• Până în 1054, dar mai cu seamă după această dată, Bisericile din Răsărit și din Apus au căutat mereu noi motive "întemeiate" pentru a rupe comuniunea dintre ele și a justifica propriile ei tradiții ca fiind cele adevărate și conforme cu moștenirea primită de la Apostoli și de la Sfinții Părinți. În secolul al XIII-lea, un diacon, slujitor în biserica "Sfânta Sofia" din Constantinopol, Constantin Stibles, sintetizează acuzele bizantinilor la adresa latinilor într-o lucrare intitulată: Memorii împotriva Bisericii latine. Mare cărturar al vremii, acest diacon a fost însărcinat de episcopul Constantinopolului, Gheorghe Xiphilin, să țină cursuri pe teme și cărți biblice. În cele din urmă devine monah, sub numele de Chiril, și mai apoi urcă pe scaunul metropolitan din Cyzic. După cea de-a patra cruciadă, 1204, abandonează scaunul său episcopal și stârnește o aprigă polemică împotriva Imperiului și Bisericii latine. Lucrările lui, în particular Memoriile, sunt des folosite de-a lungul istoriei de bizantini pentru a-i acuza pe latini și a-i considera eretici și nevrednici de numele de creștini. Trebuie știut faptul că după predica sfinților Petru și Paul la Roma, creștinismul se dezvoltă în două direcții, fiind inserat în două tradiții politice diferite: bizantină și latină. Fiecare parte a împrumutat de la sistemul politic și din tradițiile specifice elemente pe care a încercat să le incultureze și să le facă compatibile cu religia creștină: limba, portul, tradițiile populare, credințele religioase, filosofia, etc. Fotie al Constantinopolului semnalase deja câteva asemenea diferențe pe care le punea pe seama unei interpretări eronate a creștinismului de partea latină. Constantin Stilbes, șocat de ororile produse de cea de-a patra cruciadă la Constantinopol și de masacrul la care a fost martor, sintetizează toate aceste diferențe dintre Orient și Occident și le pune pe seama ereziei sau a unei înțelegeri greșite din partea latinilor a creștinismului și a rânduielilor stabilite dea lungul vremii în concilii ecumenice.

     

    Constantin Stilbes, fost mitropolit de Cyzic, Chiril

    Acuzele aduse Bisericii latine referitor la:

    dogme, Scriptură și multe alte puncte

     

    I.              Dogmele, Scripturile și alte lucruri asemănătoare

    1.     Duhul Sfânt, zic ei, nu purcede doar de la Tatăl, ci și de la Fiul și înscriu, în mod fraudulos, aceste cuvinte în Simbolul sfintei noastre credințe.

    2.     La formula „singur sfânt, singur Domn Isus Cristos spre slava lui Dumnezeu” ei mai adaugă „prin Duhul Sfânt”.

    3.     Ei nu scriu: „un pic de drojdie face să crească tot aluatul”, ci corup și aici textul în așa fel încât exclud definitiv pâinea dospită.

    4.     Sfintele canoane și sfintele Scripturi le sunt aproape necunoscute: ei spun că legea și canonul, pentru ei, este ceea ce poruncește papa, papă care există și trăiește astăzi; însă decretele celor care au părăsit această viață, fie ei Apostoli sau Sfinți Părinți, au murit odată cu ei, așa gândesc ei.

    5.     Ei susțin că jurămintele nu sunt interzise și de aceea fac abuz ca să le facă și mai neînsemnate, fără să țină cont de porunca Evangheliei care spune că nu trebuie să juri; Dumnezeu, zic ei, jură, de pildă: „am jurat lui David” și „am jurat pe mine însumi”.

    6.     De asemenea, nu se abțin, câtuși de puțin, nici de la jurămintele false; dinainte, însuși papa le iartă lipsa de a se abține de la jurămintele viitoare și pedepsele meritate pentru asta.

    7.     Scrierile inspirate de Dumnezeu, de stelele și marii doctori ai Bisericii, Gură-de-Aur, Vasile, Grigore, nu sunt admiși la ei.

    8.     Disprețuiesc chiar și scrierile marelui apostol Paul, pentru că, zic ei, nu era din numărul celor 12, nici martor al lui Cristos; vedenia minunată de pe drumul Damascului, minunatele cuvinte ale lui Cristos adresate apostolului – vas ales – faptul că purta numele și stigmatele lui, înălțarea lui până la al treilea cer, persecuțiile fără măsură suportate pentru Evanghelie și roadele muncii lui, credința atâtor popoare, nimic din toate acestea nu contează pentru ei.

    9.     Este lege pentru ei a-l lăuda pe Dumnezeu doar în trei limbi: latinește, grecește și ebraică, și nu țin cont de celelalte limbi ale popoarelor care au aderat la credință.

     

    II.  Ceremoniile sfinte și alte lucruri asemănătoare

    10.  Ei aduc sacrificiul cu pâine nedospită și aduc astfel calomnie sfântului apostol Petru, pe care-l cinstesc și ei poate, și succesorilor lui, zicând că el le-a transmis această tradiție.

    11.  Nu iau pâine de anumite dimensiuni și nu o rup pentru a o împărți, după cum a făcut Domnul la cina cea de taină; ei folosesc un fel de pâine azimă sub formă de monedă pe care celebrantul o consumă singur, fără să o rupă.

    12.  Fie că celebrantul este un episcop sau preot, doar el se împărtășește cu pâinea oferită ca jertfă, iar celorlalți, clerici sau laici, le dă sacramentul împărtășaniei doar printr-un sărut. Ce fac ei cu cuvintele Mântuitorului: „cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”, fiindcă ei nu participă la împărtășirea cu trupul și sângele lui Cristos, presupunând cazul în care ofranda lor ar fi licită?

    13.  Toți se împărtășesc în Vinerea Sfântă și în ceasul morții; chiar și în aceste ocazii, nu primesc așa-numita pâine azimă consacrată de ei, ci o pâine diferită, obișnuită și care nu a fost folosită la jertfa euharistică. Ei aduc această justificare: „Nu știm cine este vrednic”. Un asemenea răspuns scoate la iveală o altă greșeală, faptul că nu recurg la părinți spirituali; dacă ar recurge la asemenea părinți, nu ar mai ignora cine este vrednic și cine nu.

    14.  Cel ce primește sacramentul împărtășaniei își clătește gura cu apă, apoi scuipă jos și calcă în picioare ce a scuipat. Dacă asta vine de la Cristos, cum am putea trata așa ceva fără teamă? Dacă trebuie să considerăm așa ceva fără teamă, înseamnă că nu vine de la Cristos?

    15.  La ei celebrează Liturghia un singur preot de două sau de trei ori în aceeași zi și pe același altar, sau pe altare diferite, sau diferiți preoți pe același altar, fiecare la rândul lui.

    16.  Ei celebrează Liturghia de dimineață fără să țină cont de ceasul stabilit prin coborârea Duhului Sfânt (cf. Faptele apostolilor 2, 15, Duhul Sfânt a coborât la ceasul al 3-lea, orele 10, de aceea tradiția bizantină, până astăzi, celebrează liturghia doar la ora 10 dimineața).

    17.  Neglijează complet canoanele celebrării sfintei liturghii așa cum le-au stabilit sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură-de-Aur.

    18.  Ei botează doar printr-o scufundare în apă, invocând numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt în așa fel încât gestul pare a fi mai degrabă o spălare a feței.

    19.  Ei botează doar cu apă; umplu cu sare gura neofitului. Îi fac o ungere cu salivă, scuipând mai întâi în căușul palmei lui stângi; apoi, amestecând saliva cu mâna dreaptă o folosesc drept unguent pentru neofiți și nu folosesc uleiul sfințit, conform tradiției sfintei Biserici apostolice.

    20.  Când neofitul este înaintat în vârstă și a căzut în greșeli omenești, îi conferă ungerea cu uleiul sfințit spre iertarea păcatelor; ai zice că îl botează a doua oară.

    21.  Episcopii lor nu celebrează mereu hirotoniri de preoți și episcopi, ci doar de patru ori pe an, la începutul fiecărui anotimp: primăvara, vara, toamna, iarna, în primele lor luni: martie, iunie, septembrie, decembrie. În prima săptămână a lunii martie sau a uneia din lunile amintite, miercurea hirotonesc preoții, diaconii și ceilalți membri ai clerului; sâmbăta episcopii și ceilalți mari preoți; doar în aceste zile ei reduc acțiunea Duhului Sfânt și nu cred în demnitatea celui care primește și a celui care conferă hirotonirile, sau mai degrabă în eficacitatea rugăciunilor, care este cauza, în toată vremea, acțiunii Duhului Sfânt.

    22.  De asemenea, ei nu spun ca noi: „Se botează slujitorul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, prin triplă scufundare în apă, ci ei spun printr-o singură spălare: „Eu te botez cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”.

    23.  Hirotonesc în același timp mai multe persoane episcopi, preoți și diaconi.

    24.  Succesorul papei defunct este înscăunat astfel. Sinodul face alegerea noului papă, apoi este condus lângă papa defunct și i se cere să-i atingă trupul mort; se ia mâna mortului și i se impune peste ceafa celui care este viu. Astfel, zic ei, se transmite ungerea sacră și consacrarea succesorului său, iar acesta celebrează pentru prima dată imediat după intențiile papei defunct care i-a dat consacrarea iar mai apoi celebrează cu toate puterile pontificale ca și cum ar fi fost consacrat în mod valid.

    25.  În timpul postului mare ei celebrează în fiecare zi liturghia întreagă fără să știe ce este aia liturghia înainte-sfințitelor.

    26.  Preoții lor fac ritualuri de purificare și de stropire cu apă sfințită pentru a îndepărta ceea ce îi înspăimântă, devenind astfel sclavii obiceiurilor iudaice.

    27.  Cei mai de seamă dintre episcopii lor, când intră la liturghie, sunt escortați în procesiune de copii îmbrăcați sumar, care merg înaintea lor; îi stropesc cu apă sfințită după care le dă drumul. Ei învață că după această ceremonie acei copii devin virili și sunt scutiți de răni și de înfrângeri în bătălii.

    28.  Pentru a-i da împăcarea cuiva care a fost excomunicat, îl dezbracă până la brâu și, pe pielea goală, îl schingiuiesc, folosind curele sau nuiele; apoi îl retrimit ca fiind împăcat prin asta.

    29.  Cu ocazia solstițiului de vară, ei fac un morman mare cu oase de animale necurate, măgari, câini și altele, și le ard; apoi adună cenușa lor și o pun în apa pe care o folosesc pentru stropirea și sfințirea, după cum cred ei, celor care sunt stropiți.

    30.  La intrarea în postul mare, adică în prima săptămână, miercuri, fiindcă miercurea încep ei postul mare, cu această cenușă amestecată cu apă preoții ung vârful capului, fruntea și fața celor care vin la ceremonie, deoarece ei cred, și-i fac și pe alții să creadă, că astfel sunt ajutați în practica postului și a virtuții. Se mai spune că mai amestecă cu această cenușă și pâinea ce o mănâncă; dacă așa stau lucrurile, ce practică mai abominabilă ar putea exista!

    31.  În duminica Paștelui ei sacrifică un miel și îl aduc gata pregătit la rotisor în sanctuar unde îl depun pe piatra altarului în timpul sfintei liturghii; după ce liturghia s-a terminat, mănâncă carnea mielului la rotisor și ard oasele, păstrând cenușa tot timpul anului; se folosesc de această cenușă pentru a-i prăfui pe cei care doresc, în semn de sfințenie, după cum cred ei.

    32.  Majoritatea sărbătorilor Domnului sunt celebrate la ei în contra-timp și în dezordine fără să țină seama de prescripțiile Părinților.

    33.  Papa și ierarhia acestor oameni dau dezlegare la crime, mărturii false și alte păcate ce se vor săvârși în viitor și în timpurile ce vor veni, ceea ce deschide, celor dezlegați, porțile la orice faptă urâcioasă. Fapt și mai grav este însă că dau dezlegare păcătoșilor pe o perioadă prestabilită, doi sau trei ani de pildă, sau chiar mai mulți, sau mai puțini. Această glumă se referă și la trecut și dezleagă de păcatele săvârșite pe timpul a câțiva ani prestabiliți, sau luni, sau zile, fără a putea justifica normele bisericești după care ei reglementează aceste practici, decât doar cadourile care sunt aduse și cântărite de cei care primesc o asemenea dezlegare ilicită.

    34.  Celebrează căsătorii nule și interzise. Într-adevăr, la ei două surori se pot căsători cu doi frați, iar cel care și-a dat fiica în căsătorie poate lua, din aceeași familie, fiica socrului pentru fiul său sau pentru fratele său, sau pentru o rudă apropiată.

    35.  Ei folosesc cele cinci degete de la o mână pentru a face semnul sfintei cruci pe față.

     

    III. Episcopii, ceilalți membri ai clerului și lucruri asemănătoare

    36.  Căsătoria preoților și a diaconilor este interzisă la ei și interzic să primească împărtășania din mâinile preoților căsătoriți. Dacă bărbați căsătoriți sunt hirotoniți apoi preoți sau diaconi, trebuie să-și părăsească soțiile; în toate ținuturile lor au decretat aceste reguli pentru cei care vor să intre în clericatură; iar cei care nu respectă aceste norme, și mulți sunt cei care păcătuiesc împotriva lor căsătorindu-se a doua oară după moartea primei soții, unii chiar și a treia oară, continuând să exerseze, fără jenă, ministerul preoțesc și diaconesc.

    37.  La ei, unii membri din cler, când păcătuiesc, primind o prietenă de-a lor în pat pe timpul nopții, fără să o vadă și fără să-i vorbească, cred ca nu este un păcat ci un vis și o vedenie în timpul somnului de care nu se cred vinovați.

    38.  Episcopii stârnesc oamenii la luptă și chiar merg în fruntea batalioanelor; își pătează mâinile cu sânge, ucigând sau fiind uciși la rândul lor; devin criminali, ei, discipoli ai lui Cristos, ei, care consacră cu aceleași mâini trupul și sângele Domnului.

    39.  Episcopii se bărbieresc și își tund părul, crezând că astfel ei fac un rit de purificare; în realitate este o tradiție iudaică.

    40.  După moartea lor, episcopii rămân neînmormântați timp de opt zile în vederea obținerii unui profit necuviincios, pentru că enoriașii vin să-i viziteze și le aduc daruri din cele ce au, conform unei tradiții stabilite de ei. Când înmormântează un mort, nu le așază mâinile în formă de cruce pe piept, ci le întind lângă trup și i se astupă toate orificiile cu ceară.

    41.  Transferul episcopilor de la un scaun la altul nu este interzis sub nicio formă la ei.

    42.  Episcopatul se acordă fără jenă pe bază de bani, fie de papa, fie de ceilalți episcopi.

    43.  Dacă un episcop se face vinovat de o greșeală ce ar trebui să se soldeze cu depunerea lui și dacă o recunoaște, papa îl dezleagă de pedeapsa meritată și deseori chiar îi încredințează o episcopie mai importantă; în același fel fac și ceilalți episcopi cu cei din subordinea lor.

    44.  Conform spuselor și credinței lor, papa nu este succesorul lui Petru, ci chiar Petru în persoană; punându-l deasupra lui Petru, aproape îl divinizează și îl proclamă domn al întregii creștinătăți; cer să fie recunoscută prin jurământ această divinizare din partea întregii Biserici ecumenice și a episcopiilor de pretutindeni.

     

    IV. Sfinții, lucrurile sacre și altele asemenea

    45.  Ei o numesc pe Prea-Sfânta Maică a lui Dumnezeu nu Theotokos, ci doar Sfânta Maria, ca Sfânta egipteană sau Sfânta Maria-Magdalena.

    46.  Nu se închină înaintea sfintelor moaște și nu le cinstesc deloc; majoritatea, mai ales episcopii, nu cinstesc nici chiar icoanele, în afară de răstignirea Mântuitorului, dar nici răstignirea, la ei nu este reprezentată prin pictură, ci în relief, ca oricare altă sculptură.

    47.  Nu toți îl cinstesc pe sfântul apostol Paul, fiindcă, zic ei, nu a fost martor ocular al lui Cristos. Acesta este pretextul; în realitate însă ei se simt atacați în Scrisoarea către romani.

    48.  Nu-i numără în rândul sfinților pe Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare și Grigore teologul și nu acceptă, după cum am spus, învățătura lor.

    49.  Nu fac cinstirea sfinților în afară de cei pe care ei îi cred vrednici de ei; refuză cinstirea aproape a tuturor sfinților noștri, marii martiri sau personajele marcante. Marele împărat Constantin, egal apostolilor, care este totuși din regiunile lor și care i-a întărit în credința ortodoxă pe ei și pe păgâni deopotrivă precum și toate popoarele, departe de a fi considerat un sfânt, este respins de ei ca fiind un dușman, deoarece ei susțin că Imperiul Noii Rome aparține în realitate Vechii Rome, a lor.

    50.  Când intră într-o biserică, cad cu fața la pământ și, lipiți de pământ, încep să șușotească; apoi fac semnul crucii pe sol cu un deget și o sărută înainte de a se ridica; așa termină ei rugăciunea și, ridicându-se, calcă în picioare crucea pe care au făcut-o pe sol.

    51.  În timpul postului mare, nu venerează crucea și nici măcar nu o privesc, ci o ascund într-un loc întunecos după ce mai întâi au acoperit-o cu niște pânze. Odată cu crucea, ei ascund și cântul Aleluia, după cum zic ei, într-un recipient, și nu-l mai cântă pe tot timpul postului mare. În sâmbăta sfântă readuc crucea din ascunzătoarea ei, o dezvăluie, ca și cum ar ieși dintr-un mormânt, și o arată mulțimii; de îndată, cu mare bucurie, cu toții intonează Aleluia care poate dura ore în șir, cum la noi durează cântul „Cristos a înviat din morți” în duminica Paștelui.

    52.  În marea duminică a Paștelui, ei fac o reprezentare, în interiorul bisericii, a mormântului dătător de viață al Domnului și Mântuitorului nostru în formă de sarcofag în care așază o statuie a Domnului peste care aruncă haine obișnuite cu care se îmbracă oamenii de obicei. Apoi se apropie de acea statuie și o venerează ca și cum s-ar apropia de mormântul Domnului; apoi fiecare își ia propriile haine pe care le îmbracă așa cum făceau mai înainte, consacrând astfel profanul și profanând sacrul; arată astfel, printr-o scenă vulgară, acest mormânt înaintea căruia se închinau ceva mai devreme, jucându-se cu lucruri care nu sunt de joacă, precum niște copii care făuresc noi case șubrede.

    53.  Pentru ei, în general, masa altarului este obișnuită, la fel ca și fața de masă ce acoperă altarul și după liturghie se folosesc de acel altar ca masă pe care mănâncă, apoi iar ca altar de jertfă.

    54.  Ceea cei ei spun că este trupul lui Cristos, pâinea azimă, când pleacă în călătorie o duc cu ei ca pe niște provizii oarecare în genți pe care le atârnă de-a lungul piciorului sau care sunt atârnate în spate lovindu-se de posterior.

    55.  De altar se poate atinge oricine, indiferent de vârstă, sex, sau grad ierarhic, chiar și în timpul sfintei liturghii. Mai mult, ridică chiar tribunale în interiorul sanctuarului și laici se așază acolo lângă clerici, iar uneori, cu pinteni la încălțări și cu bâte în mâini. Strigă și discută cu glas tare și tot ceea ce se face de obicei în tribunalele publice îndrăznesc să facă în sanctuarul bisericilor, care este interzis de regulă lumii profane; uneori chiar și femei participă la complexul de judecată, atât de tare știu acei oameni pioși să distingă sacrul de profan. Fapt și mai dubios și mai vulgar din partea lor este că lasă accesul în acel spațiu l animale impure – câini, din păcate!, zic – chiar și în timpul celor mai sfinte ceremonii; când vine momentul înălțării sfintelor daruri, câinii se țin la picioarele preoților și încep să-i latre pe cei care intră în biserică și dau din coadă în jurul participanților și celebranților impuri.

    56.  În timpul citirii sfintelor Evanghelii și a celebrării liturghiei, chiar și atunci când sunt aduse înainte sfintele daruri, la ei, cei care vor rămân pe scaune; a rămâne așezat pe tot timpul laudei aduse lui Dumnezeu nu-i deranjează absolut deloc. Dacă-i întrebi de ce rămân așezați, ei vă răspund: pentru a nu arăta dispreț față de Dumnezeu dând din picioare, dacă am rămâne în picioare. Ca și cum a rămâne așezat astfel nu ar fi lipsă de respect față de Dumnezeu, ci un semn de cinstire.

    57.  După împărtășanie, nu rostesc nicio rugăciune de laudă în cinstea Maicii Domnului; mai mult, ei râd de noi și spun, în bătaie de joc, că suntem ca păgânii, primind sfintele daruri după ce am mâncat și am băut pe săturate; așa știu ei să ironizeze despre un lucru foarte respectabil, dar nerespectabil pentru ei, și dau dovadă astfel de lipsă de respect față de Sfânta Născătoare de Dumnezeu;

    58.  Nu este interzis la ei să se intre în biserici cu câini, urși și alte animale impure.

    59.  Îi numesc bogomili pe cei mai credincioși dintre păgâni și mai credincioși decât aceștia sunt, zic ei, armenii pe care-i laudă cu adevărat; puțin le lipsesc să arunce hule împotriva noastră zicându-ne că suntem mai rău decât evreii și sarazinii; ei adoră și sărută cu deosebit respect cartea Legii vechi în uz la evrei.

    60.  Masacrul creștinilor este bine văzut de episcopii lor și mai ales de papa și declară aceste crime un mijloc de mântuire pentru cei ce le săvârșesc.

    61.  Cei dintre ei care mor în războaie sunt declarați mântuiți; în opinia lor ei intră direct în paradis, chiar dacă au murit luptând pentru averi, din dorința de a ucide sau alte excese rele.

    62.  Indiferent de moartea cu care a murit unul dintre ei, pun asta pe seama „riscului, dând acest nume barbar rizico șansei, sorții fixat de destin.

     

    V. Veșmintele sfinte și alte lucruri asemănătoare

    63.  Papa și reprezentanții lui poartă mitră și haine feminine și toate celelalte referindu-se la veșmintele din Legea veche. Iar veșmintele lor liturgice nu sunt făcute din lână, în cinstea lui Cristos jertfit ca un miel, ci din material de in și policrom. Mai poartă și mănuși în fiecare mână în timpul ceremoniilor; pe mănușa mâinii drepte desenează o mână care iese din nori, pe cea din mâna stângă, Mielul lui Dumnezeu.

    64.  Episcopii poartă mereu inelul și susțin că-l poartă ca semn al căsătoriei lor cu Biserica ce le este încredințată, ca propria lor mireasă. Așa gândesc ei despre lucrurile divine în mod necinstit, într-un mod sensibil.

    65.  Toți cei care aparțin clerului regular sau secular poartă haine obișnuite ca toți laicii, din slăbiciune și neseriozitate; la prima vedere nu ne putem da seama cine dintre ei este persoană consacrată și cine nu, fiindcă toți se bărbieresc și arată o față efeminată, dând astfel o contra mărturie: „Sunt vanitoși de rușinea lor”. În timp ce hainele obișnuite sunt făcute din lână, hainele liturgice sunt din in și lin; și aici stabilesc o lege contrară celei a Bisericii catolice. Unii monahi sunt îmbrăcați complet în alb, semn – așa zic ei – al virtuții curăției, iar credincioșii îi numesc „albi”.

     

    VI. Alimentele și alte lucruri asemănătoare

    66.  Ei mănâncă carnea animalelor ștrangulate, moarte (accidental sau de boală) sau omorâte de bestii, precum și sângele și carnea animalelor impure: urși, șacali, broaște țestoase, arici, castori, ciori, corbi, pescăruși, delfini, șobolani și animale chiar mai urâcioase și spurcate, dacă există.

    67.  Eu nu știu ce-i aia săptămâna tyrophagiei, și pe tot timpul ei mănâncă carne și, mai mult, două zile din prima săptămână a posturilor. Ei încep postul de miercuri (miercurea cenușii) și pretind că sunt exact 40 de zile, începând cu acea zi, până în duminica floriilor; astfel, acești postitori conștiincioși numără exact zilele postului mare.

    68.  În timpul postului mare, chiar dacă iau doar o singură masă pe zi, seara mănâncă și beau pește pe săturate și se îmbată; însă faptul de a bea vin toată ziua și în timpul acestor mese unice din timpul postului nu reprezintă o problemă pentru ei, dimpotrivă consideră că sunt sobri făcând astfel și săvârșesc o faptă de pioșenie.

    69.  Sâmbăta și duminica din timpul postului mare ei dau copiilor lor brânză și ouă să mănânce și toți, în Joia Sfântă, întrerup postul, consumând aceleași alimente.

    70.  Pe tot timpul anului ei mănâncă pește în fiecare miercuri și vineri și mănâncă de asemenea carne în fiecare miercuri și uneori și vinerea.

    71.  În fiecare sâmbătă ei postesc și nu mănâncă decât seara fără să se înfrupte cu carne. Chiar dacă Nașterea lui Cristos cade într-o zi de sâmbătă, sau Botezul (Epifania) sau oricare altă sărbătoare mare, nu renunță la acest post.

    72.  Mănâncă în preajma câinilor și urșilor domestici; le dă să lingă farfuriile ce conțin alimentele de pe masă iar apoi mănâncă ei-înșiși din aceleași farfurii.

    73.  Monahii lor consumă grăsimea și șoricul de pe porc ce rămâne pe carne; sub pretextul unei oarecare boli, toți, monahi și laici, mănâncă carne în timpul sfânt al postului mare; iar dacă un monah este consacrat episcop, primește permisiunea să mănânce carne cât dorește.

    74.  Popoarele latine nu au o regulă comună pentru cinstirea postului mare: în Polonia se postește nouă săptămâni, în Italia șase, iar alte popoare: unele opt, altele mai puțin.

    75.  Se spune că unii dintre ei, sub pretext că este bun pentru sănătatea trupului, se spală cu propria urină, iar uneori chiar o beau, ca armenii; ce poate fi mai spurcat?

     

    VIII. Atentatele împotriva locurilor sfinte și lucruri asemănătoare în timpul jafului

    Constantinopolului de către cruciați (1204, cruciada a patra)

    76.  Au dat foc bisericilor, cu miile, a căror frumusețe și dar al Duhului Sfânt ce le locuia erau fără seamăn.

    77.  Din bisericile ce au fost salvate și din ruinele altor biserici au făcut grajduri pentru caii lor.

    78.  Chiar și în sanctuarul sfânt al celei mai mari biserici dedicate Înțelepciunii lui Dumnezeu, „Aghia Sophia”, au introdus măgari pentru a-i încărca cu bunurile ce le furau, iar aceste animale fără rațiune se bălegau și urinau în sanctuarul interzis lucrurilor profane.

    79.  În interiorul aceluiași sanctuar au sacrificat animalele pe care le-au introdus acolo: acestea sunt fapte ce nu pot fi calificate.

    80.  În interiorul aceluiași sanctuar au introdus și o femeie ușuratică; așezându-se ea în locul numit synthronon, îi binecuvânta pe oamenii de față, parodiind astfel gesturile episcopului; în cele din urmă s-a ridicat pentru a dansa și, după ce a luat, cât a putut, în derâdere acel loc sfânt prin dansurile ei, a ieșit: și aceasta este o faptă de-a dreptul incalificabilă.

    81.  Masa altarului din același sanctuar, un lucru rar datorită frumuseții artei și materialului din care era făcut și fiind sfințită prin consacrare, a fost făcută bucăți pe care le-au folosit apoi ca materiale oarecare.

    82.  Unii dintre călăreții lor nobili au intrat călare în acest templu divin iar caii lor au călcat în picioare dalele sacre nechezând și bătând din copite.

    83.  Patene și potire sacre au fost reduse la stadiul de ustensile de distracție în locuri necuvenite și le foloseau la mesele lor, unde erau, din păcate, și câinii lor printre convivi.

    84.  Pâinea și vinul consacrate au fost răsturnate din vasele sfinte și aruncate ca niște gunoaie.

    85.  Cu materialul vaselor sfinte din aur și argint și-au făurit centuri, bucle necuviincioase pentru pantaloni, pinteni pentru încălțările lor, iar pentru concubinele lor au făurit inele, coliere, cercei și multe alte bijuterii pentru picioare.

