• votre commentaire
  • Criza de la « mijlocul vieții »

    Anselm Grun, călugăr benedictin, un bine cunoscut scriitor de spiritualitate, oferă, în două conferințe, remedii spirituale pentru cei care, trăind în căsătorie sau celibat consacrat, se confruntă cu dificultățile specifice vârstei de la „mijlocului vieții”, sau cum mai este numită în spiritualitate, „demonul amiezii”.

    Spre vârsta de 40 de ani întrebări existențiale vin să producă neliniști în concepția noastră despre viața pe care am ales-o până acum. La mijlocul vieții se deschide o criză de sens, deci o criză existențială, spirituală. De aceea, aceste două conferințe au ca scop să încurajeze redescoperirea căii religioase și spirituale drept cale de mântuire în acest moment încercat al vieții.

    Introducere. După ce mai mulți confrați călugări, care au depășit vârsta de 40 de ani, au părăsit viața consacrată, comunitatea noastră benedictină a rămas profund îngrijorată. Căutând motivele acestui abandon, chiar și după mai bine de 20 de ani de viață monahală pentru majoritatea dintre ei, ne-am trezit confruntați cu fenomenul „crizei de la mijlocul vieții”. O privire rapidă peste literatura publicată despre acest subiect ne-a arătat că există mulți preoți și călugări între 40 și 50 de ani care sunt loviți de midlife crisis și antrenați într-o criză existențială ce îi poate conduce până la abandonul alegerii lor de viață. Într-adevăr, pentru majoritatea oamenilor, această placă turnantă a vieții reprezintă o problemă ce răscolește deseori existența lor anterioară. Schimbarea profesiei, rupturi cu mediul său, divorțuri, depresii nervoase, diferite afecțiuni psihosomatice sunt tot atâtea indicii ce arată că nu poate fi controlată „criza de la mijlocul vieții”.

    Martoră al acestor abandonuri, comunitatea noastră a organizat o zi de studiu teologic pe tema problemelor mijlocului vieții pentru a oferi piste ce ajută la depășirea lor. Două expuneri au oferit elemente pentru o reflecție comună și pentru împărtășire în grup cu privire la experiențele noastre personale. Pr. Fidelis Ruppert a prezentat câteva reflecții extrase din mistica autorului german Johannes Tauler (1300-1361), în care este descrisă criza de la mijlocul vieții drept șansă pentru dezvoltarea spirituală. Ni s-a părut normal, ca în calitatea noastră de călugări să depășim această criză înainte de toate folosind căi religioase. Însă nu trebuia totuși să neglijăm și aspectele antropologice și psihologice. De aceea, pentru a completa reflecția religioasă oferită de Tauler, eu am prezentat o expunere pe tema problemelor specifice cotiturii vieții, așa cum le-a studiat deja Carl Gustav Jung din punctul de vedere al psihologiei. Interesul tot mai mare pentru reflecțiile lui Tauler și Jung în rândurile propriilor mei confrați călugări și în rândurile altor persoane consacrate m-au convins să fac cunoscute aceste reflecții unui public cât mai larg posibil prin publicarea acestei cărțulii. Partea ce se referă la Tauler se bazează pe expunerea Pr. Fidelis, pe care am încercat să o dezvolt un pic.

    În criza de la mijlocul vieții, nu este vorba doar despre faptul de a se poziționa în raport cu noile trăiri fizice și psihice, de a se adapta procesului de scădere a forțelor trupești și intelectuale și de a integra în existența sa noi dorințe și nevoi care-și fac deseori apariția în acea perioadă a vieții. Este vorba mai mult de o criză existențială care se poziționează la un nivel mult mai profund și în care se pune întrebarea sensului global al vieții mele: de ce lucrez atâta? de ce ajung până la epuizare? de ce nu mai găsesc timp și pentru mine? de ce? cum? cu ce scop? pentru ce? pentru cine? În jurul vârstei de 40 de ani, întrebări de acest gen sunt tot mai frecvente și vin să stârnească multă neliniște în concepția despre viața pe care am ales-o și trăit-o până acum. Întrebarea sensului vieții este desigur o întrebare de natură spirituală. Mijlocul vieții deschide, înainte de toate, o criză a sensului și deci o criză spirituală. În același timp, ea oferă șansa de a descoperi noul sens al vieții sale.

    Criza mijlocului vieții răstoarnă toate datele existenței pentru a le tria și a le ordona într-un sens nou. Din punct de vedere al credinței, însuși Dumnezeu este artizanul. El este cel care purifică inima omului pentru a o deschide și a o îndrepta spre El pentru a o elibera de orice iluzie. Criza înțeleasă ca lucrare a harului este o idee care nu apare deloc în literatura abundentă publicată pe această temă a mijlocului vieții; ori, mi se pare aici un aspect esențial de subliniat. Pentru omul credincios, această criză nu este o agresiune ce se abate asupra lui din exterior și împotriva căreia trebuie să angajeze propria credință drept forță de sprijin, ci este Dumnezeu în persoană care săvârșește lucrarea sa asupra omului; această criză devine astfel locul unei noi întâlniri cu Dumnezeu, al unei experiențe intense cu Dumnezeu. Reprezintă o etapă decisivă pe drumul credinței noastre, o răscruce unde decidem să ne „folosim” de Dumnezeu pentru a îmbogăți viața noastră și pentru a ne realiza noi înșine, sau pentru a accepta să ne abandonăm cu încredere lui Dumnezeu și pentru a-i încredința întreaga noastră viață.

    Expunerile despre gândirea lui Tauler și Jung aveau mai întâi în vedere cazul particular al vieții noastre călugărești. Totuși, experiența mi-a arătat că soluțiile propuse nu erau valabile doar pentru călugări; într-adevăr, pentru orice om este necesară ieșirea din criză folosind calea religioasă, metodele și ajutoarele pur psihologice nefiind numaidecât satisfăcătoare. Psihologia l-a condus pe Jung să preconizeze mijloace ne-psihologice: practicile religioase ale postului, ascezei, meditației, liturgiei. Însă același Jung constată cu amărăciune că, în multe cazuri, școala religiei nu este de niciun folos pentru a depăși crizele personale.

    De aceea această lucrare își propune să încurajeze redescoperirea drumului religios drept cale de mântuire, ca remediu împotriva rănilor produse de existență, care ne fac atâta rău, în particular în momentul crizei de la mijlocul vieții. Nu este vorba despre o revenire înapoi, de o negare a tuturor foloaselor psihologiei, ci de un drum pe care, în deplină cunoaștere a aspectelor psihologice, ne lăsăm cârmuiți în ultimă instanță de Isus Cristos. Drumul lui Cristos, conducând la viața nouă a învierii, trecând prin cruce, este de asemenea un drum al maturității și vindecării pe plan uman; nu sunt conceptele, precum realizarea proprie, dezvoltarea tuturor aptitudinilor, care sunt în centrul provocărilor; dimpotrivă, este important să deschidem viața noastră lui Dumnezeu pentru ca el să poată acționa asupra noastră și să-și arate puterea sa în slăbiciunea noastră. Nu este vorba deci despre propria noastră realizare și despre slăvirea omului, ci de slăvirea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Iar unul din modurile de slăvire a lui Dumnezeu este omul în sănătatea lui și în maturitatea care, la moarte, este înveșmântată în viața cea nouă a învierii pentru ca viața lui Isus să se arate în existența noastră muritoare (2 Cor 4, 11).


    votre commentaire
  • II. Problemele de la mijlocul vieții. După Carl Gustav Jung

    Carl Gustav Jung abordează problema mijlocului vieții folosind alte metode decât Tauler, mistic și predicator renumit. Psiholog, Jung se limitează la metodele științelor experimentale, lăsând teologilor grija de a trage concluzii filosofice și teologice. Însă domeniul religios constituie de asemenea un fenomen observabil pe care psihologul îl întâlnește mereu la pacienții lui. Nu ne putem interesa la psihismul ființei umane fără să remarcăm numeroasele lui tentative pentru a găsi, folosind imagini și sisteme religioase, un răspuns cu privire la sensul vieții. Jung observă aceste interpretări religioase din prisma specialistului științelor umane, doar din punctul de vedere al capacității lor de a contribui la sănătatea spiritului. În calitatea sa de științific, nu se poate pronunța asupra existenței unei realități transcendentale dincolo de imaginile religioase, dar ca om a recunoscut deseori această realitate.

    Este minunat așadar că Jung, plecând de la psihologie, poate ajunge la rezultate asemănătoare celor exprimate de Tauler. Asta înseamnă că, dacă drumul religios este înțeles așa cum trebuie, el este valabil și din punct de vedere al psihologiei. Aceasta ne oferă criterii pentru a face distincția între formele eronate și formele bune ale practicii religioase. Desigur, psihologia nu-și poate da dreptul să fie un instrument de evaluare a drumului religios. Însă fiecare religie trebuie să accepte cel puțin că psihologia îi cere să răspundă la întrebarea: în ce măsură dogmele ei și practicile ei sunt bune sau rele pentru sănătatea psihică a ființei umane? Fiindcă religia se înțelege, în cele din urmă, ca un drum de mântuire, această mântuire nefiind rezervată vieții de dincolo, ci ne este oferită aici și acum.

    Urmându-l pe Sigmund Freud, psihologia s-a concentrat aproape exclusiv asupra fazei infantile a dezvoltării umane. Diferitele etape ale copilăriei și tinereții au fost studiate cu mare grijă. Când un adult este afectat de crize sau de fenomene nevrotice, este analizată viața lui până la vârsta copilăriei pentru a explica și vindeca statutul său actual. Interesul psihologiei clasice pentru dezvoltarea omului ia sfârșit odată cu trecerea de la pubertate la adolescență, spre vârsta de 17 sau 18 ani.

    Doar începând cu Carl Gustav Jung (1875-1961) psihologia schimbă perspectiva. Dacă Freud este psihologul primei jumătăți a vieții, putem spune pe bună dreptate că Jung este psihologul celei de-a doua jumătăți a vieții. El nu dorește să urce până la copilărie pentru a înțelege problemele adultului, ci caută noi căi pentru a-l ajuta aici și acum. Această schimbare de perspectivă nu se referă totuși doar la timp: problemele luate în calcul schimbă natura lor. Pentru Freud, conflictele nevrotice ale ființei umane sunt doar probleme relative pulsiunilor, iar acestea sunt dezvoltate în general în copilărie. De-a lungul consultațiilor sale, Jung descoperă dimpotrivă că după vârsta de 35 de ani, majoritatea problemelor sunt de natură spirituală.


    2 commentaires
  • Lucian din Samosata - Adunarea zeilor

    Lucian din Samosata (120-180) este un renumit filosof satiric din secolul al doilea al creștinismului; fără să adere la nicio religie sau divinitate, Lucian, după ce a trecut prin trista experiență a uceniciei ca sculptor în atelierul unchiului său maternel, se dedică scrisului, propunându-și să ridiculizeze, cu pana sa, toți credulii care aleargă la divinități de tot felul, una mai bizară decât alta, una mai înspăimântătoare decât alta. Așa face și în această scurtă lucrare, Adunarea zeilor, unde povestește o ședință "imaginară" a zeilor, prezidată de Jupiter, pe ordinea de zi aflându-se problematica, atât de preocupantă pentru zeii ajunși deja în acest stadiu, metodologiei pentru ca viitori zei să mai poată fi înscriși în rândurile lor; la bază stă tot credulitatea oamenilor care aleargă, nici ei nu mai știu încotro, pentru a cere sprijin, ajutor și rezolvarea problemelor lor de simpli muritori. Momus, zeul zeflemelii și al derâderii, propune un decret care stabilește de acum înainte după ce criterii și metodologie vor putea lua naștere noi zei și considerați ca atare de oameni.


    votre commentaire
  • Lucian, către Nigrinus, salut.

    Este un proverb care spune : Cucuvele la Atena, pentru a spune cât e de ridicol să aduci cucuvele într-un oraș în care sunt atât de multe. Dacă, intenționând să etalez elocința mea, aș compune o anume lucrare și aș trimite-o lui Nigrinus, m-aș expune aceleiași ridiculități ca și omul care ar aduce cucuvele la Atena. Însă, deoarece nu am altă intenție decât aceea de a-ți aduce la cunoștință ceea ce gândesc despre tine, și sentimentele ce le stârnesc în mine discursurile tale, aș scăpa să mi se aplice expresia lui Thucydius: Ignoranța te face îndrăzneț iar reflecția circumspect, și aș putea vedea clar că nu doar ignoranța mă face să fiu temerar, ci dragostea ce o resimt pentru lecțiile tale. Adio. 


    votre commentaire
  • Termenul "Papă", din latinescul papa - „tată” era folosit în vechime în mai multe biserici pentru a desemna înalții lor lideri spirituali. Titlul însuși a fost folosit oficial de către capul Bisericii Romano-Catolice de la pontificatul Papei Siriciu.

    Nu există nicio listă oficială de papi, dar Annuario pontificio, publicat anual de către Vatican, conține o listă care este în general considerată a fi cea mai autorizată. Conform acesteia, au existat 265 de papi.

    Suveranul Pontif poartă următoarele titluri, în ordinea lor: Episcop de Roma, Vicar al lui Cristos, Succesor al Sfântului Petru, Pontiful Suprem al Bisericii Universale, Primatul Italiei, Arhiepiscop și Mitropolit al Provinciei Romane, Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. La începutul anului 2006, papa Benedict al XVI-lea a renunțat la titlul de Patriarh al Occidentului.


    votre commentaire
  • Una dintre cele mai vechi scrieri creștine, după scrierile Noului Testament, Păstorul lui Herma introduce o noutate în practica tainei pocăinței în Biserică. După botez nu exista un alt mijloc de iertare a păcatelor. Lucrarea de față introduce a doua și unica posibilitate de iertare și pocăință dacă cineva a păcătuit după primirea botezului. Fiecare creștin, citind lucrarea de față, se poate vedea în fața unui examen de conștiință: Dumnezeu se prezintă omului drept iertător și milostiv, iar omul are de ales în a-și mărturisi păcatele și a face penitență sau în a rămâne în continuare în păcat, departe de milostivirea lui Dumnezeu.

    Lucrarea este alcătuită din trei părți: 5 vedenii, 12 porunci și 10 pilde pentru a-l ajuta pe creștin să facă parte din Biserica ce se construiește cu pietrele vii care au traversat baia botezului și s-au purificat în râul penitenței și al pocăinței. 

    Păstorul lui Herma 

    Introducere 

    Păstorul lui Herma este o carte apocrifă cu referire la Noul Testament. În ea se imaginează biserica Domnului ca un turn. Turnul acesta, ca şi toate turnurile de altfel, era construit din pietre. Este vorba despre acele pietre care suportau o astfel de activitate şi puteau fi folosite la o asemenea construcţie. Apoi se ia fiecare tip de piatră şi se explică de ce a fost sau nu folosită la construcţia turnului. Cartea poate fi interesantă mai ales în ceea ce priveşte explicaţia cu privire la pietrele folosite pentru acestă zidire. Explică de ce sunt unele pietre ciuntite, crăpate, fisurate, rotunde, pătrate, şi aplică acestea la viaţa creştinului. Însă pentru că este o carte apocrifă, cel care o citeşte trebuie să ştie să discearnă şi să deosebească lucrurile bune (dacă sunt) de cele care sunt mai puţin bune.

    Cartea I - Vedeniile 

    Vedenia I 

    1 - Cel ce m-a crescut mă vânduse unei oarecare Rode în Roma. După mulţi ani am cunoscut-o iarăşi şi am început să o iubesc ca pe o soră. După câtva timp am văzut-o scăldându-se în râul Tibru, i-am dat mâna şi am scos-o din râu. Văzând frumuseţea ei, mi-am zis în inimă : „Ce fericit aş fi dacă aş avea o astfel de femeie, atât ca frumuseţe cât şi ca purtare”. Numai atât am gândit, iar nimic altceva. După câtva timp, pe când mă duceam spre Cumae şi slăveam pe cale făpturile lui Dumnezeu, cât sunt de mari, de însemnate şi de puternice, am adormit mergând şi un duh m-a luat şi m-a dus pe un drum anevoie de umblat, pe care nici un om nu putea merge, căci era un loc prăpăstios şi rupt de ape. Trecând deci râul acela am ajuns la un loc şes şi îngenunchind am început să mă rog Domnului şi să îmi mărturisesc păcatele. Pe când mă rugam se deschise cerul şi văzui pe femeia aceea pe care o poftisem, salutându-mă din cer zicându-mi:

    - Bucură-te Hermo!

