• Persecuțiile stârnite împotriva creștinilor primelor veacuri a dat naștere în Biserică unui gen literar aprte, apologia. Creștinii au simțit nevoia să se apere împotriva principalelor acuze pentru care erau conduși înaintea tribunalelor: antropofagie sau pedofagie (faptul că în timpul Euharistiei ar mânca carne de om sau ar sacrifica un prunc), ateism (faptul că neagă existența și acțiunea zeilor păgâni în Imperiu), incest (faptul că își spun frați și surori unii altora și celebrează căsătorii între ei). Mai grav însă și mai scandalos pentru creștini era faptul că deseori erau aduși înaintea judecătorilor doar pentru faptul că erau creștini, numele de creștin atrăgea după sine pedepse dintre cele mai insuportabile și nu rareori moartea. Iustin din Neapolis, Palestina, născut la începutul sec. al II-lea și mort la Roma în anul 165 prin decapitare, este unul dintre primii apologeți creștini care a venit în apărarea celor condamnați pe nedrept, în opinia lui. În această primă apologie îi contrazice pe păgânii care îi acuză pe nedrept pe creștini și arată multe paralele între tradițiile evreilor, păgânilor și creștinilor, aceștia din urmă ajungând la o înțelegere mai profundă a lucrurilor divine tocmai datorită faptului că l-au acceptat pe Isus Cristos, cel prorocit de veacuri de Profeții din vechime, drept Mesia și Mântuitor și a scos omenirea din păcat și moarte introducând-o în comuniunea divină.

    Sfântul Iustin (100-165) / Apologia Prima

    Adresa:

    I. Împăratului Titus Elios Adrian Antonin cel Pios Cezar August și fiului său Verisimus filosof și lui Lucius, fiul Cezarului filosof și, prin adopție, al lui Titus cel Pios, iubitor de cunoaștere, Senatului și întregului popor roman. Eu, Iustin, din Prisco, fiul lui Bacheius, de origine din Flavia Neapole, oraș fin Siria Palestinei, am scris acest discurs sub formă de apologie pentru a-i apăra pe oamenii de orice rasă urâți pe nedrept și persecutați, iar eu sunt unul dintre ei.

    II. Rațiunea ne spune că cei care sunt de-a dreptul credincioși și filosofi cinstesc și iubesc doar adevărul, evitând să urmeze opiniile celor din vechime, mai ales când acestea se adeveresc a fi false. Într-adevăr, o rațiune dreaptă ne spune nu doar că nu trebuie să-i urmăm pe cei care gândesc sau se comportă nedrept, dar trebuie ca, prin toate căile și cu toate mijloacele la îndemână și chiar mai presus de propria viață, cel ce iubește adevărul, chiar și atunci când este amenințat cu moartea, să fie în stare să aleagă fie să spună, fie să facă ceea ce este drept. Așadar voi vă bucurați pretutindeni de faima de a fi pioși și păstrători ai dreptății și iubitori ai înțelepciunii; nu vă rămâne decât să și demonstrați acest lucru prin fapte. Iată-mă așadar înaintea voastră nu pentru a vă aduce laude prin aceste scrieri, nici pentru a vă vorbi folosind cuvinte lăudăroase la adresa voastră, ci pentru a vă cere să luați o poziție dreaptă conform criteriului unui examen atent și riguros, fără să rămâneți lipiți prejudecăților, nici dorinței de a plăcea oamenilor superstițioși; în caz contrar veți atrage condamnarea asupra voastră dacă vă veți comporta în mod irațional și ținând seama doar de faima voastră, să spunem deja știrbită de acum. Suntem convinși de altfel că nu putem suferi niciun rău din partea nimănui, mai puțin atunci când vom fi acuzați pe drept că suntem un făcători de rele; veți putea chiar să ne ucideți, însă nu ne puteți distruge.

    Examinarea acuzelor:

    III. Dar pentru ca nimeni să nu creadă că acestea sunt cuvinte aruncate în vânt și la nimereală, mi se pare corect să reamintesc acuzele aduse la adresa creștinilor și doar atunci, dacă vor fi găsiți vinovați, să fie judecați după dreptate și să fie pedepsiți cum se cuvine; dacă, dimpotrivă, nu se poate demonstra că sunt răufăcători, rațiunea dreaptă nu permite ca ei să fie tratați pe nedrept, din cauza unei faime rele, ei care sunt oameni cinstiți; sau mai bine, nu merită ca voi să-i tratați pe nedrept, voi care credeți că sunteți obligați să interveniți cu pedepse folosindu-vă doar de impulsul irațional sau chiar de o judecată bolnavă. Orice om cu mintea întreagă va putea vedea că cererea mea este dreaptă, iar creștinii sunt judecați pe nedrept și acuzați, în timp ce aceștia dau dovadă de fapte bune și necondamnabile; încă o dată îi invit pe guvernanții noștri să facă judecata fără a folosi violența sau tirania, ci urmând credința și înțelepciunea. Astfel atât guvernanții cât și acuzații (creștinii) se vor putea bucura de pace și fericire. Spunea de altfel cineva din vechime următoarele: „Dacă guvernanții și supușii nu sunt filosofi nu este posibil ca în acel oraș să domnească fericirea”. Așadar, misiunea noastră este aceea de a da tuturor dovada vieții noastre și a învățăturilor noastre pentru ca din vina celor care vor să persiste în ignoranță în ce ne privește să nu fim noi cei care să purtăm vina fiindcă ei preferă să rămână orbi înaintea adevărului; în ce privește, este datoria voastră – după cum cere însăși rațiunea – să dați dovadă de judecători înțelepți, dând ascultare spuselor noastre. În caz contrar va fi nejustificabilă fapta voastră înaintea lui Dumnezeu dacă, după ce ați cunoscut faptele, nu ați intervenit conform dreptății.

    Este de neacceptat pedeapsa doar pentru că cineva poartă numele de „creștin”:

    IV. Apelativul unui nume nu se judecă, nici bun nici rău, fără faptele care sunt atașate numelui respectiv; de altfel, în ce ne privește pe noi, numele nostru este contestat de autorități, însă noi suntem oameni cinstiți. Dacă, pe de o parte, nu considerăm dreptate faptul de a vă cere să fim ascultați din cauza numelui nostru, atunci nu vă rămâne decât să demonstrați voi în ce constă vinovăția noastră, altfel, pe de altă parte, dacă nu găsiți dovezi care să ateste că suntem oameni răi din cauza faptului că purtăm numele de creștin și din cauza trăirii noastre, atunci este datoria voastră să vă apărați pentru a nu fi nevoiți să plătiți pentru judecata voastră nedreaptă pedepsind fără motiv bine întemeiat niște oameni nevinovați. Într-adevăr, nu mi se pare drept ca un nume să atragă după sine laude sau hule dacă nu se poate demonstra prin fapte bunătatea sau răutatea unui lucru. Vă spun, nu sunteți îndreptățiți să-i condamnați pe toți cei care sunt acuzați înaintea voastră, înainte ca aceștia să fi fost convinși de vinovăție. Dimpotrivă, în ce ne privește, voi folosiți numele nostru drept dovadă a vinovăției noastre, în timp ce, referindu-vă la numele nostru, ar trebui să-i pedepsiți mai degrabă pe acuzatorii noștri. Acuza ce ni se aduce este tocmai faptul că suntem creștini; iar voi știți prea bine că nu este drept să urâți ceea ce este bun. Dimpotrivă, dacă unul din acuzați neagă, prin cuvânt, zicând că nu este creștin, atunci îl lăsați în pace, ca și cum nu ați avea nimic să-l mai acuzați și să-l învinuiți; dar dacă, dimpotrivă, cineva admite că este creștin, atunci săriți pe el și-l pedepsiți pentru declarația sa. Voi însă ar trebui să examinați mai degrabă viața, fie a celui care mărturisește că este creștin, fie a celui care neagă lucrul acesta, pentru ca mai apoi să aveți o judecată limpede, bazându-vă pe fapte, în ce privește persoana respectivă. Așa cum unii, învățând de la Maestrul lor, Cristos, să nu nege când sunt întrebați, dau un exemplu bun; tot la fel ceilalți care, trăind în răutate și negând identitatea lor, dau ocazie celor care vor să acuze fără discriminare pe toți creștinii de necredință și nedreptate. Însă nici chiar acest lucru nu este drept! Într-adevăr, se pune o etichetă și se atribuie o conduită de filosofi unora care nu fac nimic vrednic de acest nume și de o asemenea profesie. Știți prea bine faptul că numirea de filosofi este acordată, printre cei din vechime, chiar și unor oameni care au învățat și profesat teorii opuse. Unii dintre aceștia au învățat ateismul, iar unii poeți au afirmat că Zeus este destrăbălat împreună cu fiii săi; cu toate acestea, cei care au urmat învățăturile acestora nu sunt condamnați sau întemnițați de voi, dimpotrivă decretați premii și onoruri celor care, prin cuvinte frumoase, îi denigrează pe zeii voștri.

    Influența demonilor:

    V. Ce-ar putea deci însemna toate acestea? Pentru noi, cei care mărturisim că nu săvârșim niciun rău, nici nu urmăm învățături atee, voi nu faceți procese conform regulilor, ci, împinși de pasiunea voastră nerezonabilă și de influenta demonilor răutăcioși, ne condamnați fără proces și fără să reflectați un pic. Însă adevărul va ieși la iveală! Fiindcă și în trecut demonii cei răi, făcând diferite apariții, au violat femei, au corupt băieți și s-au arătat în vedenii înspăimântătoare unor oameni, în așa fel încât aceștia nu se mai înfricoșau și nu mai erau în măsură să judece faptele ce se întâmplau în lumina rațiunii, ci, cuprinși de spaimă și ignorând că aceștia era demoni răi, i-au numit zei și fiecare a primit numele pe care demonul însuși îl dicta. Apoi când Socrate printr-un discurs inspirat de adevăr și de critică încerca să clarifice aceste fenomene și să-i îndepărteze pe oameni de demoni, acești demoni, datorită unor oameni care se complăceau în a face răul, au făcut în așa fel încât l-au omorât și pe acesta acuzându-l de a fi ateu și necredincios. Spuneau că vrea să introducă noi demoni, iar în același timp făptuiește împotriva noastră. într-adevăr, nu doar printre greci au fost demascate aceste minciuni de rațiunea lui Socrate, ci chiar și printre barbari de însuși Logosul în persoană, care a luat chip și a devenit om și se numea Isus Cristos; ascultând de el noi spunem că demonii, care au lucrat astfel, nu doar că nu sunt buni, dar sunt de-a dreptul răi și necredincioși, fiindcă nu săvârșesc nici măcar fapte asemănătoare cu ale oamenilor care îndrăgesc virtutea.

    Este nedrept să se spună că creștinii sunt atei:

    VI. Aici se află și acuza adusă împotriva noastră de a fi atei. Desigur admitem că suntem atei în sensul că nu aderăm la acești presupuși zei, însă noi îl cinstim pe adevăratul Dumnezeu, Părintele dreptății și al înțelepciunii și al oricărei virtuți și în care nu se poate afla răutate. Pe el în cinstim și îl adorăm, și pe Fiul care a venit de la el și care ne-a învățat aceste doctrine, cu ajutorul celorlalți îngeri buni care îl urmează și îl imită și cu Duhul profetic; noi le aducem cinste pe bună dreptate și în adevăr transmițând la rândul nostru ceea ce am primit celor care doresc să afle aceste lucruri.

