Sunt bine cunoscute, în literatura patristică opiniile lui Ieronim din Stridon, sfântul Ieronim în calendarele catolice (30 septembrie) / fericitul Ieronim în calendarele ortodoxe (15 iunie), cu privire la "erorile" descoperite în prima sinteză teologică a creștinismului realizată de Origen din Alexandria (185-254) în monumentala lucrare Peri Archon, tradusă în limba latină de Rufin din Aquileia cu titlul De Principiis. Pe scurt despre ce este vorba? În jurul anului 231, Origen, director al Școlii teologice din Alexandria, publică cea mai însemnată lucrare teologică a creștinismului timpuriu, Peri Archon, în patru cărți: 1) despre Dumnezeu și Sfânta Treime; 2) despre lume și raportul ei cu Dumnezeu; 3) despre om și liberul arbitru; 4) despre inspirația Sfintelor Scripturi și exegeza alegorică a textelor sfinte. Mulți teologi din primele veacuri s-au inspirat din această sinteză teologică până ce Ieronim, în rivalitate cu fostul său amic, Rufin din Aquileia, a aflat că acesta din urmă a tradus marea operă în limba latină și, mai mult, a adus unele "corecturi" de doctrină pentru o mai bună înțelegere a gândirii lui Origen, făcând apel la alte scrieri ale marelui teolog de limbă greacă. Deoarece lucrarea se răspândea tot mai mult și era tot mai cerută spre a fi copiată și tradusă, Ieronim face propria lui traducere în limba latină, subliniind și accentuând erorile teologului alexandrin, înțelegând astfel să-l pună în gardă pe cititorul neinițiat în științele teologiei. Scrisoarea lui Ieronim către Vitus este o sumă a tuturor erorilor pe care traducătorul Bibliei în Vulgata latină le vede și i le reproșează lui Origen, motiv pentru care acesta din urmă va intra într-un con întunecat al istoriei în tradiția teologică orientală, continuând totuși să fie tot mai apreciat și studiat în teologia occidentală. Redau aici scrisoarea lui Ieronim din care reiese inconfundabilul său spirit polemic dar și acuratețea cu care el dorește să fie citită lucrarea doctrinală a lui Origen Alexandrinul.

Ieronim, Scrisoare către Vitus, despre erorile din Despre Principii a lui Origen

Cam acum doi ani, un om cucernic, Pammachus, mi-a trimis niște cărți printre care se afla și lucrarea lui Origen Despre Principii, pe care un om a tradus-o, sau mai bine zis a desfigurat-o complet, rugându-mă cu stăruință să realizez eu o traducere exactă și fidelă în care să se poată oglindi mai bine ceea ce este bun și ceea ce este rău la acest autor. Am făcut ceea ce mi s-a cerut; i-am trimis cartea pe care nu a putut s-o citească fără repulsii și a închis-o într-un sertar de teamă ca nu cumva să mai dea careva peste ea și să otrăvească suflete nevinovate ajungând în mâinile publicului. Un frate foarte zelos, însă al cărui zel nu era conform științei, l-a rugat să i-o împrumute cu promisiunea că i-o va înapoia deîndată după lecturarea ei. Pammachus i-a dat-o fără să-și imagineze că ar fi putut, într-un timp așa scurt, să facă abuz de încrederea și de bunăvoința lui. Însă acela, transcriind întreaga lucrare, punând la lucru niște copiști, i-a înapoiat-o lui Pammachus chiar mai devreme decât îi promisese. A mers chiar mai departe cu indiscreția lui, ca să nu spun cu răutatea lui, împrumutând și altora copia pe care o realizase el. Deoarece este dificil să se păstreze cu exactitate abrevierile dintr-o lucrare alcătuită cu multă trudă și care tratează despre lucruri mistice, mai ales atunci când lucrarea este dictată în grabă copiștilor, totul a devenit atât de confuz și copia a devenit atât de denaturată încât nu se mai știa nici ordinea nici sensul lucrării.

Așadar, tu îmi ceri acuma, dragul meu Vitus, să-ți trimit un exemplar al acestei traduceri pe care nu am dat-o decât lui Pammachus, iar acest frate, despre care tocmai ți-am vorbit, a avut neobrăzarea să o facă publică. Îți voi trimite ceea ce-mi ceri, însă în același timp țin să-ți spun că vei găsi în această lucrare mai multe lucruri care te vor înspăimânta și, citind, vei fi obligat, după spusele Domnului, să mergi printre scorpioni și șerpi.

Acestea sunt, de pildă, exprimările ce le găsim chiar la începutul lucrării, în prima carte:

a)     că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a fost născut, ci creat;

b)    că Dumnezeu Tatăl fiind invizibil prin natură, nu poate fi văzut nici chiar de Fiul;

c)     că Fiul, care este imaginea unui Tată invizibil, nu este adevăr în comparație cu Tatăl;

d)    că pentru oamenii care nu sunt în stare să înțeleagă adevărul unui Dumnezeu atot-puternic, Fiul nu este decât imaginea adevărului, astfel încât maiestatea și cinstea Tatălui sunt, într-o anumită măsură, acumulate în Fiul;

e)     că Tatăl este lumina de neînțeles, iar Fiul, în comparație cu Tatăl, nu este decât o mică licărire, care totuși ni se pare o lumină mare din cauza slăbiciunilor noastre. Autorul face apel aici la o comparație dintre două statui, una, care este foarte mare, umple lumea întreagă și devine într-o oarecare măsură invizibilă din cauza imensității ei, în timp ce cealaltă, care este foarte mică, este ușor perceptibilă simțurilor: Tatăl este comparat cu prima, iar Fiul cu a doua;

f)     mai spune că Tatăl este bun, de o bunătate desăvârșită și absolută, iar Fiul nu este bun, ci doar umbra și imaginea bunătății, în așa fel încât nu putem spune sub niciun chip că este bun, ci vorbind despre bunătatea sa, adăugăm ceva: spunem, de pildă, că este Păstorul cel bun, sau altele la fel;

g)    despre Duhul Sfânt spune că este inferior Tatălui și Fiului în slavă și în demnitate și de aceea îl poziționează pe rândul al treilea; mai întâi spune că nu știe dacă Duhul Sfânt a fost creat sau nu, iar apoi vorbește explicit care este opinia lui, zicând că totul a fost făcut, în afară de Dumnezeu Tatăl;

h)    că Fiul este inferior Tatălui și nu se află decât pe poziția a doua după el, iar Duhul Sfânt este inferior Fiului și locuiește în toate sufletele sfinte;

i)      astfel ajunge la concluzia că Tatăl este mai puternic decât Fiul și Duhul Sfânt, Fiul este mai puternic decât Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este mai puternic și mai virtuos decât tot ceea ce numim sfânt;

j)      apoi, vorbind despre creaturile raționale, după ce a zis că sunt pedepsite din cauza greșelilor lor în trupuri pământești, iată ce mai adaugă: „Ce neglijență și ce nesimțire pentru aceste creaturi spirituale încât să uite demnitatea lor, să cadă în degradare, să se dedea viciului și să se facă vrednice să fie închise în trupul unor dobitoace de povară?” Iar puțin mai încolo spune: „Aceste lucruri mă obligă să cred că unele au rămas de bună voie în obștea sfinților și au decis să slujească mereu lui Dumnezeu, în timp ce altele, fiind decăzute din cauza propriei lor greșeli din stadiul de sfințenie în care au fost create, s-au făcut vrednice, din cauza neglijenței lor, să fie schimbate în diavoli; apoi vom mai fi martorii altor schimbări și altor experiențe astfel încât cel care acum este om va putea deveni înger într-o altă lume, iar cel care este înger acum și dă dovadă de lașitate și neglijență va putea fi trimis într-un trup urâcios și va deveni om”. Confundă și inversează atât de tare ordinea lucrurilor încât, în opinia lui, un arhanghel poate deveni diavol, iar un diavol poate fi restabilit în rândurile îngerilor;

k)    mai spune că cei care au ezitat, fără să cadă totuși, vor fi încredințați cârmuirii și îndrumării tăriilor, tronurilor, stăpânirilor, pentru a se ridica cu ajutorul lor la un statut mai desăvârșit; vor alcătui poate o obște de oameni aparte într-o altă lume, când Dumnezeu, după Isaia, va face un cer nou și un pământ nou; însă cei care nu vor fi meritat să fie oameni pentru a deveni îngeri, vor fi schimbați în diavoli, în îngeri ai diavolului, în diavoli răutăcioși, și, în funcție de meritele lor, fiecare va îndeplini funcții specifice în teritoriile lor;

l)      mai spune că diavolii însăși, acești principi ai întunericului, dacă vor dori să revină la bine, vor deveni oameni într-o altă lume, iar apoi vor fi restabiliți în primul lor statut, astfel încât vor fi ridicați până la demnitatea de îngeri, după ce vor fi ispășit pedeapsa lor într-un trup uman și vor fi suferit un anumit timp mai multe pedepse; așa presupune el că toate creaturile raționale pot trece prin diferite etape devenind oameni, nu dintr-o singură dată, ci trecând prin diferite etape; iar oamenii și îngerii vor deveni diavoli dacă nu se străduiesc să ducă la îndeplinire îndatoririle ce le sunt încredințate; în sfârșit, diavolii vor fi restabiliți în demnitatea de îngeri dacă se vor strădui să dobândească trăirea în virtute;

m)   mai afirmă că toate substanțele trupești vor fi complet distruse, sau că cel puțin la sfârșitul veacurilor trupurile vor fi asemenea aerului și altor trupuri care sunt de o natură și mai subtilă și mai degajată de materie; așa ne putem da seama ușor ce gândește el despre înviere;

n)    susține, de asemenea, că soarele, luna și ceilalți aștri sunt corpuri animate și că, la fel cum oamenii pedepsiți pentru păcatele lor au fost condamnați să trăiască în trupuri materiale și grele, tot la fel și aștrii cerului au primit un corp mai mult sau mai puțin luminos; iar diavolii săvârșind păcate și mai mari au fost dotați cu un corp de aer, fiindcă, după Apostol, toate creaturile sunt robite vanității și că nu vor putea fi eliberate de această robie decât atunci când se vor arăta copiii lui Dumnezeu. Dar ca să nu fiu acuzat că spun aici lucruri pe care el nu le-a susținut, iată care sunt propriile lui cuvinte: „La sfârșitul lumii, Dumnezeu va scoate sufletele și creaturile raționale din închisorile și din temnițele lor, iar cele grele și leneșe vor merge îngreunat, în timp ce celelalte vioi și inteligente vor ține pasul repede. Deoarece toate sunt dotate cu liberul arbitru și pot să aleagă de bună voie să trăiască în virtute sau în viciu, unele vor fi nefericite, în timp ce altele vor fi mai fericite decât sunt acum; vor schimba starea în funcție de înclinațiile și mișcările cu care vor fi agitate, adică îngerii vor deveni oameni sau diavoli, iar diavolii vor deveni oameni sau îngeri”;

o)    după ce demonstrează, folosind mai multe argumente, că diavolul poate deveni virtuos, chiar dacă înclinația sa nu este pentru a îmbrățișa și practica virtutea, el dovedește în lung și în larg faptul că îngerii, sufletele și diavolii, care în opinia lui sunt de aceeași natură, chiar dacă au înclinații diferite, pot, printr-un exces de nebunie și neglijență, să devină răi și că preferă să intre mai degrabă în trupul unui animal și să locuiască în ape decât să îndure chinurile focului și suferința pedepselor la care sunt condamnați; dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să ne temem nu doar de dobitoacele cu patru picioare, dar și de pești; însă de frică să nu fie acuzat că face metempsihoza lui Pitagora, după ce a rănit sufletul cititorului cu opinii detestabile, el adaugă: „În rest, nu trebuie să privim ceea ce am spus ca niște rânduieli fixe și adevăruri ce vreau să le învăț altora și să le apăr; sunt doar cercetări și întrebări pe care le expun și asupra cărora mă opresc doar în trecere”.

În cartea a doua susține că numărul lumilor este infinit:

a)     nu spune că ar exista mai multe lumi concomitent și asemănătoare una cu alta, cum susținea Epicur, ci el spune că o lume începe când alta ia sfârșit; înaintea acestei lumi în care noi trăim a existat o altă lume și o altă lume va veni după ce aceasta se va sfârși și tot așa mai departe unele după altele; se îndoiește totuși că va exista cineva din lumea aceasta care să se asemene complet cu cineva dintr-o altă lume sau dacă vor fi toți diferiți;

b)    apoi mai spune: „Dacă toate creaturile, după cum am spus deja, trebuie ca într-o zi să existe fără trup, atunci toate trupurile vor fi distruse și reduse la neantul din care au venit la existență; după aceea va mai veni un timp când vor fi iar necesare”. După care adaugă: „Dacă acest trup este îmbrăcat în incoruptibilitate și dacă acest trup muritor este îmbrăcat în nemurire, după cum am demonstrat deja atât cu luminile rațiunii cât și prin autoritatea Sfintei Scripturi, atunci moartea va fi abolită și distrusă de o victorie măreață, iar coruptibilitatea va fi înghițită de incoruptibilitate; poate chiar toate trupurile, asupra cărora doar moartea poate acționa, vor fi complet distruse”. Un pic mai departe spune: „Dacă ceea ce spun nu este contrar credinței, poate vom fi într-o zi fără trup, sau dacă este adevărat că cel care trăiește cu desăvârșire sub rânduiala lui Isus Cristos nu mai are trup și că toate creaturile trebuie ca într-o zi să-i fie supuse, atunci putem spune că nu vom mai avea trup când vom fi complet sub stăpânirea lui Isus Cristos”. În același loc spune: „Când toate creaturile vor fi supuse lui Dumnezeu se vor despuia de trupul lor și atunci toate trupurile vor fi distruse. Iar dacă va fi nevoie să fie restabilite pentru a fi de folos altor creaturi raționale care vor fi căzut din primul lor statut, vor fi create o a doua oară. Fiindcă Dumnezeu oferă sufletelor lupte de dus și dușmani de învins pentru a le da de înțeles că nu prin propriile forțe, ci prin harul său vor putea obține o victorie deplină și definitivă; aceasta mă face să cred că Dumnezeu nu creează lumi diferite decât din motive diferite, iar cei care-și imaginează că toate lumile vor fi asemănătoare se înșală”;

c)     apoi mai spune: „Îmi imaginez că la sfârșitul lumii, lucrurile vor avea loc în unul sau altul din cele trei feluri, și las cititorul să aleagă care este varianta cea mai adevărată și mai bună. Căci, fie nu vom avea trup atunci când vom fi sub stăpânirea lui Isus Cristos și a lui Dumnezeu iar Dumnezeu va fi totul în toți; fie la fel cum toate creaturile fiind supuse lui Isus Cristos vor fi supuse și lui Dumnezeu cu Isus Cristos și vor fi strâns unite împreună, tot la fel trupurile, schimbând de substanță, vor fi compuse din dualități foarte excelente și se vor descompune în aer a cărei natură este foarte pură și foarte simplă; fie această sferă despre care am vorbit mai sus că este fixă și imobilă va fi nimicită cu tot ceea ce ea conține, iar cea care este deasupra și care este diferită prin două cercuri va fi numită pământul cel bun, și cealaltă sferă ce învăluie imediat pământul nostru, și pe care îl numim cer, va fi locuința sfinților”. Nu înseamnă asta a cădea în erorile păgânismului și a adăuga la puritatea învățăturii evanghelice vedeniile și visurile filosofilor?

d)    în aceeași carte, Origen mai spune: „Trebuie așadar să spunem că Dumnezeu este invizibil. Or, dacă el este invizibil prin natura sa, înseamnă că Mântuitorul însuși nu-l poate vedea”. Iar ceva mai încolo spune: „Din toate sufletele care au coborât într-un trup uman nu este niciunul care să fi păstrat în totalitate trăsăturile și caracteristicile pe care creatura i le-a imprimat mai întâi, în afară de cea despre care Mântuitorul a spus: Nimeni nu-mi poate lua sufletul, ci eu îl dau de la mine însumi”. Iar în alt loc spune: „Nu putem să vorbim despre acest lucru decât cu multă precauție, fiindcă sufletele, când vor fi mântuite și vor fi în posesia unei vieți fericite, vor înceta poate să mai fie suflete; căci, așa cum Domnul nostru a venit pentru a căuta și pentru a mântui ceea ce era pierdut, pentru a nu mai fi pierdut, tot la fel sufletul care era pierdut și pentru mântuirea căruia a venit Domnul nostru, nu va mai fi suflet când va fi mântuit. Trebuie să examinăm dacă a existat un timp în care sufletul nu era suflet și dacă va fi un timp când va înceta să mai fie suflet, la fel cum a fost un timp când ceea ce era pierdut nu era pierdut și va fi un timp când va înceta să mai fie pierdut”;

e)     după ce a vorbit destul despre natura și condiția sufletelor, iată ce mai spune: „Spiritul dedându-se păcatului a devenit suflet, iar sufletul îmbrățișând virtutea va redeveni spirit, așa cum se pare că sufletul lui Esau care, pedepsit fiind pentru păcatele lui, a fost condamnat să trăiască într-o stare mai puțin fericită decât cea în care a fost creat. Cât privește corpurile cerești, trebuie știut că sufletul soarelui – numiți-l cum vreți – nu a început să existe odată cu lumea care a fost creată, ci exista deja înainte de a intra în acest corp înflăcărat și luminos. Același lucru îl putem spune și despre lună și despre stele care, din motive anterioare statutului în care se află astăzi, au fost dominate, fără vrerea lor, de vanitate, pentru a merita într-o zi răsplata care le este destinată; sunt obligate să acționeze, nu conform voinței lor, ci după voința Creatorului care l-ea prescris fiecăreia un loc;

f)     cât despre focul pedepselor iadului cu care Scriptura îi amenință pe cei păcătoși, nu este vorba despre suferințe sensibile și pedepse exterioare, ci în părerea de rău a conștiinței și într-o amintire tristă și dureroasă pe care Dumnezeu ne-o va pune dinaintea ochilor noștri; fiindcă există în sufletele noastre nu știu ce fel de sămânță ce reproduce toate păcatele pe care noi le-am săvârșit; Dumnezeu însuși expune dinaintea ochilor noștri ca un tablou toate nelegiuirile noastre și toate răutățile pe care le-am săvârșit în viața noastră, iar sufletul, având prezent înaintea ochilor acest tablou al nelegiuirilor din trecut, este cuprins de văpăi și învăluit de remușcările propriei lui conștiințe”;

g)    apoi mai spune: „doar dacă nu dorim să dăm numele de obscuritate și întuneric acestui trup grotesc și pământesc cu care suntem îmbrăcați și în care vom retrăi o nouă viață când această lume se va sfârși și va trebui să trecem într-o altă lume”; asta nu înseamnă oare să afirmi deschis teoria metempsihozei lui Pitagora și Platon?

h)    spre finalul celei de-a doua cărți, vorbind despre perfecțiunea noastră, spune: „Când vom ajunge pe punctul de a nu mai fi nici trup, nici carne și poate nici suflet, atunci spiritul nostru, dobândind perfecțiunea desăvârșită și nefiind întunecat de norii grei ai pasiunilor, va vedea limpede și față către față substanțele raționale și inteligibile”.

Dar iată și alte erori ce le găsim în cartea a treia:

a)     „Dacă admitem, spune el, că Dumnezeu, din motive ce ne depășesc, ar fi creat și format vase, unele pentru folosințe de cinstire, iar altele pentru folosințe rușinoase, de ce nu am intra în cele mai secrete colțuri ale sufletului pentru a ne convinge că altădată a făcut lucruri care l-au făcut vrednic să fie iubit și îndrăgit într-un trup și urât în alt trup, chiar înainte să fi fost înlocuit în Iacob și să fie înlocuit în Esau?” Apoi spune: „Nu este doar spre binele sau spre răul făcut în trecut că sufletele sunt destinate, unele spre folosință de cinstire și altele spre folosință rușinoasă”. Iar un pic mai departe spune: „Or, vasul care, datorită meritelor lui de altă dată, a fost făcut pentru a fi spre cinstire, într-o altă lume va deveni un vas de rușine, dacă nu a știut să se folosească în scopul pentru care a fost făcut; și, dimpotrivă, dacă vasul care, din cauza greșelilor de altă dată, a fost numit vas de rușine, dorește să se corecteze în lumea de acum, va deveni într-o altă lume un vas sfințit, bun spre slujirea lui Domnului și pregătit pentru tot felul fapte bune”;

b)    apoi mai spune: „Cred că sunt oameni care, luând mai întâi calea celor mai rele vicii, pot merge cu răutatea și nelegiuirea lor atât de departe încât, dacă nu se corectează și nu fac penitență pentru păcatele lor, vor deveni diavoli, iar dimpotrivă, există alții care, făcând eforturi spre vindecarea rănilor lor și potolirea pasiunilor, din diavoli ce erau vor deveni îngeri. Am spus de mai multe ori că în timpul acestor mulțimi infinite de lumi care se succed unele altora, există suflete care se dedau atât de tare crimelor încât ajung în cele din urmă în ultimul stadiu de răutate, iar alții se ridică din cel mai rău stadiu în care au căzut până la trăirea unei virtuți desăvârșite și definitive”. Prin asemenea afirmații el vrea să spună că oamenii, adică sufletele pot deveni diavoli, iar diavolii pot deveni îngeri;

c)     mai spune în aceeași carte: „Trebuie să mai examinăm de ce sufletele noastre sunt împinse spre diferite obiecte, uneori de anumite mișcări și alteori de altele”. Se referă aici la faptele bune pe care unele suflete le-au făcut înainte să coboare în trupuri. Așa comentează el tresărirea lui Ioan Botezătorul în sânul mamei lui atunci când Elisabeta, auzind-o pe Maria care-i dădea salutul, mărturisea că era nevrednică de cinstea pe care Fecioara i-o făcea. Și apoi adaugă: „Dimpotrivă, vedem prunci sugând încă la sânul matern, care sunt stăpâniți de spirite rele și care par a fi inspirați de niște vrăjitoare sau ghicitori. Sunt unii de asemenea care din cea mai fragedă pruncie sunt stăpâniți de un demon pythonician. Or, atunci când suntem convinși că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu și că Dumnezeu stăpânește peste toate cu dreptate, putem oare să credem că Providența sa poate abandona în așa hal niște prunci care nu au făcut încă nimic pentru a merita o asemenea soartă?”

d)    de asemenea, mai spune vorbind despre lume: „Cred că a existat o altă lume înaintea acesteia și că va mai exista altă lumea după aceasta. Vreți să vă dovedesc faptul că va exista o altă lume după cea în care noi trăim care va fi distrusă complet? Auziți ce spune Isaia: Va fi un cer nou și un pământ nou care vor fi mereu înaintea mea. Vreți să vă demonstrez că au existat alte lumi înaintea acesteia? Ascultați de spune Ecleziastul: Ce a fost altă dată? este ceea ce trebuie să fie și în viitor; ce a fost creat? ceea ce va mai fi creat. Nimic nou sub soare și nu putem spune: iată ceva nou, fiindcă a existat deja în veacurile ce s-au scurs înaintea noastră. Acest text ne arată nu doar faptul că au existat alte lumi înaintea acesteia în care trăim, dar și faptul că vor mai exista altele după noi și aceste lumi nu există toate în același timp, ci se succed unele altora”;

e)     și mai spune: „Cred că cerul este locuința lui Dumnezeu și locuința noastră adevărată de odihnă; acolo, creaturile raționale se bucură de fericirea lor din trecut înainte să coboare printre noi, trecând de la lucrurile invizibile la cele vizibile și să fie aruncate pe pământ unde au avut nevoie de un trup greu și pământesc. De aceea Dumnezeu a creat această lume vizibilă și le-a dat trupuri pe măsura locurilor unde se află. Or, deoarece dorește să-i salveze și să-i corecteze pe toți cei căzuți, trimite în această lume miniștri, printre care unii ocupă anumite spații și sunt dependenți de necesitățile din împrejurimi, iar alții îndeplinesc exact misiunea lor la timpul știut de Dumnezeu care i-a uns și le-a încredințat misiunea; soarele, luna și stelele, care fac parte din numărul miniștrilor, și pe care Apostolul îi numește „creaturi”, sunt situați în partea superioară a acestei lumi. Or, „această creatură este supusă vanității”, fiindcă se arată ochilor noștri înconjurată de un corp luminos și material. Nu este o întâmplare faptul că este expus vanității, ci din porunca celui care l-a făcut, cu speranța că într-o zi va fi eliberat de sub acest jug al robiei. În sfârșit, ceilalți miniștri, iar eu cred că sunt îngerii, guvernează lumea în locurile și vremurile ale cărui stăpân este doar Dumnezeu”;

f)     mai departe spune: „Providența este cea care reglementează și menține ordinea pe care o vedem în această lume și care permite ca unii îngeri să fie alungați din ceruri iar alții să coboare pe pământ treptat, trecând din etapă în etapă. Aceștia coboară de bună voie, în timp ce ceilalți sunt aruncați fără voia lor. Primii duc la îndeplinire cu bucurie misiunea pe care Creatorul le-a încredințat-o, aceea de a-i ridica pe cei care cad, însă ceilalți sunt constrânși, împotriva voii lor, să rămână un timp îndelungat în ministerul ce l-au primit de la Dumnezeu”;

g)    de asemenea, mai spune: „Din toate aceste mișcări rezultă că vor exista mai multe lumi diferite, iar după această lume în care suntem, Dumnezeu va crea o alta complet diferită. Ei bine! Doar Dumnezeu, Creatorul a toate, poate prezida la toate aceste evenimente diferite, poate măsura progresele creaturilor, poate răsplăti virtutea și pedepsi viciul, poate regla vicisitudinea continuă a veacurilor care se succed unele altora și poate conduce toate spre același scop. Fiindcă el singur știe de ce permite unora, lăsați în mâna propriei lor voințe, să cadă din statutul măreț unde au fost ridicați și de ce îi vizitează pe alții și le dă mâna pentru a-i restabili, progresiv, în prima lor demnitate”;

h)    după ce expune astfel cele privitoare la sfârșitul veacurilor și la dispariția tuturor lucrurilor, conclude în acești termeni: „Deoarece există lucruri, după cum am arătat de mai multe ori, care încep acolo unde altele se termină, ne putem întreba dacă vor mai exista trupuri sau vom trăi fără trup după ce toate vor fi distruse și dacă trebuie să credem că acele creaturi care nu au trup vor duce o viață netrupească, așa cum știm că este cea a lui Dumnezeu. Dacă toate trupurile, pe care sfântul Paul le numește „lucruri vizibile”, aparțin lumii acesteia, care se află sub stăpânirea sensurilor, nu există nicio îndoială că acele creaturi care nu au trup vor duce o viață netrupească”; iar un pic mai departe spune: „Cât privește cuvintele Apostolului Paul: Toate creaturile vor fi eliberate de corupția care le stăpânește pentru a participa la libertatea și la slava copiilor lui Dumnezeu, eu explic aceste cuvinte așa: creaturile raționale și netrupești care dețin primul rang printre creaturi nu sunt sub stăpânirea corupției, ci aceste trupuri vor fi eliberate când vor participa la slava fiilor lui Dumnezeu”;

i)      mai spune: „Nimic nu ne poate convinge mai bine că nu vor mai exista trupuri când toate lucrurile vor ajunge la sfârșit decât ceea ce spune Mântuitorul în această rugăciune: Așa cum eu sunt în tine și tu în mine, la fel și ei să fie una în noi. Fiindcă trebuie să știm că Dumnezeu este ceea ce trebuie să fie Mântuitorul; în ce consistă această asemănare a Tatălui și a Fiului care este promisă sfinților și cum vor fi sfinții una în Tatăl și în Fiul, la fel cum Tatăl și Fiul una sunt? Într-adevăr, dacă viața pe care o vor duce sfinții este complet asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, trebuie în mod necesar, fie ca Dumnezeu să aibă un trup și să fie învăluit în materie, așa cum noi înșine suntem învăluiți în trup; sau, dacă lucrul acesta nu este vrednic de Dumnezeu, în special pentru cei care au câteva idei despre maiestatea și slava acestei ființe necreate și superioare tuturor ființelor, ar trebui să pierdem orice speranță că vom fi asemenea lui Dumnezeu, dacă ar trebui să avem un trup, sau viața noastră, dacă participăm la fericirea divină, după cum suntem îndemnați să sperăm, are toate prerogativele fericirii lui Dumnezeu”. Toate acestea ne arată ce crede Origen despre înviere și că opinia lui este aceea că toate trupurile vor fi distruse, iar noi vom fi fără trup, așa cum eram înainte de a fi în trup;

j)      vorbind tot despre diferite lumi care se succed unele după altele, după ce a spus că îngerii vor deveni diavoli, că diavolii vor deveni îngeri sau oameni, că oamenii vor fi transformați în diavoli și că în toate vor exista o vicisitudine și o revoluție perpetui, confirmă în cele din urmă opinia sa zicând: „Nu există cădere decât după un anumit timp de la crearea noii materii de către Dumnezeu, a noilor trupuri și a noii lumi, din cauza diferitelor înclinații spre cădere a creaturilor raționale; fiindcă, decăzute treptat din acea perfecțiune fericită pe care o puteau avea până la sfârșitul veacurilor, ele au dat dovadă de răutatea lor în așa fel încât au schimbat complet natura lor, deoarece nu au dorit să rămână în primul lor stadiu nici să se bucure de o fericire veșnică neschimbătoare. Trebuie să mai știm că mai multe creaturi raționale nu se schimbă niciodată și rămân în primul și în al doilea stadiu al creației, în a treia și în a patra lume; fericirea altora este atât de puțin atinsă încât nici nu-și dau seama și, în fine, unele creaturi, căzând din culmea slavei, sunt aruncate până în profunzimile hadesului. Or, în creația lumilor, Dumnezeu, care este împărțitorul tuturor lucrurilor, știe să folosească aceste creaturi în funcție de meritele lor și atâta cât este necesar pentru guvernarea și conservarea lumii, astfel încât cele care le depășesc pe altele în răutate și care au devenit pe deplin pământești, vor deveni diavoli într-o lume viitoare și vor ține primul rang printre acele creaturi pentru a fi folosite drept jucării îngerilor care au decăzut din primul lor statut”. Nu vrea el oare să spună aici că oamenii care în această lume se dedau păcatului pot deveni diavoli și demoni într-o altă lume și că diavolii, la rândul lor, pot deveni îngeri și oameni într-o altă lume?;

k)    după ce a demonstrat în lung și în larg faptul că toate creaturile corporale vor avea trupuri spirituale și vor fi constituite dintr-o materie foarte subtilă și că toate substanțele vor fi schimbate în trup foarte pur și mai strălucitor decât lumina și învăluite într-o slavă pe care spiritul uman nu o va putea înțelege, adaugă: „Iar Dumnezeu va fi totul în toți astfel încât toate substanțele corporale vor fi schimbate în ceea ce este mai bun și mai măreț între toate, adică în substanța lui Dumnezeu”.

În cartea a patra, ultima din această lucrare, afirmă alte erori pe care Biserica lui Cristos le condamnă:

a)     spune: „Așa cum cei care mor în această lume prin despărțirea sufletului de trup, ocupând diferite locuri în infern, în funcție de meritul și de natura faptelor lor, tot la fel cei care, pentru a spune așa, mor în funcțiile Ierusalimului ceresc, coboară în infernul lumii noastre pentru a ocupa diferite locuri pe pământ, în funcție de meritele lor”;

b)    apoi continuă: „Fiindcă am comparat sufletele noastre care merg din această lume în infern cu cele care coboară din cer pe pământ și care sunt sub o anumită pedeapsă, trebuie să examinăm cu atenție dacă nu am putea spune același lucru și despre nașterile unora și altora; deoarece sufletele care se nasc pe pământ și iau un trup uman vin din infern, fiindcă au revenit spre bine, sau coboară din înălțimi, unde duceau o viață mai fericită, tot la fel printre toate sufletele care locuiesc firmamentul, unele s-au ridicat de pe pământ, trăind în caritate și virtute, nefiind atât de rele încât să fie aruncate în locurile unde trăim noi”; astfel, el vrea să spună că firmamentul, adică cerul, este un infern referitor la un cer mai înălțat, iar pământul nostru este un infern referitor la firmament și un cer referitor la infernul care este sub noi, astfel încât ceea ce este infern pentru unii este cer pentru alții;

c)     nu rămâne însă aici; mai spune că la sfârșitul veacurilor, atunci când ne vom reîntoarce la Ierusalimul ceresc, puterile dușmane vor declara război poporului lui Dumnezeu pentru ca el să trimită în luptă curajul și virtutea sa, pe care nu le poate verifica decât în funcție de rezistența puternică în fața dușmanilor care vor fi învinși, după cum putem citi în cartea Numerelor, printr-un comportament înțelept, printr-o organizare bună a trupelor și printr-o experiență dobândită în arta războiului. După ce a spus că această Evanghelie veșnică, care trebuie să rămână veșnic în cer, despre care sfântul Ioan apostolul vorbește în cartea Apocalipsei, depășește atât de tare Evanghelia noastră cu cât predica lui Isus Cristos este deasupra sacramentelor legii vechi, mai adaugă – ceea ce nu poate fi gândit decât drept sacrilegiu – că Isus Cristos trebuie să sufere moartea în mijlocul aerului pentru mântuirea diavolilor, chiar dacă nu este foarte explicit asupra acestui punct; de aici putem înțelege că așa cum Dumnezeu s-a făcut om pentru a-i mântui pe oameni, tot la fel se va face diavol ca să-i mântuiască pe diavoli. Dar ca să nu credeți că eu denaturez textul, voi transcrie aici propriile lui cuvinte: „Așa cum Isus Cristos a perfecționat umbrele legii prin umbrele Evangheliei și precum toată legea nu este decât umbra și figura ceremoniilor care se văd în cer, trebuie să vedem cu atenție dacă nu am putea spune că lipsește ceva legii, cultului sau ceremoniilor din cer și dacă nu au nevoie să fie perfecționate prin publicarea acestei Evanghelii, pe care sfântul Ioan, în Apocalipsa sa, o numește „veșnică”, cu referire la Evanghelia noastră care este temporară și care a fost vestită într-o lume și într-un timp distrugător și trecător. Chiar dacă ar fi pretențios și neînțelept să presupunem că știm dacă Mântuitorul nostru va suferi în aer, cred totuși că am putea împinge curiozitatea noastră și cercetarea până într-acolo. Deoarece spiritele răului sunt răspândite în aer și nu ne este rușine să mărturisim că Domnul a fost răstignit pe cruce pentru a distruge ceea ce a nimicit prin pătimirea sa, de ce ne-am teme să spunem că la sfârșitul veacurilor va suferi poate în aer ceva asemănător înainte de a mântui, prin pătimirea sa, toate popoarele care locuiesc în toate locuințele universului?”;

d)    dar iată și alte hule pe care le-a afirmat împotriva lui Cristos: „Dacă Fiul îl cunoaște pe Tatăl, se pare că prin această cunoaștere îl poate înțelege în același fel cum spunem noi că spiritul unui muncitor înțelege toate regulile meșteșugului lui. Cu siguranță dacă Tatăl este în Fiul, Fiul îl înțelege pe Tatăl care este în el. Dacă prin a înțelege ne referim, nu doar la o acțiune a spiritului prin care înțelege și concepe lucrurile pe care le cunoaște, dar și o virtute și o putere prin care cel ce cunoaște lucrurile acumulează în el și conține toate lucrurile și deoarece Fiul este din numărul lucrurilor pe care Tatăl le înțelege, trebuie să spunem că Tatăl îl înțelege pe Fiul”. Or, pentru a ne face să înțelegem de ce Tatăl îl înțelege pe Fiul și că Fiul nu-l poate înțelege pe Tatăl, iată ce spune mai departe: „Cititorul curios mă va întreba poate dacă Tatăl se cunoaște pe sine la fel cum îl cunoaște Fiul? Însă dacă știm că stă scris: Tatăl meu care m-a trimis este mai mare decât mine, și dacă suntem convinși că acest lucru este cu desăvârșire și universal adevărat, va trebui să spunem că ceea ce Tatăl cunoaște depășește cunoștințele Fiului, deoarece Tatăl se cunoaște pe sine într-un fel mai profund și mai perfect decât îl cunoaște Fiul”;

e)     dar iată un alt text în care Origen admite metempsihoza și distrugerea trupurilor: „Dacă am putea dovedi că substanța netrupească și rațională, fiind despărțită de trup, subzistă și trăiește prin ea însăși și că este mai puțin fericită când este unită cu trupul decât atunci când este despărțită, vom fi obligați să admitem că trupurile nu sunt create pentru ele însele și că nu sunt zidite decât din când în când și din cauza schimbărilor repetate care se întâmplă printre creaturile raționale pentru ca cele ce au nevoie să poată lua unul. Însă, după ce aceste creaturi s-au corectat de viciile lor și s-au eliberat de corupția în care erau angajate, în vreme ce trupurile sunt definitiv distruse, natura lor și destinația lor fiind aceea de a ieși din neant și de a intra într-un stadiu de viață veșnică”;

f)     acest autor duce și mai departe hulele lui; spre finalul acestei ultime cărți spune că nu există nicio diferență între substanțele raționale; adică Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, îngerii, tăriile, stăpânirile, toate celelalte virtuți cerești și chiar sufletul omului sunt din aceeași substanță. „Dumnezeu, spune el, și Fiul său unic, și Duhul Sfânt, îngerii, tăriile, stăpânirile și celelalte virtuți, precum și omul interior care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu sunt de o natură intelectuală și rațională; de aceea putem spune că Dumnezeu și toate creaturile sunt, într-un anumit fel, din aceeași substanță”; din teama să nu i se reproșeze o asemenea oroare hulitoare, subliniază aceste cuvinte: „într-un anumit fel”. Totuși face parte din natura divină a îngerilor și oamenilor, în timp ce în alt loc refuză această natură divină când vorbește despre Fiul și despre Duhul Sfânt, din teama de a nu crede că împărtășesc aceeași divinitate.

Așadar, această lucrare este plină de tot felul de erori pe care le-am subliniat în această scrisoare; oare nu trebuie să fi pierdut mințile pentru a se mulțumi să schimbi în câteva locuri afirmațiile privitoare la Fiul și la Duhul Sfânt și care sunt adevărate hule și să publici restul așa cum este și să-i aduci laude autorului într-un asemenea hal ca și cum toate erorile nu ar proveni din aceeași sursă otrăvită? Nu este locul aici pentru a combate toate aceste erori. De altfel putem deduce că cei care au scris împotriva erorilor lui Arie, Eunomie, Mani și a celorlalți eretici nu vor ezita să scrie și împotriva erorilor lui Origen. Dacă cineva dorește să citească această carte și să meargă pe pământul bătătorit în lucrare, să-și pună încălțăminte din teama ca șerpii să nu-l muște iar scorpionii să nu-l înțepe și să citească această scrisoare înainte de a începe drumul său pentru a cunoaște ceea ce trebuie să ocolească.

Simbolul de la Niceea, din anul 325, a devenit normă de credință - regula fidei - pentru Biserica întreagă; o expresie, homoousion - deoființă sau consubstanțial, și o explicitare a ei: născut din ousia - esența sau substanța Tatălui, stârnesc divergențe de opinie între teologii vremii; unii, susținători ai lui Arie și gândirii lui cristologice, susțin că nu ar trebui adăugate în Crez expresii și formule extra-biblice, cum este cazul celor două amintite mai sus; pe de altă parte, poziția oficială a conciliarilor este aceea că expresiile amintite, chiar dacă nu se află în Scriptură sub această formă, totuși exprimă gândirea Bibliei cu privire la dumnezeirea Fiului: Fiul este din aceeași substanță cu Tatăl homoousion - Tatăl și cu mine una suntem - și Fiul este născut din substanța Tatălui - Eu vin de la Tatăl și cine crede în Tatăl crede și în mine. Arienii, condamnați în primă instanță la Niceea cu o majoritate covârșitoare, revin în forță începând cu anul 335, când reușesc să-l convingă pe împăratul Constantin de orthodoxia lui Arie și a partizanilor lui și cer întrunirea unui alt sinod pentru a reveni asupra condamnărilor din anul 325; sinodul se întrunește la Tir unde doi mari campioni ai niceismului sunt condamnați, Atanasie al Alexandriei și Marcel al Ancirei. Începând cu această dată, arienii vor provoca mai multe ocazii pentru a întruni sinoade în timpul cărora redactează Simboluri și Formule de credință, unele mai lungi decât altele, unele mai contradictorii decât altele, în scopul eliminării expresiilor niceene și impunerii unor expresii mai neutre ce permit implementarea teologiei ariene ce susține că Fiul ar fi o creatură a lui Dumnezeu ex-nihilo, fără nicio asemănare cu Tatăl - anomois, sau Fiul ar fi o ființă asemănătoare în substanță cu Tatăl - homoios, sau Fiul ar fi o ființă similisubstanțială cu Tatăl - homoiousios; acestea sunt cele trei partide ariene care au rezultat după deciziile sinodale de la Tir. Între 341 și 361 mai multe asemenea sinoade au loc în Orientul creștin la cererea arienilor susținuți foarte tare în doctrina lor de împăratul Constanțiu. În ultima parte a vieții sale, Atanasie scrie o lucrare, De synodis, pentru a demonstra incapacitatea arienilor de a fi coerenți în gândirea și în mărturisirea credinței lor. În această lucrare redă un scurt istoric al întrunirilor sinodale ariene și formulele dogmatice publicate de fiecare dată; cititorii pot parcurge pas cu pas dezvoltarea arianismului în Imperiul oriental într-o perioadă destul de tulbure și incertă din punct de vedere al implementării orthodoxiei credinței în Biserică.

Dosar arian, texte extrase din De synodis, Atanasie de Alexandria

1.     Blasfemiile lui Arie așa cum le află Atanasie din lucrarea de bază a ereticului, Thalia – Banchet; episcopul Alexandriei face o compilație de fraze din care reies principalele slogane ale lui Arie, care devin baza învățăturii ariene în secolul al IV-lea:

Dumnezeu însuși, într-adevăr, așa cum este el, este inefabil pentru toți. Nu are nici egal, nici asemenea lui, nici co-slăvit cu el, el este singur. Spunem despre el că este nenăscut, din cauza născutului prin natură. Îl cinstim ca fiind fără început, din cauza celui care are un început. Îl adorăm ca fiind veșnic, din cauza celui care a venit la existență în timp. Celui fără de început a făcut din Fiul său începutul ființelor venite la existență și l-a ridicat la demnitatea de Fiu, făcând din el Fiul său. Nu are nimic în el specific lui Dumnezeu în ipostas sau în proprietate, deoarece el nu este nici egal, nici consubstanțial cu el. Dumnezeu este înțelept, fiindcă el însuși este maestrul înțelepciunii. Ca dovadă suficientă a faptului că Dumnezeu este invizibil tuturor spun că el însuși este invizibil tuturor acelora care au venit la ființă prin Fiul și chiar Fiului însuși. Însă voi spune explicit cum invizibilul este văzut de Fiul: datorită puterii prin care Dumnezeu poate vedea și în limitele proprii, Fiul îl poate vedea pe Tatăl, cum îi este îngăduit. Da, Sfânta Treime este compusă din glorii neasemănătoare. Ipostasurile lor nu sunt amestecate unele cu altele. Una este mai slăvită decât celelalte prin slave la infinit. Tatăl este străin Fiului în substanță, fiindcă Tatăl este fără început. Trebuie să înțelegi că exista o monadă, diada neexistând înainte ca ea să fie. Tot la fel deci, pe când Fiul nu era, Tatăl Dumnezeu este. Apoi, Fiul, care nu era – a existat prin voința paternă – este Dumnezeu Fiu unic și este diferit de fiecare dintre cei doi. Înțelepciunea a existat ca înțelepciune prin voința lui Dumnezeu cel înțelept. Într-adevăr, este zămislit prin mii de concepte, spirit, putere, înțelepciune, slava lui Dumnezeu, adevăr și imagine și cuvânt. Trebuie să mai înțelegi că este zămislit ca strălucire și lumină. Superiorul este în măsură să zămislească un egal Fiului, însă nu poate zămisli unul mai excelent, un superior sau unul mai mare. Prin voia lui Dumnezeu, Fiul este așa de mare cum este el și este așa cum este. De când și din momentul în care există, noi spunem că a venit la ființă din Dumnezeu. Fiind Dumnezeu puternic, el celebrează în parte pe cel superior. Pe scurt, Dumnezeu este inefabil Fiului. Fiindcă este pentru el însuși ceea ce este, adică indicibil, astfel încât nimic din ceea ce poate fi numit, Fiul nu-l înțelege pentru a-l exprima într-o concepție adecvată – lucrul acesta fiindu-i imposibil – nici nu-l va înțelege pe Tatăl, care nu depinde decât de sine. Căci Fiul nu cunoaște propria lui esență, într-adevăr, el a venit la ființă ca Fiu datorită voinței Tatălui. Ce verb permite deci celui care a ieșit dintr-un tatăl să cunoască într-un mod cu adevărat just pe cel ce l-a născut? Căci este evident că ceea ce are un început nu este în stare să-l conceapă pe deplin și să-l înțeleagă exact pe cel ce este fără început așa cum este el.

 

Cei strânși în jurul opiniilor lui Arie au scris și o scrisoare episcopului Alexandru al Alexandriei pentru a-i expune în scris care este credința lor:

Fericitului nostru părinte și episcop Alexandru, preoții și diaconii vă salută în Domnul. Iată, fericite părinte, care este credința provenită de la strămoșii noștri și pe care noi înșine am învățat-o de la tine: Știm că există un singur Dumnezeu, singur nenăscut, singur veșnic, singur fără început, singur adevărat, singurul având în posesie nemurirea, singur înțelept, singur bun, singur puternic; judecător, administrator, împărțitor tuturor; imuabil și inalterabil, drept și bun; el, Dumnezeul Legii, al Profeților și al Noului Testament, care a născut un Fiu unic înaintea veacurilor, prin care a făcut veacurile și toate lucrurile; pe care nu l-a născut în aparență, ci l-a adus la existență cu adevărat, imuabil și inalterabil prin propria lui voință, creatură perfectă a lui Dumnezeu, însă nu ca oricare altă creatură, produs al unei nașteri, însă nu ca oricare altă naștere, nici în felul în care Valentin a definit nașterea Fiului ca o emanație din Tatăl, nici în felul în care Mani și-a expus opinia zicând că nașterea era o parte consubstanțială Tatălui, nici în felul în care Sabelius, împărțind monada, a vorbit despre „Fiul-Tatăl”, nici în felul în care Herakas a vorbit despre o candelă, sau ca despre o candelă împărțită mai apoi în două, nici că exista mai înainte, iar mai apoi ar fi fost născut sau creat ca Fiu – tu însuți, fericit părinte, ai contrazis mereu, din mijlocul bisericii și în consilii, pe cei care exprimau asemenea opinii – ci în felul în care noi afirmăm că a fost creat prin voința lui Dumnezeu înaintea tuturor timpurilor și a veacurilor, a primit de la Tatăl viața, ființa și slava, Tatăl făcându-l să subziste cu el – deoarece Tatăl, atunci când i-a încredințat stăpânirea tuturor lucrurilor nu s-a lepădat de ceea ce deținea în sine însuși ca nenăscut: Tatăl este, într-adevăr, izvorul tuturor lucrurilor – astfel încât există trei ipostasuri. Iar în timp ce Dumnezeu, cauza tuturor lucrurilor, este absolut singurul fără început, Fiul născut în afara timpului de către Tatăl și creat și stabilit înaintea veacurilor nu exista înainte de a fi născut, dar, odată născut în afara timpurilor înainte tuturor lucrurilor este singurul care a venit la existență de la Tatăl. Căci el nu este veșnic sau co-veșnic sau co-nenăscut cu Tatăl, nu deține ființa sa în același timp cu Tatăl, după cum unii susțin făcând apel la categoria „relației”, introducând două principii nenăscute, ci Dumnezeu există înainte de toate ca monadă și principiu al tuturor lucrurilor. De aceea el este înaintea Fiului, după cum noi am învățat de la tine pe când ne predicai în mijlocul bisericii. De aceea, în măsura în care primește ființa, slava și viața de la Tatăl și că toate i-au fost încredințate de Tatăl, Dumnezeu este principiul său. El este principiului său ca Dumnezeului său, care există înaintea lui. Dacă cineva înțelege expresiile „ieșit din el”, ieșit din sân și eu am ieșit și merg la Tatăl în sensul unei părți cu care el ar fi consubstanțial și dintr-o emanație, Tatăl ar fi compus, divizibil și muabil, iar Dumnezeul netrupesc, conform lor, ar fi un trup și ar suferi pătimirile ce se aplică unui trup, atât cât asta depinde de ei.

 

Asterius, un filosof sofist, devine avocatul noii învățături, iar Atanasie spicuiește câteva afirmații îndrăznețe din lucrările acestuia din care reies hulele la adresa Mântuitorului:

El este primul venit la existență și una din naturile inteligibile, și la fel precum soarele, printre obiectele vizibile, este una din ființele ce apar și el strălucește peste lumea întreagă după rânduiala aceluia care l-a făcut, tot la fel, Fiul, care este una din naturile inteligibile, luminează și strălucește și el peste toți cei care sunt din lumea inteligibilă.

Înaintea nașterii Fiului, Tatăl avea, preexistentă, știința de a naște, deoarece un medic, înainte de a îngriji bolnavii, avea și el știința de a se îngriji de pacienți.