    Uitându-mă spre ea, îi zisei :

    ·       Doamnă, ce faci acolo ? Ea îmi răspunse :

    ·       Am fost ridicată aici, ca să arăt Domnului păcatele tale. Zic ei:

    ·       Tu eşti acum acuzatoarea mea ?

    ·       Nu, zise, dar ascultă cuvintele pe care ţi le voi spune. Dumnezeu care locuieşte în ceruri şi a făcut din nimic lucrurile ce sunt, şi le-a înmulţit şi le-a făcut să crească pentru biserica Sa cea sfântă este supărat pe tine pentru că ai păcătuit către mine. Răspunzând îi zisei:

    ·       Păcătuit-am către tine? În ce fel? sau ţi-am grăit vreodată cuvânt neruşinat? Nu team socotit întotdeauna ca pe o zeiţă? Nu te-am respectat în toată vremea ca pe o soră femeie? pentru ce susţii împotriva mea pe nedrept aceste fapte rele şi necurate? Ea râzând îmi zise:

    ·       În inima ta s-a suit pofta de ceva rău, oare nu ţi se pare că pentru un bărbat drept este o faptă rea, dacă se suie în inima lui pofta rea? Este, da, păcat şi încă mare, îmi zise, căci bărbatul drept doreşte numai lucruri drepte. Când doreşte deci lucruri drepte slava lui este bine asigurată în ceruri şi Domnul se arată milostiv în orice împrejurare. Dimpotrivă, cei ce se gândesc în inimile lor la rău îşi atrag moartea şi robia şi mai ales aceia care caută să câştige lumea aceasta, care iubesc bogăţia şi nu ţin la bunurile viitoare. Se vor căi sufletele lor pentru că nu au nădejde ci s-au nesocotit pe ei şi viaţa lor. Tu însă roagă-te lui Dumnezeu şi El va ierta păcatele tale şi ale casei tale întregi şi ale tuturor sfinţilor.

    2. După ce vorbi ea cuvintele acestea, se închiseră cerurile iar eu eram cu totul cuprins de teamă, groază şi întristare, căci ziceam în mine, „Dacă şi păcatul acesta mi se scrie în cartea judecăţii cum mă voi mai putea mântui? Sau cum voi îmblânzi pe Dumnezeu pentru păcatele mele săvârşite cu fapta? Şi cu ce cuvinte voi ruga pe Domnul ca să îmi fie milostiv?”. Pe când cugetam şi socoteam acestea în inima mea, văd înaintea mea un fotoliu mare şi alb ca zăpada. Şi veni o femeie bătrână îmbrăcată în veşmânt foarte strălucitor, cu o carte în mâini, se aşeză singură şi mă salută cu cuvintele :

    - Bucură-te Hermo !

    Iar eu plin de întristare îi zisei plângând :

    ·       Doamnă bucură-te. Ea îmi zise :

    ·       Pentru ce eşti aşa trist Hermo ? erai răbdător anevoie de supărat şi în toată vremea râzând, pentru ce eşti acum atât de posomorât la faţă şi nu vesel? Iar eu îi răspunsei:

    ·       Din pricina unei femei nobile care zice ca am păcătuit către ea. Şi ea zise:

    ·       Nicidecum nu este asupra robului lui Dumnezeu lucrul acesta, dar în inima ta s-a suit pofta rea. Un astfel de gând poate însă să aducă păcat asupra robilor lui Dumnezeu căci este un gând rău şi înspăimântător pentru un suflet cu totul cinstit şi dovedit ca bun, dacă doreşte o faptă rea şi mai ales pentru tine Hermo care eşti înfrânat şi te abţii de la orice poftă rea fiind plin de toată nevinovăţia şi de mare curăţie.

    3. Dar nu pentru aceasta este Dumnezeu supărat pe tine ci pentru ca să întorci pe copii tăi care au păcătuit către Domnul şi către voi părinţii lor, căci în iubire oarbă către copiii tăi nu ai povăţuit casa ta ci ai lăsat-o să se strice îngrozitor. Pentru aceasta este Domnul supărat pe tine. Totuşi va tămădui toate relele săvârşite mai înainte în casa ta, căci pentru păcatele şi nelegiuirile lor ai pierdut în afacerile tale negustoreşti. Dar milostivirea cea bogată a Domnului s-a plecat spre tine, şi casa ta se va întări şi se va restabili în slava Lui, numai să nu fi uşuratic, ci cu inima bună, şi întăreşte casa ta căci precum fierarul ciocănind lucrul său face ce voieşte tot aşa şi sfatul cel drept repetat zilnic stăpâneşte toată răutatea. Nu înceta să sfătuieşti pe copiii tăi, Căci ştiu că dacă se vor pocăi din toata inima, vor fi scrişi împreună cu sfinţii în cărţile vieţii.

    După ce se sfârşiră vorbele acestea ale ei, mă întrebă:

    ·       Voieşti să asculţi să îţi citesc ceva ?

    ·       Voiesc Doamnă! Citeşte-mi.

    ·       Fii dar ascultător, îmi spuse ea, şi ia seama la măririle lui Dumnezeu. Atunci în chip măreţ şi minunat am auzit lucruri de care nu pot să îmi aduc aminte, căci toate cuvintele erau îngrozitoare, aşa că nu poate cineva să le poarte. Numai vorbele de pe urmă mi le amintesc căci erau folositoare şi blânde:” Iată Dumnezeul puterilor care a creat lumea cu putere nevăzută şi neîntrecută şi cu mare înţelepciune şi a îmbrăcat zidirea cu frumuseţe prin slăvita Lui voinţă şi cu Cuvântul cel puternic a întărit cerul şi a întemeiat pământul pe ape şi cu a Sa înţelepciune şi pronie a zidit biserica Sa cea sfântă pe care a şi binecuvântat-o. Iată Acesta va schimba cerurile, munţii, dealurile şi mările şi toate se fac netede pentru cei aleşi ai săi ca să le împlinească făgăduinţa pe care le-a făcut-o cu multă slavă şi bucurie, dacă vor ţine legile lui Dumnezeu pe care le-au primit cu credinţă mare”.

    4. Când termină de citit se sculă de pe fotoliu, veniră patru tineri ridicară fotoliul şi se duseră cu el spre răsărit. Iar ea mă chemă la sine, se atinse de pieptul meu şi îmi zise:

    ·       Ţi-a plăcut citirea mea ? Îi răspunsei :

    ·       Acestea de la urma îmi plac, Doamnă dar cele de mai înainte sunt grele şi aspre. Ea îmi zise:

    ·       Acestea de la urmă sunt pentru cei drepţi, iar cele de mai înainte pentru păgâni şi pentru cei ce s-au lepădat de credinţă.

    Pe când vorbea ea cu mine, se arată doi bărbaţi, o ridicară pe braţe şi plecară spre răsărit unde fusese dus şi fotoliul. Veselă plecă şi depărtându-se îmi zise :

    - Fii cu curaj, Hermo!

    Vedenia II 

    1. Mergând spre Cumae, pe aceeaşi vreme ca şi anul trecut, mi-am adus aminte pe cale de vedenia de dinainte şi iarăşi mă apucă Duhul şi mă duse în acelaşi loc unde mă dusese şi anul trecut. Ajungând deci în locul acela plecai genunchii şi începui să mă rog Domnului şi s-ă slăvesc numele Lui, că m-a socotit vrednic şi mi-a făcut cunoscute păcatele mai înainte. După ce mă ridicai de la rugăciune, văzui înaintea mea pe bătrâna pe care o văzusem şi anul trecut, plimbându-se încoace şi în colo şi citind cu glas tare pe o carte.

    ·       Poţi tu, îmi zise ea, să vesteşti acestea aleşilor lui Dumnezeu ? Răspunsei:

    ·       Doamnă, atâtea nu pot ţine minte, dă-mi însă cartea ca să o copiez.

    ·       Ia-o, îmi zise, şi să mi-o dai înapoi. O luai şi retrăgându-mă într-un loc de pe câmp, am copiat-o literă cu literă, căci nu aflam silabele. Sfârşind de copiat cartea deodată îmi fu smulsă cartea din mână, de cine nu am văzut.

    2. După ce postii cincisprezece zile şi mă rugai mult către Domnul, mi se descoperi înţelegerea acestei scrieri. Cele scrise erau: ”Copii tăi Hermo au păcătuit către Dumnezeu, au defăimat pe Domnul şi cu mare răutate au trădat pe părinţii lor. S-au făcut trădători de părinţi dar folos nu au avut de trădarea lor ci au adăugat la păcatele lor desfrânări şi tot felul de răutăţi şi astfel s-a umplut măsura fărădelegilor lor. Fă cunoscut însă aceste cuvinte tuturor copiilor tăi şi soţiei tale care pe viitor îţi va fi ca o soră, căci nici ea nu îşi păzeşte limba cu care păcătuieşte, dar auzind cuvintele acestea şi-o va păzi şi va afla milă. După ce le vei face cunoscut cuvintele acestea pe care mi le-a poruncit Stăpânul ca să ţi le descopăr atunci se vor ierta lor toate păcatele pe care le-au săvârşit mai înainte şi tuturor sfinţilor care au păcătuit până în ziua aceasta, dacă se vor pocăi din toată inima lor şi vor îndepărta din inimile lor îndoiala, Căci pe slava Sa a jurat Stăpânul cu privire la aleşii săi că dacă şi după această zi hotărâtă se va mai păcătui, nu se vor mai mântui, căci pentru cei drepţi pocăinţa are sfârşit. Zilele pocăinţei s-au împlinit pentru sfinţi iar pentru păgâni este pocăinţa până în ziua de apoi. Să spui deci căpeteniilor bisericii ca să îşi îndrepte căile pentru dreptate pentru ca să primească din plin şi cu multă slavă făgăduinţele. Fiţi deci statornici cei care săvârşiţi dreptatea şi nu vă îndoiţi pentru trecerea voastră în viaţa cealaltă împreună cu sfinţii îngeri. Fericiţi sunteţi toţi care răbdaţi marea asuprire viitoare şi câţi nu vor tăgădui viaţa lor, căci să jurat Domnul către Fiul Său că cei ce au tăgăduit pe Domnul lor s-au lipsit de viaţă veşnică. Adică cei ce Îl vor tăgădui în zilele viitoare, căci celor ce L-au tăgăduit mai înainte le-a fost milostiv pentru multa Sa îndurare.

    3. Iar tu Hermo, să nu păstrezi ura copiilor tăi nici să părăseşti pe sora ta pentru ca să fie curăţiţi de păcatele lor de mai înainte, căci vor fi povăţuiţi cu povaţă dreaptă dacă nu le vei păstra ura. Ura neîmpăcată duce la moarte, tu însă Hermo ai avut mari supărări personale din pricina călcărilor de lege săvârşite în casa ta, pentru că nu ai avut grije de ei, ci dimpotrivă ai trecut cu vederea şi te-ai îndeletnicit cu afacerile tale cele rele, totuşi îţi aduce mântuirea faptul că nu te-ai depărtat de Dumnezeul cel viu precum şi curăţia şi multa înfrânare. Acestea te-au mântuit, dacă rămâi statornic în ele şi mântuiesc pe toţi care fac unele ca acestea şi petrec în nevinovăţie şi simplitate. Aceştia vor birui toată răutatea şi vor fi statornici până la viaţa veşnică. Fericiţi toţi care săvârşesc dreptatea! Nu vor pieri în veac. Să spui lui Maxim: Iată vine o strâmtorare, dacă ţi se pare că este bine iarăşi tăgăduieşte. Aproape este Domnul de cei ce se întorc către El precum este scris la Eldad şi Modat, care au proorocit poporului în pustie. Un tânăr foarte frumos mi-a făcut în somn următoare mărturisire zicându-mi:

    ·       Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cartea ?

    ·       Sibila, am zis eu

    ·       Te înşeli, nu este ea, îmi zise el

    ·       Dar cine ? întreb eu

    ·       Biserica, îmi răspunse el. L-am întrebat apoi:

    ·       Pentru ce arată oare bătrână ?

    ·       Pentru că ea a fost creată înainte de toate, fu răspunsul său, pentru aceasta este bătrână şi pentru ea a fost întocmită lumea.

    După aceea avui o vedenie în casa mea. A venit bătrâna şi m-a întrebat dacă am dat prezbiterilor cartea. Am spus că nu am dat-o.

    - Bine ai făcut ,zise, căci am să mai adaug câteva cuvinte. Când voi sfârşi toate cuvintele, prin tine vor fi duse la cunoştinţa tuturor aleşilor. Să scrii deci două cărţi şi să trimiţi una lui Clement şi una Graptei. Clement să o trimită apoi cetăţilor din afară, căci lui i s-a încredinţat aceasta; Grapte să înveţe din ea văduvele şi orfanii, iar tu însuţi să citeşti în această cetate, împreună cu prezbiterii care stau în fruntea biserici”.

    Vedenia III 

    1. Postind de multe ori şi rugând pe Domnul ca să îmi arate descoperirea pe care o făgăduise să mi-o arate prin bătrână, chiar în acea noapte mi se arătă bătrâna şi îmi zise:

    - Pentru că te rogi atât de mult şi ai aşa de mare râvnă să cunoşti toate, vino la câmpul unde semeni alac, şi pe la ceasul al cincilea îţi voi apărea şi îţi voi arăta cele ce trebuie să vezi.

    O întrebai zicând:

    ·       Doamnă, în ce loc al câmpului ?

    ·       Unde vrei tu, fu răspunsul ei. Mi-am ales în gând un loc frumos şi retras. Mai înainte însă de a-i vorbi şi a-i spune locul îmi zise:

    ·       Voi veni acolo unde doreşti. Aşa dar fraţilor m-am dus la câmp, am socotit exact ceasurile şi am ajuns la locul unde hotărâsem să vin. Acolo văzui o şofă de fildeş, pe şofă era aşezată o pernă de in şi pe deasupra întinsă o pânză foarte fină de in. Când văzui aceste lucruri aşezate înaintea mea şi nu zări pe nimeni în locul acela, rămăsei încremenit, groaza mă luă, părul mi se zburli şi mă cuprinseră oarecum fiorii, pentru că eram singur. Când îmi venii apoi în fire şi îmi adusei aminte de mărirea lui Dumnezeu şi prinsei curaj, îmi plecai genunchii şi începui a mărturisi iarăşi păcatele mele ca şi mai înainte. Doamna veni împreună cu cei 6 tineri pe care îi văzusem şi mai înainte, se aşeză puţin în urma mea şi asculta la mine, cum mă rugam şi îmi mărturiseam Domnului păcatele. Apoi se atinse de mine şi îmi zise:

    ·       Hermo încetează a te ruga întruna pentru păcatele tale, roagă-te şi pentru dreptate, ca să primeşti parte din ea pentru casa ta.

    Mă ridică de mână, mă duse la şofă şi zise tinerilor:

    - Duceţi-vă şi zidiţi.

    După ce se retrăseseră tinerii şi rămăsesem noi singuri îmi zise:

    ·       Şezi aici !

    ·       Răspunsei, Doamnă, să se aşeze întâi cei mai în vârstă

    ·       Şezi zise, când îţi spun. Voind deci să mă aşez în partea dreaptă, nu mă lăsă ci îmi făcu semn să mă aşez în partea stângă. Pe când mă gândeam în mintea mea şi eram trist pentru că nu mă lăsase să mă aşez în partea dreaptă îmi zise:

    ·       Eşti supărat Hermo ? Locul din partea dreapta se cuvine altora care au bine plăcut lui Dumnezeu şi au pătimit pentru numele Lui. Ţie îţi lipsesc multe pentru ca să poţi şedea împreună cu ei. Dar precum stărui în curăţie stăruie şi de aici înainte şi vei şedea împreună cu ei ca şi toţi care fac faptele lor şi rabdă cele ce au răbdat ei.

    2. - Ce au răbdat ei?, întrerupsei eu

    ·       Ascultă, îmi zise, lovituri de bici, închisori, strâmtorări mari, crucea, fiare sălbatice, pentru Numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta îşi au locul în partea dreaptă a altarului ca şi oricine pătimeşte pentru Numele Lui Dumnezeu, iar celorlalţi li se cuvine partea stângă. Dar şi unii şi alţii, şi cei ce stau la stânga şi cei ce stau la dreapta, au aceleaşi făgăduinţe şi daruri numai că cei din dreapta au o oarecare cinste deosebită. Tu eşti doritor foarte a şedea de-a dreapta împreună cu ei, dar lipsurile tale sunt multe. Vei fi însă curăţit de lipsurile tale şi toţi care nu se îndoiesc vor fi curăţiţi de toate păcatele pe care le-au săvârşit până în ziua aceasta. După ce rosti aceste cuvinte voi să plece. Eu însă căzui la picioarele ei şi o rugai în numele Domnului să îmi arate vedenia pe care mi-o făgăduise. Atunci mă apucă iarăşi de mână mă ridică sus şi mă aşeză pe şofă în partea stângă iar ea şezu în partea dreaptă şi ridicând în sus un toiag strălucitor, mă întrebă:

    ·       Vezi ceva mare?