    VII. Însă – va spune cineva – s-a întâmplat deja ca unii, arestați, să fie convinși de greșeală. Desigur, de fiecare dată când examinați viața celor acuzați, deseori condamnați pe mulți, însă în niciun caz din cauza celui care a fost acuzat mai înainte. Suntem perfect de acord cu asta: așa cum printre păgâni unii propovăduiesc învățături pe placul lor și sunt numiți cu unicul nume de filosofi, chiar dacă învățăturile lor sunt potrivnice, totuși există doar un singur cuvânt comun, acuzație, chiar și pentru cei care, printre barbari, au trăit și au fost considerați înțelepți; la fel noi toți ne numim creștini. De aceea considerăm drept să fie examinate faptele celor care sunt denunțați înaintea voastră, pentru ca cel care este judecat astfel să fie pedepsit dacă se dovedește că este vinovat, nu pentru că poartă numele de creștin. Iar dacă unul este aflat nevinovat, să fie eliberat tocmai fiindcă este un creștin nevinovat. Nu pretindem că veți ajunge până acolo încât să-i pedepsiți pe acuzator; pedeapsa lor este însăși răutatea ce o au în ei și ignoranța binelui.

    Nu hotărât spus minciunii!

    VIII. Considerați că noi spunem aceste lucruri spre binele vostru, din moment ce ar depinde de noi să negăm faptul că suntem supuși judecății voastre. Însă noi nu dorim să trăim în minciună. Într-adevăr, aspirând după viața veșnică și curată, noi tânjim după trăirea cu Dumnezeu Tatăl și Creatorul tuturor lucrurilor și ne străduim să mărturisim, convinși și încrezători că mărturia noastră, odată cu faptele noastre, stau drept dovadă înaintea lui Dumnezeu că îi suntem fideli și că dorim să trăim cu el, acolo unde răul nu mai are nicio putere. Deci, pe scurt, acestea sunt învățăturile pe care le-am primit de la Cristos și pe care noi le învățăm altora la rândul nostru. Tot la fel susținea și Platon că Radamantius și Minossa îi vor pedepsi pe cei răi care vor ajunge înaintea lor. Noi spunem că se va întâmpla același lucru, însă datorită lucrării lui Cristos, și în propriile lor trupuri, unite cu sufletele lor, vor fi condamnați la pedeapsa veșnică ce va dura nu doar 1000 de ani, după cum spunea el. Deci, dacă cineva va spune că acest lucru nu este credibil sau este imposibil, o asemenea eroare ne privește pe noi nicidecum pe alții, până atunci când ni se demonstrează, prin fapte, vinovăția unei acuze oarecare.

    Absurditatea idolatriei:

    IX. Noi însă nu aducem nici sacrificii, nici coroane de flori pentru a-i cinsti pe cei care oamenii, după ce i-a făurit și așezat în temple, îi numesc zei, deoarece știm prea bine că sunt obiecte fără viață și moarte fără nicio formă divină – noi credem că Dumnezeu nu are nicio formă așa cum spun unii dintre voi că i-au imitate pentru a-i cinsti – ci au un nume și forma acelor demoni răi care li s-au arătat. Dar ce nevoie mai am să vă spun vouă, care știți prea bine, în ce fel artiștii prelucrează materia, sculptând și scobind și topind și bătând cu ciocanul? Uneori chiar până și unele obiecte mai iscusite, după ce li s-a schimbat un pic forma și li s-a dat o figură oarecare, primesc numele de zei! Acest lucru noi îl considerăm nu doar lipsit de rațiune, ci chiar aducător de ofensă lui Dumnezeu, care, având în sine slava și aspectul inefabile, nu ar da nume obiectelor coruptibile și care necesită îngrijiri. Faptul că făcătura unor asemenea obiecte poate fi distrusă și că aceste obiecte sunt suspecte de atâtea vicii – ca să nu le numesc unul după altul – voi știți prea bine; până și sclavii tineri care lucrează cu artizanii sunt corupți. Ce inepție mai mare poate exista decât aceea de a alege oameni atât de depravați pentru a făuri zei care vor fi puși spre a fi venerați și să pui asemenea paznici ca să păzească templele în care ei sunt așezați, fără să se vadă că e nebunie și doar să te gândești și să spui că oamenii pot fi paznicii zeilor!

    Superioritatea credinței în Dumnezeu:

    X. Dimpotrivă, noi am învățat că Dumnezeu nu are nevoie de daruri materiale din partea oamenilor, deoarece vedem că el însuși are în grijă toate; am învățat, și suntem convinși și credem, că el îi primește doar pe cei care fac binele care se află în el, adică fac toate cu înțelepciune și dreptate și bunătate, și tot ceea ce este specific lui Dumnezeu, care nu poate accepta niciun nume ce i s-ar impune. Am mai învățat că el, deoarece este bun, a creat la începuturi toate lucrurile dintr-o materie informă pentru oameni; iar dacă aceștia dovedesc, prin faptă, că sunt vrednici de voința sa, am învățat că vor deveni vrednici să trăiască cu el domnind împreună cu el, devenind incoruptibili și imuni durerii. După cum la origini a adus la existență ceea ce nu exista, tot la fel susținem că vor fi judecați vrednici de nemurire și de viața în comuniune cu el cei care, în alegerile lor, preferă ceea ce îi este pe plac. Începutul existenței noastre nu a depins de noi, însă a urma ceea ce este frumos și alegând, folosindu-ne de facultatea rațiunii pe care el însuși ne-a oferit-o, acest lucru, într-adevăr ne aparține și ne conduce la credință. Noi credem că este un avantaj pentru toți oamenii de a nu fi împiedicați să învețe aceste doctrine, ci dimpotrivă să fie împinși pentru a le asimila. Oamenii nu sunt în stare sa facă legi omenești drepte, doar Logosul divin poate fi fost în stare de așa ceva; însă demonii răutăcioși au semănat minciună și acuze false în inima unor oameni mânați de pasiuni, care s-au adeverit a fi de-a dreptul răutăcioase și de natură diferită. Însă niciuna din aceste acuze nu ni se aplică nouă.

    XI. Iar voi, auzind că noi așteptăm o Împărăție, fără să vă gândiți un pic ați crezut că vorbim despre o împărăție omenească în timp ce noi vorbeam de Împărăția cerurilor; de asemenea nu vi se pare nimic urât în faptul că, atunci când suntem întrebați, noi mărturisim că suntem creștini, chiar dacă știm că o asemenea mărturisire atrage după sine pedeapsa cu moartea. Într-adevăr, dacă am aștepta o împărăție pământească, am nega identitatea noastră pentru a nu fi omorâți și am încerca să trăim ascunși pentru a ne atinge scopul; însă, din moment ce avem speranța îndreptată nu spre prezent nu ne este absolut deloc teamă de cei care ne omoară; știm prea bine că toți trebuie să murim într-o zi.

    Suntem colaboratorii voștri pentru pace:

    XII. mai mult decât toți oamenii, noi vă suntem de folos și colaborăm cu voi pentru pace, deoarece pacea este dorința noastră cea mai profundă; este imposibil să scape lui Dumnezeu răufăcătorul sau lacomul sau instigatorul sau chiar omul virtuos și fiecare se îndreaptă spre o pedeapsă sau răsplată veșnică, în funcție de meritele faptelor lui. Dacă toți oamenii ar adera la aceste adevăruri, nimeni nu ar mai săvârși sacrilegii, nimeni nu ar mai alege răul pentru puțin timp, știind că astfel se pregătește pentru condamnarea veșnică prin foc, ci prin orice mijloace și-ar impune o disciplină și ar practica virtutea pentru a obține bunurile ce vin de la Dumnezeu și s-ar ține departe de pedepsele veșnice. Într-adevăr, cei care, din cauza legilor impuse de voi, încearcă să se ascundă și săvârșesc fapte rele – ei fac răul fiindcă știu că este posibil să se ascundă de voi care sunteți simpli oameni –, dacă ar înțelege și ar fi convinși că e imposibil ca Dumnezeu să nu știe ceva, nu doar din ceea ce facem dar și din ceea ce gândim, chiar prin pedepsele venite de sus, sub orice formă, s-ar comporta ca niște cetățeni cinstiți, așa cum și voi consimțiți. Însă se pare că voi vă temeți ca toți să fie corecți și astfel să nu mai aveți pe cine pedepsi; un asemenea lucru este specific unor oameni josnici, nicidecum bunelor principii! Suntem convinși că și așa ceva este lucrarea diavolului – după cum am subliniat și mai sus – care pretind din partea oamenilor care trăiesc fără judecată să li se aducă un cult și jertfe; însă îmi vine greu să cred că voi săvârșiți fapte lipsiți de judecată, voi care căutați pietatea și filosofia. Iar dac și voi, precum nebunii, aveți mai mult respect față de obiceiuri decât față de adevăr, atunci faceți ce puteți; chiar și cei puternici, când pun întâi de toate propria opinie în locul adevărului sunt ca niște hoți într-un pustiu. Dar Logosul arată că nu veți obține rezultate bune, acel Logos despre care știm că, după Dumnezeu care l-a născut, nu există o altă autoritate mai maiestuoasă și mai dreaptă. Deoarece toți evită să primească drept moștenire de la părintele săracilor fie suferințe fie un renume rău, tot la fel și cel înțelept nu va alege ceea ce Logosul spune că nu trebuie să fie ales. Că toate aceste lucruri se vor adeveri fusese prezis de Învățătorul nostru, Fiul și Trimisul Tatălui și Domnul universului, Isus Cristos, de la care deținem chiar și numele de CREȘTINI. Așa că suntem foarte tari în toate cele ce ne-a învățat el, deoarece faptele confirmă că toate se întâmplă așa cum prorocise el. Iar noi știm prea bine că fie faptul de a proroci despre lucrurile ce vor veni fie a arăta că lucrurile s-au întâmplat conform profeției este lucrarea lui Dumnezeu. Așadar am putea chiar, referitor la aceste lucruri, să nu ne exprimăm, însă ele tot se întâmplă iar noi suntem datori să cerem lucruri bune și adevărate lui Dumnezeu; însă deoarece știu că un suflet este o pradă ușoară ignoranței și se poate transforma în scurt timp, m-am gândit să adaug câteva scurte argumentări pentru a-i convinge pe îndrăgitorii de adevăr, știind că nu este imposibil să fugi de ignoranță dacă în fața ei i se propune adevărul.