Fiul a fost creat datorită unei binefaceri minunate, iar Tatăl l-a făcut dintr-un surplus de putere. Dacă este adevărat că voința lui Dumnezeu a trecut prin toate aceste lucrări succesiv, și Fiul, desigur, care este o lucrare, a venit la ființă și a fost făcut prin voința sa.

 

2.     Sinodul din Ierusalim (anul 335), un sinod în timpul căruia arienii și-au propus să prezinte credința lor, încercând să-l convingă pe împăratul Constantin de dreapta lor credință:

Sfântul Sinod întrunit la Ierusalim prin harul lui Dumnezeu, către Biserica Alexandriei și către toți episcopii și preoții și diaconii din tot Egiptul, din Tebaida, din Libia, din Pentapolis și din toate ținuturile locuite, salut în Domnul. Ne-am întrunit din mai multe provincii pentru o mare adunare organizată cu ocazia consacrării martyrionului Mântuitorului – bazilicii Sfântului Mormânt – ridicat datorită zelului împăratului dreptcredincios, iubit de Dumnezeu, Constantin, pentru Dumnezeu Regele tuturor și pentru Cristosul său; am primit har de la Cristos și o bucurie și mai mare, aceea pe care însuși împăratul iubit de Dumnezeu ne-a procurat-o atunci când ne-a îndemnat printr-o scrisoare să facem ceea ce trebuia făcut: să învingem orice mânie din Biserica lui Dumnezeu și să alungăm departe orice gelozie și viciu prin care mădularele lui Cristos au fost despărțite în trecut și să-i primim, într-un spirit de împăcare și cu dorința de unitate, pe Arie și adepții lui, pe care răutatea și mânia unora îi alungase în trecut în afara Bisericii. Împăratul iubit de Dumnezeu, prin scrisoarea sa, dând mărturie față acești oameni despre buna lor credință, credință despre care se informase mai înainte în persoană și pe care a auzit-o cu propriile urechi din gura lor, pe care el a acceptat-o și ne-a supus-o și nouă spre a o examina, însoțind cu scrisoarea sa și expunerea orthodoxiei acestor oameni, orthodoxie pe care noi am recunoscut-o ca fiind sfântă și conformă cu cea mărturisită de Biserică. De asemenea, el invita, pe bună dreptate, să fie primiți acești oameni în unitatea Bisericii lui Dumnezeu, după cum voi înșivă veți afla din copia acestei scrisori pe care o trimitem Excelențelor voastre. Credem că și voi, ca și cum ați primi mădularele propriului vostru trup, veți afla bucurie mare și mare fericire primindu-i pe frații voștri în viscerele voastre, frații voștri și părinții voștri, deoarece v-au redat nu doar preoții adepți lui Arie, dar și tot poporul și întreaga obște care a fost despărțită de voi prea multă vreme din cauza oamenilor despre care am pomenit mai sus. Iar acum se cuvine ca voi să aflați adevărul celor petrecute și cum oamenii despre care vă vorbim au fost primiți în comuniunea Bisericii și primiți de acest sfânt sinod format din atât de mulți participanți, iar voi să le dați îmbrățișarea sfântă din toată inima pentru unirea și pacea de care dau dovadă înaintea noastră, mai ales datorită mărturisirii credinței pe care ei au expus-o și care este conformă învățăturii apostolilor și mărturisirii Bisericii.

Atanasie spune că este primul dintr-o lungă serie de sinoade în care arienii urmăreau să se facă recunoscuți de Biserică pentru felul în care ei înțeleg să mărturisească propria lor credință despre care spun că este conformă învățăturii transmise de apostoli și mărturisirii ei în Biserică de-a lungul veacurilor. Deoarece Atanasie și alți episcopi se vor opune acestei integrări a arienilor în comuniunea din care au fost excluși după conciliul de la Niceea până ce nu acceptă Simbolul credinței celor „circa 300” de Părinți, va fi trimis în exil.

 

3.     Sinodul din Antiohia (anul 341); chiar dacă la Ierusalim s-a decis reintegrarea ereticilor în comuniunea Bisericii, arienii au simțit nevoia să mai întrunească un alt sinod la Antiohia cu ocazia Enkainion – consacrarea marii biserici din Antiohia, oraș în care rezidă împăratul; construcția a început sub Constantin și este terminată de Constanțiu, consacrată pe 6/01/341; cu această ocazie participanții trimit o primă scrisoare episcopului Romei, Iulius I, înștiințat de Atanasie, în timpul șederii celui de-al doilea exil în Occident la Roma, între 339-346, despre pericolul arianismului în partea orientală a imperiului:

Noi nu am devenit partizani eretici ai lui Arie, căci cum s-ar putea așa ceva ca noi, care suntem episcopi, să aderăm la învățătura unui preot? Nici nu am primit altă credință decât cea care ne-a fost transmisă de la începuturi. Dimpotrivă, odată ce am devenit judecători și experți în materie de credință, noi l-am primit pe Arie în comuniunea noastră, însă nici vorbă să devenim noi discipolii lui. Veți afla asta din ceea ce noi mărturisim și credem: Am învățat de la începuturi să credem într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul universului, făcătorul și cel ce a conceput toate ființele inteligibile și sensibile, și într-un singur Fiu, Monogen al lui Dumnezeu, care există înaintea tuturor veacurilor și co-fiind cu Tatăl care l-a născut, prin care toate au venit la existență, cele vizibile și cele invizibile, coborât la împlinirea timpurilor conform bunăvoinței Tatălui, asumând un trup din Fecioara Maria, împlinind voința Tatălui într-un mod desăvârșit, a suferit pătimirea sa, a înviat, s-a înălțat la ceruri și șade la dreapta Tatălui, și va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți și rămâne Rege și Dumnezeu peste veacuri. Credem și în Duhul Sfânt. Mai trebuie spus, credința noastră mai conține de asemenea și învierea morților și viața veșnică.

 

Tot la același sinod, participanții mai redactează o scrisoare în care este expusă explicit credința partidei arienilor și care reprezintă „formula credinței sinodului de la Antiohia”:

Noi credem, conform tradiției evanghelice și apostolice, într-un singur Dumnezeu, Tatăl Atot-puternic, făcătorul, artizanul și cel ce a conceput universul, din care au venit toate la ființă; și într-un singur Domn Isus Cristos, Fiul său, Dumnezeul Fiu Monogen, prin care toate au venit la ființă, care este născut din Tatăl înaintea veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, desăvârșit din desăvârșit, unicul din unicul, perfect din perfect, rege din rege, Domn din Domn, Cuvânt viu, Înțelepciune vie, lumina adevărată, cale, adevăr, înviere, păstor, poarta, imuabil și inalterabil; imagine exactă a divinității, substanței, voinței, puterii și slavei Tatălui, primul născut din toată creația, care la început era lângă Dumnezeu, Cuvânt Dumnezeu conform spuselor Evangheliei: Și Cuvântul era Dumnezeu; prin care toate au venit la subzistență și în care toate subzistă; care s-a coborât din înălțimi la împlinirea timpurilor, a fost zămislit într-o Fecioară conform Scripturilor, și s-a făcut om; mijlocitor între Dumnezeu și oameni, apostolul credinței noastre și autorul vieții, conform spuselor lui: Am coborât din cer, nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis; care a suferit pentru noi, a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni cu slavă și putere pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți. Și în Duhul Sfânt, care ne-a fost dat pentru a ne însoți, sfințenia și desăvârșirea credincioșilor, așa cum Domnul nostru Isus Cristos a poruncit apostolilor săi zicând: Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. El vrea să spună desigur în numele unui Tată care este Tată cu adevărat, unui Fiu care este Fiu cu adevărat, și unui Duh Sfânt care este Duh Sfânt cu adevărat: numele nu sunt folosite nici așa pur și simplu, nici în neorânduială, ci semnifică foarte precis ipostasul, rangul și slava proprie fiecăruia din cei numiți; asta vrea să spună că sunt trei în ipostas, însă unul prin concordie. Aceasta este credința ce o păstrăm și păstrând-o de la începuturi până la sfârșit înaintea lui Dumnezeu și a lui Cristos, noi spune anatema asupra oricărei învățături eretice. Iar cel care învață împotriva sfintei și dreptei credințe a Scripturilor zicând că a existat sau că ar fi existat un timp, o vreme sau un moment înainte ca Fiul să fi fost născut, să fie anatemă. Iar cel ce spune că Fiul este o creatură ca una dintre creaturi, sau un născut ca unul dintre născuți, sau o lucrare ca una dintre lucrări, și nu spune așa cum ne transmit sfintele Scripturi fiecare nume amintite mai sus, sau învață sau propovăduiește drept evanghelie orice altceva decât ceea ce noi am primit, să fie anatemă. Fiindcă noi credem și ne conformăm într-adevăr și cu reverență la tot ceea ce ne-a fost transmis prin Sfintele Scripturi, prin Profeți și prin Apostoli.

 

În opinia lui Atanasie, Theophronios, episcopul de Tyana, a compus și el, la același sinod, o mărturisire de credință pe care au semnat-o participanții:

Dumnezeul pe care eu îl iau drept martor azi peste sufletul meu știe că eu cred astfel: într-un singur Dumnezeu Tată Atot-puternic, creatorul și artizanul universului, din care toate lucrurile au venit la existență; și în Fiul său, Dumnezeu Fiul Monogen, Cuvântul, puterea și înțelepciunea, Domnul nostru Isus Cristos, prin care toate au venit la ființă, care s-a născut din Tatăl înaintea veacurilor, Dumnezeu perfect din Dumnezeu perfect, și care este lângă Dumnezeu în ipostas, și a coborât în zilele de pe urmă, s-a născut din Fecioară, conform Scripturilor, s-a făcut om, a suferit și a înviat din morți și s-a suit la ceruri, și s-a așezat la dreapta Tatălui său, și va veni cu slavă și putere pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți, și va dăinui veșnic; și în Duhul Sfânt, Paracletul, Duhul Adevărului, pe care Dumnezeu, prin profeți, a promis să-l răspândească peste slujitorii săi, și pe care Domnul a promis că-l va trimite discipolilor săi, și pe care l-a trimis, după cum ne învață Faptele apostolilor. Tot cel care ține sau învață o altă credință, în afara acestei credințe, să fie anatemă; și cine învață doctrina lui Marcel de Ancyra, a lui Sabelius sau Paul de Samosata, să fie anatemă, el și toți cei care vor intra în comuniune de credință cu el.

 

Ca și cum nu ar fi fost suficient pentru a-și mărturisi credința lor, Părinții întruniți la Antiohia mai redactează o scrisoare pe care o trimit prin Narcis, Maris, Teodor și Marc în Galia pentru a o înmâna împăratului Constant, protectorul lui Atanasie în timpul primului său exil în Occident, la Trier; conținutul scrisorii este sub formă de mărturisire de credință:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creator și făcător al tuturor lucrurilor, de la care ține paternitatea oricine în ceruri și pe pământ; și în Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos, care s-a născut din Tatăl înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin care toate au venit la ființă în ceruri și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile, care este Cuvânt, Înțelepciune, puterea, viața și lumina adevărată, care în zilele de pe urmă s-a făcut om pentru noi și s-a născut din Fecioara Maria, care a fost răstignit, a murit, a fost îngropat, a înviat din morți a treia zi, a fost ridicat la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni la sfârșitul veacurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți și să dea fiecăruia după faptele sale, a cărei împărăție, care este indestructibilă, rămâne pentru toate veacurile fără de sfârșit – într-adevăr, el va fi la dreapta Tatălui nu doar în vremurile veacului de acum, ci și în veacurile ce vor veni; și în Duhul Sfânt, adică Paracletul, pe care l-a promis apostolilor și pe care l-a trimis după înălțarea sa la cer, pentru a-i învăța și a le aminti toate, prin care, de asemenea, vor fi sfințite sufletele celor care vor fi crezut în el cu sinceritate. Biserica catolică știe că cei ce spun că Fiul a venit din neant sau dintr-un alt ipostas și nu din Dumnezeu și că a existat un timp în care nu era îi sunt străini.

 

4.     Sinodul din Antiohia (anul 344); trei ani mai târziu are loc un nou sinod tot la Antiohia; sinodalii trimit o delegația la curtea imperială din Milano compusă din Eudoxiu de Germanicia, Martyrios, Macedonius de Mopsuestia, din Cilicia, pentru a înmâna împăratului occidental o mărturisire de credință foarte prolifică – istoricul Sozomen HE III, 11, 1 numește acest crez: µakrostíchç pistéwç / expunerea macrostiche – ce conține foarte multe adăugiri referitor la celelalte formule de până acum: 

Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creatori și făcător  al tuturor lucrurilor, de la care deține paternitatea oricine în ceruri și pe pământ; și în Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos, care s-a născut din Tatăl înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin care toate au venit la ființă în ceruri și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile, care este Cuvânt, Înțelepciune, puterea, viața și lumina adevărată, care în zilele de pe urmă s-a făcut om pentru noi și s-a născut din Fecioara Maria, care a fost răstignit, a murit, a fost îngropat, a înviat din morți a treia zi, a fost ridicat la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni la sfârșitul veacurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți și să dea fiecăruia după faptele sale, a cărei împărăție, care este indestructibilă, rămâne pentru veacuri fără de sfârșit – într-adevăr, el va fi așezat la dreapta Tatălui nu doar în vremurile veacului de acum, ci și în veacurile ce vor veni; credem de asemenea în Duhul Sfânt, adică Paracletul, pe care l-a promis apostolilor și pe care l-a trimis, după înălțarea sa la ceruri, pentru a-i învăța și a le aminti toate, prin care, de asemenea, vor fi sfințite sufletele celor ce vor fi crezut în el cu sinceritate. Sfânta Biserică catolică știe că cei care spun că Fiul a venit din neant sau dintr-un alt ipostas și nu din Dumnezeu, și că a existat un timp când nu era îi sunt străini. Tot la fel, sfânta Biserică catolică spune anatema celor care afirmă că există trei dumnezei, sau că Isus Cristos nu este Dumnezeu, sau că înaintea veacurilor nu era nici Cristos, nici Fiul lui Dumnezeu, sau că același este Tată și Fiu sau Duh Sfânt, sau că Fiul este nenăscut, sau că Tatăl nu l-a născut pe Fiul prin voința sa, nici prin bunăvoința sa. Într-adevăr, este nechibzuit să spunem că Fiul a venit din neant, fiindcă nicăieri în sfintele Scripturi inspirate nu îi este atribuită o asemenea origine, nici aceea că ar fi venit dintr-un alt ipostas ce preexista alături de Tatăl, însă noi afirmăm că este născut cu adevărat doar din Dumnezeu. Fiindcă învățătura divină ne spune că există o singură realitate nenăscută și fără de principiu, Tatăl lui Cristos. Însă nu trebuie, de asemenea, zicând cu nechibzuință, bazându-se pe cuvinte care nu se află în Scripturi, că a existat un timp în care nu era, a-și imagina un oarecare spațiu de timp care l-ar fi precedat, ci doar că el este Dumnezeul născut în afara timpului – fiindcă timpurile și veacurile au venit la ființa prin el. Nu trebuie, de asemenea, să credem că Fiul este fără principiu la fel ca Tatăl și nenăscut ca el – fiindcă nimeni nu va putea fi numit, în sens propriu, tată sau fiu al unei ființe fără principiu ca el și nenăscut ca el. Dimpotrivă, noi știm că Tatăl, fiind singur fără principiu și nenăscut, a dat naștere într-un fel inaccesibil și de neînțeles nouă tuturor, iar Fiul este născut înaintea veacurilor și că el nu este nenăscut ca Tatăl, ci îl are pe Tatăl care l-a născut drept principiu: fiindcă principiul lui Cristos este Dumnezeu. Atunci când noi mărturisim trei realități și trei persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, conform Scripturilor, nu facem din ei trei dumnezei, deoarece noi știm că Dumnezeul perfect în sine, nenăscut, fără principiu și nedespărțit este singurul și unicul Dumnezeu, Dumnezeul și Tatăl Fiului unic, cel care este singurul ce are ființa de la sine însuși și singurul care o dă celorlalte ființe fără să o rețină pentru sine cu gelozie. Atunci când spunem că Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, singurul nenăscut, este singurul și unicul Dumnezeu, nu negăm nicidecum faptul că Isus Cristos este Dumnezeu înaintea veacurilor, contrar a ceea ce fac discipolii lui Paul de Samosata când spun că a fost făcut Dumnezeu după ce a devenit om, datorită unui progres, după ce a venit la ființă ca un simplu om prin natură. Noi știm de asemenea că subordonat fiind Tatălui și Dumnezeu, deoarece el este născut din Dumnezeu înaintea veacurilor, este Dumnezeu perfect și adevărat prin natură, nicidecum ieșit din oameni și apoi a devenit Dumnezeu, ci a devenit om, fiind Dumnezeu, din cauza noastră, și nu-și pierde niciodată ființa. Mai mult, noi îi detestăm și spunem anatema celor care nu-l numesc decât în mod fals Cuvântul lui Dumnezeu fără existență, deținând natura de la un altul, zis de unii ca fiind cuvânt proferat, alteori cuvânt imanent, și care vor să nu fie Cristos, Fiul lui Dumnezeu, mijlocitor și imaginea lui Dumnezeu înaintea veacurilor, ci susțin că a devenit Cristos și Fiul lui Dumnezeu din moment ce a asumat trupul nostru din Fecioara Maria, acum nici măcar 400 de ani – deoarece ei vor ca împărăția lui Cristos să aibă un început plecând de la nașterea lui ca om și se va termina la sfârșitul veacurilor și la judecata de pe urmă. Aceștia sunt discipolii lui Marcel și ai lui Scotinos (este vorba despre Photin, fost diacon al lui Marcel de Ancyra, devenit episcop de Sirmium; este rebotezat aici cu un termen peiorativ, scoteinos, care înseamnă obscur, întunecat, în timp ce numele lui adevărat, photinos, înseamnă lumină, strălucitor), galatenii din Ancyra, ei care, la fel ca evreii, suprimă existența lui Cristos dinaintea veacurilor, dumnezeirea sa și împărăția sa fără de sfârșit, sub pretextul uni așa-zise contradicții cu monarhia. Dar noi știm că nu este doar un simplu cuvânt proferat sau imanent al lui Dumnezeu, ci Dumnezeu Cuvânt viu, existând în sine, Fiul lui Dumnezeu și Cristos și care coexistă și conviețuiește înaintea veacurilor cu Tatăl său, nu sub forma unei preștiințe, și că nu s-a folosit de el doar în vederea efectuării creației, atât a lucrurilor văzute cât și a celor nevăzute. El este cel căruia Tatăl îi spune: să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră, cel ce a apărut în persoană Patriarhilor, cel care a dat Legea și a vorbit prin Profeți tuturor oamenilor și împărățește pentru veacurile fără de sfârșit. Fiindcă Isus Cristos nu a primit nicio demnitate efemeră, ci dimpotrivă, credem că este perfect și asemănător - homoion în toate Tatălui. Excludem din Biserică, fără drept de apel, pe cei care spun că același este Tată și Fiu și Duh Sfânt, atunci când își asumă într-un chip nechibzuit cele trei nume pentru una și aceeași realitate și persoană, fiindcă ei presupun de asemenea că Tatăl cel de necuprins și impasibil este în același timp de cuprins și pasibil fiindcă a devenim om – aceștia sunt într-adevăr cei pe care noi îi numim patripasioniști la romani și sabelieni la noi. Fiindcă noi știm că Tatăl care a trimis pe Fiul a rămas în forma proprie a divinității inalterabile, în timp ce Fiul, care a fost trimis, a săvârșit economia întrupării. Totuși, cei care au spus, fără niciun act de pietate, că Fiul nu a fost născut prin voință, nici prin bunăvoință, ci îi atribuie lui Dumnezeu o constrângere care îl privează de voință și de alegere, astfel încât îi dă naștere Fiului din obligație, noi recunoaștem o asemenea opinie foarte necredincioasă și străină credinței Bisericii, fiindcă asemenea oameni îndrăznesc să definească asemenea lucruri despre Dumnezeu împotriva ideilor comune despre el și în special împotriva a ceea ce vrea să ne reveleze Scriptura de inspirație divină. Deoarece noi care știm că Dumnezeu este cu desăvârșire liber și stăpân pe sine însuși, presupunem cu credință că l-a născut pe Fiul fără constrângere și din bunăvoință. Și deoarece noi îl credem cu destoinicie pe cel ce spune despre sine însuși: Domnul m-a creat principiu al căilor lui în vederea lucrărilor lui, noi mărturisim că nu a venit la ființă în același fel ca celelalte creaturi și lucrări venite la existență prin el. Într-adevăr, este mare nechibzuință și străin credinței Bisericii să compari Creatorul cu lucrările care au fost făcute prin el și să gândești că și el are un mod de a veni la existență asemănător celorlalte. Într-adevăr, sfintele Scripturi ne învață că doar Fiul unic a fost în mod autentic și cu adevărat născut. Însă atunci când noi spunem că Fiul este, trăiește și există în sine, la fel ca Tatăl, nu-l separăm totuși de Tatăl, inventând, printr-o reprezentare trupească, locuri și intervale între unirea lor. Noi credem efectiv că ei sunt uniți unul cu altul fără intermediar și fără interval și că există inseparabili unul de altul, deoarece Tatăl în totalitatea sa este cuprins în Fiul, iar Fiul în totalitatea sa este atașat și aderă la Tatăl și locuiește, singur, în mod continuu în sânul Tatălui. De aceea, atunci când noi credem în perfecta și desăvârșita Sfântă Treime, adică în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt și când spunem că Tatăl este Dumnezeu, că Fiul este Dumnezeu, nu mărturisim doi dumnezei, ci o singură demnitate a divinității, iar concordia împărăției este tot unică, deoarece doar Tatăl împărățește cu desăvârșire peste toate, chiar și peste Fiul, în timp ce Fiul este subordonat Tatălui, împărățește peste toți cei care au venit la ființă prin el și după el, cu excepția Tatălui, și dă sfinților harul Duhului Sfânt, fără a-l reține cu gelozie, prin voința Tatălui. În aceasta constă noțiunea de monarhie aplicată lui Cristos, conform celor care ne-au transmis sfintele învățături. Acestea sunt lucrurile pe care ne-am simțit constrânși să le explicăm cu mai multe detalii după ce mai întâi am expus pe scurt credința noastră; scopul nu este acela de a căuta slava deșartă, ci acela de a ne spăla de orice suspiciune de mărturisire a unei credințe străine Bisericii, de care noi îi acuzăm pe cei care ignoră cele mărturisite de noi; de asemenea am dorit ca și occidentalii să afle atât obrăznicia denunțării ereticilor împotriva noastră, cât și opinia orientalilor care este conformă Bisericii în Domnul, atestată de sfintele Scripturi de inspirație divină, fără a forța sensul, înaintea celor care nu au deviat de la ea.

 

5.     Sinodul de la Sirmium I (anul 351); aici arienii au compus un nou simbol al credinței împotriva lui Fotin (un teolog ce nega dumnezeirea Fiului considerându-l un om ca toți ceilalți), din care lipsesc, desigur, cele două expresii niceene: homoousion și născut din ființa Tatălui, însă adaugă alte elemente de tendință semi-ariană; acesta este textul:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creator și făcător a toate, izvorul oricărei paternități în cer și pe pământ; și în Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos, care s-a născut din Tatăl înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin care toate a venit la existență în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, care este Cuvânt, înțelepciune, lumina adevărată și viața, care în zilele de pe urmă s-a făcut om pentru noi și s-a născut din Fecioara Maria, a fost răstignit, a murit, a înviat din morți a treia zi, a fost înălțat la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni la sfârșitul veacurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți și va da fiecăruia după faptele sale, a cărei împărăție, care este indestructibilă, rămâne pentru veacurile fără de sfârșit – într-adevăr, va fi așezat la dreapta Tatălui nu doar în veacul de acum, dar și în veacurile ce vor veni. De asemenea, și în Duhul Sfânt, adică Paracletul, pe care-l promisese apostolilor săi și pe care l-a trimis, după înălțarea sa la ceruri, pentru a-i învăța și a le aminti toate, prin care, de asemenea, vor fi sfințite sufletele celor ce vor fi crezut în el cu sinceritate. 1) Sfânta Biserică catolică știe că cei ce afirmă că Fiul a ieșit din neant sau dintr-un alt ipostas și nu din Dumnezeu, și că a existat un timp sau un veac în care el nu era îi sunt străini. 2) De asemenea, noi mai spunem că toți cei care afirmă că Tatăl și Fiul sunt doi dumnezei, să fie anatemă; 3) și tot cel ce, afirmând că Isus Cristos este Dumnezeu, nu mărturisește că este, înaintea veacurilor, Fiul lui Dumnezeu care a conlucrat cu Tatăl pentru crearea tuturor lucrurilor, să fie anatemă; 4) oricine îndrăznește să spună că nenăscutul sau o parte din el s-a născut din Fecioara Maria, să fie anatemă; 5) oricine spune că Fiul nu există înaintea Mariei decât în preștiință și nu în calitate de născut din Tatăl înaintea veacurilor, fiind lângă Dumnezeu și că toate lucrurile au venit la ființă prin el, să fie anatemă; 6) tot cel ce susține că substanța lui Dumnezeu se dilată sau se îngustă, să fie anatemă; 7) tot cel ce spune că substanța lui Dumnezeu, dilatată, îl produce pe Fiul, sau îl numește pe Fiul dilatarea substanței lui, să fie anatemă; 8) cel ce spune că Fiul lui Dumnezeu este cuvânt imanent sau proferat, să fie anatemă; 9) cine spune că Fiul născut din Maria nu este decât un om, să fie anatemă; 10) tot cel care, vorbind despre Dumnezeu și omul născut din Maria spune același lucru și despre Dumnezeul nenăscut, să fie anatemă; 11) cel care înțelege în felul evreilor textul: „Eu, Dumnezeu, sunt Primul și eu sunt după aceea, și în afară de mine nu există alt Dumnezeu”, care a fost spus pentru a-i distruge pe idoli și pe cei ce nu sunt zei, pentru a nega divinitatea Fiului unic al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu înaintea veacurilor, să fie anatemă; 12) cel ce înțelege textul „Cuvântul s-a făcut trup”, zicând că astfel Cuvântul s-a schimbat în trup suferind o schimbare, să fie anatemă; 13) tot cel care, auzind că Fiul unic al lui Dumnezeu a fost răstignit, spune că dumnezeirea sa a suferit corupția, pasiunea, schimbarea, micșorarea sau suprimarea, să fie anatemă; 14) tot cel ce spune că textul: „să-l facem pe om” nu a fost spus de Tatăl către Fiul său, ci spun că Dumnezeu și-a zis sieși aceste cuvinte, să fie anatemă; 15) cel care spune că Abraham nu l-a văzut pe Fiul, ci pe Dumnezeul nenăscut sau o parte din el, să fie anatemă; 16) cine spune că nu este Fiul ca om cel ce a luptat cu Iacob, ci Dumnezeul nenăscut sau o parte din el, să fie anatemă; 17) tot cel ce înțelege textul: „Domnul a făcut să plouă cu foc de lângă Domnul” ca și cum nu s-ar aplica Tatălui și Fiului, ci spune că a făcut să plouă cu foc lângă sine însuși, să fie anatemă; într-adevăr, Domnul, adică Fiul, a făcut să plouă de lângă Domnul, adică Tatăl; 18) cel ce auzind că Tatăl este Domn, că Fiul este Domn, și că Tatăl și Fiul sunt Domni, fiindcă este Domn născut din Domn, vorbește despre doi dumnezei, să fie anatemă; într-adevăr, noi nu îl rânduim pe Fiul le fel cu Tatăl, ci îl subordonăm Tatălui; fiindcă el nu s-a coborât peste Sodoma fără voia Tatălui, și nici nu a făcut să cadă ploaia de la sine însuși, ci de la Domnul care are inițiativa, adică de la Tatăl, și nici nu șade la dreapta sa din proprie inițiativă, ci îl aude pe Tatăl zicând: „șezi la dreapta mea”; 19) cel ce spune că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt o unică persoană, să fie anatemă; 20) cel care, vorbind despre Duhul Sfânt Paracletul, vorbește despre Dumnezeul nenăscut, să fie anatemă; 21) cel ce spune, contrar învățăturii Domnului, că Paracletul nu este „altul” lângă Fiul – fiindcă el a spus: Iar Tatăl meu, pe care îl voi ruga, vă va trimite un alt Paraclet –, să fie anatemă; 22) cine spune că Duhul Sfânt este o parte din Tatăl sau din Fiul, să fie anatemă; 23) cine spune că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt trei dumnezei, să fie anatemă; 24) cine spune că Fiul lui Dumnezeu a venit la existență prin voința lui Dumnezeu ca una din creaturi, să fie anatemă; 25) cine spune că Fiul s-a născut fără ca Tatăl să-l fi voit, să fie anatemă; într-adevăr, Tatăl nu l-a născut pe Fiul sub constrângere sau fiind forțat de o necesitate a naturii, ca și cum nu ar fi vrut, ci l-a voit și a arătat asta născându-l din el însuși, în afara timpului și fără pasiune; 26) cine spune că Fiul este nenăscut și fără principiu, în măsura în care vorbește despre două realități nenăscute, și făurește doi dumnezei, să fie anatemă; într-adevăr, Fiul este capul, adică principiul tuturor lucrurilor; însă capul, adică Principiul, lui Cristos este Dumnezeu. Astfel noi orientăm toate lucrurile spre un singur principiu fără principiu, principiul tuturor lucrurilor prin mijlocirea Fiului; 27) examinând încă o dată ansamblul semnificației creștinismului, noi spunem că tot cel ce afirmă că el nu este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, fiind înaintea veacurilor și fiind folosit de Tatăl în lucrarea sa creatoare, ci este numit Cristos și Fiu și a început să fie Dumnezeu din momentul în care a fost conceput în sânul Fecioarei Maria, să fie anatemă.

 

6.     Sinodul de la Sirmium II (anul 357); șase ani mai târziu arienii organizează un alt sinod tot la Sirmium pentru a aduce anumite completări simbolului credinței lor, nelămurite încă:

Deoarece s-au ivit unele nelămuriri cu privire la credință, am supus încă o dată totul unui examen minuțios la Sirmium, în prezența lui Valens, Ursaciu, Germinius și alții. Există o certitudine în ce privește credința noastră într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, după cum este mărturisit acest lucru pe tot  pământul locuit, și într-un singur Fiu, Monogen, Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos, născut din el înaintea veacurilor; nu trebuie să vorbim despre doi dumnezei, deoarece însuși Domnul spune: „Mă duc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru”. De aceea și el este Dumnezeul tuturor lucrurilor, după cum spune însuși Apostolul: „Dumnezeu este el oare doar Dumnezeul evreilor nu și al popoarelor? Desigur, și al popoarelor, fiindcă există un singur Dumnezeu, care va îndreptăți pe cel circumcis din credință și pe cel necircumcis prin credință”. Restul este o înțelegere comună și nu sunt îndoieli. Însă, deoarece mulți sunt scandalizați cu privire la cuvântul care se spune în latinește substantia și în grecește ousia, adică, pentru a fi mai preciși, cuvântul consubstanțial-homoousion și cuvântul similisubstanțial-homoiousion, nu trebuie să se facă referire deloc la acești termeni nici să fie explicați în Biserică din simplul motiv că nu este nimic scris cu privire la acești termeni în sfintele Scripturi și depășesc simpla cunoaștere și înțelegere omenească și nimeni nu poate explica nașterea Fiului, după cum stă scris: „Cine va putea explica nașterea sa?” Este clar astfel că doar Tatăl știe cum l-a născut pe Fiul și, invers, doar Fiul știe cum s-a născut din Tatăl. Nimeni nu pune la îndoială că Tatăl este „mai mare” (In 14, 28). Nimeni nu se poate opune faptului că Tatăl este mai mare în cinstire, în demnitate, în dumnezeire, și prin însăși numele său de Tată, deoarece însuși Fiul spune: „Tatăl care m-a trimis este mai mare decât mine”. Nimeni nu poate spune, fiind în credința cea dreaptă, că Tatăl și Fiul nu sunt două persoane, că Tatăl este mai mare, în timp ce Fiul este subordonat Tatălui cu tot ceea ce Tatăl i-a dat în stăpânire; că Tatăl nu are principiu, este invizibil, nemuritor și impasibil, în timp ce Fiul s-a născut din Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină și că nimeni, după cum s-a spus, nu cunoaște venirea sa la ființă, decât Tatăl; că el, Fiul, Domnul și Dumnezeul nostru, a asumat un trup, adică s-a întrupat, adică s-a făcut om din Fecioara Maria, după cum i-a vestit îngerul Gabriel și după cum toată Scriptura ne învață, mai ales Apostolul, doctorul păgânilor: Cristos a asumat un om din Fecioara Maria, prin care a suferit. Esențialul credinței noastre și temelia ei este de a păstra mereu o Treime, după cum am citit în Evanghelie: „Mergeți, botezați toate popoarele în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Numărul Sfintei Treimi este pur și perfect. Iar Paracletul, Duhul Sfânt trimis prin Fiul, a venit conform promisiunii, pentru a învăța din nou și a-i sfinți pe apostoli și pe toți credincioșii”.

 

7.     Sinodul din Seleucia (anul 359); de oarece împăratul Constanțiu a publicat un edict imperial împotriva acestei credinței, arienii s-au adunat din nou în sinod în Isauria, orașul Seleucia de data asta, unde au redactat o nouă formulă de credință, conform obiceiului lor:

Nu căutăm să evităm semnarea credinței autentice expuse la sinodul din Antiohia, este vorba despre a doua formulă de la Antiohia, dimpotrivă o avem înaintea ochilor, cu atât mai mult cu cât Părinții sinodali au căzut de acord în timpul adunării cu privire la materia credinței lor. Însă, deoarece cuvintele consubstanțial-homoousion și similisubstanțial-homoiousion au creat multe inconveniente multora în trecut și până în zilele noastre și dat fiind faptul că recent chiar unii, se spune, introduc o inovație prin expresia neasemănător-anomoion în ce-l privește pe Fiul referitor la Tatăl, din acest motiv, pe de o parte, respingem termenii consubstanțial și similisubstanțial ca fiind străini Scripturilor, și, pe de altă parte, lansăm anatema asupra termenului neasemănător și îi considerăm pe toți cei care mărturisesc o asemenea credință ca fiind străini Bisericii. Cât privește expresia asemănător-homoion referitor la Fiul în raport cu Tatăl, noi o mărturisim fără rezervă, conform Apostolului care spune despre Fiul: „el este imaginea Dumnezeului invizibil”. Mărturisim și credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creatorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor. Credem de asemenea și în Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, care s-a născut din Tatăl fără pasiune înaintea veacurilor, Dumnezeu Cuvântul, Dumnezei ieșit din Dumnezeu, Fiul Monogen, lumina, viața, adevărul, înțelepciunea, puterea prin care toate au venit la ființă, cele ce sunt în ceruri și cele ce sunt pe pământ, atât cele văzute cât și cele nevăzute. Credem că el este cel care, la împlinirea timpurilor, a asumat un trup din Sfânta Fecioară, pentru iertarea păcatelor, s-a făcut om, a suferit pentru păcatele noastre, a înviat, a fost înălțat la ceruri pentru a ședea la dreapta Tatălui și va veni în slavă pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți. Credem de asemenea și în Duhul Sfânt, pe care Domnul și Mântuitorul nostru la numit cu apelativul Paraclet atunci când a promis că-l va trimite apostolilor după înălțarea sa, și pe care l-a trimis, prin care îi sfințește pe credincioșii Bisericii care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc o altă credință decât aceasta, Biserica catolică îi consideră străini ei. Însă credința expusă anterior la Sirmium sub autoritatea dreptcredinciosului nostru împărat, cei prezenți la acest sinod o recunosc la fel de adevărată ca aceasta.

 

8.     Sinodul din Rimini (anul 359); o întrunire de circa 400 de episcopi filo-arieni sau arieni convinși s-au adunat și la Rimini în același an; aceștia au redactat un document adresat împăratului arian Constanțiu; la Rimini așadar s-a dat citire Crezului redactat la Sirmium, asupra căruia trebuiau să se pronunțe episcopii întruniți în paralel la Rimini:

Credința catolică a fost expusă în prezența suveranului nostru, drept-credinciosul și învingătorul împărat Constanțiu, August de veșnică memorie, sub consulatul lui Flavius, Eusebius și Hypatios, iluștri, la Sirmium, în ziua a 11-a înaintea calendelor din iunie (22 mai 359);

Credem într-un singur Dumnezeu, Unic și Adevărat, Tată Atot-puternic, Creator și Demiurg a toate cele. Și într-un singur Fiu, Monogen al lui Dumnezeu, unic și adevărat, născut din Dumnezeu fără pasiune înaintea veacurilor, înaintea oricărui început, înaintea oricărui timp ce poate fi reprezentat și înaintea oricărei substanțe ce poate fi resimțită, prin care toate veacurile au fost rânduite și prin care toate lucrurile au venit la existență; născut Fiu unic, singurul ieșit din Tatăl singur, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănător-homoion Tatălui care l-a născut conform Scripturilor, a cărei naștere nimeni nu o cunoaște decât doar Tatăl care l-a născut. Știm că el, Fiul unic al lui Dumnezeu, a venit din ceruri printr-o decizie a Tatălui pentru iertarea păcatelor, a fost zămislit din Fecioara Maria, a împărtășit viața cu discipolii, și a făcut toate conform economiei și voii Tatălui, a fost răstignit, a murit, a coborât în iad și i-a readus la viață pe cei care erau acolo, el înaintea căruia porție Hadesului s-au cutremurat, a înviat din morți a treia zi, a împărtășit din nou viața cu discipolii săi și a împlinit toată economia, a fost ridicat la cer după 50 de zile de la înviere, șade la dreapta Tatălui și va veni în zilele de pe urmă, în ziua învierii, în slava Tatălui, pentru a da plata fiecăruia după faptele sale. Și în Duhul Sfânt, pe care Fiul unic al lui Dumnezeu în persoană l-a promis apostolilor și rasei umane, Paracletul, după cum stă scris: Mă duc la Tatăl meu și-l voi ruga pe Tatăl meu, iar el vă va trimite un alt Paraclet, Duhul Adevărului, el va lua din ale mele și vă va învăța și vă va aminti toate aceste lucruri. Cât privește termenul substanță-ousia, deoarece a fost adoptat de sfinții Părinți în sensul său cel mai simplu, însă care, necunoscut credincioșilor, a ridicat multe discuții, fiindcă nu se află în sfintele Scripturi, ni s-a părut oportun să-l retragem și de acum înainte să nu mai pomenim de o substanță când vorbim despre Dumnezeu, deoarece sfintele Scripturi nu pomenesc nicăieri de termenul substanță pentru a vorbi despre Tatăl și despre Fiul. Iar noi spunem că Fiul este asemănător Tatălui în toate, după cum spun și învață sfintele Scripturi.

 

Părinții de la Rimini refuză categoric un asemenea Crez: „Nu ne-am întâlnit aici deoarece nu am avea o credință solidă și fermă – noi mărturisim o credință adevărată și sănătoasă – ci pentru a combate credința acelora care se opun adevărului și fac tot felul de încercări să introducă inovații în mărturisirea credinței”. De aceea îi consideră arieni pe cei întruniți la Sirmium și redactează o scrisoare către Constanțiu împotriva lor în acești termeni:

Scrisoare sinodală către Constanțiu, August: Credem că deciziile luate în trecut au fost făcute sub inspirația lui Dumnezeu și sub porunca Măriei Tale. Într-adevăr, noi, episcopii întruniți la Rimini provenind din toate orașele Occidentului, ne-am întrunit în același loc, pe de o parte, pentru a face cunoscută credința Bisericii catolice, și, pe de altă parte, pentru a-i denunța pe cei ce au păreri contrare. După cum am descoperit noi înșine, după un studiu cât mai atent posibil, ni s-a părut drept datorie ca noi să păstrăm credința la care ținem și să o păstrăm până la sfârșit; această credință, traversând veacurile, este cea a Profeților, Evangheliilor și Apostolilor, care ni l-au propovăduit pe Isus Cristos, ocrotitorul și susținătorul domniei și puterii tale. Ni s-a părut o nebunie și nelegiuire dorința de a schimba ceva la ceea ce a fost definit cu atâta dreptate și justețe și care a fost examinat cu atenție la Niceea împreună cu împăratul nostru, drept-credinciosul Constantin, definiție a cărei învățătură și opinie sunt răspândite astăzi și propovăduite la toate urechile și tuturor credincioșilor, învățătură care, singură, a fost în măsură să învingă erezia lui Arie, prin care această erezie nu a fost doar eliminată, fiindcă și altele au fost eliminate, și căreia îți este dificil și periculos să mai adaugi ceva și riscant să înlături ceva, deoarece, dacă am face fie unul, fie celălalt lucru, dușmanii ar avea toate motivele să facă ce vor. De aceea, Ursaciu și Valens, deoarece au decis încă de la începuturi să fie printre adepții ereziei și în acord cu opiniile ariene, au fost condamnați să fie excluși din comuniunea Bisericii catolice. Pentru a reveni, ei au cerut, făcând penitență și cerând iertare pentru greșelile lor pe care le-au recunoscut public, după cum stau mărturie cererile lor scrise, datorită cărora au obținut suspendarea tuturor pedepselor și iertarea a ceea ce erau acuzați – aceste evenimente având loc atunci când episcopii occidentali s-au întrunit la Milano, în prezența preoților Bisericii din Roma. De altfel, știind că împăratul Constantin, de fericită memorie după moartea sa, a publicat cu multă exactitate și detalii credința promulgată la Niceea, și, deoarece odată botezat, a părăsit această lume intrând în pacea rezervată sfinților, am crezut de cuviință că ar fi nelegiuit să se mai introducă ceva după el ca și cum n-am face încredere sfinţilor, martirilor, mărturisitorilor, autorilor și redactorilor acelei definiții, ei cei care au continuat să mărturisească, conform instituție din vechime a Bisericii, toate opiniile pe care Dumnezeu ni le-a transmis prin credință până în zilele domniei tale care se întinde și asupra ținuturilor în care locuim noi. Indiferent ce-ar fi, nelegiuiții, cei ale căror opinii sunt atât de mizerabile, s-au auto-intitulat erorii opiniilor sacrilege și înțeleg să facă eforturi pentru a răsturna orice opinie adevărată. Deoarece, la porunca ta, a avut loc întrunirea sinodului (la Sirmium), ei nu au ezitat să facă publică eroarea lor: căutau să propună, prin mijloace viclene și semănând îndoială, să introducă o inovație și au găsit chiar și complici pentru o asemenea lucrare în persoanele Germinius, Auxențiu și Gaius, cei care au instigat la revoltă și la neînțelegere, a căror învățătură este una și aceeași, chiar dacă introduc în ea multe hule și sacrilegii. Însă, odată ce-au văzut că noi nu împărtășim aceleași opinii cu ei, că nu intram în logica gândirii lor, au plecat din adunarea noastră sinodală cu gândul că în alt loc își vor putea așterne în scris eroarea lor. De altfel, nici nu le-a trebuit multă vreme să facă publice intențiile lor. De aceea, pentru a împiedica să nu se întâmple ceva neplăcut în Biserică și eroarea lor să nu devină mărturisirea oficială a Bisericii iar învățătura lor să nu devină normă a credinței, am crezut de cuviință să reamintim și să păstrăm cu sfințenie și neschimbate adevărurile proclamate în trecut și să-i excludem din comuniunea noastră pe cei amintiți mai sus, motiv pentru care am trimis Măriei Tale o delegație care să-ți povestească toate în detaliu și să-ți facă cunoscută, prin scrisoarea noastră, care este decizia noastră. i-am îndemnat pe delegați, ca înainte de toate, să-ți prezinte adevărul plecând de la deciziile din trecut. De asemenea, ei îți vor spune că nu va putea exista pace și liniște în Biserică atâta vreme cât, după cum au spus și Ursaciu și Valens, se va înlătura ceva din credința dreaptă de la Niceea. Cum ar putea ca cei care distrug pacea să fie făuritori de pace? Mai degrabă discordia și neliniște sunt la îndemâna lor și le vor răspândi în tot Imperiul și în Biserică. De aceea, vă rugăm cu stăruință, Maiestate, să dai ascult delegaților noștri, să ai o ureche binevoitoare și un spirit împăciuitor și să nu permiți să se aducă necinstire defuncților noștri prin introducere invențiilor de tot felul în Crez, ci să militezi pentru menținerea adevărului exprimat la Niceea și păstrarea legislației decretate acolo de strămoșii noștri, despre care putem spune că au făcut o lucrare cu inteligență și prudență și fiind inspirați de Duhul Sfânt. Invențiile actuale a acestor indivizi îi conduc pe cei care au crezut să nu mai creadă, iar pe cei ce nu cred îi conduc la cruzime. Te rugăm încă o dată ca episcopii ce sunt în locuri care nu sunt ale lor – cei exilați de eretici – care obosiți din cauza vârstei sau a bolii au ajuns la epuizare să li se acorde toate facilitățile să revină în siguranță în episcopiile lor pentru ca Bisericile să nu rămână fără episcopii care le-au fost încredințați. Mai mult, îți cerem încă o dată ca ceea ce a fost stabilit în trecut în materie de credință să nu fie nici ciuntit nici amplificat, ci totul să rămână așa cum a fost stabilit, păstrat de la drept-credinciosul tău tată și până în zilele domniei tale și să nu mai admiți ca noi să suferim și să fim despărțiți de episcopiile noastre respective, ca noi să ne putem consacra rugăciunii și cultului religios, rugându-ne pentru Imperiul tău, pentru pacea și mântuirea ta – divinitatea să-ți ofere mereu pacea și mântuirea. Delegații noștri poartă cu ei și semnăturile episcopilor întruniți la Rimini și îți vor explica toate cele referitoare la credință din Sfintele Scripturi.

 

După ce au redactat această scrisoare, pe care au și trimis-o împăratului Constanțiu, Părinții de la Rimini au publicat și decizia sinodală în acești termeni:

Atât cât este cu putință și convenabil, preaiubiți frați, sinodul catolic și sfânta Biserică, din prea-marea lor răbdare și resemnare, i-au suportat cu demnitate pe Ursaciu, Valens, Gaius, Germinius și Auxențiu, care, schimbând de fiecare dată de părere, au semănat multă panică în toate Bisericile, ei care, chiar și astăzi, au avut îndrăzneala să încerce să introducă raționamentele lor eretice în credința orthodocșilor și să invalideze astfel conciliul de la Niceea, conciliu care a zdrobit erezia arienilor, propunând o credință care vine dinafară, specifică lor și complet străină Sfintei Biserici, pe care am fi considerat-o drept sacrilegiu dacă am fi acceptat-o. Într-adevăr, ei au demonstrat că sunt dintotdeauna eretici, iar astăzi nu și-au schimbat opiniile contrare credinței orthodoxe, ei cei cărora nu le permitem să se întrunească în comuniunea noastră, condamnându-i și excomunicându-i în prezența lor, prin viu grai. Așadar, acum spuneți-vă părerea despre aceste lucruri, pentru ca opinia fiecăruia să fie garanția semnării acestui document. Într-un singur glas, noi episcopii, spunem: Dușmanii amintiți mai sus să fie depuși pentru ca orthodoxia credinței să fie în pace.

 

9.     Sinodul din Seleucia, (anul 359) regiunea Isauriei, în Asia Mică; episcopii orientali sunt convocați de Constanțiu în luna Thoth, după calendarul egiptean, ziua a 16-a a lunii, adică pe 14 septembrie 359; circa 160 de episcopi au răspuns invitației, printre ei aflându-se toate căpeteniile învățăturii ariene: Acaciu, Patrofil, Uranios de Tyr, Eudoxiu de Antiohia, Leonțiu, Teodosios, Evagrie, Teodulos și Gheorghe din Capadocia, care fusese impus la Alexandria ca episcop de împărat, în locul lui Atanasie, însă a fost alungat de enoriași din cauza tratamentelor violente aplicate monahilor și dreptcredincioșilor niceeni; sub inspirația lui Acaciu, sinodalii arieni au formulat următorul Simbol al credinței:

Noi, cei care ne-am întrunit ieri, adică în ziua a cincea din calendele lunii octombrie, la Seleucia din Isauria, după voința împăratului, am dat dovadă de mult zel pentru menținerea păcii în Biserică în bună rânduială și pentru a discuta cu mult calm cele privitoare la credință, după cum ne-a poruncit dreptcredinciosul nostru împărat, iubit de Dumnezeu, Constanțiu, în conformitate cu spusele profeților și evangheliilor și fără a știrbi cu ceva dreapta credință a Bisericii sau revelați Sfintelor Scripturi. Însă, deoarece unii, în timpul sinodului au adus insulte la adresa unor colegi de-ai noștri, au închis gura altora pentru a nu se putea exprima, iar pe alții i-au dat afară din adunare fără niciun motiv întemeiat, episcopi proveniți din diferite episcopii care au luat cu ei și pe cei stabiliți în această demnitate împotriva canoanelor bisericești, astfel încât adunarea s-a transformat foarte repede într-o ceartă de nedescris, după cum ilustrul conte Leonas și dreptcredinciosul guvernator al provinciei Laurikios și-au putut da seama ei înșiși, din acest motiv facem următoarea declarație: nu refuzăm credința autentică expusă în timpul prăznuirii ce a avut loc cu ocazia Sfințirii de la Antiohia la care ne și referim de altfel, mai ale deoarece părinții noștri la acea epocă au căzut de acord asupra subiectelor aduse în discuție. Însă, deoarece consubstanțial – homoousion și similisubstanțial – homoiousion i-au chinuit pe mulți în trecut și până în zilele noastre, dar și pentru faptul că, se spune, s-a introdus recent noutatea neasemănării – anomoion Fiului referitor la Tatăl, din acest motiv renunțăm la termenii homoousion și la homoiousion ca fiind străini Scripturilor, lansăm anatema, de asemenea, și asupra acelora care afirmă neasemănarea – anomoion și spunem că sunt străini credinței Bisericii toți cei care susțin asemenea opinii. Mărturisim în mod clar că Fiul este homoiousion Tatălui, conform mărturiei Apostolului care spune despre Fiul: „el care este imaginea lui Dumnezeu invizibil” (Col 1, 15).

