă cineva este dea dreptul nebun, cine și-ar dori altă învățătură?

    14.  Când David spune „prin Duhul gurii sale” spunea și el că Duhul Sfânt nu purcede decât de la Tatăl, fiindcă aplica această frază gurii Tatălui, nu a Fiului, pentru ca să poată distruge, prin anticipație, orice blasfemie a celor care vor susține că Duhul ar purcede și de la Fiul.

    15.  În toate celelalte cazuri, purcederea demonstrează o ieșire simplă, după cum se spune în Psalmi „el purcedea/ieșea, își însușea aceleași apropouri” (Ps 40, 7 LXX). Însă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl nu înseamnă doar o simplă ieșire, ceva pe moment, care ar avea loc și care ar înceta, ci este vorba despre o purcedere în esență și naturală, însemnând felul de a fi și semnificând astfel însăși subzistența Duhului Sfânt, care nu subzistă prin naștere, precum Fiul, ci prin purcedere, deci într-u mod diferit de Fiul. Fiindcă specificul Fiului este acela de a fi veșnic născut din esența Tatălui, [modul să de subzistență este de a fi născut și de a continua să fie născut din esența Tatălui], iar specificul Duhului Sfânt este acela de a purcede din veșnicie, în mod natural, [modul său de subzistență este acela de a purcede și de a continua să purceadă din Tatăl]. Astfel ei sunt diferiți unul de celălalt doar datorită proprietăților specifice modului lor de subzistență, în timp ce în celelalte aspecte sunt una în esență, în natură, în demnitate, în putere și, pentru a spune mai simplu, în toate celelalte lucruri, împreună cu Tatăl și unul cu celălalt. În aceste condiții cum puteți voi spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul? Dacă vorbind despre purcedere vorbim despre cauza Duhului Sfânt, atunci înseamnă că El are două cauze [Tatăl și Fiul] și susțineți astfel o duarhie în locul monarhiei; însă nu stă în firea noastră să afirmăm absurdități cu duiumul pentru a deruta credința noastră. Totuși, dacă Duhul Sfânt purcede într-un mod diferit, ca și cum printr-o legătură reciprocă datorită rațiunii locuirii reciproce unul în celălalt și schimbului celorlalte proprietăți, și pentru a spune mai simplu, dacă purced ca și cum ar fi trimiși, atunci înțelegerea voastră este bună. După cum Tatăl l-a trimis pe Fiul, tot la fel Fiul l-a trimis pe Duhul Sfânt. Fiul spune: „când va veni Mângâietorul, pe care eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El îmi va da mărturie”. Totuși, voi vă mai înșelați și asupra altui aspect: mai întâi schimbând și falsificând, prin această adăugire [Filioque] mărturisirea comună a Simbolului credinței confirmat de cele șapte concilii ecumenice – nimeni altul decât voi a îndrăznit să facă așa ceva – și în al doilea rând, ceea ce voi adăugați între cele două fraze și pe care noi obișnuim să o numim conjuncție, implică semnificația unei purcederi egale și de la Tatăl și de la Fiul, în timp ce ați fi putut concepe în alt mod purcederea de la Fiul, după cum am spus mai sus. Însă, se cuvine nu doar să gândim în mod corect despre adevărurile creștine, trebuie nici să nu-i scandalizăm pe alții. Căci dacă, conform Evangheliei, cel ce produce scandal față de cineva este judecat vrednic de o pedeapsă îngrozitoare, ce se va întâmpla cu cei care au scandalizat lumea întreagă?

    16.  Când Fiul lui Dumnezeu vorbea despre Duhul Sfânt, nu a spus doar o dată, ci de două ori, în timpul aceluiași discurs, că Duhul Sfânt vine de la Tatăl. De ce nu a spus: și de la Mine? Potrivnicii mei spun că vorbea smerit, în calitatea sa de om; însă, în aceste condiții, le voi răspunde numaidecât, pentru a le arăta minciuna. Aceste cuvinte: „vă voi trimite”, nu erau spuse în calitatea sa de om, ci Dumnezeu fiind, deoarece un om nu-l trimite pe Dumnezeu, dacă ținem cont totuși că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Atunci, de două ori El a spus: „de la Tatăl” pentru a confirma o afirmație de o asemenea importanță și pentru a închide gurile celor care, pe viitor, vor îndrăzni să afirme că Duhul Sfânt purcede de la Fiul. Acest argument a fost susținut de credinciosul și înțeleptul împărat în timpul unei controverse referitoare la acest subiect cu episcopul de Milano [dintr-o notă a unui manuscris în versiune latină a acestui text ni se spune că: împăratul este Alexis Cumenul, iar episcopul de Milano este Petru, anul controversei fiind 1116, deci cu mult posterior lui Fotie]. 

     


    votre commentaire
  • Cardinalul Humbert & Patriarhul Mihail Cerularie, 16 iulie 1054

    Marea schismă a Bisericii, din 1054, are doi actori de seamă: unul occidental, cardinalul Humbert, viitorul Papă Ștefan al IX-lea, și Patriarhul Mihail Cerularie. Cine și-ar fi putut imagina că totul ar putea pleca de la o discuție puerilă referitor la pâinea folosită în celebrarea Euharistică: unii, occidentalii, bazându-se pe datele furnizate de evanghelistul Ioan, care descrie Cina cea de taină explicit ca fiind o cină pascală, susțin celebrarea Sfintei Jertfe cu pâine nedospită, după uzanța evreilor, descrisă în carete Leviticului; alții, orientalii, bazându-se pe informațiile sinopticilor, care în opinia lor nu descriu Cina cea de taină ca fiind o cină pascală, ci una obișnuită în timpul căreia Isus ar fi instituit Euharistia, susțin că pâinea pentru celebrarea Sfintelor Taine trebuie să fie cu pâine dospită, după cum foloseau în mod normal evreii la fiecare masă obișnuită. Pentru că Patriarhul Cerularie și teologii lui nu s-au învoit să accepte argumentul apusenilor, aceștia au redactat o scrisoare de anatemă pe care au depus-o, pe 16 iulie 1054, pe altorul catedralei Sfânta Sofia din Cosntantinopol. Patriarhul, la rândul său, și-a întrunit sinodul episcopal și a redactat o scrisoare de excomunicare a apusenilor, aducând acuze de tot felul la adresa lor, printre care multe sunt de ordin pueril. Redau aici traducerea documentului de excomunicare a lui Humbert, apoi răspunsul lui Cerularie sub formă de acuzații.