    Nu suntem atei:

    XIII. Așadar, cine este acela, cu toate facultățile, să spună că noi suntem atei, în vreme ce noi îl cinstim pe Creatorul acestui univers și spunem că el nu are nevoie de sânge și de jertfe și de parfumuri, după cum am fost învățați, și îl lăudăm, atât cât ne stă în puteri, înălțând rugăciuni și mulțumiri către el pentru tot ceea ce primim de la el și știm că unica cinstire se cuvine doar lui și cinstirea noastră nu constă în arderea cărnii în foc, deoarece și aceasta vine tot de la el spre hrana noastră, de aceea noi o împărțim între noi și cu cei care sunt în nevoi? Știm să-i fim recunoscători aducându-i laudă și imnuri pentru că ne-a creat și pentru toate câte face spre binele nostru pentru toate bunurile cu care ne înzestrează zilnic și pentru diversitatea anotimpurilor și înălțându-i rugăciuni pentru a-i cere să trăim în cinstire, la rândul nostru, având mereu credința neclintită în el. Voi demonstra apoi că suntem îndreptățiți să-l adorăm pe cel care este Învățătorul nostru în această materie și de aceea s-a născut printre noi, Isus Cristos, a fost răstignit sub Ponțiu Pilat, guvernatorul Iudeii în timpul domniei lui Tiberiu Cezar; am învățat că el este Fiul lui Dumnezeu cel adevărat și îi aducem cinste în al doilea rând, iar în al treilea rând îl cinstim pe Duhul Sfânt, cel profetic. Unii spun despre noi că suntem nebuni deoarece vorbim despre cineva poziționat pe treapta a doua după Dumnezeul Imuabil și Veșnic, creatorul tuturor lucrurilor, un om care a fost răstignit pe cruce; însă aceștia nu cunosc realitatea misterului revelat în el; vă rog așadar să țineți seamă de aceste lucruri și mă voi strădui în continuare să vi le explic mai bine.

    Noua viață:

    XIV. Vă pot spune înainte de toate să vă feriți pentru a nu fi manipulați de diavol pe care noi îl ținem responsabil de tot răul și să vă lăsați cârmuiți de propria voastră cunoștință și să pricepeți ceea ce vi se spune – diavolul nu caută decât să vă facă sclavii și slujnicele lui: uneori prin apariții în vise, alteori prin șireteniile magiei caută să reducă puterea celor care nu se străduiesc deloc pentru propria lor mântuire; de aceea și noi, după ce am crezut în Logos, ne-am îndepărtat de el și îl urmăm doar pe unicul Dumnezeu nenăscut, prin Fiul său. Noi înainte eram în eroare și orbire, acum însă iubim doar curăția; noi care mai înainte foloseam magia, acum ne-am consacrat Dumnezeului bun și nenăscut; noi care mai înainte râvneam după bunuri materiale mai mult decât oricine, acum punem totul în comun, chiar și ceea ce ne este propriu și le împărțim cu cei în nevoi. Noi care ne uram unul pe altul și ne omoram și nu împărțeam nimic cu cei care nu erau din obârșia noastră sau trăiau conform unor obiceiuri diferite de ale noastre, acum, după arătarea lui Cristos, trăim în comunitate și ne rugăm pentru dușmanii noștri și ne străduim să-i învățăm și pe alții cât de rău este să urăști pe cineva pe nedrept pentru ca, văzând în noi trăirea după poruncile lui Cristos, să aibă și ei frumoasa speranță de a obține, împreună cu noi, aceeași răsplată din partea lui Dumnezeu, Domnul tuturor lucrurilor. Ca să nu vă încarc inutil mințile, mi s-a părut lucru bun ca înainte de a vă demonstra adevărurile noastre de credință, să vă aduc în atenție câteva din învățăturile lui Cristos; apoi depinde de voi, de împărați puternici ce sunteți, să examinați dacă ceea ce am învățat și îi învățăm și pe alții este în conformitate cu adevărul. Discursurile lui Cristos erau scurte și concise; nu era un sofist, însă puterea cuvântului său era însăși puterea lui Dumnezeu.

    Câteva învățături ale lui Cristos:

    Așadar, în ce privește curăția, Isus a spus așa: „Cine privește o femeie și o dorește, a săvârșit deja adulterul în inima sa înaintea lui Dumnezeu”. De asemenea, spune: „Dacă ochiul tău drept este motiv de scandal, scoate-l, e mai bine pentru tine să intri cu un singur ochi în ceruri decât să fii aruncat cu ambii în focul gheenei”; mai departe: „Unii au devenit eunuci făcuți de oameni; alții s-au născut eunuci; unii însă au ales să fie eunuci în vederea Împărăției cerurilor; cine are urechi, să audă”. De asemenea, chiar și cei care se angajează într-o a doua căsătorie conform rânduirii legii omenești sunt păcătoși înaintea Învățătorului nostru divin, precum și cei care privesc o femeie spre a o dori; într-adevăr, el îi respinge nu doar pe adulterinii de fapt ci și pe cei care nutresc dorințe necurate în inima lor, deoarece lui Dumnezeu nu-i sunt cunoscute doar faptele dar și intențiile. Mulți bărbați și femei de 60 sau 70 de ani, care de mici copii au crescut în învățăturile lui Cristos, sunt fideli acestora până astăzi. Îmi face chiar plăcere să vă dau exemple de asemenea oameni care se fală în toate păturile sociale. Este oare necesar să vă vorbesc despre nenumăratele persoane care s-au convertit de la o viață de dezordine și au aderat la aceste adevăruri? Într-adevăr, Cristos nu a chemat la convertire pe cei drepți și sobri, ci pe cei necredincioși, dezordonați și nedrepți. El spune astfel: „Nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Tatăl ceresc dorește, într-adevăr, convertirea păcătoșilor, decât să-i pedepsească.

    În ce privește dragostea față de toți, ne-a învățat așa: „Dacă-i iubiți doar pe cei ce vă iubesc, ce faceți în plus? Chiar și necredincioșii fac asta. Însă vouă vă spun: Rugați-vă pentru dușmanii voștri și iubiți-ii pe cei ce vă urăsc și binecuvântați-ii pe cei ce vă hulesc și rugați-vă pentru cei care vă asupresc”.

    Iar cât despre împărțirea bunurilor cu cei nevoiași și a nu face nimic spre a obține laude, spune așa: „Celui care-ți cere, dă-i și nu întoarceți spatele celui care vă cere cu împrumut. Dacă dați cu împrumut doar celor care vă dau înapoi, ce faceți în plus? Chiar și păcătoșii fac asta”. „Voi însă nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le macină iar hoții le fură; ci adunați-vă comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le macină. La ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, însă și-ar pierde sufletul? Sau ce ai putea da în schimbul sufletului? Adunați-vă așadar comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le macină”. Mai departe: „Fiți îndurători și milostivi după cum Tatăl vostru din ceruri este milostiv și îndurător și face să se ridice soarele peste cei păcătoși și peste cei drepți”. „Să nu vă îngrijiți de ceea ce veți mânca sau cu vă veți îmbrăca. Nu valorați voi oare mai mult decât păsările și animalele? Pe acestea Dumnezeu le hrănește. Deci, nu vă îngrijiți de ceea ce veți mânca sau cu ce vă veți îmbrăca. Tatăl vostru din ceruri știe că aveți nevoie de toate acestea. Căutați așadar împărăția lui Dumnezeu și toate aceste lucruri vi se vor adăuga pe deasupra. Căci acolo unde este comoara voastră, acolo se află și inima voastră”. În alt loc spune: „Să nu faceți lucruri grozave pentru a fi văzuți de oameni, căci astfel nu veți primi răsplata de la Tatăl care este în ceruri”.

    XVI. Cât despre faptul de a fi îngăduitori și serviabili unii față de alții și fără mânie, acestea sunt cuvintele sale: „Celui care te lovește pe un obraz, întinde-i-l și pe celălalt și nu sta în calea celui care-ți ia o cămașă ci dă-i și mantaua”. Apoi, „cel care se mânie se face vinovat de focul veșnic. Cine te constrânge să faci o mie de pași, fă cu el două mii. Faptele voastre bune să fie mărețe înaintea oamenilor pentru ca ei, văzându-le, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Nu este nevoie să ținem rezistență și nici nu ne-a învățat să îi imităm pe răufăcători, ci ne-a îndemnat să stăm departe de tot ce este rău și de dorințele necugetate, să cultivăm mai degrabă toleranța și blândețea. Iar acest lucru vi-l putem demonstra cu referire la mulți, care o vreme au făcut parte din rândurile voastre: din violenți și despoți ce erau și-au schimbat viața, fie din dorința de a urma calea vieții după exemplul vecinilor, fie rămânând uimiți în fața răbdării prietenilor lor creștini, fie chiar de încercările la care aceștia erau supuși. Cât despre a nu face jurăminte false și a spune mereu adevărul, acestea sunt prescripțiile lui: „Să nu jurați deloc: da-ul vostru să fie da, nu-ul vostru să fie nu, tot ceea ce este în plus vine de la cel rău”. Iar în ce privește faptul că trebuie să-l adorăm doar pe Dumnezeu ne spune așa: „Cea mai mare poruncă este aceasta: îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău și îi vei sluji doar lui din toată inima ta, din toate puterile tale, căci el este Dumnezeul care te-a creat”. Iar când cineva s-a apropiat de el și îi spuse: „Învățătorule bun”, el îi răspunde astfel: „Nimeni nu este bun, decât doar Dumnezeu care le-a făcut pe toate”. Iar cei care nu trăiesc după prescripțiile lui, nu  fac parte din rândurile creștinilor, chiar dacă, cu limba, repetă învățăturile lui Cristos. El însuși spune că nu vor fi mântuiți aceia care doar vorbesc și nu săvârșesc fapte demne de credință. A spus așa: „Nu tot cel ce-mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri”. „Cel ce mă ascultă pe mine și face ceea ce eu spun, îl ascultă pe Acela care m-a trimis pe mine”. „Mulți îmi vor spune Doamne, am mâncat și am băut și am înfăptuit minuni în numele tău! Iar el le va spune: Îndepărtați-vă de mine, voi făptuitori de fapte rele”. „Atunci va fi plânset și scrâșnirea dinților, în vreme ce drepții vor străluci ca soarele iar nedrepții vor fi alungați în focul cel veșnic”. „Mulți vor fi cei care vor veni atunci în numele meu, îmbrăcați în blană de oaie, în vreme ce înlăuntru sunt lupi răpitori; după faptele lor îi veți recunoaște. Tot copacul ce nu aduce rod bogat va fi tăiat și aruncat în foc”. Vă cerem așadar și vouă să fie pedepsiți cei care trăiesc în mod necinstit cu învățăturile lui și care nu au decât numele de creștin.

    Suntem supuși loiali imperiului:

    XVII. Ne străduim să plătim, înaintea altora, oriunde, taxele și dările bănești preceptorilor, așa cum Învățătorul nostru ne-a prescris. În vremea aceea s-au apropiat de el unii care-l întrebau dacă trebuiau să plătească tribut Cezarului. El le-a spus: „Spuneți-mi, a cui este chipul de pe monedă?” „Al Cezarului, au spus ei. Le-a spus așadar: Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Totuși, noi îl adorăm doar pe Dumnezeu, însă în rest, cu bunăvoință vă slujim și pe voi recunoscându-vă drept împărații noștri și căpeteniile oamenilor; noi vrem să credem că voi aveți înțelepciune și gândire ce le puneți în administrarea puterii imperiale. Iar dacă voi totuși ne disprețuiți, în vreme ce noi ne rugăm și facem toate la lumina zilei, nu vom fi noi cei care vom fi condamnați, fiindcă noi avem credința, sau mai bine spus, suntem convinși că fiecare va plăti cu pedeapsa focului veșnic, în funcție de fapte și ni se va cere socoteală în funcție de facultățile ce le-am primit de la Dumnezeu, după cum Cristos ne-a spus: „Cel care mult a primit de la, și mai mult i se va cere”.