    86.  Fețele de altar, ornamentele divine, veșmintele preoțești și episcopale au fost schimbate în haine și podoabe pentru bărbați și femei, în covorașe pentru șaua calului, în mantii pentru acoperirea cailor lor.

    87.  Dale sacre din marmură și chiar marmura folosită la construirea altarului, precum și stâlpii din biserică nu s-au sinchisit să le arunce în stradă și le-au folosit la tot felul de lucrări.

    88.  Moaște sfinte au fost aruncate din cutiile lor prețioase în locuri profane, ca niște obiecte oarecare.

    89.  La ospiciul Sfântul-Samson au adus un iconostas acoperit cu reprezentări sacre pe care l-au găurit pentru a-l așeza în ceea ce ei numesc „convent” (adică toaletă), astfel încât prin aceste găuri – lucru greu de imaginat – bolnavii, din păcate!, își făceau nevoile.

    90.  Imaginile sfinților au fost, unele arse, altele călcate în picioare, altele măcelărite cu securea și aruncate în depozitele de lemne ca să fie folosite drept combustibil pentru foc, altele au fost introduse ca decorațiuni prin case, altele au fost folosite drept scaune; unele au fost pironite pe parchetul din camere sau folosite ca staule pentru despărțirea cailor, din păcate!

    91.  Preoții și episcopii lor au fost deseori văzuți în timp ce călcau în picioare, în timpul ceremoniilor, sfintele imagini ce se aflau sub picioarele lor.

    92.  Au devastat mormintele sfinților sau a altor personaje, împărați și împărătese; au dezvăluit secretele naturii și jefuit mormintele în care se afla aur și argint, au furat până și ultimele veșminte; au cărat pe umerii lor mormântul împăratului Constantin cel Mare care este sfânt.

    93.  În biserici și până la picioarele altarelor au omorât mulți dintre ai noștri, clerici și laici, care se refugiaseră în locuri sfinte, considerându-le inviolabile.

    94.  Un episcop, echipat ca un războinic și care ținea crucea cu două mâini ca pe un steag, călărea în fruntea lor în bătălia împotriva acestui oraș, Constantinopol, în timpul bătăliei și înfăptuirii acelor acte de barbarie săvârșite de soldații lor. Când celebrau, acești episcopi erau escortați de băieți îmbrăcați sumar, după cum am spus mai sus.

    95.  Un cardinal, intrând în biserica Arhanghelului la Anaplous, a mânjit cu var în acest lăcaș mai multe icoane ale sfinților; apoi a aruncat moaștele sfinților în marea din apropiere, cu intenția de a le recupera pe urmă.

    96.  Ce să mai spun despre violurile tinerelor fecioare și ale monahiilor consacrate, adulterele, luarea ca sclavi a copiilor nobili și liberi, vânzarea lor la străini, mai ales sarazinilor, pentru motive, din păcate!, de necrezut și pentru ca acești negri traficanți să câștige sume mari.

    97.  Lăsăm la o parte nedreptatea împotriva acestor oameni care nu s-au sinchisit cu nimic și care erau și creștini pe deasupra deoarece ei-înșiși făceau mărturisire de credință creștină; au venit din țări îndepărtate pentru a arde, a masacra, a jefui până la ultimele bunuri pe cei care trăiau aici, în așa fel încât acești oameni nu aveau dinaintea ochilor decât o viața ceva mai blândă decât moartea celor care erau masacrați pe câmpul de bătălie, având parte astfel de o moarte prelungită. La ce-mi folosește să enumăr acum toate acele lucruri incredibile, deoarece ceea ce am spus până acum este suficient pentru a arăta cruzimea lor?

    98.  Cu ocazia acestor fapte urâte săvârșite de armatele lor împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor, nicio sancțiune nu a fost luată din partea Sfintei Biserici împotriva acestor răufăcători; dimpotrivă. Noi putem spune în concluzie că ierarhia favorizează asemenea incidente și cade astfel sub aceeași acuzație.

     

    VIII. Raporturile cu ceilalți eretici

    99.  Membrii Bisericii latine sunt în acord uneori cu unele puncte de credință ale ereticilor recunoscute și condamnate în trecut; amintesc aici cele mai importante. Întâi de toate păstrează de la evrei mai multe erori, cum ar fi: pâinea azimă, mâncarea mielului, faptul că episcopii se bărbieresc și se tund, aproape ținerea sabatului, băile de purificare și stropirile cu apă sfințită, veșmintele pontificale, etc.

    100.       Apoi țin mai multe tradiții provenite de la armeni: ca ei, folosesc pâine azimă, mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei și în prima săptămână din postul mare; consumă ouă, lapte și brânză sâmbăta și duminica din postul mare; celebrează sărbătorile Domnului contra timpului (armenii celebrează, într-adevăr, Buna-Vestire pe 5 ianuarie, dimineața, iar Nașterea lui Cristos în seara aceleași zile, apoi, pe 6 ianuarie, Botezul Domnului, cu convingerea că Domnul s-a întrupat în aparență și nu în realitate, conform învățăturii lui Mani hulitorul); arată dispreț față de Maica Domnului prin felul în care o numesc (armenii, într-adevăr, aduc hulă împotriva Domnului zicând că el a trecut prin Fecioara Maria ca apa printr-un canal, conform învățăturii lui Valentin; de aceea minimalizează rolul celei care este deasupra Cherubinilor și nu cântă de obicei cântul ei, care se află în Evanghelia după sfântul Luca, având în acest sens ca învățător pe Nestorius); nu folosesc pentru botezul lor uleiul sfințit (după cum armenii, în loc de ulei sfințit, folosesc în mod greșit, unt sau ulei de susan); nu pun apă în prețiosul sânge, este ceea ce fac armenii din teama de a nu mărturisi în egală măsură divinitatea și umanitatea lui Cristos. Într-adevăr, ei cred, ca monofiziții, firea unică a lui Cristos după întrupare; mai mult, propun ca dogmă, în continuitatea învățăturii lui Paul de Samosata și Nestorius, că Domnul este doar un simplu om. De aici și ofranda cu pâine azimă, pentru ca nu cumva să se deducă în niciun fel că Omul-Dumnezeu este dublu și că partea umană asumată ar fi dotată cu suflet și inteligență; ei refuză azima ca simbol al sufletului și sarea ca simbol al inteligenței, zicând, ca Apolinarie, că trupul Domnului a primit ipostasul divin fiind privat de suflet și inteligență. De aceea ei fac semnul crucii cu un singur deget pe față pentru a semnifica unica fire a Răstignitului. La fel cum latinii pretind, în mod eronat, că sfântul apostol Petru și Părinții le-au transmis tradiția pâinii azimă, tot la fel și armenii spun că sfântul Grigore, sfântul doctor al Armeniei, le-a transmis învățătura lor referitoare la azimă și la potirul sângelui în care nu se adaugă apă, deoarece, zic ei, Cristos însuși a dat discipolilor săi, în timpul Cinei de taină, azimă și un potir fără amestec cu apă. Ei nu înțeleg faptul că astăzi Biserica celebrează ritul sângelui și apei ieșite din coasta Domnului și că Evangheliile nu spun explicit că vinul de la Cina cea de taină era cu desăvârșire fără amestec de apă. Tot armenii, ca și latinii, nu-și bat capul prea tare cu participarea la sfânta împărtășanie așa cum se face la noi, ci le este indiferentă participarea sau nu. Tot ei, în Vinerea sfântă, ascund sfânta cruce și după ce au ținut-o ascunsă până în duminica solemnă a Învierii, dis-de-dimineața acelei zile, o caută într-o parte și în alta, iar după ce au găsit-o, o expun spre venerație.

    101.       În unele puncte, latinii cad în aceleași erori ca iacobiții, numiți astfel din cauza unui anume monah Iacob. Aceștia susțin indiferența față de venerația adusă icoanelor; atunci când se întâmplă să facă un gest de venerație, nu le sărută, ci le ating doar cu un singur deget iar apoi sărută acel deget. Tot la fel cu un singur deget trasează semnul crucii pe față, ducând mâna de la stânga spre dreapta; mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei; nu amestecă apa cu vinul sfintei jertfe.

    102.       Tot la fel fac și Chatzizarii. Aceștia postesc câteva zile înaintea duminicii Apocreo și, sâmbăta și duminica din postul mare consumă ouă, lapte și brânză. Folosesc și ei pâinea azimă. Acest nume „Chatzizari” este dat celor care adoră crucea (chatzi este numele crucii la ei) și cred că crucea este mai puternică decât Cristos, fiindcă, zic ei, ea l-a învins pe Cristos; de aceea ei bat un cui în mijlocul crucii; de asemenea, ei sunt theopaschiști și monofiziți și se opun cu desăvârșire cultului sfintelor icoane.

    103.       În aceste condiții, latinii care au aceste puncte în comun cu ei și care falsifică de câte ori este nevoie tradiția apostolilor și a Părinților, cum mai pot ei rămâne în stricta observație? Printre alte canoane, Părinții au specificat și ceea ce urmează: cei care nu se conformează preceptelor stabilite și care nu respectă deciziile conciliare, ci se îndepărtează, chiar și puțin, sunt considerați eretici și supuși anatemei. Iar dacă cea mai mică abatere este tratată astfel, ce să mai spunem despre acele abateri grave?

    104.       Într-adevăr, istoricii dinaintea noastră spun că Papa însuși și creștinii din Occident, de dincolo de golful Ioniei, italienii, lombarzii, francii numiți și germanici, amalfitanii, venețienii și alții, sunt cu toții în afara Bisericii catolice de multă vreme și străini tradițiilor evanghelice și apostolice; au ajuns astfel, după cum spune istoria, din cauza tradițiilor barbare și anormale pe care le-au preluat de la ei; astfel s-au născut toate ereziile la ei. Tribul vandalilor, altă dată, a răsturnat puterea Romei și i-au dezrădăcinat pe romanii din trecut, și, deoarece sunt în acord cu anumite erezii, din cază că erau arieni, nestorieni, macedonieni și poate mai mult decât atât, au implantat la Roma ereziile lor pe care francii și germanicii le-au primit ca moștenire; de atunci ele s-au extins, dând naștere la multe alte erezii. În realitate, cei din Campania și din Albania nu sunt diferiți de grecii din antichitate în felul în care arată respect față de religie și obiceiuri; doar calabrezii au rămas, de la începuturi, creștini ortodocși.

     

    Jean Darrouzès, „Le mémoire de Constantin Stilbès contre les Latins”, in : Revue des études byzantines, 1963, vol. 21 (1), p. 50-100.


    votre commentaire
  • Sfântul Ieronim: Simbolistica veșmintelor preoțești din Vechiul Testament

    Dumnezeu însuși i-a dictat lui Moise, cf. cartea Ieșirii cap. 38, veșmintele ce vor fi folosite de preoți și de Marii preoți la Templu. În cartea Ieșirii sunt amintite opt veșminte preoțești, din care patru erau comune preoților și Marilor preoți, iar patru erau specifice doar Marilor preoți. Creștinii au încercat, cf. Epifan de Salamina, Tertulian, Ieronim, să găsească o simbolistică creștină acestor veșminte. Răspunzând unei corespondente, Fabiola, Ieronim, aflându-se deja la Betleem în Plaestina, îi descrie mai întâi veșmintele preoțești și ordinea în care preoții se îmbrăcau cu aceste veșminte, apoi îi prezintă simbolistica iudaică, așa cum a auzit și el de la alții sau cum a citit în diferite cărți, iar pe final prezintă o simbolistică creștină a acestor veșminte, fără a intra prea mult în detalii deoarece este constrâns de genul literar epistolar și de timpul scurt ce-l are la îndemână să scrie această scrisoare și să o trimită cu prima ambarcațiune la Roma, la destinatara ei. Multe din aceste veșminte le găsim astăzi, sub o formă sau alta, fie în veșmintele liturgice ale irarhiei preoțești latine și/sau orientale, unele păstrâ nd chiar simbolistica expusă de Ieronim în această scrisoare.

    Explicația ceremoniilor din Legea Veche și a Veșmintelor preoțești

    Ieronim din Stridon, Scrisoare către Fabiola

    Moise era îmbrăcat cu o asemenea slavă atunci când vorbea cu Dumnezeu încât poporul nu-l putea privi din cauza măreției și luminii ce străluceau pe chipul lui. Însă noi când ne convertim cu adevărat la Dumnezeu, vălul ce acoperea fața lui Moise s-a înlăturat; litera care ucide moare, iar spiritul care dă viață este reînnoit, fiindcă Dumnezeu este spirit și lege spirituală. De aceea David, în psalmii lui, îi cere lui Dumnezeu să-i deschidă și să-i lumineze ochii pentru a contempla minunățiile legii lui. Efectiv, crezi că Dumnezeu se întristează în ce privește boii? Se îngrijorează oare de ficatul lor și de cel al țapilor și berbecilor, sau de umărul lor drept, de pieptul lor și de intestinele ce erau oferite preoților, copiilor lui Finea pentru a-i hrăni? Privind spre victimele ce erau numite „mântuitoare”, vedem că grăsimea ce era în jurul pieptului și ficatul cât o nucă erau aduse pe altar; însă pieptul și partea dreaptă erau partea lui Aron și a fiilor lui, de care nu puteau fi lipsiți niciodată.

    Toate aceste ceremonii erau învățăminte tainice pentru noi. Principiul sentimentului este în inimă, iar inima este în piept. Naturaliștii se întreabă unde sălășluiește sufletul. Platon susține că se află în creier, iar Isus Cristos ne învață că este în inimă: „Fericiți, zice el, cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” și în altă parte: „Gândurile rele ies din inimă”; vorbind fariseilor, îi întreabă „de ce permit cale liberă în inima lor gândurilor rele”. În opinia fizicienilor necumpătarea și concupiscența vin de la ficat, iar preoții îl oferă lui Dumnezeu pentru ca după ce au zis: „Jertfa voastră să fie perfectă” și după ce au consumat prin foc ceea ce este izvorul concupiscenței și iubirii de plăceri, să primească drept răsplată pieptul și partea dreaptă a victimei, adică: gândurile curate, inteligența legii, adevărul prescripțiilor lui Dumnezeu care sălășluiesc în inimă, tăria de a săvârși fapte bune și puterea pentru a lupta împotriva diavolului, care depind de mână, care este atașată părții drepte. Fiindcă trebuie să arate prin faptele lor care le sunt gândurile, după exemplul lui Isus Cristos care a început să-i învețe prin fapte. Toate acestea și aceste cuvinte ale lui Malahia: „buzele preotului păstrează știința și se așteaptă ca gura lui să explice Legea”, arată că grija principală a unui preot trebuie să fie aceea de a deveni savant în Legea lui Dumnezeu pentru a rezista celor care i se vor opune și că nu trebuie să săvârșească nicio faptă rea ce-l poate conduce la infern, ci să se folosească de mâna dreaptă, adică să facă în așa fel încât faptele sale să se deosebească de cele ale celorlalți.

    Acestea sunt câteva lucruri ce m-am simțit obligat să ți le explic referitor la victimele „mântuitoare”, despre părțile care erau consumate pe altar prin foc și despre cele pe care Dumnezeu a prescris să fie oferite preoților. Referitor la celelalte, cu excepția jertfei premiselor, unde era vorba mai degrabă despre subzistența lor decât despre o învățătură tainică, erau trei părți sacrificate la un animal jertfit: partea dreaptă, maxilarul și pântecele. Am explicat ce înseamnă partea dreaptă. Maxilarul este imaginea științei și elocinței pe care trebuie să le dețină un preot, iar pântecele, pe care Finea l-a despicat cu sabia în două madianitei, ne învață că toate lucrările oamenilor și atracția lor pentru plăcerile senzuale, în particular plăcerea de a mânca, sunt disprețuitoare dacă ținem cont de ceea ce ele devin. Lucrul acesta îi învață pe cei care-i slujesc într-adevăr lui Dumnezeu că tot ceea ce intră în gură coboară în pântece iar mai apoi este aruncat în locurile ascunse. De aceea Apostolul spune: „Carnea este pentru pântec și pântecele pentru carne, însă Dumnezeu va nimici într-o zi și unul și celălalt”. Vorbind despre cei care petrec în plăceri, le spune același Apostol „că fac Dumnezeu din pântecele lor și că își pun slava lor în rușinea lor”. Moise a făcut praf vițelul de aur pe care poporul lui Israel îl adorase apoi l-a amestecat cu apă și l-a dat israeliților să-l bea că să râdă de superstiția lor și să stârnească dispreț față de un lucru care se schimbă în excremente. Folosirea vinului și a tot ceea ce poate îmbăta este total interzis celor ce sunt consacrați slujirii altarului din teama ca inimile lor să nu se îngreuneze prea tare din cauza excesului de carne și de vin și de grijile acestei vieți și ca să nu se atașeze pe pământ decât lui Dumnezeu. Tot legea prevede ca ei să nu aibă niciun defect trupesc, să aibă urechile întregi și ochii buni, să nu fie nici șchiopi nici desfigurați; toate acestea vor să spună ceva despre viciile specifice sufletului. Într-adevăr, Dumnezeu nu respinge în om un oarecare defect al naturii, ci dereglările voinței.

    Dacă un preot este pătat de o oarecare necurăție involuntară, i se interzice să se mai apropie de altar; însă o văduvă, ajunsă la vârsta Sarei, este primită datorită continenței ei și este întreținută din ofranda Templului, în cazul în care nu are copii; dar dacă are copii, le este încredințată lor, pentru ca, urmând îndemnul Apostolului, cele care sunt cu adevărat văduve să nu fie lipsite de ajutor, iar cea care este ajutată din ofranda altarului să nu aibă nicio atracție pentru altceva. Vecinii și jefuitorii nu mâncau la aceeași masă cu leviții, însă ceea ce rămânea pe masa leviților era distribuit slujitorilor lor, adică, încă din acele vremuri erau condamnați Figele și Hermogene și era cinstit Onesim. Erau oferite preoților premisele din toate felurile de carne, din grăunțe și din fructe, pentru ca, fiind la adăpost de preocuparea pentru hrană și pentru îmbrăcăminte, să-i poată sluji lui Dumnezeu fără piedică și fără griji. Li se oferea primii născuți dintre animalele privite „pure”, iar primii născuți dintre animalele considerate „impure” erau vânduți și ei primeau banii. Erau răscumpărați și primii născuți dintre oameni și deoarece în toate circumstanțele felul de a naște este același, prețul răscumpărării era același pentru toți, pentru ca bogații să nu devină mai orgolioși plătind mult și pentru ca un preț mare să nu-i incomodeze pe cei săraci. Zeciuiala era împărțită între portari și cei care se ocupau de sacristie; însă apoi plăteau și ei zeciuiala din această zeciuială preoților, cărora le erau inferiori, după cum ei-înșiși erau superiori restului din popor. Erau 48 de orașe alese în care locuiau preoții și leviții și șase, atât de o parte cât și de cealaltă a Iordanului, pentru cei exilați, al căror exil dura până la moartea marelui preot. Tot ce ți-am spus până aici și despre care ți-am amintit doar câte ceva fără a-ți explica toate tainele în detaliu, îi privește doar pe preoții simpli; în puține cuvinte îți voi explica acum numărul și măreția prerogativelor pontifului.

    Îi era interzis să-și descopere capul. Purta un fel de fes pe care, pe partea ce cobora pe frunte, era scris numele lui Dumnezeu. Purta și diadema. Trebuia să aibă 33 de ani împliniți, adică vârsta lui Isus Cristos când a murit, și trebuia să fie mereu înveșmântat în slava lui. Nu-i era permis să-și sfârtece veșmintele, fiindcă erau albe și fără pată și erau fabricate din lâna unei oițe tunsă pentru prima dată. De aceea, Tamar, pierzându-și fecioria, și-a sfârtecat haina, iar Caiafa, fiind înlăturat din preoție, a sfârtecat în public veșmintele sale. Marele preot nu mergea în locurile unde se afla un cadavru, fiindcă nu avea voie să intre acolo unde era păcatul, care aduce moartea. „Sufletul, spune Scriptura, care va păcătui, va muri”. Indiferent cât de bogată ar fi fost o persoană, cât de mare i-ar fi fost autoritatea și cât de multe victime ar fi oferit ca jertfă, marele preot nu se apropia de ea și nici nu o vedea dacă era moartă, adică dacă păcătuise. Dimpotrivă, dacă ar fi înviat, dacă ar fi ieșit din mormânt la glasul Domnului care o chema și, fiind dezlegată de legăturile păcatului, ar merge liberă, marele preot ar rămâne la ea și ar mânca cu ea după învierea ei. Îi era interzis să aducă ofense lui Dumnezeu din cauza tatălui sau mamei sale; fiindcă afecțiunea ce o avem pentru ei ne împinge, fără îndoială, la multe lucruri; deseori rudenia fondată pe carne și sânge este cauză pentru pierzania sufletului și a trupului. „Cel care, spune Evanghelie, îl iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Isus Cristos nu este vrednic de Isus Cristos”; iar pe un discipol care dorește să meargă să-și îngroape tatăl, Mântuitorul îl împiedică. Câți ermiți nu și-au pierdut sufletul fiindcă au dorit să se ocupe de tatăl și de mama lor! Dacă tatăl sau mama noastră nu trebuie să fie o ocazie pentru a cădea, cu atât mai mult frații, surorile, familia și slujitorii noștri. Facem parte din rasa aleasă și din rândul preoților-împărați. Merită să ținem seama de acest tată care nu moare niciodată sau care nu moare decât pentru noi și care, fiind în viață, adică lipsit de orice păcat, a voit să primească moartea pentru a ne reda nouă viața. Dacă ne rămâne ceva din Egipt și pe care prințul acestei lumi poate recunoaște ca aparținându-i, să-l lăsăm acolo unde este, în mâinile femeii egiptene. Cel ce s-a salvat gol, fugind doar într-un cearșaf nu a putut evita să cadă în mâinile celor care-l urmăreau decât dacă ar fi avut ceva haine pe el și dacă nu ar fi fost dezbrăcat chiar de tot. Să ne facem datoria față de părinți dându-le ce li se cuvine, atâta vreme cât sunt încă în viață, adică să nu fie morți prin păcat și să accepte ca pe o slavă faptul că fiii lor îl preferă pe Isus Cristos lor. Astfel, Marele preot nu va fi obligat să se îndepărteze de noi și noi nu vom fi cauza profanării a ceea ce Dumnezeu a consacrat în el, fiindcă toți nu vor păcătui.

    În ziua judecății vom da socoteală și de toate cuvintele nepotrivite ce le-am spus, fiindcă „tot ceea ce nu edifică pe cel ce ascultă îl pune în pericol pe cel ce vorbește”. Dacă spun sau fac ceva ce merită reproșuri, încetez să mai fiu din numărul sfinților și profanez astfel voința lui Dumnezeu în care-mi pun încrederea; marele preot și episcopul au mult mai multe lucruri de evitat, deoarece ei sunt chemați să fie scutiți de orice pată și să fie virtuoși în așa fel încât să fie mereu numărați printre sfinți și mereu gata să ofere lui Dumnezeu jertfe pentru păcatele oamenilor, ei care sunt mijlocitori între Dumnezeu și oameni, care mănâncă cu gura lor sfințită carnea mielului și peste care a curs uleiul sfânt al Mântuitorului.

    Marele preot nu ieșea din sanctuar din teama ca veșmintele sale să nu se murdărească în contact cu profanul. Noi toți care am fost botezați în Isus Cristos, am fost îmbrăcați în Isus Cristos; să păstrăm așadar această haină sfântă într-un loc sfânt. Acest om care cobora de la Ierusalim la Ierihon a fost dezbrăcat înainte să fie jefuit și rănit. Mai întâi s-a vărsat peste rănile lui ulei, o doctorie ce nu provoacă durere, și care, să spunem așa, este doctoria unui medic atins de compasiune față de bolnav; iar apoi, deoarece trebuia să fie pedepsit pentru neglijența lui, s-a vărsat și vin, pentru ca prin usturimea ce o produce să simtă ceva durere în rănile lui; uleiul l-a împins la penitență iar vinul l-a făcut să simtă severitatea celui prin care trebuia să fie judecat.

    Marele preot trebuia să se căsătorească cu o fecioară și nu se căsătorea cu o văduvă, nici nu cu o prostituată, nici cu o femeie separată și trimisă de soțul ei prin act de repudiere, ci cu o fecioară din tribul său, din teama să nu păteze sângele său amestecându-l cu cel al poporului, fiindcă „eu sunt cel care sfințește”, spune Mântuitorul. Știu că majoritatea explică toate aceste legi date aici Marelui preot în referință la Isus Cristos; de asemenea mulți spun că se referă la mama sa, care a rămas fecioară după nașterea fiului ei, aceste cuvinte: „Dumnezeu nu va fi jignit din cauza tatălui sau mamei sale”; însă eu spun că este mai potrivit să facem o asemenea interpretare referindu-ne la cel despre care stă scris în psalm: „Tu ești preot în veci după rânduiala lui Melkisedek”; iar Zaharia spune: „Ascultă, o! mare preot, Isus, căruia hainele murdare prin păcatele noastre au fost înlăturate pentru ca el să ajungă la slava ce o avea înainte la Tatăl său, înainte de crearea lumii”; însă, ca să nu se creadă că vreau să forțez Scriptura, iar iubirea ce o am față de Mântuitorul meu mă obligă să înlătur istoriei adevăratul ei sens, interpretarea ce o voi da eu va fi spre slava Stăpânului; ceea ce voi explica referitor la slujitori se va împlini înaintea Stăpânului și chiar, de fiecare dată când situația se va prezenta, voi vorbi în așa fel încât să se vadă clar că adevărata lumină s-a coborât din ceruri peste cei pe care Isus Cristos i-a ales pentru a fi lumina lumii.

    Nu-i era permis acestui Mare preot, despre care vorbește Moise, să se căsătorească cu o văduvă, nici cu o femeie despărțită cu act de repudiere, nici cu o prostituată. Văduvă este cea al cărei bărbat a murit; repudiată este cea abandonată de soțul ei în viață; iar prostituată este cea care a trăit cu mai mulți bărbați. Trebuia ca el să se căsătorească, conform prescripțiilor lui Moise, cu o fecioară din tribul său, nicidecum dintr-un trib străin, pentru ca sămânța grâului bun să nu ajungă cumva în pământ rău. Îi era interzis să se căsătorească cu o prostituată pentru că avusese comerț cu mai mulți bărbați, nici cu o repudiată fiindcă se dovedise a fi nevrednică pentru primul ei soț, și nici cu o văduvă pentru ca ea să nu aducă mereu în memorie plăcerile avute cu primul ei soț; adică, sufletul lui trebuia să fie nepătat, și, renăscând în Dumnezeu, să crească atât de tare în virtute încât de pe o zi pe alta să apară ca fiind un suflet reînnoit, și astfel să se poată număra în rândurile celor despre care Apostolul spune: „V-am logodit cu un Mire unic, care este Isus Cristos, pentru a vă prezenta lui ca pe o fecioară curată și ca să nu rămână nimic în voi din omul cel vechi”. Deci, dacă am înviat cu Isus Cristos, să căutăm la cele cerești; după exemplul Marelui preot, să uităm trecutul și să nu dorim decât bunurile viitoare. Simon cel mizerabil s-a arătat a fi nevrednic de compasiunea lui Petru, fiindcă după ce a fost botezat visa la plăcerile căsătoriei anterioare și nu a îmbrățișat curăția fecioriei.

    M-ai rugat cu insistență, în scrisorile tale, să-ți vorbesc despre Aron și despre veșmintele Marelui preot. Am făcut mai mult decât mi-ai cerut, punând în introducerea acestui discurs o mică prefață în care am vorbit despre premisele fructelor, despre părțile animalelor jertfite ce erau oferite preoților drept hrană și despre legile pe care Marele preot era obligat să le respecte. Însă, ieșind din Sodoma, și încumetându-ți să urci spre vârfurile munților, îi lași în urma ta pe israeliți și pe leviți; ba mai mult, mergi așa de repede încât parcă zbori mai departe chiar decât preoții și ajungi, în cele din urmă, la Marele preot. Totuși, chiar dacă te informezi cu grijă despre veșmintele sale cerându-mi explicații, cred că eu nu-ți sunt pe plac. Nu cred că este vorba despre faptul că nu te bucuri de odihnă liniștită și că în preajma Babilonului, unde te afli, suspini după Betleem; aici, în cele din urmă, am aflat pacea; în ieslea din Betleem aud scâncetele Copilului și mi-aș dor foarte tare ca plânsetele și scâncetele lui să ajungă până la urechile tale.