     

    Scrisoarea de anatemă a lui Humbert și a delegației papale (16 iulie 1054)

    împotriva lui Mihail Cerularie al Constantinopolului și adepților lui 

     

    Humbert, prin harul lui Dumnezeu cardinal-episcop al Sfintei Biserici romane; Petru, arhiepiscop de Amalfi; Frederic, diacon și cancelar, tuturor fiilor Bisericii catolice:

    Sfântul Scaun Apostolic roman, primul printre toate celelalte scaune, căruia îi aparține în particular, în calitatea sa de întâistătător, grija tuturor Bisericilor, s-a învrednicit să ne trimită ca delegați ai săi în acest oraș imperial pentru a restabili pacea și bunăstarea Bisericii și pentru a vedea dacă zvonurile stârnite în acest oraș atât de important și care au ajuns până la urechile noastre cu atâta viteză sunt adevărate. Înainte de toate, măriți împărați, cler și credincioși din acest oraș al Constantinopolului și întreaga Biserică catolică, am aflat aici un adevărat motiv de bucurie în Domnul și un motiv foarte mare de tristețe. În ce privește stâlpii Imperiului și cetățenii ei înțelepți și venerabili, orașul este cu adevărat creștin și orthodox. Însă, în ce-l privește pe Mihail, căruia i se dă abuziv titlul de „patriarh”, și adepților nebuniei lui, există cu adevărat o zizanie de erezii semănate de ei în sânul acestui oraș. Ca simoniacii, vând darul lui Dumnezeu; ca valesienii, fac din oaspeții lor eunuci pentru ca apoi să-i ridice nu doar în treapta clerului, dar și la episcopat; ca arienii, îi rebotează pe cei care au fost botezați în numele Sfintei Treimi, mai ales pe latini; ca donatiștii, susțin că în afara Bisericii grecești, adevărata Biserică a lui Cristos, adevăratul ei sacrificiu și adevăratul ei botez au dispărut din lumea întreagă; ca nicolaiții, permit miniștrilor altarului să se căsătorească și revendică acest drept și pentru ei; ca severienii, declară afurisită legea lui Moise; ca pneumatomahii, au suprimat din Crez purcederea Duhului Sfânt „și din Fiul – Filioque”; ca maniheii, spun, între multe alte lucruri, că pâinea dospită este animată; ca nazareenii, dau o importanță atât de mare curăției trupești specifice tradiției iudaice încât refuză botezul copiilor înaintea de ziua a opta, chiar și atunci când aceștia sunt în pericol de moarte; de asemenea refuză să primească la împărtășanie, sau – dacă sunt încă păgâne – să boteze femeile însărcinate sau în perioada lor de ciclu, chiar și atunci când sunt în pericol de moarte; mai mult, lăsând să crească barba și părul, refuză să dea împărtășania celor care, urmând obiceiurile Bisericii romane, își tund părul și se bărbieresc. Pentru toate aceste erori și pentru multe alte fapte de care se face vinovat Mihail, după ce mai întâi a primit avertismentele de rigoare în scris din partea întâistătătorului nostru, Papa Leon, a refuzat să se pocăiască. Mai mult, nouă, delegaților săi, care aveam misiunea de a pune capăt la niște abuzuri atât de grave, ne-a refuzat audiența și o discuție cu el, ne-a interzis să celebrăm Liturghia în bisericile lui. Înainte ca noi să ajungem aici a poruncit să se închidă bisericile pentru latini, pe care-i considera azymiți și îi persecuta pretutindeni prin cuvine și fapte, mergând chiar până la a afurisi Scaunul Apostolic în copii ei și a îndrăznit chiar să-și dea titlul de „Patriarh ecumenic”, împotriva voinței aceluiași Scaun Apostolic, contribuind astfel ca cei de credință catolică să primească multe și grave prejudicii. În numele Sfintei și nedespărțitei Treimi, a Scaunului Apostolic, ai cărui ambasadori noi suntem, și a tuturor Sfinților Părinți ortodocși ai celor șapte concilii și a întregii Biserici catolice, semnăm împotriva lui Mihail și a adepților lui anatema pe care Suveranul Pontif, Papa, a rostit-o împotriva lor, dacă nu acceptă să se pocăiască: Mihail neofitul, care poartă abuziv titlul de patriarh, pe care doar frica umană l-a împins să îmbrace haina monahală, care se află acum în fața acuzațiilor celor mai grave, și cu el Leon, care-și spune episcop de Achrida și cancelarul lui Mihail, Constantin (traducerea textului în grecește dă un alt nume, Nichifor), care au călcat în mod sacrileg în picioare sacrificiile latinilor, și toți cei care-i urmează în erorile amintite mai sus și în nechibzuința lor încrezută, toți aceștia să cadă sub anatemă, Maranatha, cu simoniacii, valesienii, arienii, donatiștii, nicolaiții, severienii, pneumatomahii, maniheii și nazareenii și toți ereticii, mai mult, cu toți diavolii și îngerii răi, dacă nu se vor întoarce și nu se vor căi. Amin, amin, amin!

    La acest text, delegația papală a mai adăugat, prin viu grai, o excomunicare în următorii termeni: Toți cei care se îndrăznesc să atace credința Sfintei Biserici romane și jertfa ei euharistică, să fie anatemă, Maranatha, și să nu mai fie considerat drept creștin catolic, ci drept eretic prozymit! ( în gândirea lui Humbert, termenul prozymit, inventat de el, vrea să însemne „apărător al pâinii dospite”, și este un răspuns acuzației făcute de Mihail Cerularie împotriva latinilor, azymit, adică „apărător al pâinii nedospite”). Fiat, fiat, fiat!

     

    Răspunsul lui Mihail Cerularie împotriva lui Humbert și delegației papale

     

    Episcopului Romei și tuturor creștinilor occidentali care locuiesc dincolo de Marea Ioniană: italieni, lombarzi, franci, cei ce se numesc de asemenea germanici, amalfitani, venețieni și toți ceilalți, cu excepția calabrezilor și germanilor – aceștia din urmă, într-adevăr, nu sunt mai diferiți decât păgânii atât prin religie cât și prin sălbăticia moravurilor lor; cât despre calabrezi, ei sunt, de la începuturi, creștini orthodocși, crescuți în orânduielile Bisericii noastre apostolice, – toți aceștia, Papa inclusiv, trăiesc de mai mulți ani în afara Bisericii catholice, ca niște străini rătăcitori tradițiilor Evangheliei, apostolilor și Părinților și urmând niște ritualuri și orânduiri ilicite și barbare. Cele mai rele și mai detestabile sunt următoarele:

    1.     În timp ce Simbolul sfintei noastre credințe, alcătuit din cuvinte evanghelice, exprimă în mod clar în acești termeni credința noastră în Duhul Sfânt: Și în Duhul Sfânt, Domnul, și de viață dătătorul, care purcede de la Tatăl, ei au adus adăugirea falsă și periculoasă, și de la Fiul – Filioque. În opinia mea, din cauza sărăciei limbajului lor, au crezut că purcederea Duhului Sfânt din Tatăl este același lucru cu trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul până la noi. În ignoranța lor, acești barbari au crezut că misiunea nu este diferită de purcedere.

    2.     În loc de pâine, ei oferă azime și țin în derâdere apostolul Petru și Sfinții Părinți care au fost episcopi ai Romei, zicând că ei sunt cei care le-au transmis această tradiție. [...]

    3.     În bisericile lor vedem și alte statui decât cea a Crucii, iar aceasta nu este pictată ci în relief. Intrând în biserici, se închină murmurând rugăciuni; apoi, trasând o cruce pe pământ, o sărută și apoi pleacă.

    4.     Maicii Domnului Nostru Isus Cristos nu îi dă titlul Theotokos, ci o numesc simplu Sfânta Maria.

    5.     La ei, oricine, fără a ține seama de vârstă, sex și rang bisericesc, poate intra în sanctuar și înainta lângă altar în timpul Liturghiei; chiar și femei se așază pe tronul episcopului. Așa înțeleg ei să facă distincția dintre sacru și profan!