Mărturisim și credem într-un singur Dumnezeu Tată Atot-puternic, creatorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. De asemenea, credem în Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, născut din el fără pasiune, înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu cuvânt din Dumnezeu, Monogen unic, lumină, viață, adevăr, înțelepciune, putere, prin care toate au fost făcute, cele ce sunt în cer și cele ce sunt pe pământ, atât lucrurile vizibile cât și cele invizibile. Credem că acesta, la împlinirea veacurilor, pentru a distruge păcatul, s-a întrupat din Fecioara Maria, iar după ce s-a făcut om, după ce a suferit pentru păcatele noastre, după ce a înviat, după ce s-a suit la ceruri și s-a așezat la dreapta Tatălui, va veni din nou în slavă și îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Crede, de asemenea, în Duhul Sfânt, pe care Domnul și Mântuitorul nostru îl numește și Paraclet, promițând că după plecarea sa îl va trimite discipolilor săi, pe care l-a și trimis, prin care sfințește pe cei care în Biserică cred și sunt botezați în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt. Cei care predică altceva decât această credință, Biserica catolică îi consideră străini.

 

10.  Sinodul de la Constantinopol (anul 360); apoi arienii s-au întrunit la Constantinopol unde au schimbat iar expunerea credinței lor; au mai adăugat câteva cuvinte astfel încât să nu se mai vorbească despre ipostas referitor la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt și au trimis formula lor celor de la Rimini, făcând presiune asupra lor pentru a o semna și accepta și forțând mâna lui Constanțiu pentru a-i trimite în exil pe cei care se vor opune sau ezită să o semneze:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, din care toate au venit la ființă; și în Fiul unic al lui Dumnezeu, care s-a născut din Dumnezeu înaintea veacurilor și înaintea începuturilor, prin care toate au venit la ființă, cele vizibile și cele invizibile; născut Fiu Monogen, unicul ieșit din Tatăl unic, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănător-homoion Tatălui care l-a născut, conform Scripturilor, a cărei venire la ființă nimeni nu o cunoaște decât doar Tatăl care l-a născut. Știm că el, Fiul unic al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, a venit din ceruri, după cum stă scris, pentru a distruge păcatul și moartea, s-a născut, prin puterea Duhului Sfânt, din Fecioara Maria în ce privește trupul, după cum stă scris, a împărtășit viața cu discipolii săi și, odată ce a săvârșit lucrarea economiei conform voinței Tatălui, a fost răstignit, a murit, a fost înmormântat și a coborât în iad, prin el însuși Hadesul a fost zguduit, care a înviat din morți a treia zi, a împărtășit viața cu apostolii după înviere și, odată împlinite 40 de zile, a fost ridicat la ceruri, șade la dreapta Tatălui, de unde va veni în zilele de pe urmă, în ziua învierii finale, în slava Tatălui, pentru a răsplăti pe fiecare după faptele sale. Și în Duhul Sfânt, pe care însuși Fiul unic al lui Dumnezeu a promis că-l va trimite rasei umane, Paracletul, după cum este scris: „Duhul adevărului”, pe care l-a trimis după ce s-a înălțat la ceruri. Cât privește termenul ousia-substanță, care a fost folosit de Părinți în sensul său cel mai simplu, însă care, necunoscut fiind credincioșilor, a ridicat scandal, deoarece nu este cunoscut nici în Sfintele Scripturi, am considerat necesar să-l retragem și să nu-l mai folosim de acum înainte, deoarece Sfintele Scripturi nu vorbesc niciodată de substanța Tatălui și a Fiului. De asemenea nu trebuie să mai folosim nici termenul ipostas pentru a-l numi pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Noi spunem că Fiul este asemănător Tatălui, după cum spun și ne învață și Sfintele Scripturi. Toate ereziile, cele care au fost deja condamnate în trecut precum și toate cele care ar fi apărut recent și care sunt contrare expunerii credinței de față, să fie anatemă.

 

11.  Sinodul din Antiohia (anul 361); de la Constantinopol, adunarea arienilor s-a mutat la Antiohia și au început din nou să inventeze noi formule de credință; sfântul Atanasie spune că le părea rău fiindcă au spus că „Fiul este asemenea Tatălui, conform Scripturilor”, așa că au revenit la primele lor afirmații zicând că „Fiul este complet neasemănător cu Tatăl și că Fiul nu se aseamănă în niciun fel Tatălui”; au revenit deci la formule ariene mai rigide, așa cum erau ele formulate și învățate de Arie, Aetius și Euzoius; Constanțiu a rămas până la sfârșitul vieții lui în necredință, favorizându-i pe arieni și dându-le toate lăcașurile de cult lor pentru a expune tuturor nebunia învățăturii lor; înaintea morții lui, Constanțiu a cerut să primească botezul din mâinile lui Euzoius, promotorul înflăcărat al arianismului rigid în anul 361, care fusese depus din episcopat din cauza arianismului său de mai multe ori; la acest sinod, arienii rigizi primesc numele de „anomeeni” și porecla „exoukontieni”, adică cei ce spun că Fiul a venit la existență ex ouk ontos – din neant, sau ex-nihilo.

 

12.  Concluzia sfântului Atanasie:

Iată până unde au mers aceștia, fapt ce a condus la depunerea și condamnarea lor definitivă. Însă știu prea bine că nu se vor opri aici toți aceștia care până în momentul de față s-au folosit de disimulare; vor complota mereu împotriva adevărului până în ziua când își vor veni în fire și-și vor spune la rândul lor: „Ne vom ridica și vom merge la Părinții noștri și le vom spune: rostim anatema asupra ereziei ariene și recunoaștem conciliul de la Niceea”, fiindcă împotriva conciliului de la Niceea este îndreptată toată discuția lor. Cine deci, care are chiar și numai un pic de inteligență, ar mai putea suporta așa ceva? Cine, văzând aceste adăugiri și aceste înlăturări făcute la fiecare sinod, nu ar înțelege că acești oameni au, cu privire la Cristos, o opinie îndoielnică și înșelătoare? Cine, văzând cum lungesc la exces formulele lor de credință și apărarea cu privire la acuzele ce li se aduc, nu înțelege că se condamnă ei înșiși și că au nevoie să scrie mult pentru a putea, cred ei, dintr-o dorință exagerată de onoruri și prin discursurile lor ce nu se mai sfârșesc, să-i încolțească pe cei simpli și să ascundă astfel faptul cât sunt de eretici? Însă la fel cum păgânii, după cum a spus Domnul, bolborosind în rugăciunea lor, nu obțin nimic, tot la fel nici acești eretici, înecându-ne în toate aceste discursuri, nu au reușit să stingă judecata ce-i condamnă ca fiind eretici arieni, dimpotrivă, au fost denunțați și condamnați, și pe bună dreptate! Care ar fi documentul lor, într-adevăr, care odată ascultat ar putea fi și aprobat? Și prin ce curaj mai îndrăznesc aceștia să fie catiheți pentru cei ce vin la ei? Căci dacă toate documentele lor sunt în acord unele cu altele, de unde nevoia de a compune mai multe? Iar dacă, dimpotrivă, a trebuit să compună atâtea, este evident că fiecare avea deficiențe și era incomplet, ceea ce ei înșiși arată mia bine decât noi prin schimbările și răsturnările lor. Pe scurt, mulțimea sinoadelor și divergența documentelor ce le-au produs arată că participanții lor, combătând conciliul de la Niceea, nu aveau tăria suficientă pentru a ataca adevărul.

Atanasie de Alexandria, De synodis, 8-32, "Sources chrétiennes", nr. 563, p. 197-295.

 

Lucian s-a născut la Samosata (Turcia), în anul 240, într-o familie păgână. Copil fiind arată înclinații spre studiu. Astfel cunoaște marile școli filosofice pe care le și frecventează. Însă dragostea vieții lui va fi Sfânta Scriptură, care îl și face să se convertească la creștinism. Deschide una dintre cele mai renumite școli teologice din creștinismul antic la Antiohia, unde se și retrage pentru a exercita ministerul preoțesc. Face votul smereniei pentru a nu accepta niciodată propunerea de a deveni episcop. Cei formați la școala lui, majoritatea devenind episcopi străluciți și teologi importanți, își vor da numele "colucianiști" și vor promova comentariul biblic, eliminând, pe cât posibil, alegorizarea textelor sfinte, metodă folosită la cealaltă mare școală teologică a vremii, Didaskaleionul alexandrin. Moare în anul 312 ca martir, la Nicomedia, și este sărbătorit în calendarele creștine catolice la data de 7 ianuarie. Iată cum descrie Simeon Metafrastul, Viața și pătimirea sfântului martir Lucian din Antiohia, martiriul acestui sfânt:

 

Viața și pătimirea sfântului Lucian din Antiohia, preot și martir

Filostorgiu, Istoria bisericească,

Polirom, Iași, 2012, Anexa nr. 6, p. 366-377.

Familia lui Lucian era din Samosata, în Siria, și, potrivit celor spuse despre el, acest bărbat era de neam bun. Pe când era foarte tânăr, el a întâlnit un om numit Macarie, ce locuia în Edesa și care i-a expus Sfintele Scripturi. În scurt timp, Lucian și-a însușit toate lucrurile de preț pe care acesta le-a avut de spus despre ele.

Samosata, oraș din Siria, udat de apele Eufratului, a fost locul nașterii lui Lucian. Acest bărbat, după cum se zice, era de neam ales. Părinții săi, care erau creștini, au avut grijă să îl crească pe Lucian în duhul evlaviei de la cea mai fragedă vârstă. Iar când amândoi au murit, l-au lăsat în urma lor pe Lucian, pe atunci un copil având în jur de 12 ani. Dându-și seama că Dumnezeu este singura sa mângâiere în pierderea părinților săi, el și-a împărțit toată averea săracilor și a căutat refugiu într-un sfânt lăcaș. Pe când era foarte tânăr, l-a întâlnit pe un anume Macarie, ce locuia la Edesa și care i-a interpretat Sfintele Scripturi, însușindu-și într-un timp foarte scurt toate lucrurile minunate pe care acesta le-a spus despre ele.

El a ales viața monahală și a atins desăvârșirea în toate virtuțile omenești, devenind foarte repede cel mai cunoscut dintre oamenii acelei vremi. El a fost înaintat în ierarhia bisericească, devenind preot al Bisericii din Antiohia, unde a fondat o școală atât de mare, încât cei mai promițători învățăcei veneau acolo la el de pretutindeni.

Văzând Lucian că Sfintele Scripturi au suferit mari denaturări datorită deteriorării cauzate de trecerea timpului și a faptului că fuseseră neîncetat mutate dintr-o parte în alta, precum și a acțiunilor unor oameni cu totul nelegiuiţi, propovăduitori ai păgânismului, care voiseră să le răstălmăcească înțelesul și să le falsifice într-un mod considerabil, el a luat toate cărțile și le-a revizuit, din limba ebraică, o limbă pe care o cunoștea foarte bine. El a depus o muncă uriașă pentru revizuirea lor. Nu numai atât, dar se poate vedea că, dintre toți cei din vremea sa, el a avut cea mai mare grijă în a păstra neștirbită integritatea sfintelor învățături.

Iar după ce s-a dus la baia nașterii din nou și a fost născut a doua oară prin apă și Duh, el s-a dedicat întâi vieții monahale. Apoi s-a hotărât să se înfrâneze cu totul de la vin și mâncăruri alese, ducând imediat, de la început, luptă cu toate plăcerile cărnii, pedepsindu-se cu posturi și făcându-și un obicei din a mânca o singură dată pe zi, în jurul orei a noua. Au fost, de asemenea, perioade în care a stat fără să mănânce câte o săptămână întreagă. Cea mai mare parte a vieții sale era închinată rugăciunilor și lacrimilor, iar măsura în care s-a ferit de vorbăria fără rost și de râs a arătat cât de mult socotea aceste lucruri demne cu adevărat de batjocură. El era, dimpotrivă, dornic să îi urmeze pe cei întristați, socotindu-i demni de laudă. Iar pentru că îmbrățișase tăcerea și se dăruise rugăciunii neîncetate, el părea mereu preocupat și supărat celor pe care îi întâlnea, deși în sinea sa era cu totul bucuros și fericit în Duhul. Iar dacă vreodată se îndura să rostească vreun cuvânt, cele spuse era din Sfintele Scripturi. Căci atât de mult fusese cuprins de o sfântă dragoste pentru ele, încât până și pentru somn se îndura cu greu să întrerupă neîncetata lui cugetare asupra lor. Chiar și atunci când trupul său dorea puțină odihnă, el nu își îngăduia să doarmă decât după o prelungită rugăciune, făcută în genunchi, cu lacrimi fierbinți. Iar acestea sunt lucrurile pe care sfântul le-a făcut pe când era încă un copilandru.

Însă după ce a depășit această vârstă și a început să fie socotit tânăr, el și-a pus, prin puterea Duhului Sfânt, carnea sa potolită în slujba sufletului și și-a susținut trupul doar cu anumite mâncăruri ușoare, astfel încât, pentru o bună bucată de timp, a avut numai pâine și, în cele mai multe zile, nici măcar pâine, ci ceva și mai puțin sățios. Apa era pentru el cea mai bună băutură și au fost, de asemenea, perioade în care nu s-a folosit de foc. Și atingând astfel desăvârșirea în toate virtuțile omenești, el a devenit foarte repede cel mai cunoscut dintre oamenii din timpul său. El s-a dedicat Bisericii din Antiohia și, înaintând în ierarhia bisericească, a fondat acolo o școală atât de mare, încât cei mai promițători învățăcei veneau la el de pretutindeni. El a practicat, de asemenea, tahigrafia, iar câștigul pe care îl obținea acolo asigura atât mâncarea lui, cât și a săracilor, căci el a socotit nedrept să aibă parte de mâncare înainte de a da și altora din munca mâinilor sale.

Când împăratul Maxim a dezlănțuit împotriva Bisericii lui Cristos o furie fără margini, socotind că ar fi fost ușor să șteargă numele de creștin dintre oameni dacă ar fi scăpat de conducătorii acestora de pretutindeni, el a aflat și despre Lucian, a cărui mare faimă se răspândise peste tot. Cuprins astfel de o aprigă dorință de a pune mâna pe acesta, el a trimis oameni pentru a-l prinde. Însă, aflând despre acest lucru, Lucian nu s-a dus de bunăvoie în calea primejdiei, ci a acționat cu prudență și a avut grijă să facă tot ce îi stătea în putință pentru a nu da impresia că este nesăbuit și pentru a nu provoca o mare mâhnire Bisericii din pricina lui. El a fost așadar cât se poate de prudent, acesta fiind felul în care Domnul Însuși, precum și Apostolii, fuseseră și propovăduiseră și, plecând pe furiș din oraș, s-a ascuns la o fermă. Dar un anume Pancrațiu, care era, de asemenea, din Antiohia și avea rangul de preot, însă fusese sedus de doctrina sabeliană și îi era de mult ciudă pe renumele lui Lucian, l-a trădat celor care îl urmăreau.

Lucia a fost dus așadar la Nicomedia pentru a fi omorât (căci acolo se afla Maxim). Și mulți alții au fost aceia care au refuzat să renunțe la Cristos și au fost uciși în toate felurile. Printre aceștia a fost, de pildă, Antim, episcop chiar al Nicomediei, pe care Maxim l-a ars de viu, de asemenea, Petru, episcop al Alexandriei, și mulți alți bărbați vrednici și aleși. Iar sălbăticia împăratului în aceste lucruri a atins asemenea cote, încât el a omorât până și copilandri pentru că nu a putut să îi convingă să guste din cele care fuseseră sacrificate zeilor. Căci el nu a putut să îi convingă, copiii rezistând, întăriți în mod neîndoielnic de un nevăzut ajutor divin, aceasta fiind o și mai mare dovadă a răutății, ci și a slăbiciunii demonilor și a slujitorilor acestora, dacă, într-adevăr, din pricina slăbiciunii evidente nu au fost în stare să își impună voia, după ce fuseseră cu totul dornici de a o face și, mai ales, după ce i-au supus pe toți la chinuri. Iar dârzenia copiilor și rezistența lor până la moarte au fost, într-adevăr, cel mai mare ajutor dat celor care șovăiau în alegerea lor, deoarece ar fi fost rușinați să pară mai slabi decât copiii prin faptul de a nu înfrunta valul persecuțiilor așa cum aceștia făcuseră. Însă aceia care au cedat amenințărilor au fost condamnați de cele pătimite de copii, deoarece au fost dați în vileag că au fost biruiți nu de asprimea persecuțiilor, ci mai degrabă de slăbiciunea propriei lor firi. Astfel niciunul din lucrurile îngăduite de Dumnezeu și pronia sa nu a fost vreodată, nu este și nu va fi fără rost sau străin de Duhul atotputernic. Copiii au suferit atunci o mulțime de chinuri, unul dintre ei meritând în mod deosebit să fie pomenit.

Maxim a adus doi copii, care erau frați și fuseseră născuți într-o familie ilustră, și a încercat la început să- momească cu lucruri despre care credea că erau cele mai tentante pentru niște copii. Astfel, el a porunci să fie aduse înăuntru o parte din cele sacrificate zeilor pentru ca ei, văzându-le, să le guste. Însă când aceștia au refuzat și au început să plângă și au zis, așa cum au putut, cu glasurile lor încă peltice, că nu astfel fuseseră învățați de părinții lor, ci într-un fel cu totul diferit, atunci el s-a întors la amenințări și, mai mult, i-a supus la diverse chinuri. Însă când copiii le-au îndurat și pe acestea mai bine decât cuvintele o pot spune și nu au cedat deloc (puterea dumnezeiască dându-le lor tărie), atunci unul dintre sofiștii care erau de față, acela la îndemnul căruia și mai ales sub supravegherea căruia erau săvârșite asemenea lucruri, s-a angajat el însuși să îi facă să mănânce din orice li se oferea fără nicio zăbavă. Căci ar fi fost un lucru de batjocură ca împărații romani să fie biruiți de copii care nu puteau încă să vorbească bine. El a născocit așadar următorul lucru: făcând un amestec de muștar care era foarte puternic și cu totul de neîndurat, el le-a tăiat băieților tot părul și le-a acoperit capetele cu un strat cât s-a putut de gros, pentru ca întreaga putere concentrată a substanței care fusese aplicată să poată pătrunde peste tot, apoi i-a pus într-un cuptor aprins. Iar acolo copiii, ca și cum le-ar fi fost capetele lovite de trăsnet, s-au chircit imediat amândoi la pământ. Și la puțin timp după aceia, cel mai mare dintre ei a căzut și a murit primul, neputând să îndure dogoarea focului aprins pe capul său. Iar celălalt, când l-a văzut pe fratele său căzând, a strigat de bucurie cu toată puterea sa, jubilând la biruința acestuia. Iar apoi l-a îmbrățișat, l-a sărutat, spunându-i că era biruitor și strigând neîncetat: „Ai biruit, frate!”, până când și-a dat și el sfârșitul, în timp ce vorbea în felul acesta cu fratele său, îmbrățișându-l și sărutându-l. Iar acesta a fost cel mai mare martiriu din timpul acela și cel care a stârnit cea mai mare milă privitorilor, căci însăși vârsta fragedă a copiilor îi mișca pe cei mai mulți. Rudele lor i-au luat apoi și i-au îngropat cu alți copii, căci ei muriseră din aceeași cauză. Iar mormântul lor, care se află lângă Nicomedia, este încă numit „al copiilor martiri”, și multe sunt minunile care s-au săvârșit acolo neîncetat în decursul anilor.

Când a fost adus în Capadocia, Lucian, întâlnind acolo niște soldați care erau creștini, însă fuseseră siliți, într-un fel sau altul, să se lepede de credință, a făcut apel la conștiința lor, spunându-le, de asemenea, că lucrul cel mai rușinos dintre toate pentru niște bărbați, și cu atât mai mult pentru niște soldați, e acela de a părea nedemni și lipsiți de curajul de a înfrunta moartea, mai ales când au fost femei, ba chiar și copii care s-au arătat mai fermi decât ei. „Cum se face”, a întrebat el, „că sunteți dispuși să înfruntați primejdii pentru împăratul pământesc, când l-ați trădat atât de ușor pe cel ceresc? Unde este fortăreața și refugiul în care v-ați afla scăparea dacă el v-ar chema, dintr-o dată, de aici? Nu vă dați seama că el rânduiește și guvernează întreaga lume și că el este atât cel care dă viață, cât și stăpânul morții? Este mult mai bine, așadar, să pui mai puțin preț pe această viață și să câștigi fericirea veșnică cu el, decât să te agăți de viața ta de aici și să o pierzi oricum, căci probabil vrăjmașii te vor lipsi de ea, și să pierzi, de asemenea, și cealaltă viață și, mai mult, să suferi pedeapsa veșnică”. Când au auzit aceste lucruri, ei și-au dat seama de greșeala lor și s-au căit de faptul că se lepădaseră de credință. Venindu-și în fire și mărturisind pe față credința, cei mai mulți dintre ei (nu mai puțin de 40 la număr) au muri pentru Cristos. Au fost, de asemenea, și câțiva dintre ei care au rezistat oricărui fel de chinuri și a supraviețuit, cu onoarea neștirbită după această a doua încercare, îndreptând faptul că se lepădaseră de credință prima oară prin tăria pe care au arătat-o acum pentru dreapta credință.

Săvârșind aceste fapte și multe altele asemenea în timpul drumului, Lucian a fost adus la Nicomedia. Acest bărbat avea un mare număr de ucenici, dintre care unii au fost cu el în Nicomedia când a suferit martiriul, iar alții nu au fost. O parte dintre ucenicii săi au cedat când au fost torturați pentru a accepta păgânismul, neputând, la început, să suporte chinurile. Însă după aceea, când dumnezeiescul Lucian (care încă trăia) i-a chemat la el și a folosit toată elocvența sa pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă, arătându-le cât de primejdios era păcatul lor și spunându-le că niciunul dintre cei care s-au lepădat cu totul de mărturisirea lui Cristos nu va scăpa de focul nestins al Gheenei, i-a convins să se pocăiască și i-a adus înapoi în Biserică. Printre cei care au venit la Lucian în Nicomedia a fost și Antoninus, cel mai iubit dintre ucenicii săi, de al cărui ajutor s-a folosit, după ce acesta a venit, pentru scrierea epistolelor, lucru pe care Lucian însuși îl dezvăluie într-o scrisoare. Printre cei care au fost acolo s-au numărat mulți bărbați, iar dintre femei au lipsit Eustolia, Dorotea și Severa. Se zice că și Pelaghia, care trăia în Antiohia, în Siria, pe lângă muntele Amanus, a fost de asemenea, o ucenică a lui. Se mai spune despre ea că s-a aruncat singură de pe un acoperiș foarte înalt atunci când oamenii au venit să o prindă, fiindu-i teamă că ar putea fi silită să îndure ceva cumplit (căci era fecioară), și, în felul acesta, a murit. Iubitorii de sfinți o venerează până în ziua de astăzi ca pe o martiră.

Lucian a fost adus atunci la Nicomedia. Iar Maxim auzind de la mulți că și numai dacă l-ar vedea pe acest bărbat s-ar afla în primejdie de a se face creștin (căci atât de mare era respectul pe care îl stârnea înfățișarea acestui bărbat) și temându-se ca nu cumva să pățească un asemenea lucru, a pus o perdea între ei în timpul convorbirii lor și a vorbit cu el de la distanță, folosindu-se de un tălmaci. Iar la început el i-a făgăduit cu dărnicie nenumărate lucruri: că îl va lua drept sfetnic și ca părinte, că îl va face părtaș la domnie și la luarea tuturor deciziilor și o mulțime de alte lucruri asemănătoare. Pentru toate acestea, a zis el, îi cerea în schimb un singur lucru, și anume să aducă sacrificii zeilor. Însă când Lucian, disprețuind această larghețe ca pe ceva de nimic, a zis că întreaga lume nu prețuiește cât credința în Dumnezeu, împăratul a trecut la amenințări, spunând că îl va supune la toate torturile omenești care au existat în decursul timpului, precum și la toate cele pe care inventivitatea prezentului le-ar putea născoci. Iar când Lucian a reacționat în fața acestor lucruri cu un curaj de neclintit, împăratul, cuprins de o mare furie, a hotărât că nu ar fi de ajuns să îl omoare repede (căci a socotit că acesta s-ar fi bucurat să scape repede de suferințe) și a poruncit să fie aruncat în temniță și să-i fie schingiuit trupul cu felurite instrumente de tortură.

Cei care au fost însărcinați cu acest lucru l-au luat așadar și l-au supus la o mulțime de chinuri de tot felul menite să îi provoace o foarte mare suferință, dar la care să poată rezista multă vreme. Unul dintre lucrurile pe care le-au făcut au fost să îi pună amândouă picioarele în butuci (o bucată de lemn cu patru laturi folosită pentru tortură) și să le depărteze la o distanță de patru găuri (cea mai dureroasă poziție pentru această tortură, deoarece picioarele, trase violent, ies din încheieturi). Altădată ei l-au schingiuit înțepându-i cu răutate întregul spate cu marginile tăioase ale unor cioburi strâns unite laolaltă. Iar pentru ca cinstitul bărbat să nu se poată nici măcar întoarce sau mișca pe când era străpuns cu aceste vârfuri ascuțite, ei i-au întins mâinile și le-au legat de o bucată de lemn deasupra capului său.

Ei l-au mai chinuit în foarte multe chipuri și, mai cu seamă, l-au lipsit de orice hrană, fiind dispuși să îi dea doar dacă ar fi vrut să guste din spurcatele sacrificii, pe care, într-adevăr, i le-au oferit cu dărnicie. Însă acesta ar fi preferat moartea de nenumărate ori și era mai plăcut pentru el să rămână cu totul fără hrană și să moară de foame decât și numai să îndure vederea acelor lucruri. El a îndurat foamea care îl măcina timp de 14 zile fără să se odihnească sau să înceteze să facă lucrurile pe care le făcea în mod obișnuit, ci îmbărbătându-i mereu prin cuvintele sale pe cei care fuseseră închiși în aceeași temniță pentru aceeași pricină și rugându-se neîncetat.

După ce au trecut câteva zile, în timpul cărora el a fost schingiuit așa cum s-a arătat mai sus, apropiindu-se sărbătoarea Cincizecimii, ucenicii săi (căci erau mulți prezenți, adunându-se pentru el din Antiohia și alte locuri) au început să se descurajeze, crezând că învățătorul lor îi va părăsi de îndată, nemaiputând îndura acea prelungită înfometare și că nu vor putea să sărbătorească ziua Cincizecimii împreună cu el (căci li se părea că ziua sărbătorii era departe, iar trupul învățătorului lor nu va rezista până atunci, deoarece lipsa de hrană îl slăbise foarte tare). Însă renumitul bărbat, răspunzând acestor griji, le-a poruncit cu tărie să-și păstreze curajul: „Voi fi cu voi”, a zis el, „și vom sărbători Cincizecimea împreună și numai a doua zi voi pleca la Domnul”. Și, într-adevăr, cuvintele sale s-au adeverit, arătând în mod clar puterea sa dumnezeiască. Când ziua așteptată a sărbătorii a sosit, ucenicii săi erau dornici să se bucure de această ultimă Sfântă Liturghie oficiată de el. părea însă cu neputință ca o masă să poată fi adusă în temniță sau să se poată feri de privirile celor lipsiți de Dumnezeu, care erau mulți acolo și care ar fi putut să intre oricând. El însă a zis: „Acest piept al meu va fi masa voastră și cred că nu va fi mai puțin plăcută lui Dumnezeu decât una din lemn fără viață. Iar voi, înconjurându-mă din toate părțile, veți fi Sfânta mea Biserică”. Și, într-adevăr, lucrurile s-au întâmplat în felul acesta. Paznicii, socotind că Lucian se afla la capătul vieții, au fost mai puțin vigilenți, iar Dumnezeu, după cum aș spune eu, voind să îl cinstească pe martir și refuzând să lase dorința aprinsă a ucenicilor săi neîmplinită, a avut grijă ca ceea ce fusese plănuit să fie dus la capăt fără probleme. Martirul i-a așezat pe toți în jurul său în cerc, astfel încât, strânși unul lângă altul, ei l-au înconjurat cu totul, iar apoi le-a cerut ca odoarele liturgice să fie aduse și așezate pe pieptul său. Iar după ce acestea au fost puse acolo, el s-a uitat spre cer, abia putând să își ridice privirea cu vederea sa deja slăbită, și a înălțat rugăciunile cuvenite. Și după ce a oficiat Liturghia și a sfințit toate ofrandele potrivit legii supreme, el a primit împărtășania, i-a îndemnat pe ucenicii care erau de față să o împartă între ei și să se împărtășească și a trimis restul celor care nu erau de față, după cum el însuși a explicat în ultima sa scrisoare către aceștia, pentru scrierea căreia s-a folosit de Antoninus, cel mai bun dintre discipolii săi. Și în felul acesta a petrecut acea zi cu prietenii săi, după cum le și făgăduise.

În ziua următoare au venit niște trimiși ai împăratului să vadă dacă el era încă în viață (căci li se părea foarte ciudat că supraviețuise atât de mult). Când i-a văzut pe toți cei care veniseră lângă el, Lucian a strigat de trei ori, cât de tare a putut: „Sunt creștin!”, iar după al treilea strigăt și-a dat sufletul. Sunt într-adevăr unii care zic că a fost aruncat în valurile mării pe când avea încă suflare. Căci Maxim, uluit de încăpățânarea și rezistența sa până la sfârșit, a dat poruncă celor însărcinați cu asemenea lucruri să îl arunce în mare după ce au legat o piatră foarte mare de brațul său drept, pentru ca el să piară înecat, iar trupul său neînsuflețit să nu aibă mormânt ori să poată fi cinstit în vreun fel. El a stata așadar în adâncuri timp de 14 zile întregi, tot atâtea câte petrecuse în temniță având trupul schingiuit în felurite chipuri. Însă în a 15-a zi, un delfin l-a adus pe uscat în următoarele împrejurări. Ucenicii săi cercetaseră promontoriile și țărmurile, fiecare în alte locuri, pentru a-l putea găsi când marea, foarte agitată în timpul iernii, l-ar fi aruncat la țărm. Însă, după ce a trecut atâta timp, ei erau pe punctul de a renunța și deja încetaseră căutările. Și numai atunci, în ajunul celei de-a 15-a zi, martirul i-a apărut în vis lui Glycerius, unul dintre ucenicii săi devotați, care pe atunci stătea pe țărm, în dreptul Nicomediei, și i-a zis: „De îndată ce se face dimineață, scoală-te și du-te în acest loc” (spunându-i unde trebuia să se ducă pe țărm), „căci mă voi întâlni cu tine acolo când vei sosi”. Iar acesta s-a trezit imediat, datorită clarității și uimitoarei naturi a ceea ce văzuse, și, fiind deja aproape dimineață, s-a sculat, a chemat un mare număr de discipoli și s-a dus cu ei la locul care îi fusese dezvăluit. Și chiar în acel moment a apărut delfinul ieșind din mare, o uriașă și ciudată creatură. Iar odată aflat la suprafața apei, a suflat cu putere și s-a îndreptat către uscat. În jurul lui s-a iscat multă spumă și vuiet, valurile însele răsunând cu putere pe măsură ce erau tăiate unul după altul. Iar delfinul a purtat trupul neînsuflețit care stătea întins ca pe un pat și era o priveliște neobișnuită să-l vezi stând nemișcat pe corpul rotund și alunecos al delfinului, fără să cadă din pricina greutății sale ori a forței valurilor. Și când delfinul a ajuns la uscat, valul l-a ridicat în sus, aruncându-l pe țărm. Iar delfinul s-a întins și a murit pe loc.

Trupul neînsuflețit care fusese adus pe nisip zăcea acolo, întreg și nevătămat, cu excepția faptului că mâna dreaptă, de care fusese legată piatra, nu era atunci laolaltă cu restul corpului. Iar în privința aceasta, sunt unii care zic că nu a fost nici mai târziu din mare, ci a rămas în adâncurile ei, după voia lui Dumnezeu. Alții zic însă că și aceasta a fost dată înapoi nu mult după aceea, cu lanțurile atârnând încă în jurul ei, iar când a fost adusă pe uscat, a fost luată de cei care erau de față pentru a fi pusă laolaltă cu restul trupului. Incidentul cu mâna a avut loc, după părerea mea, pentru că Dumnezeu a vrut să îi arate acesteia o cinste aparte, fiindu-i plăcută munca de corectare a Scripturilor care fusese făcută cu ea. Deoarece, printre muncile suferite pentru Cristos, aceea care este mai grea este ținută la o mai mare cinste. Căci să nu creadă nimeni că trupul său neînsuflețit a fost adus de delfin din întâmplare ori că acest lucru s-a petrecut fără rost. Faptul că un delfin l-a adus, într-adevăr, din mare în felul descris mai înainte pare să fie cu totul sigur, deoarece mulți dintre cei care au trăit în acea vreme au pomenit despre acest eveniment, iar eu însumi știu, de când eram copil, un cântecel despre el al cărui sfârșit suna astfel: „Un delfin luându-l pe spinare a murit ducându-l pe uscat”. Iar faptul că un asemenea lucru nu a avut loc din întâmplare e dovedit în mod limpede în primul rând de măreția minunii săvârșite, precum și de visul despre acesta, pentru a nu spune nimic de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Căci trupul neînsuflețit adus din mare a fost o minune extraordinară pentru cei care l-au văzut, deoarece, în afară de ceea ce se întâmplase cu mâna, el se păstrase cu totul întreg și nu a suferit vreo stricăciune din cauza mării în atât de multe zile, nu a fost mâncat de pești și nici nu a mirosit urât. Toate acestea au arătat limpede că Dumnezeu a săvârșit această lucrare și că nu din nepăsare sau din neputința de a-l apăra îngăduise mai înainte ca martirul să cadă în primejdii atât de mari. De asemenea, a arătat că Cel care a săvârșit o minune atât de mare pentru el nu ar fi îngăduit ca mâna acestuia să se desprindă de restul trupului fără motiv temeinic. Dimpotrivă, împodobindu-l cu toate virtuțile, el l-a chemat atunci pentru a fi părtaș la pătimirea Fiului Său, dându-i astfel cel mai bun și mai drept prilej de a fi, de asemenea, părtaș la slava sa (pentru aceasta, după părerea mea, pătimesc toți martirii pentru adevăr). Însă, dorind să cinstească râvna bărbatului pentru Sfintele Scripturi și să confirme marele merit al lucrării acestuia, el a îngăduit ca mâna care îi slujise în această muncă să fie cinstită prin suferințe aparte, la fel cum, după părerea mea, spectatorii împodobesc brațele atleților. Însă chiar cineva care ar crede că mâna a rămas în mare s-ar putea folosi de acest prilej pentru a reflecta asupra acestor lucruri și, de asemenea, asupra faptului că Dumnezeu de multe ori amestecă fenomenele naturale cu minunile, pentru ca cele din urmă să îi arate puterea făcătoare de minuni, iar cele dintâi să ne ajute să nu ne pierdem încrederea în natură. Dar să lăsăm aceste lucruri și pricina pentru care fiecare dintre ele se întâmplă să fie cunoscute bine de cel care le rânduiește. Și totuși se poate învăța din fiecare minune și lucrare a sa că există un rost care nu se poate descrie în cuvinte și care e mai presus de noi și o iconomie care e cu totul bună și de necuprins și că nimic nu se petrece fără noimă sau în mod întâmplător.

Iar atunci când trupul adus de delfin a fost purtat pe nisip, ucenicii săi s-au adunat mai întâi degrabă acolo, venind cu toții din toate părțile, și l-au întâmpinat așa cum se cuvenea, sărutându-l și îmbrățișându-l fiecare cu toată puterea. Apoi ei l-au luat de acolo, au îndeplinit toate ritualurile funerare obișnuite și l-au înmormântat în cel mai renumit loc al acelei țări. Ei au înălțat atunci, după puterile lor, un memorial, iar mai târziu Elena a adus cinstire locului, în onoarea martirului, întemeind acolo un oraș și numindu-l Helenopolis. Ea a făcut aceasta adunându-i laolaltă pe cei care locuiau în împrejurimi și pe câți i-a putut aduce din alte părți, ridicând un zid solid în jurul orașului și construind pentru martir o biserică mare, care se poate vedea și acum atât de cei care călătoresc pe mare, cât și de cei care călătoresc pe uscat.

Izvoarele istoriografice pentru reconstituirea martiriului sfântului Lucian din Antiohia sunt:

Autor anonim, Viața lui Constantin, editată de Opitz, nr. 52-63 și

Simeon Metafrastul, Viața și pătimirea sfântului martir Lucian din Antiohia.

Interesul Fondatorului Părinților Augustinieni Asumpționiști s-a îndreptat foarte devreme către lumea bizantină, celălalt plămân al creștinismului. Din 1054 a dispărut aproape complet interesul celor două părți ale Bisericii pentru a intra în dialog și a reface unitatea ei. Două încercări, una mai timidă, conciliul de la Lyon din 1274, rămâne fără sorți de izbândă, iar una mai convingătoare, conciliul de la Florența din 1439, se concretizează prin semnarea unui document de unitate a creștinilor: Laetantur caeli - Cerurile se bucură. Apoi s-a instala tăcerea de ambele părți. Mai grav, au luat naștere tot felul de teologii contradictorii pentru a arăta și demonstra că "celălalt" este în eroare. Asumpționiștii, prin fondarea Institutului de Studii Bizantine de la Constantinopol, în 1897, doreau să contribuie la recunoașterea reciprocă a ambelor părți a Bisericii și devin pionierii științelor bizantiniste cu toate ramificațiile ei: teologie, arhitectură, paleografie, sigilografie, geografie, mistică, liturgie, spiritualitate, etc.

Redau aici textul lui Alexandru Ojică publicat pe site-ul internet: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/din-constantinopol-la-paris-prin-bucuresti-biblioteca-de-studii-bizantine-si-istoria-sa-cu-iz-de-roman în care desemnează o traiectorie istorică a constituirii bibbliotecii Institutului Asumpționiștilor: biblioteca a fost constituită la Constantinopol, transferată la București între 1937 - 1947, apoi la Paris, rue Francois Ier, unde a continuat Institutul după închiderea lui forțată de la București, pentru ca acum să se bucure de un local propriu în custodia Institutului Catolic din Paris:

21 rue d’Assas, Paris. Situat în arondismentul 6, în apropierea cunoscutei Jardin du Luxembourg, Institutul Catolic e un punct aparte în geografia capitalei franceze. Clădirea centrală cu 6 etaje, campusul, capela şi bibliotecile sunt pline de o istorie ce a început în 1875, iar ca student nu poţi fi decât bucuros că ai la îndemână nu mai puţin de cinci biblioteci specializate pe drept canonic, studii bizantine, ştiinţe ale educaţiei, studii biblice şi ecumenice. O bibliotecă anume, cea de studii bizantine, are însă o istorie extraordinară – şi nu numai prin fondul de carte, cu totul deosebit, ci mai cu seamă prin legătura cu Institutul bizantin al călugărilor asumpţionişti, prezent într-un singur secol la Istanbul, Bucureşti şi Paris. Ce rol a jucat Bucureştiul în această poveste cu iz de de roman, vedem în cele ce urmează...

Congregaţia părinţilor asumpţionişti a fost fondată de părintele Emmanuel d’Alzon (1810-1880), în 1845, sub ocrotirea Sfântului Augustin. Modul lor de viaţă este inspirat de modelul pe care Sfântul originar din Thagaste (nordul Africii), Augustin, a propus-o ucenicilor săi:mai întâi de toate trăiţi unanim în casă, având un sigur suflet şi o singură inimă, fiind orientaţi spre Dumnezeu. 

La 7 octombrie 1895, congregaţia călugărilor augustinieni asumpţionişti a întemeiat la Istanbul un centru de studii orientale, numit la început École pratique des hautes études şi care a devenit, în realitate, un Institut Francez de Studii Bizantine. Pe parcurs, denumirea a suferit unele modificări, instituţia fiind cunoscută şi ca École des hautes études orientales, École pratique d’études orientales sau École, Centre sau Institut de hautes études byzantines, însă niciuna dintre acestea nu a fost aplicată într-o manieră strictă şi riguroasă. Numele de Institut Francez de Studii Bizantine l-a primit în 1937 şi, treptat, acesta a consacrat cu adevărat munca de cercetare a călugărilor asumpţionişti. 

Fondatorii Institutului, Severien Salaville, Vitalien Laurent, Martin Jugie, Louis Petit, Jean Darouzes, sosiţi în Istanbul, noul Constantinopol, într-o lume diferită, cu parfum oriental, erau interesaţi să cunoască astfel cât mai bine tradiţiile creştine orientale şi, pe parcurs, au realizat că aprofundarea cunoştinţelor ar trebui să rămână principalul obiectiv al instituţiei – acesta este, de altfel, modul în care călugării asumpţionişti au devenit cercetători. Prima lor preocupare a fost publicarea unei reviste bimestriale, „Échos d’Orient”, în care şi-au expus programul de studii şi cercetare celor interesaţi, dar şi studii de teologie, drept canonic, arheologie, istorie şi geografie orientală. 

Cum se naşte şi creşte colecţia de cărţi rare

Odată stabiliţi în fostul Constantinopol, călugării asumpţionişti au adunat în biblioteca Institutului lor pentru început o colecţie de reviste locale din Asia mică. Circumstanţele favorabile au făcut ca, la momentul schimbului de populaţii din urma Tratatului de la Lausanne (1923), biblioteca să poată primi ediţii vechi ale unor cărţi rare. 

După transferul de la Istanbul la Bucureşti – Institutul de Studii Bizantine a fost nevoit să se mute la Bucureşti după instaurarea regimului lui Mustafa Kemal Atatürk, spre finalul anului 1923 – colecţia bibliotecii Institutului de Studii Bizantine a primit şi literatură locală:tratate de eclesiologie, reviste arheologice şi cărţi de istorie. Salvarea fondului de carte şi aducerea lui, în cele din urmă, la Paris a însemnat o documentare strictă pe perioada bizantină. Constituirea bibliotecii a fost, de asemenea, determinată de gusturile şi activitatea membrilor Institutului. O atenţie specială a fost acordată istoriei Bisericii şi, la un nivel mai formal, criticii şi editării de texte şi surse. Pe de altă parte, faptul că mai mulţi membri ai Institutului şi-au dedicat munca şi timpul lor cercetării epocii împăraţilor Paleologi a provocat un aflux de cărţi pe literatura şi istoria acestei epoci. 

Biblioteca face escală la Bucureşti

Înapoi la anul 1923:transformarea şi laicizarea Turciei au evidenţiat în mod neaşteptat România interbelică, un stat în care multiculturalismul era întâlnit în fiecare mare oraş din regat şi unde se părea că oamenii de cultură sunt aplecaţi spre studiul lumii bizantine. Tenta naţionalistă şi climatul xenofob instalat în Turcia i-au determinat, astfel, pe asumpţionişti să părăsească ţara şi să caute un alt loc unde să studieze creştinismul răsăritean, de preferat într-un centru al ortodoxiei. Prima opţiune a fost Atena, însă ierarhia ortodoxă greacă de acolo s-a opus acestui proiect. Alte variante luate în calcul au fost Ierusalim şi Strasbourg, însă în cele din urmă Bucureştiul a primit Institutul asumpţioniştilor – şi, ceva mai târziu, fondul de carte aferent.

Prezenţi în mod oficial în Regatul României din 1923, călugării asumpţionişti şi-au desfăşurat activitatea îndeosebi în Transilvania, la Beiuş. Însă, în 1934, părintele Flavien Senaux merge la Bucureşti însoţit de Barral Alype – cei doi găsesc o casă, situată pe strada Christian Tell, şi, cu acordul episcopilor Valeriu Traian Frenţiu şi Nicolescu, o cumpără. Părintele Barral, ajutat de alţi doi confraţi, membri ai congregaţiei, se instalează aici şi va fonda un internat pentru studenţi;între 20 şi 30 de studenţi se formează aici în fiecare an. 

 

Nu după mult timp începe construcţia unei clădiri pentru a primi biblioteca bizantină a Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï – denumirea modernă a locului unde a avut loc cel mai fastuos Sinod Ecumenic, cel din Calcedon, în 451. Complexul de clădiri era alcătuit dintr-o capelă, cămin pentru studenţii greco-catolici şi o sală de conferinţe pentru publicul intelectual, unde au ţinut prelegeri bizantinologii Nicolae Iorga şi Nicolae Bănescu, filosoful Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, monseniorul Vladimir Ghika. Însă ceea ce-i va oferi notorietate în epocă va fi chiar biblioteca, destinată pentru a primi fondul de carte al Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï.

Centrul asumpţionist de la Bucureşti:aici au fost găzduite preţioasele manuscrise adunate de călugării asumpţionişti

Constituită cu multă trudă la Constantinopol, biblioteva va fi transferată apoi la Bucureşti – şi, pentru bizantinologii români, ea a reprezentat cu adevărat o mină de aur. Aceştia au găsit aici manuscrise inedite, culese cu deosebită grijă de la Muntele Athos, documente foarte rare din Evul Mediu, care prezentau punctele de legătură şi divergenţele doctrinare între Orientul creştin şi Occident, rafturi de cataloage pentru identificarea manuscriselor din lumea întreagă, lucrări inedite despre dezbaterile conciliare unioniste, de la Florenţa şi Lyon, o colecţie unică în lume de sigilii ale împăraţilor şi patriarhilor bizantini etc. Mulţi cercetători şi studenţi vor păşi pragul acestei biblioteci inaugurate în mod oficial la 8 mai 1938. Începând din 1942 apare la Bucureşti şi publicaţia Institutului Francez de Studii Bizantine, „Études byzantines”, transformată apoi în „Revue des Études byzantines”, singura publicaţie de bizantinologie din Europa.

Comuniştii desfiinţează Institutul. Acţiunea de salvare a 25.000 de cărţi rare

Părinţii asumpţionişti Vitalien Laurent, Jean Darouzes, Raymond Jannin, prin transferul fondului de carte din Istanbul în Bucureşti, la nou înfiinţatul Institut Francez de Studii Bizantine, au desfăşurat o activitate ştiinţifică de înalt nivel pe tărâm autohton – dar numai până la expulzarea lor de către regimul comunist, în noiembrie 1947. Acesta este momentul în care călugării sunt siliţi să părăsească România, iar institutul cu totul e desfiinţat. Din fericire, biblioteca bizantină a putut fi salvată in extremis, datorită vecinătăţii imobilului cu Ambasada Franţei, în incinta căreia au fost depozitate, pe timp de noapte, cele aproximativ 25.000 de volume. 

Operaţiunea de salvare a fondului de carte a dat naştere mai multor legende. Potrivit acestora, unul dintre călugări, Emile Jean, ar fi putut face transferul bibliotecii prin două modalităţi:fie prin aruncarea volumelor, pe timpul unei singure nopţi, în incinta Ambasadei Franţei, fie prin perforarea unei găuri în zidul incintei Ambasadei, la demisolul casei, prin care ar fi mutat cărţile, timp de 2-3 nopţi la rând. Conform mărturiei lui Petru Năsturel, discipol al lui Vitalien Laurent, directorul Institutului, biblioteca ar fi fost salvată de călugării asumpţionişti rămaşi incognito în casă, Petru Bârsan şi Emile Jean, care, timp de mai multe nopţi, au cărat cu roaba cărţile aflate deja în lăzi şi le-au depozitat în curtea Ambasadei Franţei. Preţioasa bibliotecă, sub forma a numeroase „valize diplomatice”, a traversat Cortina de Fier cu trenul, în vagoane sigilate. Astăzi, volumele îmbogăţesc rafturile bibliotecii de Studii Bizantine a Institutului Catolic din Paris. 

Comoara asumpţioniştilor, în capitala Franţei

Întreaga arhivă a Institutului Francez de Studii Bizantine a sosit la Paris în 15 martie 1949. Ajunşi în Oraşul luminilor, membrii Institutului s-au instalat în casa congregaţiei asumpţioniştilor, construită în 1861 pe o proprietate dobândită un an mai devreme şi situată pe Rue François I, nr. 8, astăzi în apropierea Palatului Regal de pe Champs-Élysées. Iar asumpţioniştii s-au reîntâlnit cu biblioteca lor... 

Se părea că, în sfârşit, au găsit locul potrivit pentru studiile bizantine, pentru că perioada 1947-1980 a fost una bogată din punct de vedere ştiinţific. Însă lipsa călugărilor tineri, care să continue acest efort de cercetare, şi reorientarea activităţii lor apostolice au făcut ca această activitate să se încheie brusc:în iulie 1980, Institutul Francez de Studii Bizantine a părăsit sediul negăsind soluţii. La trei ani de la închiderea bibliotecii Institutului, în 1983, Institutul Catolic din Paris cumpăra în mod special o clădire, pe 14 rue Séguier, pentru a primi fondul de carte al Institutului de Studii Bizantine. Transferul ultimelor documente din fondul de carte la Institutul Catolic din Paris a marcat centenarul Institutului Bizantin, în 1995, dar şi dizolvarea acestuia ca şi centru autonom de cercetare a istoriei Bisericii din spaţiul bizantin.