    ·       Răspunsei:

    ·       Doamnă nu văd nimic

    ·       Iarăşi îmi zise: Iată nu vezi în faţa ta un turn mare, zidindu-se pe ape strălucitoare cu câte patru unghiuri ?

    Într-adevăr, se zidea turnul în patru unghiuri de cei şase tineri care veniseră împreună cu ea. Alte zeci de mii de oameni aduceau pietre, unii din adânc, iar alţii de pe pământ şi le dădeau celor şase tineri, aceia le luau şi zideau cu ele şi toate pietrele scoase din adânc le zideau aşa precum erau căci erau potrivite şi se uneau la încheietură cu celelalte pietre. Şi aşa de bine se îmbinau unele cu altele încât nu se observa încheietura lor iar zidirea turnului părea a fi făcută dintr-o singură piatră. Din celelalte pietre însă care erau aduse de pe uscat, pe unele le puneau la o parte,pe altele le întrebuinţau la zidit, iar pe altele le tăiau în bucăţi şi le aruncau departe de turn. Multe alte pietre stau încă împrejurul turnului şi nu le întrebuinţau la zidire, căci unele din ele aveau crăpături, altele erau ciuntite, iar altele erau albe şi rotunde şi nu se potriveau la zidire. Vedeam apoi alte pietre care erau aruncate de turn şi mergeau rostogolindu-se pe drum, dar nu rămâneau pe drum ci se rostogoleau de pe drum într-un loc anevoie de umblat. Altele cădeau pe foc şi ardeau, altele cădeau aproape de ape şi nu puteau să se rostogolească, deşi ar fi vrut să se rostogolească mai departe şi să se ducă în apă.

    3. Cum îmi arătă acestea voi să plece. Îi zisei :

    ·       Doamnă, ce folos pentru mine că am văzut acestea şi nu pricep însemnătatea lor ?

    ·       Iscoditor eşti omule, îmi răspunse ea, de vrei să cunoşti cele privitoare la turn!

    ·       Se poate Doamnă, zisei, dar vreau să povestesc fraţilor mei ca să se bucure şi ei auzindu-le si să cunoască pe Domnul în multă slavă.

    ·       Te vor asculta într-adevăr mulţi, zise ea, însă unii dintre cei ce te vor asculta, se vor bucura iar alţii vor plânge, dar şi aceştia dacă vor asculta şi se vor pocăi, se vor bucura. Ascultă deci asemănările acestui turn, căci îţi voi descoperi totul, dar nu-mi mai face supărare cu rugăciunea ta pentru descoperire, căci descoperirile de tot felul acesta îşi au sfârşitul lor şi acum sunt la sfârşit. Totuşi tu nu vei înceta de a cere descoperiri, căci eşti neruşinat. Turnul pe care îl vezi zidindu-se, sunt eu, biserica care m-am arătat ţie şi acum şi mai înainte. Întreabă acum în privinţa turnului, orice vrei şi îţi voi descoperi, pentru ca să te bucuri împreună cu sfinţii.

    ·       Doamnă, zisei eu, pentru că m-ai socotit odată vrednic, ca să îmi descoperi totul, descoperă-mi ceea ce este cu putinţă sa ţi se descopere,

    ·       Ţi se va descoperi, mă asigură ea, numai inima ta să fie întoarsă către Dumnezeu şi să nu pui la îndoială ceea ce ai văzut. O întrebai :

    ·       Doamnă, pentru ce turnul a fost zidit pe ape ?

    ·       Ţi-am spus de mai înainte, răspunse ea şi totuşi cercetezi cu atâta râvnă. Cercetând deci vei afla adevărul. Ascultă acum pentru ce turnul a fost zidit pe ape: Pentru că viaţa voastră prin apă s-a mântuit şi se va mântui. Turnul însă este întemeiat pe cuvântul numelui celui Atotputernic şi slăvit şi este ţinut prin puterea Domnului.

    4. - Doamnă, exclamai eu, mare şi minunat este lucrul acesta! Dar cei şase tineri, care zidesc cine sunt Doamnă ?

    ·       Aceştia sunt sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu cei care au fost creaţi mai întâi şi cărora Domnul le-a încredinţat toată zidirea spre a o face să crească, a o zidi şi a stăpâni peste făptura întreagă, de aceştia deci va fii terminată zidirea turnului.

    ·       Dar ceilalţi care aduc pietrele cine sunt ?

    ·       Şi ei sunt sfinţi ai lui Dumnezeu : Dar cei şase de mai înainte sunt mai presus decât ei. Zidirea turnului se va sfârşi şi toţi împreună se vor bucura împrejurul turnului şi vor slăvi pe Dumnezeu că sa sfârşit zidirea. Am mai întrebat-o apoi :

    ·       Doamnă aş dori să cunosc soarta pietrelor şi puterea lor ce fel este, mi-a răspuns:

    ·       Nu că ai fi mai vrednic decât toţi ceilalţi, ca să ţi se descopere aceasta, căci sunt alţi mai înaintea ta şi mai buni decât tine cărora ar fi trebuit să li se descopere vedeniile acestea, dar ca să se slăvească numele lui Dumnezeu ţi sa făcut şi ţi se vor face şi de aici încolo descoperiri pentru cei nehotărâţi, cei care mereu chibzuiesc în inimile lor, dacă acestea sunt într-adevăr sau nu sunt. Spune-le că toate acestea sunt adevărate şi nimic nu este afară de adevăr, ci toate sunt tari şi sigure şi bine întemeiate.

    5. Ascultă acum explicarea pietrelor care se duc spre zidire. Pietrele cele în patru colţuri, albe şi potrivite la încheieturi sunt apostoli, episcopi, învăţători sau diaconi care au vieţuit după sfinţenia lui Dumnezeu şi au îndeplinit slujba de episcopi, învăţători şi diaconi în curăţie şi sfinţenie faţă de aleşii lui Dumnezeu. Unii dintre ei au adormit deja, iar alţii sunt încă în viaţă. Ei întotdeauna au lucrat în unire unii cu alţii, au avut pace între ei şi au ascultat unii de alţii. Pentru aceasta se potrivesc încheieturile lor la zidirea turnului.

    ·       Ce înseamnă oare pietrele care sunt aduse din adânc şi sunt întrebuinţate la zidire şi se potrivesc la încheieturi cu celelalte pietre deja zidite ?

    ·       Aceştia sunt cei ce au pătimit pentru numele Domnului.

    ·       Aş dori să cunosc celelalte pietre, care sunt aduse de pe uscat, ce însemnează Doamnă?

    ·       Cele ce merg la partea de jos a zidirii şi nu sunt cioplite, pe acestea le-a dovedit Domnul ca bune, pentru că au umblat pe drumul cel drept al Domnului şi au urmat poruncile lui.

    ·       Cele ce sunt aduse şi se pun sus la zidire, cine sunt ?

    ·       Sunt tineri în credinţă şi credincioşi obişnuiţi. Ei sunt sfătuiţi de îngeri ca să facă bine, deoarece s-a aflat în ei răutate.

    ·       Pe cine înfăţişează apoi cele puse la o parte şi aruncate ?

    ·       Pe cei ce au păcătuit dar doresc să se pocăiască: pentru aceasta nu au fost aruncate departe de turn, pentru că vor fi întrebuinţaţi la zidire, dacă se vor pocăi. Cei ce se vor pocăi deci, dacă se vor pocăi cu adevărat vor fi tari în credinţă, numai dacă se vor pocăi acum, cât timp se zideşte turnul. Iar dacă se va sfârşi zidirea nu mai au loc ci vor fi aruncaţi. Numai atât vor avea, că vor sta lângă turn.

    6. - Vrei să cunoşti şi pe acelea care au fost tăiate în bucăţi şi au fost aruncate departe de turn? Aceştia sunt fii nelegiuirii. Ei au crezut în chip făţarnic şi nu au fost străini de niciun păcat. De aceea nu dobândesc mântuirea, pentru că nu sunt buni de întrebuinţat la zidire din pricina răutăţilor lor. Pentru aceasta au fost sfărâmate şi aruncate departe, din pricina mâniei Domnului pentru că l-au mâniat. Celelalte pe care le-ai văzut stând în mare număr, fără a fi aduse la zidire închipuiesc cele aspre, pe aceia care au cunoscut adevărul dar n-au rămas în el şi nici nu sau unit cu cei sfinţi, pentru aceea nu sunt bune de întrebuinţat.

    ·       Cine sunt apoi cele care au crăpături ?

    ·       Aceştia sunt cei care au vrăjmăşie unii împotriva altora în inimile lor şi nu trăiesc în pace între ei, care la vedere păstrează pacea, iar când sunt departe unii de alţii păstrează răutăţile în inimă. Acestea sunt crăpăturile pe care le au pietrele. Cele ciuntite închipuiesc pe aceia care au primit în adevăr credinţa şi au cea mai mare parte la dreptate dar au şi unele părţi de nelegiuire. Pentru aceasta sunt ciuntite şi nu întregi.

    ·       Cine sunt oare Doamnă pietrele albe şi rotunde care nu se împotrivesc la zidire?

    ·       Aceştia sunt cei ce au credinţă dar au şi bogăţia lumii acesteia. Când vine o strâmtoare pentru bogăţia şi afacerile lor ei se leapădă de Domnul. La acest răspuns îi mai pusei iarăşi o întrebare :

    ·       Doamnă când vor fi ei oare buni de întrebuinţat la zidire ?

    ·       Vor fi vrednici de Dumnezeu, îmi zise, când se va micşora bogăţia lor, care îi amăgeşte căci precum piatra este rotundă, dacă nu se ciopleşte şi nu îşi va pierde ceva din ea, nu poate fi în patru colţuri, tot aşa şi cei bogaţi din lumea aceasta dacă nu se pierde din bogăţia lor, nu pot fi vrednici de Domnul. Cunoaşte aceasta mai întâi la tine însuţi; când erai bogat nu erai bun de nimic iar acum eşti bun de întrebuinţat şi folositor pentru viaţă. Fiţi buni de întrebuinţat pentru Dumnezeu, căci şi tu vei fi luat din aceste pietre.

    7. Pietrele pe care le-ai văzut aruncate departe de turn căzând pe drum şi rostogolindu-se de pe drum în locuri anevoie de umblat, sunt cei ce cred dar în urma îndoielii părăsesc calea cea adevărată socotind că pot găsi o cale mai bună, se rătăcesc şi pătimesc umblând prin locuri neumblate. Iar cele ce cad în foc şi ard sunt aceia care sau depărtat până la sfârşit de Dumnezeul cel viu şi din pricina poftelor lor de desfrânare şi răutăţilor pe care le-au săvârşit, nu le trece prin minte să se pocăiască.

    ·       Dacă doreşti să ştii cine sunt pietrele acelea, care cad aproape de apă şi nu pot să se rostogolească în apă ?

    ·       Aceştia sunt cei ce ascultă cuvântul şi doresc să se boteze în numele Domnului, dar când li se aduce aminte de curăţia adevărată se răzgândesc şi umblă iarăşi după poftele lor cele rele.

    Cu asta terminase lămuririle despre turn. Îndrăznind o întrebai dacă toate pietrele acestea care sunt aruncate şi nu se potrivesc la zidirea turnului vor avea loc la turnul acesta şi dacă le este cu putinţă pocăinţa.

    - Pocăinţa le este cu putinţă, îmi răspunse ea, dar la turnul acesta nu se mai pot potrivi. Pentru un alt loc mult mai neînsemnat se vor potrivi dar şi aceasta când vor fi chinuiţi şi se vor împlini zilele păcatelor lor. Şi pentru aceasta vor fi izbăviţi pentru că sau făcut părtaşi cuvântului celui drept. Şi atunci vor izbuti să se izbăvească de chinuri dacă vor pune la inimă faptele lor rele pe care le-au săvârşit. Iar dacă nu le vor pune la inimă nu vor fi mântuiţi din cauza împietririi inimii lor.

    8. Când am încetat deci de a o întreba toate acestea, îmi zise:

    ·       Vrei să vezi şi altceva? Fiind foarte doritor de vedenii m-am bucurat mult că voi vedea iarăşi ceva. Băgând de seamă aceasta bătrâna zâmbi şi îmi zise :

    ·       Vezi şapte femei împrejurul turnului

    ·       Da Doamnă, îi răspunsei eu şi ea continuă :

    ·       Turnul este purtat de ele după porunca Domnului. Ascultă acum şi felul lor de lucrare. Cea dintâi dintre ele cu mâini puternice se numeşte credinţă, prin ea se mântuiesc aleşii lui Dumnezeu. Cealaltă care este încinsă în brâu şi are ţinuta bărbătească se numeşte înfrânarea, ea este o fiică a credinţei, cine îi urmează este fericit în viaţă căci se va feri de toate faptele rele în credinţă, că va moşteni viaţa de dincolo dacă se ţine departe de orice poftă rea.

    ·       Dar celelalte cine sunt Doamnă ?

    ·       Sunt fiice una alteia. Ele se numesc 1- simplitate, 2 - ştiinţă, 3 - nevinovăţie, 4 - sfinţenie, 5 - dragoste. Dacă faci deci toate faptele mamei lor poţi să trăieşti.

    ·       Aş dori Doamnă să ştiu ce putere are fiecare din ele,

    ·       Ascultă ce puteri: puterile lor se ţin una de alta şi urmează una alteia în ordinea naşterii lor. Din credinţă se naşte înfrânarea, din înfrânare simplitate, din simplitate nevinovăţia, din nevinovăţie sfinţenie, din sfinţenie ştiinţa, din ştiinţă dragostea. Faptele lor sunt curate sfinte şi dumnezeieşti. Cel care deci va servi lor şi va putea să se ţină de faptele lor îşi va avea locuinţa în turn împreună cu sfinţii.

    Am întrebat-o apoi despre timpuri, dacă a venit deja sfârşitul, iar ea strigă cu glas tare:

    - Om nepriceput! Nu vezi turnul, că încă se zideşte? Când se va isprăvii turnul de zidit va fi sfârşitul şi repede se va isprăvi. Nu mă mai întreba de acum înainte nimic. Îţi poate fi de ajuns ţie şi sfinţilor amintirea acestora şi înnoirea duhurilor voastre. Dar nu s-au descoperit toate acestea numai pentru tine ci să le faci cunoscute tuturor. După trei zile, căci trebuie mai întâi să cugeţi asupra lor. Îţi poruncesc Hermo ca să grăieşti la urechile sfinţilor toate cuvintele acestea ce îţi voi spune pentru ca auzindu-le şi făcându-le să se curăţească de răutăţile lor şi tu împreună cu ei.

    9. - Ascultaţi-mă copiii v-am crescut în multă simplitate nevinovăţie şi sfinţenie prin milostivirea Domnului care a turnat peste voi dreptatea pentru ca să fiţi îndreptăţiţi şi curăţiţi de orice răutate şi strâmbătate. Voi înşişi nu voiţi să încetaţi cu răutatea voastră. Ascultaţi-mă şi trăiţi în pace unii cu alţii, cercetaţi-vă şi ajutaţi-vă unii pe alţii. Nu vă împărtăşiţi numai voi singuri din bunătăţile date de Dumnezeu ci faceţi parte din ele şi celor lipsiţi, căci unii din prea multe mâncări îşi pricinuiesc boala trupului, dimpotrivă la aceia care nu au mâncare se vătăma trupul pentru că nu are hrană îndestulătoare şi le lâncezeşte deci trupul. Acesta nepotrivire este însă păgubitoare pentru voi cei ce aveţi şi nu daţi şi celor lipsiţi. Îndreptaţi-vă privirea spre judecata care are să vină, cei îndestulaţi, cercetaţi pe cei flămânzi până încă nu sa isprăvit cu zidirea turnului căci după terminarea turnului veţi voi să faceţi bine şi nu mai veţi avea prilejul. Cei ce vă făliţi cu bogăţia luaţi seama ca nu cumva să suspine cei lipsiţi şi suspinul lor să se suie la Domnul şi voi împreună cu bunurile voastre să fiţi lăsaţi afară la uşa turnului.