    6.     Ei nu doar mănâncă carne în sânge, dar mănâncă și urși, câini și lupi și alte animale chiar mai impure.

    7.     Prelații și preoții lor, în loc de haine de lână, se îmbracă în haine de mătase policromă, poartă inele și mănuși.

    8.     Pentru botez, nu doar umplu gura neofitului cu sare, dar o și ung cu salivă; când cei botezați au ajuns la vârsta adultă și au căzut în păcat, ei îi ung cu ulei spre iertarea păcatelor și par astfel că administrează botezul de două ori (aluzie la sacramentul mirului care în Occident era administrat separat de botez, de unde și confuzia lui Mihail Cerularie aici).

    9.     Sclavi a rânduielilor iudaice, preoții lor fac zilnic diferite rituri de purificare și sfințiri cu apă pentru a îndepărta relele și pericolele.

    10.  Fac semnul sfintei cruci într-un fel bizar, folosind cele cinci degete, iar apoi fac semnul crucii pe frunte cu degetul mare.

    11.  Chiar dacă li se impune celibatul diaconilor, preoților și episcopilor, aceștia încheie căsătorii și merg uneori chiar în a doua sau a treia căsătorie.

    12.  Auzindu-i, în opinia lor nu se cuvine să-l lăudăm pe Dumnezeu decât în trei limbi: ebraică, grecește și latinește.

    13.  Nu-și îngroapă episcopii decât după opt zile; în tot acest timp, credincioșii îi aduc daruri; apoi sunt îngropați cu mâinile întinse lângă trup în loc să i le pună pe piept în formă de cruce și li se înfundă toate orificiile cu ceară. Aceeași tradiție este respectată și la înmormântarea laicilor.

    14.  Preoții lor celebrează în fiecare zi de trei sau de patru ori Liturghia pe același altar; mai mult, celebrează oriunde, fără niciun discernământ pentru a distinge sacrul de profan.

    15.  La ei, un monah încetează să mai fie ascet odată devenit episcop sau dacă este atins de o infirmitate oarecare; în general, toți monahii lor mănâncă carne de porc.

    16.  Felul în care ei țin postul mare este foarte variat, în funcție de regiuni: în Polonia se postește nouă săptămâni; în alte părți opt săptămâni sau mai puțin; postul mare la italieni nu ține decât șase săptămâni;

    17.  În timpul ceremoniilor se așază pe scaune și nu se stânjenesc să discute între ei.

    18.  La ei nu se fac sfințiri de preoți decât în anumite perioade ale anului ca și cum harul Duhului Sfânt ar fi ținut să acționeze doar în anumite zile din an și ar depinde, conform învățăturii Bisericii catolice, de virtutea celui care hirotonește și a celui care este hirotonit.

     

    Martin Jugie, un renumit bizantinolog, scrie: „Aceste acuze atât de puerile, al căror număr nu făcea decât să crească odată cu trecerea veacurilor, nu puteau avea un efect prea mare asupra oamenilor cultivați; însă puteau impresiona masa credincioșilor de rând și întăreau antipatia, ostilitatea, disprețul resimțit față de barbarii din Occident. Aceștia erau puși în rândul heterodocșilor în mod explicit și îndrăzneau chiar să spună că Papa de la Roma se separase de multă vreme de Biserica catholică, ca și cum ar fi posibil să existe o Biserică catholică fără Papă. Faptul că Mihail Cerularie și teologii lui au putut redacta asemenea acuze și să afirme că era lucru de la sine înțeles arată cât de mult spiritul de separație și schisma erau înaintate în Orient și ce iluzie își făceau delegații romani despre adevăratele sentimente ale bizantinilor față de latini. Ei au voit să separe cauza patriarhului și a clerului său de cea a împăraților și de ansamblul credincioșilor, să-l considere pe Cerularie drept oaia care behăia și rătăcea departe de turma Sfântului Părinte, să facă la Constantinopol ca și cum ar face în orice alt oraș din Occident, și nu-și dădeau seama că la Constantinopol dădeau imaginea unor oameni aroganți și insuportabili” (Le schisme de Michel Cerulaire, Echos d’Orient, 1937, vol 36, p. 473).


    votre commentaire
  • Până în 1054, dar mai cu seamă după această dată, Bisericile din Răsărit și din Apus au căutat mereu noi motive "întemeiate" pentru a rupe comuniunea dintre ele și a justifica propriile ei tradiții ca fiind cele adevărate și conforme cu moștenirea primită de la Apostoli și de la Sfinții Părinți. În secolul al XIII-lea, un diacon, slujitor în biserica "Sfânta Sofia" din Constantinopol, Constantin Stibles, sintetizează acuzele bizantinilor la adresa latinilor într-o lucrare intitulată: Memorii împotriva Bisericii latine. Mare cărturar al vremii, acest diacon a fost însărcinat de episcopul Constantinopolului, Gheorghe Xiphilin, să țină cursuri pe teme și cărți biblice. În cele din urmă devine monah, sub numele de Chiril, și mai apoi urcă pe scaunul metropolitan din Cyzic. După cea de-a patra cruciadă, 1204, abandonează scaunul său episcopal și stârnește o aprigă polemică împotriva Imperiului și Bisericii latine. Lucrările lui, în particular Memoriile, sunt des folosite de-a lungul istoriei de bizantini pentru a-i acuza pe latini și a-i considera eretici și nevrednici de numele de creștini. Trebuie știut faptul că după predica sfinților Petru și Paul la Roma, creștinismul se dezvoltă în două direcții, fiind inserat în două tradiții politice diferite: bizantină și latină. Fiecare parte a împrumutat de la sistemul politic și din tradițiile specifice elemente pe care a încercat să le incultureze și să le facă compatibile cu religia creștină: limba, portul, tradițiile populare, credințele religioase, filosofia, etc. Fotie al Constantinopolului semnalase deja câteva asemenea diferențe pe care le punea pe seama unei interpretări eronate a creștinismului de partea latină. Constantin Stilbes, șocat de ororile produse de cea de-a patra cruciadă la Constantinopol și de masacrul la care a fost martor, sintetizează toate aceste diferențe dintre Orient și Occident și le pune pe seama ereziei sau a unei înțelegeri greșite din partea latinilor a creștinismului și a rânduielilor stabilite dea lungul vremii în concilii ecumenice.

     

    Constantin Stilbes, fost mitropolit de Cyzic, Chiril

    Acuzele aduse Bisericii latine referitor la:

    dogme, Scriptură și multe alte puncte

     

    I.              Dogmele, Scripturile și alte lucruri asemănătoare

    1.     Duhul Sfânt, zic ei, nu purcede doar de la Tatăl, ci și de la Fiul și înscriu, în mod fraudulos, aceste cuvinte în Simbolul sfintei noastre credințe.

    2.     La formula „singur sfânt, singur Domn Isus Cristos spre slava lui Dumnezeu” ei mai adaugă „prin Duhul Sfânt”.

    3.     Ei nu scriu: „un pic de drojdie face să crească tot aluatul”, ci corup și aici textul în așa fel încât exclud definitiv pâinea dospită.

    4.     Sfintele canoane și sfintele Scripturi le sunt aproape necunoscute: ei spun că legea și canonul, pentru ei, este ceea ce poruncește papa, papă care există și trăiește astăzi; însă decretele celor care au părăsit această viață, fie ei Apostoli sau Sfinți Părinți, au murit odată cu ei, așa gândesc ei.