    Nemurirea sufletului și învierea:

    XVIII. Ridicați-vă privirea și vedeți care a fost sfârșitul împăraților care v-au precedat, cum au murit de moartea comună tuturor muritorilor. Dacă moartea ar însemna sfârșitul tuturor lucrurilor, asta ar însemna un câștig imens pentru toți cei nedrepți. Însă deoarece tuturor celor care au trăit le rămâne doar sensibilitatea și este însoțită de o pedeapsă veșnică, să nu uitați să vă convingeți și să credeți că aceste lucruri sunt adevărate. Necromanția și observațiile copiilor contaminați și invocarea sufletelor umane și a spiritelor care, împreună cu magii, sunt numiți interpreți ai viselor și asistenții lor și ai fenomenelor care se fac prin lucrarea cunoscătorilor științelor oculte vă spun că după moarte sufletele păstrează facultățile sensibile; vă conving chiar și oamenii posedați și bântuiți de sufletele celor morți, pe care toți îi numesc îndrăciți și furioși; iar ceea ce voi numiți oracolele lui Amfilocus și ale lui Dodona și ale Piției și multe alte care există de acest fel, precum și învățăturile scriitorilor Empedocle și Pitagora și Platon și Socrate și groapa pomenită de Homer și coborârea lui Ulise ne revelează aceste mistere și toate cele asemenea lor spun același lucru. Tot la fel și noi, care credem mai mult decât ei în Dumnezeu, sperăm că vom învia cu trupurile noastre, chiar dacă au murit și au fost aruncate în pământ, fiindcă spunem că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu.

    XIX. Iar pentru cei care stau să se gândească un pic, în timp ce nu există un trup, ce-ar putea apărea cel mai incredibil decât faptul că cineva ne-ar spune că dintr-o infimă sămânță umană este posibil să se dezvolte oase și nervi și carne, până a se arăta ochilor noștri sub forma umană așa cum o vedem? Să ne imaginăm acum doar așa ca o ipoteză: dacă voi nu ați fi așa cum sunteți, nici n-ați fi fost născuți din anumiți oameni și cineva, arătându-vă sămânța umană și apoi o imagine pictată, ar spune cu certitudine absolută că dintr-o asemenea sămânță ia naștere o asemenea ființă, înainte de a o vedea, ați crede? Nimeni nu ar îndrăzni să nege că nu ar crede! Tot la fel, deoarece nu ați văzut încă un mort înviind sunteți stăpâniți de necredință. Însă, așa cum la început nu ați fi crezut că s-ar putea naște oameni deveniți astfel dintr-o infimă sămânță umană, chiar dacă vedeți asemenea oameni, tot la fel trebuie să credeți că nu este imposibil ca trupurile omenești, putrezite și aruncate în pământ ca niște semințe, la momentul potrivit, prin porunca lui Dumnezeu, să învie și să se îmbrace în nemurire. Nu putem spune ce fel de putere vrednică de Dumnezeu admit cei care afirmă că toate lucrurile se vor întoarce de acolo de unde au venit și că nici chiar Dumnezeu nu poate nimic împotriva acestei legi; însă noi deducem că nu ar fi credibil că ar putea fi posibil să se fi născut asemenea ființe, așa cum le vedem, adică împrăștiate pe tot pământul, și totuși născute din asemenea elemente! Am învățat că e mai bine să credem chiar și în ceea ce pare imposibil, fie naturii noastre, fie oamenilor, decât să nu credem, cum fac alții, fiindcă știm că însuși Învățătorul nostru, Isus Cristos, a spus: „Ceea ce este imposibil oamenilor, e posibil pentru Dumnezeu”. A mai spus de asemenea: „Nu vă temeți de cei care vă ucid, iar apoi nu pot face nimic în plus; temeți-vă mai degrabă de cel care poate, după moarte, să arunce în gheenă atât sufletul cât și trupul”. Gheena este locul unde vor merge cei pedepsiți deoarece au trăit în nevrednicie și nu cred că ce vor întâmpla cele spuse de Dumnezeu prin Cristos.

    Teorii păgâne înrudite...:

    XX. Fie Sibila fie Istaspe au profețit distrugerea, prin foc, a ceea ce este coruptibil. Filosofii numiți stoici învață că însuși Dumnezeu se dizolvă în foc, și spun că lumea, după o transformare, va reînvia. Dimpotrivă, noi credem că Dumnezeu, creatorul a toate, este superior la toate acestea. Deci, dacă noi afirmăm unele teorii asemănătoare celor ale poeților și filosofilor cinstiți de voi, iar unele chiar sunt superioare și divine, pot să vă demonstrez asta, de ce doar noi creștinii suntem cei mau urâți de toți? Când spunem că totul a fost ordonat și este creația lui Dumnezeu, ne apropiem de învățătura lui Platon; când vorbim despre distrugerea prin foc, suntem apropiați stoicilor; când spunem că sufletele celor netrebnici sunt pedepsite păstrându-și sensibilitatea chiar și după moarte, și că sufletele drepților, eliberate de pedepse, trăiesc fericite, se pare că susținem aceleași teorii ca poeții și filosofii voștri; când spunem că nu este nevoie să adorăm lucrări făcute de mâna omului suntem în acord cu autorul comun Monandre și cu cei care au împărtășit aceleași ideii. Aceștia au demonstrat faptul că, într-adevăr, Creatorul este deasupra a tot ceea ce este creat.

    ... chiar și despre Isus Cristos:

    XXI. Când noi spunem că Logosul, care este primul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, Învățătorul nostru, s-a născut fără unirea omenească, și că a fost răstignit și a murit, s-a înălțat la ceruri, nu aducem nicio noutate cu privire la cei care, printre voi, sunt numiți fiii lui Zeus. Știți prea bine de câți fii ai lui Zeus vorbesc scriitorii cinstiți de voi: Hermes, Logosul interpretativ și maestru în toate artele; Asclepios, care era și medic, și care, lovit de fulger, s-a urcat la cer; Dionisie dezmoștenit; Heraclius, care s-a aruncat în foc pentru a scăpa corvoadelor; Dioscuri (Castor și Prolux) fii lui Leda (regina Spartei); și Perseu, fiul Danaei; și Belorofonte, care om fiind, s-a ridica cu calul Pegasus[1]. mai e nevoie oare să pomenesc pe Ariana și despre cei care, asemenea ei, se spune că au fost transformați în aștri? Și despre împărații voștri care, deși au murit, susțineți că sunt vrednici de nemurire, mai mult, faceți chiar jurăminte zicând că l-ați văzut pe Cezar ars ridicându-se de pe rug până la ceruri! dar celor care știu deja aceste lucruri nu mai este necesar să spun ce fapte se povestesc despre fiecare dintre zeii considerați a fi copiii lui Zeus; voi spune doar că toate acestea au fost scrise pentru a ajuta și a îndemna discipolii: cu toții, într-adevăr, cred că este frumos să devii imitator al zeilor! Însă din orice suflet drept trebuie să fie înlăturată această convingere despre zei; până și cel care, în opinia lor, este regele și tatăl tuturor lucrurilor, Zeus, este un paricid și fiul unui asemenea tată și că, învins de furia mâniei și a plăcerilor înjositoare, a ajuns să o corupă pe Ganimede și multe alte femei, iar copiii lui au continuat să săvârșească fapte asemănătoare lui. dimpotrivă, după cum am spus deja, demonii cei răi erau aceia care săvârșeau asemenea fapte. noi am învățat că ajung la nemurire doar cei care duc o viață sfântă și în virtute în preajma lui Dumnezeu și credem că cei care trăiesc într-un fel destrăbălat și nu se căiesc vor fi pedepsiți cu focul cel veșnic.

    XXII. Fiul lui Dumnezeu, numit Isus, chiar dacă ar fi fost doar un om obișnuit prin înțelepciune, ar fi vrednic să fie numit Fiul lui Dumnezeu. toți scriitorii îl numesc de fapt pe Dumnezeu Tată, fie al oamenilor, fie al zeilor. Iar apoi, după cum am spus mai sus, noi spunem că s-a născut din Tatăl drept Logosul lui Dumnezeu, într-un fel cu totul aparte, în afara oricărei nașteri normale, această idee o întâlnim și la voi atunci când spuneți că Hermes este Logosul mesager al lui Zeus. iar dacă cineva ne-ar reproșa faptul că el a fost răstignit, chiar și lucrul aceste este întâlnit la fiii lui Zeus, care mai întâi mulți la număr, mai apoi, în opinia voastră, au avut de îndurat multe suferințe. Chiar și în faptele lor se povestesc pătimirile lor și moartea lor care nu este una obișnuită, ci diferită. Astfel, chiar nici în acest specific al suferințelor Cristos al nostru nu pare să fi fost inferior; dimpotrivă, după cum am promis, în continuarea discursului meu vă voi demonstra că e chiar superior, sau mai bine, am demonstrat deja acest lucru; știți prea bine că cine este superior o demonstrează prin fapte. iar atunci când spunem că s-a născut dintr-o Fecioară, chiar și acest lucru este în comun cu destinul lui Perseu. Când spunem că i-a vindecat pe cei șchiopi și paralizați și nefericiți din naștere și că a înviat morți, chiar și asemenea afirmații sunt undeva asemenea vouă care atribuiți vindecări lui Asclepius.