    - Şi acum mă adresez vouă celor ce conduceţi biserica şi năzuiţi spre locul cel dintâi. Nu fiţi asemenea vrăjitorilor. Vrăjitorii poartă farmecele lor în cutii voi însă purtaţi doctoria şi otrava în inimă, va-ţi împietrit inimile şi nu vreţi să vă curăţiţi inimile şi să vă uniţi cugetele într-unul singur în inima curată ca să dobândiţi mila de la împăratul cel mare. Luaţi deci seama copii ca nu cumva aceste dezbinări să vă răpească viaţa cea veşnică. Cum vreţi să învăţaţi pe aleşii Domnului când voi înşivă nu aveţi învăţătură, învăţaţi-vă deci unul pe altul şi trăiţi în pace unii cu alţii, pentru ca eu să pot sta veselă înaintea Tatălui şi să dau socoteală Domnului vostru pentru voi toţi.

    10. Când încetă de a vorbi cu mine, veniră cei şase tineri care zideau şi luând-o o duseră la turn, iar alţi patru ridicară şofaua şi o duseră şi pe ea la turn. Faţa acestora nu am văzut-o, pentru că erau întorşi cu spatele la mine. La plecare însă o rugai să îmi dea lămurire despre trei forme în care mi se arătase. Răspunzându-mi a zis :

    ·       Despre acestea trebuie să rogi pe altcineva să îţi descopere. Căci mi sa arătat fraţilor în întâia vedere acum un an, foarte bătrână şi şezând pe fotoliu. În vedenia a 2-a avea faţa mai tânără dar faţa şi părul ca la o bătrână şi vorbea cu mine stând în picioare de asemenea era şi mai veselă decât întâia oară. În vedenia a 3 era cu totul tânără şi de o frumuseţe strălucitoare, numai părul îl mai avea de bătrână, era cu desăvârşire veselă şi şedea pe şofă. Pentru aceasta eram foarte întristat, dorind să cunosc această descoperire. Aşa fiind, văd pe bătrână zicându-mi noaptea în vedenii:

    ·       Orice rugăciune are nevoie de umilinţă, posteşte deci şi vei primii ceea ce vrei de la Domnul.

    Am postit aşa doar o zi, şi chiar noaptea următoare mi-sa arătat un tânăr şi mi-a zis:

    ·       Pentru ce ceri necontenit descoperiri în rugăciune i-a seama ca nu cumva prin multa rugăciune să aduci vătămare trupului tău. Îţi sunt descoperirile acestea ori poţi să priveşti şi descoperiri şi mai tari decât cele pe care le-ai văzut ?

    ·       Doamne îi răspunsei eu, numai lămuriri cer despre cele trei înfăţişări ale bătrânei, pentru ca descoperirea să fie desăvârşită.

    ·       Până când, mă întrerupse el, sunteţi nepricepuţi? Îndoielile voastre vă fac nepricepuţi şi nu vă lasă să aveţi inima către Domnul, Răspunzându-i iarăşi am zis:

    ·       Adevărat Doamne dar de la tine vom cunoaşte acestea în chip amănunţit.

    11. - Ascultă dar, îmi zise, despre cele trei înfăţişări de care vrei să ştii . Pentru ce în vedenia 1 ţi sa arătat bătrâna şi şezând pe fotoliu? Pentru că spiritul vostru este îmbătrânit şi pierdut şi nu mai are nici o putere din pricina slăbiciunilor şi îndoielilor. Căci precum bătrânii ne mai având nădejde de reîntinerire nu aşteaptă nimic altceva decât somnul morţi, tot astfel şi voi, fiind istoviţi de treburile vieţii acesteia v-aţi dat cu totul nepăsării şi nu v-aţi aruncat grijile spre Domnul ci mintea voastră sa stricat şi aţi îmbătrânit de griji.

    ·       Doream încă să ştiu Domne pentru ce şedea pe fotoliu?

    ·       Pentru că orice bolnav şade pe un scaun din pricina slăbiciunilor sale spre a da sprijin neputinţei trupului său. Cunoşti acum însemnarea celei dintâi vedenii.

    12. În a doua vedenie ai văzut-o stând în picioare şi având faţa mai tânără şi mai veselă decât înainte iar trupul şi părul mai bătrân. Ascultă şi explicarea acestei asemănări. Când un bătrân este deznădăjduit de sine însuşi din pricina slăbiciunii sale şi a sărăciei, nu mai aşteaptă nimic altceva decât ziua cea din urmă a vieţii dacă pe neaşteptate i-se lasă o moştenire auzind se scoală şi înveselindu-se foarte mult prinde putere şi nu mai zace ci stă pe picioare şi duhul său prăpădit de suferinţele de mai înainte, întinereşte iarăşi şi el nu mai şade jos ci se arată ca un bărbat în putere. Tot astfel şi voi când aţi auzit descoperirea pe care v-a făcut-o Domnul căci El s-a milostivit de voi, au reîntinerit duhurile voastre, iar voi aţi lepădat slăbiciunile aţi căpătat iarăşi putere şi v-aţi întărit în credinţă. Şi văzând Domnul întărirea voastră sa bucurat şi de aceea va arătat zidirea turnului şi va arăta şi alte lucruri dacă trăiţi în pace unii cu alţii din toată inima.

    13. Iar în a treia vedenie ai văzut-o mai tânără şi mai frumoasă şi veselă şi cu înfăţişare nobilă căci de îndată ce cuiva întristat îi vine o veste bună repede uită supărările de mai înainte şi nimic altceva nu aşteaptă decât împlinirea veştii pe care a auzit-o şi se întăreşte de aici înainte în bine şi duhul său reîntinereşte prin bucuria care a primit-o. Tot astfel şi voi va-ţi reîntinerit duhurile văzând aceste bunătăţi. Pentru că ai văzut-o şezând pe şofă şederea ei era sigură căci şofaua are patru picioare şi stă neclintită. Şi lumea este alcătuită din patru elemente. Deci cei care se pocăiesc vor fi oameni cu desăvârşire noi şi bine întăriţi dacă se vor pocăi din toată inima. Ţi sa lămurit dar cu totul descoperirea. Să nu mai ceri nimic cu privire la această descoperire, dacă însă vei avea încă nevoie de ceva ţi se va descoperi.

    Vedenia IV 

    Pe care am văzut-o fraţilor după 20 de zile de la vedenia de mai sus ca închipuire şi prevestire a strâmtorării viitoare.

    1. Mă duceam la ogorul meu pe drumul Campaniei. De la acest drum obştesc, ogorul este cam la 10 stadii. Locul este aici anevoie de umblat. Mergând singur rugai pe Domnul ca să îmi desăvârşească descoperirile şi vedeniile pe care mi le-a arătat prin biserica Lui cea sfântă spre a mă întări şi a da pocăinţă robilor săi care dăduseră prilej de sminteală ca să se slăvească numele Său cel mare şi glorios pentru că m-a socotit vrednic să îmi arate minunile Sale. Pe când slăveam aşa pe Domnul şi îi mulţumeam îmi răspunse ca un răsunet un glas:

    - Nu te îndoi Hermo! Atunci începui să socotesc în mine însumi şi să zic: Pentru ce m-aş îndoi când sunt aşa de bine întărit de Domnul şi am văzut lucruri atât de măreţe. Şi mersei puţin mai departe fraţilor şi văzui un nor de praf ce se ridica spre cer şi începui să zic în mine însumi: Nu cumva vine o turmă de vite şi ridică atâta praf? Era departe de mine cam cu un stadiu când norul de praf se făcu din ce în ce mai mare, socoti că este ceva dumnezeiesc. Puţină lumină şi soare şi iată văzui o fiară foarte mare ca un chit şi din gura ei ieşeau lăcuste de foc. Fiara avea o lungime cam de o suta de picioare şi un cap ca de pământ. Am început să plâng şi să rog pe Domnul ca să mă scape de ea, şi mi-am adus aminte de glasul pe care îl auzisem : „Nu te îndoi Hermo”, şi aducându-mi aminte de învăţăturile măreţe pe care le primisem m-am predat cu curaj fiarei. Şi fiara şuera atât de tare încât ar fi putut prăpădi o cetate. Veni aproape de ea şi chitul atât de mare se întinse pe pământ şi nu mişca decât limba şi stătu cu totul nemişcat până ce trecui de el. Şi avea pe cap fiara patru culori, neagră, roşie ca focul şi sângele, aurie şi albă.

    2. După ce trecusem de fiară şi mersesem cam treizeci de paşi, iată mă întimpină o fecioară împodobită ca şi cum ar fi ieşit din camera de nuntă îmbrăcată toată în alb, avea de asemenea ghete albe şi era acoperită până la frunte cu o legătură pe cap în formă de mitră iar părul îi era alb. Din vedeniile de mai înainte înţelesei că este biserica şi mă înveseli iarăşi. Ea mă salută cu cuvintele:

    ·       Bucură-te omule! Eu i-am răspuns:

    ·       Bucură-te Doamnă! Ea continuă:

    ·       Nu ţi-a ieşit nimic înainte ?

    ·       Ba da Doamnă, o astfel de fiară care ar putea prăpădi popoare, totuşi cu puterea Domnului şi prin multa sa milostivire am scăpat de ea.

    ·       Ai scăpat cu bine, zise ea, pentru că ţi-ai aruncat spre Dumnezeu grija ta şi ţi-ai deschis inima către Domnul crezând că prin nimic altceva nu poţi fi mântuit decât prin numele Său cel mare şi slăvit. Pentru aceasta a trimes Domnul îngerul Său care este peste fiare şi al cărui nume este Tegri şi a astupat gura ei şi de la o mare strâmtoare ai scăpat pentru credinţa ta şi pentru că nu te-ai îndoit văzând o asemenea fiară. Du-te deci şi povesteşte aleşilor Domnului faptele Sale cele măreţe şi spune-le că fiara aceasta este închipuirea strâmtorării celei mari care va veni. Dacă vă veţi pregăti şi vă veţi pocăi din toată inima înaintea Domnului veţi putea scăpa de ea, adică dacă inima voastră va fi curată şi nepătată şi veţi sluji Domnului fără prihană în celelalte zile ale vieţii voastre. Aruncaţi grijile voastre spre Domnul şi El le va îndrepta. Credeţi în Domnul, cei care vă îndoiţi, căci toate Îl poate aţâţa să întoarcă mânia Sa de la voi cât şi să vă trimită biciuiri, îndoielnicilor. Vai de cei care aud cuvintele acestea dar nu le dau ascultare, era mai bine pentru ei să nu se fi născut.

    3. Am întrebat-o şi despre cele patru culori pe care le avea fiara pe cap. Iar ea mi-a răspuns zicând:

    ·       Iarăşi eşti nerăbdător să ştii astfel de lucruri.

    ·       Da Doamnă, arată-mi ce înseamnă acestea.

    ·       Ascultă zise: negru înseamnă lumea aceasta în care locuiţi, roşul ca focul şi sângele, înseamnă că lumea aceasta trebuie să piară prin foc, partea cea aurie sunteţi voi cei care aţi fugit de lumea aceasta şi precum aurul se curăţeşte prin foc şi devine bun de întrebuinţat, tot astfel sunteţi lămuriţi şi voi cât timp locuiţi în această lume. Deci cei ce sunteţi statornici şi lămuriţi prin foc vă veţi curăţi de ea precum aurul leapădă zgura şi tot astfel şi voi veţi lepăda orice întristare şi strâmtorare şi veţi fi curaţi şi buni pentru zidirea turnului. Partea cea albă este lumea viitoare în care vor locui aleşii lui Dumnezeu, căci cei aleşi de Dumnezeu pentru viaţa veşnica vor fi curaţi şi nepătaţi. Tu deci nu înceta de a vorbi la urechile sfinţilor. A!, vezi acum şi închipuirea strâmtorării celei mari ce are să vină, dar dacă veţi vrea nimic rău nu va fi. Aduceţi-vă aminte cele ce sau scris mai înainte.

    Zicând aceste lucruri plecă şi nu văzui în ce parte plecă căci se făcu zgomot şi mă întorsei plin de frică părându-mi-se că vine fiara.

    Vedenia V 

    Rugându-mă în locuinţa mea şi aşezându-mă pe canapea, întră un bărbat măreţ la înfăţişare în haine de păstor, îmbrăcat cu o piele albă de capră şi având traista pe umeri şi toiag în mână şi mă salută, iar eu îi întorsei salutarea şi îmi zise:

    ·       Sunt trimis de îngerul prea sfânt ca să locuiesc împreună cu tine restul zilelor tale. Socoti că venise să mă ispitească şi îl întrebai:

    ·       Cine eşti tu ? căci ştiu cui am fost încredinţat.

    ·       Nu mă cunoşti ?

    ·       Nu, zisei eu

    ·       Eu sunt păstorul căruia tu ai fost încredinţat. Încă vorbind el, i se schimbă înfăţişarea şi îl cunoscui că era acela căruia am fost încredinţat. Îndată mă tulburai, spaima mă cuprinse, fusei zdrobit cu totul de întristare că îi răspunsesem atât de răutăcios şi neghiob. El însă mă linişti zicându-mi:

    ·       Nu te tulbura ci întăreşte-te în poruncile mele, pe care am să ţi le dau ţie, căci sunt trimis ca să îţi arăt încă o dată toate câte ai văzut mai înainte şi mai ales cele ce vă sunt de folos. Înainte de toate scrie poruncile mele şi asemănările, iar celelalte precum îţi voi arăta aşa le vei scrie. Pentru aceasta îţi poruncesc să scrii mai întâi poruncile şi asemănările, pentru ca să le citeşti mai de aproape şi să le poţi păzi.

    Am scris deci poruncile şi asemănările, precum mi-a poruncit.

    - Dacă deci auzindu-le le veţi păzi, veţi umbla în ele şi le veţi face cu inima curată, veţi primi de la Domnul toate câte v-a făgăduit, iar dacă le veţi auzi şi totuşi nu vă veţi pocăi ci veţi înmulţi păcatele voastre atunci veţi primi de la Domnul cele potrivnice. Toate acestea mi-a poruncit să le scriu păstorul, îngerul pocăinţei.

    Cartea II - Poruncile Porunca 1

    Înainte de toate crede că unul este Dumnezeu care a întocmit toate, a adus toate din nefiinţă în fiinţă şi cuprinde toate, iar El singur este necuprins. Crede deci în El şi teme-te de El, iar temându-te să te înfrânezi. Păzeşte acestea îndepărtează-te de la orice răutate, îmbracăte cu toată virtutea dreptăţi şi vei trăi pentru Dumnezeu dacă vei păzi porunca aceasta.

    Porunca 2 

    Îmi zise: Păstrează simplitatea şi nevinovăţia şi vei fi ca pruncii care nu cunosc răutatea care dă pieirii viaţa oamenilor. Mai întâi de toate nu defăima pe nimeni nici nu asculta cu plăcere pe cel ce defăimează, căci altminteri şi tu care asculţi vei fi vinovat de păcatul celui ce defăimează, dacă crezi adică defăimarea şi tu însuţi vei avea ceva împotriva fratelui tău. Rea este defăimarea. Ea este un demon neastâmpărat, niciodată iubitor de pace ci pururea amestecat în dezbinări. Ţine-te deci departe de el şi vei avea întotdeauna pace cu toţi. Îmbracă-te cu bunăcuviinţa în care nu este nici o piedică răutăcioasă, ci totul neted şi îmbucurător. Fă binele şi din agoniseala ta pe care ţi-o dă Dumnezeu, dă tuturor celor lipsiţi, fără gânduri ascunse şi fără a sta prea mult la îndoială, cui să dai sau cui să nu dai, dă tuturor căci Dumnezeu vrea să dea tuturor din darurile Sale. Cei ce primesc însă vor da socoteală lui Dumnezeu pentru ce şi la ce au primit. Căci cei ce primesc pentru că sunt în nevoie nu vor fi traşi înaintea judecăţii iar cei ce primesc cu făţărnicie vor fi judecaţi. Cel ce dă însă este nevinovat, căci cum a primit de la Domnul să îşi împlinească serviciul, l-a împlinit cu simplitate fără a cerceta cu de-a-mănuntul, cui să dea sau cui să nu dea. Serviciul acesta împlinit cu simplitate a fost bine văzut la Dumnezeu. De aceea cel ce slujeşte astfel cu simplitate va trăi pentru Dumnezeu. Păzeşte deci poruncile acestea precum ţi-am spus pentru ca pocăinţa ta şi a casei tale să fie păstrată sincer, iar inima ta curată şi nepătată.