    5.     Ei susțin că jurămintele nu sunt interzise și de aceea fac abuz ca să le facă și mai neînsemnate, fără să țină cont de porunca Evangheliei care spune că nu trebuie să juri; Dumnezeu, zic ei, jură, de pildă: „am jurat lui David” și „am jurat pe mine însumi”.

    6.     De asemenea, nu se abțin, câtuși de puțin, nici de la jurămintele false; dinainte, însuși papa le iartă lipsa de a se abține de la jurămintele viitoare și pedepsele meritate pentru asta.

    7.     Scrierile inspirate de Dumnezeu, de stelele și marii doctori ai Bisericii, Gură-de-Aur, Vasile, Grigore, nu sunt admiși la ei.

    8.     Disprețuiesc chiar și scrierile marelui apostol Paul, pentru că, zic ei, nu era din numărul celor 12, nici martor al lui Cristos; vedenia minunată de pe drumul Damascului, minunatele cuvinte ale lui Cristos adresate apostolului – vas ales – faptul că purta numele și stigmatele lui, înălțarea lui până la al treilea cer, persecuțiile fără măsură suportate pentru Evanghelie și roadele muncii lui, credința atâtor popoare, nimic din toate acestea nu contează pentru ei.

    9.     Este lege pentru ei a-l lăuda pe Dumnezeu doar în trei limbi: latinește, grecește și ebraică, și nu țin cont de celelalte limbi ale popoarelor care au aderat la credință.

     

    II.  Ceremoniile sfinte și alte lucruri asemănătoare

    10.  Ei aduc sacrificiul cu pâine nedospită și aduc astfel calomnie sfântului apostol Petru, pe care-l cinstesc și ei poate, și succesorilor lui, zicând că el le-a transmis această tradiție.

    11.  Nu iau pâine de anumite dimensiuni și nu o rup pentru a o împărți, după cum a făcut Domnul la cina cea de taină; ei folosesc un fel de pâine azimă sub formă de monedă pe care celebrantul o consumă singur, fără să o rupă.

    12.  Fie că celebrantul este un episcop sau preot, doar el se împărtășește cu pâinea oferită ca jertfă, iar celorlalți, clerici sau laici, le dă sacramentul împărtășaniei doar printr-un sărut. Ce fac ei cu cuvintele Mântuitorului: „cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”, fiindcă ei nu participă la împărtășirea cu trupul și sângele lui Cristos, presupunând cazul în care ofranda lor ar fi licită?

    13.  Toți se împărtășesc în Vinerea Sfântă și în ceasul morții; chiar și în aceste ocazii, nu primesc așa-numita pâine azimă consacrată de ei, ci o pâine diferită, obișnuită și care nu a fost folosită la jertfa euharistică. Ei aduc această justificare: „Nu știm cine este vrednic”. Un asemenea răspuns scoate la iveală o altă greșeală, faptul că nu recurg la părinți spirituali; dacă ar recurge la asemenea părinți, nu ar mai ignora cine este vrednic și cine nu.

    14.  Cel ce primește sacramentul împărtășaniei își clătește gura cu apă, apoi scuipă jos și calcă în picioare ce a scuipat. Dacă asta vine de la Cristos, cum am putea trata așa ceva fără teamă? Dacă trebuie să considerăm așa ceva fără teamă, înseamnă că nu vine de la Cristos?

    15.  La ei celebrează Liturghia un singur preot de două sau de trei ori în aceeași zi și pe același altar, sau pe altare diferite, sau diferiți preoți pe același altar, fiecare la rândul lui.

    16.  Ei celebrează Liturghia de dimineață fără să țină cont de ceasul stabilit prin coborârea Duhului Sfânt (cf. Faptele apostolilor 2, 15, Duhul Sfânt a coborât la ceasul al 3-lea, orele 10, de aceea tradiția bizantină, până astăzi, celebrează liturghia doar la ora 10 dimineața).

    17.  Neglijează complet canoanele celebrării sfintei liturghii așa cum le-au stabilit sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură-de-Aur.

    18.  Ei botează doar printr-o scufundare în apă, invocând numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt în așa fel încât gestul pare a fi mai degrabă o spălare a feței.

    19.  Ei botează doar cu apă; umplu cu sare gura neofitului. Îi fac o ungere cu salivă, scuipând mai întâi în căușul palmei lui stângi; apoi, amestecând saliva cu mâna dreaptă o folosesc drept unguent pentru neofiți și nu folosesc uleiul sfințit, conform tradiției sfintei Biserici apostolice.

    20.  Când neofitul este înaintat în vârstă și a căzut în greșeli omenești, îi conferă ungerea cu uleiul sfințit spre iertarea păcatelor; ai zice că îl botează a doua oară.

    21.  Episcopii lor nu celebrează mereu hirotoniri de preoți și episcopi, ci doar de patru ori pe an, la începutul fiecărui anotimp: primăvara, vara, toamna, iarna, în primele lor luni: martie, iunie, septembrie, decembrie. În prima săptămână a lunii martie sau a uneia din lunile amintite, miercurea hirotonesc preoții, diaconii și ceilalți membri ai clerului; sâmbăta episcopii și ceilalți mari preoți; doar în aceste zile ei reduc acțiunea Duhului Sfânt și nu cred în demnitatea celui care primește și a celui care conferă hirotonirile, sau mai degrabă în eficacitatea rugăciunilor, care este cauza, în toată vremea, acțiunii Duhului Sfânt.

    22.  De asemenea, ei nu spun ca noi: „Se botează slujitorul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, prin triplă scufundare în apă, ci ei spun printr-o singură spălare: „Eu te botez cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”.

    23.  Hirotonesc în același timp mai multe persoane episcopi, preoți și diaconi.

    24.  Succesorul papei defunct este înscăunat astfel. Sinodul face alegerea noului papă, apoi este condus lângă papa defunct și i se cere să-i atingă trupul mort; se ia mâna mortului și i se impune peste ceafa celui care este viu. Astfel, zic ei, se transmite ungerea sacră și consacrarea succesorului său, iar acesta celebrează pentru prima dată imediat după intențiile papei defunct care i-a dat consacrarea iar mai apoi celebrează cu toate puterile pontificale ca și cum ar fi fost consacrat în mod valid.

    25.  În timpul postului mare ei celebrează în fiecare zi liturghia întreagă fără să știe ce este aia liturghia înainte-sfințitelor.

    26.  Preoții lor fac ritualuri de purificare și de stropire cu apă sfințită pentru a îndepărta ceea ce îi înspăimântă, devenind astfel sclavii obiceiurilor iudaice.

    27.  Cei mai de seamă dintre episcopii lor, când intră la liturghie, sunt escortați în procesiune de copii îmbrăcați sumar, care merg înaintea lor; îi stropesc cu apă sfințită după care le dă drumul. Ei învață că după această ceremonie acei copii devin virili și sunt scutiți de răni și de înfrângeri în bătălii.

    28.  Pentru a-i da împăcarea cuiva care a fost excomunicat, îl dezbracă până la brâu și, pe pielea goală, îl schingiuiesc, folosind curele sau nuiele; apoi îl retrimit ca fiind împăcat prin asta.

    29.  Cu ocazia solstițiului de vară, ei fac un morman mare cu oase de animale necurate, măgari, câini și altele, și le ard; apoi adună cenușa lor și o pun în apa pe care o folosesc pentru stropirea și sfințirea, după cum cred ei, celor care sunt stropiți.