    Trei subiecte despre care dorește să vorbească:

    XXIII. Dar pentru ca să fie clar și acest lucru, vă voi demonstra că atunci când noi spunem ceva, deoarece am învățat de la Cristos și de la Profeții care l-au precedat, este purul adevăr și că este mai vechi decât orice altă povestire a scriitorilor voștri și de aceea vă cerem să fim crezuți, nu pentru că spunem aceleași lucruri, ci pentru că spunem adevărul: doar Isus Cristos este născut natural ca Fiu al lui Dumnezeu, Logosul său și Primul născut și Puterea făptuitoare și s-a făcut om din voia sa, ne-a dat aceste învățături pentru eliberarea și regenerarea rasei umane; iar înainte să se facă om printre noi oamenii, unii – vreau să spun demonii cei răi despre care am pomenit deja – prin gura poeților s-au străduit să povestească așa cum stau lucrurile despre care aiuresc și în același timp au răspândit nebunie și fărădelegi ce sunt aduse înaintea ochilor noștri și care nu au niciun fundament sau dovadă.

    a) Doar noi suntem persecutați:

    XXIV. În primul rând se întâmplă că, deși susținem idei asemănătoare cu ale păgânilor, doar noi suntem urâți din cauza numelui lui Cristos și, chiar dacă nu facem niciun rău, suntem omorâți ca niște vinovați, în vreme ce alții, fie aici fie acolo, adoră copaci și râuri și șoareci și crocodili și multe alte animale lipsite de rațiune; mai mult, nu sunt adorate de toți mereu aceleași, ci unii într-un loc, alții în alt loc, astfel încât dau aspectul unora lipsiți de credință, unii vis-a-vis de alții, tocmai din cauză că nu adoră aceleași elemente. unica vină ce ne-o puteți aduce este faptul că nu adorăm aceeași zei pe care îi adorați și voi și că nu aducem jertfe de arderi morților, nici grăsime victimelor, nici coroane pe morminte, nici nu facem sacrificii. Dar știți prea bine că aceleași lucruri de unii sunt considerate drept zei, de alții dobitoace, de alții victime pentru jertfe.

    b) Acum disprețuim divinitatea pe care o vreme o adoram:

    XXV. În al doilea rând: din toată rasa umană, noi – care înainte îl adoram pe Dionisios, fiul lui Semele, și pe Apolo, fiul lui Latona (ar trebui să ne fie rușine și numai să rostim ce fel de lucruri făceau aceștia din iubire față de bărbați), și Persefona și Afrodita înnebunite de pasiune pentru Adone (cu referire la ei voi celebrați chiar și tainele voastre), sau Asclepios sau oricare alt așa numit zeu – am învățat să-i disprețuim, cu ajutorul lui Isus Cristos, chiar dacă suntem amenințați cu moartea; ne-am consacrat slujirii Dumnezeului nenăscut și insensibil durerii. Suntem siguri că el nu produce violență, din pasiuni nebunești, nici lui Antilopa nici altor femei asemenea ei, nici lui Ganimede; că nu este eliberat datorită intervenției acelor zei ajutați de Teto, nici nu s-a făcut gândire spre binele lui Achile, fiul lui Teto, prin intervenția Brisidei, conducând astfel mulți păgâni în eroare. Dimpotrivă, noi suntem sigur că ceea ce voi credeți este lucrarea diavolilor care vă duc la rătăcire.

    c) Așa zișii zei, aduși la lumină de demoni, nu au fost persecutați:

    XXVI. În al treilea rând: chiar după înălțarea lui Cristos la cer, demonii au continuat să întărâte oameni care spuneau că sunt zei; iar aceștia nu doar că nu au fost persecutați de voi, ba chiar au fost considerați vrednici de cinstire. Astfel avem un oarecare Simon din Samaria, dintr-un sat numit Ghiton – care sub împăratul Claudiu făcea lucruri magice folosindu-se de mijlocirea demonilor care lucrau cu el în orașul vostru imperial Roma – a fost considerat drept zeu și este cinstit de voi prin înălțarea unei statui pe fluviul Tevere între două poduri, cu inscripția în latinește: „Simon zeul sfânt”. Aproape toți samaritenii și unii oameni din alte popoare, îl recunosc și îl cinstesc drept primul zeu. Susțin chiar că o anume Elena, care îl însoțea în acele vremuri, și care înainte crescuse într-un bordel, este prima gândire ieșită din el. mai știm de asemenea că un anume Meandru, și el samaritean, din satul Capareta, devenind discipol al lui Simon și fiind posedat și el de demoni, venind la Antiohia, i-a încântat pe mulți prin arta lui magică; i-a convins pe mulți din discipolii lui că nu vor muri. Mai sunt și astăzi unii dintre ei care cred așa ceva. mai există un anume Marcion din Pont care îi învăța pe discipolii săi să creadă că există un alt Dumnezeu superior Creatorului. Acesta, aflându-se printre tot felul de oameni, cu ajutorul demonilor, a reușit să-i convingă pe mulți să rostească lucruri hulitoare și să nege existența lui Dumnezeu Creatorul universului și susțin că un altul, care ar fi superior lui, a săvârșit lucrări mai mărețe decât el. Toți cei care se inspiră din învățăturile lor, după cum am spus, se numesc creștini, la fel cum printre filosofi, chiar și cei care nu împărtășesc aceleași filosofii, au în comun aceeași denumire. Iar apoi, cât despre săvârșirea acelor fărădelegi despre care se povestește, revărsarea lămpilor și împerecheri necurate și mâncăruri cu carne umană, noi habar nu avem. Știm totuși că nu nimeni nu este persecutat nici omorât de voi, nici măcar cei care răspândesc învățături abominabile. eu am scris de altfel un tratat împotriva tuturor acestor erezii născute printre creștini; dacă doriți să citiți această lucrare, pot să v-o trimit.

    De ce nu-i punem în pericol pe nou-născuți:

    XXVII. Nouă, pentru a nu săvârși nicio nedreptate, ni s-a spus că este un obicei păgân să-i pui în pericol pe nou-născuți: întâi de toate pentru că vedem că toți sunt înclinați spre prostituție, nu doar fetițele, dar și adolescenții; și, cum zic cei din vechime, așa cum creșteau turmele de boi sau de capre sau de oi sau de cai, tot așa acum își cresc copiii doar pentru a-i folosi în scopuri rușinoase. tot la fel, înaintea întregului popor, iată turme de femei și de hermafrodite și de bărbați scârboși comportându-se conform acestor obiceiuri ticăloase; iar voi trageți foloase și tributuri și impozite, în timp ce ar trebui să îndepărtați asemenea fapte din teritoriile voastre. Unul dintre acești profitori, în afară de acele împerecheri ticăloase și scârboase, se întâmplă să se împerecheze cu fiul său sau cu o rudenie sau chiar cu fratele sau sora sa. Alții își dau spre prostituție proprii copii și soții; alții, deschis, se dedică scârboșeniei și celebrează mistere în cinstea mamei zeilor; și fiecăruia dintre voi care sunteți considerați drept zei vi se atribuie un șarpe drept mare simbol și mister. tot ceea ce voi faceți la lumină și considerat cinstit, voi ni la atribuiți nouă, ca și cum ar fi fost răsturnată și absentă lumina lui Dumnezeu. Însă lucrul acesta nu ne procură daune nouă celor care suntem departe de a face asemenea fapte, iar cei dintre noi care fac așa ceva dau o mărturie falsă.

    XXVIII. La noi, căpetenia răutăților demonilor este numit șarpe și satana și diavol, după cum puteți afla voi înșivă dacă răsfoiți un pic scrierile noastre. Despre el Cristos a prezis că va fi aruncat în foc împreună cu armata lui și cu oamenii care-l urmează pentru a fi pedepsiți cu o pedeapsă veșnică. Întârzierea lui Dumnezeu în a duce la îndeplinire această lucrare este spre binele rasei umane; într-adevăr el știe dinainte că unii se vor mântui făcând penitență, chiar și dintre cei care nu sunt încă născuți. La origine, Dumnezeu l-a creat pe om dotat cu inteligență și în măsură să aleagă adevărul și să facă lucruri bune, astfel încât oamenii nu se pot dezvinovăți înaintea lui deoarece sunt înzestrați și cu rațiune și capacitatea discernământului. Dacă cineva crede că Dumnezeu se ocupă de acestea, fie va trebui să admită că el nu există sau că, existând, se bucură când se face răul, sau că rămâne insensibil înaintea răului asemenea unei pietre și că virtutea și necredința nu sunt nimic, iar oamenii judecă lucrurile bune sau rele doar în mod subiectiv; așa ceva este o eroare foarte gravă și nechibzuită.

    XXIX. În altă ordine de idei: spunem că nou născuții să nu fie expuși pentru ca să nu se întâmple ca unul din ei să moară, deoarece nu i s-a dat îngrijirile corespunzătoare, și astfel noi am deveni omicizi. Pe de altă parte, de la început fie noi alegem să ne căsătorim pentru a ne crește copiii, fie, refuzând căsătoria, alegem să trăim în castitate desăvârșită. Deja unul de-ai noștri (pentru a vă convinge că nu este vorba despre un rit misterios între noi pentru a ne uni în mod liber) la Alexandria trimis o scrisoare guvernatorului Felician cerându-i să i se permită medicului să-l castreze. Medicii de acolo spuneau că nu se putea face asta fără înștiințarea guvernatorului. Deoarece Felician nu dorea să încuviințeze așa ceva nici în ruptul capului, tânărul a rămas cast, mulțumit în conștiința sa sănătoasă și se mulțumea că era încurajat și de alții care trăiau ca el. Mai pot spune, ca o paranteză, că și Antonin, care a trăit în vremurile noastre, toți, împinși de frică, îl cinsteau ca zeu, chiar dacă știau cine era și de unde venea.

    Persoana lui Isus Cristos:

    XXX. Pentru ca nimeni să nu-mi obiecteze: „Ce ne împiedică pe noi ca cel pe care-l numim Drept, om și fiu dintre oameni, care a săvârșit prin arta numită magie ceea ce noi numim miracole, și pentru asta să fie numit fiul lui Dumnezeu?”, a sosit acuma timpul să vă demonstrez, chiar dacă nu veți crede aderând la credința celui care vă argumentează, dar să vă convingeți măcar cum stau lucrurile cu privire la Cristos, lucruri care au fost prorocite înainte ca ele să se întâmple, iar acum vedem cu ochii noștri că cele prorocite se adeveresc sub ochii noștri; sper să vă conving de acest lucru folosindu-mă de argumentele cele mai convingătoare și adevărate.


     

    Profeții și profețiile lor:

    XXXI. Deci, unii oameni dintre evrei sunt numiți profeți ai lui Dumnezeu și prin ei Duhul Profetic este cel care prorocea cele ce aveau să se întâmple înainte ca ele să aibă loc. Regii evreilor care s-au succedat în timp, auzind cu profețiile, le-au păstrat cu zel – exact așa cum au fost ele rostite când profețeau Profeții – în cărți scrise de aceeași Profeți, în limba lor ebraică. când Ptolemeu, regele Egiptului, se străduia să alcătuiască o bibliotecă renumită și încerca să adune scrieri din toate religiile oamenilor de pe pământ, aflând și despre aceste profeții, a trimis să ceară ca regele evreilor de atunci, Irod, să-i trimită și lui acele cărți ale Profeților. Iar regele Irod i-a trimis scrierile în limba ebraică, după cum am spus mai sus. Însă, deoarece conținutul lor le era inaccesibil egiptenilor, a trimis din nou soli pentru a cere să i se trimită traducători pentru limba greacă. după ce au fost traduse, cărțile au rămas la egipteni până astăzi și se găsesc peste tot acolo unde sunt evrei. Totuși, aceștia, chiar dacă știu să le citească, nu înțeleg conținutul, ci ne consideră adversari și dușmani și, ca voi, ne omoară și ne persecută atunci când o pot face, după cum vă puteți convinge chiar voi. într-adevăr, chiar și în recentul război evreu, Barkokeba, căpetenia revoltei evreilor, a poruncit ca doar creștinii să fie conduși la suplicii groaznice dacă nu-l renegau pe Isus Cristos. Totuși, chiar în cărțile Profeților se află prorociri cu privire la Isus Cristos, la venirea sa, la nașterea sa dintr-o fecioară, la întruparea sa, la faptul că va vindeca de orice boală și infirmitate, la faptul că avea să învie morții; acolo găsim și prorociri legate de faptul că va fi urât, ignorat și răstignit, că va muri și că va învia și se va înălța la ceruri; că este și este numit Fiul lui Dumnezeu și că unii oameni sunt trimiși de el să vestească aceste lucruri tuturor oamenilor și că vor exista oameni care vor crede în el, de preferință printre păgâni. a fost prorocit prima dată acum 5000 de ani, apoi acum 3000 de ani, apoi acum 2000 de ani și apoi acum 1000 de ani; a fost prorocit și acum 800 de ani înaintea nașterii sale, iar în genealogia lui vedem că au existat multe generații, fiecare cu Profeții ei.