    Porunca 3 

    Iarăşi îmi zise: Iubeşte adevărul şi numai adevăr să iasă din gura ta, pentru ca duhul pe care l-a aşezat Dumnezeu în acest trup să fie aflat adevărat şi astfel va fi slăvit Domnul, care locuieşte în tine, căci Domnul este adevărat în orice cuvânt şi în El nu se găseşte minciună. Cei ce mint, tăgăduiesc pe Domnul şi se fac înşelători ai Domnului, nedându-i înapoi împrumutul pe care l-au primit, căci au primit duh nemincinos. Dacă îl dau mincinos înapoi spurcă porunca Domnului şi se fac înşelători. Auzind asta am plâns cu amar. Cum mă văzu însă plângând mă întrebă: - pentru ce plângi?- pentru că nu ştiu Doamne dacă pot dobândi mântuirea. - Pentru ce? - Doamne eu niciodată în viaţa mea n-am grăit cuvânt adevărat, ci în toată vremea am grăit cu vicleşug către toţi şi minciuna mea o arătam ca adevăr în faţa tuturor oamenilor şi niciodată nu mi s-a opus nimeni, ci cuvântul meu a găsit crezare. Cum pot trăi deci Doamne dacă am făcut astfel de lucruri? - Bine şi drept gândeşti, îmi zise el, căci ca un serv al lui Dumnezeu trebuia să umbli în adevăr şi gând rău nu trebuia să locuiască împreună cu duhul adevărului, nici să aducă întristare Duhului Celui adevărat şi sfânt - niciodată Doamne nu am spus răspicat astfel de vorbe. - Acum însă le auzi, răspunse el, păzeşte deci pentru ca şi minciunile pe care le-ai spus mai înainte în afacerile tale să fie vrednice de crezut, dacă vorbele tale de acum sunt găsite adevărate, căci şi acelea pot fi crezute. Dacă păzeşti acestea şi vei spune de acum înainte adevărul numai, poţi să îţi agoniseşti viaţa. Şi oricine va asculta porunca aceasta şi se va înfrâna de la minciuna cea foarte rea va trăi pentru Dumnezeu.

    Porunca 4 

    1. - Îţi poruncesc să păstrezi curăţia şi să nu se suie în inima ta pofta de femeie străină, de vreo desfrânare sau de alte lucruri rele de acest fel căci dacă faci acestea săvârşeşti un mare păcat. Dacă însă îţi aduci aminte pururea de femeia ta niciodată nu vei greşi, căci dacă o astfel de poftă rea se suie în inima ta, cazi în păcat şi dacă te dedai la astfel de răutăţi de acest fel, săvârşeşti păcat. O astfel de poftă este un păcat mare pentru un serv al lui Dumnezeu. Dacă cineva săvârşeşte această faptă, îşi atrage moarte. Ia seama deci! Înfrânează-te de la pofte de acest fel, căci acolo unde locuieşte sfinţenia, acolo nu trebuie să se suie fărădelegea în inima bărbatului drept.

    ·       Doamne, îi zisei eu, îngăduieşte-mi să îţi pun câteva întrebări.

    ·       Spune

    ·       Începui: Doamne dacă are cineva o femeie credincioasă în Domnul şi o prinde în adulter, păcătuieşte oare bărbatul dacă mai trăieşte cu ea împreună?

    ·       Cât timp nu ştie nimic despre asta nu păcătuieşte, dacă însă bărbatul ştie păcatul ei şi femeia nu se pocăieşte ci stăruieşte în desfrânare, iar bărbatul trăieşte împreună cu ea se face şi el vinovat de păcatul ei şi părtaş adulterului ei.

    ·       Ce să facă Doamne bărbatul dacă femeia stăruieşte în patima ei?

    ·       Să o lase, iar apoi să rămână văduv. Dacă însă, după ce îşi lasă femeia se căsătoreşte cu alta şi el săvârşeşte adulter.

    ·       Dar dacă femeia se pocăieşte, după ce a fost lăsată şi voieşte să se întoarcă la bărbatul ei nu poate fi primită?

    ·       Ba da, chiar păcătuieşte bărbatul dacă nu o primeşte şi îşi atrage un mare păcat, desigur cel ce a păcătuit şi se pocăieşte trebuie să fie primit dar nu de multe ori, căci pentru a servi lui Dumnezeu este numai o pocăinţă. Pentru pocăinţa care poate avea loc nu trebuie să se căsătorească deci bărbatul, şi aceasta este impusă atât bărbatului cât şi femeii. Dar este adulter nu numai în cazul când pătează cineva trupul său, ci săvârşeşte adulter şi cel care face lucruri asemănătoare păgânilor. De aceea şi în astfel de fapte dacă stăruie cineva şi nu se pocăieşte fereşte-te de el şi nu trăi împreună cu el, altfel şi tu te faci părtaş păcatului lui. Pentru aceasta vi sa poruncit să rămâneţi văduvi, fie bărbat fie femeie căci numai la unii ca aceştia este cu putinţă pocăinţa. Eu însă nu dau prilej să se împlinească astfel de cazuri de felul acesta, ci doresc ca cel ce a păcătuit să nu mai păcătuiască. Iar de păcatul lui de mai înainte are cine să îi dea tămăduire căci Dumnezeu are stăpânire asupra tuturor lucrurilor.

    2. L-am rugat iarăşi zicând:

    ·       Pentru că Domnul m-a socotit vrednic ca să locuieşti cu mine toată vremea, îngăduieşte-mi încă puţine cuvinte deoarece nu înţeleg nimic şi inima mea s-a împietrit din cauza faptelor mele de mai înainte. Învaţă-mă căci sunt foarte nepriceput şi nu înţeleg nimic. Îmi răspunse:

    ·       Eu sunt (pus) peste pocăinţă şi dau înţelepciune tuturor celor ce se pocăiesc. Oare nu ţi se pare că această pocăinţă este înţelepciune? Da pocăinţa este o înţelepciune mare. Cel ce a păcătuit înţelege că a făcut rău înaintea Domnului şi se suie în inima lui fapta pe care a săvârşit-o şi se pocăieşte şi nu mai face răul ci săvârşeşte cu prisosinţă binele îşi smereşte sufletul şi-l chinuieşte pentru că a păcătuit. Vezi deci că pocăinţa este o mare înţelepciune.

    ·       Pentru aceasta cer de la tine Doamne lămurire pentru toate pentru că sunt păcătos şi vreau să aflu prin ce fapte voi câştiga viaţa, căci multe şi felurite sunt păcatele mele.

    ·       Vei câştiga viaţa, îmi zise el, dacă păzeşti poruncile mele şi umbli în ele. Şi oricine aude poruncile acestea şi le păzeşte va trăi pentru Dumnezeu.

    3. - Doamne te voi mai întreba încă ceva

    ·       Spune.

    ·       Am auzit, Doamne de la unii dascăli că nu este nici o altă pocăinţă decât aceea când ne-am pogorât în apă şi am dobândit iertarea păcatelor de mai înainte.

    ·       Bine ai auzit, aşa este într-adevăr căci ar trebui ca cel ce a dobândit iertarea păcatelor să nu mai păcătuiască ci să locuiască în curăţie. Pentru că însă cercetezi cu luare aminte , îţi voi da o lămurire şi despre aceasta fără să dau prilej la o mai deasă păcătuire celor ce vor crede sau celor ce cred acum în Domnul căci credincioşii de acum sau cei viitori nu au pocăinţa pentru păcate, ci au iertarea păcatelor de mai înainte. Pentru cei ce au fost însă chemaţi mai înainte de aceste zile a hotărât Domnul pocăinţa, căci Domnul fiind cunoscător al inimilor şi ştiind toate lucrurile mai înainte, a ştiut slăbiciunea oamenilor şi viclenia diavolului că va face rău servilor lui Dumnezeu şi se va purta cu viclenie cu ei. Mult milostiv fiind deci Domnul s-a îndurat de făptura Sa şi a aşezat pocăinţa aceasta şi mie mi s-a dat stăpânirea asupra acestei pocăinţe. Totuşi îţi spun: Dacă cineva ispitit fiind de diavolul păcătuieşte după această chemare măreaţă şi sfântă, are o singură pocăinţă, iar dacă păcătuieşte neîncetat şi se pocăieşte, de niciun folos nu este pentru un astfel de om, căci cu greu va dobândi viaţa. Îi zisei:

    ·       Auzind aceasta de la tine aşa de lămurit am dobândit viaţa, căci aşa cum ştiu că voi dobândi mântuirea, dacă nu voi înmulţi păcatele mele.

    ·       Da, mă asigură el, vei fi mântuit tu şi toţi câţi vor face aceasta.

    4. L-am mai întrebat iarăşi zicând:

    ·       Doamne fiindcă ai fost aşa de îngăduitor cu mine lămureşte-mi aceasta.

    ·       Spune, zise el

    ·       Doamne dacă o femeie sau chiar un bărbat moare şi celălalt dintre ei se căsătoreşte, nu păcătuieşte oare cel ce se căsătoreşte?

    ·       Nu păcătuieşte, îmi răspunse el, dar dacă rămâne văduv îşi agoniseşte mai multă cinste şi slavă mare de la Domnul, dar dacă se căsătoreşte nu păcătuieşte. Păstrează deci curăţia şi sfinţenia şi vei trăi pentru Dumnezeu. Toate câte îţi vorbesc acum sau ţi le voi vorbi pe viitor păzeşte-le de acum înainte, adică din ziua în care mi-ai fost încredinţat şi eu voi locui în casa ta. Greşelile tale de mai înainte vor găsi iertare, dacă păzeşti poruncile mele. Şi toţi vor dobândi iertare dacă vor păzi poruncile mele şi vor umbla în această curăţie.

    Porunca 5 

    1. Fii îndelung răbdător şi înţelept şi vei avea sub stăpânirea ta toate faptele rele şi vei săvârşi toată dreptatea, căci dacă vei fi îndelung răbdător Duhul Sfânt care locuieşte în tine va rămânea curat şi nu va fi întunecat de un alt duh rău, ci locuind în lărgime se va veseli şi bucura împreună cu vasul în care locuieşte şi va sluji lui Dumnezeu cu multă bucurie, având îndestulare în sine. Dacă se iveşte mânia însă Duhul Sfânt, care este foarte delicat, este îndată strâmtorat pentru că nu are loc curat şi caută să plece din acel loc pentru că este sugrumat de duhul cel rău ne mai având loc să slujească Domnului precum voieşte deoarece este spurcat de mânie, căci în îndelunga răbdare locuieşte Domnul, iar în mânie diavolul. Dacă însă locuiesc amândouă duhurile la un loc atunci este păgubitor şi rău pentru omul în care locuiesc, căci dacă iei foarte puţin pelin şi îl pui într-o oală de miere nu se strică toată mierea? Atâta miere se strică de foarte puţin pelin, îşi pierde dulceaţa şi nu mai este bună de întrebuinţat. Dacă nu se aruncă pelin în miere, atunci ea este dulce la gust şi folositoare stăpânului ei. Vezi deci că îndelunga răbdare este mult mai dulce decât mierea şi folositoare Domnului şi de aceea El locuieşte în ea. Mânia este însă amară şi nefolositoare. Iar dacă se amestecă mânia cu îndelunga răbdare atunci se spurcă îndelunga răbdare şi rugăciunea ei nu este de nici un folos înaintea lui Dumnezeu.

    ·       Doamne aş dori să cunosc felul de lucrare al mâniei ca să mă păzesc de ea.

    ·       Foarte bine, dacă nu te păzeşti de ea tu şi casa ta pierzi toată nădejdea, de aceea păzeşte-te de ea căci eu sunt cu tine. Şi se vor feri de ea toţi câţi se vor pocăi din toata inima, căci eu voi fi cu ei şi îi voi păzi deoarece toţi au fost îndreptaţi de îngerul prea sfânt.

    2. Ascultă acum felul de lucrare al mâniei cum este de rea cum prăpădeşte pe servii lui Dumnezeu prin lucrarea ei şi cum abate pe ei din calea dreptăţii. Nu abate însă pe cei ce sunt desăvârşiţi în credinţă nici nu poate înrâuri asupra lor deoarece puterea Domnului este cu ei, abate însă pe cei deşerţi şi nestatornici căci când vede pe astfel de oameni că sunt mulţumiţi se vâră în inima lor şi din nimic bărbatul sau femeia se supără pentru afaceri ale vieţii sau mâncării sau pentru vreun lucru fără însemnătate sau pentru vreun prieten pentru ce are să dea sau să ia sau alte lucruri de acestea prosteşti, căci toate acestea sunt proaste, deşarte şi nefolositoare pentru servii lui Dumnezeu. Însă îndelunga răbdare este mare, tare cu putere multă şi trainică şi îşi arată puterea în mare întindere, veselă mulţumită şi fără nici o grijă slăveşte ea pe Dumnezeu în tot timpul, nu are în sine nici amărăciune ci rămâne în toată vremea blândă şi liniştită. Această îndelungă răbdare se găseşte deci la cei ce au credinţă desăvârşită. Mânia însă este înainte de toate proastă uşuratică şi nepricepută. Apoi din nepricepere se naşte amărăciune şi necaz, din necaz mânie, din mânie ura. Apoi această ură izvorâtă din aşa mari rele devine un păcat mare şi neiertat căci aceste duhuri când locuiesc într-unul şi acelaşi vas în care locuieşte şi Duhul Sfânt, nu mai este încăpător vasul acela şi curge peste el. Duhul cel delicat deci nefiind obişnuit să locuiască cu duhul cel rău nici cu asprime pleacă de la un astfel de om şi caută să locuiască cu blândeţea şi liniştea. Apoi când părăseşte omul în care locuia, acel om rămâne lipsit de Duhul cel drept şi de aici în colo umplându-se de duhurile rele, este nestatornic în orice faptă a sa pentru că este împins încoace şi în colo de duhurile rele şi devine cu totul orb pentru gândul bun. Aşa se întâmplă tuturor celor iuţi la mânie. Înfrânează-te dar de la mânie, care este un duh foarte rău. Îmbracă-te cu îndelunga răbdare, împotriveşte-te mâniei şi necazului şi vei fi aflat cu sfinţenia care este plăcută Domnului. Ia seama deci ca nu cumva să treci cu vederea porunca aceasta căci dacă eşti stăpân pe această poruncă, vei putea păzi şi celelalte porunci pe care ţile voi da. Întăreşte-te şi împuterniceşte-te în ele şi să se întărească toţi câţi voiesc să umble în ele.

    Porunca 6 

    1. În porunca întâia ţi-am poruncit să păzeşti credinţa, teama şi înfrânarea.

    ·       Da Doamne, adăugai eu

    ·       Acum voiesc să îţi arăt şi puterile lor pentru ca să înţelegi ce putere şi lucrare are fiecare din ele căci lucrările lor sunt de două feluri, după cum lucrează în dreptate sau în nedreptate. Tu deci crede dreptăţi iar nedreptăţi să nu crezi căci dreptatea are cale dreaptă, iar nedreptatea are cale strâmbă. Mergi dar pe calea cea dreaptă şi netedă iar pe cea strâmbă părăseşte-o căci calea strâmbă nu are cărări bine bătute ci locuri neumblate şi multe piedici şi este aspră şi spinoasă şi deci vătămătoare pentru cei ce merg pe ea. Dimpotrivă cei ce merg pe calea cea dreaptă călătoresc ca pe o cale netedă şi fără piedici, căci ea nu este nici aspră nici spinoasă. Vezi dar că este mai folositor să umbli pe această cale.

    ·       Îmi place această cale Doamne ca să umblu pe ea.

    ·       Să umbli, îmi zise el şi oricine se va întoarce din toată inima către Domnul va umbla pe această cale.

    2. Ascultă acum despre credinţă. Pe lângă om sunt doi îngeri, unul al dreptăţi şi unul al răutăţii.

    ·       Doamne, cum să deosebesc oare lucrurilor lor, căci amândoi îngerii locuiesc împreună?

    ·       Ascultă şi înţelege! Îngerul dreptăţii este delicat, ruşinos, blând şi liniştit. Când se suie deci acesta în inima ta, îndată vorbeşte cu tine despre curăţie, sfinţenie, despre cumpătare, despre orice virtute vrednică de laudă. Când toate acestea se suie în inima ta, înţelege atunci că îngerul dreptăţii este cu tine. Acestea sunt deci faptele îngerului dreptăţii. Să ai încredere în el şi în faptele lui! Iată acum şi faptele îngerului răutăţii. Mai întâi de toate este iute la mânie, supărăcios şi fără minte, iar faptele lui sunt rele şi vatămă pe servii lui Dumnezeu. când se suie deci acesta în inima ta, cunoaşte-l după faptele lui.