Cărţi rare, precum un exemplar dintre cele trei din toată lumea al Molitfelnicului de la Kiev din 1646, scris şi gravat manual, şi-au găsit în cele din urmă locul. În plus, biblioteca include şi numeroase opere de filosofie şi iconografie – un domeniu în care Biserica Ortodoxă a excelat – ale creştinilor din Orient, Liban, Egipt, Siria şi alte ţări unde creştinii sunt ameninţaţi, iar patrimoniul lor cultural se pierde mult prea uşor. Eugène Joseph Neveu (1877-1946), călugăr asumpţionist, episcop catolic al Moscovei, a donat Institutului Catolic din Paris o serie de alte lucrări majore pentru lumea slavă:Molitfenicul (Trebnik) lui Petru Movilă (Kiev, 1646), o colecţie de canoane numită Kormčaja kniga (1653), Piatra Credinţei a Patriarhului Moscovei, Ştefan Iavorski (Lavra Pecerska, 1730), ediţii vechi ale Filocaliei în limba rusă (Dobrotoljubie). Un alt punct de atracţie îl constituie manuscrisul IFEB 45. Datând din secolele XIII-XIV, este compus din două părţi:în primul sunt copiate fragmente din opera Sfântului Ioan Scărarul, însoţite de o colecţie de 124 explicaţii;textele din a doua parte sunt puse pe seama unui anume Nil, dar fac parte mai ales parte din opera lui Evagrie Ponticul. În biblioteca de Studii Bizantine poţi citi, de asemenea, Observaţii şi probleme bănăţene, semnată de Nicolae Iorga, dar şi Istoria Românilor, a aceluiaşi mare istoric.

Intrând în biblioteca de Studii Ecumenice şi Bizantine a Institutului Catolic din Paris nu recunoşti cu uşurinţă fondul de carte ce a aparţinut asumpţioniştilor – el nu e semnalat ca atare. Simpla privire a unui cercetător sau a unui om care urmează studii teologice te poate ghida însă şi îndemna să cauţi mai mult (şi mai multe) în povestea cărţilor ce stau aranjate una lângă alta, într-o aparentă banalitate. Accesul la această comoară nu este destinat doar teologilor sau studenţilor Institutului Catolic din Paris. Un abonament de o zi costă 5 euro, iar un abonament anual, 130 euro. Sume meritate cu prisosinţă:munca asumpţioniştilor şi a cercetătorilor lumii bizantine a supravieţuit unui secol, a traversat 4.000 de kilometri şi 3 capitale europene. Acum aşteaptă doar să fie redescoperită.  

Orice text religios, de orice natură ar fie el și despre orice religie am vorbi, este prin definiție un text simbolic, transmițător al unui mesaj de suflet pentru cei ce trăiesc în respectiva religie. Creștinismul nu face excepție. Textele religioase ale creștinismului sunt în principal cele ale Sfintei Scripturi, carte inspirată de Duhul Sfânt, adică Duhul comunică oamenilor mesajul divin folosindu-se de scriitori umani, de cuvinte omenești și de un suport fizic, papirus. Foarte devreme, teologii creștini au înțeles că în spatele textelor sfinte se ascund taine divine neînțelese de oameni la prima vedere, de aceea au făcut apel la limbajul simbolic. Mai mult, chiar literele ebraice, care au și valoare numerică, prin forma și ordinea lor în alfabet, transmit mesaje spirituale prin simbolistica lor. Numele bibilce sunt pline de încărcătură simbolică. Pentru cei care vo afle mai multe pot citi documentul atașat aici.

Un text din sec. XIV numit :

Evanghelia după Jean d’Outremeuse[1]

 (Myreur, I, p. 307-347 passim)  

Text original și traducerea în românește 

  

Textul de față, tradus pentru prima dată în românește în această variantă, redă paragrafele esențiale din Ly Myror des Histors cu privire la evenimentul Nașterii Mântuitorului, la istoria Fecioarei Maria și a familiei ei înaintea nașterii lui Cristos, precum și descrierea nașterii și evenimentele extraordinare ce au avut loc în acele vremuri cu scopul de a confirma minunea întrupării lui Dumnezeu în lumea noastră. La baza acestor texte stau descrierile evanghelice canonice, elemente din evangheliile apocrife și povestiri folclorice și legendare culese de Jacobus de Voragine[2] în monumentala sa lucrare Legenda aurită. Jean d’Outremeuse își prezintă lucrarea sub forma unei cronici, procedeu literar ce-i permite autorului să nu prezinte faptele descrise într-un bloc unitar, ci în diferite secțiuni care pot fi separate la rândul lor unele de altele prin descrierea evenimentelor mai mult sau mai puțin contemporane și care nu sunt numaidecât în legătură directă cu cele povestite sub formă de fir roșu.

Textul folosit de mine pentru această traducere este cel editat de Adolphe Borgnet, Ly Myreur des Histors. Chronique de Jean des Preis dit d’Outremeuse, Bruxelles, vol. 1, 1864, 684 de pagini, publicat de „Comission Royale d’Histoire de Belgique. Collection des chroniques belges inedites. Corps des chroniques liegoises”. Lucrarea este împărțită în nouă capitole cărora Jacques Poucet, Membru al Academiei regale din Belgia și profesor emerit al Universității din Louvain, le-a dat titluri pe care le preiau și eu în această traducere în limba română. Textul este plin de savoare. Iată structura: 

  

      Maria înaintea nașterii Mântuitorului 

- Ch. 1. Rudenia sa (în particular Elisabeta), nașterea ei, copilăria ei (Myreur, I, p. 307-308, 329, 335-336) 

- Ch. 2. Considerații cronologice (Myreur, I, p. 336-337) 

- Ch. 3. Buna Vestire și fecioria Mariei (Myreur, I, p. 337-339) 

- Ch. 4. Căsătoria Mariei cu Iosif, soțul ales de Dumnezeu (Myreur, I, p. 339-340) 

- Ch. 5. Vizita la Elisabeta și Ioan Botezătorul (Myreur, I, p. 340-341) 

  

Nașterea Mântuitorului  

- Ch. 6. Betleem : recensământul, nașterea, minunile, (Myreur, I, p. 341-344) 

- Ch. 7. După nașterea lui Isus (Myreur, I, p. 344-345) 

- Ch. 8. Regii Magi veniți din Orient (Myreur, I, p. 345-347) 

- Ch. 9. Prezentarea la Templu și bătrânul Simeon (Myreur, I, p. 347)

 

Capitolul 1
rudenia, nașterea, copilăria mariei 

  

  

La generation de sains Servais  De saint Johans Baptiste  Des parens la virge Marie et de sa naschence	Nașterea sfântului Servais, a sfântului Ioan Botezătorul, a părinților Fecioarei Maria și nașterea ei
[p. 307, l. 1] En cel an meismes, le XIe jour de june, soy mariat Anne qui fut soreur à Esmarie charnel, filhe à Achar, de la lignie Juda, la mère Elizabeth et Eliud ; de Eliud, qui fut frere à Elizabeth, Emyb nasquit, et de Emyb nasquit sains Servais, qui fut evesque de Tongre ; le siege astoit seant à Treit sour Mouse.	(1) La 11 iunie a acelui an (= 572) Ana s-a căsătorit. Era sora lui Emeria, fiica lui Achar din linia lui Iuda. Emeria a avut doi copii: Elisabeta și Eliud. Din Eliud, fratele Elisabetei, s-a născut Emyb, iar din Emyb s-a născut sfântul Servais, care a fost episcop de Tongres, scaunul fiind la Maastricht.
(2) Item Elisabeth, la filhe Esmarie, oit Zacharie le prestre de la loy à marit, dont naquit saint Johan-Baptiste en Jherusalem.	(2) Elisabeta, fiica lui Emeria, l-a avut drept soț pe Zaharia, preot al Legii, din care s-a născut Ioan Botezătorul, la Ierusalim.
(3) Et l’autre soreur ch’est sainte Anne, qui à jour deseurdit se mariat, et prist son promier marit Joachim, desqueis nasquit la benoite virgue Marie.	(3) Cealaltă soră, Ana, s-a căsătorit, în ziua ce va fi specificată mai jos, și l-a avut drept prim soț pe Ioachim, din care s-a născut Binecuvântata Fecioară Maria.
(4) Et quant Joachim fut trespasseis, si soy remariat Anne à Cleophas, et Marie sa fille esposat Joseph, frere à Cleophas. De cheli Cleophas et Anne, nasquit l’autre Marie, qui fut la femme Alphei, de quoy nasquit saint Jacque le Petis et Joseph ; et sa mere fut nommee Marie-Jaqueline, portant qu’elle fut mere à sains Jaque le Petit, et fut enssi appelée Marie-Joseph. Et porchu je le devise enssi por la diversiteit des ewangelistes, car enssi est-ilh nommée en l’ewangile de la messe de Nostre-Dame : Marie Cleophe.	(4) Când a murit Ioachim, Ana s-a recăsătorit cu Cleopas, iar fiica ei, Maria, s-a căsătorit cu Iosif, fratele lui Cleopas.Din Cleopas și Ana s-a născut o altă Marie, care la rândul ei s-a căsătorit cu Alfeu, din care s-au născut Iacob cel Mic și Iosif; mama sa era numită Maria Iacob, fiindcă era mama lui Iacob cel Mic, însă mai era numită și Maria Iosif. Dacă spune aceste lucruri este din cauza evangheliștilor care diferă între ei, fiind numită și Maria Cleopas în Evanghelia proclamată în sărbătoarea Sfintei Fecioare.
(5) Et quant Cleophas fut deviés, si se remariat Anne à Salomé, de cuy naquit l’autre Marie, le femme Zebedei, le mere sains Johans ewangeliste et sains Jaque le Gran, qui gyst en Compostel. Et por chu est-ilh appelée Marie-Salomé et Marie Zebedei.	(5) După moartea lui Cleopas, Ana s-a recăsătorit cu Salome, din care s-a născut o altă Marie, soția lui Zebedeu, mama sfântului Ioan evanghelistul și a sfântului Iacob cel Mare, a cărui rămășițe se află la Compostela. De aceea mai este numită și Maria Salome și Maria lui Zebedeu.
(6) Enssi oit sainte Anne III barons, et de cascon oit une Marie et enssi furent trois Marie, dont la promiere fut la mere Jhesu-Crist, le salveur de tout le monde et les autres vos ay dit desus. […]	(6) Astfel, sfânta Ana a avut trei soți și cu fiecare din ei a avut câte o fiică Maria. De aceea avem trei Marii, dintre care prima a fost mama lui Isus Cristos, Mântuitorul întregii lumi. Cât despre celelalte două Marii tocmai v-am vorbit. [...]
La conception Nostre-Damme	Zămislirea sfintei Fecioare
[p. 308, l. 20] (7) En cel an meismes, le VIIIe jour de decembre, engenrat Joachim dedens le corps de sa femme sainte Anne la benoit virge Marie, mere à Jhesu-Crist, sicom vos oreis.	(7) În acel an (= 574), la 8 decembrie, Joachim a zămislit, în pântecul soției lui, sfânta Ana, pe Fecioara binecuvântată, Maria, mama lui Isus Cristos, după cum bine știți.
(8) Chis proidhons Joachim issit de la royal lignie le roy David, qui descendit de la lignie Judas le fis Jacob ; et portant que pluseurs gens ne sevent mie dont ches lignies vinent, et que chu est à dire, si en voray I pau declareir par recapitulation. […]	(8) Acest om înțelept este din linia regală a lui David, care era din tribul lui Iuda, fiul lui Iacob; din cauza faptului că sunt mulți cei care nu știu de unde și cum vin aceste descendențe și ceea ce poate fi spus, m-am gândit să fac eu aici un scurt rezumat. [...]
La Nascenche Nostre-Dame sainte Marie	Nașterea Sfintei Fecioare Maria
[p. 329, l. 2-5] (9) En cel année meisme, le VIIIe jour de mois de septembre, fut née la benoite virge Marie ; de laqueile nativiteit nos devons faire grant fieste et grant joie, car aultrement ne fussiens mie delivreis des grandes paines d’ynfeir. […]	(9) În acel an (= 575), la 8 septembrie, s-a născut Fecioara Maria; această naștere trebuieă să o sărbătorit în mod deosebit și să ne bucurăm, dacă nu suntem mereu pândiți de pedepsele infernului [...]
De Zacharie et Elisabeth	Din Zaharia și Elisabeta
[p. 335, l .7 (10) Item, l'an del transmigration de Babylone Vc IIIIxx et IX, le XXIIII jour de mois de septembre, al XXle an del coronation le roy Herode, astoit I hons religieux, qui astoit priestre et faisoit à cel jour oblation en temple de Jherusalem : si astoit nommeis Zacharie, et sa femme astoit nommée Elizabeth ; et astoient mult vies, car cascons avoit bien cent ans d'eaige, si n'avoient oncques oyut enfans, car Elizabeth astoit brehangne, se ne poioit fructifiier. Et ne plaisoit mie à Dieu que ilh awist enfant, jusqu'à tant que temps sieroit por Iy.	(10) Anul 589 al exilului din Babilon, la 24 septembrie, în anul al 21-lea după încoronarea lui Irod, un bărbat religios, un preot, aducea în acea zi jertfă în templul din Ierusalim; numele său era Zaharia, iar soția lui se numea Elisabeta; amândoi erau foarte bătrâni: fiecare avea în jur de cel puțin 100 de ani și nu au avut niciodată copii deoarece Elisabeta era sterilă și nu putea aduce rod în pântecele ei. Iar Dumnezeu a îngăduit ca ei să nu aibă copil până în ziua când el a hotărât acest lucru, să facă să rodească pântecele Elisabetei.

 

Zacharie en temple fist sacrifiche  L’angle annunchat la conception saint Jehan-Baptiste	Zaharia a adus un sacrificiu la templu. Îngerul i-a vestit zămislirea sfântului Ioan
(11) Si avient enssy que Zacharie Iy priestre astoit en temple et faisoit oblation de incense, et veschi sains Gabriel l'angele vient et s'aparuit à Iy devant l'ateit, et dest en teile manere :	(11) S-a întâmplat că în timp ce preotul Zaharia, aflându-se în templu în timp ce făcea tămâierea, iată că îngerul Gabriel a venit și a stat înaintea altarului și i-a grăit astfel:
(12) « O tu, Zacharias, entens à moy. Dieu tu mande que quant tu as fineit son serviche, se toy retrais arrie en ton hosteit et toy cuche awec ta femme ; et Dieu toy donrat I teile fruit, qui de luy serat tant ameis que ilh vorat prendre baptemme de Iy en fluis Jordan, et se le nomme par son nom Johans ».	(12) « O tu, Zaharia, ascultă-mă. Dumnezeu îți aduce la cunoștință că, după ce vei termina slujba ta, să revii numaidecât la casa ta și să te culci cu Elisabeta, soția ta; iar Dumnezeu te va face să zămislești un prunc pe care îl va iubit atât de mult încât va voi să primească de la el botezul în Iordan, iar acest copil se va numi Ioan”.
(13) Quant Zacharie l'oït, se dest à Gabriel : « Comment porat chu eistre que tu m'as dit ? Nos summes si vilhes ambdois et si floibles, que je ne moy puy sourtenir, et s'ilh est enssi que j'aroy en chist eaige enfant, chu ne poroy-je croire. »	(13) Când Zaharia a auzit acestea, i-a zis îngerului Gabriel: „Cum s-ar putea realiza cele grăite de tine? Noi suntem amândoi atât de bătrâni și atât de neputincioși încât eu nu mai am puterea zămislirii și nici nu pot crede că la vârsta asta voi mai putea avea un copil”.
Zacharie devient mueis	Zaharia devine mut
(14) Adont dest Ii angle à Zacharie : « Et tu en auras teile gueridon por te non creanche que tu ne parleras, ains seras-tu mueis jusqu'à tant que Ii enfes serat neis, et portant que tu ne vues croire que Dieu ait bien poioir de toy faire avoir enfant ; et quant Iy enfes serat circonchis et nommeis Johans, adont parleras-tu com devant. »	(14) Atunci îngerul i-a grăit lui Zaharia: „Ei bine, pentru a te pedepsi din cauza necredinței tale, nu vei mai vorbi, ci vei rămâne mut până la nașterea copilului tău, toate astea se întâmplă fiindcă nu vrei să crezi că Dumnezeu are puterea să te facă să fii tată. Nu vei redobândi graiul decât după ce copilul va fi circumcis și va primi numele Ioan.”
(15) Atant est Iy angele departis, et Zacharie fist le serviche de Dieu, puis issi de temple ; mains oussitoist que ilh issit de temple, par le volenteit de Dieu [p. 336] ilh fut mueis et laisat le parleir, de quoy Iy peuple en oit grant mervelhe ; et puis soy cuchat awec sa femme. Et adont fut engenreis sains Johans, et ne nasquit oncques plus grans de femme fours que Jhesu-Crist.	(15) Apoi îngerul a plecat de la el. Zaharia, după săvârșirea timpului de slujire la templu, a ieșit, însă deîndată ce s-a aflat în afara templului, prin voință divină, a devenit mut și nu mai putea vorbi, spre marea mirare a poporului. Apoi s-a dus și s-a culcat cu soția lui. În acest fel a fost zămislit sfântul Ioan și niciodată o femeie nu a dat lumii un om mai mare decât Ioan, cu excepția Fecioarei Maria care a dat naștere lui Isus Cristos.

 

CAPITOLUL 2
CONSIDERAȚII CRONOLOGICE 

  

Chi fine li Ve eaige de monde Des eaiges du monde	Aici se sfârșește a cincea epocă a lumii. Epocile lumii
[p. 336. l. 4] (1) Item, chi fine Iy Ve eaige de monde, qui contient del transmigration de Babylone jusques al incarnation Jhesu-Crist.  (2) Et deveis savoir que ly promier eaige de monde, chu est de la formation Adam, nostre promier pere, jusqu'à le delueve Noé, qui contient IIm lIc et XLII ans.  Item, Iy secon eaige de monde est de la delueve Noé jusqu'à la nativiteit Abraham le patriarche, qui contient IXe et XLII ans.  Item, Iy IIIe eaige est de la nativiteit Abraham jusqu'à la coronation le roy David, qui contient IXc et XL ans.  Item, le IIIIe eaige est de la coronation le roy David jusques al transmigration de Babylone, qui contient IIIIc et IIIIxx ans.	(1) Aici se sfârșește a cincea epocă alumii, care merge de la exilul din Babilonia până la întruparea lui Isus Cristos.  (2) Poate știți desigur, prima epocă a lumii, de la creația lui Adam, primul nostru părinte, până la potopul lui Noe, numără exact 2242 de ani.  A doua epocă a lumii, de la potopul lui Noe până la nașterea lui Abraham patriarhul, numără exact 942 de ani.  A treia epocă merge de la nașterea lui Abraham până la încoronarea regelui David și numără exact 940 de ani.  A patra epocă se întinde de la încoronarea regelui David până la exilul din Babilon și numără exact 490 de ani.
Item, le Ve eaige est del transmigration jusques al incarnation Nostre-Salveur Jhesu-Crist, quant l'angele Gabriel annunchat à la virgue Marie le salut del Ave Maria ; Iyqueis quinte eaige est chis que nos avons chi-desus pris nos dautes derainement, qui contient Vc IIIIxx et IX ans.	A cincea epocă începe cu exilul și se termină cu întruparea Mântuitorului nostru Isus Cristos, când îngerul Gabriel a adus Fecioarei Maria salutul „Ave Maria! Această a cincea epocă este ultima în funcție de care am fixat toate celelalte epoci enumerate mai sus; această epocă numără în total exact 589 de ani.
(3) Lesqueis V eaiges montent ensemble à la somme de Vm et lIc ans 1 moins, assavoir V milh cent nonante et nuef, que Ii monde avoit esteit origineis et Adam fourmeis, enssi com dit est par-desus.	(3) Toate aceste cinci epoci însumează 5200 de ani, mai puțin unul, adică 5199, de la originea lumii și de la crearea lui Adam, după cum am spus mai sus.
(4) Ors est raison que nos parlons de la benoite incarnation Nostre-Saingnour Jhesu-Crist, par lequeile tous le monde fut rachateis et osteis des grandes poins d'infier.	(4) Acum trebuie să vorbim despre binecuvântata întrupare a Domnului nostru Isus Cristos, care a răscumpărat și a eliberat întreaga lume de pedepsele infernului.
De VIe eaige de monde	Epoca a șasea a lumii
(5) Chi-apres s'ensiet Iy VIe eaige, qui dure jusqu'à la fin de chu monde. Chi commenche Iy an deltres-sainte incarnation Jhesu-Crist.	(5) Cele ce urmează se referă la epoca a șasea, care va dura până la sfârșitul lumii. Începe cu anul fericitei întrupări a lui Isus Cristos.
(6) A la gloire et loienge de la sainte Triniteit, de Pere, Fis et Saint-Esperit, vorons commenchier et deviseir le VIe eaige de monde, et le derains solonc l'Escripture, car ilh durerat jusqu'al fin de monde; et vos vorons declareir les dautes comment ilh commenchoient chi-devant, et par queile raison.	(6) Pentru slava și lauda Prea-Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, dorim să începem să vorbim acum despre a șasea epocă a lumii și ultima conform Scripturilor, fiindcă se va întinde până la sfârșitul veacurilor. Doresc să vă explic datele, când au început și de ce.
(7) Vos saveis que toutes les dautes des V eaiges deseurdis commenchent en mois de marche le XXVe jour, portant que marche astoit ly promirs mois de l'an, et portant enssi que Adam fut fais et fourmeis le XXVe jour de marche ; et oussi ilh morut à cheli jour, sour l'an del origination de monde IXc et XXX ; et fut à chis propre jour Abel ochis par Caym; et si ouffrit [p. 337] Melchisedech pain et vin, et Ysaac fut mis sour l'auteit por coupeir son chief en nom de sacrifiche ; et que sains Johans-Baptiste fut decolleis, et sains Pire l'apostIe fut mis fours del prison, et sains Jaque fut martyrisiiés, et Ii passion Nostre-Sires Jhesu-Crist que ilh souffrit mort en la crois por tout humaine lignie, et la victoire sains Mychiel contre le dyable, et que les enfans d'Ysrael passont mere tout à seche. Tout chu fut fait à cheli meismes jour XXVe de marche, en diverses années.	(7) Știți prea bine că cele cinci epoci menționate mai sus, au început toate în luna martie, pe 25, fiindcă luna martie era prima din an și fiindcă Adam a fost creat și zidit la 25 martie. A murit tot în această zi, în anul 930 de la întemeierea lumii. Tot în această zi a fost ucis și Abel de către Cain, Melchisedek a adus pâine și vin ca jertfă, Isac a fost așezat pe altar pentru a fi sacrificat, sfântul Ioan Botezătorul a fost decapitat, sfântul Petru a ieșit din temniță, iar sfântul Iacob a fost martirizat. Tot la 25 martie a avut loc și pătimirea Domnului nostru Isus Cristos, care a suferit moartea pe cruce pentru toată generația umană, și victoria sfântului Mihail asupra diavolului, și trecerea Mării Roșii ca pe uscat a fiilor lui Israel. Toate aceste evenimente au avut loc într-o zi de 25 martie, în ani diferiți.
(8) Mains encor y fut fais ly plus grans, Iy plus precieux, Iy plus benigne et Iy plus glorieux fais qui oncques fut fais à monde, car à cel propre jour, le XXVe jour de marche, vient Gabriel ly archangle aporteir à la virgue Marie le salut del Ave Maria, sicom vos oreis chi-apres, sour l'an del creation de monde Vm IIc, 1 moins, parfais, et Vm lIc imparfais.	(8) Însă tot la 25 martie a avut loc și evenimentul cel mai important și cel mai însemnat, cel mai sfânt și cel mai slăvit din toate cele câte au avut loc până atunci în lume, fiindcă în această zi de 25 martie, arhanghelul Gabriel a venit să aduvă Fecioarei Maria salutul divin „Ave Maria”, după cum veți citi mai jos, în anul creației lumii 5199 „an perfect” și 5200 „an imperfect”.
Des ans parfais et imparfais	Anii „perfecți” și anii „imperfecți”
(9) Si voray faire entendre aux ignorans briefment la differenche entre parfait et imparfait.	(9) Aș dori, pe scurt, să vă fac să înțelegeți, voi cei care nu știți diferența dintre „an perfect” și „an imperfect”.
(10) Nos vos avons desus dit que toutes les dautes anchienement prendoient leurs commenchement à leur fin en mois de marche le XXVe jour ; et coroit cascon daute I an, sy finoit au XXlllle jour, et tout l'an qu'ilh coroit astoit an imparfait, et quant ilh venoit al dierain jour, ilh astoit acomplit et parfait.	(10) V-am spus mai sus că în vremurile de demult, orice an începea la sfârșitul lunii martie, pe 25 a lunii, și fiecare an dura și se termina la sfârșitul lunii martie, pe 24. Un an în desfășurare însemna un „an imperfect”; când ajungea ultima zi doar, anul era terminat, deci era „anul perfect”.
(11) Et enssi vos dis-je que ly an Vm et IIc, I moins, finat le XXIIIIe jour de marche, et fut parfais ; et lendemain, le XXVe jour de marche, quant Gabriel vient, commenchat l'an imparfait Vm lIc, qui corit l'année tout ensuivant. Et chis fut Iy promier an deI incarnation. Et chu fait-ilh bon savoir et entendre por les debas des années parfaites et imparfaites, car ons auroit tantost mescompteit une an qui n'y penseroit.	(11) De aceea v-am spus că anul 5199, când se termină pe 24 martie, este un „an perfect”, iar a doua zi, pe 25 martie, la venirea îngerului Gabriel, începea „anul imperfect” 5200, care se desfășura pe toată durate zilelor ce urmau. Acesta era anul 1 al întrupării. Este bine de știut și de înțeles acest lucru pentru a putea urmări mai ușor „anii perfecți” și „anii imperfecți”, deoarece există eroarea de a se înșela de un an dacă nu facem bine atenție.

  

CAPITOLUL 3
BUNA VESTIRE ȘI FECIORIA MARIEI 

  

L’anunciation à Nostre-Damme	Buna vestire Maicii Domnului
[p. 337, l. 24] (1) En revenant à nostre matere, le promier an deI incarnation Nostre-Saingnour Jhesu-Crist imparfait, et le promier jour del an, assavoir le XXVe jour de mois de marche, al heure de messe solonc alcuns, desquendit Gabriel, à commandement de Dieu, faire l'anunciation à la benoite et glorieuse virge Marie, qui astoit entrée dedens son orateur, en la citeit de Nazareth, et tenoit I psaltier en sa main, et avoit de eaige XIIII ans et VII mois, VIII jours moins, que el avoit esteit née.	Isus Cristos (anul incomplet) și prima zi din an, adică 25 martie, la ceasul Liturghiei după unii, îngerul Gabriel a coborât, prin poruncă de la Dumnezeu, să aducă o veste binecuvântatei și slăvitei Fecioare Maria. Aceasta tocmai ce intrase în camera ei de rugăciune, în orașul Nazaret și ținea o psaltire în mâini. Era în vârstă de 14 ani, șapte luni fără opt zile.
(2) Et là elle commenchat mult parfaitement à oreir Dieu et deproiier. Et Iy vray Dieu, qui l'avoit fait et fourmeit à sa volenteit et edifiié en son cuer, deis al commenchement de monde, com [p. 338] celle de cuy ilh voloit faire sa mere et sa filhe, fist à cel propre heure el chiel ovrir.	(2) Și acolo, cu foarte mare pioșenie, a început să se roage și să se închine lui Dumnezeu. Iar adevăratul Dumnezeu, care o făcuse și o zidise după voința sa și o zămislise în inima sa încă de la începuturile lumii, ca pe ființa din care dorea să facă Maica sa și Fiica sa, a făcut ca la acel ceas precis să se deschidă cerul.
(3) Si envoiat sains Gabriel dedens le temple, qui jettat mult grant clarteit, et vient devant Marie, sicom dit est. Si l'apellat mult douchement et dest : « Dieu toy sault, Marie plaine de grasce, Dieu est awec toy. »	(3) A trimis pe îngerul Gabriel în templu, care a răspândit în jur o lumină foarte mare și s-a prezentat Mariei, după cum stă scris. A chemat-o cu mare blândețe și i-a zis: „Dumnezeu te salută, Marie, plină de har, Dumnezeu este cu tine”.
De sainte Marie ce qu’elle quidoit de l’angle	Ce credea Sfânta Maria despre înger
(4) Adont oit la benoite virge Marie grant paiour, car elle quidat, sicom alcuns escriptures dient, que chu fuist I enchanteur qui adont regnoit en paiis, qui astoit nommeis Turquins, qui, toutes les fois qu'ilh Iy plaisoit, se faisoit sembleir uns angele, et s'aloit sovens cuchier awec les pucelles. Se quidat Marie del angele que chu fuist cheli Turquins qui le vosist dechivoir, si demandat en conjurant de Dieu que s'ilh astoit Turquins que ilh Iy desist ; mains Gabriel Ii respondit qu'ilh astoit vray et certains messagier de Dieu.	(4) Atunci, blânda Fecioară Maria s-a înspăimântat foarte tare, deoarece ea credea, conform spuselor unor texte, că era vorba despre vrăjitorul care bântuia pe atunci prin țară și care se numea Turquin. Acesta, de fiecare dată când dorea, lua înfățișarea unui înger și mergea deseori să se culce cu fecioare. Maria a crezut că îngerul este acest vrăjitor care dorea să-i facă rău și, în numele lui Dumnezeu, l-a întrebat dacă este Turquin să o lase în pace. Însă Gabriel i-a răspuns că este cu adevărat un mesager al lui Dumnezeu.
L’angle parolle à Nostre-Damme	Îngerul i-a vorbit Sfintei Fecioare
(5) Quant Marie oiit chu, se fut plus assegurée, car Iy angele Iy dest : « Ne t'enmaies nient, Marie, car Dieu est en toy desquendut, et se toy mande que tu as conchut unc fis toute virge ; et al enfanteir demoras virgue, et enssi apres l'enfantement, et sainte virge tousjours demoras, et ton fis sierat roy de paradis ; et ne mescrois mie chu que je dis, ains regarde Elizabeth, ta cusin, qui est brehangne et vielhe de cent ans, et at conchut de son saingnour unc mult noble enfant. »	(5) Câna a auzit Maria acestea, s-a simțit mai ușurată deoarece îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, fiindcă Dumnezeu a coborât în tine și-ți aduce la cunoștință că, fecioară fiind, ai zămislit un fiu; născând, vei rămâne fecioară sfântă, iar fiul tău va fi Regele paradisului. Să nu refuzi să crezi ceea ce-ți spun, dar privește-o pe Elisabeta, verișoara ta, sterilă și în vârstă de 100 de ani, totuși ea a zămislit de la soțul ei un copil foarte nobil”.
(6) Adont respondit sainte Marie : « Comment poroit chu eistre ? Je n'oie oncques cognisanche d'homme, et ay à Dieu voweit casteit, sique je moy mervelhe comment virge poroit enfant avoir sens atouchier à homme, ne sens fauseir virginiteit ne faindre. »	(6) Atunci Maria a zis: „Cum s-ar putea așa ceva? Nu am cunoscut niciodată bărbat, iar fecioria mea i-am închinat-o lui Dumnezeu, astfel încât mă întreb cum ar putea o fecioară să aibă un copil fără să se fi atins vreodată de un bărbat, și fără să trădeze fecioria sa”.
(7) Adont Iy dest Iy angele Gabriel : « Dame, Dieu at bien poioir de tot faire et defaire ; ilh veult de toy faire sa mere, si qu'ilh serat ton fis, et serat oussi ton pere, et enssi ne perderas riens de chu que tu as voweit ; ilh garderat mult bien ta casteit. » Et quant Marie oiit chu, se dest : « Ancelle je suy à Iy, si fache de moy son plaisier. »	(7) Atunci îngerul Gabriel i-a zis: „Fecioară binecuvântată, Dumnezeu are puterea să facă toate și să desfacă toate; vrea să facă din tine Maica sa, iar el va fi Fiul tău, și va fi de asemenea Tatăl tău, iar toate acestea fără să-ți încalci în niciun fel votul tău de feciorie: el îți va păstra castitatea”. Iar când a auzit acestea, Maria a zis: „Sunt slujitoarea sa, să facă în mine după voința sa”.

 

Mervelhe de Nostre-Damme Del virginiteit de Nostre-Damme  Dieu entrat en corps Marie par l’orehle	Minunea Sfintei Maria. Fecioria Sfintei Maria. Dumnezeu a intrat în Maria prin ureche
(8) Atant s'en est ly angele aleis, et Marie demorat conchuit et engrossie de Dieu, qui en ses flans s'aombrit en celle heure ; et entrat Dieu en Marie par l'orelhe, car par l'orelhe entendit l'angele, et enssi que Ii sons de la vois entrat en l'orelhe, enssi entrat awec la sainte Triniteit de Pere, Fis et Saint-Esprit, car de chi fait ne soit riens Iy membre natureit de la virge Marie, ne sa fleur virginal.	(8) Atunci îngerul a plecat iar Maria a rămas însărcinată și grea prin puterea lui Dumnezeu, care s-a înfiripat atunci în pântecele ei.  Dumnezeu a intrat în Maria prin ureche, deoarece cu urechea a auzit glasul îngerului, și în momentul în care sunetul vocii a pătruns în urechea ei, în acelaşi timp a intrat și Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și tocmai datorită acestui fapt organul natural al Fecioarei și floarea lui virginală nu au știut nimic.
[p. 339] (9) Cascons doit savoir que enssi que Iy soleal trespasse la voiriere qui est saine et entier, et resplendist sa clarteit ouItre, et puis soy retrait sens le voire emperier ne rompir à passeir ; enssy soy mist Dieu en corps de Marie par l'orelhe où elle conchuit la parolle, et resplendist dedens li et espandit sa vertut et clarteit de la sainte Triniteit, sens violenche faire à virginiteit. Et ilh soy retrahist cest al enfanteir ; ilh issit fours par l'orelhe où ilh astoit dedens entreis, virginiteit demorant sens rumpre ne casseir en nulles des parties.	(9) Trebuie să știți că așa precum soarele trece printr-un geam de sticlă fără să-l spargă și făcând să-i strălucească razele în interior, iar apoi se retrage fără să aducă vătămări geamului de sticlă prin trecerea sa, tot la fel și Dumnezeu a intrat în pântecele Mariei prin ureche, pe acolo zămislind Cuvântul. Dumnezeu strălucește în ea, răspândește virtutea și lumina sa și lumina Sfintei Treimi, fără să producă stricăciuni fecioriei ei. S-a retras la naștere tot la fel; a ieșit prin ureche, pe unde intrase, fecioria rămânând intactă fără a fi ruptă sau distrusă în niciun fel.

  

CAPITOLUL 4

CĂSĂTORIA MARIEI CU IOSIF 

  

Ce que Dieu mandat par l’angle	Ceea ce Dumnezeu transmite prin înger
(1) Item, à cel temps astoit la loy teile que, se une femme fust grosse d'enfant et elle n'awist marit, elle fust lapidée ou arse, et jà n'en posist escappeir, ne pour avoir ne por grandeur.	(1) În acele vremuri, legea spunea că o femeie însărcinată fără să aibă un soț să fie lapidată sau arsă de vie; Maria nu putea scăpa de această lege, nici datorită bogățiilor ei, nici datorită tribului familiei sale.
(2) Si avient que tous les barons de paiis et Iy evesque de la loy astoient I jour aleis au temple por oreir ; adont vient une vois qui leurs dest en hauIt : « Sangnours, Dieu vos mande que vos donneis Marie I marit de la lignie dont elle est née, » et atant soy partit la vois.	(2) Într-o zi, toți demnitarii țării și doctorul legii s-au întrunit la templu pentru a se ruga; atunci, un glas venit de sus le-a spus: „Domnilor, Dumnezeu vă poruncește să o dați pe Maria unui soț din tribul din care a ieșit ea însăși”, iar apoi glasul a dispărut.
Coment Nostre-Damme fut mariée  De marit Nostre-Damme, qui oit bien IIc ans	Cum Maica Domnului a fost dată în căsătorie unui bărbat care avea mai bine de 200 de ani
(3) Et Ii evesque at mandeit tous les barons de la terre, par le conselh de I juys qui astoit mult saige. Atant vinrent vies et jovenes, grant et petis, et muIt en y vient qui n'avoient cure del marier ; mains quant ilhs veirent la pucelle, se n'y avoit si gran saingnour qui ne le vosiste avoir esposeit, tant astoit belle et plaine de la grant grasce de Dieu.	(3) Atunci, doctorul legii i-a întrunit pe toți demnitarii țării, ținând seama de sfaturile unui evreu foarte înțelept. Au sosit așadar bătrâni și tineri, mari și mici și mulți sunt cei care au venit, cărora nici măcar nu le trecea prin minte că vor fi ei soțul ales; însă când au văzut-o pe Fecioară, toți și-au schimbat părerea și fiecare dintre cei adunați începeau să nutrească speranța că el va fi alesul, atât era de frumoasă și plină de tot harul lui Dumnezeu.
(4) En cel conrois est venus I dammoseais qui fut nommeis Joseph, qui astoit venus por veioir le mariage et nient por la pucelle à avoir, car ilh astoit trop vies, ilh avoit bien IIc ans ou plus ; chis Joseph soy mist deleis I pileir, portant qu'ilh se doubtoit que les gens menues ne l'abatissent à terre al presse.	(4) Un om cumsecade, numit Iosif, a venit și el la această adunare; el venise ca să vadă căsătoria, nicidecum să spere că va obține mâna Fecioarei, deoarece era foarte bătrân; avea 200 de ani sau mai bine; acest Iosif s-a proptit în spatele unui stâlp, fiindcă se temea ca oamenii din mulțime să-și bată joc de el și chiar să înceapă a-l lovi cu violență.
(5) MuIt fut Joseph escarnis et degabbeis des enfans et oussi des bachelleirs et des dameseais ; mains ilh n'y acontoit riens.	(5) Totuși copiii și chiar niște bogătași și coconi îngâmfați au început să-și bată joc de Iosif și îl ridiculizau; însă el nu ținea seama de toate acestea.
(6) Quant tous les barons furent enssi assembleis, se dest Ii evesque : « Saingnours, je vos ay chi mandeit  par le commandement de Dieu ; si veulhiés proier à ly que ilh nos veulhe donneir à cognoistre qui digne est de la pucelle Marie esposeir et avoir. »	(6) Când toți demnitarii s-au adunat, doctorul legii le-a zis: „Domnilor, v-am convocat în acest loc la porunca lui Dumnezeu; de aceea vă rog să ne rugăm împreună ca să știm cui i-a rezervat-o pe Fecioara Maria drept soție”.
Li angle parolle à peuple de Marie la virge	Îngerul vorbește poporului despre Fecioara Maria
(7) Atant ont fait leur orison, et enssi qu'ilh astoient là, si leur dest I angele : « Barons, Dieu vos mande par moy que cascon de vous prende une verge en sa main, et chis en cuy main la verge florisseroit, chis aurat la pucelle sens contredit. »	(7) Atunci au început să se roage fiecare și în timp ce erau în rugăciune, un înger le-a zis: „Demnitarilor, prin mijlocirea mea, Dumnezeu vă poruncește să luați în mână un baston, iar cel al cărui baston va înflori, acela va avea mâna Fecioarei, fără discuție”.
(8) Et tantoist ont pris verges en leur mains, puis se sont recuchiés en orisons ; et puis fist Ii evesque unc sermon, et fait cascon [p. 340] sa main leveir en hault awec la verge ; et Joseph, qui tenoit son bordon de quoy ilh s'apoioit, si le levat en hault.	(8) Deîndată, fiecare a luat câte un baston în mână și au început să se reculeagă în rugăciune; apoi doctorul legii a ținut o omilie și a cerut fiecăruia să înalțe bastonul deasupra capului; iar Iosif, care-și ținea și el bastonul ce-l folosea la mers, l-a ridicat și el deasupra capului.
Ly bordon Joseph commenchat à florir et fruit porteir	Bastonul lui Iosif a început să înflorească și să aducă roade
(9) Là oit I garchon qui degaboit Joseph, et tant que Joseph en voult aleir sa voie ; mains tout enssi com ilh soy turnoit, commenchat son bordon à florir et fruit porteir, et s'asseit par-desus I blan colon, qui signifioit Jhesu-Crist, et la verge signifioit Marie.	(9) Era acolo un copil care a început să râdă de Iosif, astfel încât Iosif se întorsese pentru a pleca; însă, în timp ce se întorcea pentru a pleca, bastonul său a început să înflorească și să aducă roade și un porumbel alb, care-l simboliza pe Isus Cristos, s-a așezat în vârful bastonului, care o simboliza pe Fecioara Maria.
(10) Mains quant les Juys veirent chu, si allont apres luy et le firent retourneir, se Ii dessent que ilh auroit la pucelle, car Dieu le volloit.	(10) Iar când evreii au văzut minunea au mers spre el, l-au întors din cale și i-au spus că va avea mâna Fecioarei, fiindcă asta era voința lui Dumnezeu.
(11) Adont ont pris la verge atout la flour, qui jettoit si grant odour que ilh sembloit à cascon que ilh fust en paradis. Cette verge fut presentée al evesque ; mains enssi com Iy evesque le monstroit à peuple, la verge salhit fours de ses mains et se entrat ens ès mains Marie, la benoite virge.	(11) Atunci au luat bastonul înflorit, floarea răspândea un parfum atât de puternic încât toți credeau că sunt în paradis. Acest baston a fost adus înaintea doctorului legii; iar în timp ce doctorul legii îl arăta mulțimii i-a scăpat din mâini și s-a deplasat singur în mâinile Fecioarei Maria, binecuvântata.
La vierge Marie fut esposée à Joseph	Fecioara Maria devine soția lui Iosif
(12) Adont desquendit Ii evesque, si at esposeit là meismes Marie et Joseph. Chis Joseph n'astoit mie riche hons, si aloit aide quiere à ses amis por faire ses noches ; si demorat pres de trois mois.	(12) Atunci doctorul legii a coborât și, chiar în acel loc, i-a unit prin căsătorie pe Maria și Iosif. Acest Iosif nu era bogat și de aceea a mers să ceară ajutor prietenilor săi pentru cheltuielile de nuntă. A fost plecat timp de trei luni.
(13) Et quant ilh fut revenus, si s'aperchut que sa femme astoit enchainte ; si en fut mult corochiet, se Ii blamat mult durement, car ilh n'avoit oncques jut awec lée, puis s'en alat altre part cuchier por dormir.	(13) Iar când a revenit și-a dat seama că soția sa era însărcinată;  s-a mâniat în sine și a început să o certe cu asprime deoarece el nu se unise cu ea; apoi a plecat să se culce într-un loc separat de ea.
Li angle parlat à Joseph	Îngerul i-a vorbit lui Iosif
(14) Cette nuit vient I angele à Joseph et Iy dest : « Joseph, ne t'esmaie nient de chu que ta femme est enchainte, car chu est deI Saint-Esperit, et elle porte Dieu en ses flans ; si serat Ii enfe qu'elle porte le fis de Dieu, si sierat nommeis Jhesus, et serat sires de tout le monde. Et portant Dieu toy mande que tu garde la pucelle castement, car elle est et serat toudis virge parfaite. »	(14) În acea noapte un înger i-a apărut lui Iosif și i-a zis: „Iosife, nu te teme pentru faptul că soția ta a rămas însărcinată, fiindcă lucrul este de la Duhul Sfânt, iar ia îl poartă pe Dumnezeu în pântecele ei; iar copilul ce-l va naște va fi Fiul lui Dumnezeu; se va chema Isus și va fi Stăpânul întregii lumi. De aceea Dumnezeu îți cere să păstrezi castitatea Fecioarei fiindcă este și va fi mereu fecioară perfectă”.
(15) Grant joie en oit Joseph, quant ilh entendit chu ; si vient à lit Marie, et Ii priat merchis de chu qu'ilh Ii avoit dit.	(15) Iosif s-a bucurat tare mult auzind aceste lucruri. A venit în patul Mariei și i-a cerut iertare pentru cele ce-i zisese.
(16) Et la damme Iy pardonnat volentiers, et Ii priat que ilh le vosist myneir veioir sa cusin Elizabeth, le femme Zacharias, qui ne poioit parleir, laqueile astoit enchainte d'enfant ; et Joseph l'y mynat.	(16) Iar Fecioara l-a iertat din inimă și i-a cerut frumos să o conducă la verișoara sa Elisabeta, însărcinată și ea cu un copil; ea era soția lui Zaharia, care nu putea vorbi; iar Iosif a condus-o la Elisabeta.

  

CAPITOLUL 5
VIZITA LA ELISABETA ȘI IOAN BOTEZĂTORUL 

  

Marie visentat Elisabeth  De sains Johans qui parlat en ventre sa mère  Del Magnificat	Maria în vizită la Elisabeta. Sfântul Ioan a vorbit în sânul mamei sale. Magnificat
(1) Et quant Marie devoit entrer en la maison Zacharie, se Ii vint Elizabeth al entrée al encontre de lée, et se l'acolat et Iy fist grant fieste en disant : « Hée Dieu! que m'est-ilh avenus grant joie et grant honneur, quant la mere Dieu, le roy de chi monde et de chiel, me vient veioir. »	(1) În timp ce Maria intra în casa lui Zaharia, Elisabeta îi vine în întâmpinare în pragul ușii, a îmbrățișat-o și i-a oferit o ospitalitate pe cinste, zicând: „Oh! Doamne! Ce mare bucurie și cinste mi-ai făcut fiindcă a venit Maica Dumnezeului meu, Regele acestei lumi și al cerului, vine să mă vadă.
(2) Sains Johans, qui encor astoit en ventre sa mere, cognuit son Saingnour, si soy drechat sour ses dois piés, et puis [p. 341] s'engenulhat et jondit ses dois mains vers son Sangnour, et Ii priat merchi et dest : « Sires, bien vengniés tu qui m'as tant de vertus donneit que je me puy drecher chaens ; or sai-ge bien que tu es venus por tes gens salver. »	(2) Sfântul Ioan care era încă în sânul mamei lui l-a recunoscut pe Domnul, s-a ridicat în două picioare și s-a îngenunchiat înaintea Domnului, împreunându-și mâinile, și i-a adus mulțumire zicând: „Fii binecuvântat Doamne că mi-ai dat puterea ca de aici, din sânul mamei mele să te laud; acum știu că tu ai venit să mântuiești poporul tău”.
(3) Et commenchat sains Johans à dire le Magnificat anima mea Dominum ; et si hault disoit tout chu que la vois en venoit fours de la bouche Elisabeth sa mere.	(3) Și sfântul Ioan a început să spună rugăciunea Magnificat anima mea Dominum; și spunea rugăciunea folosind glasul și gura mamei sale Elisabeta.
(4) Chu fut en la citeit Juda, en la maison Zacharie, le promier an del incarnation Jhesu-Crist, le XXIIIIe jour de mois de junne.	(4) Acestea s-au petrecut în cetatea lui Iuda, în casa lui Zaharia, în primul an al întrupării lui Isus Cristos, la 24 iunie.
Zacharie reparlat	Zaharia începe să vorbească
(5) En cel propre jour fut saint Johans neis, et les parens alerent à temple por nunchier à Zacharie que son fis astoit neis, et Ii demandont comment ilh Iy plaisoit que ilh fust nommeis.	(5) În aceeași zi, s-a născut sfântul Ioan, iar apropiații au mers la templu pentru a-i aduce vestea lui Zaharia că i s-a născut fiul și îi cereau cum dorește să-i pună numele.
(6) Et Zacharie, qui ne poioit parleir, escript en une tauble de chire que ilhs le nommassent Johans. Adont fut-ilh baptiziet solonc leur loy, et fut nommeis Johans ; et oussitoist qu'ilh fut circonchis, son pere Zacharias reparla.	(6) Iar Zaharia, care nu putea vorbi, a scris pe o tabletă din ceară că se va numi Ioan. Atunci a fost botezat după legile lor și i s-a pus numele Ioan; apoi, deîndată ce a fost circumcis, tatăl său a redobândit graiul.
Del sainte vie Johan-Baptiste	Viața sfântă a lui Ioan Botezătorul
(7) Chis sains Johans fut mult proidhons, et puis baptizat apres. Et quant sains Johans oit XV ans d'eaige, ilh entrat en I hermitaige por servir Dieu ; et ne vestoit aultre vestiment que de foins mariens et de poilhe de chamos, et se ne mangnat oncques de pain ne altres viandes, fours que rachines qu'ilh prendoit por les boscaiges.	(7) Acest sfânt Ioan era un om foarte bun, iar mai târziu a devenit Botezător. La vârsta de 15 ani a intrat într-un ermitaj pentru a-l sluji pe Dumnezeu; nu purta nimic pe el decât o haină făcută din ierburi seci și din păr de cămilă și nu mânca niciodată pâine nici alt fel de hrană, decât rădăcini ce le strângea străbătând prin păduri.
(8) Quant saint Johans fut neis, si soy partit Nostre-Damme deI maison Zacharie et revient en Nazareth et demorat illuc.	(8) După nașterea sfântului Ioan, Sfânta Fecioară a părăsit casa lui Zaharia și a revenit la Nazaret unde s-a stabilit.