    În cartea Ieșirii se vorbește despre templu, despre o masă, despre un candelabru, despre un altar, despre colonade, despre haine din purpură, in, stacojiu, despre felurite recipiente din aur, argint, marmură, despre împărțirea tabernacolului în trei părți, despre cele 12 pâini care erau puse  pe masă în fiecare săptămână, despre cele șapte lumânări din candelabru, despre un altar pentru jertfă și arderi-de-tot, despre căni, despre tămâieri, despre fiole, despre mortar, despre stâlpi, despre piei vopsite în stacojiu, despre păr de capră și despre lemn rezistent. Toate aceste lucruri erau folosite la tabernacolul lui Dumnezeu pentru a ne învăța că nimeni nu trebuie să se îndoiască de mântuirea sa. Într-adevăr, unii pot oferi aurul contemplației lor, alții argintul cuvintelor lor, iar alții bronzul glasului lor.

    Lumea întreagă ne este prezentată prin templu ale cărui prime două împărțiri erau accesibile tuturor oamenilor, fiindcă apa și pământul au fost create pentru toți oamenii; însă intrarea în sanctuar, ce avea un alt nume: locul sfintei sfintelor, nu era disponibil decât doar unui număr foarte restrâns de persoane, ca și cum ar exista puțini oameni care vor putea intra în cer. Cele 12 pâini reprezintă cele 12 luni ale anului, iar cele șapte lumânări din candelabru, cele șapte planete. Dar ca să nu mă lungesc prea tare asupra acestui subiect, fără a-mi propune să fac aici o descriere a întregului templu, voi începe să vorbesc despre veșmintele preoților, explicându-ți cum erau fabricate și numele specific ce-l avea fiecare pentru evrei, înainte de a-ți explica tainele ce sunt incluse în acestea, pentru ca după ce ți-am făcut descrierea, și după ce ți-am pus dinaintea ochilor, pentru a spune așa, preoții înveșmântați cu asemenea veșminte, să-ți pot explica mai apoi cu mai multă ușurință motivul fiecărui veșmânt în parte. Dar să începem mai întâi prin prezentarea veșmintelor comune preoților și Marelui preot.

    Primul veșmânt era din in, și cobora de la buric până la genunchi, acoperind ceea ce pudoarea și buna purtare spun că nu trebuie să fie văzut. Partea de sus era legată strâns sub buric pentru ca atunci când preotul ar fi căzut în timp ce sacrifica o victimă, sau aducând taurii și berbecii la jertfă, sau făcând oricare altă activitate preoțească să nu i se vadă pulpele din întâmplare, lucru ce trebuia să fie mereu acoperit văzului curioșilor. Tot din acest motiv nici altarul nu era prea înalt ca nu cumva, atunci când preoții ar urca treptele, poporul să vadă anumite părți rușinoase, ceea șoca privirile lor. Evreii numesc un asemenea veșmânt „michenese”, grecii „perischele”, iar noi „pantaloni scurți”. Iosif [Flavius Josephus], care era din tribul preoților și care a văzut templul, fiindcă nu era încă distrus pe când el trăia, Vespasian și Tit nu cucerise încă Ierusalimul, spune că (trebuie să dăm mereu mai multă crezare celor care au văzut lucrurile decât celor care spun din auzite de la alții) acest veșmânt, după ce era tăiat după măsură, era cusut la mână cu acul cu fir de in pentru ca părțile să țină bine una cu alta, deoarece o asemenea lucrare nu putea fi făcută cu o mașină de către țesători.

    Apoi preoții îmbrăcau un fel de cămașă de in din două bucăți, numită de greci „juderes”, adică: ceea ce ajunge până la călcâi; același Iosif traduce prin „cămașă simplă de in”; în timp ce evreii o numesc „chetouet”, ce poate fi tradus prin „cămașa care este de in”. Ea cobora până la baza călcâiului și era atât de strâmtă, în special la mâneci, încât dădea impresia că era dintr-o singură bucată. Mă voi folosi de ceva obișnuit ca să explic și mai bine, celor ce mă vor citi, ceea ce era o asemenea cămașă. Oamenii de război poartă de obicei un veșmânt anume de in numit „cămașă”, care este lipită de trupul lor, în așa fel încât să nu-i împiedice la alergat, la luptă, la aruncarea cu săgeata, la ținutul scudului, nici să facă toate exercițiile militare; cămașa purtată de preot la altar era aproape asemănătoare acestei cămăși; astfel, datorită formei lejere a cămășii preotul putea să execute cu ușurință orice lucrare, ca și cum ar fi fost dezbrăcat.

    Al treilea veșmânt era numit „abnet”, iar noi putem traduce prin „centură”, sau „brâu”; babilonienii îl numeau „hemejamin”, care era un cuvânt nou, deoarece vreau să aduc aici toate denumirile diferite pentru ca toți să înțeleagă despre ce este vorba. Această centură era asemenea pieii unui șarpe care năpârlește primăvara, și era țesută în rotund astfel încât ai fi putut zice că este un fel de sacoșă adâncă. Pentru ca să fie frumoasă și să dureze mult, materialul era din stacojiu, din purpură, din zambilă și din in fin, fiind amestecate și alte culori vii și atât de naturale încât ai fi crezut că florile și nasturii din flori cu care era înzestrată nu ar fi fost lucrare de om, ci o adevărată minune a naturii. Preoții încingeau, între piept și buric, cămașa de in despre care tocmai am vorbit cu această centură, care era largă de patru degete; și deoarece ea cobora de-a lungul coapsei până în dreptul pulpelor, o ridicau și o aruncau peste umărul stâng atunci când sacrificau, sau erau nevoiți să alerge, sau să se ocupe cu alte treburi pentru jertfă.

    Al patrulea veșmânt era un fel de fes rotund, asemenea unei jumătăți de glob tăiat în două, ce și-l puneau pe cap. Grecii și noi numim acest fes „puran”; alții al numesc „fes micuț”, iar evreii „mirnepheht. Nu avea vârf deasupra și nu acoperea capul în întregime cu tot părul ci rămânea descoperit cam o treime și era legat în josul bărbiei cu o bandă, ca nu cumva să cadă. Era de in și acoperit cu o pânză foarte fină, făurită cu atâta măiestrie încât din afară aveai impresia că era doar o singură împunsătură de ac.

    Preoții simpli, dar și Marele preot purtau aceste patru veșminte, adică: pantaloni scurți, cămașa de in, centura țesută în culori după cum am vorbit, și fesul despre care tocmai am vorbit. Următoarele patru veșminte erau specifice doar Marelui preot.

    Primul veșmânt [al cincilea, dacă ținem cont și de primele patru veșminte], numit „meil”, sau „tunică” lungă până la călcâi, era în întregime de culoarea zambilei și avea două mâneci cusute și erau de aceeași culoare. Se deschidea deasupra pe unde se introducea capul, cusăturile fiind foarte rezistente în acea zonă ca nu cumva să se rupă când erau îmbrăcate. În josul tunicii, adică în zona picioarelor, avea 72 de clopoței mici și tot atâtea canafuri țesute din aceeași culoare ca centura, un clopoțel fiind între două canafuri și un canaf între doi clopoței; iar acești clopoței erau cusuți pe tunică pentru ca atunci când Marele preot intra în templu să facă zgomot mare, fiindcă dacă nu făcea acel zgomot, era omorât pe loc.

    Al șaselea veșmânt se numește „ephod” la evrei, „epomis” la greci, și înseamnă „cazulă”, sau „manta”, un fel de haină ce se purta pe umeri; Aquila numea acest veșmânt „epiramma”. Eu însă îl numesc ephod, acesta fiind adevăratul nume; este o constantă că ceea ce Leviticul numește „cazulă”, sau veșmânt ce se poartă pe umeri, să se numească la evrei ephod. Îmi amintesc să fi spus într-una din scrisorile mele că era unul din veșmintele specifice Marelui preot; toată Scriptura spune că era într-adevăr ceva sacru și doar Marele preot îl putea purta.

    Să nu-mi reproșezi dificultatea ce se ivește în spiritul tău, despre care se vorbește în cartea a doua a Regilor, și anume, Samuel, copil fiind și doar un simplu levit, purta un ephod de in, fiindcă se spune și despre David că purta unul înaintea arcei Domnului. Există o mare diferență între a avea o țesătură din aur și amestecată cu diferite culori despre care tocmai am vorbit, și a purta un veșmânt de in simplu, asemănător celui purtat de preoți. Aurul era redus în foi foarte subțiri, ce mai apoi erau tăiate în lungime, și se împletea împreună cu cele patru culori amintite mai sus; se făcea un fel de manta, atât de frumoasă și strălucitoare încât orbea ochii celor care o priveau, fiind aproape asemenea celui ce se poartă azi în Orient, numit „caracalla”, doar că nu avea glugă. Nu avea nimic în față pe piept, deoarece acest loc rămânea gol, ca fiind locul rațiunii. Pe fiecare umăr era câte o piatră prețioasă, numită de evrei „soom”, de Aquuila, Symmachus și Teodotian „sardonix”, de Septuaginta „smarald”, iar de Iosif „sardonic”, sau „saronie”, fiind astfel în acord cu evreii și cu Aquila. Pentru a semnala culoarea acestei pietre și țara de proveniență, șase nume din cele 12 ale apostolilor, din care proveneau cele 12 triburi, erau înscrise pe fiecare din aceste pietre, cei șase fii mai mari ai lui Iacob fiind înscriși pe umărul drept iar ceilalți șase pe umărul stâng, pentru ca Marele preot intrând în templu să poarte numele poporului pentru care va intra să se roage Domnului.

    Al șaptelea veșmânt, chiar dacă mai mic dacă ținem seama de suprafața lui, era cel mai sfânt și mai prețios decât toate celelalte. Fii atentă te rog la cele ce spun aici pentru ca să pricepi ceea ce voi spune. Evreii îl numesc „hosen”, grecii „logion”, iar noi îl vom numi „rațional” pentru a face să transpară prin însăși numele său că era plin de mistere. Era o bucată de pânză țesută din aceleași culori ca cele din tunică sau cazulă despre care am vorbit; mărimea era de circa 20 cm când era în două, dublura dându-i o rezistență mai mare. 12 pietre de mărime și preț extraordinar erau încrustate pe patru rânduri. Una sardiu, una topaz și una smarald alcătuiau primul rând. Adevărul e că referitor la ultima, Aquila expune o altă părere, punând o crisopraz în locul celei de smarald. Una rubin, una safir, una diamant alcătuiau al doilea rând; una opal, una agată și una ametist, alcătuiesc al treilea rând; și una crisolit, una onix și una iaspis la patrulea rând (cf. Ieșirii 39, 8-13). Eu mă mir că piatra ce noi o numim zambilă, și care este foarte prețioasă, nu se află printre cele 12, doar dacă se află pe rândul al treilea sub numele opal; fiindcă, indiferent cât m-aș strădui eu încercând să studiez mai mulți autori care au scris despre pietrele prețioase nu am aflat niciunul care să vorbească despre zambilă. Numele celor 12 triburi erau înscrise pe fiecare piatră, în ordinea vârstei fiecăruia. Din aceste pietre exista o diademă și la împăratul din Tyr, iar în Apocalipsă citim că Ierusalimul ceresc este zidit pe aceste pietre. Diversitatea numelor și speciilor lor subliniază rândul fiecărei virtuți. În afară de acest lucru, în cele patru colțuri ale raționalului erau patru inele din aur în corespondență cu alte patru inele de aur cusute de cazulă sau manta pentru ca atunci când raționalul era fixat pe piept, în spațiul rămas liber, după cum am spus, aceste inele se întâlnesc și se leagă împreună cu fâșii de culoarea zambilei. Aceste pietre erau cusute cu fir de aur din teama ca fiind cusute cu alt fel de fir să nu se rupă și să cadă. În afară de asta, pentru ca totul să fie cât mai sigur mai erau alte inele acoperite cu aur pentru înfrumusețarea lucrării; inele din metal, sau verigi, ziceam, care plecau de la celelalte două inele mari, aflate în colțurile de deasupra raționalului, erau fixate cu ajutorul a două agrafe din aur ce se aflau pe tunică. În afară de aceste două mari inele atașate în partea superioară a raționalului, mai erau două la fel în partea sa inferioară, unde se mai aflau alte două inele din aur, după cum am mai spus, și care se îmbinau și susțineau raționalul pe pieptul Marelui preot.

    În sfârșit, al optulea veșmânt, numit „sis zaub”, era o lamă de aur pe care era înscris numele lui Dumnezeu în patru litere: YHWH, ce alcătuiesc numele pe care evreii îl numesc inefabil. Această lamă de aur, ce nu era purtată și de preoții obișnuiți, era fixată pe fesul de in, pe care-l aveau ca și Marele preot și era fixată pe frunte cu o fâșie de pânză de culoarea zambilei, pentru ca numele lui Dumnezeu să-i fie spre protecție și să încoroneze astfel, pentru a spune așa, frumusețea tuturor veșmintelor.

    Până acum am văzut veșmintele cu care obișnuiau să se îmbrace preoții și Marele preot și cele care erau specifice doar Marelui preot. Însă, dacă niște simple vase din lut fac să se ivească atâtea dificultăți de interpretare, cât de greu ne va fi să aflăm toate tainele ce se ascund în spatele acestor veșminte! Să începem deci, ținând seama de obișnuințele mele, să spun ceea ce eu-însumi am înțeles de la evrei, iar apoi, să încercăm să descoperim sensul lor mistic.

    Cele patru culori sunt simbolul celor patru elemente ce intră în compoziția tuturor ființelor: inul reprezintă pământul care-l produce; purpura este simbolul mării, fiindcă se obține din scoicile care se pescuiesc din mare; albastrul este aerul, datorită asemănării între culoarea albastră și a aerului; stacojiul, în sfârșit, este simbolul focului din același motiv, asemănarea culorilor. Focul se numește în ebraică „sin”, Aquila îl traduce prin „diaphorume” iar Symmachus prin „dibaphon”, chiar dacă în loc de „cocus”, termen folosit de latini pentru a spune stacojiu, evreii spun „tolouath”, care înseamnă: viermișor, zicând că se cuvine ca Marele preot să se roage, nu doar pentru israeliți, dar și pentru lumea întreagă, care este alcătuită din apă, foc, pământ și aer, ce aparțin tuturor oamenilor. De aceea ei spun că primul veșmânt al preotului, făcut din in, reprezintă pământul; al doilea, din zambilă, simbolizează aerul care se ridică fără să ne dăm seama de jos în sus și care se întinde de la cer până la pământ, era în mod particular marcat de această cămașă de zambilă ce o îmbrăca Marele preot de la cap până-n călcâi. Cât despre clopoțeii și canafurile fixate în josul acestui veșmânt, și aranjate după cum am spus, sunt  simbolul tunetelor și trăsnetelor care se formează în zona aerului de mijloc, sau a pământului, a apei și a tuturor elementelor care se întrepătrund atât de tare unele cu altele încât se amestecă. Referitor la aurul în care cele patru culori erau țesute, reprezenta, în opinia lor, imaginea căldurii ce întreține viața, sau a Providenței veșnice care le întrepătrunde pe toate. Ei credeau că acea cazulă sau manta și cele două smaralde sau carneole care erau prinse pe umeri reprezentau cele două emisfere, între care una este descoperită iar cealaltă ascunsă ochilor noștri, sau soarele și luna care luminează deasupra; centura cu care se încingea la mijloc era simbolul oceanului, care înconjoară pământul ca această centură în jurul mijlocului preotului. Raționalul, care era fixat pe mijlocul pieptului, îl interpretau ca fiind pământul care, ca un punct, este susținut de toate celelalte elemente, chiar dacă le conține pe toate în el; iar cele 12 pietre prețioase, simbolizează zodiacul, sau cele 12 luni ale anului, făcând referință la fiecare anotimp simbolizat de fiecare din cele patru rânduri de pietre și la fiecare anotimp câte trei luni.

    Acuma, nu trebuie să-ți imaginezi că ar exista ceva idolatrie în explicația mea. Chiar dacă păgânii au profanat lucrurile cerești și economia pe care Dumnezeu o stabilise dându-le nume de idoli, nu trebuie negată totuși Providența divină care, acționând mereu cu deosebită grijă și bună rânduială, guvernează toate. Mai mult, în cartea lui Iob se amintește despre Ursă, Orion, zodiac, care se numește la evrei „mazolothe” și de alte constelații. Este adevărat că în ebraică ele nu poartă aceleași nume pe care le-am amintit eu aici; însă nu putem concepe gândirea cuiva decât dacă acea persoană se folosește de cuvinte și concepte cunoscute.

    Cât privește ornamentul sub formă pătrată ce se fixa pe pieptul Marelui preot, pe bună dreptate este numit „rațional”. Nu există nimic pe lumea asta care să nu aibă un motiv; un motiv este cauza unirii care există între lucrurile din cer și cele de pe pământ; însăși rânduiala cerului este un motiv ce reglează caldul și recele precum și temperamentul specific fiecăruia și care stă la baza guvernării a toate câte există pe pământ; tocmai de aceea raționalul era atât de bine fixat pe manta, care este simbolul pământului. Ori, cele două cuvinte grecești, „delocis” și „aleteia”, primul însemnând iluminare sau învățătură, iar celălalt adevăr, care conform unora erau scrise pe rațional, aceste două cuvinte, zic, ne învață că nu există niciodată eroare în rațiunea pe care se sprijină comportamentul pe care Dumnezeu îl manifestă, și că adevărul acestui motiv merge până la cunoașterea oamenilor prin mai multe dovezi și învățături diferite.

    De aceea știm motivul mișcării soarelui și lunii, măsurii anilor, lunilor, orelor și timpului, temperaturii anotimpurilor și vânturilor și, în sfârșit, economiei stabilite printre toate ființele din lume, primind în mod natural cunoașterea lui Dumnezeu, care ne învață el-însuși motivul structurii unui edificiu ce l-a construit și în care locuiește. Fesul cu panglica de culoarea zambilei, ce-l fixa în jurul bărbiei, simbolizează în special cerul, iar lama din aur pe care era gravat numele lui Dumnezeu și care era fixată pe partea din față a fesului Marelui preot ne arată că tot ceea ce există pe pământ este guvernat de voința lui Dumnezeu.

    Cred că aceleași lucruri sunt reprezentate sub alte nume de cei patru Cherubini și de cele patru viețuitoare din cartea lui Ezechiel, care sunt amestecate unele cu altele, în așa fel încât văzând situația uneia și felul în care este dispusă, putem vedea dispoziția și situația celeilalte. Ele aleargă iute spre ceea ce este înaintea lor și nu revin niciodată pe urmele lor, fiindcă timpul se scurge fără milă și, lăsând ceea ce trece în urmă, înaintează spre cele ce vor trece. Referitor la mișcarea permanentă în care se află, putem vedea simbolul a ceea ce se pare că filosofii au anumite cunoștințe imperfecte, că înaintarea lumii este bine reglată și că înaintează neîncetat ca o roată în jurul axei sale. De aceea profetul vorbește despre o roată care se află într-o roată, adică de timp care se află în timp și de an care se scurge în interiorul anului. Aceste roți urcă până la cer unde se află un tron din safir construit pe cristal, iar pe acest tron se află un om așezat, partea de jos fiind de foc iar cea de sus din chihlimbar, pentru a arăta că ceea ce se află pe pământ are nevoie să fie purificat prin foc și ceea ce se află în cer subzistă în condiția sa prin propria puritate. Ori, după cum lama din aur a Marelui preot era deasupra, fixată pe frunte, Ezechiel pune chihlimbarul la cap și la pieptul omului despre care vorbește.

    Deci era normal ca, după cum am văzut în parte, Marele preot purtând printre veșmintele sale un tablou al tuturor creaturilor, trebuie să înțelegem că toate aveau nevoie de asistența lui Dumnezeu și că astfel, prezentându-i-le înainte, satisfăcea ceea ce era impur în fiecare în condiția ei, fără a se ruga, cu vocea și prin veșminte, doar pentru părinții săi și familia sa, dar și pentru toate ființele din lume. Nu doresc să merg mai departe cu explicațiile pe care le dau evreii referitor la aceste veșminte, mulțumindu-mă aici doar să amintesc esențialul interpretării lor și mă rezerv pentru altă dată să revin cu explicații mai ample.

    Referitor la pantalonii scurți de in, care făceau parte din veșmintele preoțești, toți spun că simbolizează în general cauza reproducerii și nașterilor în specia umană dar și a tuturor semințelor care se înmulțesc pe acest pământ conform a ceea ce Dumnezeu îi spune lui Adam: „Tu ești din pământ și în pământ te vei întoarce”. Însă ei spun că această cauză a înmulțirii speciilor pe pământ ne este necunoscută, iar noi nu putem descoperi în ce fel începuturi atât de minuscule pot da naștere la oameni și creaturi atât de mari și frumoase.

    În cartea Leviticului citim că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-l spele pe Aron și fiii săi, fiindcă încă de pe atunci simbolul tainei botezului erau semnele purificării lumii și sfințirii tuturor lucrurilor. Nu au fost îmbrăcați cu hainele preoțești decât după ce au fost curățiți de toate mizeriile și nu au primit hainele preoțești, pentru a sluji la slujbe, decât după ce, odată renăscuți, au avut parte la nașterea în Isus Cristos, fiindcă știm că nu se pune vinul nou în burdufuri vechi. Moise, care-i spăla, simbolizează Legea: „Ei au, spune Evanghelia, pe Moise și profeții, să-i asculte” și în altă parte: „Toți oamenii, de la Adam până la Moise, au păcătuit”. După exemplul lor, trebuie ca și noi să fim spălați și purificați prin observarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca noi, fiind dezbrăcați de hainele omului vechi să ne îmbrăcăm cu haina de in în care nu mai este moarte, dar care este albă și, ieșind din baia botezului, să ne încingem rărunchii cu centura adevărului și să înlăturăm urâțenia păcatelor noastre din trecut. În acest sens spune și David: „Fericiți cei cărora li s-au iertat fărădelegile, și păcatele le sunt ascunse!”

    După pantalonii scurți de in îmbrăcăm cămașa de zambilă, adică începem să părăsim pământul pentru a ne înălța spre cer. Această haină, pe care Septuaginta o numește „cămașă” era folosită doar de Marele preot, fapt ce ne spune că accesul la cunoașterea adevărurilor revelate nu era la îndemâna tuturor, ci a celor mai înaintați în virtute și celor considerați perfecți. Această cămașă a fost purtată de Moise, Aron, profeți și de toți cei cărora le-a fost adresat cuvântul: „Urcați pe munte, voi cei care învățați Cuvântul lui Dumnezeu în Sion”. Nu ne este suficient să ștergem prin botez vechile noastre păcate și să păstrăm harul și lumina interioară ce ne-au fost revelate dacă nu săvârșim și fapte bune. De aceea mai luăm pe noi și ephodul sau mantaua pe care este fixat raționalul ca să fie bine ancorat și fiind fixați unul pe altul să se folosească reciproc unul de altul și să-și slujească reciproc; rațiunea are nevoie de fapte bune și faptele bune au nevoie de rațiune pentru ca rațiunea să execute ceea ce faptele bune vor să facă.

    Cele două pietre prețioase fixate pe umerii mantalei sunt: fie simbolul lui Isus Cristos și al Bisericii, cei 12 profeți ce erau gravați reprezentându-i pe cei 12 apostoli care au predicat Evanghelia, fie simbolul „literei” și „spiritului” ce conțin toate tainele Legii, spiritul fiind umărul drept iar litera umărul stâng. Într-adevăr, plecând de la literă descoperim sensul.

    Cu siguranță ordinea dispunerii acestor veșminte era excelentă și includea un tablou bine rânduit al tainelor noastre. Faptele bune erau pe umeri, care continuă cu brațele, iar rațiunea pe piept; tot de aici vine și faptul că după sacrificii preoților le revenea pieptul animalelor jertfite drept hrană. Raționalul poate avea două simboluri: fie că este privit din față, fie din spate, adică prin prisma a ceea ce se vede și prin misterele ce le simbolizează. Sunt 12 pietre pe patru rânduri în care eu văd simbolul primelor virtuți: prudența, tăria, dreptatea și cumpătarea, care sunt legate una de cealaltă, astfel încât atunci când le înmulțim cu trei sau trei cu patru ne dau numărul 12. Aceste patru rânduri de pietre mai pot fi înțelese ca simbol al celor patru viețuitoare din Apocalipsă care au ochi dinainte și în spate și răspândesc lumina lui Isus Cristos în lumea întreagă; toate cele patru viețuitoare se întâlnesc în una singură și una singură în toate cele patru. Această simbolistică i-a condus pe unii să creadă că aceste două cuvinte grecești „delocis” și „aleteia”, primul însemnând învățătură sau iluminare și celălalt adevăr, erau scrise pe rațional. Într-adevăr, când ești îmbrăcat în veșmintele pe care le-am descris este o consecință faptul că adevărurile trebuie să umple inima noastră iar gura trebuie să le vestească și altora. Marele preot și-a amintit că trebuie să fie învățat pentru a-i putea învăța pe alții la rândul său și să fie lumină pentru a-i lumina pe ceilalți, el fiind acela care trebuie să învețe poporul lui Dumnezeu. Legea veche este conformă, referitor la acest subiect, celei noi, iar Moise spune același lucru ca Apostolul: unul se folosește de cuvântul „știință” pentru înfrumusețarea veșmintelor preoțești, iar celălalt îi învață pe Timotei și Tit ceea ce ei trebuie să-i învețe pe oameni.

    Însă ordinea ce se vedea în înveșmântarea preoților lui Moise fiind excelentă, între alte lucruri voi examina acum și ceea ce spune cartea Leviticului. Nu se punea raționalul și apoi mantaua, ci mai întâi mantaua apoi raționalul. „Am devenit înțelept, spune David, punând în practică poruncile tale”. Voi încerca acum să-i învăț și pe alții prin faptele mele din teama ca autoritatea adevărului, nefiind susținută de faptele bune, să nu aducă niciun rezultat în sufletele lor. „Semănați fapte de dreptate”, spune profetul Oseea, „recoltați roadele vieții și luminați-le cu lumina științei voastre”, ca și cum ar spune: faptele voastre bune să fie mai întâi ca semințe pentru viața veșnică, ale căror roade să le puteți recolta, iar apoi să-i învățați și pe alții. Nu înseamnă că am ajuns la cel mai înalt nivel al cunoașterii atunci când ne îmbrăcăm cu mantaua și raționalul, important este să le păstrăm strâns unite una cu alta astfel încât faptele să răspundă științei iar știința faptelor și amândouă să fie urmate de adevăr și de învățătura ce o dăm altora.

    Dacă aș avea timp ți-aș mai explica în detaliu simbolul celor patru elemente despre care ți-am amintit mai sus doar în trecere, despre cele două smaralde sau carneole și despre cele 12 pietre fixate pe rațional; însă deoarece timpul îmi lipsește îți voi explica toate acestea în particular și-ți voi spune de ce veșmintele preoților erau atât de împodobite și-ți voi arăta în detaliu cum și cărei virtuți îi corespunde fiecare din aceste lucruri; este suficient totuși ca aici să-ți amintesc despre faptul că sfântul episcop Epifan de Salamina a compus o lucrare despre acest subiect; dacă-ți dai străduința să o citești vei afla multe învățături noi în acest domeniu. Câte despre mine, îmi dau seama că am depășit cu mult deja limitele unei scrisori obișnuite; realizez acum că am umplut tot spațiul necesar unei scrisori. De aceea îți mai spun ultimele lucruri despre care nu am zis încă nimic înainte să isprăvesc discursul.

    O lamă de aur pe care sunt gravate cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu strălucește pe fruntea Marelui preot; știm prea bine că este inutil să cunoaștem toate lucrurile dacă toate cunoștințele noastre nu sunt încununate de cunoașterea lui Dumnezeu. Ne îmbrăcăm cu haine de in de culoarea zambilei; ne încingem cu o centură, faptele bune sunt simbolizate prin mantaua ce o punem pe umeri; pe piept punem raționalul, fiind astfel luminați de adevăr și-i învățăm și pe alții ceea ce noi știm; însă toate acestea nu servesc la nimic dacă nu avem un ghid în măsură să ne guverneze și dacă cel ce ne-a creat nu veghează asupra comportamentului nostru. Ceea ce în trecut era simbolizat prin lama de aur, astăzi ne este revelat prin semnul crucii, iar sângele Evangheliei este mult mai de preț decât tot aurul Legii vechi. Chiar și cei aleși din vechime, conform cu ceea ce spune Ezechiel, nu erau marcați pe frunte decât cu suferințe, însă noi cântăm astăzi cu profetul: „Doamne, lumina feței tale ne luminează”.