    ·       Doamne, nu ştiu cum să îl cunosc.

    ·       Ascultă deci! Când te cuprinde mânia sau supărarea, să ştii că el este în tine. Apoi arată prezenţa sa prin pofta de afaceri multe, îmbelşugarea de mâncări şi băuturi, de beţi şi felurite desfătări şi lucruri care nu sunt de trebuinţă, de asemenea pofta după femei şi lăcomia, multă îngâmfare şi mândria deşartă şi toate câte sunt asemenea acestora. Când se suie lucrurile acestea în inima ta să ştii că îngerul răutăţii este în tine. Tu însă cunoscând faptele lui, fugi de el şi nu îi da crezare deoarece faptele lui sunt rele şi vătămătoare pentru servii lui Dumnezeu. Acum ai înaintea ochilor lucrările şi ale unuia şi ale altuia din ce doi îngeri. Înţelege bine şi crede îngerul dreptăţii iar de îngerul răutăţii leapădă-te, deoarece învăţătura lui este rea pentru orice faptă, căci dacă este un bărbat este credincios şi gândul îngerului acestuia se suie în inima lui, trebuie să săvârşească vreun păcat bărbatul acela sau femeia. Dacă însă iarăşi este foarte păcătos vreun bărbat sau vreo femeie şi se suie în inima lor faptele îngerului dreptăţii trebuie neapărat să săvârşească ceva bun. Vezi deci că este bine să urmezi îngerului dreptăţii iar de îngerul răutăţii să stai departe. Această poruncă îţi este arătată aşadar cele privitoare la credinţă, pentru ca să ai încredere în faptele îngerului dreptăţii şi săvârşindu-le să trăieşti pentru Dumnezeu. Crede însă că faptele îngerului răutăţii sunt rele, dacă deci nu le săvârşeşti vei trăi pentru Dumnezeu.

    Porunca 7 

    Teme-te de Domnul şi păzeşte poruncile lui. Căci dacă păzeşti poruncile lui Dumnezeu vei fi puternic spre orice faptă bună şi fapta ta va fi fără seamăn. Într-adevăr dacă te temi de Domnul vei săvârşi cu bine toate. Aceasta este teama pe care trebuie să o ai şi vei dobândi mântuirea. De diavolul să nu te temi, căci dacă te temi de Domnul, vei avea stăpânire asupra diavolului, deoarece el nu are în sine nici o putere. De cel ce nu are putere nu are nimeni teamă, iar cine are putere însemnată poate să insufle teama căci oricine are putere este şi temut, iar cine nu are putere este dispreţuit de toţi. Teme-te însă de faptele diavolului pentru că sunt rele. Dacă te temi deci de Domnul vei avea frică şi de faptele diavolului şi nu le vei săvârşi, ci te vei feri de ele. Frica este de două feluri, căci când vrei să săvârşeşti răul teme-te de Domnul şi nu-l vei săvârşi, iar când vrei iarăşi să faci binele, temete de Domnul şi-l vei săvârşi. Prin urmare frica de Domnul este tare şi însemnată. Teme-te deci de Domnul şi vei trăi pentru El şi toţi câţi se tem de El şi păzesc poruncile lui vor trăi pentru Dumnezeu.

    ·       Doamne, întrerupsei eu, pentru ce spuse-şi despre cei ce păzesc poruncile Lui că vor trăi pentru Dumnezeu?

    ·       Pentru că viaţa celor ce se tem de El şi păzesc poruncile Lui este la Dumnezeu, iar cei ce nu păzesc poruncile Lui nu au viaţă în ei.

    Porunca 8 

    Ţi-am spus că toate făpturile Domnului au două părţi, astfel şi înfrânarea are două părţi: de la unele lucruri trebuie să ne înfrânăm, de la altele nu.

    ·       Arată-mi Doamne de la care lucruri trebuie să ne înfrânăm şi de la care nu.

    ·       Ascultă: Înfrânează-te de la rău şi nu îl săvârşi, de la bine însă nu te înfrâna ci săvârşeşte-l căci dacă te înfrânezi în a face binele săvârşeşti mare păcat. Dacă te înfrânezi de a nu face răul săvârşeşti o mare dreptate. Pentru aceea înfrânează-te de la orice păcat şi săvârşeşte binele.

    ·       Doamne care sunt păcatele de la cere trebuie să ne înfrânăm?

    ·       Ascultă: adulterul şi curvia, beţia neînfrânată, mândria cea rea, mâncărurile peste măsură, luxul bogăţiei, lauda de sine, îngâmfarea, dispreţuirea aproapelui, minciuna, clevetirea, făţărnicia, pofta de răzbunare şi tot felul de defăimare. Acestea sunt faptele cele mai rele decât toate în viaţa oamenilor. Deci de la aceste fapte trebuie să se înfrâneze servul lui Dumnezeu, căci cel ce nu se înfrânează de la acestea nu poate trăi pentru Dumnezeu. Ascultă acum şi cele ce urmează acestora.

    ·       Mai sunt Doamne încă şi alte fapte rele?

    ·       Sunt şi încă multe de la care trebuie să se înfrâneze servul lui Dumnezeu, ca de pildă: furtul, înşelăciunea, răpirea, mărturia mincinoasă, lăcomia, pofta cea rea, amăgirea, slava deşartă, pălăvrăgeala, şi toate câte sunt asemenea acestora. Oare nu ţi se pare că aceste lucruri sunt rele şi încă foarte rele pentru servii lui Dumnezeu? De la toate acestea trebuie să se înfrâneze cel ce slujeşte lui Dumnezeu. Înfrânează-te deci de la toate acestea, pentru ca să trăieşti pentru Dumnezeu şi să fi înscris în cartea vieţi împreună cu cei înfrânaţi. Acestea sunt cele de la care trebuie să te înfrânezi. Ascultă acum şi cele de la care nu trebuie să te înfrânezi ci să le faci. De la bine nu te înfrâna ci fă-l.

    ·       Arată-mi Doamne şi puterea binelui ca să umblu într-însul, să mă pun în serviciul său şi săvârşind-ul să pot dobândi mântuirea.

    ·       Ascultă şi lucrurile binelui pe care trebuie să le săvârşeşti şi de la care să nu te înfrânezi. Mai întâi de toate este credinţa, teama de Domnul, dragostea, unirea, dreptatea în vorbe, adevărul şi răbdarea. Nimic nu este mai bun decât acestea în viaţa oamenilor. Cel ce păzeşte acestea şi nu se înfrânează de la ele, este fericit în viaţa lui. Ascultă acum şi cele ce urmează acestora. Serviciile aduse văduvelor, cercetarea orfanilor şi a celor lipsiţi, izbăvirea din nevoi a servilor lui Dumnezeu, iubirea de străini, căci în iubirea de străini se găseşte uneori facerea de bine, apoi nu te împotrivi nimănui, a fii liniştit, a fii mai sărac decât toţi oamenii, a cinsti pe bătrâni, a practica dreptatea, a păzi frăţia, a suferi ocara, a fii îndelung răbdător, a nu fi doritor de răzbunare, a mângâia pe cei întristaţi, a nu îndepărta pe cei scandalizaţi de la credinţă ci ai întoarce şi ai înveseli, a dojeni pe cei păcătoşi, a nu lăsa pe cei datori şi lipsiţi şi altele de acest fel. Ţi se par bune acestea ?

    ·       Desigur Doamne, căci ce ar putea fi mai bun decât acestea?

    ·       Umblă deci în ele şi nu te înfrâna de la ele şi vei trăi pentru Dumnezeu. Păzeşte porunca aceasta. Dacă faci binele şi nu te înfrânezi de la el, vei trăi pentru Dumnezeu, şi toţi care fac astfel vor trăi pentru Dumnezeu. Şi iarăşi dacă nu faci răul şi te înfrânezi de la el vei trăi pentru Dumnezeu şi vor trăi pentru Dumnezeu toţi care păzesc poruncile acestea şi umblă în ele.

    Porunca 9 

    Apoi îmi zise: leapădă de la tine îndoiala şi nu sta nicidecum la gânduri când ai să ceri ceva de la Dumnezeu zicând în tine însuţi: Cum poţi cere şi primi ceva de la Domnul când am păcătuit atât de mult către El?

    ·       Nu gândi aceasta ci opreşte-te şi mergi spre Domnul din toată inima şi cere de la El fără să te îndoieşti şi vei cunoaşte multa Lui îndurare că nu te va părăsi, ci va împlini cererea sufletului tău, căci Dumnezeu nu este răzbunător ca oamenii, ci este îndurător şi se îndură de făptura Sa. Tu deci curăţă inima ta de toate deşertăciunile lumii acesteia şi de toate relele ce ţi-am spus mai înainte. Cere apoi de la Domnul şi vei dobândi totul şi toate cererile tale vor fi împlinite dacă vei cere de la Domnul fără să te îndoieşti în inima ta, dacă însă te îndoieşti în inima ta, nu vei dobândi nimic din cele ce ceri, căci cei ce se îndoiesc de Dumnezeu sunt nehotărâţi (în credinţa lor) şi ei nu vor dobândi nici una din cererile lor. Cei desăvârşiţi în credinţă dimpotrivă le cer toate cu încredere în Domnul şi le primesc, căci le cer fără să stea pe gânduri şi nu se îndoiesc de nimic, căci orice bărbat îndoielnic dacă nu se pocăieşte cu greu va dobândi mântuirea. Curăţă deci inima ta de îndoială , îmbracă-te cu credinţă căci este puternică şi crede lui Dumnezeu că vei primi toate cele ce ceri. Şi dacă vreodată primeşti de la Domnul ceva mai târziu vreun lucru pe care l-ai cerut, nu te îndoi din cauză că nu sa împlinit îndată cererea sufletului tău, căci cu siguranţă pentru vreo ispită sau greşeală pe care nu o cunoşti primeşti mai târziu cea ce ai cerut. Nu înceta de a ruga pe Domnul pentru cererea sufletului tău şi vei primi, iar dacă pierzi curajul şi te îndoieşti când ceri, învinuieştete pe tine iar nu pe Cel ce avea să îţi dea. Vezi această îndoială este rea neîntemeiată şi pe mulţi îi smulge de la credinţă chiar dacă erau foarte credincioşi şi tari, căci îndoiala este o fiică a diavolului şi se poartă cu foarte multă răutate către servii lui Dumnezeu.

    ·       Dispreţuieşte deci îndoiala şi fi stăpân pe ea în orice faptă, înarmat fiind cu credinţa cea tare şi puternică căci credinţa toate le făgăduieşte şi pe toate le aduce la îndeplinire iar îndoiala neavând în sine însuşi încrederea nu izbăveşte în niciuna din faptele pe care le întreprinde.

    ·       Vezi dar că credinţa este de sus de la Domnul şi este o mare putere, iar în îndoială este un duh pământesc de la diavolul fără nici o putere. Serveşte dar celei ce are putere, adică credinţei şi fereşte-te de îndoiala cea fără nici o putere şi vei trăi pentru Dumnezeu.

    Porunca 10 

    1. Goneşte de la tine întristarea, căci este sora îndoieli şi a mâniei.

    ·       Cum Doamne este soră a acestora, căci altceva mi se pare a fi mânia, altceva îndoiala şi altceva întristarea.

    ·       Nepriceput eşti omule! Tu nu înţelegi că întristarea este mai rea decât toate duhurile şi foarte primejdioasă pentru servii lui Dumnezeu şi strică omului mai mult decât toate duhurile rele şi alungă pe Duhul Sfânt şi iarăşi îl izbăveşte.

    ·       Doamne sunt nepriceput şi nu înţeleg pildele acestea, căci nu pricep cum poate să îl alunge pe Duhul Sfânt şi apoi iarăşi să îl izbăvească.

    ·       Ascultă: cei care nu s-au silit niciodată în a afla adevărul nu au făcut cercetări cu privire la Dumnezeu, ci numai au crezut, dar s-au amestecat în treburi lumeşti, în bagaje, în prietenii cu păgânii şi în alte multe afaceri ale lumii acesteia. Toţi câţi se îndeletnicesc cu astfel de lucruri nu înţeleg pildele despre Dumnezeu , căci se întunecă la minte din cauza afacerilor şi se strică şi se sălbăticesc. Precum viile bine cultivate când sunt lăsate în neîngrijire şi se părăginesc din pricina mărăcinilor şi a tot felul de buruieni şi tot aşa şi oamenii care au crezut dar care sau dedat la aceste afaceri pomenite mai sus sunt scoşi din minte şi nu înţeleg nimic despre Dumnezeire şi chiar când aud vorbindu-se despre Dumnezeire mintea lor se coboară la afacerea lor şi nu înţeleg absolut nimic. Cei ce au frică de Dumnezeu şi cercetează despre Dumnezeu şi adevăr şi au inima îndreptată spre Domnul, înţeleg şi pricep mai repede toate cele spuse lor pentru că au frica Domnului în ei, căci unde locuieşte Domnul acolo este şi multa pricepere. Lipeşte-te deci de Domnul şi pe toate le vei înţelege

    2. Acum nepriceputule, ascultă cum întristarea stinge Duhul Sfânt şi iarăşi îl izbăveşte. Când cel îndoielnic întreprinde vreo treabă şi nu izbuteşte din pricina îndoieli lui atunci intră întristarea în om şi întristează Duhul Sfânt şi îl alungă. Apoi iarăşi când mânia se leagă de om, pentru vreo treabă şi el se necăjeşte foarte mult, atunci întristarea intră iarăşi în inima omului necăjit şi el se întristează pentru fapta pe care a săvârşit-o şi se căieşte că a făcut rău. Această întristare însă pare a avea ca urmare mântuirea, deoarece el s-a căit după ce a făcut rău. Amândouă faptele deci întristează Duhul pentru că împins de ea ar săvârşi răul. Amândouă prin urmare sunt aducătoare de întristare pentru Duhul Sfânt şi îndoiala şi întristarea. Goneşte aşadar de la tine întristarea şi nu mâhni Duhul Sfânt care locuieşte în tine, ca să nu cumva să se plângă lui Dumnezeu împotriva ta şi să te părăsească, căci Duhul lui Dumnezeu care este dat acestui trup nu sufere nici întristare nici strâmtorare.

    3. Îmbracă-te deci cu veselia care pururea are har la Dumnezeu şi îi este plăcută, desfată-te în ea căci orice om vesel săvârşeşte cele bune, cugetă la cele bune şi dispreţuieşte întristarea, pe când cel trist face rău în toată vremea. Face rău mai întâi prin aceea că întristează pe Duhul Sfânt care a fost dat vesel omului. Al doilea, întristându-se săvârşeşte o nelegiuire prin faptul că nu se mai roagă nici nu se mărturiseşte lui Dumnezeu, căci rugăciunea unui om trist nu are niciodată puterea de a se sui la jertfelnicul lui Dumnezeu...

    ·       Pentru ce nu se suie la jertfelnicul lui Dumnezeu, întrerupsei eu, rugăciunea celui întristat?

    ·       Pentru că întristarea şade în inima lui. Dacă se amestecă deci întristarea cu rugăciunea, nu o lasă pe aceasta să se suie curată la jertfelnic, căci precum oţetul şi vinul amestecate la un loc nu au acelaşi gust, tot aşa dacă se amestecă întristarea cu Duhul Sfânt, nu mai are aceasta aceeaşi rugăciune. Curăţeşte-te deci de această întristare rea şi vei trăi pentru dumnezeu şi toţi care vor face aşa vor trăi pentru Dumnezeu, să lepede întristarea şi să se îmbrace cu toată veselia.

    Porunca 11 

    Îmi arătă apoi mai mulţi oameni şezând pe o bancă şi un alt om şezând pe un fotoliu şi mă întrebă:

    ·       Vezi pe cei ce şed pe bancă?