  

  

CAPITOLUL 6
BETLEEM : RECENSĂMÂNT, NAȘTEREA, MINUNI 

   

Augustus fist la description de monde	Augustus face recensământul lumii
[p. 341, l. 20] (1) A cel temps avient que Augustus Cesaire mandat par tout le monde à ses prevost et balhiers que ilhs rechussent et levassent à cascon de chief d'homme et de femme I denier d'argent ; et chu fasoit-ilh por savoir le nombre de cheauz qui astoient en sa subjection et desous sa saingnorie, et combien sa terre poroit valoir.	(1) La acea vreme, Augustus Cezar a poruncit tuturor dregătorilor și funcționarilor imperiali să colecteze taxă pe fiecare cap de locuitor, bărbat și femeie, un dinar de argint. A făcut acest lucru pentru a ști numărul supușilor săi și pentru a cunoaște ce valoare avea teritoriile lui.
(2) Et commandat que tous cheaux des casteals, des vilhes et des boch apportassent leurs deniers aux citeis desous lesqueiles ilhs astoient demorans.	(2) Astfel a poruncit tuturor locuitorilor din marile orașe, din sate și cătune să aducă prețul taxei în orașul, satul sau cătunul de unde își trăgea fiecare obârșia.
(3) Chis deniers astoit d'argent et valoit X petis deniers cursaibles, et astoit dedens ches denirs enprinteit l'ymaige deI Emperere, et escript son nom tout altour.	(3) Acești dinari erau din argint și valorau 10 mici dinari obișnuiți (adică 10 zile de lucru). Figura împăratului era imprimată pe aceste piese, iar numele lui era înscris de jur-împrejur.
Joseph et Marie s’en allont en Bethleem	Iosif și Maria merg la Betleem
(4) Se avient que cheaux de Nazareth et de paiis environ furent somons del paiier leur deniers en Bethleem, car là le devoit rechivoir Turnus, qui prinche astoit de chi paiis.	(4) Astfel și locuitorii din Nazaret și din zonele învecinate au fost invitați să plătească taxa lor la Betleem, fiindcă acolo trebuia să primească dinarul de argint Turnus, guvernatorul acestui ținut.
[p. 342] (5) Adont y alat Joseph, et se y emmynat sa femme Marie awec Iy. Et quant ilh vinrent alle entrée de la citeit, si est la benoite vierge Marie demorée desus une blanche pire, et ratendit là Joseph qui astoit aleis en la citeit por avoir hosteil ; mains ilh y avoit assemblet tant de gens que ilh ne pot hostet avoir ; si revint à la vierge Marie et Ii dest.	(5) Atunci Iosif a pornit la drum, luând-o cu sine și pe soția lui, Maria. Iar când au ajuns la intrarea în oraș, fericita Fecioară Maria s-a așezat pe o piatră albă în așteptarea lui Iosif, care se dusese în oraș să caute un loc de găzduire; însă era o așa de mare forfotă de oameni încât nu a găsit niciun loc pe la casele de oaspeți. A revenit să-i spună rezultatul și Mariei.
(6) Et Marie respondit qu'ilh troveroit bien hosteit ; si entrarent ambdois en la citeit, et trovarent la filhe d'onc riche hons, à cuy Marie priat que elle Ii vosist presteir une anglechon en sa maison. Et elle respondit qu'elle n'astoit mie damme del hosteit, mains s'elle poioit, elle prieroit tant son pere que ilh Ii presteroit.	(6) Maria a spus că vor găsi ei ceva pentru a se adăposti. Așa se face că au intrat în oraș, unde au întâlnit o copilă a unui om bogat. Maria a întrebat-o dacă ar avea un locușor de găzduire și pentru ei în casa lor. Ea i-a zis că nu este stăpâna casei, însă, dacă ar putea, ar insista stăruitor pe lângă tatăl ei să le găsească un locușor.
(7) Atant vint la fiIhe à pere, et Ii priat ; mains son pere Ii dest que sa maison astoit trop plaine de gens, et la filhe Ii dest qu'ilh les metteroit bien en l'estauble des mules, et chis Ii otriat.	(7) Copila s-a dus deîndată la tatăl ei, însă acesta i-a zis că era deja mult prea multă lume în casa sa. Copila a zis atunci că i-ar putea găzduit foarte bine și în grajdul vitelor, tatăl ei acceptând aceasta.
(8) Atant entrarent dedens Marie et Joseph, et la filhe les mettit en stauble, et leur fesist la pucelle volentier ayde, se elle posist ; mains elle n'avoit nuls mains, et touvois elle leur fist aporteir pain et vin, et de teils biens qu'ilh avoit al hoisteit.	(8) Atunci Iosif și Maria au intrat în staul. Copila ar fi dorit din inimă să le dea o mână de ajutor, dacă ar fi putut, însă ea nu avea mâini. Le-a adus totuși o bucată de pâine și niște vin și ceva de mâncare, ceea ce a găsit prin casa de oaspeți.

 

Gran myracle de Nostre-Damme Mervelhe des trois chirges	Marea minune a Maicii Domnului. Minunea celor trei lumânări
(9) Et quant chu vient enssi que le meynuit, si descendirent en le stauble III candelabre de fin or, et par-desus III grans cierges alumeis, qui jettoient oussi grant clarteit que le soleal fait à medis.	(9) Când s-a făcut miezul nopții, trei candelabre din aur fin au coborât în staul și în ele erau înfipte trei lumânări mari aprinse și răspândeau atâta lumină împrejur încât părea să fie soarele la amiază.
(10) Et est chu veriteit, car Ii unc des trois chirges art devant l'auteit Sainte-Sophie, en Constantinoble, et les dois aultres devant les dieux des Sarasins, à Mech ; et ardent todis nuit et jour, et ne amerissent riens, et remanent todis tout entiers.	(10) Iar acest lucru este adevărat deoarece una din aceste lumânări arde și astăzi  la Constantinopol, în fața altarului din Sfânta-Sofia, iar celelalte două înaintea zeilor sarazinilor, la Meka. Ard încontinuu, zi și noapte, nu se micșorează cu nimic și rămân mereu intacte.
(11) Ches chirges arderoient al fons de la mere, ne ons ne les poroit esteindre, tant sont-ilh de grant digniteit.	(11) Aceste lumânări ar arde chiar și pe fundul mării și nu le-am putea stinge niciodată atât de mare este renumele lor.
De la pucelle de Bethleem  Jhesus fist myracle à la pucelle	Copila de la Betleem  Isus a făcut o minune pentru această copilă
(12) Enssi com droit à meynuit, ou là entour, s'enveilhat sainte Marie, et priat à Joseph que ilh vosist appelleir la pucelle qui astoit filhe del hosteit ; et Joseph le huchat III fois. Quant celle l'entendit, si soy levat et s'en vient droit à Marie, se Ii dest : « Damme, de moy areis petit ayuwe, mains je feray chu que je poray, car je n'ay nuls mains. »	(12) Astfel, deoarece era chiar miezul nopții, sau cam așa ceva, Sfânta Maria s-a ridicat și l-a rugat pe Iosif să o cheme pe copilă, acea fată a proprietarului staulului; iar Iosif a chemat-o de trei ori. Când ea l-a auzit, s-a ridicat din pat și a plecat în staul lângă Maria, căreia i-a zis: „Maică Sfântă, eu nu vă pot ajuta cu nimic fiindcă nu am mâini, însă voi face ceea ce pot așa cum sunt”.
(13) Atant vient acourant la pucelle devers la virgue Marie ; mains quant elle vient là, elle trovat l'enfant deleis la mere qui jà astoit neis, car chu fut ouvre divine ; et issit Iy enfe par l'orelhe, où elle avoit conchuit. Tout enssi com ons voit que Iy soleal passe parmy une voriere, là ilh [p. 343] est la plus saine, tout en teile maniere soy delivrat Nostre-Damme, car elle demorat virgue, ne oncques ne fut violées.	(3) Însă când a ajuns alergând la Fecioara Maria, copila l-a aflat deja pe noul născut lângă mama lui. A fost o lucrare divină: copilul ieșise pe ureche, prin locul pe unde a fusese conceput. Așa cum soarele trece printr-o fereastră de sticlă, lăsând-o intactă, tot la fel Fecioara Maria a rămas fecioară după naștere și fără a fi deflorată.
(14) IIIuc avint gran myracle, car la pucelle, qui sens mains astoit, vout prendre l'enfant az dois toignons de ses bras, et Dieu Iy rendit ses dois mains.	(14) S-a mai produs încă o minune. Când copila fără mâini a dorit să ia pruncul în brațe cu cioturile ei de mâini, Dumnezeu a făcut să-i crească instantaneu amândouă mâinile.
Lez propheties sont acomplies	Les prophéties sont accomplies
(15) Enssi nasquit Jhesus en I povre lieu, le promier an deI incarnation, le XXVe jour de mois de decembre, entour l'heure de meynuit.	(15) Așa s-a născut Isus într-un loc sărăcăcios, la 25 decembrie, anul 1, în jurul miezului nopții.
(16) Adont furent toutes acomplies les propheties de la nativiteit Jhesu-Crist, qui longtemps devant avoient esteit denunchiés par les sains prophetes.	(16) Astfel s-au împlinit profețiile cu privire la nașterea lui Isus Cristos, care fusese prevestită cu mult timp înaintea venirii sale de sfinții proroci.
(17) Adont chaiit l'ymaige que Virgile avoit faite à Romme, enssi com j'ay dit deseur, où ilh avoit escript que :  Quant vierge enfant auroit,  Que ladit ymage chairoit.	(17) În acel moment , statuia pe care o făcuse Virgil la Roma s-a dărâmat, după cum am pomenit mai sus, pe care era scris: Când o copilă Fecioară va da naștere, atunci această statuie va cădea și se va distruge.
(18) Item, quant Jhesus fut neis, ladit pucelle le cuchat en une creppe et l'enwolepat de blans drappeais. Ceste pucelle que je dis fut nommée Anestause, et c'este la virgue sainte Anestase, qui vient corrant à son pere, qui astoit I des maistres de la loy, se Ii monstrat ses mains.	(18) Când s-a născut Isus, tânăra femeie fără mâini, vindecată, l-a culcat într-o iesle și l-a înfășurat în scutece albe.  Se numea Anastasia – adică sfânta Anastasia fecioară. A alergat la tatăl ei, care era un însemnat doctor al legii, și i-a arătat mâinile.
(19) Se Ii dest : « Qui t'at rendue novelles mains ? » Et cel respondit : « Pere, ly Salveur de tout le monde, qui maintenant est chaens neis de mere. »	(19) Tatăl i-a zis: „Cine ți-a dat aceste mâini noi?” Iar ea a răspuns zicând: „Tată, Mântuitorul întregii lumi, care tocmai s-a născut în staulul nostru dintr-o mamă Fecioară, el mi-a dat aceste mâini”.
Grant myracle du père de la pucelle	Marea minune a tatălui copilei
(20) Quant chis entent sa filhe, se ne le voult mie croire, ains fut mult corochiés, si prent une espée et dest que ilh trencherat sa filhe ses mains, car elle faulsoit leur loy vilainement ; mains quant ilh le quidat ferir, si avoiglat et ne voit got, si criat à sa filhe merchi. Celle respont que jamais ilh ne seroit relumyneis s'ilh ne creioit en la virgue Marie, de cuy Dieu astoit neis.	(20) Când a auzit tatăl copilei cele relatate nu voia să creadă și s-a mâhnit foarte tare. A apucat o sabie și era hotărât să taie mâinile copilei lui deoarece trădase legea lor străbună. Însă când a încercat să lovească a devenit dintr-o dată orb. A început ă strige după ajutor și să-și ceară iertare de la fiica lui. Aceasta i-a zis că nu-și va recăpăta niciodată vederea dacă nu va crede în Fecioara Maria din care s-a născut Dumnezeu.
(21) Ly juys dest : « Filhe Anestaise, je croy fermement que tu as tenuit à tes mains le soverain roy de monde, qui de la vergue est neis sens luxure et sens pechiet, mains en pure virginiteit. » Et tantoist qu'ilh oit chu dit, se revient à Iy sa lumyre.	(21) Evreul zise atunci: „Anastasia, copila mea, cred cu tărie că l-ai ținut în brațe pe stăpânul Rege al lumii, născut din Fecioară fără cea mai mică pată de păcat, păstrându-și curată și neatinsă fecioria”. Și de îndată ce a rostit aceste cuvinte, i-a revenit văzul.
(22) En l'estauble où Dieu naquit, avoit II biestes mues, I buef et une asne, qui le rechafoient de leur alaines, car adont fesoit mult froit, ch'astoit Iy plus frois temps de l'an.	(22) În staulul în care Dumnezeu se născuse erau și două animale tăcute, un bou și un măgar, care încălzeau prin suflarea lor pruncul, fiindcă era destul de frig. Pe atunci era momentul cel mai rece din an.
(23) Dieu ly soverain roy fut neis en petit estat, chu nos signifiie humiliteit.	(23) Dumnezeu, stăpânul Rege s-a născut așadar într-o condiție modestă, lucru ce ne arată cât s-a smerit pentru noi.
Del estable où Dieu fut neis fut fait I englise   Del four sour quoy Dieu jut	Staulul în care s-a născut Dumnezeu a devenit o biserică. Paiele pe care a fost așezat Isus
[p. 344] (24) Et deveis savoir que Iy estauble où la creppe estoit fut depuis edifiiet une engliese en laqueile giest sains Jherome, Iy noble docteur qui enlumynat sy fortement sainte engliese de sa bonne doctrine ; et y gist oussi madamme sainte Paule et sainte Eustoche ; ches trois gisent en droit lieu où la creppe fut.	(24) Cu siguranță știți că pe locul staulului în care se afla ieslea s-a construit o biserică în care se află rămășițele sfântului Ieronim, fericitul doctor care a arătat cu atâta măiestrie noblețea Bisericii și a apărat sfânta învățătură creștină. Se mai află în acea biserică și sfintele Paul și Eustochia. Toți trei dorm somnul de veci exact pe locul unde se afla ieslea.
(25) En celle engliese fut mis ly fain ou Iy four sour quoy Dieu jut quant ilh fut neis ; mains depuis le fist sainte Helene, le mere l'emperere Constentin, porteir à Romme et mettre en l'engliese Nostre-Damme le maiour.	(25) În această biserică s-au așezat și paiele sau furajele pe care fusese culcat Dumnezeu la nașterea lui; însă mai apoi, sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a luat aceste paie și le-a dus la Roma în biserica Santa Maria Maggiore – Sfânta Maria cea Mare.

  

CAPITOLUL 7
DUPĂ NAȘTEREA LUI ISUS 

  

Annonce aux bergers	Vestea adusă păstorilor
(1) Celle jour que Dieu fut neis, vient I angle aux pastureals, et se leurs nunchat que Dieu astoit neis de virgue en Bethleem, et l'alassent adoreir.	(1) În ziua nașterii lui Dumnezeu, un înger a venit să aducă vestea că Dumnezeu s-a născut dintr-o Fecioară la Betleem păstorilor și le-a spus să meargă să-i aducă închinare.
(2) Adont est aparut I estoile deseur Bethleem la citeit, qui fist les pastureals corir vers Bethleem ; si troverent Jhesum droit en l'estauble, s'en furent mult joians.	(2) Atunci a apărut deasupra orașului Betleem o stea care i-a condus pe păstori până la Betleem; l-au găsit acolo pe Isus în iesle și s-au bucurat nespus de tare.
Del circoncision Jhesu-Crist	Circumcizia lui Isus Cristos
(3) AI VIIIe jour fut-ilh baptisiet ou circonchis solonc le loy des Juys ; si vos diray comment ilhs Iy trencharent del peais de son membre naturel ; chu estoit la baptemme des Juys, et Dieu qui fut extrais des Juys fut baptisiés ou circonchis solonc leur loy.	(3) În ziua a opta, Isus a fost botezat sau circumcis conform legilor iudaice. Vă pot spune că au tăiat o bucată din pielea de pe mădularul său; așa se făcea botezul la evrei, iar Dumnezeu, născându-se în acest popor, a fost botezat sau circumcis conform legii lor.
(4) A cel citeit de Bethleem fut la joie mult grant faite por cel nativiteit, et disoit cascons que chu astoit Iy fis Joseph ; mains chu astoit gas.	(4) În acest oraș, Betleem, bucuria a fost mare cu ocazia acestei nașteri și fiecare spunea că era „fiul lui Iosif”; însă se înșelau desigur.
Mervehle de la Tabarite emeritoir	Minunea de la Taberna Meritoria
(5) Item doit-ons savoir que ons true en la sainte escripture que le jour quant Dieu fut neis avient à Romme mult grant myracle, car les riwes qui coroient là, et par especial la Tybre, et une fontaine que ons nom la Tabarite emeritoir, qui siet en [p. 345] Trans-Tyberin, devinrent oyle, et par tout le jour jettont grans riwes. Et enssi apparut I circle entour le soleal, al manere del arch celeste.	(5) Trebuie să știți de asemenea că se relatează în Sfânta Scriptură că a mai avut loc un alt mare miracol la Roma în ziua nașterii lui Dumnezeu. Râurile care curgeau prin Roma, în particular Tibrul și o fântână numită Taberna Meritoria, situată pe Transtevere, s-au preschimbat în ulei ce curgea cu belșug întreaga zi. De asemenea, în jurul soarelui s-a arătat un cerc, asemenea unui curcubeu.
(6) Item en la citeit de Jherusalem entrat à chi jour une bieste que oncques nuls hons n’avoit plus veyut, n'en ne savoit-ons dont elle venoit, ne queile bieste chu astoit : elle coroit par la citeit de Jherusalem, et disoit que Jhesus astoit neis de virgue, qui venoit tout le monde rachateir.	(6) În acea zi a intrat în orașul Ierusalim o fiară pe care nimeni nu a mai văzut-o vreodată apoi; nu se știa de unde venea nici despre ce fel de fiară era vorba; alerga prin orașul Ierusalim și spunea că Isus s-a născut dintr-o Fecioară și că a venit să răscumpere lumea.
De Herode qui vouloit ochire l’enfant  Del stoile flammant	Irod voia să-l ucidă pe prunc.   Steaua strălucitoare
[p. 345, l. 6] (7) A cel jour astoit Iy roy Herode en Jherusalem, qui oit mult grant duelhe de chu que la bieste disoit, et jurat que ilh feroit l’enfant qui neis astoit ochire.	(7) În acele zile, regele Irod se afla la Ierusalim. A fost adânc bulversat de ceea ce spunea fiara și a jurat că va face totul pentru a ucide acel prunc despre care se spunea că tocmai se născuse.
(8) Adont regardat Herode vers Orient, si at veyut le stoile flammant ; si appellat I sien siervan, et Ii dest qu'ilh fesist les pas bien gaitier, car qui poroit prendre l’enfant qui astoit neis, ilh donroit à cheIi si grant terre qu'ilh seroit riche à tousjours, car ilh voloit l'enfant ardre et exilier.	(8) Atunci Irod a privit spre Orient și a văzut steaua strălucitoare; a chemat deîndată un slujitor căruia i-a poruncit cu strășnicie să supravegheze toate trecerile. Cel care va pune mâna pe pruncul nou născut va primi o întindere de moșie atât de mare încât va deveni bogat peste generații. Dorința lui era aceea de a-l nimic pe prunc și de a-l elimina.

  

CAPITOLUL 8
REGII MAGI 

  

Melchior le roy – Jaspar – Baltasar	Regele Melchior – Gaspar – Baltazar
(1) A cel temps astoit roy de Tharse en Perse uns valhans hons qui astoit nommeis Melchior en hebreu ; chu est à dire en grigois Sarachin et en latin Damasticus.	(1) În acele vremuri, regele din Tars, în Persia, era un om foarte renumit, care se numea Melchior în ebraică, adică Sarachin în grecește și Damascticus în latinește.
(2) Si avoit I altre roy en Arabe qui astoit nommeis Jaspar en hebreu ; ch'est en grigois Malgalat et en latin Appelliens.	(2) În Arabia exista un alt rege, numit Gaspar în ebraică, Malgalat în grecește și în latinește Appelliens.
(3) Et avoit I aItre roy en la terre de Saba, chis fut nommeis en hebreu Balthasar ; chu est en grigois Galgalat, et en latin Amerus.	(3) Iar în țara din Saba domnea un alt rege, numit în ebraică Baltazar, în grecește Galgalat și în latinește Amerus.
(4) Ches trois roys astoient si grans clers qu'ilhs astoient nommeis devineurs, c'est ortant à dire com philosophe.	(4) Acești trei regi erau atât de mari clerici încât erau supranumiți magi, ceea ce este echivalentul filosofilor.
Les trois rois s’en vont  Cassathla citeit	Cei trei regi pleacă la drum. Orașul Cassath
(5) Ches trois roys veirent l’estoile qui s'apparut en Orient, le jour que Dieu fut neis, et le veirent tous oussitost Iy uns com l'autre. Adont se mist cascon de ches trois roys al chemyn, pour aleir où Ii estoile les conduroit, car ilh disoient que Dieu astoit nasquis de virge qui le monde devoit rachateir ; se le voloient aleir adoreir à la citeit de Cassath [Calsach en B] en Ynde.	(5) Aceștia trei au văzut steaua apărută în Orient în ziua în care Dumnezeu a venit în lume; toți au observat-o, unul ca și ceilalți, imediat. Toți trei s-au pus atunci la drum pentru a merge acolo unde steaua îi va conduce, fiindcă își spuneau că Dumnezeu se născuse dintr-o Fecioară și că el trebuia să răscumpere lumea. Doreau să meargă să i se închine în orașul Cassath, în India.
(6) S'y soy trovarent ches trois roys et s’asemblarent par bonne compangnie, quant ils soy cognurent et oirent dit li uns à l’autre leurs opinions, et astoient tous d’onne opinion.	(6) Acolo cei trei regi s-au întâlnit. Au făcut tovărășie, ca niște buni însoțitori, atunci când și-au povestit circumstanțele și momentul în care au văzut steaua: toți aveau aceeași opinie.
(7) Celle citeit de Cassath siet à LII journéez  de Bethleem, et nunporquant Dieu fist à trois roys grant myracle, car ils vinrent à Bethleem à XIIIe journee droite ; car ilh avoient jà aleit III ou IIII journées, anchois qu’ils s’encontrassent à Cassath.	(7) Orașul Cassath se află la 52 de zile de mers de Betleem și totuși Dumnezeu a făcut pentru acești trei regi o mare minune: au ajuns la Betleem exact în ziua a treisprezecea. Înainte ca ei să se fi întâlnit la Cassath, merseseră deja trei sau patru zile.
Les III roys vinrent en Judée  Herode parolle à eaux  Miracle à Herode	Cei trei au ajuns în Iudeea. Irod le vorbește. Minunea înaintea lui Irod
(8) Tant alerent ches trois roys que ils entrarent en Judée ; si ont troveit aux passaiges grans gens d’armes qui [p. 346] les prisent, et les mynarent devant Herode, qui leurs demandat cuy ilhs astoient et qu'ilh queroient.	(8) Cei trei regi au mers până ce au ajuns în Iudeea. La graniță au dat piept cu mulți oameni înarmați care i-au oprit și i-a dus înaintea lui Irod, care i-a întrebat cine sunt și ce caută.
(9) Promier parlat Jaspar et dest : « Sires, nos  summes rois qui allons querant I jovene damoiseal, qui est neis novellement, qui justicherat nos et vos et tous cheaux qui sont et qui sieront, car ilh est roy de tout le monde. »	(9) Gaspar a grăit primul zicând: „Doamne, suntem regi în căutarea unui prunc, născut recent, care ne va judeca, pe noi și pe toți cei care sunt și care vor fi, fiindcă el este regele întregii lumi”.
(10) Quant Herode entent chu se fut mult enbahis, et dest-ilh par trahison que chu ne poroit-ilh croire neis plus que uns cappons ne poroit del escuel où ilh astoit apparelhiés  por mangnier, salhir de la tauble à la perche chantant. Là demonstrat Dieu gran myracle, car Iy cappons salhit en plummes com de promier, et volat à la perche chantant.	(10) Când a auzit Irod acestea s-a zdrunciant, s-a înspăimântat foarte și cu perfidie le-a spus că nu ar putea crede în așa ceva precum nu poate crede că un clapon, care așteaptă cu nerăbdare o masă copioasă, ar sări peste masă și s-ar cuibări pe o creangă cântând. Atunci Dumnezeu a făcut o mare minune, fiindcă un clapon a sărit, înzestrat cu penele lui ca înainte, și a zburat către o creangă începând să cânte.
(11) Adont dest Herode aux trois rois par grant trahison qu'ilhs alassent tant querant qu'ilh le trovassent, et quant ilhs l'avoient troveit se retournassent par là, et ilh l'iroit aoreir.	(11) Atunci Irod, în marea lui viclenie, a spus celor trei regi să meargă în căutarea pruncului până ce îl vor afla și odată ce l-au aflat să revină pe la el și va merge și el să i se închine.
(12) Et les trois roys Ii oirent en convent ; puis soy partirent de luy, et soy misent al chemyn droit où ilh veirent l'estoile flammant, tant com ilh sont entreis en Bethleem.	(12) Cei trei regi au fost de acord; apoi au plecat și au reluat drumul spre locul în care îi conducea steaua strălucitoare până la intrarea în Betleem.
(13) Et Ii estoile s'abassat, si les mynat tout droit sour la maison où Dieu astoit, puis chaiit Ii estoile en I puiche ; et les trois roys entrarent en la maison, si ont troveit Marie qui alaitoit Dieu, son enfant.	(13) Ajunși acolo, steaua a coborât și i-a condus direct la casa în care Dumnezeu se afla și apoi a căzut într-un puț. Regii au intrat în casă și au aflat-o pe Maria care-și alăpta pruncul Dumnezeu.
Les III roys offrirent à Jhesus leurs joweals  La signifianche des III dons	Cei trei regi au oferit daruri lui Isus. Semnificația celor trei daruri
(14) Atant prist cascons des III roys ses joweals qu'ilh avoit aporteit, et Iy offrirent ; Iy anneis Melchior offrit encense, et Jaspar myrre, et Balthasar oir, et ilh les prist ; lesqueis trois dons ont trois grandes signifianches : car Iy oir signifie qu'ilh sierat roy de tout le monde, Iy encense signifie que ilh feroit la vielhe loy chaioir, et estaubliroit une novelle, et Ii mirre signifioit que ilh sieroit mors en la crois por le peuple à rachateir.	(14) Atunci au luat fiecare darurile cu care au venit și le-au oferit; cel mai în vârstă, Melchior, a oferit tămâie, Gaspar smirnă, Baltazar aur, iar Dumnezeu le-a primit cu bucurie. Aceste trei daruri au trei semnificații foarte importante: aurul simbolizează că acel prunc va fi Regele universului, tămâia simbolizează că el va face să cadă legea veche și va stabili o nouă Lege, și smirna simbolizează că va muri pe cruce pentru răscumpărarea lumii.
(15) Item nos trovons en l'escripture que quant Melchior ouffrit à Dieu encense, ilh Iy semblat qu'ilh fust en l'eage de II ans, et ilh semblat à Balthasar qu'ilh ewist V ans, et ilh semblat à Jaspar qu'ilh ewist VII ans.	(15) Se află într-un text scris faptul că atunci când Melchior a oferit tămâie lui Dumnezeu, pruncul i se părea că are deja doi ani; Baltazar a crezut că avea cinci ani, iar lui Gaspar i se părea că avea șapte ani.
Jhesus sengnat les III roys	Isus îi binecuvântează pe Regii Magi
(16) Apres chu se sont les trois roys partis, et ont pris hosteit en Bethleem meismes ; et quant ilhs furent al repouse se dest Melchior aux aultres :	(16) După aceea, cei trei Regi au plecat și s-au aciuat într-o casă de oaspeți la Betleem. Și pe când se odihneau ei, Melchior a zis celorlalți:
(17) « Bien doit yestre chis enfes roy de tout le monde, car ilh est mult saige, quant nos sengnat de sa diestre main qui signifie qu'ilh morat en crois, et enssi qu'ilh moy semble ilh at bien d'eage Il ans. » Enssi demoront et se sont aleis cuchiés.	(17) „Acest copil nu poate fi decât Regele lumii întregi, fiindcă este deosebit de înțelept; când ne-a binecuvântat cu mâna dreaptă, simbolizând că va muri răstignit pe cruce, mi s-a părut că avea cel puțin doi ani”. Discuția s-a oprit aici și s-au dus fiecare la culcare.

 

Ly angle s’apparut aux III roys	Un înger a apărut celor trei Regi
[p. 347] (18) Mains quant chu vient à meynuit, se vient uns angle aux trois roys, qui leurs dest :  « Barons, Dieu vos mande que vous n'en raleis mie par Judée, car Herode vos ochiroit ; mains raleis-en par aultre voie, et Dieu vos garderat de tous perilhes. »	(18) Însă, când s-a făcut miezul nopții, un înger a venit către cei trei Regi și le-a grăit astfel: „Domnilor, Dumnezeu vă face cunoscut să nu vă mai întoarceți prin Iudeea, fiindcă Irod v-ar ucide; așa că luați alt drum la întoarcere în țara voastră și Dumnezeu vă va feri de orice necaz”.
(19) Quant les trois roys entendirent chu, ilhs se sont leveis, puis en ralont par altre voie, et sains Mychiel les conduisit jusques en leurs paiis.	(19 Când regii au auzit acestea, s-au ridicat de îndată și au luat un alt drum la întoarcere, iar sfântul Mihail i-a condus până în țara lor.

  

CAPITOLUL 9
PREZENTAREA LUI ISUS LA TEMPLU 

   

Marie presentat Jhesum à temple	Maria îl prezintă pe Isus la templu
[p. 347, l. 6] (1) A cel temps astoit la constummes, quant les dammes soy relevoient d'enfant marle, qu'elles portoient au temple dois colons ou turturelles, si en faisoient oblation, car le colon signifie humiliteit et la turturelle casteit ; sique la virgue Marie, quant el oit jeut XXXIX jours, si alat al XLe al temple où astoit gran parage.	(1) Pe atunci exista un obicei: femeile care au născut un prunc de parte bărăbătească se ridicau să aducă drept ofrandă la templu doi porumbei sau două turturele; fiindcă porumbelul simbolizează smerenia, iar turturelele simbolizează castitatea. Astfel Fecioara Maria, după ce a stat în așternut timp de 39 zile, s-a dus la templu în ziua a 40-a și era multă lume adunată acolo.
L’angle s’apparut à sains Symeon l’evesque  Gran myracle de sains Symeon	Îngerul a apărut înțeleptului Simeon. Marea minune a sfântului Simeon
(2) Adont vint I angle à sains Symeon, l'evesque de la loy, et Iy dest qu'iIh soy appareIhast, car ilh troveroit l'enfant qui astoit Ii fis de Dieu. Atant vint sains Symeon au temple, si at encontreit Nostre-Damme qui venoit à noble compangnie.	(2) Atunci un înger a venit către sfântul Simeon, doctor al Legii, și i-a spus să se pregătească deoarece îl va vedea pe pruncul care este Fiul lui Dumnezeu. Atunci sfântul Simeon s-a dus la templu, unde a întâlnit-o pe Sfânta Fecioară care venise însoțită de multă lume.
(3) AI entreir en temple fist Dieu gran myracle, car sains Symeon veit clerement, qui par-devant astoit si floible et si vies qu'ilh ne veioit gotes, et ne soy poioit sourtenir sens baston ; mains oussitoist que la virgue Marie Ii oit son enfant offiers, ilh le priste et l'enportat sour l'auteil enssi fortement com ilh fuist en l'eaige de XXX ans.	(3) La intrarea templului, Dumnezeu a făcut o mare minune, deoarece sfântul Simeon a început să vad foarte clar, înainte avea fiind atăt de slăbit și atât de bătrân încât mai că nu vedea nimic și nici nu putea sta pe picioare fără să se sprijine cu un baston. Însă, de îndată ce Fecioara Maria i-a prezentat pruncul, l-a luat în brațe și l-a așezat pe altar cu atâta forță încât părea ca cineva de doar 30 de ani.
(4) Sains Symeon portoit cheluy qui meisme le sourtenoit, car ilh portoit son saingnour qui Ii donnoit forche et vigeur, chu astoit son Dieu son salut qui Iy donnoit si grant vertu, que ilh portoit et sourtenoit cheluy qui porte et sourtient tout le monde.	(4) Sfântul Someon îl ținea în brațe pe Cel care îl întărea și susținea, fiindcă îl ținea pe Domnul său care îi dădea o așa de mare forță, deoarece îl ținea chiar pe Cel ce ținea în mâna lui întreg universul.
(5) Dieu amat mult sains Symeon, quant son corps laisat à luy ouffrir. En teile manere fut Dieu ouffert al temple par sains Symeon, qui longement l'avoit mult desinramment ratendut et demandeit.	(5) Dumnezeu l-a iubit atât mult pe sfântul Simeon încât  i-a permis să prezinte în templu însuși trupul său. Dumnezeu a fost prezentat astfel în templu de sfântul Simeon, care-l așteptase de multă vreme și dorise atât de tare să-l vadă.

  

Protoevanghelia după Iacob este una dintre cele mai fascinante și savuroase scrieri ale creștinismului antic, secolul al II-lea, pusă sub patronajul unui discipol al lui Isus, numit Jacob cel Drept, sau Fratele Domnului, mort martir în jurul anului 61/62. Textul pare să urmărească un dublu obiectiv și să răspundă conflictelor interne și externe creștinismului vremii: pe de o parte se dorește combaterea unei polemici evreiești care susținea că o tânără adulterină, Maria, rămăsese însărcinată prin lucrarea unui soldat roman, numit Pantere; de aceea autorul reafirmă nu doar nașterea minunată a lui Isus, dar și cea a Mariei, consacrată la Templu încă din fragedă copilărie sub atenta oblăduire a preoților din Templul Domnului; pe de altă parte, lucrarea este și un răspuns adus gnosticilor, doceților și adopțianiștilor, secte născute în interiorul creștinismului, care negau diferite aspecte cu privire la divinitatea sau la umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Din acest text aflăm numele părinților Sfintei Fecioare Maria, Ioachim și Ana, ceea ce nu ne spun evangheliile canonice. Maria este consacrată Domnului în trăirea fecioriei; Iosif îi este desemnat ca soț, deși este foarte înaintat în vârstă, văduv și având copii din prima lui căsătorie, pentru a-i garanta fecioria și a o proteja; Maria zămislește, fără să fi pierdut fecioria, și dă naștere lui Isus; nașterea are loc într-o grotă în timpul pelerinajului Sfintei Familii de la Nazaret la Betleem: Maria coboară de pe măgar să bea apă și să se odihnească puțin într-un sătuc în apropiere de Betleem; Iosif găsește o grotă în care intră cu Maria împreună cu fiii săi din prima căsătorie; în timp ce Iosif pleacă să caute o moașă iudaică în regiunile învecinate, Isus apare în mod miraculos în grotă. Textul urmărește să contrazică una din opiniile vremii care discredita creștinismul și care susținea că Isus era fiul lui Iosif și al Mariei; autorul insistă asupra fecioriei Mariei pe care o certifică și moașa evreică și o altă femeie numită Salomea, chiar și după nașterea lui Isus.

 

Evangheliile nașterii și copilăriei Mântuitorului

Protoevanghelia după Iacob

 

Planul lucrării:

Cap. 1-5: istoria părinților Mariei până la nașterea ei;

Cap. 6-9: copilăria Mariei, în casa părintească, apoi la Templu;

Cap. 10-16: zămislirea lui Isus și dificultățile lui Iosif;

Cap. 17-21: nașterea lui Isus, episodul cu Salomea;

Cap. 22-25: urmărirea lui Irod și asasinarea lui Zaharia.

Nașterea Mariei. Revelația lui Iacob

I.1. Istoria celor 12 triburi povestește că un om foarte bogat, Ioachim, aducea Domnului o ofrandă dublă, zicându-și: Ce este în plus va fi pentru tot poporul, iar partea ce se cuvine pentru răscumpărarea păcatelor mele va merge la Domnul, pentru ca El să reverse mila lui peste mine”.

I.2. A venit ziua cea mare a Domnului când fii lui Israel aduceau darurile lor la Templu. Ruben se ridică înaintea lui și-i spune: „Nu-ți este îngăduit să aduci primul ofranda, fiindcă tu nu ai moștenitor în Israel.

I.3. Ioachim s-a întrista foarte tare și s-a dus să consulte registrele celor 12 triburi ale lui Israel, zicându-și: „Voi vedea în aceste arhive dacă sunt singurul care nu a dat urmași în Israel!” A căutat cu atenție și a descoperit că toți drepții dăduseră moștenitori în Israel. Atunci și-a amintit de Patriarhul Abraham; în zilele bătrâneții lui, Domnul Dumnezeu i-a dăruit un fiu, pe Isac.

I.4. Atunci, copleșit de durere, Ioachim nu a vrut să mai aibă comerț cu soția lui și s-a dus în pustie; acolo a ridicat un cort și, timp de 40 de zile și 40 de nopți, a postit, zicându-și: „Nu voi coborî să mănânc, nici să beau, înainte ca Domnul Dumnezeul meu să mă viziteze. Rugăciunea va fi hrana și băutura mea”.

II.1. Iar soția lui Ana avea două motive să se vaiete toată ziua și să-și lovească pieptul: „Trebuie să plâng, își zicea ea, peste văduvia și sterilitatea mea”!

II.2. A sosit ziua cea mare a Domnului. Iudita, slujitoarea sa, i-a zis: „Cât timp vei mai plânge oare? Astăzi este ziua cea mare a Domnului. Nu-ți este îngăduit să te plângi toată ziua. Ia așadar acest brâupe care mi l-a dat stăpâna de la atelier. Eu nu-l pot încinge, fiindcă nu sunt decât o slujitoare, iar brâul poartă însemene regale.

II.3. Ana i-a zis: „Îndepărtează-te de la fața mea, auzi! Nu voi face așa ceva fiindcă Dumnezeu m-a împovărat cu rușinea mea. Iar acest brâu poate fi rodul unui furt, iar tu cauți să mă facu cumva părtașă la fapta ta netrebnică”.

Iar Iudita, slujitoarea, i-a zis: „Ce rău ți-aș mai putea dori, încât nici nu vrei să mă asculți măcar? Domnul Dumnezeu ți-a închis sânul și nu-ți dă să ai moștenitor în Israel!”

II.4. Atunci Ana, chiar dacă era atât de necăjită, și-a dat joshaina de doliu, s-a spălat pe cap și s-a îmbrăcat cu rochia sa de nuntă. Spre ceasul al nouălea a coborât în grădină să se plimbe. A văzut un dafin și s-a așezat la umbra lui. După un timp de odihnă, a început să se roage Stăpânului: „Dumnezeul părinților, spunea ea, binecuvântează-mă, ascultă rugăciunea mea, așa cum ai binecuvântat-o pe Sarah, soția Patriarhului nostru, și i-ai dăruit un fiu, pe Isac”.

III.1. Ridicându-și ochii spre cer, a văzut un cuib de păsărele în copacul sub care stătea. Deîndată a început să plângă: „Vai de cea care m-a zămislit, spunea ea, și de sânul din care am ieșit! M-am născut blestemată înaintea fiilor lui Israel. Primesc doar insulte, sunt alungată și fugărite de la Templul Domnului Dumnezeului meu.

III.2. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar o pasăre din cer, fiindcă păsările cerului sunt fecunde înaintea feței tale, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar dobitoacele de povară, fiindcă și dobitoacele de povară sunt fecunde înaintea ta, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar animalele sălbatice ale pământului, fiindcă și animalele sălbatice ale pământului sunt fecunde înaintea feței tale, Doamne.

III.3. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar aceste ape, fiindcă și apele sunt uneori calme, alteori învolburate, iar peștii lor te binecuvântează, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar pământul acesta, fiindcă pământul produce fructe la vremea lor și te slăvesc, Doamne.

IV.1. Și iată că un înger a apărut zicând: „Ana, Ana, Domnul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta. Vei zămisli, vei naște și se va vorbi despre posteritatea ta pe întreg pământul”. Ana a răspuns zicând: „Promit Domnului Dumnezeu că voi dărui copilul meu, băiat sau fată, Domnului Dumnezeului meu și îl va sluji în toate zilele vieții sale”.

IV.2. Și dintr-o dată, doi mesageri au venit și i-au zis: „Ioachim, soțul tău ajunge cu turmele sale. Un înger a coborât la el și i-a zis: „Ioachim, Ioachim, Domnul Dumnezeu a ascultat rugăciunea ta. Coboară în sat. Iată, Ana soția ta va zămisli în pântecele ei”.

IV.3. De îndată Ioachim a coborât, i-a adunat pe păstorii lui, zicându-le: „Aduceți-mi numaidecât zece miei fără pată și neprihăniți. Acești zece miei vor fi pentru Domnul Dumnezeu. Aduceți-mi și 12 viței dintre cei mai tineri și 12 viței maturi pentru preoți și sfatul celor bătrâni. De asemenea 100 de capre vor fi pentru tot poporul”.

IV.4. Ioachim a ajuns acasă cu turmele lui. Ana îl aștepta la intrarea în sat. De îndată ce l-a zărit veniind cu turmele lui, a alergat în întâmpinarea lui, s-a aruncat în gâtul lui și a strigat cu glas tare: „Acum știu că Domnul Dumnezeu m-a umplut cu binecuvântarea sa! Iată, văduva nu mai este văduvă, iar cea sterilă nu mai este sterilă, ci a zămislit!” Iar Ioachim în această primă zi a rămas acasă și s-a odihnit.

V.1. A doua zi, aducea ofranda sa: „Dacă Domnul Dumnezeu a fost de partea mea, își zicea el, lama de aur a preotului îmi va spune lucrul acesta”. A oferit darurile sale și a examinat coroana preotului atunci când acest a urcat la altarul Domnului; astfel a descoperit că nu exista greșeală în el. „Acum, își zicea el, știu că Domnul Dumnezeu mi-a dat harul său și mi-a iertat toate păcatele”. Apoi a revenit de la templul Domnului, îndreptățit, și a intrat în casa lui.

V.2. Au trecut circa șase luni; în luna a șaptea, Ana a născut. „Ce am născut?”, întrebă ea moașa. Iar aceasta i-ș răspuns: „O fată”. Atunci Ana a zis: „Sufletul meu a fost ascultat astăzi!” Astfel a născut acel copil și l-a culcat. Când s-au împlinit zilele, Ana s-a curățit, a început să alăpteze pruncul și i-a dat numele Myriam – Maria.

VI.1. Din zi în zi copila se întărea. Când a avut șase luni, mama ei a așezat-o pe pământ pentru a vedea dacă se ținea pe picioare. Copila a făcut de îndată șapte pași, apoi a venit să se cuibărească în brațele mamei ei. Aceasta a ridact-o în sus zicând: „Promit Domnului Dumnezeului meu că nu vei merge pe acest pămân înainte ca eu să te fi condus la templul Domnului”. Astfel i-a organizat un oratoriu în camera ei și nu-și lăsa copila să atingă ceva profan sau necurat. Apoi invita copilele evreilor, care erau neprihănite, iar acestea se jucau cu ea.

VI.2. Când copila a împlinit un an, Ioachim a dat un mare banchet la care i-a invitat pe marii preoți, pe preoți, pe scribi, pe bătrâni și pe tot poporul lui Israel. A prezentat copila preoților, iar aceștia au binecuvântat-o: „Dumnezeul părinților noștri, spuneau ei, binecuvântează această copilă și dă-i un nume care să fie cunoscut pentru toate generațiile”. Și tot poporul a strigat: „Așa să fie! Amin!” Și astfel au prezentat-o marilor preoți iar aceștia au binecuvântat-o, zicând: „Dumnezeul înălțimilor, pleacă-ți privirea peste această copilă și binecuvânteaz-o cu o binecuvântare măreață, care să depășească orice altă binecuvântare”.

VI.3. Mame ei a dus copila în oratoriul din camera sa și a alăptat-o. Ana a înălțat un cântec în cinstea Domnului zicând: „Voi cânta cun cântec sfânt Domnului Dumnezeului meu pentru că m-a vizitat și a înlăturat de la mine ocara dușmanilor mei. Iar Domnul Dumnezeul meu mi-a dat rodul dreptății sale, unic și fără de măsură înaintea feței lui. Cine va spune fiilor lui Ruben că Ana alăptează? Ascultați, ascultați, voi cele 12 triburi ale lui Israel: Ana alăptează!”

Apoi a lăsat copila să se odihnească în oratoriul camerei ei, a ieșit și a început să servească oaspeții la mese. Când s-a terminat banchetul, au coborât cu toții bucuroși și-l preamăreau pe Dumnezeul lui Israel.

VII.1. Lunile au trecut; copila a atins vârsta de doi ani. Ioachim zise: „Hai să o ducem la templul Domnului, pentru a împlini promisiunea făcută Domnului. În caz contrar Stăpânul se va răzvrăti împotriva noastră și nu va ține cont de ofranda noastră”. Însă Ana zise: „Mai bine așteptă să împlinească trei ani, din teama să nu cumva să ceară mereu după tatăl sau mama ei”. Ioachim își dădu acordul: „Să așteptăm”.

VII.2. Copila avea trei ani. Ioachim zise: „Hai să chemăm fiicele evreilor, cele care sunt neprihănite. Fiecare să ia o lumânare și să o țină în cortegiu aprinsă; astfel, Maria nu se va întoarce înapoi și inima ei nu va putea fi reținută captivă în afara templului Domnului”. Porunca a fost dusă la îndeplinire și au urcat cu toții la templul Domnului. Preotul a primit copila și, îmbrățișând-o, a binecuvântat-o și a zis: „Domnul Dumnezeu a înălțat numele tău printre toate generațiile. În tine, în zilele de pe urmă, Domnul va arăta răscumpărarea fiilor lui Israel”.

VII.3. Apoi a așezat-o pe a treia treaptă a alatarului. Iar Domnul Dumnezeu a făcut să cadă peste ea harul său. Și picioarele ei au făcut un dans de toată frumusețea încât toată casa lui Israel a îndrăgit-o.

VIII.1. Părinții ei au revenit acasă, bucuroși, lăudând și preamărind pe Dumnezeul stăpân a toate, care s-a plecat asupra lor și le-a ascultat rugăciunea. Iar Maria a rămas la templu, precum o porumbiță, și nu primea hrană decât din mâna unui înger.

VIII.2. Când a împlinit 12 ani, preoții s-au consultat și au zis: „Iată, Maria are 12 ani, în templul Domnului. Ce vom face cu ea pentru a evita ca ea să spurce sanctuarul Domnului Dumnezeului nostru?”

Și au spus Marelui Preot: „Tu, care ai în grijă altarul Domnului, intră și roagă-te cu privire la această copilă. Ceea ce-ți va spune Domnul, aceea vom face”.

VIII.3. Atunci, preotul, înveșmântat cu haina liturgică, cu cei 12 clopoței, a intrat în Sfânta Sfintelor și a început să se roage. Și iată că un înger al Domnului i-a apărut și i-a zis: „Zaharia, Zaharia, ieși, aduncă-i pe văduvii din popor. Fiecare să vină cu un baston. Iar cel căruia Domnul îi va arăta un semn, acela o va avea drept soție”.

De îndată au plecat mesageri în toată țară Iudeii și sunau din treompeta Domnului, și multă lume a venit la templul Domnului.

IX.1. Iosif și-a aruncat barda din mâini și s-a dus și el să întărească rândurile. Împreună au ajuns la preot, fiecare cu bastonul lui. Preotul a luat aceste bastoane, a intrat în templu și s-a rugat. Odată isprăvită rugăciunea, a reluat bastoanele, a ieșit și a dat fiecăruia bastonul său. Niciunul nu avea nciun semn deosebit. Iosif însă a primit bastonul ultimul. Dintr-o dată, un porumbel și-a luat îborul de pe bastonul său și a venit așezându-se pe creștetul capului său. Atunci preotul a zis: „Iosife, Iosife, tu ești alesul; tu ești cel care va lua spre păstrare Fecioara Domnului.

IX.2. Însă Iosif începu să protesteze zicând: „Am copii, sunt un bătrân, iar ea este o tânără fecioară. Nu voi deveni eu oare de râs înaintea fiilor lui Israel?”.

„Iosife, răspunse preotul, ai teamă de Domnul Dumnezeul tău și amintește-ți de soarta pe care Dumnezeu a pregătit-o lui Datan, Abiron și Core. Pământul s-a deschis și i-a înghițit pe toți trei dintr-o dată fiindcă au rezistat Domnului. Iar acum Iosife, teme-te și tu să nu se abată asemenea pedepse peste casa ta!”

IX.3. Foarte emoționat, Iosif o luă pe tânăra fecioară sub pavăza lui și i-a zis: „Marie, templul Domnului te-a încredințat mie. Acum te conduc în casa mea și te las acolo. Eu sunt chemat să lucrez la contrucția de noi case. Voi reveni la tine. Domnul va avea grijă de tine”.

X.1. Totuși, preoții s-au întrunit și au decis să se țese o catapeteasmă pentru tmeplul Domnului.

Iar Marele Preot zise: „Chemați-le pe tinerele fecioare din tribul lui David, cele care sunt neprihănite”. Slujitorii au plecat, au căutat șu au găsit șapte asemenea fecioare. Atunci preotul și-a amintit că tânăra Maria era din tribul lui David și că era neprihănită înaintea lui Dumnezeu. Iar slujitorii au plecat să o aducă.