    În rest, citim în cartea Ieșirii, în două locuri, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă opt feluri de veșminte pentru Marii preoți, ceea ce a și făcut; totuși, cartea Leviticului nu amintește decât șapte veșminte folosite de Aron. Nu se vorbește despre pantalonii scurți, fiindcă eu cred că nu are nimic a face credința noastră cu părțile rușinoase care trebuie ascunse și noi trebuie să acoperim ceea ce trebuie să rămână secret, descoperind doar lui Dumnezeu aceste lucruri, unicul judecător al curăției noastre. Alții pot cunoaște înțelepciunea noastră, tăria noastră, dreptatea noastră, cumpătarea noastră, smerenia noastră, blândețea noastră și celelalte virtuți practicate de noi, însă cunoașterea castității noastre este rezervată doar conștiinței noastre în care ochii oamenilor nu pot pătrunde, doar dacă, așa cum fac animalele, ne dedăm în mod public plăcerilor și crimelor. De aceea sfântul Paul spune: „Cât despre fecioare, nu am primit poruncă de la Domnul care să constrângă pe cineva la feciorie”; și cred că deoarece nu s-a pomenit deloc de pantalonii scurți în cartea Leviticului, Moise a voit să spună acest lucru: „Nu poruncesc să se ia pantaloni scurți și nu pot constrânge pe nimeni să o facă decât doar cel care dorește să fie preot să facă acest lucru”. Câți nu sunt cei care se arată feciorelnici în ochii lumii însă a căror castitate va fi condamnată în ziua judecății! Și câți sunt cei cărora le este distrusă reputația astăzi și vor primi din partea celui care cunoaște nevinovăția lor coroana datorată curăției lor! Deci este la alegerea noastră să îmbrăcăm pantalonii scurți, fără să atragem atenția celorlalți; astfel ascundem ceea ce nu trebuie să fie dezvăluit în ochii lumii. De aceea nu ne rămâne decât să ținem ascunse defectele noastre în așa fel încât să nu fie observate de nimeni ca nu cumva să murim de moarte veșnică, dacă din întâmplare ne vede cineva când intrăm în templu.

    Dar a venit timpul să isprăvesc scrisoarea și, ca să repet aici ceea ce am spus deja, luminile științei unui preot al lui Dumnezeu trebuie să fie cu atât mai mari cu cât toate trebuie să fie învățătură în el, până chiar și mersul și cele mai mici mișcări ale trupului. Să-i învețe pe alții adevărul, iar adevărul să facă zgomot în veșmintele și în podoabele lui pentru ca tot ceea ce va spune și tot ceea ce va face să fie spre învățătura popoarelor; fiindcă fără clopoței, fără pietrele scumpe, fără culorile diferite și fără florile virtuților nu poate intra în templu nici nu poate purta în mod vrednic numele de episcop. Am dictat acest discurs în grabă și dintr-o inspirație în timp ce ambarcațiunea ridica pânzele și strigătele marinarilor îi chemau pe călători; am așternut gândurile pe care mi le-a dictat memoria și ce le-am acumulat din lecturile mele; îmi dau seama acuma că am urmat mai degrabă instinctul meu natural decât atitudinea ce trebuie să o aibă cei care scriu, lăsându-mă atras ca un fluviu fără să respect nicio regulă. Se spune că sub numele lui Tertulian există o lucrare referitor la simbolistica veșmintelor lui Aron, însă pe care nu am văzut-o încă; dacă se întâmplă să ți-o procuri, fiind la Roma unde se găsesc multe lucruri, te rog să nu compari puținul spus de mine cu măreția a ceea ce vei descoperi acolo; trebuie să fiu judecat după nimicnicia spiritului meu, nicidecum după frumusețea spiritului marilor scriitori.


    votre commentaire
  • 1. Les conciles œcuméniques

    Les conciles œcuméniques (du grec oikouménê « univers », « terre habitée ») réunissent les évêques du monde entier pour arbitrer des questions relatives à la doctrine ou à la discipline ; ils obéissent à un ordre du jour précis.

    Alors que l’Église catholique romaine se fonde sur les 21 conciles jalonnant l’histoire du christianisme, l’Église orthodoxe ne considère comme œcuméniques que les conciles généraux antérieurs à celui de Constantinople IV ; les anglicans et les protestants reconnaissent seulement les 4 premiers.

    1.1 Concile de Nicée  


    Le concile de Nicée I, convoqué le 20 mai 325 et présidé par l’empereur Constantin est le premier concile œcuménique. Il se déroule du 19 juin au 25 août 325.

    Dans le débat dogmatique, le rôle le plus important est joué par l’évêque occidental Hosius de Cordoue. Le concile condamne Arius et affirme que le Fils de Dieu est consubstantiel au Père. Saint Athanase (v. 295-373) s’oppose à Arius par la doctrine homoousienne (de homoousios « consubstantiel ») et précise « Le Père étant la source, le Fils est appelé le fleuve, il est dit que nous buvons l’Esprit »

    Les 318 pères adoptent le fameux symbole : « Je crois en un seul Dieu, Père tout-puissant, créateur de toutes les choses visibles et invisibles, et en un seul Seigneur Jésus-Christ, Fils unique de Dieu, né du Père, c’est-à-dire de la substance (ousia) du Père, Dieu de Dieu, lumière de lumière, vrai Dieu de vrai Dieu, engendré et non fait, consubstantiel (homoousios) à son Père, par qui tout a été fait, aussi bien ce qui est au ciel que ce qui est sur la terre ; qui est descendu du ciel pour l’amour de nous et pour notre salut ; qui s’est incarné ; qui s’est fait homme, a souffert et est ressuscité le troisième jour, est monté aux cieux et viendra pour juger les vivants et les morts ; et en l’Esprit saint. » « Mais ceux qui disent qu’il y eut un temps où il (le Fils) n’était pas, qu’avant de naître, il n’était pas et qu’il a été créé du néant, ou qui disent qu’il est d’une autre substance [hypostasis] ou d’une autre essence [ousia], ou que le Fils de Dieu est soumis au changement ou à l’altération, l’Église catholique et apostolique les frappe d’anathème. »

    Un symbole plus tardif, appelé couramment et de manière erronée symbole de Nicée ou symbole de Nicée-Constantinople, s’appuie sur un symbole datant du IVe siècle, véritable credo de Jérusalem, instauré sous l’influence de l’évêque de Jérusalem, saint Cyrille (+ 387), dans le même sens que celui de Nicée. Ce symbole est contenu dans l’Ancoratus de l’évêque de Salamine, saint Epiphane (+ 496), et est considéré comme œcuménique par les confessions orientales et latines ainsi que par la majorité des Églises réformées.

    Le concile proclame : « Entendons que sur l’autel se trouve l’agneau de Dieu qui efface les péchés du monde, et qui est immolé par les prêtres d’une manière non sanglante ; et, recevant son corps et son sang précieux, croyons que ce sont là les symboles de notre rédemption. ».

    Elien, qui a dit que « le Verbe est entré par l’oreille de Marie », est condamné.
    L’accès du sacerdoce est interdit aux eunuques.
    La date de Pâques est fixée au dimanche, à un jour distinct de la fête juive.

    1.2 Concile de Constantinople I  


    Le concile de Constantinople I, deuxième concile œcuménique (bien qu’aucun évêque latin n’y soit convoqué ni présent) qui se déroule de mai au 30 juillet 381, confirme celui de Nicée et définit la divinité de l’Esprit-Saint qui, avec le Père et le Fils, forment la Trinité :

    « Nous croyons en un Dieu, Père tout-puissant, créateur du ciel et de la terre, de toutes les choses visibles et invisibles ; et en un Seigneur Jésus-Christ, le Fils unique de Dieu, engendré du Père avant tous les siècles, lumière de lumière, vrai Dieu de vrai Dieu, engendré, non créé, consubstantiel [homoousios] au Père, par qui tout a été fait ; qui pour nous, les hommes, et pour notre salut, est descendu des cieux, par le Saint Esprit s’est incarné de la Vierge Marie, et s’est fait homme ; il a été crucifié pour nous sous Ponce Pilate ; a souffert ; a été enseveli, est ressuscité le troisième jour, selon les Écritures, est monté aux cieux ; il siège à la droite du Père et il reviendra en gloire juger les vivants et les morts ; son règne n’aura pas de fin ; et en l’Esprit Saint, le Seigneur, qui vivifie, qui procède du Père et qui avec le Père et le Fils est conjointement adoré et glorifié. Et en une seule Église sainte, catholique et apostolique. Nous confessons un baptême pour la rémission des péchés. Nous attendons la résurrection des morts et la vie du siècle à venir. Amen. »

    Une lettre dogmatique, contenant une exposition de la foi sur la Trinité et sur l’Incarnation, est envoyée aux Occidentaux qui tiennent concile à Rome, par les Pères conciliaires.

    Le 3ème canon donne à l’Église de Constantinople le premier rang d’honneur après celle de Rome, parce que Constantinople est la nouvelle Rome.

    Les macédoniens (ou pneumatomaques) que l’empereur Théodose a fait venir à Constantinople, dans l’espoir de les faire rentrer dans le giron de l’Église, déclarent qu’ils préfèrent confesser la doctrine des ariens que d’embrasser la consubstantialité et quittent le concile qui les anathémise comme hérétiques.

    Le concile condamne aussi les hérésies des eunoméens ou anoméens, des sabelliens, des marcelliens (la formule « et son règne n’aura pas de fin » est incluse dans le Credo en opposition à la doctrine de Marcel d’Ancyre [+ vers 374] selon laquelle le Fils de Dieu avait commencé d’exister à partir de sa naissance humaine et que son règne cesserait avec la fin du monde), des photiniens (Photin, ancien évêque de Sirmium (Illyrie), disciple de Marcel, nie la Trinité et prétend que Jésus-Christ était simplement un homme) et des apollinaristes.

    Le 4ème canon porte que Maxime le Cynique (de Constantinople) n’a jamais été et n’est point évêque ; que ceux qu’il a ordonnés, en quelque rang du clergé que ce soit, n’y doivent point être comptés ; et que tout ce qui a été fait ou pour lui ou par lui est sans effet.

    7ème canon : « Les ariens, les macédoniens, les novatiens qui se nomment eux-mêmes cathares ou aristhères, les sabbatiens (novatiens du prêtre Sabbace qui célèbrent la Pâque selon les Juifs), les quartodécimans (parce qu’ils observent la Pâque, comme les Juifs, le quatorzième jour de la lune) et les apollinaristes, sont reçus en donnant un acte d’abjuration, et en renonçant à toute hérésie. On leur donne premièrement le sceau ou l’onction du saint chrême au front, aux yeux, aux narines, à la bouche et aux oreilles ; et en faisant cette onction, on dit : « Le sceau du don du Saint-Esprit ». Mais pour les eunoméens, qui sont baptisés par une seule immersion, les montanistes ou phrygiens, les sabelliens et les autres hérétiques, principalement ceux qui viennent de Galatie, nous les recevons comme des païens. Le premier jour nous les faisons chrétiens, le second catéchumènes ; le troisième nous les exorcisons, après leur avoir soufflé trois fois sur le visage et sur les oreilles. Ainsi nous les instruisons, nous les tenons longtemps dans l’Église à écouter les Écritures ; et enfin nous les baptisons. »

    Cyrille est finalement reconnu comme évêque légitime de Jérusalem par le concile.

    1.3 Concile d’Ephèse  


    7 juin 431 : jour de la Pentecôte, ouverture théorique du concile d’Ephèse, troisième concile œcuménique, convoqué le 19 novembre 430 par Théodose II pour résoudre la controverse suscitée par la doctrine hérétique du nestorianisme.

    Le 19 juin, Nestorius lance : « Pour moi, je ne saurais dire qu’un enfant de deux ou trois mois soit Dieu, ni me résoudre à adorer un enfant nourri de lait, ni à donner le nom de Dieu à celui qui s’est enfui en Égypte. ». Lundi 22 juin : ouverture réelle du concile, première session. Avant même que les évêques retardataires de Syrie, d’Italie et de Sicile n’arrivent, le concile, dirigé par Cyrille, excommunie Nestorius (qui a refusé de comparaître) : « Le saint concile assemblé par la grâce de Dieu et l’ordonnance de nos très pieux empereurs, à Nestorius, nouveau Judas : Sache que pour tes dogmes impies et ta désobéissance aux canons, tu as été déposé par le saint concile, suivant les lois de l’Église, et déclaré exclu de tous degrés ecclésiastiques, le vingt-deuxième jour du présent mois de juin. »

    Samedi 27 juin : dès leur arrivée, Jean d’Antioche et les évêques syriens s’élèvent contre la décision irrégulière prise en leur absence le 22. Finalement, le concile déclare Cyrille et Memnon déposés de leur dignité, comme auteurs du trouble et à cause du sens hérétique des anathématismes de Cyrille, et excommunient les évêques du même parti qui sont roués de coups.

    29 juin : Théodose écrit au concile pour témoigner son mécontentement, déclare qu’il « ne veut pas qu’on ait aucun égard à ce qui s’est fait jusqu’alors et ordonne qu’aucun évêque ne sorte d’Éphèse jusqu’à ce que les dogmes de la religion soient examinés par tout le concile ». 10 juillet : quand arrivent les légats du pape, Arcadius, Projectus et Philippe, que les tempêtes et divers autres accidents ont retardés, le concile se réunit de nouveau, les légats prennent connaissance des procès-verbaux de la séance du 22 juin et donne lecture d’une lettre du pape qui écrit avoir envoyé ses trois légats « pour faire exécuter ce qu’il a ordonné l’année précédente dans le concile de Rome. »

    11 juillet : les légats demandent lecture des actes du 22 juin, le concile confirme la condamnation et la déposition de Nestorius.
    17 juillet : excommunication de Jean d’Antioche et de ses partisans.
    22 juillet : le concile anathématise « tous ceux qui diraient qu’il y a eu un temps où le Fils de Dieu n’était point, et qu’il est fait de rien ou de quelque substance créée ».
    31 juillet : dernière session.

    Le concile dit qu’il est hérétique de croire qu’il y aura sur terre un millenium, une période heureuse de 1000 ans : désormais l’Église insistera sur la parousie, le Jugement dernier, le millenium céleste.

    Marie est proclamée « Mère de Dieu ».

    Début août, arrive à Éphèse, envoyé par Théodose, le comte Jean, porteur d’une lettre de l’empereur qui dépose Nestorius, Cyrille et Memnon (lesquels sont mis en état d’arrestation), dissout le concile et renvoie les évêques chez eux. Cyrille et Memnon restent déchus de l’épiscopat (Cyrille cependant est rentré à Alexandrie). Nestorius, remplacé sur le siège de Constantinople par Maximien et relégué dans son monastère d’Antioche, est finalement envoyé en exil, d’abord en Arabie, puis en Libye où il meurt en 451.

    Canons du concile :

    « Le métropolitain qui abandonne ce saint et œcuménique concile, pour entrer dans l’assemblée des apostats ou qui y entrera à l’avenir ; ou celui qui a partagé les opinions de Célestius (le pélagien) ou les partagera à l’avenir, celui-là perd toute juridiction sur les évêques de la province, et est déjà exclu de toute communion et déclaré suspens par le concile. » (1er canon)

    « Si certains clercs apostasient et osent prendre parti, secrètement ou publiquement, pour Nestorius, ils sont eux aussi déposés par ce saint concile. » (4ème canon)

    « Le saint concile a décidé qu’il ne sera pas permis de produire en public, d’écrire ou de composer un symbole de foi autre que celui défini par les saints pères réunis à Nicée sous la conduite du saint Esprit. Ceux qui oseront composer un autre symbole, le répandre, ou le présenter à ceux qui veulent se convertir et reconnaître la vérité, venant du paganisme, du judaïsme ou de n’importe quelle hérésie, ceux-là, s’ils sont évêques ou clercs, seront dépouillés, les évêques de l’épiscopat et les clercs de la cléricature; s’il sont laïcs, ils seront anathématisés. De même, si des évêques, des clercs ou des laïcs étaient convaincus d’admettre ou d’enseigner la doctrine contenue dans l’exposé du prêtre Charisius, au sujet de l’incarnation du Fils unique de Dieu, ou bien encore les enseignements impurs et pervers de Nestorius qui y sont adjoints, qu’ils tombent sous le coup de la sentence de ce saint et œcuménique concile, c. à d. que le évêque soit dépouillé de son épiscopat et soit déposé, et le clerc pareillement soit déchu de la cléricature, et si c’est un laïc, qu’il soit anathématisé, comme il a été dit plus haut. » (7ème canon).

    1.4 Concile de Chalcédoine  


    Le concile de Chalcédoine, quatrième concile œcuménique (630 pères, 16 sessions), est réuni du 8 octobre au 1er novembre 451, par l’empereur d’Orient Marcien, en accord avec le pape Léon Ier, pour annuler les décisions du synode d’Ephèse et mettre un terme à la controverse eutychienne.

    Dioscore d’Alexandrie est déposé et relégué à Gangres en Paphlagonie. Théodoret et Ibas sont réhabilités.

    Le concile renouvelle la condamnation du nestorianisme (selon lequel il existe deux personnes dans le Christ) et affirme la double nature (humaine et divine) de Jésus, homme et Fils de Dieu.

    Il rejette l’eutychianisme également appelé monophysisme, selon lequel Jésus-Christ n’aurait possédé qu’une seule nature, divine, et n’aurait pas de nature humaine et le docétisme, doctrine selon laquelle le Christ, au cours de sa vie terrestre, n’avait pas un corps réel mais seulement un corps apparent, comme celui d’un fantôme. 
    Le concile définit l’incarnation comme « deux natures, une personne », formule devenue classique dans l’orthodoxie chrétienne. Cette définition est fondée sur la formulation du pape Léon dans son Tome à Flavien, évêque de Constantinople, et les lettres synodales de saint Cyril d’Alexandrie à Nestor. Le Christ est une personne, mais il possède deux natures (humaine et divine) unies entre elles « sans confusion ni changement, sans division ni séparation ». Les propriétés de chacune de ces natures restent sauves, mais appartiennent à une seule personne ou hypostase. Probablement pour des problèmes de traductions mais surtout pour des raisons politiques, les Églises copte, éthiopienne, syrienne et arménienne, qui refusent la mainmise du Patriarcat de Constantinople, n’acceptent finalement pas cette définition.

    Le concile promulgue 28 canons régissant la discipline et la hiérarchie ecclésiastique ainsi que la conduite cléricale. Le concile décrète notamment que « Ceux qui sont entrés dans la cléricature ou qui se sont faits moines, ne doivent plus prendre du service dans l’armée ou accepter une charge civile ; sinon ceux qui ont osé le faire et ne s’en repentent pas de manière à revenir à ce qu’ils avaient auparavant choisi pour l’amour de Dieu doivent être anathématisés. » (7ème canon)

    Tous les canons sont acceptés par l’Église occidentale, sauf le vingt-huitième, auquel s’oppose le pape Léon, car il accorde à Constantinople des privilèges égaux à ceux de Rome, puisqu’elle est « honorée de la présence de l’empereur et du sénat et jouit des mêmes privilèges que l’ancienne ville impériale ».

    Alexandrie se considère comme la première Église de la chrétienté et son patriarche prend le titre de pape des Coptes.
    Le schisme de 451 est à l’origine de la fondation des Églises « non-chalcédoniennes » :

    - l’Église apostolique arménienne (liturgie en arménien),
    - l’Église syriaque (ou syrienne) orthodoxe (Syrie, Liban, Turquie, Israël, Inde, diaspora ; liturgie en syriaque),
    - l’Église malankare orthodoxe syrienne ou Église syro-malankar orthodoxe (Inde : Kerala),
    - l’Église copte orthodoxe : patriarcat d’Alexandrie, Église orthodoxe d’Erythrée, diaspora (liturgie en copte et en arabe)
    - l’Église éthiopienne orthodoxe ou Église abyssinienne d’Éthiopie (Ethiopie, liturgie en guèze et en amharique)
    - l’Église assyrienne de l’Orient ou Église syrienne occidentale ou encore Église jacobite [parce que organisée par Jacob Baradaï ou Jacques Baradée de Tella (500-578)] : Inde, Liban, Irak, diaspora.

    1.5 Concile de Constantinople II  


    Le deuxième concile de Constantinople, 5ème concile œcuménique, est réuni sur ordre de Justinien du 4 mai au 2 juin 553. Il est ouvert en l’absence du pape Vigile qui, retenu dans la ville, refuse d’y prendre part ainsi que la grande majorité des évêques d’Occident : Vigile est exilé par l’empereur dans une île de la mer de Marmara.

    Le concile compte 150 évêques, tous orientaux, à l’exception de 6 Africains.

    Il réaffirme la double nature dans l’unique personne du Christ (à la fois homme et Dieu), condamne les thèses nestoriennes et origénistes (l’idée d’un salut final de Satan est tenue pour hérétique et condamnée, car Satan n’a pas été rejeté par Dieu : il s’est au contraire séparé de lui ; Dieu ne peut pardonner à qui ne demande pas le pardon). Le concile anathématise les noms d’Origène et d’Evagre le Pontique : « Si quelqu’un dit que les Vertus célestes, tous les hommes, le diable, les Puissances du mal seront unis pareillement au Dieu Verbe et de la même manière que Christ, qu’il soit anathème. » Il condamne également chez Didyme l’Aveugle, certaines doctrines origénistes qu’il professait : préexistence des âmes et « restauration » finale de tous les êtres, y compris les anges déchus et les pécheurs, dans leur condition originelle de purs esprits. Voir « L’origénisme ».

    Vigile adresse à l’empereur son Constitutum (14 mai), qui condamne à nouveau le nestorianisme, frappe d’anathème les écrits de Théodore de Mopsueste, mais refuse d’anathématiser Théodoret et Ibas (il explique que ces deux évêques ayant été reconnus orthodoxes par le concile de Chalcédoine, il n’est pas permis d’imprimer une flétrissure à leur mémoire, et qu’il suffit de condamner en général les écrits et les propositions favorables aux nestoriens ou aux eutychéens, sans toutefois condamner nommément des évêques morts dans la communion de l’Église) et interdit d’enseigner, au sujet des Trois Chapitres, quoi que ce soit de contraire à ce Constitutum (Les Trois Chapitres sont trois groupes de textes : les écrits de Théodore de Mopsueste, les anathématismes que Théodoret de Cyr a opposés à ceux de saint Cyrille et la lettre à Maris attribuée à Ibas d’Édesse).

    Vigile est déposé le 26 mai, sans être excommunié toutefois, et Justinien demande au concile de rayer des diptyques (listes, lues à la liturgie, des évêques avec lesquels on est en communion) le nom du pape, tout en prétendant rester en communion avec le Siège apostolique : subtile distinction entre le Siège et celui qui l’occupe « inter Sedem et sedentem ».

    Le 2 juin, le concile conclut par 14 anathématismes contre les nestoriens et les eutychéens, reproduisant une profession de foi publiée par Justinien en 551 et reprenant la doctrine des conciles d’Éphèse et de Chalcédoine, mais condamnant expressément les Trois Chapitres, ainsi que les « impiétés » de Théodore de Mopsueste, Théodoret et Ibas :

    1er anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que la nature ou substance divine est une et consubstantielle en 3 personnes, le Père, le Fils et le Saint-Esprit ; qu’il soit anathème.

    2ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas dans le Verbe de Dieu deux naissances, l’une incorporelle par laquelle il est né du Père avant tous les siècles, l’autre selon laquelle il est né dans les derniers temps de la vierge Marie, Mère de Dieu ; qu’il soit anathème.

    3ème anathématisme. Si quelqu’un dit que ce n’est pas le même Christ-Dieu-Verbe, né de la femme, qui a fait des miracles et qui a souffert ; qu’il soit anathème.

    4ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que la chair a été substantiellement unie à Dieu le Verbe et qu’elle était animée par une âme raisonnable et intellectuelle ; qu’il soit anathème.

    5ème anathématisme. Si quelqu’un dit qu’il y a deux substances ou deux personnes en Notre-Seigneur Jésus-Christ, et qu’il ne faut en adorer qu’une seule, comme l’ont écrit follement Théodore et Nestorius ; qu’il soit anathème.

    6ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que la sainte Vierge est véritablement et réellement Mère de Dieu, qu’il soit anathème.

    7ème anathématisme. Si quelqu’un ne veut pas reconnaître que les deux natures ont été unies en Jésus-Christ, sans diminution, sans confusion, mais que par ces deux natures il entende deux personnes ; qu’il soit anathème. 8ème anathématisme. Si quelqu’un ne confesse pas que les deux natures ont été unies en Jésus-Christ en une seule personne ; qu’il soit anathème.

    9ème anathématisme. Si quelqu’un dit que nous devons adorer Jésus-Christ en deux natures, ce qui serait introduire deux adorations que l’on rendrait séparément à Dieu le Verbe et séparément aussi à l’homme ; et qu’il n’adore pas par une seule adoration le Verbe de Dieu incarné avec sa propre chair, ainsi que l’Église l’a appris dès le commencement par tradition ; qu’il soit anathème.

    10ème anathématisme. Si quelqu’un nie que Notre-Seigneur Jésus-Christ, qui a été crucifié dans sa chair, soit vrai Dieu, Seigneur de gloire, l’un de la Trinité ; qu’il soit anathème.

    11ème anathématisme. Si quelqu’un n’anathématise pas Arius, Eunomius, Macedonius, Apollinaire, Nestorius, Eutychès, Origène, avec tous leurs écrits impies ; qu’il soit anathème.

    12ème anathématisme. Si quelqu’un défend l’impie Théodore de Mopsueste ; qu’il soit anathème.

    13ème anathématisme. Si quelqu’un défend les écrits impies de Théodoret, qu’il soit anathème.

    14ème anathématisme. Si quelqu’un défend la lettre que l’on dit avoir été écrite par Ibas à Maris ; qu’il soit anathème.

    Malade, isolé, le pape cède et donne son adhésion à cette condamnation par sa lettre du 8 décembre adressée au patriarche Eutychius.

    Le 23 février 554, dans une nouvelle constitution, Vigile rapporte d’abord la définition de foi du concile de Chalcédoine et la lettre de saint Léon à Flavien ; mais, après avoir soigneusement exposé les erreurs des trois chapitres, il prononce anathème contre Théodore de Mopsueste et ses écrits et condamne les écrits de Théodoret contre saint Cyrille et la lettre à Maris.

    Le concile de Constantinople II a consacré la puissance impériale dans le domaine de la foi et réduit l’autorité du pape.

    1.6 Concile de Constantinople III  


    Le troisième concile de Constantinople, sixième concile œcuménique, dit « in Trullo » car tenu dans la salle de la Coupole (en grec trullos) et réuni par Constantin IV Pogonat (avec le plein accord du pape Agathon), se tient du 7 novembre 680 au 16 septembre 681.

    Il confirme celui de Chalcédoine (451), condamne la doctrine monophysite ainsi que la doctrine monothélite de l’empereur Héraclius Ier (le Christ a 2 natures mais une seule volonté) et à laquelle le pape Honorius Ier avait donné son accord. Le concile affirme la double volonté dans la personne du Christ (le Christ possède une volonté divine et une volonté humaine). Macaire d’Antioche, convaincu d’avoir corrompu la doctrine des Pères, est déclaré déchu de toute dignité et fonction sacerdotale. Étienne, disciple de Macaire, persévérant dans l’erreur de son maître, est chassé de l’assemblée.

    Le concile condamne Sergius, Cyrus d’Alexandrie, Pyrrhus, Paul, Pierre, Théodore de Pharan, Macaire d’Antioche et Etienne son disciple, tous infectés des erreurs des monothélites, mais encore le pape Honorius, disant avoir trouvé dans sa lettre à Sergius, qu’il suivait en tout son erreur et qu’il autorisait sa doctrine impie.