    30.  La intrarea în postul mare, adică în prima săptămână, miercuri, fiindcă miercurea încep ei postul mare, cu această cenușă amestecată cu apă preoții ung vârful capului, fruntea și fața celor care vin la ceremonie, deoarece ei cred, și-i fac și pe alții să creadă, că astfel sunt ajutați în practica postului și a virtuții. Se mai spune că mai amestecă cu această cenușă și pâinea ce o mănâncă; dacă așa stau lucrurile, ce practică mai abominabilă ar putea exista!

    31.  În duminica Paștelui ei sacrifică un miel și îl aduc gata pregătit la rotisor în sanctuar unde îl depun pe piatra altarului în timpul sfintei liturghii; după ce liturghia s-a terminat, mănâncă carnea mielului la rotisor și ard oasele, păstrând cenușa tot timpul anului; se folosesc de această cenușă pentru a-i prăfui pe cei care doresc, în semn de sfințenie, după cum cred ei.

    32.  Majoritatea sărbătorilor Domnului sunt celebrate la ei în contra-timp și în dezordine fără să țină seama de prescripțiile Părinților.

    33.  Papa și ierarhia acestor oameni dau dezlegare la crime, mărturii false și alte păcate ce se vor săvârși în viitor și în timpurile ce vor veni, ceea ce deschide, celor dezlegați, porțile la orice faptă urâcioasă. Fapt și mai grav este însă că dau dezlegare păcătoșilor pe o perioadă prestabilită, doi sau trei ani de pildă, sau chiar mai mulți, sau mai puțini. Această glumă se referă și la trecut și dezleagă de păcatele săvârșite pe timpul a câțiva ani prestabiliți, sau luni, sau zile, fără a putea justifica normele bisericești după care ei reglementează aceste practici, decât doar cadourile care sunt aduse și cântărite de cei care primesc o asemenea dezlegare ilicită.

    34.  Celebrează căsătorii nule și interzise. Într-adevăr, la ei două surori se pot căsători cu doi frați, iar cel care și-a dat fiica în căsătorie poate lua, din aceeași familie, fiica socrului pentru fiul său sau pentru fratele său, sau pentru o rudă apropiată.

    35.  Ei folosesc cele cinci degete de la o mână pentru a face semnul sfintei cruci pe față.

     

    III. Episcopii, ceilalți membri ai clerului și lucruri asemănătoare

    36.  Căsătoria preoților și a diaconilor este interzisă la ei și interzic să primească împărtășania din mâinile preoților căsătoriți. Dacă bărbați căsătoriți sunt hirotoniți apoi preoți sau diaconi, trebuie să-și părăsească soțiile; în toate ținuturile lor au decretat aceste reguli pentru cei care vor să intre în clericatură; iar cei care nu respectă aceste norme, și mulți sunt cei care păcătuiesc împotriva lor căsătorindu-se a doua oară după moartea primei soții, unii chiar și a treia oară, continuând să exerseze, fără jenă, ministerul preoțesc și diaconesc.

    37.  La ei, unii membri din cler, când păcătuiesc, primind o prietenă de-a lor în pat pe timpul nopții, fără să o vadă și fără să-i vorbească, cred ca nu este un păcat ci un vis și o vedenie în timpul somnului de care nu se cred vinovați.

    38.  Episcopii stârnesc oamenii la luptă și chiar merg în fruntea batalioanelor; își pătează mâinile cu sânge, ucigând sau fiind uciși la rândul lor; devin criminali, ei, discipoli ai lui Cristos, ei, care consacră cu aceleași mâini trupul și sângele Domnului.

    39.  Episcopii se bărbieresc și își tund părul, crezând că astfel ei fac un rit de purificare; în realitate este o tradiție iudaică.

    40.  După moartea lor, episcopii rămân neînmormântați timp de opt zile în vederea obținerii unui profit necuviincios, pentru că enoriașii vin să-i viziteze și le aduc daruri din cele ce au, conform unei tradiții stabilite de ei. Când înmormântează un mort, nu le așază mâinile în formă de cruce pe piept, ci le întind lângă trup și i se astupă toate orificiile cu ceară.

    41.  Transferul episcopilor de la un scaun la altul nu este interzis sub nicio formă la ei.

    42.  Episcopatul se acordă fără jenă pe bază de bani, fie de papa, fie de ceilalți episcopi.

    43.  Dacă un episcop se face vinovat de o greșeală ce ar trebui să se soldeze cu depunerea lui și dacă o recunoaște, papa îl dezleagă de pedeapsa meritată și deseori chiar îi încredințează o episcopie mai importantă; în același fel fac și ceilalți episcopi cu cei din subordinea lor.

    44.  Conform spuselor și credinței lor, papa nu este succesorul lui Petru, ci chiar Petru în persoană; punându-l deasupra lui Petru, aproape îl divinizează și îl proclamă domn al întregii creștinătăți; cer să fie recunoscută prin jurământ această divinizare din partea întregii Biserici ecumenice și a episcopiilor de pretutindeni.

     

    IV. Sfinții, lucrurile sacre și altele asemenea

    45.  Ei o numesc pe Prea-Sfânta Maică a lui Dumnezeu nu Theotokos, ci doar Sfânta Maria, ca Sfânta egipteană sau Sfânta Maria-Magdalena.

    46.  Nu se închină înaintea sfintelor moaște și nu le cinstesc deloc; majoritatea, mai ales episcopii, nu cinstesc nici chiar icoanele, în afară de răstignirea Mântuitorului, dar nici răstignirea, la ei nu este reprezentată prin pictură, ci în relief, ca oricare altă sculptură.

    47.  Nu toți îl cinstesc pe sfântul apostol Paul, fiindcă, zic ei, nu a fost martor ocular al lui Cristos. Acesta este pretextul; în realitate însă ei se simt atacați în Scrisoarea către romani.

    48.  Nu-i numără în rândul sfinților pe Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare și Grigore teologul și nu acceptă, după cum am spus, învățătura lor.

    49.  Nu fac cinstirea sfinților în afară de cei pe care ei îi cred vrednici de ei; refuză cinstirea aproape a tuturor sfinților noștri, marii martiri sau personajele marcante. Marele împărat Constantin, egal apostolilor, care este totuși din regiunile lor și care i-a întărit în credința ortodoxă pe ei și pe păgâni deopotrivă precum și toate popoarele, departe de a fi considerat un sfânt, este respins de ei ca fiind un dușman, deoarece ei susțin că Imperiul Noii Rome aparține în realitate Vechii Rome, a lor.

    50.  Când intră într-o biserică, cad cu fața la pământ și, lipiți de pământ, încep să șușotească; apoi fac semnul crucii pe sol cu un deget și o sărută înainte de a se ridica; așa termină ei rugăciunea și, ridicându-se, calcă în picioare crucea pe care au făcut-o pe sol.

    51.  În timpul postului mare, nu venerează crucea și nici măcar nu o privesc, ci o ascund într-un loc întunecos după ce mai întâi au acoperit-o cu niște pânze. Odată cu crucea, ei ascund și cântul Aleluia, după cum zic ei, într-un recipient, și nu-l mai cântă pe tot timpul postului mare. În sâmbăta sfântă readuc crucea din ascunzătoarea ei, o dezvăluie, ca și cum ar ieși dintr-un mormânt, și o arată mulțimii; de îndată, cu mare bucurie, cu toții intonează Aleluia care poate dura ore în șir, cum la noi durează cântul „Cristos a înviat din morți” în duminica Paștelui.