X.2. Au intrat așadar acele tinere în templul Domnului. Iar preotul a grăit zicând: „Trageți sorții pentru a vedea cine va împleti firul de aur, amianta, inul, mătasea, albastrul, ecarlata și purpura adevărată”. Purpura adevărată și ecarlata au căzut Mariei. Le-al uat și a revenit la casa ei. În aceste momente Zaharie devenise mut, iar Samuel l-a înlocuit la templu până și-a redobândit graiul. Maria s-a apucat de lucru.

XI.1. Într-o zi și-a luat urciorul pe umăr și a ieșit să aducă apă. Mergând, a auzit un glas denicăieri: „Bucură-te, plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei”. Maria privi la dreapt și la stânga; de unde să vină un asemenea glas? Tremurând de frică, făcu cale întoarsă și reveni acasă, depuse ulciorul, reluă în mâini purpura, se așeză pe scaun și începu să împletească.

XI.2. Iată că un înger, în picioare, înaintea ei, grăia: „Nu te teme, Marie, ai aflat har înaintea Stăpânului tuturor creaturilor. Îl vei zămisli pe Cuvântul său”. Aceste cuvinte au stârnit în Maria o neliniște mare. „Voi zămisli eu, zise ea, pe Dumnezeul cel viu, și voi da naștere așa ca toate femeile?”

XI.3. Atunci îngerul, aflându-se înaintea ei, i-a zis: „Nu, Marie. Fiindcă puterea lui Dumnezeu te va umbri. De aceea și sfântul care se va naște din tine se va numi Fiul celui Prea-Înalt. Îi vei da numele Isus, fiindcă va mântui pe poporul său de păcate”. Maria zise atunci: „Iată înaintea lui slujitoarea sa! Să se facă în mine după cuvântul său”.

XII.1. Atunci ea și-a reluat lucrul împletitului purpurei și ecarlatei, apoi a dus lucrarea preotului. Când preotul a primit lucrarea ei, a binecuvântat-o și i-a zis: „Marie, Domnul Dumnezeu a înălțat numele tău și vei fi binecuvântată printre toate neamurile pământului”.

XII.2. Plină de bucurie, Maria a plecat în grabă la rudenia sa Elisabeta și a bătut la ușă. Auzind-o, Elisabeta s-a oprit din lucrul împletitului, a alergat la ușă, a deschise și a binecuvântat-o cu aceste cuvinte: „De unde îmi este bucuria asta să vină la mine maica Domnului meu? Uite, până și copilul care este în mine a treăltat de bucurie în sânul meu și te-a binecuvântat”.

Maria însă uitase tainele pe care i le revelase îngerul Gabriel. Atunci a ridicat ochii spre cer și a zis: „Cine sunt eu pentru ca toate femeile pământului să mă proclame fericită?”

XII.3. A rămas așadar trei luni la Elisabeta. Pe zi ce trecea, pântecele ei se rotunjea. Îngrijorată, a revenit la casa ei și stătea în ascuns de fiii lui Israel. Avea 16 ani când se împlineau aceste mistere.

XIII.1. Era în luna a șase când Iosif a revenit acasă de pe șantier; intră în casă și o vede pe Maria că era însărcinată. S-a lovit peste față, s-a aruncat la pământ pe un sac și a început să plângă amar, zicând: „Cum mă voi prezenta eu acum înaintea Domnului Dumnezeu? Ce rugăciune îi voi face? Am primit-o fecioară din templul Domnului și nu am fost în stare să o păstrez astfel. Cine m-a trădat? Cine a săvârșit crima sub acoperișul meu? Cine mi-a înșelat fecioara și a spurcat-o? Istoria lui Adam să se repete oare cu mine? Căci, în timp ce Adam își făcea rugăciunea sa de laudă, șarpele s-a apropiat și a surpins-o pe Eva singură; a sedus-o și a spurcat-o. Același lucru urât mi se întâmplă și mie acum”.

XIII.2. Și Iosif s-a ridicat de pe sac și a chemat-o pe Maria: „Tu, care este privilegiata lui Dumnezeu, ce ai făcut? L-ai uitat oare pe Domnul Dumnezeul tău? De ce te-ai lăsat sedusă și necinstită, tu care ai fost crescută în Sfânta Sfintelor și ai primit hrană din mâna unui înger?”

XIII.3. Atunci ea a început să plângă amar zicând: „Sunt neprihănită și nu cunosc bărbat”. Dar Iosif i-a zis: „De unde vine atunci rodul pântecelui tău?” Iar ea a răspuns: „Jur pe Dumnezeul cel viu, nu știu”.

XIV.1. Atunci, Iosif plin de spaimă, intră în panică și se întrebă ce e de făcut. „Dacă păstreze secretul cu privire la greșala ei, își zicea el, mă voi împotrivi legii Domnului. Dacă o denunț fiilor lui Israel, iar copilul vine de la un înger, lucru ce nu pre îmi vine să admit, atunci voi arunca în pedeapsa capitală sânge nevinovat. Așadar ce voi face cu ea? O voi repudia în secret”. Noaptea l-a prins cu aceste gânduri.

XIV.2. Și iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, zicând: „Nu te teme, Iosife, cu privire la acest copil. Ceea ce s-a zămislit în Maria este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu căruia tu îi vei da numele Isus. Fiindcă el va mântui poporul de păcatele lui”. Iosif s-a trezit și-l proslăvea pe Dumnezeul lui Israel, care i-a dat acest har. Și a păstrat-o pe tânăra fecioară în casa sa.

XV.1. Însă, scribul Ana l-a văzut și i-a zis: „Iosife, de ce nu ai venit la adunarea noastră?” „Clătoria m-a obosit, zise el, și am petrecut prima zi ca să mă odihnesc”. Însă Ana s-a întors și a zărit-o pe Maria însărcinată.

XV.2. Atunci s-a ridicat și a figit în grabă la preot și i-a zis: „Ei bine, acest Iosif pe care l-ai luat sub paza ta, a săvârșit o faptă abominabilă”. „Ce-a făcut?”, întrebă Marele Preot. Celălalt îi zise: „A necisnstit-o pe tânăra fecioară pe care templul Domnului i-a încredințat-o și s-a căsătorit cu ea în secret, fără să dea de veste fiilor lui Israel!” Atunci Marele Preot i-a zis: „A făcut Iosif asta?” Și celălalt i-a zis: „Trimite oamenii tăi și vor constata că tânăra femeie este însărcinată”. Au plecat așadar slujitori și au aflat lucrurile așa cum le povestise scribul Ana. Au adus-o la templu și a apărut înaintea tribunalului.

XV.3. Marele Preot i-a zis: „Marie, de ce ai făcut asta? De ce ți-ai bătut joc de cinstea ta? L-ai uitat oare pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai crescut în Sfânta Sfintelor și care ai fost hrănită de mâna îngerilor? Tu care au asculta imnurile lor și dansai înaintea feței lor? Ce ai făcut?” Ea a început să plângă amar și a zis: „Jur pe Domnul Dumnezeu, sunt curată înaintea feței lui și nu cunosc bărbat”.

XV.4. Atunci Marele Preot i-a zis: „Iar tu, Iosife, ce au făcut?” Iar Iosif răspunse zicând: „Jur pe Domnul cel viu și pe Mesia și pe martorul adevărului său că sunt curat înaintea ei”. Marele Preot insista: „Să nu cumva să dai mărturie falsă! Spune-ne adevărul! Te-ai căsătorit cu ea în ascuns, nu au spus nimic fiilor lui Israel și nu ți-ai plecat capul sub mâna care a binecuvântat moștenirea ta!” Însă Iosif păstra tăcerea.

XVI.1. Marele Preot zise: „Dă-ne înapoi tânăra ce o primiseși de la templul Domnului”. Iosif s-a adâncit în lacrimi. Marele Preot adăugă: „Vă voi da să beți din ama rituală și păcatul va veni înaintea ochilor.

XVI.2. Marele Preot luă apă, i-a dat să bea lui Iosif și apoi l-a alungat în pustiu. Însă acest a revenit nevătămat. A dat să bea și tinerei și au trimis-o în pustie. Însă și ea a revenit nevătămată. Tot poporul se minuna fiindcă greșeala lor nu a fost dată pe față.

XVI.3. Atunci Marele Preot zise: „Deoarece Domnul Dumnezeu nu mi-a revelat păcatul în voi, nici eu nu vă condamn”. Și i-a lăsat să plece. Iar Iosif a luat-o pe Maria și a revenit acasă fericiți și lăudându-l pe Dumnezeul lui Israel.

XVII.1. A apărut un edict al împăratului August prin care toți locuitorii din Betleemul Iudeii erau invitați să facă recensământul. Iar Iosif zise: „Trebuie să merg să mă înscriu cu fiii mei. Însă ce să mă fac cu această tânără? Cum o voi înscrie? Drept soția mea? Nu aș putea, ca să fiu cinstit. Drept copilul meu? Însă fiii lui Israel știu prea bine cu nu am fete. În acea zi Dumnezeu să decidă cum va voi”.

XVII.2. Și-a pregătit măgarul și a uract-o pe Maria deasupra. Unul din fiii săi ținea hățurile, în timp ce altul, Samuel, venea din urmă. Doar ce parcuseseră câțiva kilometri când Iosif s-a uitat înapoi și a văzut pântecele Marie foarte bine scos în evidență. „Pruncul ce-l poartă, își zicea el, pare să o necăjească tare”. S-a întors încă o dată și a văzut că Maria râdea. Atunci i-a zis: „Marie, ce ai deci? Văd, una după alta, pe fața ta tristețe și bucurie”. Ea i-a răspuns: „Iosife, două popoare sunt sub ochii mei: unul plânge și își bate pieptul, celălalt dansează și este în sărbătoare”.

XVII.3. Ajunși la jumătatea drumului, Maria îi zise: „Iosife, ajută-mă să cobor de pe măgar. Copilul din mine dă semne că vrea să se nască”. A ajutat-o să pună piciorul pe pământ și i-a zis: „Unde să te duc? Unde să te protejez? Locul este la vedere”.

XVIII.1. Însă dintr-o dată vede o grotă; a condus-o acolo și a încredințat-o în grija fiilor săi. Apoi a plecat să caute o moașă evreică în ținuturile Betleemului. A găsit una ce cobora de la minte și a adus-o.

XVIII.2. Însă eu, Iosif, mă plimbam și nu mă plimbam. Și ridicam ochii spre bolta cerească și o văzui neclintită și priveam aerul și-l vedeam neclintit de mirare. Iar păsările se priseră în plin zbor. Mi-am ațintit ochii spre pământ și am văzut un castron și muncitori întinși pentru masă, iar mâinile lor erau ca înfipte în castron. Iar cei care mestecau nu mustecau și cei care luau alimente nu o luau și cei care le duceau la gură nu le duceau. Toate fețele și toți ochii erau ațintiți spre înălțimi.

XVIII.3. Am văzut oi care erau împinse, însă oile nu înaintau. Iar păstorul oilor ridica mâna să le lovească, însă mâna lui rămânea în aer. Atunci mi-am aruncat privirea spre râu și am văzut căprioare care lingeau apă cu limba și botul lor, însă nu o beau. Dintr-o dată totul a repus în mișcare.

XIX.1. Și am văzut o femeie ce cobora de la munte și m-a întrebat: „Hei, omule, unde mergi?” I-am răspuns: „Merg să caut o moașă evreică”. „Ești din Israel”, m-a mai întrebat ea. „Da”, i-am zis eu. Mi-a zis: „Dar cine este cea care tocmai naște în grotă?” Iosif zise moașei: „Este Maria, logodnica mea; însă ea a zămislit de la Duhul Sfânt, după ce a fost crescută în templul Domnului”.

Deci i-am spus: „Este logodnica mea”. „Așadar nu este soția ta?”, mă întrebă ea. I-am răspuns: „Este Maria, ea a fost crescută în templul Domnului. Am fost desemnat să o iau de soție, însă nu este soția mea și ea a zămislit de la Duhul Sfânt”. Iar moașa i-a zis: „Acesta este adevărul”? Iosif zise: „Vino și vezi”. Și ea a plecat cu el.

XIX.2. Și s-au oprit în dreptul grotei. Un nor întunecat învăluia acea grotă. Atunci moașa zise: „Sufletul meu a fost preamărit astăzi deoarece ochii mei au contemplat mari minuni; s-a născut mântuirea pentru Israel”. De îndată norul s-a retras din grotă și a strălucit o lumină mare în interior, încât ochii noștri nu puteau să o suporte. Puțin câte puțin, această lumină se micșora pentru a lăs vizibil un prunc. Acesta s-a apropiat de sânul Mariei, mama lui, pentru a fi alăptat. Iar moașa începu a spune: „Cât de minunată este pentru mine ziua aceasta! Am văzut cu ochii mei lucruri incredibile”.

XIX.3. Și moașa, ieșinde din grotă, a întâlnit-o pe Salomea și i-a zis: „Salomea, Salomea, am o veste minunată să-ți spun: o fecioară a născut, împotriva legilor naturii”. Iar Salomea i-a zis: „Jur pe Domnul Dumnezeul meu, dacă nu pun degetul și dacă nu examinez eu însumi trupul ei, nu voi crede că o fecioară a putut da naștere”.

Atunci ea s-a apropiat și a început să o examinze cu amănuntul. Însă moașa a început a striga cât o ținea gura că l-a ispitit pe Dumnezeul cel viu; „iată că îmi pierd mâna, arsă ca de foc”, zise Salomea. S-a rugat așadar Domnului și moașa a fost vindecată dintr-o dată.

Însă un înger al Domnului a stat înaintea lui Salomea, zicând: „Rugăciunea ta a fost auzită înaintea Domnului Dumnezeu. Apropie-te și atinge acest prunc și vei avea și tu parte de mântuirea lui”. Salomea a ascultat și a fost vindecată deoarece l-a adorat pe pruncul din grotă. Și un înger începu să grăiască.

XX.1. Atunci moașa a intrat și a zis: „Marie, pregătește-te deoarece nu este vorba despre o mică dezbatere în ce te privește”. La aceste cuvinte, Maria s-a pregătit. Salomea și-a pus degetul în locul cu pricina și strigând cu glas tare a zis: „Vai de necredința mea și de nerușinarea mea! L-am ispitit pe Dumnezeul cel viu! Și iată că mâna mea se distruge sub acțiunea focului”.

XX.2. Și Salomea a îngenunchiat înaintea Stăpânului zicând: „Dumnezeul părinților mei, amintește-ți de mine că sunt din linia lui Abraham, Isac și Iacob. Nu mă expune înaintea batjocurii fiilor lui Israel, ci fie-ți milă de mine. Fiindcă tu știi, Stăpâne, că în numele tău le-am venit în ajutor, primind doar de la tine unica răsplată pentru binele făcut”.

XX.3. Și iată că un înger al Domnului a apărut și i-a zis: „Salomea, Salomea, Stăpânul tuturor lucrurilor a auzit rugăciunea ta. Întinde-ți mâna asupra pruncului, ia-l în brațe. El va fi mântuirea și bucuria ta”.

XX.4. Atunci Salomea, cuprinsă de emoție, s-a apropiat de copil, l-a luat în brațe, zicând: „Îl voi adora. S-a născut un Rege pentru Israel, acesta este”. De îndată, Salomea a fost vindecată și a ieșit din grotă îndreptățită. Dintr-o dată, o voce i-a grăit: „Salomea, Salomea, nu spune nimic despre minunile contemplate înainte ca acest copil să fi intrat în Ierusalim”.

XXI.1. În timp ce Iosif se pregătea să plece în Iudeea, la Betleem s-a iscat o agitație cumplită. Magii din Orient au ajuns zicând: „Unde se află Regele iudeilor? I-am văzut steaua în Orient și am venit să ne închinăm lui”.

Această veste l-a pus pe jar pe Irod care a chemat numaidecât mulți slujitori la curte și le-a cerut să se intereseze cu exactitate cu privire la stea. Și iată, au văzut aștri în Orient și i-a cârmuit până înaintea grotei iar steaua s-a oprit deasupra creștetului pruncului.

XXI.2. Această veste l-a alarmat pe Irod care a trimis mulți slujitori după Magi. I-a chemat și pe marii preoți pe care i-a întrebat în pretoriu: „Ce stă scris despre Cristos? Întrebă el. Unde trebuie să se nască?” Ei i-au răspuns: „La Betleem în Iudeea. Stă scris astfel”. Și le-a dat voie să plece.

Apoi i-a întrebat pe Magi zicându-le: „Ce semn ați văzut cu privire la regele nou-născut?” Iar Magii i-au zis: „Am văzut o stea imensă, printre celelalte constelații, atât de strălucitoare încât le depășea pe toate celelalte la un loc. De aceea am înțeles că un Rege se născuse în Israel și am venit să ne închinăm.

Irod le-a zis: „Mergeți în căutarea lui, și dacă îl găsiți, dați-mi de știre pentru ca să merg și eu să mă închin lui”.

XXI.3. Magii au plecat. Și iată că steaua pe care o văzuseră în Orient mergea deasupra lor până la locul grotei unde se afla pruncul și s-a așezat deasupra creștetului capului și acolo s-a oprit. Când l-au văzut acolo, cu Maria, mama lui, Magii au scos din bagajele lor aur, smirnă și tămâie.

XXI.4. Însă, deoarece îngerul îi avertizase să nu mai revină prin Iudeea, pe un alt drum s-au întors în țara lor.

XXII.1. Atunci Irod, văzând că a fost păcălit de Magi, s-a mâniat foarte tare și a trimis călăi cu misiunea să ucidă toți pruncii mai mici de doi ani.

XXII.2. Când Maria a aflat despre acest masacru, cuprinsă de spaimă, a luat copilul, l-a înfășurat în scutece și l-a ascuns în ieslea animalelor.

XXII.3. Elisabeta, care aflase că și Ioan era căutat, a plecat în munți și a căutat în împrejurimi unde l-ar putea ascunde, însă nu a găsit nicio ascunzătoare potrivită. Atunci s-a apucat de plâns zicând: „Munte al lui Dumnezeu, primește o femeie și pruncul ei!” Fiindcă spaima o împiedica să urce. De îndată muntele s-a desfăcut în două și a primit-o înăuntru, lăsând totuși ca o rază de soare să pătrundă. Într-adevăr, un înger al Domnului era cu ei și îi proteja.

XXIII.1. Însă Irod îl căuta pe Ioan. A trimis slujitori la altar, la Zaharia, pentru a-l întreba: „Unde ți-ai ascuns fiul?” El zise: „Sunt slujitorul lui Dumnezeu și sunt mai mereu în templul său. Cum vreți să știu unde-mi este copilul?”

XXIII.2. Slujitorii regelui Irod au plecat la împărat cu aceste cuvinte ale lui Zaharia. Acesta, foarte mâniat, a strigat: „Fiul său va domni așadar peste Israel”? Și a retrimis slujitorii săi pentru a-l întreba: „Spune-mi adevărul. Unde este fiul tău? Nu știi oare că mâna mea are puterea să-ți ia viața?” Slujitorii au plecat și au transmis misajul pentru Irod.

XXIII.3. Însă Zaharia i-a răspuns: „Sunt un martir al lui Dumnezeu. Poți face ce vrei cu viața mea; însă spiritul meu, Stăpânul îl va primi, fiindcă vărs sânge nevinovat pe care tu te pregătești să-l faci să curgă la intrarea în templu”. Spre dimineață, Zaharia a fost ucis, iar fiii lui Israel nu știau nimic despre asta.

XXIV.1. La ceasul salutului de dimineață, preoții au plecat, însă Zaharia nu mergea, ca de obicei, înaintea lor, rostind binecuvântările. Preoții s-au oprit și l-au așteptat pe Zaharia pentru a-l saluta cu rugăciuni și a-l preaslăvi pe Dumnezeul cel Prea-Înalt.

XXIV.2. Însă întârzierea lui era tot mai mare și toți au intrat în panică. Unul dintre ei a îndrăznit și a intrat în sanctuar; lângă altarul Domnului a văzut sânge închegat. Un glas i-a zis: „Zaharia a fost ucis. Sângele lui ne se va șterge înainte ca răzbunarea să aibă loc”. Aceste cuvinte l-au înspăimântat foarte tare. A ieșit și a vestit celorlalți preoți ceea ce a văzut și auzit.

XXIV.3. Împreună au decis să intre și au constatat drama. Chiar și pietrele templului gemeau iar ei își sfârtecau hainele de sus în jos. Cadavrul lui Zaharia nu l-au găsit, însă au văzut mult sânge închegat. Au ieșit înmărmuriți și au vestit că Zaharia a fost ucis.

La vestea asta toate triburile poporului au început să plângă și au ținut doliu trei zile și trei nopți.

XXIV.4. Iar după cele trei zile, preoții au deliberat pentru a decide cine îi va lua locul lui Zaharia. Sortul a căzut peste Simeon. El este cel care fusese avertizat că nu va vedea moartea înainte să-l fi contemplat pe Cristos în carne și oase.

XXV.1. Iar eu, Iacob, cel care am scris această istorisire la Ierusalim, am decis, atunci când s-au iscat tot felul de necazuri la moartea lui Irod, să mă retrag în pustiu până ce pacea se va restabili la Ierusalim. Îl voi preaslăvi pe stăpânul care mi-a dat înțelepciunea să scriu această istorie.

XXV.2. Harul va fi cu toți cei care se tem de Domnul. Amin! Pace celui care a scris și celui care citește.

Documentul tradus aici, numit Synodikon-ul orthodoxiei, marchează sfârșitul luptei anti-iconoclaste în Orient și începutul unei lungi tradiții, care durează până astăzi, și anume: "duminica orthodoxiei", sau "duminica victoriei orthodoxiei", prăznuită în prima duminică a Postului Mare. Iconoclasmul bizantin a fost politica rleigioasă instalată de dinastia izaurienilor în sec. al VIII-lea, între 730 și 787, reînvigorată în sec. al IX-lea, între 815 și 843. Această politică interzicea cultul și cinstirea aduse icoanelor și imaginilor sfinte în biserici, pe veșmintele preoțești sau pe vasele sfinte. O primă victorie a iconoclasmului este marcată de conciliul de la Hieria, din 754. În 787, conciliul al II-lea de la Niceea reacționează, anulând sinodala de la Hieria și promovând cultul icoanelor și al moaștelor. În 815, iconoclasmul revine la suprafață pentru a fi definitiv învins în Orient în anul 843, în prima duminică a Postului Mare, printr-o celebrare liturgică în care centrul atenției era venerația și cultul adus icoanelor. Cu această ocazie se redactează și Sinodikon-ul, normă în ortodhoxie până astăzi.

Sinodikon-ul orthodoxiei – victoria asupra iconoclasmului – anul 843

Mulțumiri să fie aduse lui Dumnezeu în ziua în care am redescoperit Biserica lui Dumnezeu și propovăduirea dogmelor religiei creștine și învingerea rătăcirilor al cărui autor este cel Rău.

Ascultători față de cuvântul profetului, supunându-ne invitației făcută de Apostol și învățați fiind textele evanghelice, sărbătorim ziua consfințirii. Isaia, într-adevăr, zicea „insulelor să se reînnoiască sub privirile lui Dumnezeu”, făcând aluzie astfel la Bisericile ieșite dintre neamuri. Trebuie să înțelegem prin Biserici, nu doar clădirile consfințite și măreția lor, dar și orice om credincios adunat spre a-i aduce cinstire lui Dumnezeu și imnurile și doxologiile prin care credincioșii slujesc și aduc laudă divinității. Și Apostolul, într-o invitație, ne îndeamnă să „ducem o viață nouă” și „poruncește tuturor creaturilor înnoite în Cristos” să se reînnoiască. În fine, și cuvântul domnului, descoperind o realitate profetică, ne spune: „se celebra sărbătoarea consfințirii la Ierusalim, era iarnă”, fie iarna spirituală în care se afla poporul evreu, care s-a ridicat împotriva Mântuitorului nostru al tuturor cu o ură sanghinară, fie iarna pe care o cunoaștem noi caracterizată prin răcirea aerului. Am avut și noi, din păcate, iarna noastră – și ce mai iarnă, care a stârnit asupra noastră unul dintre cele mai mari rele. Dar iată ca a înflorit pentru noi primăvara benefică darurilor divine, care ne găsește pe toți adunați spre a oferi rugăciunea noastre de recunoștință lui Dumnezeu pentru că am ajuns la recoltă și de aceea putem spune cu psalmistul: „vara și primăvara, tu le-ai făcut, amintește-ți de ele”.

Într-adevăr, dușmanii care s-au ridicat împotriva Domnului și au necinstit cultul sfânt ce i se cuvine prin sfintele icoane, dușmani exaltați și orgolioși din cauza necredinței lor, Dumnezeul minunilor i-a nimicit și a doborât la pământ aroganța apostaților. Nu și-a închis ureche glasului celor care strigau către el: „Amintește-ți, Doamne, de persecuția la care au fost supuși credincioșii tăi, de persecuția ce o port în sânul meu, de toate popoarele, de cea pricinuită de dușmanii tăi, Doamne, de cea săvârșită asupra „substitutului” Unsului tău”. Prin substitutul Unsului avem în vedere pe cei care au fost răscumpărați prin moartea sa și au crezut, datorită cuvântului propovăduirii și reprezentării prin icoane datorită cărora marea lucrare a economiei mântuirii este cunoscută de toți cei care au fost răscumpărați, prin crucea sa, prin pătimirile sale și prin minunile săvârșite înaintea răstignirii și după răstignire; astfel imitarea suferințelor lui este transmisă apostolilor, de la ei martirilor, iar prin aceștia ajunge la mărturisitori și asceți.

Din aceste suferințe pe care dușmanii le-au aplicat Domnului, pe care le-au aplicat substitutului Unsului său, Domnul nostru și-a amintit, mișcat în viscerele lui, înmuiat de strigătele materne, cele ale apostolilor de asemenea și ale tuturor sfinților care au fost chinuiți cu el și au fost maltratați odată cu icoanele – astfel încât împărtășind suferințele trupului, erau în comuniune și ei, desigur, cu el în suferințele ce i se aduceau în icoanele ce-l reprezentau pe el – astăzi, în sfârșit a realizat lucrarea ce și-o propusese și a făcut pentru a doua oară ceea ce a făcut prima dată. Prima dată, după mai mulți ani de suferințe și necinstire, aduse sfintelor icoane, a readus pacea la ea acasă. Acum, și asta este a doua oară, după o persecuție de aproape 30 de ani, ne-a redat demnitatea și ne-a scăpat de încercări, ne-a mântuit de persecutori, am redevenit liberi să manifestăm cinstirea față de sfintele icoane și să sărbătorim împreună toate binefacerile acestei cinstiri pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, în sfintele icoane, contemplăm suferințele îndurate de Domnul, crucea, mormântul, condamnarea la moarte și golirea Hadesului, luptele martirilor și coroanele victoriilor lor, însăși mântuirea pe care arbitrul și distribuitorul suveran și primul învingător „a realizat atunci când era printre noi pe pământ”. Aceasta este sărbătoare ce o prăznuim în această zi; ne arătăm bucuria și mulțumirea noastră comună prin rugăciuni și cereri și strigăm către Dumnezeu cu psalmi și imnuri: „Care este Dumnezeul atât de mare cât este Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeul nostru, singurul care face minuni”. Cei care-și băteau joc de slava ta, i-ai făcut de rușine; netrebnicii care au atacat sfintele tale icoane, i-ai învins și ne-ai arătat că erau niște trădători și necredincioși.

Aceasta este mulțumirea adusă lui Dumnezeu și victoria Domnului împotriva adversarilor săi. Cât privește luptele și victoriile împotriva iconomahilor, un alt discurs mai detaliat le va povesti. Drept odihnă, după ce am traversat pustiul, intrați în Ierusalimul spiritual, ca o copie a istoriei mozaice sau mai degrabă a intervenției lui Dumnezeu, ca pe o stea construită din pietre tari și pregătite în așa fel încât să se poată scrie pe ele, am ținut ca o datorie de dreptate și de recunoștință să gravăm în inima fraților noștri atât binecuvântările celor care au păstrat legea strămoșească, dar și blestemul la care au fost supuși dușmanii sfintelor icoane.

De aceea spunem:

·      cei care mărturisesc întruparea Cuvântului lui Dumnezeu prin cuvânt, cu buzele, cu inima și cu duhul, prin scris și prin icoane, pomenirea lor să fie veșnică.

·      cei care fac distincția între esențele unicului și aceluiași ipostas al lui Cristos, îi atribuie proprietățile create și necreate, vizibile și invizibile, pasibile și impasibile, limitate și nelimitate și, aplicând naturii divine faptul de a crea și celelalte asemănătoare, mărturisesc despre natura umană, între altele, faptul de a fi limitată, atât prin cuvânt cât și prin icoane, pomenirea lor să fie veșnică.

·      cei care cred și mărturisesc sau predică ideile prin scris, prin fapte, prin imagini, și atât una cât și cealaltă, adică predica prin discurs și confirmarea adevărului prin icoane, sunt în slujba aceluiași adevăr, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care-și sfințesc buzele lor prin cuvânt, apoi auditorii lor sunt sfințiți prin acest cuvânt, care știu să propovăduiască faptul că adevăratele icoane sfințesc deopotrivă privirea celor care le contemplă și ridică spiritul către cunoașterea lui Dumnezeu, la același nivel ca și templele divine, vasele sfinte și toate celelalte obiecte de cult, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care știu că bastonul lui Aron și tablele legii, arca și candelabrul cu șapte brațe, altarul și cădelnița tămâierii prefigurau dinainte și vorbeau despre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, că aceste obiecte o prefigurau, însă ea nu era aceste obiecte, că ea s-a născut femeie și că a rămas fecioară după nașterea divină și, din acest motiv, preferă să o reprezinte ca pe o femeie în icoane nicidecum sub forma unor figuri geometrice sau obiecte, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care știu și admit viziunile profeților așa cum Dumnezeu însuși le-a îngăduit să le aibă dându-le formă și contur și cred ceea ce toată ceata profeților a povestit deoarece a văzut și țin cu tărie tradiția scrisă și nescrisă, transmisă Părinților prin Apostoli, și, de aceea, reprezintă în icoane realitățile sfinte și le aduc cinstire, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care înțeleg sensul limbajului lui Moise: Fiți mereu gata, fiindcă ziua în care Domnul a vorbit, la Horeb, pe munte, voi ați auzit doar sunetul cuvintelor însă nu ați văzut forma lor”, și știu să răspundă așa cum se cuvine: Ba da, am văzut ceva, am văzut cu adevărat, așa cum unul din fiii tunetului ne-a învățat: Ceea ce era de la început, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce am contemplat cu ochii noștri și mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieții, aceea vă vestim și vouă și dăm mărturie, precum și ceilalți discipoli au mărturisit despre Cuvânt: Am mâncat și am băut cu el, nu doar înaintea pătimirii lui, dar și după pătimire și înviere; deci, cei care au primit de la Dumnezeu tăria să facă distincția dintre interdicția ce se află în Lege și învățătura predicată de Har: pe de o parte, în Lege, este invizibil, pe de altă parte, în Har, este vizibil și palpabil, și de aceea reprezintă în icoane realități văzute și atinse și le aduc cinstire, veșnică să fie pomenirea lor.

Așa cum profeții au văzut, apostolii au învățat, Biserica a primit tradiția, doctorii au definit, universul a admis în unanimitate, Harul a strălucit, adevărul a luminat, minciuna a fost învinsă, înțelepciunea a vorbit cu tărie, Cristos a învins, la fel și noi vorbim, la fel și noi predicăm, cinstindu-l pe Cristos, Dumnezeul nostru adevărat, și sfinții lui, prin cuvinte, în scris, prin jertfe, prin sanctuare, prin icoane, adorând și cinstind pe unul ca Dumnezeu și Domn, cinstindu-i pe ceilalți în referire la Domnul comun tuturor și ca buni slujitori și le aducem un cult ce li se cuvine. Aceasta este credința apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința orthodocșilor, aceasta este credința care susține universul. Iar acum, să preaslăvim, cu sentimente frățești și filiale, pe eroii credinței pentru care au luptat și să spunem:

·      German, Tarasie, Nichifor și Metodiu, adevărați pontifi ai lui Dumnezeu, campioni și doctori ai orthodoxiei, veșnică pomenirea lor;

·      Ignațiu, Fotie, Ștefan, Anton și Nicolae, sfinții fericiți patriarhi orthodocși, veșnică pomenirea lor;

·      Tot ceea ce s-a scris sau spus împotriva sfinților patriarhi German, Tarasie, Nichifor și Metodiu, Ignațiu, Fotie, Ștefan, Anton și Nicolae, anatemă;

·      Tot ce a fost inventat, a fost propovăduit sau va putea fi împotriva tradiției bisericești, învățăturii și regulilor sfinților și slăviților părinți, anatemă;

·      Ștefan cel Tânăr, „hosiomartir” și mărturisitor, veșnică pomenirea lui;

·      Eutimie, Teofil și Emilian, slăviți mărturisitori și arhiepiscopi, veșnică pomenirea lor;

·      Teofilact, Petru, Mihail și Iosif, fericiți mitropoliți, veșnică pomenirea lor;

·      Ioan, Nicolae și Gheorghe, vrednici mărturisitori și arhiepiscopi, și toți episcopii în comuniune de gândire cu ei, veșnică pomenirea lor;

·      Teodor, drept-cuviosul egumen al mănăstirii Studios, veșnică pomenirea lui;

·      Isac taumaturgul și Joanice, renumit pentru darul profeției, veșnică pomenirea lor;

·      Ilarion, drept-cuviosul arhimandrit și egumen al mănăstirii Dalmatis, veșnică pomenirea lui;

·      Pemeon, cuviosul stâlpnic, veșnică pomenirea lui;

·      Teofan, drept-cuviosul egumen la „Câmpul Mare”, veșnică pomenirea lui.

De asemenea, aceste binecuvântări sunt spuse și asupra Părinților și sunt transmise lor și prin ei nouă, fiii lor și bine-învățați în credința lor, iar blestemele se referă și la paricizilor și potrivnicilor poruncilor domnului. De aceea noi, toată comunitatea noastră drept-credincioasă, rostim anatema asupra tuturor celor care se lasă influențați de dușmanii credinței:

·      Peste cei care admit doar verbal Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, însă nu acceptă să privească icoane, drept pentru care, doar în aparență admit în cuvinte realitatea acestui mister, însă în fapt neagă realitatea mântuirii noastre, anatemă;

·      Peste cei care, urmând niște explicații abuzive cu privire la termenul „nelimitat”, refuză să-l reprezinte pe Cristos, Dumnezeul nostru adevărat, „care a împărtășit cu noi trupul și sângele omenesc”, și dovedesc astfel al fi mai degrabă fanteziști, anatemă;

·      Cei care admit, vrând nevrând, viziunile profeților, însă refuză ceea ce ei au văzut, ce minune, chiar înaintea întrupării Cuvântului, și, fie le consideră cu nepăsare zicând că esența negrăită și invizibilă este cea care s-a arătat văzătorilor, fie spun că aceste spectacole s-au arătat vizionarilor doar ca o imagine, figuri și fantome ale adevărului, însă nu acceptă să reprezinte în icoane Cuvântul întrupat, nici pătimirea ce a suferit-o pentru noi, anatemă;

·      Cei care aud cuvântul Domnului: „Dacă ați crede în Moise, ați crede și în cuvintele mele” și discursul lui Moise rostit înaintea celor care au inteligență: „Domnul Dumnezeul nostru va ridica dintre voi fraților un profet ca mine”, și, apoi, spun că admit profetul, însă nu acceptă icoanele ce reprezintă Harul profetului și Mântuitorului lumii, așa cum a fost el văzut, împărtășind viața oamenilor, vindecând infirmități și boli incurabile, a fost răstignit, înmormântat, a înviat, a îndurat și a săvârșit toate pentru noi, deci asupra acelora care nu acceptă să vadă icoane reprezentând aceste fapte minunate ale mântuirii lumii, nici nu le cinstesc și nu le aduce cult, anatemă;

·      Cei care perseveră în erezia iconomahă sau mai bine spus în apostasia cristomahă, care refuză să se lase ghidați pe calea mântuirii de legislația mozaică, nu consimt să integreze în credința lor lumina învățăturilor apostolice, nu fac încredere consimțământului universal al Bisericilor răspândite pe tot pământul, ci, dimpotrivă, întăresc odată pentru totdeauna rândurile evreilor și păgânilor – deoarece hulele pe care aceștia le fac în mod direct împotriva originalului, ei le aduc fără rușine, necinstind icoanele, împotriva celui care este reprezentat – deci cei care, prizonieri disperați ai acestei rătăciri, își astupă urechile la orice cuvânt divin și la orice învățătură spirituală, ca niște mădulare putrede deja care se dezlipesc de trupul universal al Bisericii, anatemă;

·      Asupra lui Anastasie, Constantin și Nicetas, care au rămas în erezie sub Isaurieni, ca niște preoți nevrednici și cârmuitori orbiți, anatemă;

·      Asupra lui Teodot, Anton și Ioan, care și-au transmis răul și au statornicit în necredință, anatemă;

·      Asupra lui Paul, revenit la Saul, și a lui Teodor, numit și Gastes, și a lui Ștefan Molites și asupra lui Teodor Kritinos și a lui Laloudios Leon și, de asemenea, asupra tuturor celor care împărtășesc eroarea celor amintiți mai sus, indiferent de rangul lor ierarhic, sau de demnitatea sau funcția sa, peste toți aceștia, care statornicesc în necredința lor, anatemă.

 

Articole diverse adăugate ca anexe la sinodikon-ul despre icoane

Asupra lui Gerontius, originar din Lampe, care a scuipat în Creta veninul ereziei hulitoare și s-a auto-proclamat el-însuși UNSUL, spre ruina, o ce blasfemie!, întrupării mântuitoare a lui Cristos, asupra învățăturilor și scrierilor lui perverse și a adepților lui, anatemă.

 

Articolele lui Italos

Asupra celor care încearcă să introducă, prin diferite șiretlicuri, un fel nou și o învățătură nouă cât privește negrăita economie a mântuirii noastre, întruparea Mântuitorului și Dumnezeului nostru, și să explice în ce fel Dumnezeu Cuvântul s-a unit cu firea umană și conform cărui principiu a îndumnezeit trupul pe care l-a asumat, și riscă să jongleze, jucându-se cu distincția dintre cei doi termeni, natură și adopție, cu referire la minunea supranaturală a celor două naturi ale Omului-Dumnezeu, anatemă;

Asupra acelora care, mărturisind orthodoxia, introduc fără prudență, sau mai bine spus într-un fel nechibzuit, în Biserica orthodoxă și catholică învățăturile hulitoare ale păgânilor cu privire la sufletul uman, la cer, la pământ și la restul creației, anatemă;

Asupra acelora care, preferând să facă încredere pretinsei și nebunei inteligențe a filosofilor profani, se ascund în spatele învățătorilor lor și admit metempsihoze ale sufletului uman sau că ar pieri la fel cu sufletul animalelor și revin la neant, și astfel, neagă realitatea învierii, judecata finală și răsplata finală pentru faptele săvârșite în această viață, anatemă;

Asupra acelora care învață că materia și ideile nu au început, sau că au început în același timp cu Dumnezeu Demiurgul universului, și că cerul, pământul și restul creaturilor sunt veșnice, și fără de-nceput, și perseveră în ne-putreziciune, și-l contrazic pe cel ce spune: „cerul și pământul vor trece, cuvintele mele nu vor trece”, și care țin apropouri lipsite de sens, astfel încât atrag blestemul divin peste capetele lor, anatemă;

Asupra acelora care spun că înțelepții grecilor, inspiratorii ereticilor puși în rândul celor care au primit anatema de-a lungul celor șapte concilii ecumenice și universale și de la toți Părinții care au strălucit prin orthodoxia lor, și au fost considerați străini Bisericii catholice datorită discursurilor lor prolifice lipsite de sens și pline de nebunie, sunt cu mult mai valoroși aici pe pământ ca și la judecata finală, întrecându-i cu mult pe drept-credincioșii orthodocși, care au putut păcătui din slăbiciune omenească sau din ignoranță, anatemă;

Asupra acelora care nu admit o credință curată și simplă, nu aderă din toată inima la minunile extraordinare ale Domnului și Dumnezeului nostru, ale Maicii Născătoare de Dumnezeu Maria, care l-a zămislit fără de păcat și a altor sfinți, ci se încăpățânează, făcând apel la demonstrații și raționamente sofisticate, să le denigreze zicând că este imposibil așa ceva, sau le interpretează în mod necuviincios, după cum gândesc ei, și le modelează după ideile lor, anatemă.

Asupra acelora care aderă la învățături păgâne și nu le studiază doar pentru a se instrui, ci le adoptă ca fiind propriile lor idei, cred în adevărul lor, aderă la ele ca și cum ar fi adevărate revelații, astfel încât îi învață și pe alții, în mod clandestin sau în văzul tuturor zicându-le să le transmită mai departe și altora fără nicio teamă, anatemă.

Asupra acelora care, între alte fantezii mitologice, reformulează, din proprie inițiativă, învățătura noastră cu privire la creație, admit ca fiind adevărate Ideile platonicilor, susțin că materia, subzistând prin sine, primește forma Ideilor, contestă în mod deschis liberul arbitru al Demiurgului care a adus toate lucrurile la existență, din neant – ex-nihilo, și, fiind Creator, a fixat tuturor lucrurilor, ca un stăpân absolut, un început și un sfârșit, anatemă.

Cei care spun că la învierea finală și universală, oamenii vor învia și vor fi judecați cu alte trupuri, nicidecum cu cele pe care le-au avut în viața lor pământească, sub pretextul că acestea s-au descompus și au dispărut, care propovăduiesc tot felul de idei bizare și false, în timp ce Cristos, Dumnezeul nostru, și discipolii săi, învățătorii noștri, ne-au învățat că oamenii vor fi judecați cu aceleași trupuri cu care au trăit pe acest pământ, iar marele apostol Paul, în discursul său despre înviere, ne-a învățat adevărul zicând în mod clar, tot timpul, folosind și exemple și denunțând, ca fiind nebunie să se creadă altfel, deci asupra acestora care se ridică împotriva acestor dogme și învățături, anatemă.

Asupra acelora care primesc și comunică ideile false ale păgânilor, adică, faptul că sufletele preexistă, că universul nu a venit la existență ex-nihilo, că pedeapsa se va sfârși sau că va exista o restaurare a creației și a lucrurilor umane, și, ținând asemenea învățături, vorbesc despre o Împărăție a cerurilor complet distructibilă și trecătoare, în vreme ce Cristos însuși, Dumnezeul nostru, ne-a învățat că este veșnică și de nedistrus, și că, în conformitate cu tradiția constantă a Scripturii, Vechiului și Noului Testament, pedeapsa nu se va sfârși iar Împărăția este veșnică; asupra acelora care prin asemenea învățături se pierd pe ei înșiși și sunt cauză de condamnare veșnică și pentru alții, anatemă.

Asupra propunerilor și învățăturilor păgânilor și eterodocșilor, sau mai bine zis contrare credinței catholice și neprihănite a orthodocșilor, introduse, în detrimentul credinței creștine și orthodoxe, de Ioan Italos și de cei dintre discipolii lui care împărtășesc gândirea sa, anatemă.

 

Monahul Nil

Asupra tuturor afirmațiilor monahului Nil și asupra acelora care le împărtășesc, anatemă.

 

Anateme relative la bogomili sau la sectari înrudiți bogomililor

I.              Folosirea unei mitropolii neidentificate

·      Asupra acelora care nu mărturisesc unitatea naturii Sfintei Treimi, consubstanțială, indivizibilă, împărtășind aceeași cinstire și aceiași domnie, co-veșnică, Tată, Fiu și Duh Sfânt, ci mărturisesc un înger supra-adăugat, numit Amin, care este Fiul, și o natură diferită și inferioară numită Duh Sfânt, egal în putere Tatălui și Fiului, asupra acestora, anatemă.

·      Asupra acelora care nu mărturisesc faptul că Dumnezeu este creatorul cerului și al pământului și al tuturor lucrurilor, ziditorul lui Adam și făuritorul Evei, dar spun că „Dușmanul” este prințul și creatorul universului și făuritorul speciei umane, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, născut din Dumnezeu fără să sufere pasiune înaintea veacurilor, la împlinirea timpurilor, în nemărginita sa bunătate, s-a întrupat din neprihănita Născătoare de Dumnezeu, Maria, s-a făcut om pentru mântuirea noastră și a asumat tot ceea ce aparține omului, în afară de păcat; asupra acelor care nu se împărtășesc din sfintele și nemuritoarele mistere cu frică, în credința că se împărtășesc din adevăratul Trup și din adevăratul Sânge al Domnului vărsat pentru viața lumii, ci o consideră drept pâine obișnuită și băutură obișnuită, asupra acestora, anatemă.

·      Asupra acelora care nu venerează crucea Domnului Dumnezeului nostru și Mântuitor Isus Cristos fiindcă este mântuirea și slava universului, a nimicit și distrus șireteniile și armele dușmanului, eliberat idolii creației și face să strălucească victoria peste lume, ci o consideră ca un instrument de tiranie, peste aceștia anatemă.

·      Asupra acelora care nu venerează sfintele icoane ale Domnului Dumnezeului nostru și Mântuitorului Isus Cristos ca efigie a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat pentru noi și nu le aduc cinstire în felul în care este reprezentat în icoane, precum și pe Maica neprihănită și a tuturor sfinților și numesc aceste icoane idoli, asupra acestora anatemă.

 

II.            Folosirea unei Biserici sufragane din Atena

·      Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitor Isus Cristos, prin sfinții săi discipoli și apostoli, ne-a transmis în curăția lor tainele credinței, ne-a spus de asemenea că în „zilele de pe urmă vor veni profeți falși și Cristoși falși”, și ne îndeamnă să ne ferim de ei; apoi, Paul, eroul lui Dumnezeu, i-a scris lui Timotei că „în zilele de pe urmă, unii vor renega credința pentru a da crezare unor duhuri înșelătoare și învățături diabolice, seduși de niște mincinoși ipocriți, însemnați cu fierul roșu în conștiința lor; asemenea oameni interzic căsătoria și folosirea unor alimente pe care Dumnezeu a prescris să fie luate cu binecuvântări și mulțumiri de credincioși și de cei care au acces la adevăr. Deoarece tot ceea ce Dumnezeu a creat este bun și niciun aliment nu este interzis dacă este luat în spirit de rugăciune: cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea le sfințește pe toate. Și iarăși: „Sunt mulți cei care intră în case și înșală femeile slabe de fire și pline de păcat, luate de valul pasiunilor și care, mereu în căutarea unei învățături, nu reușesc să ajungă la cunoașterea adevărului”.

·      Deoarece acest lucru ne-a fost prezis de Mântuitorul și Dumnezeul nostru și predicat de Apostol, să fim cu băgare de seamă, iubiților. Conform acestor profeții, acum când am ajuns să trăim zilele de pe urmă, erezia, al cărui nume este schimbător, mesalieni sau bogomili, invadează acum toate orașele, satele și provinciile, iar misionarii acestor erezii nu fac decât să-i seducă pe cei simpli; numindu-se ei înșiși „creștini”, acești dușmani ai lui Cristos, lăudându-se cu un asemenea nume, sunt amestecați printre orthodocși; fără a fi descoperiți, deoarece sunt ca niște lupi ascunși în blană de miel, extrag principiile învățăturii lor știrbe din sfintele noastre Scripturi și, odată ce, sub această mască, au câștigat încrederea, iar auditorii încep să le dea un pic de atenție, încep să verse veninul și, deveniți mai familiari, încep să vomită învățătura blestemată a Satanei; asupra acestor învățături și asupra predicatorilor lor anatema, deoarece sunt niște alterați, spurcați și străini Bisericii catholice. Asupra lui Petru, căpetenia ereziei mesalienilor, sau care mai poartă și numele de bogomili, lykopetrieni, phouundadiți, care s-a auto-numit Cristos și a promis că va învia după moartea sa, poreclit Lykopetros deoarece, odată înmormântat sub pietre, datorită nenumăratelor lui vrăjitorii și a comportamentului său oribil, a promis blestemaților săi discipoli că va învia după trei zile, iar în timp ce ei stăteau în jurul cadavrului său spurcat, trei zile mai târziu, un diavol a ieșit din acel loc, din mormanul de pietre, sub forma unui lup, anatemă.

·      Asupra lui Tychikos, unul din coreligionarii și discipolii lui, care a stricat și deformat sfintele Scripturi, în particular Evanghelia după Matei, și a reorientat în folosul învățăturii tatălui său spiritual toate frazele ce se referă la Dumnezeu Tatăl și la Duhul Sfânt, deturnând astfel slava lui Dumnezeu către căpeteniile ereziei spurcate, anatemă.

·      Asupra lui Dadoes, Sabas, Adelphios, Hermas și Pemeon și mulți alții, care, vomând veninul unei asemenea erezii și rătăcindu-i pe cei mai frustrați, bărbați și femei, i-au atras în prăpastia pierzării, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că în plus de Sfânta și dătătoarea de viață Treime, adică Tatăl, Cuvântul Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, și Prea-sfântul Duh, mai există încă o Treime sau o Putere supremă, domnind peste cel mai înălțat din cele șapte ceruri, conform învățăturii lor spurcate și scrierii apocrife Viziunea lui Isaia, anatemă.