    Le concile « dit anathème au discours de Mennas à Vigile, à ceux de Vigile à Justinien et à Théodora, à quiconque les avait fabriqués ou écrits, à tous ceux qui avaient falsifié les actes du cinquième concile (deuxième concile de Constantinople), enfin à ceux qui ont enseigné, qui enseignent ou enseigneront une seule volonté et une seule opération en Jésus-Christ. »

    Polychrone, prêtre et moine, accusé de soutenir les erreurs de Macaire, est dépouillé de tout rang et de toute fonction sacerdotale et anathématisé. Constantin, prêtre de l’église d’Apamée, métropole de la seconde Syrie, « avoue que Jésus-Christ avait eu une volonté humaine naturelle depuis sa naissance jusqu’à la croix, mais il soutient que depuis sa résurrection il n’en avait plus, et que s’étant alors dépouillé de sa chair mortelle et de toutes les faiblesses, il avait quitté sa volonté humaine avec la chair et le sang. Il ajoute qu’il a appris cette doctrine de Macaire d’Antioche. Le concile, ne pouvant lui persuader de changer de sentiment, lui dit anathème et à ses dogmes, et le fait chasser de l’assemblée ».

    Le futur pape Jean V, délégué au concile par Agathon, remplit un rôle remarquable qui le rend illustre en tant que penseur et théologien.

    Le pape Agathon étant mort le 10 janvier 682, avant le retour de ses légats en juillet, c’est son successeur, le pape Léon II, qui ratifie les décrets conciliaires. Il anathématise tous ceux que le concile a anathématisés, nommément « Honorius, qui, au lieu de purifier l’Église apostolique par la doctrine des apôtres, avait pensé renverser la foi par une trahison profane ». Macaire, Étienne, Polychrone et Epiphane, renvoyés au jugement du pape par l’empereur, sont enfermés dans divers monastères, parce qu’ils ne veulent point abjurer leurs erreurs.

    1.7 Second concile in Trullo  


    Convoqué en 692 par l’empereur Justinien II, il complète, pour les divers aspects de la discipline ecclésiastique, la législation des Ve et VIe conciles, d’où son autre nom de concile quinisexte (cinquième/sixième).

    Parmi les 200 canons disciplinaires élaborés, 2 ensembles de dispositions sont particulièrement importants.

    L’un confirme, contre les coutumes qui s’imposent peu à peu en Occident, l’existence d’un clergé marié (Canon 13 : « Le clerc qui, sous prétexte de religion, abandonne sa femme sera excommunié. »).

    L’autre, concernant l’art sacré, souligne la « vénération de la Croix », et surtout demande que le Christ soit représenté « sous son aspect humain glorifié », et non par des symboles comme l’Agneau (Canon 82) ; c’est là une étape importante dans l’élaboration de l’art de l’icône.

    Enfin, le 28ème canon du concile de Chalcédoine, qui donne au siège de Constantinople le 2ème rang dans l’Église, est confirmé.

    Le pape Serge refuse de ratifier ces décisions : Justinien II menace de le faire arrêter.

    L’Orient chrétien considère ce concile comme un concile œcuménique ou plutôt comme le complément des 2 conciles œcuméniques précédents. Certains papes, tels Adrien Ier, Jean VIII et même Innocent III, font de même, ainsi que lème canoniste Gratien, tout en réservant les caractères propres de la discipline orientale.

    1.8 Concile de Nicée II  


    Le deuxième concile de Nicée, septième concile œcuménique, organisé par la régente Irène (au nom de son fils Constantin et au sien) et le patriarche de Constantinople Tarasios, se déroule du 24 septembre au 23 octobre 787 et réunit 377 évêques. C’est le dernier concile considéré comme œcuménique par les orthodoxes.

    Les deux légats du pape, Pierre, archiprêtre de l’Église romaine, et Pierre, prêtre et abbé du monastère de Saint-Sabas de Rome, sont nommés les premiers dans les actes du concile, comme représentant le pape Adrien.

    Le concile reconnaît la légitimité du culte des images. On lit un passage de la lettre du pape Adrien à Constantin et à Irène, dans lequel l’évêque de Rome établit le culte des images, prétendant que l’Église romaine l’a reçu par tradition de saint Pierre...

    L’iconoclasme est condamné comme hérésie. « Les iconoclastes n’ont fait qu’imiter les Juifs, les Sarrasins, les païens, les manichéens, et quelques autres hérétiques » (5ème session).

    Le décret touchant les images est conçu en ces termes : « Ayant employé tout le soin et l’exactitude possible, nous décidons que les saintes images, soit de couleur, soit de pièces de rapport, ou de quelque autre matière convenable, doivent être exposées, comme la figure de la croix de Notre-Seigneur Jésus-Christ, tant dans les églises, sur les vases et les habits sacrés, sur les murailles et les planches, que dans les maisons et dans les chemins : c’est à savoir l’image de Jésus-Christ, de sa sainte mère, des anges et de tous les saints ; car plus on les voit souvent dans leurs images, plus ceux qui les regardent sont excités au souvenir et à l’affection des originaux. On doit rendre à ces images le salut et l’adoration d’honneur, non la véritable latrie que demande notre foi, et qui ne convient qu’à la nature divine. Mais on approchera de ces images l’encens et le luminaire, comme on en use à l’égard de la croix, des Évangiles et des autres choses sacrées ; le tout suivant la pieuse coutume des anciens : car l’honneur de l’image passe à l’original ; et celui qui adore l’image adore le sujet qu’elle représente. Telle est la doctrine des saints Pères, et la tradition de l’Église catholique, répandue partout. Nous suivons ainsi le précepte de saint Paul, en retenant les traditions que nous avons reçues. Ceux donc qui osent penser ou enseigner autrement ; qui abolissent, comme les hérétiques, les traditions de l’Église ; qui introduisent des nouveautés, qui ôtent quelque chose de ce que l’on conserve dans l’église, l’Évangile, la croix, les images, ou les reliques des saints martyrs ; qui profanent les vases sacrés, ou les vénérables monastères : nous ordonnons qu’ils soient déposés, s’ils sont évêques ou clercs ; et excommuniés, s’ils sont moines ou laïques. » (7ème session)

    Le concile affirme la présence réelle du Christ dans l’eucharistie : « Il est évident que le Seigneur, ni les apôtres, ni les Pères n’ont jamais parlé de figure ; mais ils ont dit que l’eucharistie contient le corps même et le sang de Jésus-Christ ».

    « Vu que certains sectateurs de la religion juive dans leur erreur ont imaginé de se moquer du Christ notre Dieu, feignant d’être chrétiens et reniant le Christ en secret, en gardant en cachette le sabbat et accomplissant d’autres rites de la religion juive : nous ordonnons qu’on n’admette de telles gens ni à la communion, ni aux offices, ni à l’Église, mais qu’ils restent juifs selon leur propre religion, et qu’ils ne fassent point baptiser leur enfant, ni n’achètent ou possèdent un esclave. Si cependant quelqu’un d’entre eux se convertit d’une foi sincère et confesse le christianisme de tout cœur, dévoilant publiquement leurs coutumes et leurs rites, au point de reprendre et corriger d’autres personnes, celui-là qu’on le reçoive et qu’on baptise lui et ses enfants et qu’on s’assure qu’ils ont renoncé aux manières de vivre juives; s’il n’en est pas ainsi, qu’on ne les reçoive point. » (8ème canon)

    « Tous ces hochets enfantins et transports de furie bachique, que sont les pseudo-traités écrits contre les vénérables images, doivent être remis à l’évêché de Constantinople, pour qu’ils soient déposés avec le reste des livres hérétiques. S’il s’en trouve quelqu’un qui les garde en les cachant, si c’est un évêque ou un prêtre ou un diacre, qu’il soit déposé ; si c’est un laïc ou un moine, qu’il soit excommunié. » (9ème canon)

    « Défense aux femmes, soit libres, soit esclaves, d’habiter dans les maisons épiscopales ou dans les monastères. » (18ème canon)

    Le patriarche Tarasios écrit au pape Adrien pour lui rendre compte de ce qui s’est passé au concile : le pape Adrien approuve et confirme.

    Les évêques des Gaules refusent cependant d’accepter ce concile, parce que les évêques d’Occident n’y ont pas pris part puisqu’ils n’y ont pas même été invités (il ne s’y est trouvé d’occidentaux que les légats du pape) et parce que l’usage des Gaules est, il est vrai, d’avoir des images, mais non de leur rendre un culte. Charlemagne donne commission à quelques-uns d’entre eux de faire un recueil de ce que les saints Pères ont dit sur ce sujet. Cette compilation parait en 790, divisée en quatre livres appelés Livres Carolins. Deux ans après, Charlemagne l’adresse au pape Adrien en le priant de répondre aux questions soulevées par les évêques des Gaules. Le pape y répond article par article et montre que les Pères de Nicée ne se sont pas écartés de l’ancienne tradition de l’Église romaine ; mais ses réponses ne font point changer de sentiment aux Églises de France dont les évêques feront prendre un décret tout contraire à celui de Nicée sur le culte des images, par le concile de Francfort, en 794.

    1.9 Concile de Constantinople IV  


    Le quatrième concile de Constantinople, huitième concile œcuménique, appelé « synode ignatien » du nom de son président (Ignace, patriarche de Constantinople), convoqué par l’empereur Basile Ier, se déroule du 5 octobre 869 au 28 février 870.

    Photios est amené malgré lui le 19 octobre. Il lui est reproché d’avoir chassé le patriarche Ignace pour usurper sa place et d’être l’adversaire du filioque : « Credo in Spiritum Sanctum qui ex patre filioque procedit » : Je crois en l’Esprit Saint qui procède du Père et du Fils. Photios affirme que le filioque compromet la « monarchie » du Père : ou bien la Trinité a deux principes, le Père et le Fils, ou bien, pour la spiration de l’Esprit, le Père et le Fils se confondent dans la nature commune (Encyclique aux Patriarches orientaux, 867). Photios précise que l’Esprit a son ekporèse « du Père seul » (Mystagogie du Saint-Esprit). Photios, qui refuse d’abjurer, est anathématisé. On brûle un plein sac de promesses qu’il avait exigées du clergé et des laïques de toutes conditions ; les livres qu’il avait fabriqués contre le pape Nicolas, et les actes de ses conciles contre le patriarche Ignace.

    « Photios n’ayant jamais été évêque, toutes les ordinations qu’il a faites seront censées nulles ; et l’on consacrera de nouveau les églises qu’il a consacrées. » (4ème canon)

    « Anathème à Photios, pour avoir supposé de faux légats d’Orient et de faux actes contre le pape Nicolas, et à tous ceux qui à l’avenir useront de pareilles supercheries. » (6ème canon)

    « Anathème à quiconque soutient qu’il y a deux âmes dans l’homme. » (11ème canon)

    « Le concile dépose, sans espérance de restitution, les évêques, les prêtres, les diacres et les autres clercs ordonnés par Méthodius ou par Ignace, qui demeurent obstinés dans le parti de Photios. » (25ème canon)

    Le concile dit encore anathème à Arius, à Macedonius, à Sabellius, à Nestorius, à Eutychès, à Dioscore, à Origène, à Théodore de Mopsueste, à Didyme, à Evagre, à Sergius, à Honorius, à Cyrus d’Alexandrie et aux iconoclastes. On reçoit ensuite les sept conciles généraux, et on y joint celui-ci, comme faisant le huitième ; puis on confirme la sentence portée contre Photios par les papes Nicolas et Adrien. En 877, le pape Jean VIII acceptera la réinstallation de Photios.

    De novembre 879 au 13 mars 880, se tient un contre-concile, ou « synode photien », appelé concile d’union par les orthodoxes, qui casse la décision du « synode ignatien », condamne toute addition au symbole de Nicée (et par là-même la mention du filioque : l’Esprit Saint procède seulement du Père et non du Fils) et réhabilite Photios.

    Ni l’un ni l’autre de ces deux conciles n’est compté parmi les conciles œcuméniques par les Églises orthodoxes.

    1.10 Premier concile du Latran  


    De mars à avril 1123, se déroule le premier concile du Latran (Latran I), neuvième concile œcuménique et premier grand concile œcuménique en Occident, assemblé par le pape Calixte II. A partir de ce concile, c’est le pape qui convoque les conciles et qui les préside, éventuellement par l’intermédiaire d’un légat. 300 évêques et 600 abbés (dont l’abbé Suger) y participent et adoptent 22 canons.

    Le concile ratifie le concordat de Worms de 1122 qui régla la querelle des investitures et s’efforce de lutter contre la simonie (trafic des fonctions ecclésiastiques et des actes du culte), contre le nicolaïsme (mariage et concubinage des prêtres) et contre l’inféodation (aliénation de biens d’Église à une autorité) et l’infraction de la trêve de Dieu. Les évêques sont élus par le clergé et non plus investis par les pouvoirs laïcs.

    Le concile décide l’envoi de secours aux chrétiens d’Asie.

    Sont déclarées nulles toutes les ordinations faites par l’hérésiarque Bourdin (antipape Grégoire VIII), depuis sa condamnation par l’Église romaine, et celles qui ont été faites par les évêques qu’il a ordonnés en suite de son schisme. (Canon 6)

    L’Église romaine prend sous sa protection les familles et les biens de ceux qui vont à Jérusalem secourir les chrétiens contre les infidèles, leur accorde la rémission de leurs péchés, et ordonne sous peine d’excommunication à ceux qui après s’être croisés avaient quitté la croix, de la reprendre dans l’année. (Canon 11)

    On séparera de la communion ou société des fidèles les fabricateurs de fausse monnaie, et ceux qui en débiteront. (Canon 15)

    Défense aux abbés et aux moines de donner des pénitences publiques, de visiter les malades, de faire les onctions et de chanter des messes publiques. Ils recevront des évêques diocésains les saintes huiles, la consécration des autels et l’ordination des clercs. (Canon 17)

    1.11 Deuxième concile du Latran  


    Le deuxième concile du Latran (Latran II), dixième concile œcuménique, ouvert le 8 avril 1139 et réuni par le pape Innocent II, rassemble 1 000 participants.

    Le concile casse tout ce que Pierre de Léon, l’antipape Anaclet II, a fait. Il déclare nulles toutes ses ordinations, de même que celles de Girard, évêque d’Angoulême, fauteur du schisme. Il excommunie Roger II, comte de Sicile, pour avoir reçu le titre de roi de l’antipape Anaclet, et avoir pris son parti.

    Il condamne la simonie, l’usure et les erreurs de Pierre de Bruis, d’Abélard et de son disciple Arnaud de Brescia. La sentence, datée du 17 août, est adressée aux archevêques de Sens et de Reims : « Par le présent écrit, nous mandons à votre fraternité de faire enfermer séparément dans des clôtures, où bon vous semblera, Pierre Abélard et Arnaud de Brescia [...] et de détruire par le feu les livres de leur erreur, partout où on les trouvera. » Le concile affirme que « Rome est à la tête du monde ».

    Il s’efforce de ramener les cisterciens et les autres ordres privilégiés dans le droit commun (paiement de la dîme) sans obtenir de résultat décisif.

    Il prescrit qu’il appartient aux évêques de rechercher les hérétiques, aux juges séculiers de les punir, aux rois et aux princes de prêter, sous peine de déchéance, leur concours à cette répression.

    Il interdit d’employer l’arbalète dans les combats sous peine d’anathème.

    Les 1er et 2ème canons privent de leurs dignités et de leurs bénéfices ceux qui ont été ordonnés par simonie, et ceux qui ont acheté ou vendu quelque bénéfice. 
    Le 7ème défend d’entendre les messes des prêtres mariés ou concubinaires. Il déclare nuls les mariages des prêtres, des chanoines réguliers, des moines, et ordonne qu’on mette en pénitence ceux qui les auront contractés. Il réaffirme ainsi l’obligation du célibat pour les prêtres.

    Le 14ème défend les combats militaires qui se faisaient dans les foires, et ordonne que les gladiateurs qui seront blessés dans ces combats soient privés de la sépulture ecclésiastique, quoiqu’on ne doive pas leur refuser la pénitence et le viatique. Le 26ème défend, sous peine d’anathème, à certaines prétendues religieuses de continuer leur genre de vie. C’étaient des femmes qui, sans observer ni la règle de Saint-Basile, ni celles de Saint-Benoît ou de Saint-Augustin, voulaient passer pour religieuses et demeuraient dans des maisons particulières, où, sous prétexte d’hospitalité, elles recevaient des personnes de mauvaise réputation.

    Le 27ème défend aux religieuses d’aller chanter dans un même chœur avec des chanoines ou avec des moines.

    1.12 Troisième concile du Latran  


    Le troisième concile du Latran (Latran III), onzième concile œcuménique, réuni et présidé par le pape Alexandre III réconcilié avec l’empereur Frédéric, se déroule du 5 au 19 mars 1179. Les 600 participants adoptent 27 canons.

    Le concile décide que l’élection du pape se fera à la majorité des 2/3 des cardinaux (Canon 1).

    Cardinal, du latin cardinis « charnière », est le titre donné par l’Église catholique à ses membres les plus éminents qui constituent le Sacré Collège. Il existe des cardinaux prêtres, des cardinaux supérieurs des ordres monastiques, des cardinaux diacres et des cardinaux évêques. Depuis le concile de Latran III, les cardinaux élisent les nouveaux papes et gouvernent l’Église quand le trône pontifical n’est pas occupé. Les cardinaux sont, selon le Code actuel de droit canonique, « le sénat du pontife romain : ils l’assistent comme ses principaux conseillers et aides dans le gouvernement de l’Église ». (Canon 230)

    Ils sont appelés « éminences », revêtent un habit pourpre et portent un saphir au doigt.

    Le concile déclare nulles les ordinations faites par les antipapes Octavien (Victor IV), Gui de Créma (Pascal III) et Jean de Struma (Calixte III), et veut que ceux qui ont reçu d’eux des dignités ecclésiastiques ou des bénéfices, en soient privés. (Canon 2)

    Aucun ne sera élu évêque, qu’il n’ait trente ans accomplis, qu’il ne soit né en légitime mariage, et recommandable par ses mœurs et sa doctrine. (Canon 3)

    Défense de rien exiger pour l’intronisation des évêques ou des abbés, pour l’installation des autres ecclésiastiques ou la prise de possession des curés, pour les sépultures, les mariages et les autres sacrements, en sorte qu’on les refuse à ceux qui n’ont pas de quoi donner. (Canon 7)

    Sur les plaintes formées par les évêques que les nouveaux ordres militaires des templiers et des hospitaliers recevaient des églises de la main des laïques ; que dans les leurs ils instituaient et destituaient des prêtres à l’insu des évêques ; qu’ils admettaient aux sacrements les excommuniés et les interdits, et leur donnaient la sépulture ; qu’ils abusaient de la permission donnée à leurs frères envoyés pour quêter, de faire ouvrir, une fois l’an, les églises interdites, et d’y faire célébrer l’office divin, d’où plusieurs de ces quêteurs prenaient occasion d’aller eux-mêmes aux lieux interdits, et de s’associer des confrères en plusieurs de ces lieux, à qui ils communiquaient leurs privilèges ; le concile condamne tous ces abus, non seulement à l’égard des ordres militaires, mais de tous les autres religieux. (Canon 9)

    Les clercs constitués dans les ordres sacrés, qui ont chez eux des femmes notées d’incontinence, les chasseront et vivront chastement, sous peine de privation de leur bénéfice ecclésiastique et de leur office. Même peine pour le clerc qui, sans une cause manifeste et nécessaire, fréquentera les monastères des filles, après la défense de l’évêque. Un laïque coupable d’un crime contre nature sera excommunié et chassé de l’assemblée des fidèles. Si c’est un clerc, il sera ou chassé du clergé, ou enfermé dans un monastère pour y faire pénitence. (Canon 11)

    On défend, sous peine de privation de la sépulture ecclésiastique, les tournois ou foires, auxquels se trouvaient des soldats qui, pour montre de leur force et de leur bravoure, se battaient avec d’autres, au péril de leur âme et de leur corps. (Canon 20) 
    On ordonne d’observer la trêve de Dieu, qui consistait à n’attaquer personne depuis le coucher du soleil le mercredi jusqu’au lever du soleil le lundi, depuis l’Avent jusqu’à l’octave de l’Épiphanie, et depuis la Septuagésime jusqu’à l’octave de Pâques : le tout sous peine d’excommunication. (Canon 21)

    On défend aux juifs et aux sarrasins d’avoir chez eux des esclaves chrétiens sous quelque prétexte que ce soit. On permet néanmoins de recevoir en témoignage les chrétiens contre les juifs, et les juifs contre les chrétiens. On ordonne de conserver les biens aux juifs convertis, avec défense, sous peine d’excommunication, aux seigneurs et aux magistrats de leur en rien ôter. (Canon 26)

    Nous anathématisons les hérétiques nommés cathares, patarins, publicains, albigeois et autres qui enseignent publiquement leurs erreurs, et ceux qui leur donnent protection ou retraite, défendant, en cas qu’ils viennent à mourir dans leur péché, de faire des oblations pour eux, et de leur donner la sépulture entre les chrétiens.

    Le concile ordonne de dénoncer excommuniés, dans les églises, les jours de dimanches et de fêtes, les brabançons, les cottereaux, etc., qui portaient la désolation partout. Il permet même de prendre les armes contre eux, et reçoit ceux qui les attaqueront sous la protection de l’Église, comme ceux qui visitent le saint sépulcre. (Canon 27). Ces cottereaux ou routiers étaient des mercenaires dont les seigneurs se servaient pour leurs guerres particulières.

    Le concile prend acte des missions cisterciennes concernant les hérétiques albigeois et vaudois et élabore les premières procédures d’inquisition épiscopale pour lutter contre ces hérétiques.

    Il se prononce (Canons 13 et 14) contre la pratique des dîmes inféodées (dîmes intégrées aux revenus de la seigneurie).

    Il définit la suprématie spirituelle de la papauté et réserve au souverain pontife la canonisation des saints.

    1.13 Quatrième concile du Latran  


    Le quatrième concile du Latran (Latran IV), 12ème concile œcuménique, convoqué par le pape Innocent III (bulle datée du 19 avril 1213), se déroule du 11 au 30 novembre 1215. Il accueille le patriarche maronite Jérémie de Amchite (qui déclare que l’Église maronite est en communion avec l’Église de Rome), des représentants de nombreux princes laïcs et plus de 1 200 évêques et abbés.

    70 décrets ou canons, préparés par le pape, sont ratifiés, notamment :

    - profession de foi qui contient pour la première fois la définition de la transsubstantiation dans l’Eucharistie : « Il n’y a qu’une seule Église universelle des fidèles, hors de laquelle nul n’est absolument sauvé, et dans laquelle Jésus-Christ est le prêtre et la victime, dont le corps et le sang sont véritablement dans le sacrement de l’autel sous les espèces du pain et du vin ; le pain étant transsubstantié au corps de Jésus-Christ, et le vin en son sang, par la puissance divine... » (Canon 1)

    - condamnation du livre de Joachim de Flore sur la Trinité (sa pensée n’a cependant jamais été censurée dans son ensemble) et de la doctrine d’Amaury jugée « encore plus insensée qu’hérétique » : « L’abbé Joachim prétendait qu’il suivait de cette doctrine, qu’il y avait une quaternité en Dieu, savoir les trois personnes de la Trinité et leur espèce commune ; et soutenait que l’union des personnes n’est pas propre et réelle, mais seulement similitudinaire, comme celle des croyants, dont il est dit aux Actes des apôtres, qu’ils n’avaient qu’un cœur et qu’une âme ; et comme dit Jésus-Christ dans saint Jean, en parlant des fidèles à son Père : " Je veux qu’ils soient un comme nous. " Pour nous, dit le pape, nous croyons, avec l’approbation du saint concile, et nous confessons qu’il y a une chose souveraine, qui est le Père, le Fils et le Saint-Esprit, sans qu’il y ait de quaternité en Dieu, parce que chacune de ces personnes est cette chose, c’est-à-dire la substance, l’essence ou la nature divine, qui seule est le principe de tout. Le concile déclare donc hérétiques tous ceux qui défendraient ou approuveraient la doctrine de l’abbé Joachim sur cet article. Il condamne aussi la doctrine d’Amaury qui soutenait que chaque chrétien est obligé, sous peine de privation du salut, de croire qu’il est membre vivant de Jésus-Christ. » (Canon 2)

    - anathématisation et condamnation des hérétiques cathares et des vaudois : « Le concile prononce anathème contre toutes les hérésies (...) et ordonne que les hérétiques, après avoir été condamnés, seront livrés aux puissances séculières. Il ajoute que l’on avertira ces puissances, et qu’on les contraindra, même par censures, de prêter serment en public, qu’elles chasseront de leurs terres tous les hérétiques notés par l’Église ; que, si les seigneurs temporels négligent de le faire, ils seront excommuniés par le métropolitain et les évêques de la province. » (Canon 3)

    - exhortation aux Grecs « à se réunir et à se conformer à l’Église romaine, afin qu’il n’y ait qu’un pasteur et qu’un troupeau ; et l’on défend aux Grecs, sous peine d’excommunication et de déposition, de laver les autels où les prêtres latins avaient célébré, et de rebaptiser ceux qu’ils avaient baptisés » (Canon 4)

    - interdiction de fonder de nouveaux ordres religieux (Canon 13)

    - mesures contre les clercs incontinents, ivrognes, cupides (Canons 14 à 17)

    - « Défense aux clercs de dicter ou de prononcer une sentence de mort, ni de rien faire qui ait rapport au dernier supplice ; d’exercer aucune partie de la chirurgie où il faille employer le fer ou le feu ; de donner la bénédiction pour l’épreuve de l’eau chaude ou froide, ou du fer chaud. » (Canon 18)

    - obligation pour tous les fidèles de se confesser et de communier au moins une fois par an. (Canon 21 : Omnis Utriusque Sexus)

    - obligation du secret de la confession (la coutume du secret est rendue obligatoire, interdiction est faite au prêtre confesseur, mais aussi à l’interprète ou au passant ayant surpris par hasard une confession, d’en divulguer le contenu) : « Le confesseur doit aussi prendre garde de ne pas découvrir, par quelque parole ou par quelque signe, les péchés de ceux qui se confessent ; et celui qui se trouvera coupable en ce point sera déposé et enfermé dans un monastère, pour y faire pénitence le reste de ses jours. » (Canon 21)

    - interdiction aux « enfants des chanoines, surtout les bâtards », de « posséder des canonicats dans les mêmes églises où ces chanoines sont établis ». (Canon 31)

    - institution de la charge de « curé » affecté à une paroisse (cura animarum).

    - interdiction du mariage clandestin, publication des bans dans les églises et présence du prêtre obligatoire (Canon 51) ; interdiction d’épouser un parent en deçà du 4ème degré.

    - affirmation « que la dîme est due de droit divin à l’Église ; qu’elle doit se prendre sur toute la récolte, avant qu’on en ait rien levé pour les cens et les tributs ; que les terres acquises aux moines de Cîteaux, ou à d’autres, depuis la tenue de ce concile, doivent payer la dîme, soit qu’ils cultivent ces terres par eux-mêmes ou par des étrangers. » (Canons 54 et 55)

    - défense aux Juifs de pratiquer des « usures excessives envers les chrétiens, et on leur ordonne de payer la dîme et les autres oblations pour les maisons ou les héritages qu’ils ont achetés des chrétiens. » (Canon 67)

    - port d’un signe distinctif par les juifs (Canon 68), la rouelle (une étoffe jaune à l’avant et à l’arrière de leur vêtement, pour les garçons à partir de 13 ans, pour les filles à partir de 11 ans), inspirée du code d Omar : « Les juifs des deux sexes porteront quelque marque sur leurs habits qui les distinguera des chrétiens. » (les juifs paieront souvent pour ne pas avoir à porter ce signe distinctif humiliant)

    - « Défense de donner des charges publiques aux juifs et aux païens. » (Canon 69)

    - renonciation aux rites anciens des juifs par les juifs convertis à la foi chrétienne et baptisés volontairement « afin de ne pas faire un mélange du christianisme avec le judaïsme, qui ne serait propre qu’à ternir la beauté de la religion chrétienne. » (Canon 70)

    - affirmation de l’existence des Anges (voir « Les anges et les démons »)

    - appel à une nouvelle croisade vers l’Egypte. Innocent III a cherché à convaincre le sultan d’Égypte de restituer Jérusalem aux chrétiens, mais la construction d’une forteresse musulmane sur le mont Thabor, qui bloque Acre, le décide à prêcher la cinquième croisade (1217-1221). La bulle concernant la croisade est publiée le 14 décembre.