    ·       Da Doamne, răspunsei eu

    ·       Aceia, continuă el, sunt credincioşi şi cel ce şade pe fotoliu este un prooroc mincinos care strică mintea servilor lui Dumnezeu, o strică însă numai pe a celor îndoielnici nu şi pe a celor credincioşi, cei îndoielnici vin la el ca la un vrăjitor şi îl întreabă ce li se va întâmpla oare. Şi acel prooroc mincinos neavând în sine nici o putere a Duhului Dumnezeiesc le răspunde potrivit întrebărilor lor şi potrivit poftelor lor rele şi le umple sufletele aşa cum doresc ei, căci el însuşi fiind deşert tot deşertăciuni le răspunde celor deşerţi. El răspunde adică la întrebarea ce i se pune după deşertăciunea omului care îl întreabă. Grăieşte însă şi unele vorbe adevărate, căci diavolul îi umple duhul său, doar de ar putea în acest chip să smulgă pe vreunul din cei drepţi. Cei ce sunt deci tari în Domnul, îmbrăcaţi cu adevărul nu se unesc cu astfel de duhuri ci se feresc de ele. Cei ce sunt însă îndoielnici şi se căiesc adeseori, aleargă după oracole ca păgânii şi îşi atrag astfel prin aceasta idolatrie un păcat mare, căci cel ce întreabă pe un prooroc mincinos despre vreo treabă oarecare este un idolatru, lipsit de adevăr şi neghiob, pentru că orice duh dat de Dumnezeu nu aşteaptă să fie întrebat ci având puterea Dumnezeirii, vorbeşte de la sine toate, deoarece este de sus, din puterea Duhului Dumnezeiesc. Iar duhul care se lasă întrebat şi vorbeşte după poftele oamenilor, este pământesc, uşor şi fără putere şi de aceea nu vorbeşte îndeobşte decât dacă este întrebat.

    ·       Doamne cum va cunoaşte oare omul care dintre ei este prooroc adevărat şi care dintre ei este prooroc mincinos ?

    ·       Ascultă despre amândouă felurile de prooroci. După viaţa sa cunoşti dacă un om are Duhul Dumnezeiesc. Mai întâi cel ce are Duhul Dumnezeiesc, Duhul cel de sus, este blând liniştit şi smerit, se fereşte de toată răutatea şi de pofta deşartă a veacului acestuia, se socoteşte pe sine mai nedesăvârşit decât toţi oamenii, nu răspunde nimănui nimic, când este întrebat, nu vorbeşte în locuri ascunse, nici când doreşte omul ci Duhul Sfânt vorbeşte atunci când vrea Dumnezeu ca El să vorbească. Când vine deci omul care are Duhul Dumnezeiesc acolo unde sunt adunaţi spre slujbă dumnezeiască, bărbaţii drepţi care au credinţa în Duhul Dumnezeiesc şi adunarea acelor bărbaţi îndreaptă o rugăciune către Dumnezeu, atunci îngerul Duhului profetic care stă lângă el, umple pe om şi fiind plin omul acela de Duhul Sfânt va vorbi mulţimii precum voieşte Domnul. Astfel se face cunoscut deci Duhul Dumnezeirii şi acesta este puterea Domnului cu care este înarmat Duhul Dumnezeiesc. Ascultă acum, continuă el, despre duhul pământesc, deşert, fără putere şi nerod. Mai întâi omul acela care pare numai a avea duh de sus, se înalţă pe sine, voieşte să ocupe cel dintâi scaun în biserică şi devine obraznic şi neruşinat, bârfitor şi învăţat a petrece în multe desfătări şi în multe alte pofte amăgitoare şi ia plată pentru proorocia sa, iar dacă nu i se dă, nu prooroceşte. Poate însă Duhul Dumnezeiesc să ia plată si să proorocească? Nu este cu putinţă ca un prooroc al lui Dumnezeu să facă aceasta ci duhul unor astfel de prooroci este de pe pământ. Apoi în genere nu se apropie de adunarea bărbaţilor drepţi ci fuge de ei, se lipeşte însă de cei îndoielnici şi deşerţi le prooroceşte în vreun colţ şi îi amăgeşte vorbindu-le deşertăciuni după poftele lor, căci cu oamenii deşerţi vorbeşte. Vasul gol nu se sparge când este pus la un loc cu alte vase goale ci se potrivesc între ele la sunet. Când vine însă în adunarea plină a bărbaţilor drepţi, care au Duhul Dumnezeiesc şi fac o rugăciune îndată se arată acela că este gol, duhul său pământesc fuge de la el de frică, iar omul acela amuţeşte şi rămâne cu totul zdrobit, pentru că nu poate vorbi nimic, căci dacă bagi vin şi undelemn în pivniţă şi pui intre ele un vas gol şi vreţi apoi să goleşti pivniţa, vasul acela pe care l-ai pus gol tot gol îl vei găsi. Aşa şi proorocii deşerţi când se întâlnesc cu duhurile celor drepţi, sunt aflaţi astfel după cum au venit. Ai acum viaţa a celor două feluri de prooroci. După fapte şi după viaţă cercetează pe omul care pretinde că este purtător de duh. Crede însă numai Duhul care vine de la Dumnezeu şi are putere, iar duhul pământesc şi deşert nu îl crede în nici o privinţă, deoarece nu este în el putere, căci vine de la diavolul. Ascultă acum pilda pe care am să ţi-o spun. Ia acum o piatră şi arunc-o spre cer şi vezi dacă poţi să îl atingi. Sau i-a o tulumbă de apă, stropeşte spre cer şi vezi dacă poţi să îl uzi.

    ·       Cum se poate întâmpla aceasta Doamne? căci amândouă acestea ce spui sunt cu neputinţă să se întâmple. El răspunse:

    ·       Cum sunt cu neputinţă acestea, aşa şi duhurile pământeşti sunt neputincioase şi slabe. Ia seama însă la puterea care vine de sus. Grindina este un bobuleţ foarte mic şi când cade în capul omului câtă durere îi pricinuieşte! Sau ia seama la picătura care cade jos de pe acoperiş şi găureşte piatra! Vezi dar că şi cele mai mici lucruri au o mare putere când cad jos pe pământ, tot aşa şi cu Duhul Dumnezeiesc care vine de sus, este puternic. Crede prin urmare acestui duh, dar de celălalt fereşte-te.

    Porunca 12 

    1. Îmi zise; leapădă de la tine orice poftă rea, iar pofta bună şi sfântă îmbrac-o, căci îmbrăcându-te cu această poftă vei urî pofta rea şi o vei stăpâni după voinţă. Pofta rea este sălbatică şi cu greu se domoleşte căci este înfricoşătoare şi prin sălbăticia ei pierde pe mulţi oameni. Mai ales dacă un serv al lui Dumnezeu cade în ea şi nu umblă în înţelepciune este pierdut de ea în chip îngrozitor. Ea pierde însă numai pe acei oameni care nu au îmbrăcămintea poftei bune, cum sunt prinşi în laţurile acestei lumi. Pe aceştia îi dă morţii.

    ·       Doamne, care sunt faptele poftei rele care dau pe oameni morţii? Arată-mi-le ca să mă pot feri de ele.

    ·       Ascultă prin ce fapte ucide pofta rea pe servii lui Dumnezeu!

    2. Înaintea tuturora stă pofta de femeie străină sau de bărbat, îmbuibarea de bogăţie şi de multe mâncăruri şi băuturi nefolositoare şi alte desfătări neroade, căci orice desfătare este neroadă şi deşartă pentru servii lui Dumnezeu căci pofta este fiica diavolului. Trebuie să vă feriţi de poftele rele pentru că abţinându-vă să trăiţi pentru Dumnezeu. Iar toţi câţi vor fi stăpâniţi de ele şi nu li se vor împotrivi, vor fi daţi morţii pentru totdeauna, căci aceste pofte sunt aducătoare de moarte. Pentru aceea îmbracă pofta dreptăţii şi înarmându-te cu frica de Domnul, împotriveşte-te lor, căci frica de Domnul locuieşte în pofta cea bună. Pofta rea dacă te vede înarmat cu frica de Domnul şi te împotriveşti ei fuge departe de tine şi nu ţi se va mai arăta deoarece se teme de armele tale. Tu însă câştigând cununa biruinţei, vino la pofta dreptăţii şi predându-i biruinţa pe care ai câştigat-o slujeşte-i cum voieşte ea. Dacă slujeşti poftei bune şi te supui ei, vei putea să stăpâneşti pofta şi să o supui după voinţă.

    3. - Doamne, zisei eu, aş voi să ştiu în ce fel trebuie să slujesc poftei bune?

    - Ascultă, grăi el, săvârşeşte dreptatea şi virtutea, adevărul şi frica de Domnul, credinţa şi blândeţea şi alte lucruri asemenea acestora. Dacă Săvârşeşti acestea vei fi un serv bine plăcut al lui Dumnezeu şi vei trăi pentru El, şi oricine slujeşte poftei bune, va trăi pentru Dumnezeu. Amin.


    votre commentaire
  • Conciliul Vatican II a publicat printre documentele sale unul cu privire la Sfânta Scriptură. Creștinii, încă din primele veacuri, au văzut în Cuvântul lui Dumnezeu pe însuși Isus Cristos, Logosul făcut trup, după cum spune Sfântul Ambroziu: "Cine nu cunoaște Scriptura nu-l cunoaște pe Cristos". Așadar, pentru Biserica catolică acest document are statut de constituție dogmatică, adică este un document normativ vrednic de luat în considerare de toți creștinii care extrag seva credinței lor din Revelația divină.

    Dei verbum:

    Constituţia dogmatică despre revelaţia divină 

     20 octombrie 2001Conciliul Vatican II 

    PAUL, EPISCOP, SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
    ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
     SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
    18 noiembrie 1965

    Introducere 

    1. Ascultând cu pietate și proclamând cu îndrăzneală CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, Conciliul se conformează cuvintelor sfântului Ioan: „Vă vestim viața cea veșnică, ce era la Tatăl și ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă, pentru ca și voi să aveți împărtășire cu noi, și ca împărtășirea noastră să fie cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos” (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele conciliului Tridentin și ale conciliului Vatican I, el își propune să prezinte doctrina autentică asupra revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească[1]  .

     

    Capitolul I : REVELAȚIA 

    Natura și obiectul revelației 

    2. I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt1,4). Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu el. Această economie a revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații[2]  .

    Pregătirea revelației evanghelice 

    3. Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine (cf. Rom 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranța mântuirii (cf. Gen 3,15) și a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc ca să dea viață veșnică tuturor acelora care caută mântuirea fiind statornici în a face binele (cf. Rom 2,6-7). La vremea stabilită de el, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după patriarhi, l-a învățat prin Moise și profeți să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu și adevărat, Părinte purtător de grijă și Judecător drept și să-l aștepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea evangheliei.

    Cristos desăvârșește revelația 

    4. După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, „în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său” (Evr 1,1-2). L-a trimis, așadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veșnic, care luminează pe toți oamenii, ca să locuiască între oameni și să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis „om între oameni”[3]  , „vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (cf. In 3,34) și duce la bun sfârșit lucrarea mântuirii pe care i-a încredințat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine îl vede, vede și pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezența și manifestarea sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, el împlinește și desăvârșește revelația și o întărește cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia spre viața veșnică.

    Așadar, economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 și Tit 2,13).

    Revelația trebuie primită cu credință 

    5. Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (Rom16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10, 5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind „lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței”[4]   și dându-și de bună voie adeziunea la revelația făcută de el. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă „pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul”[5]  . Iar pentru ca înțelegerea revelației să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința, prin darurile sale.

    Adevărurile revelate 

    6. Prin revelația divină, Dumnezeu a voit să se facă cunoscut și să se împărtășească pe sine și hotărârile veșnice ale voinței sale referitor la mântuirea oamenilor, „pentru a-i face părtași de bunurile dumnezeiești, care depășesc cu totul capacitatea de înțelegere a minții omenești”[6]  .

    Sfântul Conciliu afirmă că „Dumnezeu, începutul și sfârșitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a rațiunii umane” (cf. Rom 1,20); iar prin revelația sa, „cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru rațiunea umană pot fi cunoscute de către toți chiar și în condiția actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare”[7]  .

     

    Capitolul II : TRANSMITEREA REVELAȚIEI DIVINE 

    Apostolii și urmașii lor, vestitori ai evangheliei 

    7. Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor. De aceea Cristos Domnul, în care își găsește împlinirea întreaga revelație a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat poruncă apostolilor să predice tuturor[8]  , împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, evanghelia făgăduită odinioară prin profeți și pe care a împlinit-o el însuși și a vestit-o cu gura sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de apostoli care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui și din faptele lui, precum și ceea ce au învățat sub inspirația Duhului Sfânt, cât și de acei apostoli și oameni apostolici care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii[9]  .

    Iar pentru ca evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le „propria lor misiune de a învăța”[10]  . Așadar, această sfântă tradiție și Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ îl contemplă pe Dumnezeu de la care primește toate, până când va ajunge să-l vadă față în față, așa cum este (cf. 1In 3,2).

    Sfânta tradiție 

    8. Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârșitul veacurilor. De aceea apostolii, transmițând ceea ce ei înșiși au primit, îi îndeamnă pe credincioși să păstreze tradițiile învățate fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15) și să lupte pentru credința ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iud 3)[11]  . Ceea ce a fost transmis de către apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel, Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede.

    Această tradiție, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt[12]  : înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19.51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.

    Afirmațiile sfinților părinți atestă prezența dătătoare de viață a acestei tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă. Prin aceeași tradiție cunoaște Biserica întregul canon al Cărților Sfinte și înseși textele sfinte sunt înțelese prin ea mai profund, iar acțiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3,16).

    Relațiile reciproce dintre tradiție și Sfânta Scriptură 

    9. Așadar, sfânta tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc, iar sfânta tradiție transmite integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat apostolilor de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât și tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație[13]  .

    Relația Scripturii și tradiției cu Biserica întreagă și cu magisteriul ei 

    10. Sfânta tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi și credincioși[14]  .

    Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis[15]   a fost încredințată numai magisteriului viu al Bisericii[16]  , a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu.

    Este, așadar, evident că sfânta tradiție, Sfânta Scriptură și magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînțeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate și asociate încât nu pot exista separat, și toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acțiunea aceluiași Duh Sfânt.

    Capitolul III
    INSPIRAȚIA DIVINĂ ȘI INTERPRETAREA SFINTEI SCRIPTURI
     

    Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură 

    11. Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii[17]  . Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii[18]  , pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei[19]  , aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia el și numai aceea[20]  .

    Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre[21]  . De aceea, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit pentru toată fapta cea bună” (2Tim 3,16-17).

    Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură 

    12. Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor[22]  , interpretul Sfintei Scrpituri, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtășească, trebuie să cerceteze atent ce au intenționat de fapt hagiografii să ne comunice și ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.

    Pentru a descoperi intenția hagiografilor, trebuie, printre altele, să se țină seama și de „genurile literare”. Căci adevărul este prezentat și exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenționat să-l exprime și l-a exprimat în împrejurări determinate, după condițiile timpului său și ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă[23]  . Pentru a înțelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simți, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul și în vremea hagiografului, precum și cele obișnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relațiile dintre oameni[24]  .

    Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă[25]  , pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puțină grijă conținutul și unitatea întregii Scripturi, ținând seama de tradiția vie a întregii Biserici și de analogia credinței. Este sarcina exegeților să lucreze după aceste reguli pentru înțelegerea și expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanță judecății Bisericii, care împlinește dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta cuvântul lui Dumnezeu[26]  .

    „Condescendența” lui Dumnezeu 

    13. Așadar, în Sfânta Scriptură, rămânând neatinse adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, se manifestă admirabila „condescendență” a Înțelepciunii veșnice „ca să învățăm nespusa bunătate a lui Dumnezeu și cât de mult și-a coborât felul de a vorbi, ținând seama, cu atât de mare grijă, de firea noastră”[27]  . Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești precum odinioară Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor.

     

    Capitolul IV : VECHIUL TESTAMENT 

    Istoria mântuirii în cărțile Vechiului Testament 

    14. În marea sa iubire, Dumnezeu, intenționând și pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, și-a ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să îi încredințeze făgăduințele. Într-adevăr, încheind un legământ cu Abraham (cf. Gen15,18) și, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), el s-a revelat prin cuvinte și fapte poporului pe care și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și ca, vorbind Dumnezeu însuși prin gura profeților, poporul să înțeleagă tot mai adânc și mai limpede aceste căi și să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia mântuirii prevestită, narată și explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărțile Vechiului Testament; de aceea, aceste cărți inspirate de Dumnezeu își păstrează valoarea perenă: „Doar toate cele ce s-au scris mai înainte, pentru învățătura noastră s-au scris pentru ca, prin răbdarea și mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom 15,4).

    Importanța Vechiului Testament pentru creștini 

    15. Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului, și a împărăției mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) și să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărțile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiția neamului omenesc dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului, precum și a modalităților în care Dumnezeu cel drept și îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărți, deși conțin lucruri imperfecte și condiționate istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină[28]  . În ele este exprimat un viu simț de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învățături înalte despre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre viața omului și minunate comori de rugăciune. În sfârșit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea, aceste cărți trebuie primite de creștini cu evlavie.