·      Asupra acelora care introduc alte scripturi decât cele care sunt inspirate de Duhul Sfânt și care ne-au fost transmise de sfinții părinți, anatemă.

·      Cei care spun că „taina căsătoriei în Domnul” și folosirea mâncărurilor din carne conform voinței lui Dumnezeu sunt o spurcăciune pentru Dumnezeu și, de aceea, le interzic una și cealaltă, anatemă.

·      Asupra acelora care interzic și spun că sunt vorbe goale toate rugăciunile și imnurile care ne-au fost transmise, mai întâi prin sfinții apostoli, „căutați în Duhul Sfânt plinătatea voastră”, este scris, „rugați-vă între voi cu psalmi și cântări inspirate”, apoi transmise de sfinții și fericiții Părinți și Doctori ai Bisericii, deci asupra acelora care învață, din inerția apostaziei lor, să se roage doar Tatăl nostru cu închinăciuni, fără a trasa pe fața lor semnul sfintei cruci a Domnului, sub pretextul că Domnul nostru Isus Cristos însuși, este cel care ne-a învățat această rugăciune, în realitate ei se roagă tatălui lor spurcat, Satana, de aceea ei refuză să facă semnul crucii și nu pot nici măcar să audă doxologia finală care slăvește Sfânta și consubstanțiala Treime, adăugată ca semn al preamăririi divine de cârmuitorii Bisericii, adică: „căci a ta este împărăția și domnia și slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”; așadar, asupra acelora care gândesc și învață astfel și perseveră până la sfârșit în învăţătura asta perversă și spurcată, anatemă.

·      Asupra acelora care detestă adunările la biserică, și se adună prin casele celor care predică, sub pretextul că sunt mai liniștiți acolo, în realitate însă fac asta pentru ca învățătura lor spurcată să rămână în ascuns și la adăpost pentru a ni fi contrazisă, astfel încât să poată revărsa, din ascunzătoarea lor, tot veninul ereziei lor în spiritele celor pe care i-au rătăcit, asupra tuturor acelora care perseveră până la sfârșit într-o asemenea eroare, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că bisericile sunt „lucrare umană”, biserici pe care tradiția și sfinții apostoli ne-au învățat să le ridicăm spre slava lui Dumnezeu, și pe care ei le numesc lăcașuri ale diavolilor și astfel își văd de treaba lor, dar și asupra acelora care se împotrivesc sfintelor icoane ce se află în biserici spre cinstirea lui Dumnezeu și se împotrivesc și cultului adus lor, asupra acestora care sunt complet străini religiei creștine și sunt spurcați, anatemă.

·      Asupra acelora care pierd vremea doar să strice învățăturile Domnului nostru Isus Cristos și Mântuitorul nostru, ale sfinților apostoli, adică: „a-i boteza pe cei ce cred în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, și, „în afară de cel ce se naște din apă și Duhul Sfânt, nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu”, așadar asupra acelora care închid ochii la aceste învățături și, sub inspirația „virtuții satanice”, care lucrează în ei, îndrăznesc să învețe nebunia că sfântul botez este o apă obișnuită, deoarece sunt pe dinafara credinței noastre și a Bisericii, și complet străini lui Dumnezeu, anatemă.

·      Asupra acelora care, de-a lungul unor asemenea nebunii și spurcăciuni, numesc prețioasa și dătătoarea de viață cruce o spânzurătoare, iar botezul o apă obișnuită ce nu aduce iertarea de păcate, nici nu vine de la Duhul Sfânt, ci își fabrică, mândri că au instituit un botez al lor, botezul Duhului și îi îmbracă pe cei seduși de ei într-o haină pseudo-monahală și fac peste ei rugăciuni spurcate, sau mai bine spus se irosesc în cuvinte goale, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că împărtășania cu trupul și sângele preasfânt al Domnului și Dumnezeului nostru Mântuitor Isus Cristos este o împărtășanie cu pâine și vin obișnuite, și care, tocmai din acest motiv, îi sfătuiesc pe laicii convertiți la ei să se apropie fără a posti și să se împărtășească din ipocrizie și să treacă neștiuți, îi invită pe preoții convertiți la ei să celebreze divina liturghie fără să fi postit înainte, asupra acestora așadar, anticriști declarați, în ciuda faptului că își dau numele de „christopoliți”, anatemă.

·      Asupra acelora care, pentru a dărâma credința în Dumnezeu, celebrează diferite rituri perverse specifice inițierii lor urâcioase și, în locul suflului divin și sfânt pe care noi l-am primit atunci când ni s-a conferit insuflarea mistică a Duhului Sfânt, proiectând asupra candidaților inițiați scuipături, pe care ei le merită din plin, practicând astfel asupra celor inițiați în erezia lor ceea ce practicăm și noi împotriva demonilor; în plus, și asupra celor care spală cu un burete înmuiat în apă murdară pe ai lor din cap până în picioare pentru a defăima în ei taina sfântului botez și prezența luminoasă a Duhului divin, anatemă.

Acestea sunt semințele necredinței perverse, acesta este rodul necredinței Satanei. În ce ne privește pe noi, popor ales al lui Cristos, să aderăm cu toată inima la învățăturile divine și apostolice și la tradițiile Părinților, fugind din tot sufletul de doctrinele spurcate ale necredinței, ținându-ne departe de superstiția lor murdară, aducând adorație curată și cinstită lui Dumnezeu recunoscut și adorat în Treimea persoanelor, sau ipostasurilor, căreia să0i fie slavă și putere, acum și în vecii vecilor, Amin!

 

Eustatie de Niceea

I.              Tradiții comune

·      Formulările străine învățăturii orthodoxe a Bisericii extrase din două lucrări scrise de Eustatie, mitropolit al Bisericii din Niceea, împotriva armenilor, sunt condamnate. Asupra acelora care introduc, referitor la întruparea Domnului Dumnezeului nostru, Mântuitorul Isus Cristos, formulări zadarnice și spun sau cred că umanitatea lui Cristos dă cult de sclav dumnezeirii inaccesibile și are condiția veșnică de sclav ca o proprietate esențială și inseparabilă, anatemă.

·      Asupra acelora care nu folosesc în mod foarte prudent judecata rațiunii, decât în scopul de a demonstra alteritatea celor două naturi care se află în mod inefabil în Cristos și sunt unite în persana sa fără amestec, fără confuzie, fără separație, dar, abuzând de această judecată, spun că umanitatea asumată este ceva diferit, nu doar prin natură dar și prin demnitate și că această umanitate îl adoră pe Dumnezeu și își face datoria către el slujind în calitate de sclav, îi aduce cinstirea care se cuvine divinității ca pe o datorie, la fel cum „spiritele slujitoare” care-i slujesc lui Dumnezeu și îl adoră ca sclavi – și învață că natura asumată, nu Cuvântul lui Dumnezeu în calitatea sa de Dumnezeu întrupat, este Mare Preot, fiindcă îndrăznesc să împartă unirea ipostatică a lui Cristos, Domnul și Dumnezeul nostru, anatemă.

II.            Tradiția Bisericii din Lacedemonia

·      Asupra acelora care spun că natura umana asumată este de sclav și, în general, toate capitolele anatematizate de cel ce le-a propus, anatemă.

·      Asupra acelora care spun și cred că umanitatea lui Cristos aduce un cult de sclavie divinității inaccesibile, sau că este veșnic sclavă, din cauza slujirii de sclav esențială și inseparabilă sau că este alta în demnitate, sau că adoră divinitatea și o slujește prin propriile ei puteri sau că se desăvârșește în virtute, sau că, deoarece este imperfectă, aspiră spre acea perfecțiune, sau că este purificată datorită purificării virtuților și revine la divinitate și este dependentă de ea, anatemă.

·      Asupra acelor care spun că natura umană este cea care este Mare Preot, nicidecum Cristos, anatemă.

·      Asupra acelora care nu pun la contribuție propria lor rațiune pentru a înțelege și distinge alteritatea naturilor care constituie persoana lui Cristos, făcând abuz în acest sens, și spun că în aceeași persoană a lui Cristos acesta este Domn, acela este sclav, iar această sclavie este esențială și inseparabilă și umanitatea asumată face ca cinstea să fie pe măsură ca un fel de datorie, așa cum se cuvine unei creaturi față de creatorul său, așa cum fac și duhurile slujitoare care-l slujesc și adoră pe Dumnezeu în mod slugarnic, anatemă.

III.         Despre un scaun episcopal sufragan al Atenei

·      Asupra at tot ce a fost scris și spus străin orthodoxiei și credinței, împotriva învățăturii drepte și a dogmelor autentice creștine de către Eustratios de Niceea, anatemă.

·      Sacrificiul lui Cristos și mântuirea. Asupra propunerilor introduse și răspândite oral de Mihai, care mai înainte a fost învățător, protekdikos și maestru al oratorilor, și de Nichifor Basilakes, învățător în arta literelor, diacon al sfintei Biserici a lui Dumnezeu de Constantinopol, învățături adoptate de mitropolitul de Dyrrachium, Eustatios, și susținute în scris de Soterichos, numit Panteughenos, diacon al aceleiași Biserici, patriarh ales de Theoupolis, marea Antiohie, și alte propuneri introduse și publicate în scris de același Soterichos, învățătură anatematizată mai târziu chiar de promotorii ei și pe care sfântul sinod, întrunit la porunca lui Emanuel Comnenul, mare împărat bizantin orthodox, porphyrogenet și autokrator al romanilor, a condamnat și supus anatemei, anatemă.

·      Asupra celor care spun că sacrificiul trupului său și prețiosului său sânge vărsat, în timpul pătimirii, pentru mântuirea noastră, de Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Isus Cristos, care este Mare Preot pentru noi în umanitatea sa, fiindcă este în același timp Dumnezeu, sacrificator și victimă, conform lui Grigore Teologul, pe care l-a oferit lui Dumnezeu Tatăl, însă Fiul unic și Duhul Sfânt nu l-au primit ca Dumnezeu cu Tatăl – deoarece îl frustrează pe Dumnezeu Cuvântul însuși și Paracletul consubstanțial lui, egalul său în slavă, egalității în cinste și demnitate care este a lor, anatemă.

·      Asupra acelora care nu admit ca sacrificiul oferit în fiecare zi de cei care au primit de la Cristos misiunea să celebreze sfintele mistere să fie oferit Sfintei Treimi – deoarece contrazic sfinții și fericiții Părinți Vasile și Gură-de-Aur, care sunt în sintonie cu alți sfinți Părinți în predicile și în tratatele lor, anatemă.

·      Asupra acelora care înțeleg cuvintele Domnului, cu privire la celebrarea tainelor divine încredințate apostolilor, „faceți aceasta în amintirea mea”, însă nu interpretează corect „în amintirea” și îndrăznesc să spună că jertfa oferită, în fiecare zi, de miniștrii rânduiți prin sfințire, conform tradiției Domnului universului și Mântuitorului nostru, reînnoiește în mod simbolic și sub formă de imagine jertfa trupului și sângelui săvârșită pe crucea prețioasă și sfântă de Mântuitorul nostru, pentru răscumpărarea noastră, drept iertare pentru păcatele noastre și ale întregului neam omenesc și că, astfel, ei văd o jertfă diferită de cea oferită la origine de Mântuitorul, și asta în vreme ce sfântul Ioan Gură-de-Aur afirmă identitatea jertfei și unicitatea ei în numeroase comentarii la texte din sfântul Paul, anatemă.

·      Asupra acelora care inventează și introduc, în mod abuziv, intervale de timp în reconcilierea naturii umane cu sfânta și fericita Treime dătătoare de viață și neprihănită și afirmă că mai întâi a avut loc reconcilierea cu Dumnezeu Cuvântul, Unicul Născut, datorită întrupării, mai apoi cu Dumnezeu Tatăl, în momentul pătimirii mântuitoare a Domnului Cristos, și astfel împart ceea ce este nedespărțit, în vreme ce sfinții și fericiții Părinți ne învață că Fiul unic ne-a împăcat cu sine însuși prin totalitatea misterului economiei și, prin el și în el, cu Dumnezeu Tatăl, prin consecință și cu Duhul Sfânt și dătător de viață – asupra acestor inventatori de noutăți străine credinței creștine, anatemă.

IV.          Primul conciliu ecumenic despre expresia: „Tatăl este mai mare decât mine”

·      Învățătura stabilită și transmisă odinioară de sfinții Părinți, purtători de Dumnezeu – theophori, eroi ai adevărului și doctori ai sfintei Biserici a lui Dumnezeu, astăzi – la inițiativa inspirată din ceruri și la solicitarea arbitrară a celui încoronat de Dumnezeu, destoinicul teolog orthodox, învingător, sfânt, marele și dreptcredinciosul nostru împărat și autokrator, Emanuel Comenul – este expusă cu multă limpezime la sfântul și dumnezeiescul conciliu întrunit la porunca lui și se impune drept normă a credinței universale astăzi. Asupra acelora care nu înțeleg în mod corect sfintele formule ale sfinților doctori ai Bisericii lui Dumnezeu și înclină să falsifice și să deformeze punctele care sunt expuse cu multă limpezime datorită inspirației Duhului Sfânt, anatemă.

·      Cei care admit că spusa adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, „Tatăl meu este mai mare decât mine” a fost rostită astfel, printre alte interpretări ale sfinților Părinți, cu referire la umanitatea sa conform căreia el a, efectiv, suferit, după cum spun și sfinții Părinți în multe dintre comentariile lor și care spun, între altele, că același Cristos a suferit după trup, veșnică fie pomenirea lor. Asupra acelora care cred și spun că dumnezeirea elementului asumat a constat într-o transformare a naturii umane în divinitate și care nu cred că, în virtutea unirii înseși, trupul Domnului împărtășește demnitatea și maiestatea divină și primește aceeași adorație în Dumnezeu Cuvântul care l-a asumat și deține aceeași cinste, aceeași slavă, aceeași putere dătătoare de viață, aceeași faimă și același tron ca Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt, fără a deveni pentru asta consubstanțial cu Dumnezeu astfel încât să scape proprietăților naturale ale creaturii, limitelor și altora asemenea, văzute în natura umană a lui Cristos, dar se transformă în esența divinității – ceea ce înseamnă a spune, fie că întruparea și pătimirea Domnului nu ar fi fost reale, ci doar în aparență, fie că dumnezeirea Fiului Unic ar fi suferit, anatemă.

·      Cei care spun că trupul Domnului, înălțat și ridicat, datorită unirii, deasupra oricărei cinstiri, devenită, prin unirea intimă, egală cu Dumnezeu fără schimbare nici stricăciune, fără confuzie nici mutare, datorită unirii ipostatice, rămânând inseparabilă și de nedespărțit de Dumnezeu Cuvântul care l-a asumat, este cinstit cu aceeași cinstire și adorat cu aceeași adorație și s-a așezat pe tronul împărătesc și divin la dreapta Tatălui, fiind înzestrat cu avantajele dumnezeirii, rămânând salvate proprietățile naturilor, veșnică fie pomenirea lor. Asupra acelora care refuză explicațiile aduse de sfinții Părinți în apărarea dogmelor orthodoxe ale Bisericii lui Dumnezeu, adică Atanasie, Chiril, Ambroziu, Amphilochus, fericitul papă al Romei antice, Leon, inspirat divin, și alții, și nu admit actele conciliilor ecumenice, ne referim la al patrulea și al șaselea, anatemă.

V.            Al doilea conciliu despre „Tatăl este mai mare decât mine”, condamnarea lui Constantin de Corfou.

·      Anateme lansate cu mulți ani după definirea și ratificarea învățăturii cu privire la expresia: „Tatăl este mai mare decât mine” și îndreptate împotriva acelora care ignoră și se opun învățăturii creștine – printre care se afla și mitropolitul de Corfou, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, care, de altfel, după primii ani, a fost primit în Biserică după ce mai întâi a declarat că se despărțise de cei ignoranți și necredincioși și s-a alăturat orthodocșilor și a anatemizat propriile lui afirmații și învățături eronate și lipsite de credință.

·      Asupra acelora care nu înțeleg expresia adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos: „Tatăl este mai mare decât mine” conform interpretărilor exegetice date de sfinții Părinți – unii zicând că Domnul a spus acele cuvinte datorită aspectului cauzal al nașterii sale din Tatăl, alții făcând referire la proprietățile naturale ale trupului asumat de el și in-ipostatic în dumnezeirea sa, adică, proprietățile creaturii: limitările, mortalitalitatea și alte pasiuni naturale și indiferente datorită cărora Domnul a spus că Tatăl său este mai mare decât el, însă spun că această expresie trebuie să fie înțeleasă ținând seama că, printr-o simplă operațiune a spiritului, trupul este conceput diferit de dumnezeire, ca și cum nu ar fi unite, și nu înțeleg această expresie făcând distincția doar conceptuală, așa cum a fost ea explicată de sfinții Părinți, adică în referire la slujire și ignoranță – acești Părinți nu admiteau ideea că trupul lui Cristos, „co-divin” și egal cu Dumnezeu în cinstire, să fie lipsit de cinste prin asemenea cuvinte – care spun că trebuie, de asemenea, conform unei operații a spiritului, ca proprietățile naturale aparțin în mod real trupului Domnului in-ipostatic în dumnezeire și rămân separate de ea și, aplicând proprietăților inexistente și false aceleași principii ca proprietăților subzistente și reale, anatemă.

·      Asupra opiniilor eronate și lipsite de credință susținute de mitropolitul Constantin de Corfou, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, și anatemizate de el, anatemă.

·      Asupra tuturor acelora care aderă la asemenea opinii, anatemă.

·      Mitropolitul de Corfou, Constantin, nepotul arhiepiscopului de Bulgaria, care prezintă o învățătură – sau cei care prezintă o învățătură – eronată și lipsită de credință cu privire la expresia adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, „Tatăl este mai mare decât mine”, și care nu crede și nici nu spune – sau care nu cred nici nu spun – precum sfinții Părinți theophori îi atribuie mai multe interpretări și, între altele, înțeleg aceste cuvinte cu referire la trupul asumat de Fiul Unic al lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, și in-ipostatic în dumnezeire și păstrând fără confuzie, după unirea indivizibilă, proprietățile distinctive conform cărora Domnul a spus despre Tatăl că este mai mare decât el, primind în același timp, odată cu propria natură asumată, cultul și slava unei singure și aceleiași adorații cu a Tatălui și a Sfântului Duh, fiind co-divin și egal cu Dumnezeu în cinstire – Constantin care susține sau cei care susțin, dimpotrivă, că nu trebuie să înțelegem aceste cuvinte, despre Domnul conceput ca un unic ipostas în stadiu unirii celor două naturi, ci despre trupul conceput, printr-o operație a spiritului ca fiind separat de dumnezeire și considerat ca cel al oricărui alt om, în vreme ce prințul teologilor, Ioan Damaschinul, susține distincția pur conceptuală când vorbește despre trupul lui Cristos și spune ceva care nu constituie o proprietate naturală, ci arată o slujire și ignoranţă – Constantin care a refuzat sau cei care refuză să urmeze sfintele concilii ecumenice, adică al patrulea și al șaselea, care au decretat dogmatica orthodoxiei și credinței cu privire la cele două naturi unite fără confuzie în Cristos și au învățat doctrina orthodoxă a Bisericii lui Cristos, și care a strecurat sau au strecurat astfel diferite erezii, anatemă.

·      Asupra tuturor acelora care gândesc aceleași lucruri ca mitropolitul Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, și sunt afectați și întristați fiindcă acesta a fost condamnat, mai puțin din compasiune decât pentru faptul că s-au lăsat păcăliți de erorile lui, anatemă.

VI.          Condamnarea lui Ioan Eirenikos

·      Asupra foarte ignorantului pseudo-monah și vorbitor de vorbe goale, Ioan Eirenikos, asupra scrierilor pe care le-a compus împotriva învățăturii creștine și asupra acelora care le acceptă – deoarece gândesc și cred astfel: nu datorită umanității in-ipostatice a Domnului nostru și Mântuitorului Dumnezeu și unită cu divinitatea inseparabilă, indivizibilă și inconfundabilă, despre care Domnul, ca om perfect, a spus în evanghelii: „Tatăl este mai mare decât mine”, ci a spus-o ca și cum ar trebui să înțelegem, printr-o operație a spiritului, umanitatea sa despuiată și complet separată de dumnezeirea sa, ca și cum nu i-ar fi fost niciodată unită și ca și cum ar fi la fel ca natura noastră umană comună, anatemă.

·      Asupra lui Varlaam și Akindynos și a discipolilor și succesorilor lor, anatemă.

·      Acuzele aduse lui Varlaam și Akindynos: ei cred și afirmă că lumina care a strălucit pe chipul Domnului la schimbarea lui la față, uneori este o aparență, o creatură, o fantomă care se arată puțin timp și apoi dispare ca și cum nu ar fi fost, alteori spun că este esența însăși a lui Dumnezeu – deoarece se precipită cu nechibzuință în afirmarea unor erori contrare și imposibile: pe de o parte, împărtășind nebunia lui Arie, care împarte divinitatea unică și pe singurul Dumnezeu în creatură și ne-creatură, pe de altă parte, se alătură erorii mesalienilor, care spun că esența divină este vizibilă – și nu mărturisesc faptul că, conform teologiei inspirate a sfinților și conform sentimentului credincios al Bisericii, că această lumină divină nu este esența lui Dumnezeu, ci un har, o iluminare și o lucrare, necreată și naturală, izvorând neîncetat și fără separație din însăși esența divină, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că Dumnezeu ne are nicio făptuire naturală, ci este doar esență, că esența divină și făptuirea divină este același lucru fără deosebire și că nu putem concepe între ele niciun fel de diferență, că aceeași realitate este numită uneori esență, alteori lucrare – deoarece ei suprimă nebunește esența divină însăși reducând-o la neant (fiindcă doar ne-ființa este lipsită de făptuire, conform spuselor doctorilor Bisericii), și împărtășesc astfel, între altele, eroarea lui Sabelius și încearcă, acuma, să reînnoiască, în ce privește esența și făptuirea divină, confuzia și abolirea celor trei ipostasuri ale dumnezeirii și le confundă cu aceeași nebunie – și care nu mărturisesc în Dumnezeu, conform teologiei inspirate a sfinților și sentimentelor credincioase ale Bisericii, și esența și făptuirea esențială și naturală, după cum majoritatea sfinților, mai ales cei care au făcut al șaselea conciliu ecumenic, au expus-o cu limpezime, fiind în acord cu acel conciliu în care s-a vorbit despre cele două făptuiri, divină și umană, în Cristos și despre cele două voințe – și care refuză să conceapă că, așa cum există diferență fără separație conform diferitelor aspecte, în particular cele referitoare la cauză și cauzat, ne-participat și participat, unul fiind din esență, celălalt din făptuire, asupra acelora așadar care propagă asemenea idei nebune, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că orice putere și făptuire naturală a divinității în trei persoane este creată – deoarece ei se obligă astfel să mărturisească și caracterul creat al esenței divine (fiindcă, în opinia sfinților, o făptuire creată dă dovada unei naturi create și o făptuire necreată este caracteristica unei esențe necreate) și, astfel, riscă să cadă în ateismul pur și în mitologia greacă și introduc cultul creaturilor în credința pură și nepătată a creștinilor – și care nu mărturisesc, în conformitate cu teologia sfinților și sentimentele credincioase ale Bisericii, că orice putere și făptuire naturală a divinității în trei persoane este necreată, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că în Dumnezeu există în mod necesar o compoziție în și nu se conformează învățăturii sfinților, adică, să creadă că proprietățile naturale nu înseamnă numaidecât o natură compusă și, astfel, spun calomnii la adresa noastră și a tuturor sfinților pe care se sprijină învățătura noastră și care ne spun limpede de nenumărate ori atât simplicitatea divină cât și diferența esenței și făptuirii divine, sub-înțelegând prin asta că această diferență nu atacă în vreun fel simplicitatea divină (nu ar fi în stare să susțină chiar atât de clar învățături contradictorii), asupra acelora, așadar, care afirmă nebunii de acest fel și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și sentimentele dreptcredincioase ale Bisericii, că această distincție vrednică de Dumnezeu menține și garantează perfecțiunea simplității divine, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că termenul divinitate nu poate fi folosit decât vorbind despre esența divină și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și dreapta credință a Bisericii, că se aplică și făptuirii divine și nu mărturisesc prin toate căile divinitatea unică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, iar că termenul divinitate se folosește  atât când se vorbește despre esența în sine cât și despre făptuirea divină, după cum ne învață sfinții inițiatori în cele ale credinței, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că esența divină poate să se participe – fiindcă nu le este rușine să introducă în mod viclean în credința Bisericii noastre eroarea mesalienilor, care odinioară priveau astfel lucrurile – și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și sentimentele dreptcredincioase ale Bisericii, că este cu adevărat de necuprins și de neparticipat, în timp ce harul și operația divină este participabilă, anatemă.

·      Asupra tuturor discursurilor și scrierilor hulitoare, anatemă.

VII.        Patru anateme mai recente, generale sau locale.

·      Asupra lui Isac, numit Argyros, care a susținut toată viața lui răul propagat de Varlaam și de Akindynos și care, la sfârșitul vieții, îndemnat de Biserică pentru ultima dată, după multe alte încercări, pentru a se converti și a face penitență, a rămas în nebunia lui și și-a dat sufletul, din păcate, în erezia lui, anatemă.

·      Asupra nebunului monah Nichifor, numit Gregoras, care a fost îndoctrinat nebunește de erezia hulitoare și atee a lui Varlaam și Akindynos, carema vorbit împotriva harului divin și a luminii divine de pe Tabor, zicând tot felul de hule atee și scriind cu o pană și o gândire pline de răutate împotriva Bisericii lui Cristos și a ierarhilor ei, mai ales împotriva lui Grigore, întâistătătorul acestui oraș, și a stârnit, de mai multe ori, mari necazuri împotriva Bisericii lui Cristos și, în cele din urmă, și-a dat sufletul fiind în erezie, anatemă.

·      Asupra pseudo-monahului Prochoros Cydones, care nu doar a luat succesiunea lui Varlaam și Akindynos în mod necuviincios și nebunește, învățând, ca ei, caracterul creat al harului divin comun, al puterii și al făptuirii naturale a divinității în trei persoane, a considerat ca fiind creată lumina care a strălucit peste Domnul nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos în momentul schimbării la față pe muntele Tabor, această lumină pe care toți sfinții Părinți teologi și theophori o cântă și o mărturisesc unanim, în lucrările lor teologice, ca fiind slava divină, măreția și împărăția lui Dumnezeu, dumnezeirea necreată, lumina inaccesibilă și nelimitată, efuzie de neconceput și de negrăit a luminii divine – însă la fel, cu o pană și o gândire nebună, a scris împotriva învățăturilor apostolilor și a doctorilor Bisericii lui Cristos lucruri pe care niciun eretic înaintea lui nu a îndrăznit și nu a avut neobrăzarea să le susțină cu privire la umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu, trupul împărătesc al Domnului nostru Isus Cristos „în care locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii”, care era înveșmântată, înainte de a urca pe cruce, de principate și puteri, adică de demoni, spune el; asupra acestui Prochoros, care a fost deja condamnat la sinod, după un examen minuțios al lucrărilor lui, și care, fiind la index, fie pentru a fi combătut prin alte scrieri, fie pentru a fi supus anatemei, a refuzat să se căiască și a perseverat în aceste nebunii și-a dat sufletul în erezie, anatemă.

·      Asupra lui Demetrius, numit Cydones, care, în nebunia spiritului și necredinței lui și-a petrecut toată viața în rătăcirea și corupția credinței lui Varlaam și Akindynos și și-a ridicat și el nechibzuința spiritului și limbii sale împotriva făptuirii divine și a luminii necreate care a strălucit pe Tabor, a învățat că esența divină, fie este lipsită de făptuire, fie are o făptuire creată conform mitologiei grecești și, invitat fiind cu blândețe de superiorii ierarhici ai Bisericii lui Cristos, să renunțe la această erezie urâcioasă și-a închis ochii în fața adevărului, a luat apărarea pseudo-monahului, sau mai bine zis, theomachului Prochoros, fratele său, care-l învățase, de altfel, această erezie, și-a folosit gândirea și pana sa nebună pentru a huli împotriva sfinților Părinți care au strălucit unul după altul în dreapta învățătură divină inspirată, după cum se poate vedea în lucrările infecte publicate post-mortem, pe care le-a scris împotriva campionilor adevărului și ascuns fiind toată viața în obscuritatea pe care o merita, și, rupându-se de Dumnezeu și de Biserica sa, patria lui, de învățăturile divine și de Sfintele Scripturi, și-a sfârșit viața în mod rușinos, pe pământ străin, anatemă.

·      Strălucitul nostru împărat, Andronic Paleologul, trecut la cele veșnice, care a întrunit primul sinod împotriva lui Varlaam, care s-a făcut campionul vigilent al Bisericii lui Cristos în acele vremuri tulburi prin comportamentul său, cuvintele sale și îndemnurile sale rostite cu propria lui gură, afirmând, pe de o parte, învățăturile evanghelice și apostolice, condamnând, pe de altă, parte învățăturile nebune ale lui Varlaam, pomenite mai sus, precum și erezia sa, lucrările sale și spusele lui nebune împotriva credinței orthodoxe, acest Andronic deci, în mijlocul atâtor discuții sfinte și lupte pentru apărarea dreptei credințe și-a sfârșit viața într-un mod fericit și a trecut într-o viață mai bună și fericită, așadar veșnică fie pomenirea lui.

·      Două elogii mai recente: Grigore, fericitul mitropolit de Tesalonic, care, în acord cu sfântul sinod, în Marea Biserica, i-a condamnat pe Varlaam și pe Akindynos, căpeteniile și propagatorii noii erezii, cu gruparea lor, care au îndrăznit să numească drept creatură făptuirea, puterea naturală și de nedespărțit a lui Dumnezeu și, în general, toate proprietățile naturale ale Sfintei Treimi, de asemenea și lumina inaccesibilă care a strălucit pe chipul lui Cristos pe muntele Tabor, au încercat să aducă într-un chip nebunesc în Biserica lui Cristos o divinitate creată, ideile lui Platon și toată mitologia greacă – acest Grigore i-a combătut, cu o știință și un curaj ieșite din comun, prin scrieri, discursuri și dialoguri, pentru apărarea cauzei Bisericii universale a lui Cristos și învățăturii adevărate și infaibile despre divinitate, nu a încetat să proclame dumnezeirea unică, Dumnezeul Unul în trei persoane, având făptuire, voință, atot-puternicie, fiind necreat, conform Sfintelor Scripturi și teologilor, exegeții Scripturilor, adică, Atanasie și Vasile, Grigore, Ioan și Grigore, Chiril și Maxim filosoful și oracolul divin din Damasc și mulți alți Părinți și doctori ai Bisericii lui Cristos – acest Grigore, în sfârșit, a dat dovadă, prin cuvinte și fapte, de a fi un bun mărturisitor al dreptei credințe, un ecou armonios al predecesorilor săi orthodocși, continuatorul și aliatul lor, iar acum fiind trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Ails, fericitul arhiepiscop de Tesalonic, care, în cuvinte și în fapte și prin lucrările sale a luptat pentru Biserica lui Cristos, a umilit și condamnat prin tratatele lui inspirate de Dumnezeu și prin demonstrațiile lui fără replică tezele nechibzuite ale lui Varlaam și Akindynos, veșnică fie pomenirea lui.

·      Toți cei care au luptat pentru orthodoxie alăturându-se acestui strălucit împărat, trecut la cele veșnice, și după el au continuat lupta cea dreaptă și au susținut cu mult curaj cauza Bisericii lui Cristos prin discursurile și discuțiile lor, prin scrierile și învățăturile lor, prin cuvinte și fapte, au combătut și condamnat împreună, în adunarea sinodală, ereziile mesalienilor și cele ale lui Varlaam și Akindynos și a adepților lor, și au mărturisit, pe de altă parte, cu multă limpezime învățăturile orthodoxe ale apostolilor și ale Părinților și, astfel, s-au detașat de calomniile oamenilor răuvoitori și nechibzuiți care au aruncat asupra lor acuze și insulte de tot felul, așa cum s-a întâmplat și cu teologii, Părinții și doctorii noștri theophori, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care mărturisesc un singur Dumnezeu în trei persoane, atot-puternic, necreat în esența sa și în ipostasurile sale, dar și în făptuirea sa, care spun că făptuirea divină purcede din esența divină, însă fără despărțire, indicând prin „a purcede” scurgerea negrăită fără despărțire, datorită unirii supranaturale, în sensul în care al șaselea conciliu ecumenic a proclamat-o, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care mărturisesc faptul că Dumnezeu este necreat și fără principiu în făptuirea ca și în esența sa – fără principiu înțelegându-se cu referire la timp – și spun că Dumnezeu este cu desăvârșire de nedespărțit și de neconceput în esența sa divină și divinizantă, după cum afirmă teologii Bisericii, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care mărturisesc faptul că lumina care a strălucit cu slavă pe muntele Tabor peste chipul Domnului este inaccesibilă, lumină infinită, efuzie negrăită a strălucirii divine, slava negrăită, slava supremă a divinității, slava primordială și atemporală a Fiului, împărăția lui Dumnezeu și dumnezeirea Tatălui și a Duhului Sfânt, strălucind peste Fiul Unic, după cum ne-au învățat sfinții Părinți theophori, marii Atanasie și Vasile, Grigore teologul, Ioan Gură-de-Aur și Ioan Damaschinul, și, pentru asta, consideră drept necreată orice lumină divină, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care spun că lumina schimbării la față a Domnului este necreată pentru motivele explicate mai sus, nu spun că este esența supra-esenței lui Dumnezeu – aceasta rămânând cu desăvârșire nedespărțită și la care nu se poate participa, fiindcă „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, adică, în natura sa, ne spun teologii – o numesc, dimpotrivă, slava naturală a esenței supra-naturale, purcezând din aceasta fără separație și se arată, datorită iubirii lui Dumnezeu față de oameni, spiritelor curate, slava cu care Domnul Dumnezeul nostru va veni, la cea de-a doua înfricoșătoare venire, să-i judece pe cei vii și pe cei morți, așa cum ne învață teologii Bisericii, veșnică fie pomenirea lor.

VIII.     Reluarea sinodikului icoanelor: anatemele de la Niceea

·      Asupra tuturor ereticilor, anatemă.

·      Asupra conciliabulului care a fost decretat cu nebunie împotriva icoanelor sfinte, anatemă.

·      Asupra acelora care nu înțeleg sfintele icoane ale lui Cristos Dumnezeul nostru și sfintele cuvinte ale Sfintei Scripturi împotriva idolilor, anatemă.

·      Asupra acelora care cu știință și voință sunt în comuniune cu cei care hulesc și insultă sfintele icoane, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că creștinii fac apel la icoane ca la niște divinități, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că, în plus de Cristos Dumnezeul nostru, un altul ne-a eliberat de eroarea idolatrică, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că Biserica catolică, acceptând cultul icoanelor a acceptat idolatria, negând astfel și defăimând credința creștină, anatemă.

·      Asupra acelora care iau apărarea unui adept al ereziei acuzatorilor creștinilor, fie vii, fie morți în erezie, anatemă.

·      Cei care nu aduc cinstire Domnului nostru Isus Cristos reprezentat în icoane, conform umanității sale asumate în întrupare, să fie anatemă.

IX.          Policromia sau Eufemia

·      Despre împăratul care domnește și despre împărăteasă: trăiască împărații noștri. Mihai, împăratul nostru orthodox, și Teodora, mama sa, să trăiască. Constantin și Teodora, împărații noștri orthodocși, să trăiască. Teodulos, fericitul mitropolit al orașului Rodes, „salvat de Dumnezeu”, krites și exarh de Cyclades și hypertime, să trăiască. Grigore, fericitul arhiepiscop hypertime și exarh al ținutului Thessalia, să trăiască.

·      Nicolae, fericitul nostru episcop, să trăiască. Ioan, episcopul plăcut lui Dumnezeu, episcopul de Souaret și protosinghel, să trăiască.

·      Împărații, de la Mihail III până la Emanuel II: Mihail, împăratul nostru orthodox, și Teodora, mama sa, veșnică fie pomenirea lor. Vasile, Constantin, Leon, Alexandru, Cristofor, Roman, Constantin, Mihail, Isac, Constantin, Roman, Andronic, Mihail, Nichifor, Isac, Alexis, Ioan, Emanuel, devenit monah sub numele Matei, Alexis, Isac, Alexis și Teodor, care au preferat împărăția cerului în schimbul împărăției pământești, veșnică fie pomenirea lor.

·      Ioan Doukas, strălucitul nostru împărat, de fericită memorie, veșnică fie pomenirea sa. Teodora Doukas... de fericită memorie, devenită monahie sub numele Teodora, veșnică fie pomenirea sa. Mihai Paleologul cel Tânăr, strălucitul nostru împărat, de fericită memorie, devenit monah sub numele Antonie, veșnică fie pomenirea lui. Andronic Paleologul, strălucitul nostru împărat, dreptcredinciosul prieten al lui Cristos, trecut la cele veșnice, veşnică fie pomenirea sa. Ioan Cantacuzinul, strălucitul nostru împărat și prieten al lui Cristos, trecut în viața sfinților, devenit monah sub numele Iosafat, care întreaga lui viață și din tot sufletul a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe prin cuvinte și prin fapte, prin discuții și prin scrieri, pentru a promova învățăturile apostolilor și Părinților Bisericii și pentru eliminarea ereziilor perverse și nebune ale lui Varlaam și Akidynos și a adepților lor, veșnică fie pomenirea lor.

·      Ioan Paleologul, strălucitul nostru împărat, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Andronic Paleologul, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Ioan Paleologul, trecut la cele veșnice, devenit monah sub numele Iosif, veșnică fie pomenirea lui. Ioan Paleologul, trecut la cele veșnice, care a dus o viață ca orthodox, s-a arătat apărător al Bisericii și al dogmelor ei sfinte, a luptat cu vitejie pentru Statul roman, a redus la tăcere alogenii și atunci când valuri de violență incredibilă se abăteau asupra Imperiului pentru a nimici totul, el nu s-a dat înapoi, ci, după exemplul piloților buni, a păstrat integritatea Imperiului roman, a reluat din mâinile barbarilor mai multe orașe, printre care cel mai însemnat orașul Tesalonic, care a văzut lumina libertății după un timp îndelungat în sclavie – Dumnezeu lăsându-se înduplecat de luptele și ardoarea împăratului și prin mijlocirea marelui martir Demetrius, protectorul orașului – care a stabilit rezidența sa în orașul nostru, care nu a nesocotit nimic din datoriile lui, dimpotrivă, prin toate mijloacele ne-a asigurat siguranța, a adus multe victorii și biruințe asupra patimilor, a aflat în boală tot ce era necesar pentru a progresa în virtute și a-i aduce laudă lui Dumnezeu, și, în sfârșit, a îmbrățișat smerenia și sărăcia lui Cristos și, devenind monah, a luat numele angelic, etc.

·      Anatemele de la Niceea: Asupra tuturor ereticilor, anatemă. Asupra conciliabulului care a fost decretat cu rușinare împotriva icoanelor sfinte, anatemă. Asupra acelora care înțeleg în mod eronat sfintele icoane ale lui Cristos Dumnezeul nostru și sfintele cuvinte ale Scripturilor împotriva idolilor, anatemă. Asupra acelora care sunt, cu bună știință, în comuniune cu cei care aduc ocări și insulte sfintelor icoane, anatemă. Asupra acelora care spun că creștinii fac recurs la icoane ca la niște zei, anatemă. Asupra acelora care spun că, în plus de Cristos Dumnezeul nostru, un altul ne-a eliberat de eroarea idolatrică, anatemă. Asupra acelora care îndrăznesc să spună că Biserica catholică a adoptat idolatria, negând astfel misterele și defăimând credința creștină, anatemă. Asupra acelora care iau apărarea unui adept al ereziei care-i defăimează pe creștini, fie vii, fie morți în erezie, anatemă. Cei care nu aduc cinstire Domnului nostru Isus Cristos reprezentat în icoană, conform umanității asumate în misterul întrupării, să fie anatemă.

·      Irina, bunica Eugenia, veșnică fie pomenirea lor. Ana, slăvita noastră stăpână de fericită memorie, veșnică fie pomenirea ei. Elena, devenită monahie sub numele angelic Hipomona, veșnică fie pomenirea ei. Maria, bunica Macaria, veșnică fie pomenirea lor.

·      Germanus, Tarsius, Nichifor și Metodiu, slăviții noștri patriarhi, veșnică fie pomenirea lor. Ignațiu, Fotie, Ștefan, Nicolae, Eutimius, Ștefan, Trifon, Teofilactus, Polieuct, Anton, Nicolae, Sisinius, Sergiu, Eustatius, Alexis, Mihail, Constantin, Ioan, Cosma, Eustratius, Nicolae, Ioan, Leon, Mihail, Luca, Mihail, Cariton, Teodosie, Vasile, Nicetas, Lentiu, Dositeus, Gheorghe, Ioan, Mihail și Emanuel, devenit monah sub numele Akakios, și Emanuel, devenit monah sub numele Matei, patriarhi orthodocși, veșnică fie pomenirea lor.

·      Germanus, slăvitul nostru patriarh, devenit monah sub numele Gheorghe, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Arsenie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea sa. Iosif, et., Atanasie, etc., Gherasim, fericitul patriarh, veșnică fie pomenirea lui. Calixt, et., Filoteu, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe prin cuvinte și prin fapte, prin discursuri, prin învățătura sa și prin lucrările lui, veșnică fie pomenirea lui. Macarie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, etc., Nil, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe, prin cuvinte și prin fapte, prin învățătura sa, lucrările lui de binefacere, veșnică fie pomenirea lui.

·      Anton, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Calixt, etc., Matei, etc., Eutimie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care stăpânea științele profane și înțelepciunea noastră divină și, din copilărie, a îmbrățișat viața în urmarea lui Cristos, a strălucit în acest stil de viață, a hrănit un mare zel pentru dogmele orthodoxe ale Bisericii, prin trăirea vieții lui intime, prin învățătura sa, prin binefacerile sale, a cârmuit multă lume pe cale virtuților și, asemenea unei făclii, a strălucit, datorită virtuților lui, până la marginile pământului, veșnică fie pomenirea lui.

·      Patriarhii de Antiohia: Cristofor, Teodor, Agapios, Ioan, Nicolae, Ilie, Teodor, Vasile, Petru, Teodosie, Nichifor, Ioan, Luca, Atanasie, Teodor și Chiril, slăviții patriarhi ai Antiohiei, veșnică fie pomenirea lor. Sfânta Treime i-a slăvit. Rugându-l pe Dumnezeu să fie instruiți și întăriți prin luptele și învățătura pe care au predat-o până la sfârșitul vieții lor pentru cauza dreptei credințe, să-l rugăm și noi pe Dumnezeu să fim imitatorii lor printr-un comportament trăit în sfințenie, să dea Domnul să fim ascultați, prin îndurarea și blândețea Marelui și Primului Pontif, Cristos Dumnezeul nostru adevărat, prin mijlocirea fericitei Regine, Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pururea Fecioară, a îngerilor purtători de Dumnezeu și a tuturor sfinților. Amin!

Conciliul de la Laodiceea (probabil 360 sau 364)

Astăzi, când vine vorba despre relațiile dintre ortodocși și catolici, în particular când se vorbește despre posibilitatea de a se ruga unii cu alții sau de a întreprinde un demers ecumenic, de apropiere și de cunoaștere reciprocă a celor două mari tradiții creștine și a diversității creștinismului care, de la origini, s-a dezvoltat pe două căi, răsăriteană și apuseană, mulți sunt cei care se retrag în spatele conciliului din Laodiceea, în particular evocând canoanele acestuia.

Puțini sunt aceia însă care știu exact valoarea, însemnătatea și implementarea deciziilor acestui sinod la nivelul Bisericii Universale, una și indiviză: Una – Sfântă – Katholike – Apostolică. În istoria Bisericii se cunosc trei feluri de sinoade: locale, deciziile au un impact local, într-o eparhie bine definită și un context bine determinat; provinciale, deciziile sunt extinse pe un teritoriu bisericesc, mitropolie sau provincie bisericească; ecumenice sau universale, deciziile sunt primite și implementate în toate Bisericile de pe "pământul locuit" - oicumene. Cel de la Laodiceea este un sinod local, iar deciziile sunt redactate în așa fel încât să rezolve anumite probleme locale și să specifice anumite reguli menite să facă față ereziilor locale cu care se confrunta Biserica din Laodiceea. De aceea acest sinod nu apare pe lista sinoadelor ecumenice, fiindcă nu pretinde să rezolve dificultățile Bisericii universale.

Există unele colecții vechi ce conțin actele sinodului din Laodiceea, în Frigia. Acestea se află după documentele sinodului din Antiohia, anul 341, și înaintea documentelor celui de-al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, anul 381. Plecând de la aceste informații, istoricii s-au grăbit să-și dea cu părerea în stabilirea datei exacte la care a avut loc acest sinod local al Bisericii din Laodiceea, una din cele șapte Biserici numite în cartea Apocalipsei. Data cea mai probabilă pare a fi anul 360 sau cel târziu anul 364. Printre principalele preocupări ale sinodalilor de la Laodiceea amintim cele legate de reglementarea conduitei clericilor. Sinodul a formulat decretele sale sub formă de canoane, iar acestea sunt în număr de 59, al 60-lea fiind considerat drept apocrif. Temele ce fac obiectul canoanelor sunt:

1.     Menținerea ordinii între episcopi, clerici și laici: can. 3-5-, 11-12, 21-27, 40-44, 56-57.

2.     Implementarea unor relații modeste între clerici și laici: can. 4, 27, 30, 36, 53-55.

3.     Politică bisericească referitor la relațiile cu ereticii: can. 6-10, 31-34, 37.

4.     Atitudinea creștinilor față de evrei și tradițiile lor religioase: can. 16, 37-38.

5.     Raportul creștinilor cu privire la sărbătorile păgânilor: can. 39.

6.     Refuzul cu desăvârșire al sabatului evreilor și încurajarea ținerii duminicii: can. 29.

7.     Structură comună pentru exercitarea cultului liturgic: can. 14-20, 21-23, 25, 28, 58-59.

8.     Restricțiile creștinilor în timpul Postului mare: can. 45, 49-52.

9.     Admiterea și instruirea catehumenilor și neofiților: can. 45-48.

10.  Definirea cărților canonice ce pot fi citite în Biserică: can. 59-60.

Cât privește acest ultim aspect, canonul Sfintelor Scripturi, can. 59 stabilește că în Biserică nu pot fi citite decât cărțile biblice ale Vechiului și Noului Testament. Din Noul Testament lipsește Apocalipsa lui Ioan. Voltaire însuși nu se sfiește să sublinieze această lipsă din canonul de la Laodiceea: „Conciliul din Laodiceea, ținut în anul 360, nu a introdus Apocalipsa printre cărțile canonice. Este totuși bizar ca Laodiceea, care este una din Bisericile căreia Apocalipsa i se adresează, să refuze o comoară ce îi era destinată. Curios este și faptul ca episcopul de Efes, prezent la conciliu, a refuzat și el canonicitatea acestei cărți a sfântului Ioan, al cărui mormânt de află la Efes” (vezi „Voltaire”, Dictionnaire philosophique, rubrica Apocalipsa). Iar Vechiul Testament adaugă Cartea lui Baruh și Scrisoarea lui Ieremia. O altă noutate a conciliului este condamnarea explicită, pentru prima dată de o instanță bisericească, a astrologiei și astronomiei.

 

Canoanele sinodului de la Laodiceea (probabil în anul 360 sau 364)

Cele 59 de canoane ale sinodului întrunit sub împăratul Teodosie cel Mare

1.     Despre cei care s-au căsătorit a doua oară și despre penitență: conform canonului bisericesc, noi decidem că trebuie, după un anumit timp petrecut în rugăciune și post, să se dea dezlegare și să se admită la împărtășanie cei care s-au conformat regulilor și după legislație au încheiat o a doua căsătorie, fără să fie căsătoriți clandestin.

2.     Despre cei care se căiesc într-adevăr de greșelile lor: păcătoșii din diferitele categorii, care au persistat în sentimentele lor de mărturisire și penitență și care au renunțat într-adevăr la păcatul lor, trebuie, după un timp de penitență proporționat cu păcatul lor, să fie readmiși la împărtășanie, ținând seama de milostivirea și de bunătatea lui Dumnezeu.

3.     Nu trebuie să se admită la preoție candidați care tocmai au fost botezați: cei care au primit botezul de puțină vreme nu trebuie să fie admiși în clericatură.

4.     Clericii nu trebuie să dea bani cu dobândă, camătă: clericilor le este interzisă camăta, de asemenea să dea cu împrumut prelevând dobândă, jumătate sau mai bine.

5.     Când trebuie făcute sfințirile de preoți: sfințirile preoțești nu trebuie să fie făcute în timp ce audientes (inițiații) sunt încă în biserică.

6.     Un eretic nu trebuie să intre într-o biserică sau într-o capelă închinată martirilor: îi este interzis cu desăvârșire unui eretic să treacă pragul unei biserici sau al unei capele închinate martirilor.

7.     Despre cei care revin de la erezie la orthodoxie: cei care revin de la erezie, adică de la născocirile novațienilor, foțienilor sau quartodecimanilor, fie că au fost în aceste secte catehumeni sau credincioși, să nu fie primiți înainte ca aceștia sa arunce anatema asupra tuturor ereziilor, în particular cele din care revin la orthodoxie. Cei care dintre ei în cele secte erau numiți credincioși vor putea participa la sfintele taine doar după ce au învățat simbolul credinței și au fost unși cu untdelemnul sfinți (sfânta chrismă).