    XXXII. Moise, primul dintre Profeți, spunea exact așa: „Nu va lipsi căpetenie pentru Iuda, nici comandant venit din lina sa până ce va apărea Cel căruia îi este rezervat aceasta; iar el va fi cel așteptat de oameni, care-și leagă măgărușul în vie, care curăță în sângele strugurilor haina sa”. Vă revine vouă așadar să examinați cu atenție și să vedeți până când a existat un comandant și un rege al iudeilor: până la apariția lui Isus Cristos, Învățătorul nostru și cel în care se împlinesc toate profețiile, după cum a fost prorocit de Duhul Profetic divin prin gura lui Moise, adică, faptul că nu va lipsi o căpetenie a evreilor până ce nu va veni Cel căruia îi fusese rezervată domnia. Iuda, într-adevăr, este fondatorul Iudeii și de la el vine și numele. Iar voi ați început să domniți peste evrei și ați devenit stăpânii întregii lor țări după ce Isus a apărut pe pământ. Fraza „El va fi cel așteptat de oameni” era profetică prin faptul că din partea tuturor oamenilor va exista așteptarea noii sale veniri; lucrul acesta îl puteți vedea voi înșivă cu ochii voștri și astfel să vă convingeți. Toate popoarele îl așteaptă pe Cel care a fost răstignit în Iudeea, după care voi ați primit țara evreilor, pe care ați cucerit-o prin război. Fraza „care leagă în vie măgărușul său și care-și curăță hainele în sângele strugurilor” era un semn pentru a spune ceea ce se va întâmpla cu Cristos și când vor avea loc acele evenimente săvârșite de el. Într-adevăr, măgărușul unei măgărițe era legat la intrarea într-un sat, iar el l-ea poruncit discipolilor săi să i-l aducă; s-a urcat pe el și astfel a intrat în Ierusalim unde se afla marele templu al evreilor, pe care mai apoi voi l-ați distrus. Apoi a fost răstignit pentru ca să se împlinească restul profeției. Într-adevăr, cuvintele „care-și curăță hainele în sângele strugurilor” erau profetice pentru a spune pătimirea pe care o va suferi spre curățirea, prin sângele său, tuturor acelora care vor crede în el. Într-adevăr, ceea ce Duhul divin, prin profet, numește „haină” sunt oamenii care cred în el, în care sălășluiește sămânța divină a lui Dumnezeu, Logosul. Ceea ce se numește „sângele strugurelui” arată că Cel care avea să vină are sânge, însă nu din sămânță omenească, ci de la puterea divină. Iar prima putere, după Dumnezeu, Tatăl și Domnul peste toate, este Logosul, Fiul său. În ce fel acesta a luat fire umană și a devenit om, voi spune îndată. Deoarece nu un om, ci Dumnezeu, a creat sângele strugurelui, tot la fel era profeți că sângele său va avea existența nu dintr-o sămânță omenească, ci de la puterea lui Dumnezeu, după cum am spus.

    Iar Isaia, un al profet, prorocind aceleași evenimente cu alte cuvinte spune: „Va ieși un vlăstar din Iacob și o ramură va înflori pe rădăcina lui Iese. În mâna lui se va afla speranța neamurilor”. Un vlăstar luminos a ieșit și o ramură a înflorit din rădăcina lui Iese: Cristos. Într-adevăr, el a fost zămislit prin puterea lui Dumnezeu dintr-o Fecioară din seminția lui Iacob, tatăl lui Iuda, fondatorul iudeilor, după cum am spus deja. Iar Iese este strămoșul, conform profeției, fiindcă, în succesiunea seminției, este fiul lui Iacob și al lui Iuda.


     

    Zămislirea feciorelnică:

    XXXIII. Dar acum ascultați cum a fost profețită prin Isaia exact faptul că va fi zămislit dintr-o fecioară. Profetul spune așa: „Iată, fecioara va purta în sânul ei și va da naștere unui fiu și-l vor numi Emanuel, adică Dumnezeu-cu-noi”. Într-adevăr, ceea ce se credea a fi imposibil de verificat de oameni, Dumnezeu a profețit prin Duhul Prorociei că se va întâmpla pentru ca, atunci când se va întâmpla, să nu refuzăm să credem, ci să credem tocmai pentru că a fost prezis. Dar ca nu cumva cineva, distorsionând sensul profeției, ar contesta ceea ce noi înșine contestăm poeților voștri, atunci când ei vorbesc despre Zeus care, din pasiune, și-a ademenit mai multe femei, voi încerca să clarific aceste cuvinte. Deci, expresia: „Iată fecioara va purta în sânul ei” arată ce fecioara va zămisli fără unirea cu un bărbat; dacă ar fi fost prin unirea cu un oarecare bărbat, atunci nu ar mai fi fost fecioară. Însă virtutea lui Dumnezeu, intrând în fecioară, a umbrit-o și a făcut ca ea să fie însărcinată, rămânând în același timp fecioară. Iar îngerul lui Dumnezeu, trimis în aceste circumstanțe la aceeași fecioară, i-a adus vestea cea bună zicând: „Iată că vei zămisli în sânul tău prin lucrarea Duhului Sfânt și vei da naștere unui fiu care se va numi Fiul Celui Prea-înalt și se va numi Isus; el va fi cel care va mântui poporul său de păcatele sale”; așa ne învață cei care au păstrat în memorie toate cele privitoare la Mântuitorul nostru, cărora le facem încredere, din moment ce – după cum am spus – chiar și prin gura lui Isaia, despre care am pomenit mai sus, Duhul profetic prorocise deja felul nașterii sale. Ne este îngăduit așadar să credem că Duhul Sfânt și Virtutea lui Dumnezeu nu sunt altceva decât Logosul, care este și Primul născut al lui Dumnezeu, după cum arătase și Moise, despre care am vorbit mai sus. Acest Duh este cel ce a intrat în Fecioară și a umbrit-o, nu prin unire, ci prin virtute, și a lăsat-o însărcinată. cuvântul „Isus”, nume din limba ebraică, corespunde termenului grec „Mântuitor”. De aceea, Îngerul îi spuse Fecioarei: „Îl vei numi Isus, căci el va fi cel care va mântui poporul său de păcatele sale”. Cred că sunteți în măsură, bănuiesc, să înțelegeți și voi că cei care prorocesc nu sunt inspirați de nimeni altul decât de Logosul divin.

    Betleem:

    XXXIV. Ascultați acum un al profet, Miheia, care a prorocit până și pământul unde se va naște. El spune astfel: „Iar tu, Betleem, pământ al lui Iuda, chiar dacă ești cel mai mic printre principatele lui Iuda, din tine va ieși un stăpân care va paște poporul meu”; acesta este, într-adevăr, satul, pământul iudeilor, la o distanță de circa 35 de stadii de Ierusalim, în care s-a născut Isus Cristos, după cum puteți afla consultând registrele recensământului făcut la nașterea lui Cristos, de primul vostru procurator în Iudeea.

    Alte profeții:

    XXXV. Apoi, cât despre faptul că Isus Cristos ar fi rămas în ascuns dinaintea oamenilor de la naștere până la vârsta maturității – ceea ce s-a își întâmplat – auziți ce a fost prorocit. Acestea sunt cuvintele exacte: „Un prunc ni s-a născut nouă, un fiu nu s-a dat nouă, pe umerii se fală puterea”. Acest lucru ne spune puterea crucii care i-a fost pusă pe umeri spre a fi răstignit, după cum veți putea vedea în continuarea discursului meu. Tot același profet Isaia, inspirat de Duhul profeției, spune: „Mi-am întins mâinile mele peste un popor necredincios și încăpățânat, peste oameni ce mergeau pe o cale nedreaptă. acum îmi cer judecată și îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu”. Tot la fel, cu alte cuvinte, prin gura altui profet, se spune: „Mi-au străpuns picioarele și mâinile și au aruncat sorții pentru haina mea”. Însă David, rege și profet, care a rostit aceste cuvinte, nu a suferit nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Isus Cristos este cel care și-a întins mâinile și a fost răstignit de evreii care cârteau împotriva lui și nu recunoșteau că el ar fi Cristosul. Într-adevăr, după cum spusese profetul, în bătaie de joc l-au așezat pe un tron și i-au spus: „Judecă-ne”. Fraza: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele” era explicația cuielor cu care a fost fixat pe cruce, prin străpungerea mâinilor și picioarelor. după ce l-au răstignit, călăii lui au tras la sorți cine va avea haina sa și au împărțit-o între ei. Că toate aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat, puteți afla voi înșivă din documentele redactate în timpul lui Ponțiu Pilat. Drept dovadă că a fost prezis cu adevărat și faptul că avea să intre în Ierusalim urcat pe un măgăruș, puiul unei măgărițe, este suficient să mă refer la cuvintele unui alt profet, Sofonia. Iată ce spune el: „Bucură-te, fiică a Sionului, dă de veste, fiică a Ierusalimului; iată că vine la tine, blând, regele tău, urcat pe o măgăriță și pe puiul măgăriței, măgărușul ei”.

    Logosul divin era acela care mișca buzele profeților:

    XXXVI. Când auziți cuvintele profeților rostite ca și cum le-ar aparține, să nu credeți că ei le-au rostit de la ei înșiși sub inspirație, ci însuși Logosul era acela care mișca buzele lor. Aceștia prorocesc uneori viitorul sub formă de preziceri, alteori vorbesc în persoana lui Dumnezeu, Domnul și Tatăl tuturor lucrurilor, uneori în persoana lui Cristos, alteori în numele popoarelor ce răspund Domnului sau Tatălui său; ceva asemănător puteți observa și la unii din scriitorii voștri care introduc diferite personaje în dialog, chiar dacă este doar unul singur cel care scrie totul. Neînțelegând aceste lucruri, evreii, care totuși au cărțile Profeților, nu l-au recunoscut pe Cristos nici măcar atunci când a venit în lume; dimpotrivă, ne urăsc pe noi, fiindcă spunem că el a venit și le demonstrăm că a fost răstignit de ei, după cum fusese prorocit.