    Unitatea celor două Testamente 

    16. Așadar, Dumnezeu, inspiratorul și autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou[29]  . Căci, deși Cristos a încheiat noul legământ în sângele său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea evangheliei[30]  , își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16,25-26; 2Cor 3,14-16) și, la rândul lor, îl luminează și-l explică.

     

    Capitolul V : NOUL TESTAMENT 

    Valoarea deosebită a Noului Testament 

    17. Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede (cf. Rom 1,16), se înfățișează și își arată în mod eminent forța în scrierile Noului Testament. Într-adevăr, când a venit plinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, plin de har și de adevăr (cf. In 1,14). Cristos a instaurat pe pământ împărăția lui Dumnezeu, prin cuvintele și faptele sale l-a dezvăluit pe Tatăl său și s-a dezvăluit pe sine, iar prin moartea, învierea și înălțarea sa glorioasă și prin trimiterea Duhului Sfânt și-a desăvârșit lucrarea. Înălțat de la pământ, îi atrage pe toți la sine (cf. In 12,32). El, care singur are cuvintele vieții veșnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvăluit generațiilor anterioare așa cum a fost revelat acum sfinților săi apostoli și proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca aceștia să vestească evanghelia, să trezească în lume credința în Isus, Cristos și Domn, și să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă și dumnezeiască a tuturor acestor lucruri.

    Originea apostolică a Evangheliilor 

    18. Este cunoscut tuturor faptul că, între toate Scripturile, chiar și ale Noului Testament, Evangheliile dețin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru.

    Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oameni din apropierea apostolilor, sub inspirația Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinței, și anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca și Ioan[31]  .

    Caracterul istoric al Evangheliilor 

    19. Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălțarea Domnului, apostolii au transmis acultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt[32]  , aveau parte[33]  . Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrâdu-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus[34]  . Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care „au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului”, ca noi să cunoaștem „adevărul” (cf. Lc 1,2-4) învățăturilor pe care le-am primit.

    Celelalte scrieri ale Noului Testament 

    20. În afară ce cele patru Evanghelii, canonul Noului Testament cuprinde și scrisorile sfântului Paul precum și alte scrieri apostolice alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, scrieri prin care, după planul înțelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învățătura lui autentică, se vestește puterea mântuitoare a dumnezeieștii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii și minunata ei răspândire și se prevestește împlinirea ei în glorie.

    Domnul Isus a rămas cu apostolii săi după cum le-a făgăduit (cf. Mt 28,20) și le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i călăuzească la plinătatea adevărului (cf. In 16,13).

     

    Capitolul VI : SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAȚA BISERICII 

    Venerația Bisericii pentru Sfintele Scripturi 

    21. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor. Ea le-a considerat și le consideră, unite cu sfânta tradiție, drept regula supremă a credinței sale deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu și consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în cuvintele profeților și ale apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca și religia creștină însăși, trebuie să fie, așadar, hrănită și călăuzită de Sfânta Scriptură. Căci în Cărțile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale. De aceea, Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: „Viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător” (Evr 4,12), „care are puterea să zidească și să dea moștenire printre toți cei sfințiți” (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).

    Necesitatea unor traduceri adecvate 

    22. Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect și celelalte traduceri orientale și traducerile latine, îndeosebi pe aceea numită Vulgata. Însă deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferitele limbi, de preferință plecând de la textele originale ale Cărților sfinte. Dacă, ivindu-se posibilitatea, și cu aprobarea autorității bisericești, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare și cu frații despărțiți, ele vor putea fi folosite de toți creștinii.

    Îndatorirea apostolică a cercetătorilor 

    23. Mireasa Cuvântului întrupat, Biserica, învățată de Duhul Sfânt, se străduiește să ajungă la o înțelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi pentru a-și hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, ea încurajează cum se cuvine și studierea sfinților părinți atât orientali cât și occidentali precum și a liturgiilor sacre. Exegeții catolici și toți ceilalți teologi, asociindu-și cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze și să prezinte cu mijloacele adecvate textele sacre astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăși cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească voințele, să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu[35]  . Sfântul Conciliu încurajează pe toți fiii Bisericii care se ocupă cu studiile biblice să persevereze cu toată dăruirea și reînnoindu-și mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrării începute[36]  .

    Importanța Sfintei Scripturi pentru teologie 

    24. Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum și pe sfânta tradiție ca pe o temelie trainică: în ea se întărește cu putere și întinerește de-a pururi, aprofundând, în lumina credinței, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei[37]  . De asemenea, și slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza și toată formația creștină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primește din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă și o putere sfântă.

    Se recomandă citirea Sfintei Scripturi 

    25. De aceea, este necesar ca toți clericii, în primul rând preoții lui Cristos și toți ceilalți care, în calitate de diaconi sau de cateheți, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul „predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru”[38]  , deoarece trebuie să împărtășească credincioșilor încredințați lor bogățiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacră. De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toți credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și însușească „înalta cunoaștere a lui Isus Cristos” (Fil 3,8), căci, „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos”[39]  . Să se apropie, așadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și prin grija păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci „vorbim cu el când ne rugăm și îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești”[40]  .

    Este îndatorirea superiorilor bisericești, „care dețin învățătura apostolică”[41]  , să-i educe corespunzător pe credincioșii care le-au fost încredințați, în privința folosirii corecte a Cărților sfinte, mai ales a Noului Testament și, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoțite de explicații necesare și cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranță și cu folos cu Sfânta Scriptură și să se pătrundă de spiritul ei.

    Pe lângă aceasta, să se întocmească ediții ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicații corespunzătoare, utilizabile și de către necreștini și adaptate situației lor; atât păstorii sufletești cât și creștinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de răspândirea lor înțeleaptă.

    Încheiere 

    Astfel, prin citirea și prin studierea cărților sfinte „cuvântul lui Dumnezeu să alerge și să fie preamărit” (2Tes 3,1) și comoara revelației încredințată Bisericii să umple tot mai mult inimile oamenilor. După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporește viața Bisericii , tot astfel se poate spera un nou impuls de viață spirituală dintr-o creștere a venerației față de cuvântul lui Dumnezeu care „rămâne în veac” (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).

    Toate cele stabilite în această constituție dogmatică și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu. 

    Roma, Sfântul Petru, 18 noiembrie 1965
    Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
    (Urmează semnăturile părinților)

    Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio dogmatica de divina revelatione Dei verbum (Sessio VIII, 18 noiem. 1965): AAS 58 (1966) 817-836.

    Notificare
    făcută de Secretariatul General al sfântului Conciliu
    la a 171-a Adunare Generală
    15 noiembrie 1965

    S-a pus întrebarea care trebuie să fie calificarea teologică a învățăturii expuse în schema Constituției dogmatice privind revelația divină și supuse la vot. La această întrebare, Comisia pentru doctrina credinței și a moravurilor a dat următorul răspuns, conform cu Declarația sa din 6 martie 1964:

    Conform cu uzanța conciliilor și cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare definește ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credință sau de morală, numai ceea ce ea a declarat ca atare în mod explicit.

    Celelalte lucruri pe care le propune sfânta adunare, ca învățătură a magisteriului suprem al Bisericii trebuie să fie primite și îmbrățișate de toți creștinii și de fiecare dintre ei, conform cu intenția acestei sfinte adunări, intenție care se face cunoscută fie din subiectul tratat, fie din modul de exprimare, conform cu normele interpretării teologice.

    + Pericle Felici 
    Arhiepiscop tit. de Samosata 
    Secretar general al Conciliului

    Note 

    [1]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De catechizandis rudibus, 4,8: PL 40, 316. 
    [2]   Cf. Mt 11,27; In 1,14.17; 14, 6; 17,1-3; 2Cor 3,16; 4,6; Ef 1,3-14. 
    [3]   Epist. ad Diognetum, 7,4: Funk, Patres Apostolici, I, 403. 
    [4]   CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. de fide catholica, Dei Filius, cap. III: Denz. 1789 (3008). 
    [5]   CONCILIUL AL II-LEA DIN ARAUS.?, can. 7: Denz. 180 (377); CONCILIU VATICAN I, loc. cit. Denz. 1791 (3010). 
    [6]   CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1786 (3005). 
    [7]   Ibid.: Denz. 1785 și 1786 (3004 și 3005). 

    [8]   Cf. Mt 28,19-20 și Mc 16,15; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501). 
    [9]   Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, l.c.; CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006). 
    [10]   SF. IRINEU, Adv. Haer., III, 3, 1: PG 7, 848; Harvey 2, 9. 
    [11]   Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA: Denz.303 (602); CONCILIUL AL IV-LEA DIN CONSTANTINOPOL, Sess. X, can. 1: Denz. 336 (650-652). 
    [12]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.4: Denz. 1800 (3020). 
    [13]   Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501). 
    [14]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Munificentissimus Deus, 1 nov. 1950: AAS 42 (1950), 756; cf. cuvintele sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Scris. 66,8: CSEL 3, 2, 733: „Biserica este poporul unit cu episcopul său, turma alipită de păstorul ei”. 

    [15]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.III: Denz. 1792 (3011). 
    [16]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42 (1950), 568-569: Denz. 2314 (3886). 
    [17]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006). Pont. Comm. Biblica, Decr. din 18 iun. 1915: Denz. 2180 (3629); EB 420. S.S.C.S. Officii, Epist. 22 dec. 1923: EB 499. 
    [18]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: AAS 35 (1943), 314; EB 556. 
    [19]   În și prin om: cf. Evr 1,1 și 4,7: 2Sam 23,2; Mt 1,22 și passim. (prin); CONCILIUL VATICAN I: Schema de doctr. cath., nota 9: Coll. Lac. VII, 522. 

    [20]   LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus, 18 nov. 1893: Denz. 1952 (3293); EB 125. 
    [21]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Gen. ad litt., 2,9,20: PL 34, 270-271; CSEL 28, 1, 46-47 și Epist. 82, 3: PL 33, 277; CSEL 34, 2, 354; Sf. TOMA DE AQUINO, De Veritate, q.12, a.2, C; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501); LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 121, 124, 126-127; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 539. 
    [22]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civ. Dei, XVII, 6, 2: PL 41, 537: CSEL 40, 2, 228. 
    [23]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Doctr. Christ., III, 18, 26: PL 34, 75-76; CSEL 80, 95. 
    [24]   Cf. PIUS AL XII-LEA, l.c.: Denz. 2294 (3829-3830). 
    [25]   Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 469; sf. IERONIM, In Gal 5,19-21: PL 26, 417 A. 
    [26]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1788 (3007). 
    [27]   Sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Gen. 3,8 (hom. 17, 1): PG 53, 134. Termenul grec tradus aici cu „și-a coborât” (felul de a vorbi) este synkatabasis
    [28]   Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge, 14 mart. 1937: AAS 29 (1937), 151. 
    [29]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Quaest. in Hept. 2, 73: PL 34, 623. 
    [30]   Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 21, 3: PG 7, 950; SF. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 4, 35: PG 33, 497; TEODOR DE MOPSUESTIA, In Soph. 1, 4-6: PG 66, 452 D – 453 A. 

    [31]   Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 11, 8: PG 7, 885, Sagnard, 194. 
    [32]   Cf. In 14,26; 16,13. 
    [33]   Cf. In 2,22; 12,16; coll. 14, 26; 16, 12-13; 7, 39. 
    [34]   Cf. Instrucțiunea Sancta Mater Ecclesia, publicată de Consiliul Pontifical pentru promovarea studiilor biblice: AAS 56 (1964), 715. 

    [35]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: EB 551, 553, 567. Comisia Biblică Pontificală, Instructio de S. Scriptura in Clericorum Seminariis et Religiosorum Collegiis recte docenda, 13 mai 1950: AAS 42 (1950), 495-505. 
    [36]   Cf. PIUS AL XII-LEA, ibidem: EB 569. 
    [37]   Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 114; BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 483. 
    [38]   Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 179, 1: PL 38, 966. 
    [39]   Sf. IERONIM, Comm. in Is., Prol.: PL 24, 17; cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus: EB 475-480; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 544. 
    [40]   Sf. AMBROZIU DE MILANO, De officiis ministrorum, I, 20, 88: PL 16, 50. 
    [41]   Sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., IV, 32, 1: PG 7, 1071. (49,2) Harvey, 2, 255.


    votre commentaire
  • Una din cele mai vechi scrieri creștine post-biblice este și o scrisoare numită "a lui Barnaba". Redactată cel mai probabil între anii 100 și 130, Tradiția a considerat că autorul ei ar fi Barnaba, discipolul apostolilor care l-a introdus pe Paul în rândurile celorlalți discipoli ai lui Cristos după experiența "rabinului evreu" de pe drumul Damascului. Multe comunități din primele trei secole ale creștinismului considerau această scriere drept canonică, fapt pentru care era foarte citită și comentată de predicatori precum: Tertulian, Iustin, Irineu de Lyon, Origene etc. Mesajul scrisorii este unul simplu, profund și are menirea să-i întărească pe noii adepți la învățătura lui Cristos în credință, speranță și dragoste. Scrisoarea atrage atenția cititorului în particular datorită interpretării alegorice ale unor texte biblice, fapt ce dă savoare și însuflețește cu Duhul divin orice text biblic. 


    votre commentaire
  • Filioque are deja o istorie mai mult decât milenară în Tradiția Bisericii și în dogmatica creștină. Plecând de la câteva versete biblice: "Tot ceea ce are Tatăl îmi aparține" (In 16, 15); "Tatăl și cu mine una suntem" (In 10, 30); "Tatăl îl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna lui" (In 3, 35); "Isus a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt, cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate, cărora le veți ține vor fi ținute!" (In 20, 22), tradiția teologică apuseană, începând cu secolul al VI-lea, Simbolul pseudo-atanasian - Quicumque, pentru a contracara invazia ereziei ariene în Occident, include în mărturisirile de credință, pe lângă afirmațiile decretate la conciliile de la Niceea și Constantinopol, o explicitare cu privire la originea Duhului Sfânt: acesta purcede, spun teologii latini, "de la Tatăl și de la Fiul". Dacă Simbolul Niceno-Constantinopolitan se mulțimea să afirme cu privire la Duhul Sfânt: "care purcede de la Tatăl, cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit", Simbolul Quicumque introduce o clauză, sub formă de explicitare, "Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl și de la Fiul". Intenția era tocmai aceea de a stopa erezia ariană afirmând că Fiul este de aceeași natură ca și Tatăl și, conform textelor biblice citate mai sus, Tatăl și Fiul una sunt, Fiul deține tot ce deține și Tatăl, Tatăl a dat toate în mâinile Fiului, Fiul îl trimite pe Duhul Sfânt apostolilor în dimineața învierii. Deci nu putem vorbi de două izvoare ale Duhului Sfânt, ci de unul singur în virtutea unității indisolubile existente între natura Tatălui și a Fiului.

    Mai trebuie știut faptul că Filioque se află în centrul dezbaterilor dogmatice între teologii latini și bizantini încă din secolul al VI-lea, pe de o parte expresia este susținută de numeroși Părinți ai Bisericii, orientali și occidentali deopotrivă, și ea nu se află în centrul misterului creștin. Noi suntem creștini datorită misterului Sfintei Treimi, afirma cu înțelepciune Cardinalul Kasper într-o conferință. Deci Sfânta Treime, lucrarea comună a celor trei persoane diferite și nedespărțite, este centrul misterului creștin. Iar în această privință, cele două mari tradiții creștine nu-și pot reproșa nimic. Prezint așasar aici un dosar, fără pretenții de exhaustivitate, cu citate din Sfinții Părinți pentru a arăta cum și-a croit drum această expresie în dogmatica creștină și care erau argumentele pro și contra introducerii ei în Simbolul credinței. Dacă am ști să poziționăm mai bine și cu mai mult discernământ contextul introducereii lui Filioque în mărturisirile de credință și apoi în Crezul Niceno-Cosntantinopolitan am avea mai multă energie să intrăm într-un dialog teologic sincer, constructiv și respectuos față de revelația biblică și față de Tradiția Bisericii, iar forțele noastre ar slăbi, poate până la anihilare, în a mai continua discuții contradictorii și energii risipite pentru a se convinge cine are dreptate. Dreptatea îi aparține lui Dumnezeu, iar nouă ne este dat să pregustăm din această dreptate divină mergând la izvor, la revelație, la legătura ce ne unește unii de alții, la piatra unghiulară, la Isus Cristos Domnul și Mântuitorul.


    votre commentaire


    Suivre le flux RSS des articles de cette rubrique
    Suivre le flux RSS des commentaires de cette rubrique