    - attribution par l’Assemblée à Simon de Montfort du pays conquis sur le vieux comte de Toulouse qu’elle « déchoit de tout droit de souveraineté » et auquel « elle n’assigne que quatre cents marcs pour son entretien ». L’épouse de ce dernier « peut librement jouir de son douaire, mais elle doit gouverner ses principautés selon l’ordre de l’Église, pour le maintien de la paix et de la foi. » Ce qui n’est pas encore conquis doit « être placé sous l’administration de personnages capables, afin de doter le jeune comte, lorsqu’il aurait atteint sa majorité, soit de la totalité de ces biens, soit d’une partie, selon son mérite ».

    - reconnaissance que le pape a le monopole de la canonisation.

    Le pape déclare aux Pères du concile : « L’instrument de mort que vous devez avoir entre les mains pour exterminer les impies, c’est l’autorité pontificale dont vous devez vous servir pour la destruction des méchants, à l’exemple du psalmiste : je mettais à mort dès le matin tous les pécheurs de la terre, afin de bannir de la ville du Seigneur tous ceux qui commettent l’iniquité. »

    1.14 Premier concile de Lyon  


    Ce treizième concile œcuménique, présidé par le pape Innocent IV, se déroule du 26 juin au 17 juillet 1245. Il déchoit l’empereur Frédéric II (+1250).

    Innocent « après en avoir soigneusement délibéré avec les cardinaux et le sacré concile, en qualité de vicaire de Jésus-Christ sur la terre, et en vertu du pouvoir de lier et de délier qu’il avait reçu dans la personne de saint Pierre » déclare « le dit prince (Frédéric II) rendu par ses péchés indigne du royaume et de l’empire, rejeté de Dieu, et déchu de tout honneur et de toute dignité », décharge « pour toujours ses sujets du serment de fidélité » et il soumet « au lien de l’excommunication, encourue par le seul fait, quiconque à l’avenir lui obéirait, et lui donnerait conseil ou secours, sous quelque sorte de titre, ou sous quelque couleur de dépendance que ce fût ».

    Le concile demande que soit défendue la Terre Sainte et le cardinal de Tusculum prêche la septième croisade.

    1.15 Deuxième concile de Lyon  


    Le deuxième concile de Lyon (Lyon II), quatorzième concile œcuménique, réunissant 1570 participants, convoqué et présidé par Grégoire X, se déroule du 7 mai au 17 juillet 1274.

    Le concile confirme l’union des Églises d’Orient et d’Occident, les « Grecs » et les Mongols sont présents au concile. On lit une lettre de l’empereur Michel VIII Paléologue reconnaissant que le Saint-Esprit procède du Père et du Fils et adressée « Au très saint et heureux, premier et souverain pontife du siège apostolique, pape universel, Père commun de tous les chrétiens, Père vénérable de notre empire, le seigneur Grégoire » et signée « Michel, fidèle empereur en Jésus-Christ, et modérateur de ses peuples, Ange Comnène Paléologue, fils spirituel de votre Sainteté. »

    31 décrets sont pris :

    - le concile déclare que « le Saint-Esprit procède du Père et du Fils, comme d’un seul principe et par une seule spiration » et condamne « ceux qui nient que le Saint-Esprit procède du Père et du Fils, et ceux qui osent avancer qu’il procède du Père et du Fils comme de deux principes. » (1er décret De la Trinité et de la foi catholique)

    - le concile ordonne que le pape sera élu par le collège des cardinaux réunis en conclave (2ème décret et bulle Ubi periculum de Grégoire X)

    - le concile adopte plusieurs décrets sur les élections des évêques et les ordinations des clercs.

    - suppression de « tous les ordres mendiants, institués depuis le concile général de Latran, sous Innocent III, en 1215, et non confirmés par le Saint-Siège » (l’ordre des Frères de la Pénitence de Jésus-Christ, ou sachets, est le premier supprimé). (23ème décret)

    - renouvellement de la constitution du concile de Latran contre l’usure. Défense « de louer des maisons ou d’en permettre l’usage aux usuriers publics ; de leur donner l’absolution et la sépulture, à moins qu’ils n’aient restitué autant qu’il est possible. » (27ème décret)

    - interdiction de la vénération des reliques récentes non encore authentifiées.

    - le concile décide d’une nouvelle croisade. Grégoire X entend y associer les Mongols de Perse, présents au concile, et l’empereur byzantin Michel Paléologue, mais les intrigues de Charles d’Anjou, les atermoiements des princes et les lenteurs de la préparation (6 ans) feront qu’elle ne partira jamais.

    Le 15 juillet, meurt en plein concile, saint Bonaventure, docteur de l’Église, qui a préparé le concile et œuvré à la réconciliation avec l’Église d’Orient. Surnommé « Doctor Seraphicus », Bonaventure a écrit : Itinéraire de l’âme vers Dieu (1259), Vie de saint François d’Assise (1263).

    1.16 Concile de Vienne  


    Le concile de Vienne, quinzième concile œcuménique, qui se tient du 16 octobre 1311 au 6 mai 1312, est assemblé par le pape Clément V (bulle de convocation Regnans in cœlis) pour quatre causes principales : l’affaire de l’ordre des Templiers qui y sera aboli (voir « Ordre du Temple »), les erreurs des Fratricelles, Bégards, Béguines ou Bizoques, le rétablissement de la discipline ecclésiastique et le secours de la Terre sainte.

    Malgré la majorité des Pères qui souhaitent défendre l’ordre du Temple et les rois et princes d’Angleterre, d’Espagne, d’Ecosse et d’Allemagne qui reconnaissent son innocence, Clément V, forcé par Philippe qui a besoin d’argent pour mener la guerre en Flandres (le 20 mars 1312, le roi menace d’entrer dans Vienne avec son armée), abolit l’ordre des chevaliers de la milice du Temple (bulle Vox in excelso, datée du 22 mars 1312 et communiquée au concile à la séance du 3 avril) :

    « Considérant enfin que, pour de moindres motifs, l’Église romaine a aboli d’autres ordres célèbres, nous abolissons, non sans amertume et douleur intimes, non pas en vertu d’une sentence judiciaire, mais par manière de décision ou ordonnance apostolitiques, le dit ordre du Temple et son état, son habit et son nom (...) en attendant le jugement définitif d’un prochain concile »

    Le pape déclare, avec l’agrément du concile, « cet institut proscrit et aboli, jusqu’au nom et à l’habit, tant parce qu’il devenait inutile (nul honnête homme ne pouvant désormais vouloir y entrer), que pour éteindre d’autres maux et prévenir les scandales ». « Ceux qu’on trouvera être innocents ou avoir mérité l’absolution, seront entretenus honnêtement suivant leur condition sur les revenus de l’ordre. Ceux qui auront confessé leurs erreurs seront traités avec indulgence. Pour les impénitents et les relaps, on les traitera à la rigueur. Ceux qui après la question même ont persisté à nier qu’ils soient coupables, seront mis à part ou logés séparément, ou dans les maisons de l’ordre, ou dans des monastères aux dépens de l’ordre. » Le concile cite par un acte public ceux qui sont «  en fuite ou cachés, pour se sister dans terme d’une année devant leurs évêques, afin d’être jugés par les conciles provinciaux, sous peine, s’ils différaient à comparaître, d’être d’abord excommuniés, puis, au delà du terme prescrit, d’être regardés et traités comme hérétiques. »

    Le 2 mai 1312, par la bulle Ad providam Christi vicarii, Clément V transfère les possessions foncières des Templiers (à l’exception des biens situés en Espagne et au Portugal) aux Hospitaliers de Saint Jean de Jérusalem, devenus les Chevaliers de Rhodes, contre paiement de fortes indemnités à Philippe le Bel. Le roi, dans sa lettre au pape du 24 août, dit que « les biens dont il s’agit pour la France étant sous sa garde, le droit de patronage lui appartenant, et le pape avec le concile lui ayant demandé son consentement pour cette destination, il le donne volontiers, déduction faite des sommes employées à la garde et à l’administration de ces biens. ». Le pape et le concile exceptent du transfert les biens du Temple situés dans les royaumes d’Espagne, de Castille, de Portugal, d’Aragon, de Majorque, parce que les Templiers qui s’y trouvent luttent contre les entreprises des Sarrasins et des Mores de Grenade.

    La bulle Considerantes dudum du 6 mai 1312 détermine le sort des Chevaliers : ceux ayant avoués ou ayant été déclaré innocents se verront attribuer une rente et pourront vivre dans une maison de l’ordre ; tous ceux ayant niés ou s’étant rétractés, subiront un châtiment sévère (en principe la peine de mort).

    En 2002, une copie du parchemin de Chinon (daté du 17 au 20 août 1308) qui tend à démontrer que le pape Clément V avait accordé secrètement, en 1308, son absolution au grand maître et aux chevaliers du Temple, est découvert par une chercheuse, le Dr Barbara Frale, dans les archives secrètes du Vatican. Ce parchemin a été publié au XVIIe siècle par Baluze dans son ouvrage « Vitae Paparum Avenionensis » (Vies des papes en Avignon).

    Clément V s’oppose à la tentative de Philippe le Bel de déclarer son prédécesseur Boniface VIII hérétique de manière posthume pour le seul motif qu’il lui a résisté et a voulu l’excommunier ; le concile déclare Boniface VIII « catholique ».

    Le concile condamne pêle-mêle, sous l’appellation de bégards (religieux sans hiérarchie et sans vœux), les partisans du Libre-Esprit (le terme se réfère à la fois à la liberté de nature et à l’Esprit saint, par lequel Dieu s’incarne en chacun), les apostoliques dont les dulcinistes, les Fratricelles (spirituels franciscains, partisans d’une pratique volontaire de la pauvreté) et les béguines (qui se voient contraintes de se soumettre à la règle de l’ordre franciscain pour échapper à la répression). Ces béguines ne doivent pas être confondues avec les béguines instituées par Lambert le Bègue, un siècle et demi avant le concile.

    Deux décrets, Ad nostrum et Cum de quibusdam mulieribus, formant le recueil dit des Clémentines, reprennent les principaux chefs d’accusation. L’Ad nostrum attribue aux bégards et béguines une doctrine composite où se mêlent joachimisme et Libre-Esprit.

    On retrouve ainsi les théories de Joachim de Flore dans la proposition suivante : « Ils divisent le temps compris entre la création et la fin du monde en trois époques [...], l’époque du Père, l’époque du Fils [...] et l’époque du Saint-Esprit, le temps de la liberté pour l’homme de faire ce qui lui plaît, sans que rien puisse être appelé mal. »

    Au Libre-Esprit appartiennent des affirmations telles que celles-ci : « L’homme peut acquérir dès la vie présente la plénitude de la félicité céleste, telle qu’il l’obtiendra après la mort » ; « L’homme parvenu au dernier degré de perfection ne doit plus ni jeûner ni prier, car ses sens sont alors si bien soumis à sa raison qu’il peut en toute liberté accorder à son corps tout ce qui lui plaît » ; « L’âme parfaite donne congé à toutes les vertus. ».

    Le chapitre III du titre 3 du Ve livre des Clémentines énumère les erreurs des bégards et autres apostoliques qui sont :

    § 1 que l’homme peut acquérir en cette vie un tel degré de perfection, qu’il devienne impeccable et hors d’état de croître en grâce ;
    § 2 que ceux qui sont parvenus à cette perfection ne doivent plus jeûner ni prier, parce qu’en cet état les sens sont tellement assujettis à l’esprit et à la raison, que l’homme peut librement accorder à son corps tout ce qu’il lui plaît ;
    § 3 que ceux qui sont parvenus à cet esprit de liberté ne sont plus sujets à obéir, ni tenus de pratiquer les préceptes de l’Église ;
    § 4 que l’homme peut parvenir à la béatitude finale en cette vie, et obtenir le même degré de perfection qu’il aura dans l’autre ;
    § 5 que toute créature intellectuelle est naturellement bienheureuse, et que l’âme n’a pas besoin de la lumière de gloire pour s’élever à la vision et à la jouissance de Dieu ;
    § 6 que la pratique de la vertu est pour les hommes imparfaits, mais que l’âme parfaite se dispense de les pratiquer ;
    § 7 que le simple baiser d’une femme est un péché mortel, mais que l’action de la chair avec elle n’est pas un péché ;
    § 8 que, pendant l’élévation du corps de Jésus-Christ, il n’est pas nécessaire aux parfaits de se lever, ni de lui rendre aucun respect, parce que ce serait une imperfection pour eux de descendre de la pureté et de la hauteur de leur contemplation pour penser au sacrement de l’eucharistie ou à la passion de Jésus-Christ.

    Le concile définit comme dogme de foi que l’âme rationnelle est la forme substantielle de tout corps humain. La Fête du Saint-Sacrement (Fête-Dieu), instituée par Urbain IV, est reconnue régulière par le concile qui en rend l’observation obligatoire.

    Le règlement sur les moines noirs et sur les religieuses « défend aux premiers l’abus de leurs richesses, la superfluité, la mondanité, la chasse, les voyages chez les princes : on les exhorte à la retraite, à l’étude et à la paix avec leurs supérieurs. » A l’égard des religieuses, « on leur défend d’être curieuses, de se parer, d’assister aux fêtes du monde et de sortir de leurs monastères. On veut qu’elles aient des visiteurs, sans excepter celles mêmes qui se disaient chanoinesses non-religieuses. »

    Le règlement sur les hôpitaux dit « que ceux de qui dépend la fondation et, à leur défaut, les ordinaires empêcheront que les directeurs ne détournent à leur profit les revenus destinés aux pauvres ; et qu’aucun hôpital ne sera désormais donné comme bénéfice à des clercs séculiers, sous peine de nullité, à moins que cela ne soit ainsi ordonné par le titre de la fondation ; et que, hors de ce cas, le soin des hôpitaux sera mis entre les mains de personnes sages, intelligentes, sensibles aux misères des pauvres, et capables de se comporter en vrais tuteurs, obligées au reste à prêter serment, à faire leur inventaire et à rendre des comptes annuels aux ordinaires. »

    Les règlements sur le clergé défendent « de pratiquer des métiers ou de vaquer à des commerces peu convenables aux clercs même mariés » et « de porter des habits de couleur ou indécents ». L’âge nécessaire pour les ordres est de 18 ans pour le sous-diaconat, 20 pour le diaconat et 25 pour la prêtrise. Clément V condamne comme coupables d’hérésie « ceux qui assureraient avec opiniâtreté que l’usure n’est point péché ».

    Le premier chapitre du titre 9 du livre V des Clémentines « enjoint aux ordinaires d’avertir les juges de ne pas refuser les sacrements de pénitence et d’eucharistie aux coupables condamnés à mort, et même de les contraindre, s’il le faut, par les censures, à les accorder. »

    Les constitutions Multorum querela et Nolentes exigent la collaboration des inquisiteurs et des évêques pour tous les actes importants de la procédure ainsi que pour la mise à la torture, la promulgation des sentences et la gestion des prisons. En cas de mort du pape, les cardinaux n’ont pas sa juridiction mais ils peuvent pourvoir aux charges de camérier et de pénitencier. La clémentine Inter sollicitudines ordonne, à la sollicitation du célèbre Raimond Lulle, « qu’on enseigne publiquement les langues orientales ; qu’on établisse deux maîtres pour l’hébreu, deux pour l’arabe, et autant pour le chaldéen ; et cela à Bologne, à Paris, à Salamanque, à Oxford et dans les lieux où résiderait la cour romaine. »

    Les décrets, ratifiés par les rois de France, d’Angleterre et d’Aragon présents au concile, ne sont pas publiés immédiatement. C’est seulement sous Jean XXII qu’ils parviendront à la connaissance des évêques, généralisant la répression. Les Clémentines serviront dès lors de guide aux inquisiteurs dans l’interrogatoire de tout suspect de bégardisme.

    1.17 Concile de Constance  


    Le concile de Constance, seizième concile général ou œcuménique, convoqué par Jean XXIII, en 1413, de concert avec l’empereur Sigismond de Luxembourg, pour l’extirpation du schisme et la réunion des fidèles sous un seul et même pasteur, la réforme de l’Église dans son chef et dans ses membres, et la confirmation de la foi contre les erreurs de Wyclif, de Jan Hus et de son disciple Jérôme de Prague, se déroule du 5 novembre 1414 au 22 avril 1418 avec la participation de 3 patriarches, 22 cardinaux, 20 archevêques, 92 évêques, 120 abbés, 1800 prêtres et 1600 nobles et chevaliers Gerson, chancelier de l’Université de Paris, de concert avec les nations, fait un discours montrant « la supériorité du concile au-dessus du pape ».

    Le concile affirme par le décret Sacrosancta qu’il tient son pouvoir directement du Christ pour la réforme de l’Église et adopte le décret Frequens instituant que l’Église sera désormais dirigée par des conciles périodiques. Jean XXIII (Pise) qui, déguisé, s’est enfui dans la nuit du 20 au 21 mars 1415, est arrêté et déposé le 29 mai 1415 (XIIe session) comme simoniaque, impudique, empoisonneur et dissipateur des biens de l’Église. Le concile déclare « toute la chrétienté dégagée de son obéissance, avec défense de l’appeler pape ou de l’élire de nouveau en cette qualité ».

    Grégoire XII (Rome) renonce à la papauté le 4 juillet 1415 (XIVe session). Le concile le nomme doyen des cardinaux et légat perpétuel dans la Marche d’Ancône.

    Benoît XIII (Avignon) qui refuse d’abdiquer est déposé le 26 juillet 1417 (XXXVIIe session).

    Le 4 mai 1415, le concile condamne à titre posthume John Wyclif, décédé le 31-12-1384, comme hérétique, et ordonne que son corps soit exhumé et brûlé. Le décret est exécuté en 1428 : ses ossements sont brûlés et jetés dans la Swift.

    Arrêté le 3 novembre 1414 bien que porteur d’un sauf-conduit de l’empereur, le réformateur tchèque Jan Hus, qui condamne le commerce des indulgences et prêche le retour à la pauvreté apostolique, refuse de se rétracter. Il est dégradé le 6 juillet 1415 au matin (XVe session) et abandonné au bras séculier qui brûle ses livres et le conduit au bûcher l’après-midi même. Un décret porte que « Les sauf-conduits, accordés à des hérétiques par des princes catholiques ne doivent porter aucun préjudice à la foi catholique ou à la juridiction ecclésiastique, ni empêcher que ceux qui les ont, ne soient examinés, jugés, punis selon que la justice le demandera, s’ils refusent de révoquer leurs erreurs, quand même ils seraient venus au lieu où ils doivent être jugés, uniquement sur la foi d’un sauf-conduit, sans quoi ils ne s’y seraient pas rendus ; et celui qui leur aura promis la sûreté, ne sera point, dans ce cas, obligé à tenir sa promesse, par quelque lien qu’il puisse s’être engagé, parce qu’il a fait tout ce qui dépendait de lui. »

    Jan Hus enseigna la théologie à Prague et critiqua les abus du clergé de son temps. Auteur de « De corpore Christi », de pure doctrine catholique, on le chassa pourtant de l’Université en 1410 puis on l’excommunia lorsqu’il s’éleva contre la décapitation de trois de ses partisans qu’il considéra et honora comme martyrs. Jan Hus poursuivit son enseignement jusqu’à son arrestation. La Bohême considère Jan Hus comme un martyr et un héros national car il fut aussi l’un des premiers écrivains de langue tchèque.

    Le 30 mai 1416, Jérôme de Prague, qui a comparu librement le 25 mai 1415, est déclaré hérétique, relaps, excommunié et anathématisé, puis livré au bras séculier qui lui fait subir le même sort que son maître Jean Hus.

    Pour lutter contre les hussites, nommés « utraquistes » parce qu’ils communient sous les deux espèces (en latin sub utraque Species), le concile décrète : « quoique dans la primitive Église ce sacrement ait été reçu par les fidèles sous les deux espèces, néanmoins, dans la suite, il n’a été reçu sous l’une et l’autre espèce que par les prêtres célébrants, et sous la seule espèce du pain pour les laïques, parce qu’on doit croire fermement et sans aucun doute, que tout le corps et le sang de Jésus-Christ est vraiment contenu sous l’espèce du pain. C’est pourquoi cette coutume introduite par l’Église doit être regardée comme une loi qu’il n’est pas permis de rejeter ou de changer à son gré, sans l’autorité de l’Église : et, dire que l’observation de cette coutume est sacrilège ou illicite, c’est tomber dans l’erreur ; et ceux qui assurent opiniâtrement le contraire doivent être chassés comme hérétiques et grièvement punis ou même livrés au bras séculier s’il était nécessaire. » (XIIIe session, 15 juin 1415)

    Le concile décrète « que le conclave, qui se tiendrait pour la prochaine élection d’un nouveau pape, serait composé de tous les cardinaux, au nombre de vingt-trois, et de trente députés, six de chaque nation : ce qui faisait en tout cinquante-trois personnes » et que, « pour rendre l’élection valide, il faudrait les deux tiers de toutes ces voix ; que les électeurs occuperaient l’hôtel de ville de Constance, qu’ils y entreraient au bout de dix jours, et observeraient du reste tous les règlements portés pour l’élection des papes » (XLe session, 20 octobre 1417). Le pape Martin V est élu le 11 novembre 1417, mettant ainsi fin au grand schisme d’Occident. Le lendemain, il est ordonné diacre, le jour suivant prêtre, et le troisième jour évêque. Il est couronné le dimanche 21 novembre.

    Le 22 février 1418, le nouveau pape publie deux bulles. La première, adressée aux évêques et aux seigneurs des divers pays où il y a des hussites, contient, outre la condamnation des quarante-cinq articles de Wyclif et des trente principales propositions de Jean Hus, le modèle de plusieurs interrogations qu’on ordonne de faire à ceux qui veulent abandonner cette hérésie. La seconde, « Pour servir de mémoire à perpétuité », rassemble tous les décrets publiés contre Wyclif, Jean Hus et Jérôme de Prague, soit par le pape Jean XXIII au concile de Rome, soit par le concile de Constance. Lors de la XLIIIe session, le 21 mars 1418, la simonie et les simoniaques sont condamnées.

    Pierre d’Ailly (1350-1420), chancelier de l’université de Paris puis confesseur de Charles VI en 1389, évêque du Puy en 1395 et 2 ans plus tard de Cambrai, cardinal en 1411, partisan de Jean XXIII, a participé au concile auquel il a proposé, en vain, une réforme de la curie romaine et a présenté son traité Exhortatio super correctione calendarii « Exhortation à la réforme du calendrier » qui ne fut pas suivi d’effet. Ses activités théologiques et religieuses ne l’empêchèrent pas de développer, dans son traité Imago Mundi, une théorie qui semble annoncer celle de Copernic.

    1.18 Concile de Bâle-Ferrare-Florence-Rome  


    Le concile de Bâle-Ferrare-Florence-Rome, dix-septième concile œcuménique, est convoqué par le pape Martin V (+ 20/02/1431) pour la réforme générale de l’Église et pour la réunion de l’Église Grecque à l’Église romaine.

    Il se déroule à Bâle du 23 juillet 1431 au 7 mai 1437, est transféré à Ferrare le 1er janvier 1438, à Florence le 16 janvier 1439 puis à Rome le 26 avril 1442 où il se termine le 7 août 1445. Des dissidents, hostiles à la suprématie pontificale, continueront à tenir concile à Bâle jusqu’en 1449 et échoueront dans leur tentative de remplacer Eugène IV par Félix V.

    Les Pères décrètent l’union avec les Grecs, les Arméniens et les Jacobites.

    1.19 Cinquième concile du Latran  


    Le cinquième concile du Latran (Latran V), dix-huitième concile œcuménique, convoqué le 18 juillet 1511 par la bulle Sacrosanctæ du pape Jules II, se déroule du 3 mai 1512 au 16 mars 1517.

    Il est assemblé pour « l’extinction du schisme, la réforme à établir dans l’Église, la paix entre les princes chrétiens et la guerre contre les Turcs »

    Les Pères condamnent le concile profrançais schismatique de Pise (1511-1512). Le pape renouvelle la bulle qui « annulait tout ce qui s’était passé à Pise et ensuite à Milan de la part des cardinaux et des autres prélats rebelles » et « qui mettait le royaume de France en interdit ».

    Les Pères édictent des peines très sévères à l’effet d’empêcher la simonie dans le futur conclave.

    A la session du 27 avril 1513, Léon X remplace Jules II mort le 21 février.

    Le concile prend un décret « contre quelques philosophes qui prétendaient que l’âme raisonnable est mortelle, et qu’il n’y en a qu’une seule dans tous les hommes, contre ce que dit Jésus-Christ dans l’Évangile, qu’on ne peut tuer l’âme, et que celui qui hait son âme en ce monde, la conserve pour la vie éternelle ; et contre ce qui a été décidé par le pape Clément V, dans le concile de Vienne, que l’âme est vraiment par elle-même et essentiellement la forme du corps humain ; qu’elle est immortelle, et multipliée suivant le nombre des corps dans lesquels elle est infuse. ».

    Trois bulles sont publiées : la première adressée aux princes chrétiens, pour « les exhorter à la paix et à l’union, et à tourner leurs armes contre les infidèles » ; la deuxième aux Bohémiens (Hussites) contenant un sauf-conduit pour les engager à venir au concile ; la troisième « pour la réformation des officiers de la cour de Rome, touchant les exactions qu’ils commettaient pour les provisions des bénéfices et autres expéditions, au delà de ce qui leur était dû. »

    Le décret Reformationes curiæ et aliorum condamnent les blasphémateurs, les concubinaires et les simoniaques à différentes peines ; il défend « aux princes séculiers, fussent-ils empereurs, rois ou reines, républiques ou potentats, de séquestrer ou de saisir, ou de détenir, sous quelque prétexte que ce soit, les biens ecclésiastiques sans la permission du pape. » ; il renouvelle les lois touchant l’exemption des personnes et des biens ecclésiastiques, et la défense d’imposer les clercs ; il ordonne de « procéder (faire un procès) contre les hérétiques, les Juifs et les relaps, refusant tout espoir de pardon à ces derniers ».

    Le pape définit, avec l’approbation du saint concile, que « les monts-de-piété (...) où l’on reçoit à titre d’indemnité une somme modérée avec le capital, sans que les monts eux-mêmes en profitent, ne présentent point d’apparence de mal, ni d’amorce au péché, ni rien qui les fasse improuver, mais qu’un tel prêt est au contraire méritoire et digne de louange, qu’il n’est nullement usuraire (...) « qu’on pourra dans la suite en ériger d’autres semblables avec l’approbation du siège apostolique ; que ce serait cependant une œuvre beaucoup plus parfaite et beaucoup plus sainte, si l’on établissait des monts-de-piété purement gratuits (...) » En somme, le concile revient sur le point de vue traditionnel selon lequel l’usure ne peut être pratiquée par des chrétiens. Approuvé par le concile, Léon X interdit l’édition de livres sans autorisation ecclésiastique : « Nous statuons et ordonnons que, dans la suite et dans les temps futurs, personne n’ose imprimer ou faire imprimer un livre quelconque dans notre ville, dans quelque cité ou diocèse que ce soit, qu’il n’ait été examiné avec soin, approuvé et signé à Rome, par notre vicaire et le maître du sacré palais, et dans les diocèses par l’évêque ou tout autre délégué par lui, et ayant la science compétente des matières traitées dans l’ouvrage, sous peine d’excommunication. »

    Le 4 mai 1515, des mesures sont prises pour une réforme intérieure de l’Église. Copernic (1473-1543) participe à la commission du concile sur la réforme du calendrier.

    Le concordat de Bologne passé entre Léon X et François Ier et qui abroge les libertés de l’Église française est approuvé par les pères. 
    Le pape abolit la pragmatique sanction de Charles VII : « avec l’approbation du saint concile, nous déclarons que la pragmatique sanction, ou plutôt corruption, n’a eu ni n’a aucune force. En outre, pour plus grande sûreté et précaution, nous la révoquons, la cassons, l’abrogeons, l’annulons, la condamnons, avec tout ce qui s’est fait en sa faveur (...) défendant, en vertu de la sainte obéissance et sous les peines et censures marquées plus bas, à tous les fidèles, laïques et clercs, etc., d’user à l’avenir de cette pragmatique, ni même de la conserver, sous peine d’excommunication majeure et de privation de tous bénéfices et fiefs ecclésiastiques. » La dernière bulle du concile ordonne une imposition des décimes et exhorte « tous les bénéficiers à permettre qu’on les levât sur leurs bénéfices, afin de les employer à la guerre contre les Turcs ». Autres affirmations du concile :

    - la soumission au pontife est nécessaire au salut ;
    - une assertion philosophique ne peut être vraie contre une vérité de foi.