    Diferite feluri de vorbire a Duhului profetic:

    XXXVII. Pentru ca aceste lucruri să vă fie clare, după ce am recurs la cuvintele profetului Isaia, aceste lucruri au fost rostite, de însăși persoana Tatălui: „Boul își cunoaște stăpânul iar măgarul ieslea stăpânului său, însă Israel nu mă cunoaște și poporul meu nu mă înțelege. Vai ție, popor de păcătoși, popor plin de păcate, seminție de oameni răi, copii ai nelegiuirii, l-ați abandonat pe Domnul”. Într-un alt loc, în timp ce același profet vorbește la fel în persoana Tatălui, spune: „Ce casă îmi veți zidi? – spune Domnul – cerul este tronul meu iar pământul scăunel picioarelor mele”. De asemenea într-un alt text se spune: „Sufletul meu disprețuiește noile luni ale voastre și sabaturile voastre și nu mai suport ziua voastră de post și nici lenea voastră; nici dacă veți fi văzuți de mine nu vă voi asculta. mâinile voastre sunt pline de sânge. Și chiar dacă aduceți făină, tămâie, este obiect de dezgust pentru mine. Nu doresc nici grăsimea mieilor, nici sângele taurilor. Cine v-a cerut asemenea jertfe din mâinile voastre? Dimpotrivă, abandonează orice nedreptate, întrerupe lanțurile raporturilor violente, acoperă pe cei care sunt fără adăpost și goi, împarte pâinea cu cel înfometat”. Puteți așadar înțelege care sunt învățăturile transmise de Dumnezeu însuși prin Profeți.

    XXXVIII. Când Duhul profetic vorbește în persoana lui Cristos, se exprimă astfel: „Mi-am întins mâinile spre poporul incredul și potrivnic, peste cei care umblau pe o cale nedreaptă”. De asemenea: „Mi-am dat spatele spre a fi biciuit, iar obrajii spre a fi pălmuiți, și nu mi-am întors fața de la cei care mă scuipau. Iar Domnul a fost ajutorul meu, de aceea nu m-am retras, ci mi-am făcut fața ca de cremene, am înțeles că nu voi avea de ce să mă rușinez fiindcă cel care m-a îndreptățit îmi stă aproape”. Din nou spune: „Ei au dat cu zarul pentru hainele mele și mi-au străpuns mâinile și picioarele. Însă eu am adormit și apoi m-am ridicat, pentru ca Domnul să mă primească”. Mai spune: „Murmurau cu buzele și dădeau din cap zicând: Să se salveze pe sine însuși”. Vă puteți da seama că toate acestea au fost făcute împotriva lui Cristos prin lucrarea evreilor. După ce l-au răstignit, își mișcau buzele și dădeau din cap zicând: A înviat pe mulți din morți, să se elibereze pe sine însuși acuma!”

    XXXIX. Când Duhul profetic vorbește pentru a vesti viitorul se exprimă astfel: „Din Sion va ieși o lege, Logosul Domnului din Ierusalim, și va judeca în mijlocul oamenilor și va acuza multe națiuni. Va schimba sabia lor în pluguri și săgețile lor în seceri și nu se vor mai lupta cu sabia, națiune împotriva altei națiuni, și nu vor mai învăța să facă război”. Și așa s-a întâmplat, vă puteți convinge. Într-adevăr, din Ierusalim vor ieși în lume 12 oameni: erau ignoranți și nu erau în măsură să vorbească, însă, datorită puterii lui Dumnezeu, au arătat tuturor oamenilor că erau trimiși de Cristos pentru a învăța cuvântul său tuturor oamenilor. Iar noi, care la o vreme ne omoram unul pe altul, nu doar că nu mai facem război dușmanilor, ci, pentru a nu minți și înșela pe cei care ne judecă, mergem la moarte de bună voie mărturisindu-l pe Cristos. Putem să ne aplicăm nouă proverbul: „Limba a jurat, însă inima nu a jurat”. Însă ar fi ridicol ca, în vreme ce soldați, recrutați și înrolați pentru voi, ar ține cu credință jurământul ce vi l-a făcut, chiar cu prețul vieții pentru patrie și siguranța concetățenilor lor, iar voi nu le puteți oferi nimic incoruptibil; dimpotrivă, noi, care tânjim după nemurire, suportăm toate violențele pentru a aștepta ceea ce dorim de la cel care ne poate da nemurirea.

    Despre apostolii lui Cristos:

    XL. Ascultați cum a fost prevestit chiar și despre cei care au propovăduit învățătura sa și l-au arătat venit printre noi. Profetul rege, despre care am amintit deja, datorită Duhului profetic spune: „Ziua dă de știre zilei următoare iar noaptea nopții următoare. Nu sunt discursuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se poată auzi. La tot pământul a ajuns mesajul lor și la capătul pământului cuvintele lor. În soare și-a așezat locuința sa și el, ca un mire care iese din cortul său, se va bucura asemenea unui uriaș parcurgând pământul”. În afară de aceste cuvinte, am reținut drept lucru bun și necesar să aduc în atenția voastră și alte cuvinte profetice ale aceluiași David, din care puteți afla la ce fel de viață Duhul profetic îi îndeamnă pe oameni și cum arată dușmănia împotriva lui Cristos inaugurată de Irod, regele Iudeii, de evreii înșiși și de Pilat, procuratorul vostru, și a soldaților lui; cum el va fi crezut de toată rasa umană, și cum Dumnezeu îl numește Fiu și i-a promis supunerea tuturor dușmanilor; în ce fel demonii, atâta cât le stă lor în putere, încearcă să fugă fie dinaintea puterii lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul tuturor lucrurilor, fie dinaintea lui Cristos însuși; cum Dumnezeu îi cheamă pe toți la penitență înaintea sosirii zilei judecății. Citim așa: „Fericit omul care nu umblă după sfatul celor nelegiuiți, nu zăbovește pe calea păcătoșilor  şi nu se așază în adunarea celor care batjocoresc, dar îşi [găseşte] plăcerea în legea Domnului şi la legea lui cugetă ziua şi noaptea. El este ca pomul sădit pe malul apei, care dă rod la timpul potrivit; frunzele lui nu se veștejesc şi în tot ceea ce face are succes. Nu tot aşa este cu cei nelegiuiți, nu tot aşa; ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. De aceea nu se vor ridica cei nelegiuiți la judecată, nici cei păcătoși, în adunarea celor drepți. Căci Domnul cunoaşte calea celor drepți, iar calea celor nelegiuiți duce la pieire”. „Pentru ce se frământă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele [lucruri] deşarte? Regii pământului se răscoală şi cei care conduc se înţeleg împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului său: Să rupem legăturile lor şi să scăpăm de jugul lor! Cel care locuieşte în ceruri surâde, Domnul râde de ei. Apoi, în mânia sa, le vorbește şi, în furia sa, îi înspăimântă: Eu sunt acela care l-am uns pe regele meu în Sion, pe muntele meu cel sfânt!. Voi vesti hotărârea Domnului; el mi-a zis: Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut. Cere-mi şi-ţi voi da popoarele ca moștenire şi marginile pământului, în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul olarului! Acum, dar, regilor, purtaţi-vă cu iscusinţă, trageţi învăţătură, judecători ai pământului! Slujiţi-i Domnului cu frică, bucuraţi-vă cu teamă! Luaţi aminte, ca nu cumva să se mânie şi să pieriţi pe cale! Căci mânia lui se aprinde degrabă. Fericiţi toţi aceia care îşi caută refugiu în el!”

    XLI. Iar într-o altă profeție, Duhul profetic, prin gura aceluiași David, prevestește că Isus Cristos, după ce va fi răstignit, va domni. Spune așa: „Cântați Domnului, binecuvântaţi numele lui! Vestiţi din zi în zi mântuirea lui! Vestiţi printre neamuri gloria lui, tuturor popoarelor minunile sale! Căci Domnul este mare şi vrednic de toată lauda, mai de temut decât toţi zeii. Căci toţi zeii popoarelor sunt deşertăciune, Domnul însă a făcut cerurile. Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în sanctuarul său. Daţi Domnului, voi, familiile popoarelor, daţi Domnului glorie şi putere! Daţi Domnului gloria numelui său! Aduceţi ofrande [de laudă] şi intraţi în lăcaşurile lui! Prosternaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi în podoabe sfinte; dansaţi înaintea lui, toţi [locuitorii] pământului! Spuneţi printre neamuri: „Domnul stăpâneşte!” prin cruce.

    Profeții și evenimente viitoare ca și cum s-au adeverit deja:

    XLII. Uneori Duhul profetic vorbește despre viitor ca și cum lucrurile s-ar fi întâmplat deja, după cum se poate vedea cu ușurință și din cuvintele amintite mai sus; vom clarifica și acest aspect, pentru ca acest lucru să nu dea ocazie de contestație cititorilor. Evenimentele cunoscute cu claritate ca având menirea să se împlinească sunt prevestite ca și cum s-au întâmplat deja. Ce-ar trebui să se înțeleagă, fiți atenți, vă voi explica acum. David a făcut profeția despre care am vorbit 1500 de ani înainte ca Isus Cristos, făcut om, să fi fost răstignit; însă nimeni din cei care au trăit înaintea lui, răstigniți, nu a dat bucurie oamenilor, așa cum nici după el nimeni nu a făcut așa ceva. Dimpotrivă, Domnul nostru Isus Cristos, răstignit și mort, a înviat și domnește peste toate după ce a fost înălțat la cer; iar vestea despre el dusă până la marginile pământului de apostoli tuturor popoarelor este mare bucurie pentru toți cei care speră în nemurirea predicată de el.

    Problema liberului arbitru:

    XLIII. Pentru ca nimeni, din toate cele spuse de mine până acum, să nu creadă că evenimentele sunt supuse numaidecât faptei, tocmai datorită faptului că au fost prezise drept pre-cunoscute, voi face apel și la un alt aspect. Am învățat de la profeți, și vă voi arăta că este adevărat, că pedepsele și suferințele și răsplata sunt date fiecăruia după meritul faptelor lui. Căci, dacă nu ar fi așa, ci totul s-ar întâmpla din cauza destinului, atunci nu ar mai avea niciun folos existența liberului arbitru. Dacă ar fi fost prestabilit ca unul să fie bun și altul să fie rău, nici primul nu merită laudă, nici al doilea nu poartă vină. Pe de altă parte, dacă rasa umană nu are capacitatea să fugă de rău și să prefere binele prin alegere liberă nu poate fi responsabil de nicio faptă comisă. Noi însă susținem că omul este virtuos și că face răul prin alegere liberă. Să vedem așadar cum același om trece de la un comportament la altul opus lui. Dacă ar fi fost prestabilit ca omul să fie rău sau bun, nu ar mai fi fost subiectul alegerilor contradictorii, nici nu ar fi așa de schimbător. Nu ar exista nici buni, nici răi, fiindcă s-ar arăta că destinul este cauza, fie a binelui, fie a răului, și că de fapt s-ar contrazice în sine însuși; însă, dimpotrivă, dacă noi am susține că este adevărat ceea ce am spus mai devreme, adică faptul că virtutea sau viciul nu sunt nimic, iar lucrurile sunt bune sau rele doar în funcție de judecata personală, aceste lucruri ar face ca noi să fim necredincioși și nedrepți la culme, după cum și o judecată dreaptă ne poate demonstra. Însă noi afirmăm că un asemenea lucru este de neconceput pentru noi și că există o răsplată pentru cel care alege să facă binele și în egală măsură, există o pedeapsă pentru cel care alege contrariul; Dumnezeu l-a făcut pe om nu așa ca pe alte ființe, cum sunt patrupedele și copacii, incapabili să facă alegeri libere. Într-adevăr, dacă așa ar sta lucrurile, nu ar avea niciun merit nici pentru a primi răsplată, nefiind în măsură să aleagă liber între a face binele, ci ar fi fost bun prin natură; tot la fel, dacă ar fi fost rău prin natură, nu s-ar fi cuvenit să primească pedeapsa, fiindcă nu ar fi fost așa în urma unei alegeri libere, dimpotrivă nu ar fi putut fi diferit decât așa cum este.