    52.  În marea duminică a Paștelui, ei fac o reprezentare, în interiorul bisericii, a mormântului dătător de viață al Domnului și Mântuitorului nostru în formă de sarcofag în care așază o statuie a Domnului peste care aruncă haine obișnuite cu care se îmbracă oamenii de obicei. Apoi se apropie de acea statuie și o venerează ca și cum s-ar apropia de mormântul Domnului; apoi fiecare își ia propriile haine pe care le îmbracă așa cum făceau mai înainte, consacrând astfel profanul și profanând sacrul; arată astfel, printr-o scenă vulgară, acest mormânt înaintea căruia se închinau ceva mai devreme, jucându-se cu lucruri care nu sunt de joacă, precum niște copii care făuresc noi case șubrede.

    53.  Pentru ei, în general, masa altarului este obișnuită, la fel ca și fața de masă ce acoperă altarul și după liturghie se folosesc de acel altar ca masă pe care mănâncă, apoi iar ca altar de jertfă.

    54.  Ceea cei ei spun că este trupul lui Cristos, pâinea azimă, când pleacă în călătorie o duc cu ei ca pe niște provizii oarecare în genți pe care le atârnă de-a lungul piciorului sau care sunt atârnate în spate lovindu-se de posterior.

    55.  De altar se poate atinge oricine, indiferent de vârstă, sex, sau grad ierarhic, chiar și în timpul sfintei liturghii. Mai mult, ridică chiar tribunale în interiorul sanctuarului și laici se așază acolo lângă clerici, iar uneori, cu pinteni la încălțări și cu bâte în mâini. Strigă și discută cu glas tare și tot ceea ce se face de obicei în tribunalele publice îndrăznesc să facă în sanctuarul bisericilor, care este interzis de regulă lumii profane; uneori chiar și femei participă la complexul de judecată, atât de tare știu acei oameni pioși să distingă sacrul de profan. Fapt și mai dubios și mai vulgar din partea lor este că lasă accesul în acel spațiu l animale impure – câini, din păcate!, zic – chiar și în timpul celor mai sfinte ceremonii; când vine momentul înălțării sfintelor daruri, câinii se țin la picioarele preoților și încep să-i latre pe cei care intră în biserică și dau din coadă în jurul participanților și celebranților impuri.

    56.  În timpul citirii sfintelor Evanghelii și a celebrării liturghiei, chiar și atunci când sunt aduse înainte sfintele daruri, la ei, cei care vor rămân pe scaune; a rămâne așezat pe tot timpul laudei aduse lui Dumnezeu nu-i deranjează absolut deloc. Dacă-i întrebi de ce rămân așezați, ei vă răspund: pentru a nu arăta dispreț față de Dumnezeu dând din picioare, dacă am rămâne în picioare. Ca și cum a rămâne așezat astfel nu ar fi lipsă de respect față de Dumnezeu, ci un semn de cinstire.

    57.  După împărtășanie, nu rostesc nicio rugăciune de laudă în cinstea Maicii Domnului; mai mult, ei râd de noi și spun, în bătaie de joc, că suntem ca păgânii, primind sfintele daruri după ce am mâncat și am băut pe săturate; așa știu ei să ironizeze despre un lucru foarte respectabil, dar nerespectabil pentru ei, și dau dovadă astfel de lipsă de respect față de Sfânta Născătoare de Dumnezeu;

    58.  Nu este interzis la ei să se intre în biserici cu câini, urși și alte animale impure.

    59.  Îi numesc bogomili pe cei mai credincioși dintre păgâni și mai credincioși decât aceștia sunt, zic ei, armenii pe care-i laudă cu adevărat; puțin le lipsesc să arunce hule împotriva noastră zicându-ne că suntem mai rău decât evreii și sarazinii; ei adoră și sărută cu deosebit respect cartea Legii vechi în uz la evrei.

    60.  Masacrul creștinilor este bine văzut de episcopii lor și mai ales de papa și declară aceste crime un mijloc de mântuire pentru cei ce le săvârșesc.

    61.  Cei dintre ei care mor în războaie sunt declarați mântuiți; în opinia lor ei intră direct în paradis, chiar dacă au murit luptând pentru averi, din dorința de a ucide sau alte excese rele.

    62.  Indiferent de moartea cu care a murit unul dintre ei, pun asta pe seama „riscului, dând acest nume barbar rizico șansei, sorții fixat de destin.

     

    V. Veșmintele sfinte și alte lucruri asemănătoare

    63.  Papa și reprezentanții lui poartă mitră și haine feminine și toate celelalte referindu-se la veșmintele din Legea veche. Iar veșmintele lor liturgice nu sunt făcute din lână, în cinstea lui Cristos jertfit ca un miel, ci din material de in și policrom. Mai poartă și mănuși în fiecare mână în timpul ceremoniilor; pe mănușa mâinii drepte desenează o mână care iese din nori, pe cea din mâna stângă, Mielul lui Dumnezeu.

    64.  Episcopii poartă mereu inelul și susțin că-l poartă ca semn al căsătoriei lor cu Biserica ce le este încredințată, ca propria lor mireasă. Așa gândesc ei despre lucrurile divine în mod necinstit, într-un mod sensibil.

    65.  Toți cei care aparțin clerului regular sau secular poartă haine obișnuite ca toți laicii, din slăbiciune și neseriozitate; la prima vedere nu ne putem da seama cine dintre ei este persoană consacrată și cine nu, fiindcă toți se bărbieresc și arată o față efeminată, dând astfel o contra mărturie: „Sunt vanitoși de rușinea lor”. În timp ce hainele obișnuite sunt făcute din lână, hainele liturgice sunt din in și lin; și aici stabilesc o lege contrară celei a Bisericii catolice. Unii monahi sunt îmbrăcați complet în alb, semn – așa zic ei – al virtuții curăției, iar credincioșii îi numesc „albi”.

     

    VI. Alimentele și alte lucruri asemănătoare

    66.  Ei mănâncă carnea animalelor ștrangulate, moarte (accidental sau de boală) sau omorâte de bestii, precum și sângele și carnea animalelor impure: urși, șacali, broaște țestoase, arici, castori, ciori, corbi, pescăruși, delfini, șobolani și animale chiar mai urâcioase și spurcate, dacă există.

    67.  Eu nu știu ce-i aia săptămâna tyrophagiei, și pe tot timpul ei mănâncă carne și, mai mult, două zile din prima săptămână a posturilor. Ei încep postul de miercuri (miercurea cenușii) și pretind că sunt exact 40 de zile, începând cu acea zi, până în duminica floriilor; astfel, acești postitori conștiincioși numără exact zilele postului mare.

    68.  În timpul postului mare, chiar dacă iau doar o singură masă pe zi, seara mănâncă și beau pește pe săturate și se îmbată; însă faptul de a bea vin toată ziua și în timpul acestor mese unice din timpul postului nu reprezintă o problemă pentru ei, dimpotrivă consideră că sunt sobri făcând astfel și săvârșesc o faptă de pioșenie.