    1.20 Concile de Trente  


    Le concile de Trente, dix-neuvième concile œcuménique, convoqué par Paul III le 22 mai 1542, se déroule du 13 décembre 1545 au 4 décembre 1563. C’est le concile de la réforme catholique dite « Contre-réforme » par opposition à la réforme protestante.
    Les 8 premières sessions sont tenues à Trente du 13 décembre 1545 jusqu’en 1547 ; les sessions 9 à 11 à Bologne (où le concile est transféré à cause de la peste) en 1548 ; les sessions 12 à 16 à Trente en 1551-1552 sous Jules III ; les sessions 17 à 25 à Trente en 1562-1563 sous Pie IV).

    Le concile décrète :

    - sur les livres saints en dressant le catalogue :

    Ancien Testament : « Les cinq Livres de Moïse, qui sont, la Genèse, l’Exode, le Lévitique, les Nombres, le Deutéronome ; Josué, les Juges, Ruth, les quatre Livres des Rois, les deux des Paralipomènes, le premier d’Esdras&le second, qui s’appelle Néhémias ; Tobie, Judith, Ester, Job ; le Psautier de David, qui contient cent cinquante Psaumes ; les Paraboles, l’Ecclésiaste, le Cantique des Cantiques, la Sagesse, l’Ecclésiastique, Isaïe, Hiéremie, avec Baruch, Ezéchiel, Daniel ; les douze Petits Prophètes, savoir, Osée, Joël, Amos, Abdias, Jonas, Michée, Nahum, Habachuc, Sophonias, Aggée, Zacharie, Malachie ; deux des Machabées, le premier & le second. »

    Nouveau Testament : « Les quatre Evangiles, selon Saint Matthieu, Saint Marc, Saint Luc,&Saint Jean ; les Actes des Apôtres, écrits par Saint Luc Evangéliste ; quatorze Epîtres de Saint Paul, une aux Romains, deux aux Corinthiens, une aux Galates, une aux Ephésiens, une aux Philippiens, une aux Colossiens, deux aux Thessaloniciens, deux à Timothée, une à Tite, une à Philémon,&une aux Hébreux ; deux Epîtres de l’Apôtre Saint Pierre ; trois de l’Apôtre Saint Jean ; une de l’Apôtre Saint Jacques ; une de l’Apôtre Saint Jude ;&l’Apocalypse de l’Apôtre Saint Jean. »

    « Si quelqu’un ne reçoit pas pour sacrés et canoniques, tous ces Livres entiers, avec tout ce qu’ils contiennent, tels qu’ils sont en usage dans l’Église Catholique, et tels qu’ils sont dans l’ancienne Edition Vulgate Latine, ou méprise avec connaissance et de propos délibéré les Traditions dont nous venons de parler : qu’il soit anathème. »

    Le concile « déclare et ordonne, que cette même Edition Ancienne et Vulgate, qui a déjà été approuvée dans l’Église par le long usage de tant de siècles, doit être tenue pour authentique dans les Disputes, les Prédications, les Explications et les Leçons publiques... »

    - sur le péché originel : « Si quelqu’un nie que par la grâce de nôtre Seigneur Jésus-Christ, qui est conférée dans le Baptême, l’offense du péché Originel soit remise ou soutient que tout ce qu’il y a proprement, et véritablement de péché, n’est pas ôté, mais est seulement comme rasé, ou n’est pas imputé : qu’il soit anathème ! ». Le concile affirme que la concupiscence n’est pas elle-même un péché, mais « un effet du péché ». Il déclare que, dans ce décret, « son intention n’est point de comprendre la Bienheureuse et Immaculée Vierge Marie Mère de Dieu, mais qu’il entend, qu’à ce sujet les Constitutions du Pape Sixte IV (...) soient observées, sous les peines qui y sont portées, et qu’il renouvelle. »

    - sur la justification : elle n’est pas exclusivement l’œuvre de la grâce.

    « Si quelqu’un dit que le libre arbitre de l’homme, mû et excité par Dieu, en donnant son consentement à Dieu, qui l’excite et qui l’appelle, ne coopère en rien à se préparer et à se mettre en état d’obtenir la grâce de la Justification, et qu’il ne peut refuser son consentement, s’il le veut, mais qu’il est comme quelque chose d’inanimé, sans rien faire et purement passif : qu’il soit anathème. » (Canon IV)

    « Si quelqu’un dit, que depuis le péché d’Adam, le libre arbitre de l’homme est perdu et éteint ; que c’est un être qui n’a que le nom, ou plutôt un nom sans réalité ; ou enfin, une fiction, ou vaine imagination, que le Démon a introduite dans l’Église : qu’il soit anathème. » (Canon V)

    « Si quelqu’un dit qu’il n’est pas au pouvoir de l’homme de rendre ses voies mauvaises, mais que c’est Dieu qui opère les mauvaises œuvres, aussi bien que les bonnes, non seulement en tant qu’il les permet, mais si proprement, et si véritablement par lui-même, que la trahison de Judas n’est pas moins son propre ouvrage, que la vocation de Saint Paul : qu’il soit anathème. » (Canon VI)

    Le concile refuse la théologie d’une double prédestination développée par Seripando, le grand théologien des Augustins.

    - sur les sacrements : « Si quelqu’un dit que les sacrements de la Nouvelle Loi n’ont pas été tous institués par notre Seigneur Jésus-Christ ; ou qu’il y en a plus ou moins de 7, savoir, le baptême, la confirmation, l’eucharistie, la pénitence, l’extrême-onction, l’ordre et le mariage ; ou que quelqu’un de ces 7 n’est pas proprement et véritablement un sacrement : qu’il soit anathème. » (Canon I). Les sacrements agissent ex opere operato, en vertu de Dieu lui-même, indépendamment de la foi ou de la vertu du prêtre qui les administre.

    L’Assemblée confirme le dogme de la transsubstantiation et rejette non seulement la doctrine des sacramentaires (la cène, cérémonie du souvenir) et celle de Calvin (présence réelle mais spirituelle) mais encore la consubstantiation luthérienne (le Christ est dans le pain et le vin comme le feu dans le fer rouge). Contre tous les protestants, elle déclare que la messe est bien un sacrifice par lequel le Sauveur continue d’appliquer la vertu salutaire de sa mort à la rémission des péchés.

    « Si quelqu’un nie, que le Corps et le Sang de Nostre Seigneur Jésus-Christ, avec son Ame, et la Divinité, et par conséquent Jésus-Christ tout entier, soit contenu véritablement, réellement et substantiellement au Sacrement de la Très Sainte Eucharistie ; mais dit, qu’il y est seulement comme dans un signe, ou bien en figure, ou en vertu : qu’il soit anathème. » (Canon I)

    « Si quelqu’un dit, que la substance du pain et du vin, reste au Très Saint Sacrement de l’Eucharistie, ensemble avec le Corps et le Sang de Nostre Seigneur Jésus-Christ ; et nie cette conversion admirable et singulière de toute la substance du pain au Corps, et de toute la substance du vin au Sang de Jésus-Christ ; ne restant seulement que les espèces du pain et du vin ; laquelle conversion est appelée par l’Église Catholique, du nom très propre de Transsubstantiation : qu’il soit anathème. » (Canon II)

    « Si quelqu’un nie, que dans le vénérable Sacrement de l’Eucharistie, Jésus-Christ tout entier soit contenu sous chaque espèce ; et sous chacune des parties de chaque espèce, après la séparation : qu’il soit anathème. » (Canon III)

    Le concile invite les protestants à venir débattre sur le Sacrifice de la Messe et leur accorde un sauf-conduit.

    Le 11 novembre 1563, le Concile adopte, après de longs débats sur le chapitre De reformatione matrimonii, un décret qui proclame la liberté pour les enfants de se marier sans le consentement des parents et aux termes duquel le mariage est nul s’il n’a pas lieu « in facie ecclesiae, proprio praesente parocho » (dans l’église en présence du propre curé des époux). Pour éviter la célébration de mariages entre personnes liées par des parentés spirituelles, il est fait obligation aux curés de tenir un registre où doivent être inscrits le nom des baptisés et de leurs parrains.

    - sur la vénération des saints : l’intercession des saints auprès de Dieu est possible et on peut les invoquer afin d’en obtenir des bienfaits. Le concile enjoint au clergé de veiller à ce que les enfants reçoivent au baptême le nom d’un saint qui leur servira de modèle. Il autorise la pratique de la vénération des reliques et formule des règles destinées à s’assurer de leur authenticité (de nombreuses reliques fantaisistes provenaient de Constantinople depuis le Xe siècle : prépuces de Jésus, cordon ombilical, gouttes de lait de la Vierge, bout de crèche, morceaux des pains multipliés par Jésus, poils de la barbe de Noé, etc.).

    - sur les indulgences : « La puissance de conférer les indulgences ayant été donnée à l’Église par Jésus-Christ, et la même Église ayant usé de cette puissance dès les premiers temps, le saint concile enseigne que l’usage des indulgences, très salutaire au peuple chrétien et approuvé par l’autorité des saints conciles, doit être conservé. Il frappe d’anathème tous ceux qui prétendent que les indulgences sont inutiles, ou que la puissance de les accorder n’est pas dans l’Église. »

    Le concile affirme l’existence du purgatoire (purgatorium), lieu de purification temporaire en attente du jugement dernier, en tant que « Sainte doctrine ».

    Il redéfinit le cérémonial de Noël en mentionnant la crèche bien qu’elle soit placée hors de la liturgie. Le concile condamne le duel judiciaire.

    Les pères demandent au clergé séculier, à tous les échelons, de « prêcher le saint Évangile de Jésus-Christ » : « Si quelqu’un méprise cette obligation, qu’il soit soumis à un châtiment rigoureux. ». Ils réaffirment l’autorité du Saint-Siège. La hiérarchie suspendra les clercs ne portant pas soutane, veillera à l’honnêteté de vie des hommes d’Église, punira les prêtres concubinaires, bannira du culte l’« avarice », l’« irrévérence » et la « superstition », éloignera de l’autel les prêtres « vagabonds et inconnus », ne conférera sacerdoce et charge d’âmes qu’à des ordinands éprouvés. Le cumul des bénéfices est interdit.

    Les séminaires sont institués : « Le Saint Concile ordonne, que toutes les Églises Cathédrales, Métropolitaines, et autres Supérieures à celles-ci, chacune selon la mesure de ses facultés et l’étendue de son Diocèse, seront tenues et obligées de nourrir, et élever dans la piété, et d’instruire dans la profession et discipline Ecclésiastique, un certain nombre d’enfants, de leur Ville et Diocèse, ou de leur Province, si dans le lieu il ne s’en trouve pas suffisamment, en un Collège, que l’Evêque choisira proche des Églises mêmes, ou en quelque autre endroit commode pour cela. »

    Le 24 janvier 1564, le pape Pie IV promulgue la bulle Benedictus Deus qui confirme les décrets adoptés lors du concile. Le 13 novembre, il publie la bulle Iniunctum nobis, qualifiée de Profession de foi tridentine (de Tridentum, ancien nom romain de Trente), qui résume les décrets doctrinaux du concile.

    1.21 Premier concile du Vatican  


    Le premier concile du Vatican, vingtième concile œcuménique, se déroule du 8 décembre 1869 au 18 juillet 1870. Le concile procède à l’adaptation de la législation ecclésiastique datant du concile de Trente, réfléchit au lien entre la raison et la foi et condamne le rationalisme comme le fidéisme (théorie philosophique fondée sur une pensée de Pascal spécifiant que la foi religieuse dépend du sentiment et non de la raison). Il s’efforce également de lutter contre la modernité.

    24 avril 1870 : Constitution dogmatique sur la foi catholique Dei Filius : «  Si quelqu’un dit que les sciences humaines doivent être traitées avec une telle liberté que l’on puisse tenir pour vraies leurs assertions, quand même elles seraient contraires à la doctrine révélée ; et que l’Église ne peut les proscrire ; qu’il soit anathème. »

    13 juillet 1870 : 430 voix sont en faveur du dogme de l’infaillibilité du pontife romain, 88 le repoussent, 62 émettent un vote conditionnel.

    18 juillet : nouveau vote en session publique : par 533 voix contre 2 (le reste des opposants ayant fait acte d’adhésion ou s’étant abstenu), le dogme de l’infaillibilité du pape est adopté. (des évêques opposants, dont Mgr Dupanloup, ont quitté Rome pour ne pas voter.)

    La constitution dogmatique Pastor aeternus proclame le dogme de l’infaillibilité pontificale par lequel le magistère du pape est infaillible quand il définit solennellement (ex-cathedra) une doctrine sur un sujet touchant la foi et les mœurs :

    « (...) avec l’approbation du saint concile, nous (pape) enseignons et définissons comme un dogme révélé de Dieu : le Pontife romain, lorsqu’il parle ex cathedra, c’est-à-dire lorsque, remplissant sa charge de pasteur et de docteur de tous les chrétiens, il définit, en vertu de sa suprême autorité apostolique, qu’une doctrine sur la foi ou les mœurs doit être tenue par toute l’Église, jouit, par l’assistance divine à lui promise en la personne de saint Pierre, de cette infaillibilité dont le divin Rédempteur a voulu que fût pourvue son Église, lorsqu’elle définit la doctrine sur la foi et les mœurs. Par conséquent, ces définitions du Pontife romain sont irréformables par elles-mêmes et non en vertu du consentement de l’Église. Si quelqu’un, ce qu’à Dieu ne plaise, avait la présomption de contredire notre définition, qu’il soit anathème. »

    Ce dogme, combattu comme inopportun par une minorité de prélats allemands et français, provoque le schisme des Vieux-catholiques et offre un prétexte à différents États pour rompre leurs engagements concordataires. Bismarck inaugurera bientôt sa politique de combat (Kulturkampf) contre le catholicisme pour en annihiler la force au sein du nouvel empire allemand.

    Le pape Pie IX lance un appel à l’unité aux protestants anglicans et aux évêques orientaux. Il forme le projet d’un catéchisme universel.

    1.22 Deuxième concile du Vatican  


    Le 11 octobre 1962, Jean XXIII ouvre, « non pour condamner, mais pour promouvoir et pour servir », le deuxième concile du Vatican (Vatican II), 21ème concile œcuménique, le concile du renouveau (en italien aggiornamento : mise à jour) de l’Église catholique.

    Le concile, convoqué le 25 décembre 1961, rassemble 2 349 participants de 80 nations et se déroule jusqu’au 8 décembre 1965.

    1963 :

    11 avril, encyclique Pacem in Terris pour la Paix sur la Terre « objet du profond désir de l’humanité de tous les temps ».

    8 mai, un décret du Saint-Office, qui sera promulgué par Paul VI le 5 juillet [Code de Droit Canonique, c. 1176 §3], supprime l’interdiction de funérailles religieuses à ceux qui ont demandé à être incinérés : la crémation n’est plus condamnée par l’Église catholique à condition qu’elle ne manifeste pas une mise en cause de la foi en la résurrection des corps, l’Église désapprouve la dispersion des Cendres et la conservation des urnes à domicile.

    La crémation est réglementée par la loi du 15-11-1887 instituant la liberté des funérailles et le décret du 27-4-1889 par lequel Sadi Carnot abrogea le capitulaire de Charlemagne (785) qui interdisait l’incinération des morts. La Révolution française avait essayé, sans grand succès, de relancer cette pratique. Elle ne commença à se répandre que dans la seconde moitié du XIXe siècle, sous l’action des adversaires de l’Église romaine, notamment les Libres penseurs et les Francs-maçons, agissant au sein d’associations pour la propagation de la crémation.

    Le pape Léon XIII avait décidé le 15 décembre 1886 : « Si quelqu’un a fait demande publique pour lui de la crémation et est mort sans rétracter cet acte coupable, il est défendu de lui accorder les funérailles et la sépulture ecclésiastiques ». Le Code de Droit canonique de 1917 reprit cette interdiction et précisa : « Si quelqu’un a prescrit que son corps soit livré à la crémation, il n’est pas permis d’exécuter sa volonté. Si elle est insérée dans un contrat, un testament ou un acte quelconque, elle doit être tenue pour non écrite. » (Canon 1203, 2).

    L’Église catholique autorise la crémation depuis le 8 mai 1963 (concile Vatican II) à condition qu’elle n’ait pas été choisie pour des raisons contraires à la doctrine chrétienne (la crémation « doit ne pas être désirée comme négation des dogmes chrétiens dans un esprit sectaire, par haine de la religion catholique ou de l’Église ») et qu’elle ne manifeste pas une mise en cause de la foi dans la résurrection. Le service religieux est interdit devant une urne funéraire : il doit avoir lieu avant la crémation. La décision conciliaire a été insérée dans le nouveau code de droit canonique de 1983. La crémation, admise par les protestants depuis 1898, est refusée par les juifs et les orthodoxes et non pratiquée par les musulmans. En 2004, 24% des français ont choisi l’incinération.

    3 juin, lundi de Pentecôte : mort de Jean XXIII.

    21 juin : élection de Paul VI.

    22 et 25 novembre : Vote de la Constitution sur la liturgie (Sacrosanctum concilium) et du Décret sur les moyens de communication sociale (Inter mirifica).

    4 décembre : Promulgation des deux textes précités. L’obligation de la messe dominicale s’étale sur le week-end ; la langue vernaculaire remplace le latin ; un nouveau rite remplace la traditionnelle messe de saint Pie V ; la communion sous les deux espèces du pain (que le fidèle reçoit dans la main) et du vin (bu au calice même) est autorisée ; les laïcs sont autorisés à distribuer la communion ; le terme de messe est remplacé par l’expression de « célébration eucharistique » ; l’autel est face aux fidèles ; assouplissement de la loi du jeûne eucharistique ; apparition d’ornements d’un style nouveau dit « gothique ». Le nouveau Missel romain sera publié le 3 avril 1969. Nombreux sont les prêtres qui prendront des libertés avec le nouveau rite : des églises seront « nettoyées » de leur décoration traditionnelle, la dévotion au Saint-Sacrement s’effondrera, des doutes seront émis sur les doctrines de la « présence réelle » du Christ au tabernacle et de la « transsubstantiation » du pain et du vin lors de la consécration.

    1964 :

    25 janvier : Motu proprio Sacram liturgiam prescrivant des mesures transitoires pour la réforme liturgique (« Messe de 1965 »).

    18-20 mai : Création de la Conférence épiscopale française.

    19 mai, création du Secrétariat pour les religions non-chrétiennes. Le concile décide que seuls les saints d’une importance réellement universelle seront représentés dans l’Église universelle et que la célébration des autres devait être laissée à une Église, une nation ou une communauté religieuse particulière.

    14 juin, les fidèles peuvent assister à la messe le samedi soir au lieu dimanche matin.

    6 août : Encyclique Ecclesiam suam sur l’Église.

    Octobre, les femmes sont autorisées à entrer tête nue dans les églises.

    19 novembre : Vote de la Constitution dogmatique sur l’Église (Lumen Gentium), étude et développement de la doctrine de l’Église.

    20 novembre : Vote du Décret sur les Églises orientales catholiques (Orientalium Ecclesiarum) et du Décret sur l’œcuménisme (Unitatis redintegratio).

    21 novembre : Promulgation des trois textes votés.

    1965 :

    Janvier : Publication de l’Ordo missae et des rituels de concélébration et de communion sous les deux espèces. Mai : Constitution d’un groupe de travail commun entre l’église catholique et le Conseil œcuménique des églises.

    3 septembre : Encyclique Mysterium Fidei sur la doctrine et le culte de la sainte eucharistie ; à propos de la transsubstantiation, Paul VI rappelle l’enseignement traditionnel afin de corriger les opinions de quelques théologiens catholiques modernes qui insistent plus sur la valeur de l’eucharistie pour celui qui la reçoit que sur la réalité de la présence du Christ dans le pain et le vin. 15 septembre : Institution du Synode des évêques.

    6-16 octobre : Vote du Décret sur la charge pastorale des évêques (Christus Dominus), du Décret sur la vie religieuse (Perfectae Caritatis), du Décret sur la formation des prêtres (Optatam totius), de la Déclaration sur l’éducation chrétienne (Gravissimum educationis), de la Déclaration sur les relations avec les religions non-chrétiennes (Nostra aetate) [le concile reconnaît la présence de valeurs spirituelles et morales dans les autres religions et rappelle les antécédents juifs de l’Église en condamnant les persécutions antisémites. « 5. (...) L’Église réprouve donc, en tant que contraire à l’esprit du Christ, toute discrimination ou vexation opérée envers des hommes en raison de leur race, de leur couleur, de leur classe ou de leur religion. En conséquence, le Concile, suivant les traces des saints apôtres Pierre et Paul, adjure ardemment les fidèles du Christ « d’avoir au milieu des nations une belle conduite » (1 P 2,12), si c’est possible, et de vivre en paix, pour autant qu’il dépend d’eux, avec tous les hommes, de manière à être vraiment les fils du Père qui est dans les cieux. » Le texte sur le rapport avec les Juifs est adopté par une très large majorité (1763 voix contre 250). L’Église se souvient du lien qui unit spirituellement le peuple du Nouveau Testament à la descendance d’Abraham. « Les Juifs ne sont pas responsables de la mort du Christ ». Vatican II reconnaît à « l’Ecclesia Anglicana » une place particulière parmi les Églises séparées de Rome.]

    25 octobre : L’épiscopat français autorise de nouveau des prêtres à travailler à plein temps. Ces prêtres ouvriers (mouvement créé en 1943 et condamné en 1959) peuvent être syndiqués mais non responsables syndicaux.

    29 octobre : Vote de la Constitution dogmatique sur la Révélation divine (Dei Verbum).

    10 novembre - 2 décembre : Vote du Décret sur l’apostolat des laïcs (Apostolicam actuositatem), de la Déclaration sur la liberté religieuse (Dignitatis humanae) [elle pose le principe de l’unité du genre humain, condamne le fanatisme et reconnaît la liberté religieuse (l’exercice de la religion repose sur des actes intérieurs volontaires qui ne peuvent être imposés, la dignité humaine fonde la liberté de conscience)], du Décret sur l’activité missionnaire de l’église (Ad gentes), du Décret sur le ministère et la vie des prêtres (Presbyterorum ordinis).

    6 décembre : Vote de la Constitution pastorale sur l’église dans le monde de ce temps Gaudium et spes (joie et espérance) : « l’avortement et l’infanticide sont des crimes abominables » ; par son travail et ses activités au sein des groupes sociaux, « l’homme réalise le plan de Dieu, manifesté au commencement des temps, de dominer la Terre et d’achever la Création, et il se cultive lui-même ».

    7 décembre : Levée des anathèmes entre l’Église romaine et celle de Constantinople (Paul VI et Athênagoras Ier lèvent réciproquement les excommunications de 1054) ; promulgation des textes votés lors de la session.

    8 décembre : Séance solennelle de clôture.

    Paul VI a fait retirer les questions sur la contraception et le célibat des prêtres qui divisaient les pères conciliaires.

    « Je n’ai jamais vu de concile qui ait eu une bonne fin et qui n’ait augmenté les maux plutôt que de les guérir. » (Saint Grégoire de Nazianze).

    « Le pape Alexandre II rassembla un concile à Rome et priva Henri III de l’empire et de la royauté. » (Machiavel)

    « Le concile de Nicée est resté un événement considérable dans l’histoire de l’espèce humaine. » (Chateaubriand)


    votre commentaire
  • Câteva sit-uri interesante, de apologetică creștină, pentru vorbitorii de limbă franceză: 
    1) http://www.apologetique.net/EvangilePere/EvangilePere.aspx părinții Bisericii comentează verset cu verset cele patru Evanghelii;
    2) http://www.apologetique.net/Concile/Concile.aspx; tot ce ar trebui știut despre cele 21 de concilii ecumenice ale Bisericii catolice: istorie, documente, personaje.
    3) http://www.apologetique.net/Compendium/Compendium.aspx; compendium de credință creștină.

    Aici găsim tot ce ar trebui să știm despre: 1) Biblie și interpretarea ei în tradiția vie a Bisericii, Părinții Bisericii fiind întemeietorii interpretării Scripturii ținând cont de cele trei nivele de lectură: sensul literar, sensul alegoric (spiritual), sensul moral; 2) Conciliile ecumenice (șapte recunoscute de Bisericile orientale ortodoxe și 21 recunoscute de Biserica catolică: istoria conciliilor, documentele promulgate, canoanele și deciziile disciplinare, personajele care au contribuit decisiv la cristalizarea dogmelor creștine, etc; 3) Compendium de credință creștină: mărturisirea credinței, celebrarea tainelor creștine, viața în Cristos, rugăciunea.


    votre commentaire
  • Sfântul Augustin: interpretarea simbolică a celor două pescuiri miraculoase, Lc 5 & In 21

    Sfântul Augustin: interpretarea simbolică a celor două pescuiri miraculoase relatate de Luca 5, 1-11 și Ioan 21, 1-19: "Țărmul mării simbolizează sfârșitul lumii. Prin această descriere (cea din Ioan) Domnul nostru dorește să ne reveleze ceva despre Biserica de la sfârșitul lumii; într-o altă pescuire (cea din Luca), Mântuitorul a dorit să ne reveleze ceva despre Biserică așa cum este ea acum, în timpul acestei lumi. De aceea, la prima pescuire miraculoasă, cea relatată de sfântul Luca, Isus nu era pe țărmul mării, ci se urcase într-o barcă, cea a lui Simon Petru, pe care l-a rugat să o îndepărteze de mal. Tot la prima pescuire, mrejele nu sunt aruncate în partea dreaptă a bărcii pentru a n-i simboliza doar pe cei buni, nici în partea stângă, pentru a n-i simboliza doar pe cei răi, ci descrierea nu spune numaidecât în ce parte au fost aruncate mrejele, în dreapta sau în stânga: "Aruncați, spune Isus, mrejele pentru a pescui", pentru a simboliza astfel amestecul între cei buni și cei răi în Biserica acestor vremuri; în cea de-a doua pescuire, dimpotrivă, (cea descrisă de Ioan), Isus spune: "Aruncați mrejele în dreapta bărcii", pentru a-i simboliza doar pe cei buni, ce se țin la dreapta. Mântuitorul a făcut prima minune a pescuirii la începutul predicării lui publice, iar cea de-a doua după învierea sa. Prima pescuire simbolizează deci amestecul oamenilor buni și răi, din care este alcătuită Biserica în vremea de acum; iar a doua pescuire îi simbolizează doar pe cei buni, din care va fi alcătuită Biserica în veșnicie, după învierea morților, care va avea loc la sfârșitul lumii. Cei care vor lua parte la învierea pentru viața veșnică, adică cei care vor fi la dreapta sa, și care au murit în mreajă (adică în comuniunea Bisericii) cu numele de creștin, nu vor apărea decât pe țărm, adică la sfârșitul lumii, după învierea morților. De aceea, discipolii nu au putut trage barca la țărm pentru a sorta peștii așa cum au făcut la prima pescuire miraculoasă. Peștii care au fost prinși la a doua pescuire miraculoasă, după ce mrejele au fost aruncate în partea dreaptă a bărcii, Biserica îi păstrează ascunși în somnul păcii, ca în profunzimile mării, până ce mrejele vor fi trase la mal. În prima relatare a pescuirii miraculoase erau două bărci, în cea de-a doua, doar o barcă, iar discipolii erau la circa 200 de stadii de țărm; putem vedea aici simbolul celor aleși din cele două popoare: circumciși și păgâni (înțelegând fiecare popor prin numărul simbolic 100). În prima pescuire nu ni se vorbește nimic despre numărul peștilor, putând vedea astfel ca o împlinire a profeției Profetului-Rege: "Am dorit să vestesc lucrările tale, mulțimea lor însă mi s-a părut fără număr" (Ps 39, 6). La a doua pescuire, dimpotrivă, numărul peștilor este precis (153 de pești mari), de aceea trebuie să căutăm o interpretare simbolică și aici. Numărul ce simbolizează legea este 10, datorită Decalogului; însă în Isus Cristos harul vine să se unească Legii (adică spiritul se unește cu litera), așa cum numărul 7 vine să se unească numărului 10. Într-adevăr, numărul 7 este simbolul Duhului Sfânt, care este, cu precădere, autorul sfințirii noastre. Această sfințire se arată pentru prima dată în odihna zilei a șaptea. Profetul Isaia face elogiul Duhului Sfânt, enumerând cele șapte lucrări ale lui (cap. 11). Deci, atunci când numerele 10, simbolul Legii divine, și 7, simbolul Duhului Sfânt, se adună formează numărul 17; dacă descompunem acest număr începând prin unu și adăugând mereu numărul următor, adică de la unu până la 17, adunându-le obținem numărul 153 (1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+16+17=153). Nu trebuie să ne grăbim și să spunem că vor fi doar 153 de oameni mântuiți care vor învia spre viața veșnică, fiindcă toți cei care au parte la harul Duhului Sfânt sunt incluși în acest număr ce este compus la rândul său din 50, simbolul darului Duhului Sfânt la Cincizecime, înmulțit cu 3, simbolul Sfintei Treimi. La rândul său, numărul 50 se obține prin înmulțirea numărului 7 cu sine-însuși la care se adaugă 1 (7x7=49 + 1 = 50). Acest număr 1 simbolizează faptul că cei aleși nu trebuie să fie decât una în Dumnezeu. Nu fără motiv Evanghelistul remarcă faptul că cei 153 de pești erau mari, fiindcă însuși Domnul nostru după ce a spus: "Nu am venit să desființez Legea, ci să o desăvârșesc", ceva mai departe adaugă: "Cel care va face aceste lucruri și-i va învăța și pe alții va fi mare în Împărăția cerurilor". În timp ce la prima pescuire mrejele se rupeau, simbolizând astfel schismele care vor diviza Biserica aici pe pământ, la cea de-a doua pescuire mrejele nu se mai rup, pentru a simboliza că în viața veșnică nu vor mai dăinui schisme. De aceea evanghelistul s-a simțit obligat să adauge că în ciuda marii cantități de pește și a faptului că erau mari, mreaja nu s-a rupt. Mi se pare evident că aluzia este făcută pentru a ne trimite la prima pescuire miraculoasă unde mreaja s-a rupt ca să ne facă să înțelegem, prin această a doua pescuire miraculoasă, superioritatea pescuirii ce are loc după învierea sa din morți."


    votre commentaire
  • Alfabetul ebraic este dea dreptul fascinant datorită profunzimii simbolisticii lui. Mai mult, istoria lui ne arată că a stat la baza mai multor alfabete. Aceste 22 de litere ne vorbesc până astăzi prin simbolismul și prin forma lor. Ele au contribuit la scrierea celei mai Sfinte cărți din istoria omenirii, Biblia, astfel încât, atunci când s-a văzut necesitatea traducerii textului într-o altă limbă, în grecește de pildă, s-a recurs la o legendă pentru a legitimiza acea limbă și a-i da un aspect sacru convenabil traducerii mesajului biblic. Pentru creștini este foarte important să redescoperim frumusețea mesajului acestor litere care ne conduc la o aprofundare a cunoașterii lui Isus Cristos despre care vorbește Sfânt Scriptură de la cartea Genezei până la Apocalipsă. 