8.     Despre cei care revin din erezia frigienilor: cei care revin din erezia frigienilor, chiar dacă făceau chiar parte din clerul acestei secte, chiar dacă purtau și titlul de „prea-înalt”, trebuie să fie instruiți în orthodoxie cu cea mai mare grijă și să fie botezați de episcopii și preoții Bisericii mărturisitoare a credinței orthodoxe.

9.     Nu trebuie să ne apropiem de cavernele ereticilor pentru rugăciune: este strict interzis credincioșilor Bisericii să meargă în cimitire sau în capele, ce poartă numele martyria, ale oricărei din ereziile existente pentru a celebra slujba divină sau a face diferite rugăciuni pioase; credincioșii care nu păstrează acest canon vor fi excomunicați o vreme și vor fi readmiși în Biserică dacă fac penitență și recunosc public păcatul lor.

10.  Despre legământul prin căsătorie cu ereticii: membrii Bisericii să nu dea în căsătorie copii ereticilor.

11.  Nu trebuie să existe femei-preoți în Biserică: sfințirea (numirea) femeilor care poartă titlul de presbytides sau prezidente să nu se facă în incinta bisericii.

12.  Despre consacrările episcopale: episcopii să fie consacrați în vederea guvernării unei Biserici, după judecata prealabilă a mitropolitului și a episcopilor din vecinătate și mai ales după ce suntem pe deplin convinși de orthodoxia lor și de bunele lor moravuri.

13.  Sfințirile din cler nu trebuie făcute după judecata poporului: nu trebuie lăsată mulțimii judecata alegerii celor destinați să facă parte din clerul Bisericii.

14.  Nu trebuie ca darurile dintr-o episcopie să fie trimise către o altă episcopie: în timpul pascal nu se trimit sfinte daruri în semn de într-ajutorare către alte episcopii.

15.  Despre cei care pot cânta de la amvon: cu excepția cântăreților instituiți, care au dreptul să urce la amvon și să cânte cântările din cărțile liturgice, nimeni altul nu are voie să o facă pe-a cântărețul în biserică.

16.  Despre lecturile ce trebuie făcute sâmbăta în biserică: sâmbăta trebuie să se citească în public evangheliile și alte texte din Sfintele Scripturi.

17.  Despre felul cum trebuie citiți psalmii în adunarea liturgică: în adunările liturgice pentru slujba divină nu se cântă psalmii imediat unul după altul, ci să se introducă o învățătură după fiecare psalm în parte.

18.  Despre rugăciunile făcute la ora a noua și la vespere: aceeași slujbă divină cu rugăciuni trebuie să aibă loc fie la ora a noua, fie la vespere.

19.  Despre rugăciunile de după predica episcopilor și despre cei care se pot împărtăși și despre faptul că doar preoții pot intra în sanctuar: trebuie, în special imediat după predica episcopului, să se recite rugăciunea asupra catehumenilor, iar după ieșirea catehumenilor să se recite rugăciunea asupra penitenților și după ce aceștia vor fi primit impunerea mâinilor și vor fi ieșit, doar atunci se recită cele trei rugăciuni pentru credincioși, prima în tăcere, a doua și a treia cu voce tare. Apoi se dăruiește pacea: după ce preoții au dăruit pacea episcopului, laicii își dau pacea între ei iar apoi se vor aduce sfintele daruri pe altar pentru jertfă. Doar clericilor sfințiți le este permis să se întrunească în jurul altarului și să se împărtășească

20.  Despre respectul ce se cuvine preoților și diaconilor: diaconul nu trebuie să se așeze în prezența preotului sau să nu facă acest lucru decât cu permisiunea preotului. Tot la fel vor fi respectați diaconii de către sub-diaconi și de toți clericii.

21.  Sub-diaconii nu au ce căuta în sacristia diaconilor: sub-diaconii nu trebuie să intre în diaconicon (sacristia diaconilor), nici să atingă vasele sfinte.

22.  Sub-diaconul nu trebuie să poarte orarionul: sub-diaconului îi este interzis să poarte orarionul și nu trebuie să părăsească locul său de la ușa de intrare în biserică.

23.  Lectorii și pre-cântăreții nu trebuie să fie îmbrăcați cu orarionul în timpul slujbelor: lectorii și pre-cântăreții nu trebuie să poarte orarionul pentru a citi sau a cânta.

24.  Clericilor le este interzis să intre într-un club: clericii sfințiți, începând cu preoții și până la diaconi, și toată ierarhia bisericească, până la sub-diaconi, lectori, cântăreți, exorciști sau portari, sau cei din rândurile asceților, nu le este îngăduit să intre în cluburi.

25.  Sub-diaconul nu trebuie nici să binecuvânteze nici să împartă pâinea sfințită: subdiaconilor le este interzis să împartă pâine și să binecuvânteze potirul.

26.  Despre exorciștii care nu sunt sub autoritatea episcopului: cel care nu a fost numit de episcop nu trebuie să exercite, nici în biserici, nici în case, ministerul de exorcist.

27.  Nu trebuie să se ia acasă mâncărurile rămase după agapă: clericii consacrați, ceilalți clerici și laici invitați la o agapă, nu trebuie să ia o parte din mâncărurile rămase acasă, pentru a nu necinsti statutul bisericesc.

28.  Nu trebuie să se servească ospețe în biserici: este interzis să se organizeze în bisericile parohiei sau în alte biserici ceea ce numește agapă; de asemenea este interzis să se dea un ospăț în casa Domnului.

29.  Despre creștinii care păstrează sabatul sau oricare altă tradiție iudaică: creștinii nu trebuie să iudaizeze și să păstreze sabatul, ci să lucreze în acea zi; se vor strădui să păstreze odihna, dacă le este cu putință, în ziua Domnului, în calitatea lor de creștini. Dacă persistă în a iudaiza creștinismul să fie anatemă în ochii lui Cristos.

30.  Despre bărbații care fac baie laolaltă cu femei: clericilor consacrați, celorlalți clerici și asceților le este interzis să se scalde cu femei, fiindcă acesta este primul reproș făcut păgânilor.

31.  Despre cei care încheie căsătorii cu eretici: este interzisă căsătoria cu ereticii, indiferent cine ar fi aceștia, nici să li se dea acestora în căsătorie feciorii sau fetele, cu excepția dacă ei promit că se vor face creștini.

32.  Nu trebuie să se primească pâinea sfințită de la eretici: este interzisă primirea darurilor de la eretici, fiindcă sunt mai degrabă blesteme decât binecuvântări.

33.  Să nu se roage nimeni cu ereticii sau schismaticii: nu trebuie să existe rugăciune comună cu ereticii și cu schismaticii.

34.  Nu trebuie să se alerge la mijlocirea martirilor falși ai ereticilor: niciun creștin nu trebuie să lase dea râvna față de martirii lui Cristos pentru a-i cinsti pe martirii falși ai ereticilor, sau cei care au devenit căpetenii ale ereticilor, fiindcă aceștia sunt departe de Dumnezeu. Așadar, cel care merge la ei, să fie anatemă.

35.  Nu trebuie să se promoveze cultul îngerilor: creștinii nu trebuie să renunțe la slava adusă lui Dumnezeu și Bisericii sale pentru a se îndrepta spre invocarea îngerilor și a face slujbe religioase în cinstea lor: o asemenea practică este interzisă. Dacă există așadar cineva care se dedă la acest fel de idolatrie ocultă, să fie anatemă, fiindcă l-a uitat pe Domnul Isus Cristos și a trecut astfel la idolatrie.

36.  Despre cei care se folosesc de vrăjitorii sau de filacterii: clericii sfințiți și clericii inferiori nu trebuie să fie nici vrăjitori, nici magicieni, nici matematicieni, nici astrologi, nici să fabrice ceea ce se numesc amulete, care sunt lanțuri pentru sufletele lor; cei care foac deja asemenea lucruri poruncim să fie dați afară din Biserică.

37.  Să nu se accepte cadouri în sărbătorile evreilor sau ereticilor: este interzis să se accepte vreun cadou în sărbătorile evreilor sau ereticilor, sau să se celebreze sărbători cu ei.

38.  Creștinii nu trebuie să mănânce pâine azimă: nu trebuie să acceptăm de la evrei pâinea azimă, nici să ne împărtășim din necredința lor.

39.  Creștinii nu trebuie să țină sărbătorile păgâne: este interzisă participarea la sărbătorile păgâne, de asemenea este interzisă comuniunea la ateismul lor.

40.  Despre episcopii care nu participă la sinoade: episcopii invitați la un sinod nu trebuie să refuze invitația, dar trebuie să spună sau să învețe ceea ce este spre folosul sau binele credincioșilor și al altora. Dacă totuși cineva refuză invitația, acela se află în greșeală, cu excepția cazului când, într-adevăr, este împiedicat de un motiv foarte grav.

41.  Despre clericii care nu trebuie să plece în vacanță fără scrisoare de recomandare: un cler sfințit sau un cler inferior nu trebuie să plece în vacanță fără să fi cerut mai întâi o scrisoare canonică de la episcopul său.

42.  Un cler nu trebuie să plece în călătorie fără acordul episcopului său: un cler sfințit sau un cler inferior nu trebuie să facă o călătorie fără autorizația episcopului său.

43.  Despre sub-diaconii care trebuie să stea mereu lângă ușile de la intrare: sub-diaconii nu trebuie, nici măcar pentru o perioadă scurtă de timp, să părăsească postul lor de lângă ușa de la intrare pentru a lua parte la rugăciune.

44.  Despre femeile care nu trebuie să intre în sanctuar: femeilor le este stric interzis accesul în sanctuar.

45.  Despre cei care se înscriu printre candidați la botez în săptămâna de la mijlocul postului mare: nu se fac admiteri la botez după a doua săptămână a postului mare.

46.  Despre candidații la botez care trebuie să recite Simbolul: cei care se pregătesc pentru botez trebuie să învețe pe de rost Simbolul credinței și să-l recite în joia din Săptămâna Sfântă înaintea episcopului sau a preoților.

47.  Despre cei care primesc botezul în timpul bolii: cei care au primit botezul în timpul unei boli, apoi au devenit sănătoși, trebuie să învețe Simbolul credinței și să-și dea seama că au primit un dar divin.

48.  Despre sfânta chrismă ce se conferă după botez: cei care au fost botezați trebuie să fie unși cu sfânta chrismă cerească și să devină astfel părtași ai Împărăției lui Cristos.

49.  Nu trebuie să se ofere pâinea jertfei în timpul postului mare: în timpul postului mare nu se jertfește pâine ofrandei, decât sâmbăta și duminica.

50.  Nu trebuie întrerupt postul în Joia din Săptămâna Sfântă: nu trebuie să se întrerupă postul în Joia din Săptămâna Sfântă și să fie astfel necinstit tot postul mare; trebuie așadar să postim pe tot timpul postului mare xerofagie, alimentație pâine & fructe seci.

51.  Nu trebuie cinstită sărbătoarea martirilor în zilele de post: în timpul Postului mare nu trebuie să se celebreze sărbătorile martirilor, acestea vor fi prăznuite doar sâmbăta sau duminica.

52.  Nu se celebrează aniversări de căsătorie în postul mare: în timpul Postului mare nu trebuie să fie celebrate aniversări nici de căsătorie, nici sărbători de naștere.

53.  Un creștin nu poate dansa la ospățul de nuntă: creștinii care participă la nuntă nu trebuie să intre în dans, nici în jocuri săltărețe, ci să rămână decenți la masă pentru a mânca, așa cum le stă bine și se cuvine creștinilor.

54.  Despre clericii cărora le este interzis să participe la teatre în timpul ospețelor: clericii sfințiți și clericii inferiori nu trebuie, în timp ce sunt invitați la ospețe, să rămână pentru a vedea jocuri, ci trebuie să se ridice și să plece înaintea intrării actorilor în sala nunții.

55.  Nu se cuvine creștinilor să cotizeze pentru organizarea ospețelor: clericii sfințiți sau clericii inferiori nu trebuie să pună bani în comun pentru a organiza ospețe; de asemenea nici laicii nu au dreptul să facă asemenea lucru.

56.  Preoților le este interzis să intre în sanctuar înaintea episcopului: preoții nu trebuie să intre în sanctuar și să ia loc înainte ca episcopul să fi intrat; excepție face doar cazul în care episcopul este fie reținut în altă parte, fie în călătorie.

57.  Nu trebuie să fie consacrați episcopi pentru sate sau cătune: este interzisă consacrarea de episcopi, ci se aprobă doar numirea de vizitatori în cătunele și satele îndepărtate; cei care au fost deja consacrați pentru asta nu trebuie să facă nimic fără acordul episcopului orașului. Tot la fel și preoții, nu trebuie să facă nimic fără înștiințarea episcopului.

58.  Nu trebuie celebrate Liturghii în casele personale: episcopii și preoții nu trebuie să slujească Sfânta Liturghie în casele particulare.

59.  Despre ceea ce trebuie cântat și citit la biserică: nu trebuie să se citească la biserică psalmi compuși de autorități private, nici din cărți care nu sunt canonice, ci doar din cărțile Vechiului și Noului Testament. Acestea sunt cărțile care trebuie să fie citite și care dețin autoritate în Biserică:

a.     Vechiul Testament: 1) Facerea lumii; 2) Ieșirea din Egipt; 3) Leviticul; 4) Numeri; 5) Deuteronom; 6) Iosue; 7) Judecători, Rut; 8) Estera; 9) prima și a doua carte a Regilor; 10) a treia și a patra carte a Regilor; 11) prima și a doua carte Paralipomene; 12) prima și a doua carte a lui Esdra; 13) cartea celor 150 de psalmi; 15) Proverbele lui Solomon; 15) Ecleziast; 16) Cântarea Cântărilor; 17) Iob; 18) cei 12 Profeți; 19) Isaia; 20) Ieremia), Baruh, Plângeri și Scrisorile; 21) Ezechiel; 22) Daniel.

b.     Noul Testament: patru evanghelii, după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan; Faptele Apostolilor; șapte scrisori canonice, adică una a lui Iacob, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan și una a lui Iuda; 14 scrisori ale lui Paul: una către romani, două către corinteni, una către galateni, una către efeseni, una către filipeni, una către coloseni, două către tesaloniceni, una către evrei, două către Timotei, una către Tit și una către Filemon.

Tratatul Despre învierea trupului a sfântului Iustin Filosoful, născut la Neapolis (astăzi Cisjordania, la începutul sec. al II-lea, mort ca martir în jurul anului 165 la Roma, este o una din cele mai antice demonstrații creștine cu privire la realitatea învierii trupului. Tratatul este citat de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească IV, 18, subliniind că este vorba despre o lucrare autentică a renumitului filosof păgân convertit la creștinism, Iustin din Neapolis. Dogma învierii trupului era, la începutul erei creștine, una dintre cele mai greu accesibile dogme în contextul păgân în care avea să se dezvolte creștinismul. Ne amintim cu toții insuccesul sfântului Paul la Areopag, Fapte cap. 17, când vorbește despre învierea morților primește replica: "despre asta te vom asculta altă dată". Teologii creștini s-au preocupat îndelung pentru a implementa această credință, mai întâi în interiorul Bisericii, iar apoi în afara ei pentru a atrage popoarele la mesajul Evangheliei. Argumentul fundamental este însăși învierea lui Cristos fără de care nu se poate susține și propovădui o asemenea realitate. Tratatul a cărei traducere o public aici pare a fi primul, sau cel puțin unul din primele tratate din creștinismul antic ce poartă acest titlu: Despre învierea trupului. Puțin după Iustin, filosoful Atenagoras din Atena (133-190), un mare apologet creștin, scrie și el o lucrare cu acest titlu și care ni s-a păstrat în totalitate în timp ce tratatul lui Iustin ne este conservat de Ioan Damaschinul care citează fragmente consistente din lucrarea marelui filosof și apologet creștin.

Așadar, datorită lui Ioan Damaschinul avem astăzi sub ochii noștri extrase destul de largi din tratatul Despre învierea trupului a lui Iustin. Întrebarea care ne-o putem pune este: Cum a reușit acest monah să găsească în mănăstirea sa din Sfântul Sava, în Palestina, un tratat scris la Roma cu șase secole mai devreme? Probabil datorită însemnătății unei astfel de demonstrații, tratatul sfântului Iustin cunoscuse o răspândire destul de largă printre creștini, ajungând astfel ca diferite manuscrise să se afle prin mănăstiri și unii savanți, precum Ioan Damaschinul, să le redea o nouă viață după ce mai întâi s-au confruntat cu mesajul și conținutul lor. Editorii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea vor prelua acest text așa cum este el transmis de Ioan Damaschinul: P. Maran, în 1742; Migne, în 1856; Otto, în 1843. Prima traducere a tratatului într-o limbă modernă are loc în anul 1714, în limba engleză, realizată de D. Humphreys.

Lucrarea este numită uneori ca fiind "tratat", alteori ca "fragmente". În ediția critică a lui Otto, textul nu are mai mult de 20 de pagini în limba greacă, sau 10 coloane în ediția lui Migne. După citirea acestor pagini tragem concluzia că autorul a spus esențialul; ne putem închipui greu o lucrare care să prezinte realitatea învierii trupului în mai puține cuvinte decât a făcut-o Iustin în acest tratat. Textul pare bine structurat și argumentat, scopul fiind acela de a-i convinge pe incredului cu privire la realitatea învierii, nu doar a sufletului, ci și a trupului. Traducerea este făcută după textul stabilit de Otto.

Iustin Filosoful : Despre Învierea trupului

Planul lucrării:

Cap. 1: norme pentru a discerne între adevăr și fals; Dumnezeu este adevărul, cunoscut de Fiul său, Cuvântul întrupat.

Cap. 2: obiecțiile celor care neagă învierea.

Cap. 3: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la organele de reproducere; diferența dintre lumea aceasta și lumea cealaltă.

Cap. 4: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la integritatea fizică.

Cap. 5: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la posibilitatea învierii, datorită puterii lui Dumnezeu.

Cap. 6: trecerea în revistă a câtorva curente filosofice – Platon, Epicur, Stoicii. Câte ceva despre fiecare din aceste învățături din care putem conclude că învierea este posibilă. Dumnezeu poate reface (în mai bine) ceea ce a făcut deja.

Cap. 7: trupul, în sine, nu este unul detestabil. Ca și sufletul, trupul vine de la Dumnezeu.

Cap. 8: Dumnezeu nu poate dori distrugerea lucrării sale.

Cap. 9: Isus însuși a înviat în trupul său.

Cap. 10: vestea cea bună a vieții veșnice nu este doar pentru suflet, care este deja nemuritor.

1.1. Învățătura adevărului este liberă și independentă și nu acceptă nici să fie pusă la încercarea de a fi refuzată, nici să se supună, la cei care o acceptă, unui examen pe cale demonstrativă.

1.2. Efectiv, ceea ce conține în sine de măreț, nobil și sigur nu are nevoie decât să fie obiect de credință în cel care învață asemenea doctrină.

1.3. Iar noi știm că doctrina adevărului ne este învățată de Dumnezeu; de aceea, libertatea cu care suntem chemați să aderăm la ea nu are nimic împovărător.

1.4. Ajunsă la noi pe calea autorității, nu acceptă nici măcar – pe bună dreptate – să i se ceară demonstrația afirmațiilor ei, deoarece nu mai există alta în afară de adevărul însuși, care, după cum spuneam, este însuși Dumnezeu.

1.5. Orice demonstrație este, într-adevăr, mai puternică și mai vrednică de crezare decât ceea ce este demonstrat, dacă totuși ceea ce mai întâi nu era crezut, înaintea demonstrației, obține crezare odată ce demonstrația a fost făcută și atunci apare așa cum fusese vestită.

1.6. Însă, știm prea bine, nimic nu este mai puternic și nici mai sigur decât adevărul, astfel încât a cere o demonstrație cu privire la adevăr ne asemănă cu cel care dorește ca fenomenele care se arată sensurilor să fie demonstrate pe calea rațiunii, așa cum ele se prezintă )sau: însăși faptul că se arată fenomene sensibile sa fie obiectul demonstrației raționale).

1.7. Fiindcă norma pentru a discerne ceea ce este experimentat prin intermediul rațiunii este senzația; însă nu există pentru senzație vreo normă de discernământ în afara senzației înseși.

1.8. Așadar, la fel cum noi supunem senzației ceea ce este obiectul căutărilor noastre raționale, pentru a judeca, datorită ei, despre ce este vorba atunci când afirmăm ceva, fie adevărat, fie fals, însă judecata noastră este întreruptă din moment ce facem încredere senzației,

1.9. Tot la fel, noi trimitem la tribunalul adevărului raționamentele umane și profane și datorită lor noi facem judecata dacă sunt bune sau rele, însă rațiunile adevărului, nu le putem judeca cu nimic altceva, din moment ce am decis să-i facem încredere.

1.10.      Ori, Dumnezeu este adevărul, Tatăl universului, care este inteligența perfectă.

1.11.      Fiul, care s-a născut din el, Cuvântul, a venit la noi, întrupându-se, revelându-se pe sine și revelându-l pe Tatăl său, dându-ne în însăși persoana sa învierea morților urmată de viața cea veșnică.

1.12.      Acest Cuvânt este Isus Cristos, Mântuitorul nostru și Domnul nostru.

1.13.      Deci el însuși este, despre sine și despre univers, în acelaşi timp credință și demonstrație.

1.14.      De aceea, cei care-l cunosc și îl urmează, având credința în el ca demonstrație, se odihnesc în el.

1.15.      Însă, deoarece Adversarul nu încetează să provoace război multor oameni, având la îndemâna lui o mulțime de mijloace diferite, mai întâi împotriva celor care au îmbrățișat credința, pentru a-i întoarce de la credință, apoi împotriva celor care încă mai sunt increduli, pentru ca ei să nu ajungă niciodată la credință.

1.16.      Mi se pare important ca și noi, înveșmântați cu armura cuvintelor credinței, care sunt de neînvins, să intrăm în luptă împotriva lui, în sprijinul celor slabi.

2.1. Cei care susțin cea mai mârșavă doctrină susțin că nu există învierea trupului; în opinia lor este imposibil ca acest trup, odată distrus și devenit țărână, să fie refăcut în aceeași ființă.

2.2. În plus de imposibilitatea învierii, ei mai spun că mântuirea trupului nu este importantă și e chiar inutilă (sau mai rău, nocivă) și o devalorizează subliniind slăbiciunile trupului; spun că este singura cauză a păcatelor, astfel încât, dacă trupul, zic ei, trebuie să învie, vor învia cu el și slăbiciunile lui.

2.3. De aceea își imaginează argumentații de genul: dacă trupul învie, sau va învia în integritatea lui având toate părțile lui componente, sau va învia incomplet;

2.4. însă, faptul că trupul trebuie să învie incomplet pune în lumină incapacitatea celui care îl învie, deoarece poate salva ceva, însă nu totalitatea;

2.5. iar dacă trebuie să învie cu toate părțile componente și cu toate organele, cum să nu ni se pară complet absurd să spui că va fi așa după învierea morților? În timp ce Mântuitorul afirmă: „Nu se vor căsători, ci vor fi asemenea îngerilor din ceruri”.

2.6. Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nu mănâncă nici nu se unesc în trup; de aceea noi credem că nu va exista învierea trupului.

2.7. Ținând asemenea discursuri și multe altele de acest gen, se străduiesc să-i întoarcă pe credincioși de la adevărata credință.

2.8. Mai sunt și oameni care susțin că Isus însuși nu a înviat decât sub formă de duh, nu și în trup, că nu avea decât o aparență de trup – străduindu-se astfel să știrbească promisiunea cu privire la învierea trupului.

2.9. Așadar, în primul rând voi vorbi despre dificultățile ce li se par de nesoluționat; apoi voi putea, cu privire la trup, să duc expunerea mea pentru a demonstra că și trupul este mântuit.

3.1. Așadar, ei susțin că în cazul în care trupul trebuie să învie în integralitatea lui și să intre în posesia tuturor mădularelor, trebuie de asemenea ca funcțiile acestor mădulare să reintre în exercițiu, ca matrice să conceapă noi vieți, ca mădularul masculin să fie în stare să fecundeze și tot așa mai departe.

3.2. Să rămânem în limitele raționalului și bunului simț asupra unui singur aspect, al cărui caracter este mincinos, odată demonstrat, toată argumentația dinainte se va evapora.

3.3. Faptul că mădularele care au o funcție specifică așa cum este cazul în timpul acestei vieți apare cu certitudine; însă nu este obligatoriu ca ele să îndeplinească acele funcțiuni conform principiului de la originea lor.

3.4. Pentru ca o asemenea afirmație să fie clară, voi face următoarele observații:

3.5. Funcția matricei este aceea de a concepe, iar cea a mădularului masculin de a fecunda.

3.6. Însă, după cum, dacă aceste mădulare trebuie să îndeplinească asemenea funcții, faptul de a le îndeplini nu le este în mod absolut necesar – cel puțin întâlnim multe femei care nu zămislesc, de pildă cele care sunt sterile, chiar dacă sunt dotate cu organul conceperii –

3.7. de aceea, faptul de a fi dotat cu acel organ nu înseamnă numaidecât, din necesitate, și faptul de a concepe.

3.8. Știm prea bine că există femei care, fără a fi sterile din naștere, ci pentru că au ales să păstreze fecioria, au renunțat la unirea trupească; altele, sunt astfel de ceva vreme deja.

3.9. Cât îi privește pe bărbați, întâlnim pe unii care păstrează fecioria, unii de la începuturi, alții de ceva vreme, astfel încât ei demonstrează că poate fi distrusă căsătoria bazată doar pe simplul fapt de a concepe în concupiscență.

3.10. Însă, cu siguranță, întâlnim și printre animale unele dintre ele care nu au conceput, chiar dacă sunt dotate cu o matrice, cum sunt catârii, după cum știm prea bine, catârii nu zămislesc.

3.11. Astfel este posibil să vedem și la oameni și la animale suprimarea unirii trupești, chiar înaintea instalării lumii viitoare.

3.12. Este, de altfel, motivul principal pentru care Domnul nostru Isus Cristos s-a născut dintr-o fecioară, pentru a reduce la neant o zămislire care este rodul concupiscenței pătimașe și pentru a arăta Prințului acestei lumi că și în afara unirii trupești îi este posibil lui Dumnezeu să zidească un om.

3.13. După nașterea sa, el a trăit, de altfel, în toată viața sa, viața specifică trupului, adică în ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea, însă funcția zămislirii este unica pe care nu a exersat-o; a arătat că era supus dorințelor trupești care sunt inevitabile și s-a abținut de la cele care nu sunt numaidecât absolut necesare.

3.14. Astfel, privat de hrană, de băutură, de haine, trupul s-ar distruge, însă privat de unirea concupiscenței pătimașe, trupul nu suferă niciun rău.

3.15. Prin asta vrea să ne arate dinainte că în lumea viitoare această unire, pe calea actului trupesc, va fi abolită, după cum spune el însuși:

3.16. Fiii acestei lumi se căsătoresc, în schimb fiii lumii viitoare nu se căsătoresc, ci sunt ca îngeri în ceruri”.

3.17. Așadar să nu se mire cei care sunt în afara credinței atunci când spunem că trupul, care încă din această viață poate trăi fără funcția sexuală, trebuie să fie astfel în lumea viitoare.

4.1. Bine, zic ei. Deci, dacă trupul învie, învie așa cum era când a fost pus culcat în sicriu, astfel încât, dacă am fost puși în sicriu orbi, tot orbi vom învia; dacă eram șchiopi, vom învia tot șchiopi; iar dacă aveam o oarecare infirmitate, vom învia cu acea infirmitate în trup.

4.2. O, voi orbi ce sunteți! Voi nu ați văzut că și în această lume există orbi ce recapătă vederea, șchiopi care încep să meargă, doar la un cuvânt al Domnului?

4.3. Tot ceea ce Mântuitorul a făcut, a făcut mai întâi pentru ca să se împlinească Scriptura care spune despre sine prin profeți: „Orbii văd, surzii aud”, etc., și pentru ca noi să credem la înviere trupul va învia în integralitatea lui.

4.4. Într-adevăr, dacă pe pământ el i-a vindecat pe cei bolnavi în trupul lor și le-a redat integralitatea trupului lor, cu cât mai mult nu va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să învie în integralitatea și în perfecțiunea lui.

4.5. Așa trebuie să explicăm dificultățile care li se par lor insurmontabile.

5.1. În plus, printre cei care spun că nu există învierea trupului, unii susțin că este imposibilă învierea, alții spun că este înjositor pentru Dumnezeu să învie trupul, din cauza caracterului său răutăcios și vrednic de dispreț; alții, în sfârșit, neagă cu desăvârșire faptul că trupul poate fi obiectul unei promisiuni.

5.2. Ei bine, în primul rând, le spun celor care susțin că îi este imposibil lui Dumnezeu să învie trupul, explicându-le că exprimându-se astfel nu-și dau nici măcar seama că, afirmând asemenea lucruri ca și credincioși, în realitate artă prin fapte că sunt necredincioși, ba chiar mai mult necredincioși decât păgânii.

5.3. Într-adevăr, în timp ce toți păgânii cred în idolii lor și sunt convinși că totul este posibil zeilor lor, după cum spune Homer, poetul lor: „Zeii pot toate, și chiar cu mare ușurință”,

5.4. (iar el mai adaugă, „cu ușurință”, adică foarte la îndemâna lor, pentru a arăta măreția puterii zeilor), ei se dovedesc a fi mult mai necredincioși decât acești păgâni.

5.5. Deci, dacă păgânii sunt convinși că totul este posibil pentru idolii lor, care sunt zeii lor „care au urechi și nu aud, au ochi și nu văd”, în timp ce noi știm prea bine că sunt demoni, după cum spune Scriptura: „Zeii păgâni sunt demoni”,

5.6. cu atât mai mult noi care deținem adevărata credință, credința prin excelență, trebuie să credem în Dumnezeul nostru, fiindcă avem și atâtea mărturii în acest sens,

5.7. mai întâi, nașterea primului nostru părinte, care a fost zidit din pământ de Dumnezeu, iar aceasta este o mărturie suficientă a puterii lui Dumnezeu.

5.8. În al doilea rând, cine știe să gândească un pic poate vedea, după aceea, succesiunea generațiilor, și, mai mult, să admire faptul că plecând de la un mic strop al unui element lichid se formează o ființă vie de o asemenea importanță.

5.9. Și totuși, dacă acest lucru n-ar fi fost obiectul unei promisiuni, fără a apărea ca realizat, a existat dovada cu mult mai incredibilă decât toate celelalte, atunci când realizând învierea în propriul său trup, dând astfel și mai multă crezare!

5.10. Ori, eliminând orice dubiu, cu privire la înviere, Mântuitorul ne-a arătat realizări despre care voi vorbi ceva mai târziu.

5.11. Pentru moment voi demonstra faptul că este posibilă învierea trupului, cerând iertare fiilor adevărului dacă fac apel la învățături ce par a fi din exterior și profane,

5.12. mai întâi fiindcă nu există nimic ce să fie exterior lui Dumnezeu, nici chiar lumea, deoarece este lucrarea sa, în al doilea rând deoarece eu adresez acest tratat necredincioșilor.

5.13. Căci dacă, într-adevăr m-aș fi adresat unor credincioși, ar fi fost suficient să spun printr-o mărturisire: „Credem!”, însă în realitate, este necesar să înaintez pe cale demonstrativă.

5.14. Cu siguranță, indiciile care au fost prezentate mai sus pentru a arăta că învierea trupului este posibilă, sunt suficiente;

5.15. însă, deoarece necredincioșii sunt încăpățânați în a crede, continui demonstrația mea cu mai multă convingere, fără a pleca de la credință, deoarece nu aderă la această credință, ci plecând de la necredință, mama lor, adică de la învățăturile profane.

5.16. Dacă, în realitate, plecând de aici, le voi demonstra că învierea trupului este posibilă, atunci vor fi supuși unei mari rușini, deoarece nu pot fi în acord nici cu rațiunile credinței și nici nu rațiunile limbajului profan.

6.1. Ei bine, cei care studiază lumea fizică, pe care noi îi numim savanți, spun despre univers că este, conform unora, cum ar fi Platon, materie și Dumnezeu; alții, cum ar fi Epicur, atomi și vid; alții, cum ar fi Stoicii, cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc:

6.2. este suficient să ne amintim învățăturile care fac cea mai mare autoritate.

6.3. Astfel, lumea există, conform învățăturii lui Platon, sub acțiunea lui Dumnezeu, plecând de la materie și conform Providenței sale;

6.4. conform lui Epicur și școlii sale, plecând de la atomi și de la vid, conform unei nu știu ce deviații automatice a mișcării fizice care vine de la corpuri;

6.5. conform Stoicilor, plecând de la cele patru elemente, prin care Dumnezeu se răspândește.

6.6. Acestea fiind dezacordurile lor există totuși un anumit număr de opinii comune admise de toți.

6.7. Una dintre acestea este și aceea că nimic nu vine de la neființă și că nimic nu se descompune nici nu dispare în neființă și că elemente din care are loc reproducerea fiecărei ființe sunt incoruptibile.

6.8. Stând astfel lucrurile, va apărea ca posibil, în opinia tuturor, că există o „palingeneză” – sau o revenire la ființă a trupului.

6.9. Dacă, în realitate, conform lui Platon, există materia și Dumnezeu, unul și celălalt sunt incoruptibile, iar Dumnezeu îndeplinește rolul de artizan, de pildă modelator, iar materia ține loc de pastă de modelat, sau de ceară, sau orice altceva de acest fel.

6.10. Iar, ceea ce se naște din materie este o ființă modelată coruptibilă, o statuie sau un tablou, însă materia în sine este incoruptibilă, cum este pasta de modelat, sau ceara, sau orice altceva de acest fel.

6.11. Astfel, cel care modelează, folosind ceara, sau pasta de modelat, modelează sau dă viață unei forme de ființă vie; în sens invers, dacă ființa modelată este distrusă, nu îi este imposibil celui care a modelat-o, înmuind din nou materia și reînnoind-o, să refacă același obiect ce fusese modelat.

6.12. Astfel, conform lui Platon, nu îi este imposibil lui Dumnezeu, care este incoruptibil prin definiție și care deține și materia incoruptibilă, odată ce lucrarea modelată din materie a fost distrusă să reînnoiască încă o dată și să refacă același obiect modelat așa cum fusese modelat mai înainte.

6.13. De asemenea, în realitate, conform Stoicilor, trupul fiind produs din amestecul celor patru elemente, odată descompus în cele patru elemente, deoarece acestea rămân incoruptibile, le este posibil încă o dată să reia aceeași compoziție și să formeze același amestec, începând cu Dumnezeu, care se răsfrânge în ele, și să refacă trupul pe care-l alcătuiau mai înainte;

6.14. tot la fel, dacă facem un obiect alcătuit din aur, argint, bronz și aramă, și am dori ca apoi să le dizolvăm, astfel încât fiecare element să reia propria formă, iar apoi, în sens invers, dacă vrem, reamestecând aceleași elemente, refacem din ele același amestec de mai înainte.

6.15. Conform lui Epicur, atomii și vidul fiind incoruptibili, iar atomii se întrunesc ținând cont de un anume rang și de o anume poziție, se formează astfel în același timp trupurile și alte combinații;

6.16. iar când, cu timpul, trupul este descompus, din nou redevine acei atomi din care s-a născut.

6.17. Ori, atomii fiind incoruptibili, nu există nicio imposibilitate, dacă se întrunesc din nou și reiau aceeași poziție și același rang, ca ei să producă trupul care fusese născut din ei mai înainte, și toate celelalte asemenea;

6.18. tot la fel, să presupunem că un mozaicar alcătuiește o formă de animal din pietricelele lui, iar apoi acestea fiind risipite, fie sub efectul timpului, fie chiar de artist:

6.19. cu aceleași pietricele, dacă le regrupează, după ce au fost risipite înainte, nu-i va fi imposibil, readunându-le din nou și repoziționându-le în același locuri, să refacă aceeași figură de animal de mai înainte.

6.20. Iar Dumnezeu, readunând di noi mădularele despărțite unele de altele ale trupului, Dumnezeu, prin puterea sa, nu ar putea reface același trup care a existat mai înainte?

6.21. Însă, într-adevăr, am arătat destul de clar, folosindu-mă de filosofii păgâni, raționamentul conform căruia este posibilă învierea trupului;

6.22. Ori, dacă în opinia acestor păgâni care ajung la această concluzie: învierea trupului nu este imposibilă, cu atât mai mult ar trebui să ajungă și credincioșii!

7.1. Apoi trebui să mă adresez și celor care disprețuiesc trupul și susțin că nu este vrednic de înviere nici de cetățenia cerească,

7.2. mai întâi deoarece substanța sa este pământ, iar apoi fiindcă este plin de tot felul de păcate, astfel încât este inevitabil ca sufletul să fie părtaș cu trupul păcătos.

7.3. Aceștia par să ignore ansamblul lucrării lui Dumnezeu precum și faptul că zămislirea și creația omului de la origine și pentru care scop au fost făcute ființele care sunt în lume.

7.4. De altfel, Scriptura nu spune: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră”? Despre ce om este vorba? Cu siguranță este vorba despre omul trupesc.

7.5. Într-adevăr, Scriptura spune: „Din pământ, Dumnezeu a luat argilă și l-a zidit pe om”. Este deci evident că omul zidit după chipul lui Dumnezeu era trupesc.

7.6. Apoi, cum nu ar fi absurd să spunem că trupul modelat de Dumnezeu după propriul său chip poate fi disprețuitor și lipsit de valoare?

7.7. Că trupul este un obiect valoros în ochii lui Dumnezeu reiese foarte clar tocmai din faptul că a fost zidit de el – dacă ținem cont totuși că chipul este ceva vrednic de cinste pentru cel care modelează și creează!

7.8. Citind mai departe descrierea actului creației lumii aflăm că ființa pentru care au fost create toate este această ființă umană care este, în ochii Creatorului, cea mai vrednică de cinste.

7.9. Da, zic ei, însă trupul este păcătos, astfel încât în mod inevitabil sufletul ar trebui să-l însoțească în păcatul său; un asemenea raționament îi aduce sufletului o acuzați falsă, deoarece îi atribuie doar trupului păcatele care sunt lucrarea comună a trupului și a sufletului.

7.10. Așadar, unde sau cum ar putea păcătui trupul dacă nu împreună cu sufletul care-l precedă și îl provoacă?

7.11. Este la fel ca și cum am despărți pe unul de altul doi boi care trag în același jug: nici unul nici celălalt din acești boi nu poate face singur lucrarea, tot la fel nici sufletul nici trupul, odată despărțite de lucrarea lor în același jug nu poate, prin sine, să facă ceva.

7.12. Dacă doar trupul este păcătos, asta ar însemna că doar pentru el a venit Mântuitorul, după cum spune: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru a-i chema pe cei păcătoși la pocăință”.

7.13. Dar, fiindcă am demonstrat că trupul este cinstit de Dumnezeu și că este cinstit, înaintea tuturor creaturilor, pe bună dreptate putem spune că va fi mântuit de Dumnezeu.

8.1. Trebuie să mai vin cu argumente și împotriva acelora care susțin că, chiar dacă trupul este o creatură a lui Dumnezeu și că este mai cinstit în ochii lui decât toate creaturile, nu înseamnă pentru asta că a primit promisiunea învierii.

8.2. cum nu ar fi absurd ca o ființă creată cu o așa de mare demnitate și cinstită mai mult decât oricare altă creatură, această ființă, Creatorul său să o disprețuiască astfel încât să o lase pe veci în neființă?

8.3. Apoi, și sculptorul și pictorul dacă vor ca operele lor să rămână pentru a se prezenta datorită lor le reînnoiește când acestea se deteriorează.

8.4. Iar Dumnezeu ar putea rămâne oare indiferent față de creatura sa pe care a făcut-o ca și cum n-ar fi existat și nu ar mai aduce-o la ființă?

8.5. Îl vom putea numi așadar un Dumnezeu care se străduiește pentru nimic, așa cum ar face un om care își construiește mai întâi o casă pentru ca mai apoi să o dărâme, sau care ar rămâne indiferent înaintea distrugerii ei în timp ce-ar putea să o refacă? Așadar îl vom putea acuza pe Dumnezeu să facă ceva doar de dragul de a fi făcut ceva?

8.6. Însă, cel care este incoruptibil nu lucrează astfel, inteligența universului nu este stupidă.

8.7. N-au decât să-și țină pentru ei cuvintele lor, acești necredincioși, dacă rămân în încăpățânarea lor de a adera la credință. Da, Dumnezeu cheamă trupul la înviere și îi promite viața cea veșnică.

8.8. Într-adevăr, din moment ce omul primește Vestea cea Bună a mântuirii, o primește și pentru trupul său.

8.9. În realitate ce este omul decât un animal rațional alcătuit dintr-un trup și un suflet?

8.10. Sufletul așadar nu este om în sine? Nu! Ci este sufletul omului. Trupul ar putea oare să fie numit om? Nu! Ci este numit trupul omului.

8.11. Așadar dacă niciuna din aceste două realități nu este om în sine și ceea ce este numit om este componența celor două elemente și dacă Dumnezeu l-a chemat pe om la viață și la înviere, nu a chemat doar o parte din om, ci în integritatea lui, compunându-se în același timp din trup și suflet.

8.12. De aceea nu vi se pare oare absurd ca în vreme ce două elemente sunt în raport cu aceeași ființă și în aceeași ființă să fie mântuit doar unul din ele și celălalt nu?

8.13. Însă, deoarece nu este imposibil, după cum am arătat, ca trupul să revină la viață, după ce criteriu ar putea cineva să decidă că sufletul este mântuit iar trupul nu?

8.14. Sau își poate imagina cineva că Dumnezeu este gelos? Însă știm prea bine că nu: el este bun și vrea mântuirea tuturor.

8.15. De aceea nu doar sufletul nostru este cel care a primit chemarea lui Dumnezeu și vestea că el ne-a creat, ci împreună cu el și trupul nostru și împreună au crezut în Cristos Isus și atât unul cât și celălalt au fost spălați și unul și celălalt au fost îndreptățiți.

8.16. Îndrăznesc ei oare să creadă că Dumnezeu ar fi o ființă josnică deoarece dorește să mântuiască atât trupul cât și sufletul deoarece și trupul și sufletul cred în el?

8.17. Da, zic ei, fiindcă sufletul este incoruptibil, deoarece este o părticică din Dumnezeu și a primit din suflarea sa și de aceea Dumnezeu a voit să mântuiască ceea ce îi este apropiat și înrudit cu el; în timp ce trupul este coruptibil și nu vine din el așa cum vine sufletul.

8.18. În aceste condiții, ce recunoștință îi mai putem mărturisi? Și ce dovadă a puterii și bunătății lui ar mai da el dacă nu ar trebui să fie mântuit decât ceea ce prin natură îi este asemenea și înrudit cu el ca fiind o părticică din el?

8.19. Oferind mântuirea doar sufletului nu ar fi o mare ispravă, deoarece faptul de a fi mântuit îi este în natura sa, fiindcă este o părticică din Dumnezeu, un suflu primit de la el.

8.20. Însă nu ar exista niciun act de recunoștință adus unui Dumnezeu care nu ar mântui decât ceea ce îi este asemănător, deoarece asta ar însemna să se mântuiască pe sine.

8.21. Într-adevăr, cel care mântuiește doar partea care îi este asemănătoare se mântuiește pe sine însuși prin sine însuși din teama ca această parte să nu-i lipsească vreodată.

8.22. Nu așa se comportă cineva care este bun. Nu putem numi bun un om care nu vorbește despre propriile fapte de binefacere doar copiilor săi și nepoților săi.

8.23. Acest lucru, chiar și cele mai sălbatice dobitoace o fac și chiar dacă ar trebui să moară pentru a salva pruncii lor acceptă să meargă până la moarte.

8.24. Însă dacă un om ar arăta aceeași generozitate față de sclavii săi, pe bună dreptate acel om va fi numit bun.

8.25. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul nostru ne-a învățat să-i iubim pe dușmanii noștri, „în caz contrar, spune el, ce ispravă ați făcut?”

8.26. Astfel ne-a arătat că este ceva bun să nu iubim doar proprii copii, dar și cei din afară. Iar ceea ce ne-a poruncit, el însuși a realizat față de noi înaintea noastră.

9.1. Dacă trupul n-ar fi fost bun de nimic de ce s-ar mai fi îngrijit de el? Și ceea ce este și mai tare decât orice, el însuși a înviat morți.

9.2. Din ce motiv? Oare nu pentru a arăta ceea ce trebuie să fie învierea?

9.3. Cum a înviat morți? A înviat doar sufletele sau doar trupurile? Desigur ambele!

9.4. Iar, dacă învierea era doar spirituală, ar fi trebuit ca cel Înviat însuși, pe de o parte, să ne arate trupul său rămas în mormânt și pe de altă parte sufletul său viu!

9.5. În realitate însă nu a făcut așa: a înviat trupul, asigurându-ne astfel în el promisiunea vieții.

9.6. De ce oare a înviat cu trupul cu care a suferit dacă nu să ne dea dovada învierii trupului?

9.7. Dorind să confirme această realitate, în vreme ce discipolii săi nu credeau că el ar fi înviat cu trupul său în realitate, chiar dacă îl vedeau și erau astfel în îndoială, le-a spus: „Nu credeți încă? Vedeți: eu sunt!”

9.8. Și s-a arătat lor pentru a fi pipăit și le-a arătat marca cuielor din mâini.

9.9. Ei au fost conduși din toate părțile să-l recunoască, văzând că este el cu trupul său; atunci l-au invitat să mănânce cu ei pentru a ști astfel, cu certitudine, că el a înviat într-adevăr cu trupul său.

9.10. A mâncat carne de miel și pește. După ce le-a arătat astfel că există o adevărată înviere a trupului, dorind să le mai arate – după cum le spusese deja că locuința noastră este în ceruri – că nu este imposibil ca trupul, la rândul lui, să urce la cer, a fost înălțat la cer în văzul lor, așa cum înviase, în trup.

9.11. Așadar, după tot ce am spus până acum, dacă cineva îmi cere demonstrații apodictice despre înviere, nu este cu nimic diferit de saduceii, deoarece învierea trupului este puterea lui Dumnezeu și înainte de orice argument, asigurați în credință, suntem convinși prin fapte.

10.1. Învierea este cea a trupului care a murit, deoarece duhul nu moare.

10.2. Sufletul este în trup; trupul nu trăiește fără suflet; odată ce sufletul l-a abandonat, trupul nu mai există.

10.3. În realitate, trupul este casa sufletului, sufletul este casa duhului.

10.4. Iar pentru cei care și-au pus speranța sigură în Dumnezeu și cred nezdruncinat în el, aceste trei elemente sunt mântuite împreună.

10.5. Examinând învățăturile profane aflăm că, în opinia lor, nu este imposibil ca trupul să obțină revenirea la viață și, în plus de toate acestea, deoarece îl vedem pe Mântuitorul arătându-ne în toată Evanghelia sa mântuirea trupului,

10.6. de ce să mai pierdem vremea cu discuțiile inutile ale necredincioșilor și cu scandalul provocat de aceștia și de ce să nu vedem că a susține nemurirea sufletului înseamnă un pas înapoi, deoarece trupul ar fi muritor și nu ar putea reveni la viață?

10.7. Într-adevăr, această învățătură, înainte să ne-o reveleze Adevărul, am aflat-o de la Pitagora și de la Platon.

10.8. Așadar, dacă astea erau spuse de Mântuitorul și dacă el propovăduia vestea cea bună a învierii doar pentru suflet, ce ne-ar fi adus nou referitor la Pitagora, Platon și învățătura discipolilor lor?

10.9. Însă, în realitate, el a venit să propovăduiască oamenilor Vestea cea Bună a speranței noi și inedite;

10.10. fiindcă era un lucru noi și inedit ca Dumnezeu să promită nu să păstreze nemurirea nemuririi, ci să facă din mortalitate nemurire.

10.11. Ori, prințul nedreptății neputând să mânjească altfel învățătura aceasta i-a trimis pe proprii săi discipoli care au proclamat învățături rele și otrăvitoare, după ce mai întâi și-a ales acești mesageri printre cei care l-au răstignit pe Mântuitorul nostru:

10.12. ei purtau numele Mântuitorului, însă săvârșeau lucrarea celui care i-a trimis, ei prin care blasfemia a însoțit numele Mântuitorului.

10.13. Iar dacă trupul nu învie, de ce mai este obiectul unei supravegheri și de ce nu i se lasă frâu liber pornirilor sale pătimașe,

10.14. și de ce nu imităm doctorii care, atunci când se îngrijesc de vindecarea unui bolnav care are puține speranțe de supraviețuire le dau voie să-și satisfacă toate poftele deoarece știu prea bine că nu mai există nicio speranță de scăpare?

10.15. Așa fac, desigur, cei care urăsc trupul, refuzându-l în afara moștenirii lor, atâta cât acest lucru depinde de ei: îl disprețuiesc tocmai din acest motiv: trebuie să devină un trup mort.

10.16. Însă Medicul nostru, Isus Cristos, după ce ne-a smuls din dorințele noastre, îi oferă trupului nostru un regim nou care, în opinia lui, este înțelept și binevenit;

10.17. este evident că îl păstrează ferit de păcat, deoarece se află în posesia unei speranțe de mântuire, așa cum medicii nu lasă pacienții care au speranțe de salvare să se dedea plăcerilor.