    69.  Sâmbăta și duminica din timpul postului mare ei dau copiilor lor brânză și ouă să mănânce și toți, în Joia Sfântă, întrerup postul, consumând aceleași alimente.

    70.  Pe tot timpul anului ei mănâncă pește în fiecare miercuri și vineri și mănâncă de asemenea carne în fiecare miercuri și uneori și vinerea.

    71.  În fiecare sâmbătă ei postesc și nu mănâncă decât seara fără să se înfrupte cu carne. Chiar dacă Nașterea lui Cristos cade într-o zi de sâmbătă, sau Botezul (Epifania) sau oricare altă sărbătoare mare, nu renunță la acest post.

    72.  Mănâncă în preajma câinilor și urșilor domestici; le dă să lingă farfuriile ce conțin alimentele de pe masă iar apoi mănâncă ei-înșiși din aceleași farfurii.

    73.  Monahii lor consumă grăsimea și șoricul de pe porc ce rămâne pe carne; sub pretextul unei oarecare boli, toți, monahi și laici, mănâncă carne în timpul sfânt al postului mare; iar dacă un monah este consacrat episcop, primește permisiunea să mănânce carne cât dorește.

    74.  Popoarele latine nu au o regulă comună pentru cinstirea postului mare: în Polonia se postește nouă săptămâni, în Italia șase, iar alte popoare: unele opt, altele mai puțin.

    75.  Se spune că unii dintre ei, sub pretext că este bun pentru sănătatea trupului, se spală cu propria urină, iar uneori chiar o beau, ca armenii; ce poate fi mai spurcat?

     

    VIII. Atentatele împotriva locurilor sfinte și lucruri asemănătoare în timpul jafului

    Constantinopolului de către cruciați (1204, cruciada a patra)

    76.  Au dat foc bisericilor, cu miile, a căror frumusețe și dar al Duhului Sfânt ce le locuia erau fără seamăn.

    77.  Din bisericile ce au fost salvate și din ruinele altor biserici au făcut grajduri pentru caii lor.

    78.  Chiar și în sanctuarul sfânt al celei mai mari biserici dedicate Înțelepciunii lui Dumnezeu, „Aghia Sophia”, au introdus măgari pentru a-i încărca cu bunurile ce le furau, iar aceste animale fără rațiune se bălegau și urinau în sanctuarul interzis lucrurilor profane.

    79.  În interiorul aceluiași sanctuar au sacrificat animalele pe care le-au introdus acolo: acestea sunt fapte ce nu pot fi calificate.

    80.  În interiorul aceluiași sanctuar au introdus și o femeie ușuratică; așezându-se ea în locul numit synthronon, îi binecuvânta pe oamenii de față, parodiind astfel gesturile episcopului; în cele din urmă s-a ridicat pentru a dansa și, după ce a luat, cât a putut, în derâdere acel loc sfânt prin dansurile ei, a ieșit: și aceasta este o faptă de-a dreptul incalificabilă.

    81.  Masa altarului din același sanctuar, un lucru rar datorită frumuseții artei și materialului din care era făcut și fiind sfințită prin consacrare, a fost făcută bucăți pe care le-au folosit apoi ca materiale oarecare.

    82.  Unii dintre călăreții lor nobili au intrat călare în acest templu divin iar caii lor au călcat în picioare dalele sacre nechezând și bătând din copite.

    83.  Patene și potire sacre au fost reduse la stadiul de ustensile de distracție în locuri necuvenite și le foloseau la mesele lor, unde erau, din păcate, și câinii lor printre convivi.

    84.  Pâinea și vinul consacrate au fost răsturnate din vasele sfinte și aruncate ca niște gunoaie.

    85.  Cu materialul vaselor sfinte din aur și argint și-au făurit centuri, bucle necuviincioase pentru pantaloni, pinteni pentru încălțările lor, iar pentru concubinele lor au făurit inele, coliere, cercei și multe alte bijuterii pentru picioare.

    86.  Fețele de altar, ornamentele divine, veșmintele preoțești și episcopale au fost schimbate în haine și podoabe pentru bărbați și femei, în covorașe pentru șaua calului, în mantii pentru acoperirea cailor lor.

    87.  Dale sacre din marmură și chiar marmura folosită la construirea altarului, precum și stâlpii din biserică nu s-au sinchisit să le arunce în stradă și le-au folosit la tot felul de lucrări.

    88.  Moaște sfinte au fost aruncate din cutiile lor prețioase în locuri profane, ca niște obiecte oarecare.

    89.  La ospiciul Sfântul-Samson au adus un iconostas acoperit cu reprezentări sacre pe care l-au găurit pentru a-l așeza în ceea ce ei numesc „convent” (adică toaletă), astfel încât prin aceste găuri – lucru greu de imaginat – bolnavii, din păcate!, își făceau nevoile.

    90.  Imaginile sfinților au fost, unele arse, altele călcate în picioare, altele măcelărite cu securea și aruncate în depozitele de lemne ca să fie folosite drept combustibil pentru foc, altele au fost introduse ca decorațiuni prin case, altele au fost folosite drept scaune; unele au fost pironite pe parchetul din camere sau folosite ca staule pentru despărțirea cailor, din păcate!

    91.  Preoții și episcopii lor au fost deseori văzuți în timp ce călcau în picioare, în timpul ceremoniilor, sfintele imagini ce se aflau sub picioarele lor.

    92.  Au devastat mormintele sfinților sau a altor personaje, împărați și împărătese; au dezvăluit secretele naturii și jefuit mormintele în care se afla aur și argint, au furat până și ultimele veșminte; au cărat pe umerii lor mormântul împăratului Constantin cel Mare care este sfânt.

    93.  În biserici și până la picioarele altarelor au omorât mulți dintre ai noștri, clerici și laici, care se refugiaseră în locuri sfinte, considerându-le inviolabile.

    94.  Un episcop, echipat ca un războinic și care ținea crucea cu două mâini ca pe un steag, călărea în fruntea lor în bătălia împotriva acestui oraș, Constantinopol, în timpul bătăliei și înfăptuirii acelor acte de barbarie săvârșite de soldații lor. Când celebrau, acești episcopi erau escortați de băieți îmbrăcați sumar, după cum am spus mai sus.

    95.  Un cardinal, intrând în biserica Arhanghelului la Anaplous, a mânjit cu var în acest lăcaș mai multe icoane ale sfinților; apoi a aruncat moaștele sfinților în marea din apropiere, cu intenția de a le recupera pe urmă.

    96.  Ce să mai spun despre violurile tinerelor fecioare și ale monahiilor consacrate, adulterele, luarea ca sclavi a copiilor nobili și liberi, vânzarea lor la străini, mai ales sarazinilor, pentru motive, din păcate!, de necrezut și pentru ca acești negri traficanți să câștige sume mari.

    97.  Lăsăm la o parte nedreptatea împotriva acestor oameni care nu s-au sinchisit cu nimic și care erau și creștini pe deasupra deoarece ei-înșiși făceau mărturisire de credință creștină; au venit din țări îndepărtate pentru a arde, a masacra, a jefui până la ultimele bunuri pe cei care trăiau aici, în așa fel încât acești oameni nu aveau dinaintea ochilor decât o viața ceva mai blândă decât moartea celor care erau masacrați pe câmpul de bătălie, având parte astfel de o moarte prelungită. La ce-mi folosește să enumăr acum toate acele lucruri incredibile, deoarece ceea ce am spus până acum este suficient pentru a arăta cruzimea lor?