     

    Aleph este simbolul unității. Dumnezeu este Unul. Este prezent în toate creaturile. Este energia care preexista înaintea creației lumii. Este stabilitate, continuitate. Cu toții trăim nostalgia unității și dorim cu toții continuitatea lucrurilor frumoase care ne stăpânesc. Aleph este și litera învățăturii. Această literă ne interpelează asupra necesității transmiterii. Darul credinței este un tezaur care îl primim și pe care îl transmitem mai departe. Aleph transmite celorlalte litere învățătura despre Dumnezeu. 

     

    Beth este casa. Prin extensie exprimă toate valorile legate de intimitate. Prin forma ei, am putea spune că această literă este însărcinată și că este deschidere spre viitor. Prima literă a Bibliei, beth exprimă marile începuturi. împreună cu termenul brakha, binecuvântare, litera beth binecuvântează lumea. Păstrează, datorită codiței sale, nostalgia după Unu, Aleph. 

     

    Guimel, cămila simbolizează călătoria, deplasarea, mișcarea. Este semnul bogăției interioare. Fără intimitatea procurată de Beth, Guimel nu înseamnă nimic. Guimel este de asemenea ezoterismul necesar difuzării spiritualității. 

     

    Daleth, poarta. Litera inițiatică. Odată ce i s-a trecut pragul avem acces la dimensiunea ce favorizează realizarea operelor în existență. Este prima încercare a alfabetului. Dificultatea de a reveni la sărăcie, smerenie. Pentru a trece cu bine această încercare nu trebuie să avem teamă de a pierde totul, DAL = a pierde, în ebraică.  

     

     este suflul, rugăciunea. Litera este prezentă de două ori în tetragramă YHVH. Este rugăciunea pentru realizarea faptelor bune în această lume.  Hé mai este și forța feminină creatoare. 

     

    Vav înseamnă agățătoare. Această literă este simbolul Unificării. Ea leagă lumile între ele, contrariile. Este de asemenea cea care ne coordonează pe noi și care leagă între ele elementele unei fraze. Prin extensie este un element masculin ce fecundează, creează. În gramatică vav schimbă trecutul în viitor și viitorul în trecut. Vis-a-vis de Zayin al armatelor, vav este împăciuitoare, pacea.  

     

    Zayin, sabia. Este a doua armă din alfabet după vav și înaintea lui Tsadé, harponul. Această armă este folosită pentru a-i omorî pe oameni, pentru război și pentru a se apăra. Este din oțel necesar pentru a menține ființa, individul. Este instrument al dezbinării pentru a evita simbiozele și anexările. Este legată de vav. Dacă vav este pacea,  Zayin este războiul. În ebraică Zayin înseamnă și Phallus. În tradiție litera mai face referință la Zekhor, memorie. 

     

    HethA doua încercare a alfabetului, după Daleth și înaintea lui Qof, ‘Heth, bariera. Este semnul separației. Corespunde literei anterioare Zayin. Litera este închisă. Pentru a trece această etapă trebuie bătut în retragere pentru a-și lua avânt mai mult, în caz contrar ne vom împiedica mereu de această dificultate. Este de asemenea și  ‘Heth-ul ‘Hayim-ului vieții. Viața nu se poate exprima decât atunci când interiorul și exteriorul, același și celălalt sunt în mod clar definiți. Asociată cu Teth ce urmează, litera construiește cuvântul greșeală, păcat.  

     

    Teth, scudul, șarpele. Desenul său la origine avea și o cruce. Unii văd șarpele ce-și mușcă coada. Această literă este simbolul protecției, cercului de securitate. Este de asemenea semnul Bunătății Creației, Tov-ul. În Geneză lumea este în mod esențial bună: "Dumnezeu a privit toate câte le făcuse și iată erau foarte bune - Tov". 

     

    Yod, mâna care dă, care creează. Este semnul puterii lui Dumnezeu. Este cea mai mică literă din alfabet însă este prezentă în toate. Cu ea începe numele sfânt al lui Dumnezeu, YHWH. Este sămânța tuturor revelațiilor. 

      

    Khaf este căușul palmei. În general indică toate felurile de obiecte concave: oală, adâncitură, cupă, canal. Khaf este litera feminină a nașterilor, schimbărilor, mutațiilor alchimice. Transformă materia în spirit. Este litera gravidă cu proiectele vieților noastre. 

     

    Lamed este înțepătura și foarte curios și studiul. Studiul trebuie să fie înțepătura ce ne împinge spre descoperirea altora și a lumii. Lamed este cea mai înaltă literă. Toată această înălțime este necesară pentru a-l purta pe Yod-ul divin care ne este ghid prin lumea multiplă. Litera este simbolul dorinței. Fără dorință nu există proiect, umanitate. Însă este vorba despre o dorință care ne împinge la auto-depășire în vederea realizărilor concrete și spirituale. 

      

    Mem este Mayim, apa. Tot ceea ce este în legătură cu apa este feminin și simbolizează matricea originară. Mem este pântecele femeii gravide. Este o literă a transformărilor, mutațiilor și nașterilor lente în secret și în umbră. Mem cu Ma, Mi, ce și cine, este litera întrebărilor. Nu poate exista meditație adevărată asupra ființei fără întrebările ce fac să se nască alte întrebări. 

     

    Noun este șarpele de apă. Noun ne învață că este posibil să trăim în alte dimensiuni; că acolo unde el trăiește noi murim numaidecât. Noun este secretul ascuns pe fundul apelor. Noun este simbolul misterului feminin. Este partea care va fi mereu străină bărbatului. 

     

    Samekh, Susținerea. Este un simbol foarte vechi de origine egipteană sub formă de stâlp.  Samekh este litera certitudinilor ce ne ancorează în viață, asupra cărora nu mai revenim. Forma sa rotundă îngrijorează fiindcă ne face să înțelegem că susținerile ne închid, fac să ne învârtim în cerc. Vav și Zayin sunt atribute sexuale masculine, Samekh este atribut sexual feminin. 

     

    Ayin, este în același timp ochiul și sursa. ‘Ayin este discernământul care ne îndepărtează de confuzie. Este luciditatea care urcă merei la sursă, la rădăcina lucrurilor. Ochiul, prin pleoapele lui mobile, permite privirea interioară și contemplația lumii exterioare. Acest ochi este simbolul tradiției scrise în opoziție cu tradiția orală reprezentată de litera ce urmează : Pé. 

     

    , gura, prin extensie: cuvânt, Logos. Prin Cuvânt Dumnezeu a creat lumea. Pé este compus din Khaf, recipient feminin, și Yod, recipient masculin. Este un echilibru creativ între Masculin și Feminin. 

     

    Tsadé, harponul, înțelepciunea. Cu cei doi Yod, această literă simbolizează coabitarea celor două dimensiuni complementare: pământească și cerească. Din echilibrul celor doi poli se va naște înțelepciunea. Mai putem vedea și polaritatea masculinul și femininul. Unii văd chiar figura androginului. Simbolul harponului exprimă și echilibrul lanțului alimentar. Trebuie să știi să extragi din biotopul tău strictul necesar pentru a-ți menține echilibrul ecologic, manifestare a complexității vieții.  

     

    Qof, urechea acului. Este ultima încercare a alfabetului ce trebuie trecută aproape târâș, pe pântece. Această poartă strâmtă, acest tub îngust, conduce la litera următoare, Rech, la figura umană bogată în proiecte. Pentru a avea acces la această purificare, trebuie să fi cunoscut umilința extremă. Qof este și o literă sfântă, fiindcă este inițiala termenului Qédousha, Sfințenie. Qof mai înseamnă și semn; semnul, la egipteni, era zeul suprem Thot al scrierii, cea mai mare invenție a omului. 

     

    Rech, cap uman văzut din profil, privind spre viitor și întorcând spatele trecutului. Este capul ce are curajul tuturor începuturilor. Această literă afirmă: Iată Omul, acceptând toate dimensiunile sale. Asociat cu Shin ce urmează formează termenul "sărăcie", sinonim cu Daleth, foarte apropiat ca și grafică de această literă. A accepta să trăim toată măreția omului necesită interiorizarea sărăciei, fragilitatea condiției noastre umane. 

     

    Shin, dintele. Penultima literă din alfabet. Shin este mașina care macină. Masticațiile lui și măcinatul său transformă materia în gândire, în rugăciune, în proiect, pentru a conduce spre ultima literă, Tav, litera afirmării excepției umane în mișcare: semnul. Litera este simbolul unificării materiei și spiritului. Este inițiala unuia din numele sfinte ale lui Dumnezeu: Sheddaï. 

     

    Tav, semnul. Ultima literă din alfabet. Ea ne dă o lecție privitor la acest imens joc al oii: semnul abstract ce afirmă unicitatea proiectului Omului. Ea vine ca o semnătură a artistului în josul actului creator. Pregătit de mașina mutațiilor lui Shin, Tav este simbolul absolutului, sfârșitului. Unii văd chiar în Tav cuvântul Mavet, moartea. Însă în această lume a dimensiunilor, moartea este un nou început. 


    votre commentaire
  • Literele ebraice și mesajul lor

    Baza Scripturilor iudeo-creștine sunt literele ebraice. Fără o cunoaștere profundă a literelor ebraice, limba originală a Scripturilor Vechiului Testament, nu putem înțelege religiile occidentale 

    sau secretele ascunse în ele. Precum sanscrita, chineza, tibetana, greaca și alte limbi vechi, literele ebraice constituie o expresie primară a limbii și matematicii spiritualității. În Scripturi, visele și experiențele de veghe, simbolismul Kabalei este revelat prin prisma literelor ebraice. Este limba lumilor interne. Se învață limba lumilor interne, Kabala, învățând literele limbii.

    În ebraică există 22 de litere primare, chiar dacă mai multe litere au și o formă suplimentară când litera este folosită la sfârșitul cuvântului. Ebraica se scrie de la dreapta la stânga.

     


    votre commentaire
  • După 1054 au fost multe "diferențe" scoase la iveală, am putea spune ca dintr-un ciubăr fără fund, fiecare tradiție creștină arătându-se a fi mai fidelă revelației divine și mai ortodoxă în mărturisirea credinței canonizate în Simbolul Niceno-Constantinopolitan, 325 și 381. Însă dintre toate aceste "diferențe" una parcă le depășește cu mult, pentru a nu spune la infinit, pe toate celelalte, Filioque, purcederea Duhului Sfânt din Tatăl și din Fiul, tocmai datorită faptului că atinge dogma fundamentală a creștinismului, Sfânta Treime. S-a încercat de-a lungul veacurilor să se facă lumină asupra acestui aspect dogmatic fundamental, aducând în sprijin argumente biblice și patristice. Două concilii, Lyon 1274 și Florența 1439, au fost consacrate rezolvării acestei "diferențe", însă rezultatele au fost de fiecare dată slabe și fără prea mari urmări în raporturile și dialogul dintre cele două tradiții creștine. În 1995, pe 29 iunie, în predica sa ținută în Bazilica Sfântul-Petru la Roma, Papa Ioan Paul al II-lea, în prezența Patriarhului ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, a exprimat dorința sa cea mai profundă să se clarifice "învățătura tradițională referitor la Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, pentru a putea pune în lumină armonia sa desăvârșită cu ceea ce al doilea conciliu ecumenic ținut la Constantinopol în 381 mărturisește în Simbolul său: Tatăl ca izvor/sursă a întregii Treimi, unica sursă a Fiului și a Duhului Sfânt". Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor s-a pus pe treabă și pe 13 septembrie 1995 publică documentul, care a devenit o referință în dialogul dintre ortodocși și catolici referitor la acest subiect, "Tradițiile greacă și latină referitor la purcederea Duhului Sfânt". Textul a fost publicat în Osservatore romano, în limba italiană, și tradus în limba franceză pentru Documentation catholique. Prezint aici textul în traducerea lui în limba franceză precum și un studiu "critic" pe marginea acestui text realizat de Jean-Claude Larchet: "La question du Filioque. A propos de la recente clarification du Conseil Pontifical pour la Promotion de l'Unite des Chretiens", studiu publicat în revista "Theologie", vol 70, nr. 4, în 1999.


    votre commentaire
  • Cele 12 anateme Chiril al Alexandriei & Nestorius al Constantinopolului

    Conciliul de la Efes, consideral a fi al treilea conciliu ecumenic din istoria Bisericii, ținut în 431 la îndemnul Patriarhului Constantinopolului, Nestorius, și convocat de împărații Teodosie al II-lea al Orientului și Valentinian al III-lea al Occidentului, s-a ocupat de dezbeterea cristologică stârnită de însuși Patriarhul Nestorius intrat în disgrația Patriarhului Chiril. Cel din urmă lansează primul 12 anateme împotriva lui Nestorius, iar acesta, la rândul său, lansează 12 anateme împotriva lui Chiril. Conciliul de la Efes va da dreptate lui Chiril, iar Nestorius va fi condamnat. Astfel ia naștere o nouă Biserică schismatică în sânul creștinismului timpuriu, Biserica nestoriană sau Biserica asiriană din Orient. În 1994, Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Mar Dinkha IV al Bisericii asiriene din Orient au semnat o declarație cristologică comună prin care recunosc aceeași credință în misterul întrupării lui Cristos. Aici găsiți anatemele lui Chriril și răspunsul lui Nestorius, formula de unitate, sau Simbolul de la Efes semnat între Chiril și Ioan al Antiohiei doi ani după conciliu și declarația cristologică comună.


    votre commentaire
  • Anno Domini, în latinește, Anul Domnului, sau mai exact: Anul Domnului Nostru Isus Cristos este o expresie care desemnează anul nașterii lui Isus Cristos așa cum a fost stabilit în sec. VI de monahul, astrologul și matematicianul Dionisie Exiguul, sau Dionisie cel Mic. El este cel care, la cererea papei Ioan I, a decretat anul 1 ca fiind anul inaugural al erei creștine, numită convențional de istorici „era noastră”, în opoziție cu „înaintea erei noastre”. Toate organismele mondiale au adoptat acest sistem de numărare a anilor, vom vedea conform căror calcule.

    Dionisie cel Mic, în lucrarea sa Liber Paschate – Cartea despre data Paștelui, publicată în anul 525, pune bazele calculului pentru o nouă eră în istoria omenirii. Cancelarul papei Ioan I, Bonofacius, îi cere să conceapă o metodă pentru a stabili data Paștelui, ținând cont de calculele astrologilor alexandrini, recunoscuți pentru dibăcia și înțelepciunea calculelor lor. Trebuie să știm că și conciliul I ecumenic de la Niceea, în 325, a stabilit că episcopul Alexandriei, sfătuit de colegiul astrologilor alexandrini, va stabili o dată unică pentru „sărbătoarea sărbătorilor”, Paștele Domnului, pentru a evita ca fiecare Biserică să calculeze după propriile opinii sărbătoarea cea mai mare și mai importantă a creștinismului: învierea Domnului. Patriarhul Chiril al Alexandriei stabilise o regulă de calcul, numită „Regula alexandrină”, publicată în anul 444 pe niște table, numite latine. Aceste table acopereau o perioadă de 95 de ani, sau cinci cicluri de câte 19 ani fiecare, și erau alcătuite după un calendar numit al „erei lui Dioclețian”, anul 1 ar corespunde anului 285 al erei noastre.

    În sec. al II-lea, filosoful Iustin și episcopul de Lyon, Irineu, au stabilit că Isus s-a născut în anul în care Quirinius făcea primul recensământ; acest an ar corespunde anului 6 al erei noastre. Iustin este chiar foarte precis atunci când spune: „Cristos s-a născut acum 150 de ani sub împăratul Quirinius, iar mai târziu, sub guvernatorul Ponțiu Pilat a învățat norodul învățătura pe care am primit-o și noi” (Apologia I, 46, 1). Această informație corespunde precis recensământului făcut de Quirinius. La începutul sec. III, Clement Alexandrinul spunea că Isus s-a născut în anul 28 după cucerirea Alexandriei de Octav Augustus, adică anul -2 al calendarului nostru de astăzi. Tertulian și Iulius Africanul sunt primii care propun o dată a nașterii Mântuitorului foarte apropiată de cea care va fi adoptată în sec. VI. Hipolit Romanul și istoricul Orosus preferau totuși să rețină ca an al nașterii Domnului anul 752 de la fondarea Romei, adică anul -2 al calendarului nostru de astăzi. Eusebiu al Cezareii vorbește despre anul 42 al lui Octav Augustus, adică tot anul -2 al calendarului actual, însă tot el este primul care afirmă că Isus s-ar fi născut în vremea lui Irod, adică înaintea anului -4 al erei noastre.

    În 525, Dionisie cel Mic adaugă un ciclu de 95 de ani începând cu anul 247 al erei lui Diocletian, continuând astfel tablele alexandrine; așa ajungem de la anul 285, tablele alexandrine, plus 247, era lui Diocletian, la anul 525 al calendarului actual. Însă el a decis să modifice în același timp anul de la începutul calendarului pentru a nu se mai referi la calendarul lui Diocletian, tocmai pentru a scoate din calculele calendarului creștin pe unul dintre cei mai mari persecutori al Bisericii primare. Astfel decide că anul în care el realizează continuarea tablelor alexandrine este 525 după întruparea lui Cristos, care devenea anul de început al noului calendar. Nu știm exact dacă el își notase undeva că anul 525, an în care a început să lucreze la tablele alexandrine, și la care a adăugat un ciclu de 95 de ani corespundea exact celor 19 cicluri în care avem, odată la patru ani, un an bisextil, iar săptămâna numără șapte zile. Alexandrinii calculaseră în așa fel anii încât acest ciclu de 19 ani făcea să cadă Paștele în fiecare an în aceeași lună, în aceeași zi.

    Dionisie cel Mic a luat ca dată de plecare în calculele lui 25 martie, ziua echinoxului de primăvară în calendarul iulian inițial, al anului 753, anul fondării Romei – ab Urbe Condita, deoarece această dată calendaristică avea avantajul să coincidă cu luna nouă în primăvară. Efectiv, în acel an, 753, care corespunde anului -1 al calendarului actual, adică anului 0 pe scara astronomilor, luna nouă a primăverii a avut loc pe 24 martie la orele 11 și 28 min. Anii din vecinătatea lui nu ofereau această coincidență.

    Încă din sec. IV, Buna Vestire, sărbătoarea zămislirii Mântuitorului, era celebrată la 25 martie. Astfel, Dionisie cel Mic nu a ezitat să sacrifice rigoarea reperelor istorice date de evanghelistul Luca, pentru a da mai mare importanță unei coincidențe astrale. Calendarul său cu data Paștelui, aprobat de papa Ioan al II-lea în 533, a stat la bază stabilirii noii ere în detrimentul și ca o succesiune a erei lui Diocletian. Nașterea lui Isus a fost stabilită pe 25 decembrie, adică nouă luni mai târziu după 25 martie, anul de plecare fiind tot 753, fondarea Romei, care va deveni anul 1 al erei creștine, sau anul 1 după Cristos, sau anul 1 al erei noastre. Anul 1 al Anului Domnului a fost aliniat pe anul 754 al calendarului iulian, care începea cu 1 ianuarie – la Roma anul începea pe 1 ianuarie de șase secole deja – zi care coincide cu ziua a opta de la nașterea lui Isus, în care, conform tradiției iudaice, avea loc tăierea împrejur a noului născut. Totuși, calendarul lui Dionisie cel Mic nu a fost aprobat imediat, ba chiar la Roma s-a continuat folosirea calendarului lui Diocletian până în sec. VIII.

    Era creștină, fondată pe calendarul lui Dionisie cel Mic, prezintă deci doi ani de întârziere dacă ținem cont de reperele cronologice ale evanghelistului Luca și de corespondențele propuse de istoricii din antichitate. Calendarul lui Dionisie se distanțează la patru ani de reperele cronologice ale evanghelistului Matei, conform căruia Isus s-ar fi născut cel puțin doi ani înaintea morții lui Irod cel Mare, adică în -4, dacă ținem cont de uciderea pruncilor nevinovați. Vedem deja că reperele cronologice ale celor două Evanghelii sunt contradictorii. Reperele sfântului Luca au putut fi studiate în funcție de izvoarele istoriei romane, mai ales primele versete din capitolul 2, unde evanghelistul spune: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată” (Lc 2, 1-4). Ori, istoricii ne spun că acest prim recensământ făcut de Quirinius a avut loc în anul 6 al erei noastre, după cum spune istoricul Flavius Iosif (Antichități iudaice, XVIII, cap. 3). Textul din Luca mai prezintă și alte inexactități istorice. Un istoric, Fergus Millar, în 1994, în A Study on Cassius Dio, Oxford University Press, p. 49, spunea că Luca a folosit informația privitoare la Quirinius pentru a explica felul în care Isus s-a născut la Betleem, însă realitatea istorică este înșelătoare, ba chiar falsă. În opinia istoricului, recensământul lui Quirinius nu a fost extins și în Galileea, unde trăia familia lui Isus, deoarece această provincie romană era cârmuită de Irod Antipa, nu făcea parte din teritoriile lui Quirinius și conform acestei teorii, data recensământului nu poate fi reținută ca indice cronologic.

     

    Anul zero!? Ce facem cu anul 0? Ei bine, anul 0 nu există în era creștină! Se crede că cifra zero a începută să fie folosită în Europa mult după stabilirea calendarului erei creștine. Așadar, era creștină începe direct cu anul 1 înainte de Cristos (î.d.C.) și anul 1 după Cristos (d.C.). Data de 1 ianuarie marchează începutul primului an, al primului deceniu, al primului secol, al primului mileniu al erei creștine, care se termină pe 31 decembrie anul 1, pe 31 decembrie deceniul 1, pe 31 decembrie secolul 1, pe 31 decembrie mileniul 1, etc. Mileniul al III-lea și secolul XXI au început pe i ianuarie 2001 și vor termina respectiv pe 31 decembrie. Totuși, pentru a simplifica calculele efemeridelor, astronomii moderni definesc un an 0 care ar corespunde anului -1 al istoricilor, notat anul 1 î.d.C.. Anul -1 al astronomilor corespunde anului 2 î.d.C.

     

    Crăciunul și prima zi din an? Ne putem pune întrebarea: dacă anul calendaristic începe cu nașterea lui Cristos, de ce prima zi din an nu este și ziua nașterii Mântuitorului? În iudaism, tăierea împrejur are loc în ziua a opta a nou-născutului de parte bărbătească în prezența a 10 bărbați, oameni adulți, și este un rit fondator. Prin acest rit, nou-născutul intră în comunitatea bărbaților care împărtășesc aceeași credință. În creștinism, tăierea împrejur a lui Isus era celebrată în fiecare an pe 1 ianuarie – a opta zi după nașterea sa, fixată simbolic pe 25 decembrie și comemorată în prima zi a anului 1. Aceasta este data înscrisă în calendarul catolic roman până în anul 1970. „Sfântul prepuțiu” a fost venerat ca o relicvă, însă astăzi s-a abandonat această tradiție. Așadar, începutul calendarului creștin este profund înrădăcinat în tradiția iudaică, chiar dacă, începând cu reforma liturgică post-conciliară Vatican II, oficiul din 1 ianuarie o celebrează pe Sfânta Fecioară Maria, Theotokos- Născătoare de Dumnezeu. Tradițiile ortodoxe regrupează sub vocabula Teofanie – Epifania Domnului – Boboteaza – trei evenimente prin care Dumnezeu arată omenirii începuturile mântuirii: 1) nașterea lui Isus la Betleem și adorația magilor veniți din Orient; 2) prezentarea lui Isus la Templu și tăierea împrejur a opta zi după nașterea sa; 3) Botezul lui Isus în Iordan, la 30 de ani, de Ioan Botezătorul și începerea activității publice; de aceea în tradițiile ortodoxe, ziua de 7 ianuarie este dedicată cinstirii sfântului Ioan Botezătorul, el trebuie să se micșoreze, iar Isus să crească; misiunea lui Ioan Botezătorul se încheie odată cu botezul Domnului. Tradiția catolică, până la reforma liturgică a conciliului Vatican II, celebra pe 25 decembrie nașterea Mântuitorului, pe 1 ianuarie celebra tăierea lui Isus împrejur și impunerea numelui, iar pe 6 ianuarie se celebra Epifania Domnului, adică manifestarea Dumnezeirii lui înaintea magilor veniți don Orient cu daruri prețioase, înaintea celor prezenți la botezul său în Iordan când vocea Tatălui îl confirmă ca Mântuitor: „Acesta este Fiul meu Preaiubit”, înaintea convivilor de la nunta din Cana Galieii când Isus a transformat apa în vin și cei prezenți au crezut în el. Astăzi, ritul catolic roman prevede trei sărbători ale Epifaniei distanțate cronologic: pe 6 ianuarie Epifania Domnului înaintea magilor; în duminica imediat următoare, Epifania Domnului în râul Iordan când primește botezul; a doua duminică după 6 ianuarie, Epifania Domnului la nunta din Cana.

    Un ultim amănunt. Ritul catolic roman nu începe anul liturgic nici la Crăciun, cu nașterea Domnului, nici pe 1 ianuarie, odată cu calendarul profan. Anul liturgic începe odată cu prima duminică din Advent, înscriind astfel creștinul într-o triplă așteptare a Mântuitorului: venirea lui în trup la Betleem, venirea lui în sufletul fiecărui credincios, venirea lui în gloria finală la sfârșitul veacurilor. De aceea, calendarul liturgic roman așază ca ultimă sărbătoare Cristos Regele universului, cel care va veni în slavă să introducă omenirea în comuniunea Treimii. 


    votre commentaire


    Suivre le flux RSS des articles de cette rubrique
    Suivre le flux RSS des commentaires de cette rubrique