    98.  Cu ocazia acestor fapte urâte săvârșite de armatele lor împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor, nicio sancțiune nu a fost luată din partea Sfintei Biserici împotriva acestor răufăcători; dimpotrivă. Noi putem spune în concluzie că ierarhia favorizează asemenea incidente și cade astfel sub aceeași acuzație.

     

    VIII. Raporturile cu ceilalți eretici

    99.  Membrii Bisericii latine sunt în acord uneori cu unele puncte de credință ale ereticilor recunoscute și condamnate în trecut; amintesc aici cele mai importante. Întâi de toate păstrează de la evrei mai multe erori, cum ar fi: pâinea azimă, mâncarea mielului, faptul că episcopii se bărbieresc și se tund, aproape ținerea sabatului, băile de purificare și stropirile cu apă sfințită, veșmintele pontificale, etc.

    100.       Apoi țin mai multe tradiții provenite de la armeni: ca ei, folosesc pâine azimă, mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei și în prima săptămână din postul mare; consumă ouă, lapte și brânză sâmbăta și duminica din postul mare; celebrează sărbătorile Domnului contra timpului (armenii celebrează, într-adevăr, Buna-Vestire pe 5 ianuarie, dimineața, iar Nașterea lui Cristos în seara aceleași zile, apoi, pe 6 ianuarie, Botezul Domnului, cu convingerea că Domnul s-a întrupat în aparență și nu în realitate, conform învățăturii lui Mani hulitorul); arată dispreț față de Maica Domnului prin felul în care o numesc (armenii, într-adevăr, aduc hulă împotriva Domnului zicând că el a trecut prin Fecioara Maria ca apa printr-un canal, conform învățăturii lui Valentin; de aceea minimalizează rolul celei care este deasupra Cherubinilor și nu cântă de obicei cântul ei, care se află în Evanghelia după sfântul Luca, având în acest sens ca învățător pe Nestorius); nu folosesc pentru botezul lor uleiul sfințit (după cum armenii, în loc de ulei sfințit, folosesc în mod greșit, unt sau ulei de susan); nu pun apă în prețiosul sânge, este ceea ce fac armenii din teama de a nu mărturisi în egală măsură divinitatea și umanitatea lui Cristos. Într-adevăr, ei cred, ca monofiziții, firea unică a lui Cristos după întrupare; mai mult, propun ca dogmă, în continuitatea învățăturii lui Paul de Samosata și Nestorius, că Domnul este doar un simplu om. De aici și ofranda cu pâine azimă, pentru ca nu cumva să se deducă în niciun fel că Omul-Dumnezeu este dublu și că partea umană asumată ar fi dotată cu suflet și inteligență; ei refuză azima ca simbol al sufletului și sarea ca simbol al inteligenței, zicând, ca Apolinarie, că trupul Domnului a primit ipostasul divin fiind privat de suflet și inteligență. De aceea ei fac semnul crucii cu un singur deget pe față pentru a semnifica unica fire a Răstignitului. La fel cum latinii pretind, în mod eronat, că sfântul apostol Petru și Părinții le-au transmis tradiția pâinii azimă, tot la fel și armenii spun că sfântul Grigore, sfântul doctor al Armeniei, le-a transmis învățătura lor referitoare la azimă și la potirul sângelui în care nu se adaugă apă, deoarece, zic ei, Cristos însuși a dat discipolilor săi, în timpul Cinei de taină, azimă și un potir fără amestec cu apă. Ei nu înțeleg faptul că astăzi Biserica celebrează ritul sângelui și apei ieșite din coasta Domnului și că Evangheliile nu spun explicit că vinul de la Cina cea de taină era cu desăvârșire fără amestec de apă. Tot armenii, ca și latinii, nu-și bat capul prea tare cu participarea la sfânta împărtășanie așa cum se face la noi, ci le este indiferentă participarea sau nu. Tot ei, în Vinerea sfântă, ascund sfânta cruce și după ce au ținut-o ascunsă până în duminica solemnă a Învierii, dis-de-dimineața acelei zile, o caută într-o parte și în alta, iar după ce au găsit-o, o expun spre venerație.

    101.       În unele puncte, latinii cad în aceleași erori ca iacobiții, numiți astfel din cauza unui anume monah Iacob. Aceștia susțin indiferența față de venerația adusă icoanelor; atunci când se întâmplă să facă un gest de venerație, nu le sărută, ci le ating doar cu un singur deget iar apoi sărută acel deget. Tot la fel cu un singur deget trasează semnul crucii pe față, ducând mâna de la stânga spre dreapta; mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei; nu amestecă apa cu vinul sfintei jertfe.

    102.       Tot la fel fac și Chatzizarii. Aceștia postesc câteva zile înaintea duminicii Apocreo și, sâmbăta și duminica din postul mare consumă ouă, lapte și brânză. Folosesc și ei pâinea azimă. Acest nume „Chatzizari” este dat celor care adoră crucea (chatzi este numele crucii la ei) și cred că crucea este mai puternică decât Cristos, fiindcă, zic ei, ea l-a învins pe Cristos; de aceea ei bat un cui în mijlocul crucii; de asemenea, ei sunt theopaschiști și monofiziți și se opun cu desăvârșire cultului sfintelor icoane.

    103.       În aceste condiții, latinii care au aceste puncte în comun cu ei și care falsifică de câte ori este nevoie tradiția apostolilor și a Părinților, cum mai pot ei rămâne în stricta observație? Printre alte canoane, Părinții au specificat și ceea ce urmează: cei care nu se conformează preceptelor stabilite și care nu respectă deciziile conciliare, ci se îndepărtează, chiar și puțin, sunt considerați eretici și supuși anatemei. Iar dacă cea mai mică abatere este tratată astfel, ce să mai spunem despre acele abateri grave?

    104.       Într-adevăr, istoricii dinaintea noastră spun că Papa însuși și creștinii din Occident, de dincolo de golful Ioniei, italienii, lombarzii, francii numiți și germanici, amalfitanii, venețienii și alții, sunt cu toții în afara Bisericii catolice de multă vreme și străini tradițiilor evanghelice și apostolice; au ajuns astfel, după cum spune istoria, din cauza tradițiilor barbare și anormale pe care le-au preluat de la ei; astfel s-au născut toate ereziile la ei. Tribul vandalilor, altă dată, a răsturnat puterea Romei și i-au dezrădăcinat pe romanii din trecut, și, deoarece sunt în acord cu anumite erezii, din cază că erau arieni, nestorieni, macedonieni și poate mai mult decât atât, au implantat la Roma ereziile lor pe care francii și germanicii le-au primit ca moștenire; de atunci ele s-au extins, dând naștere la multe alte erezii. În realitate, cei din Campania și din Albania nu sunt diferiți de grecii din antichitate în felul în care arată respect față de religie și obiceiuri; doar calabrezii au rămas, de la începuturi, creștini ortodocși.

     

    Jean Darrouzès, „Le mémoire de Constantin Stilbès contre les Latins”, in : Revue des études byzantines, 1963, vol. 21 (1), p. 50-100.


    votre commentaire


    Suivre le flux RSS des articles de cette rubrique
    Suivre le flux RSS des commentaires de cette rubrique