    Chiar Platon se referă la Moise:

    XLIV. Aceste învățături ne-au fost date de Duhul Sfânt profetic zicând, prin gura lui Moise, că Dumnezeu a vorbit astfel primului om pe care l-a creat: „Iată, pun înaintea ta binele și răul; alege binele”. Iar prin Isaia, un alt profet, despre același lucru a vorbit astfel în persoana lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul tuturor lucrurilor: „Spălați-vă, curățiți-vă, îndepărtați nelegiuirea din sufletele voastre, învățați să faceți binele, purtați de grijă orfanului și faceți dreptate văduvelor; apoi veniți să discutăm – spune Domnul – iar dacă păcatele voastre sunt ca purpura, le voi face albe ca lâna, iar dacă sunt înroșite le voi face albe ca zăpada. Iar dacă doriți și dacă mă ascultați veți gusta din bunurile pământului, însă dacă nu mă veți asculta, o sabie vă va devora. Fiindcă astfel a vorbit glasul Domnului”. Fraza citată: „O sabie vă va spinteca” nu înseamnă că cei neascultători vor fi uciși prin sabie; sabia lui Dumnezeu este focul al cărui aliment sunt cei care aleg să facă răul. De aceea spune: „O sabie vă va devora. Fiindcă astfel a vorbit glasul Domnului”. Dacă ar fi vorbit de o sabie ce taie și care separă în două, nu ar fi spus „va devora”. De aceea, chiar și Platon când a spus: „Vina este a celui care alege, Dumnezeu nu este responsabil”, a împrumutat conceptul de la Moise, fiindcă Moise a trăit chiar înaintea tuturor scriitorilor greci. Toate teoriile formulate de filosofi și poeți cu referire la nemurirea sufletului, sau cu referire la pedepsele de după moarte, sau despre contemplația lucrurilor cerești, sau cu privire la doctrine asemănătoare, ei le-au putut înțelege și le-au exprimat luând exemplu de la Profeți. De aceea par a fi semne de adevăr în toate scrierile acestora. Îi putem acuza doar de faptul că nu au înțeles într-adevăr toate cele spuse de Profeți, de aceea se contrazic între ei înșiși. Astfel, când noi spunem ca a fost profetizat viitorul, nu vrem să spunem că se va întâmpla printr-o necesitate fatală; însă Dumnezeu, fiindcă cunoaște toate faptele oamenilor dinainte și a stabilit că fiecare va primi răsplata corespunzătoare faptelor sale, ne atrage atenția, prin Duhul profetic, asupra faptului că el este cel care va stabili o răsplată demnă de faptele noastre, cârmuind rasa umană să înțeleagă și să-și amintească mereu acest lucru și arătând că el este cel care se ocupă și prevede toate. Influența diavolilor este cea care a stabilit pedeapsa cu moartea împotriva acelora care ar citi cărțile lui Istaspe sau ale Sibilei sau ale Profeților, pentru a distrage prin frică oamenii să le citească și astfel să nu ajungă la cunoașterea binelui, putând, în felul acesta, să-i țină sub stăpânirea lor. Însă nu vor putea face asta până la sfârșit. Într-adevăr, nu doar le citim fără frică, dar vi le dăm și vouă spre a le examina – după cum vedeți – știind că vor fi pe placul tuturor. Și dacă vom reuși să convingem chiar și un mic număr, am câștigat deja mult; ca buni agricultori, vom primi răsplata stăpânului.

    Slava lui Cristos:

    XLV. Auziți cum profetul David prevestește că Dumnezeu, Tatăl a toate, l-ar înălța pe Cristos la ceruri după învierea sa din morți; și că l-ar ține acolo până ce va fi distrus diavolii și dușmanii săi și se va completa astfel numărul celor buni și virtuoși deja preștiuți și datorită meritelor cărora el nu a declanșat încă sfârșitul. Iată cuvintele lui: „Spune Domnul către Domnul meu: Șezi la dreapta mea până ce voi pune pe dușmanii tău scăunel sub picioarele tale. Domnul îți va trimite din Ierusalim sceptrul puterii sale și vei domni în mijlocul dușmanilor tăi. Cu tine va fi stăpânirea în timpul zilei în strălucirea sfinților tăi; din sânul meu te-am născut înaintea zorilor dimineții”. Fraza: „va trimite din Ierusalim sceptrul puterii sale” este de o încărcătură profetică puternică, deoarece știm că apostolii, ieșiți din Ierusalim, au transmis învățătura pretutindeni; și chiar dacă a fost decretată pedeapsa cu moartea împotriva acelora care învață sau mărturisește numele lui Cristos, noi aderăm la această învățătură și o mărturisim pretutindeni. Chiar și voi dacă citiți aceste cuvinte ca niște dușmani, nu puteți face altceva decât să ne ucideți, după cum spuneam; însă asta nu cauzează nicio teamă în noi, dimpotrivă, vouă și celor care ne condamnă și ne urăsc pe nedrept și nu regretă, vă este prezisă pedeapsa cu focul veșnic.


     

    Oamenii care au trăit înaintea lui Cristos:

    XLVI. Pentru ca nimeni, prin absurd, să nu încerce să denatureze învățăturile noastre – deoarece spunem că Isus Cristos s-a născut acum 150 de ani sub Sirinius, și ne-a învățat ceea ce noi mărturisim, ceva vreme mai târziu, sub Ponțiu Pilat – și obiectând să spună că toți oamenii care au trăit înaintea lui Cristos ar fi lipsiți de responsabilitate, acum voi dovedi și voi înlătura această dificultate. Isus Cristos, Primul născut din Dumnezeu, ne-a învățat, după cum am arătat deja, că el este Logosul la care participă întreaga rasă umană. Și cei care au trăit conform Logosului sunt creștini, chiar dacă au fost considerați atei, cum este cazul, printre păgâni, lui Socrate și Heraclit și alții asemenea lor; printre barbari, Abraham și Anania și Azaria și Misael și mulți alții, trecând acum peste înșiruirea lucrărilor și numelor lor, știind că este mult prea lungă. Astfel chiar cei care s-au născut înainte și nu au trăit conform Logosului, au fost răi și dușmani ai lui Cristos și criminali, omorându-i pe cei care trăiau conform Logosului. Dimpotrivă, cei care au trăit și trăiesc conform Logosului, sunt creștini și neînfricați și liniștiți. De aceea, apoi, datorită Logosului, conform bunăvoinței lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul a toate, a fost zămislit într-o fecioară un om și s-a numit Cristos și a fost răstignit și a murit și a înviat și s-a înălțat la cer, iar toți cei cu un pic de înțelepciune pot înțelege despre vorbesc aici. De altfel, noi, fiindcă un asemenea subiect nu este necesar demonstrației noastre, vom trece la demonstrații necesare pentru acum.

    Devastarea Iudeii:

    XLVII. Cât despre faptul că țara evreilor va fi devastată, ascultați ceea ce s-a spus prin Duhul profetic. Cuvintele sunt spuse ca prin gura popoarelor care se minunau de cele întâmplate. Iată-le: „Sionul a devenit pustiu, ca un deșert a devenit Ierusalim; templul este în blestem, sanctuarul nostru; iar slava de care erau mândri părinții noștri a fost arsă și toate podoabele sale au căzut. Înaintea unor asemenea evenimente tu (Doamne) ai rămas neclintit și tăcut și ne-au umilit peste măsură”; că Ierusalimul a devenit ca un deșert, după cum a fost prezis, cred că nu puteți să nu fiți convinși. De la profetul Isaia a fost prezis astfel: în afară de faptul că devastarea sa, chiar și faptul că va fi interzis locuitorilor să mai locuiască în Ierusalim stă scris: „Drumurile lor vor fi pustiite, și înaintea ochilor lor dușmanii vor devasta totul, și nu va mai fi nimeni care să locuiască în oraș”. Știți prea bine că orașul este supravegheat de voi pentru ca nimeni să nu mai locuiască și că este condamnat la moarte dacă un evreu este surprins că intră.

    Prezicerile minunilor:

    XLVIII. Auziți că a fost prezis faptul că Cristosul nostru va săvârși vindecări de orice boală și va învia morții. Iată ce se spune: „Când va veni el, șchiopul va sălta ca un cerb și limba celor muți se va dezlega; orbii vor vedea și leproșii vor fi curățați iar morții vor învia și vor putea merge”. Voi înșivă vă puteți convinge de faptele minunate săvârșite de el consultând documentele din timpul lui Ponțiu Pilat. Dar cum a fost profetizat de Duhul profetic faptul că el va fi omorât împreună cu toți cei care speră în el? Ascultați aceste cuvinte din profetul Isaia: „Uite cum piere cel drept și nimeni nu-l primește în inimă; iar oamenii drepți sunt omorâți și nimănui nu-i pasă. Dinaintea nedreptății a fost eliminat cel drept iar mormântul lui va fi în pace; el a fost eliminat de pe pământul celor vii”.

    Păgânii îl primesc pe Cristos cu bucurie:

    XLIX. Mai mult: iată cum a fost prezis de același profet Isaia că popoarele care nu-l așteptau îl vor adora, în timp ce evreii, care l-au așteptat, nu-l vor recunoaște la venirea sa. Cuvintele sunt scrise ca și cum ar fi rostite de Cristos însuși. Iată-le: „Am fost recunoscut de cei care nu mă așteptau, am fost aflat de cei care nu mă căutau. Am spus – Iată-mă – neamurilor care nu invocau numele meu. Mi-am întins mâinile unui popor necredincios și renegat, celor care umblau pe căi greșite, dimpotrivă urmând păcatul lor. Poporul este acela care mă provoacă cu furie înaintea mea”. Într-adevăr, evreii, chiar dacă aveau profețiile și fiind mereu în așteptarea lui Cristos, când a venit nu l-au recunoscut; mai mult, l-au omorât. Dimpotrivă, națiunile care nu auziseră niciodată vorbind despre Cristos, până ce apostolii, ieșiți din Ierusalim, nu l-au făcut cunoscut și nu au răspândit profețiile, plini de bucurie și credință, au început să renege idolii lor și s-au consacrat Dumnezeului nenăscut, prin Cristos. Ascultați acum scurte fraze din profetul Isaia cum au fost prorocite calomniile care vor fi aruncate împotriva acelora care-l vor mărturisi pe Cristos și cât vor fi de mizerabili cei care-l vor blestema, zicând că est drept să păstrăm tradițiile din vechime. Iată care sunt cuvintele sale: „Vai de cei care spun la ceea ce este amar dulce și la ceea ce este dulce spun amar”.


     

    Prorocirile cu privire la pătimirile lui Cristos:

    L. Auziți profețiile care au fost spuse cu privire la faptul că Isus Cristos, devenind om pentru noi, a suportat suferințele pătimirii și să devină infam pentru ca mai apoi să revină din nou în slava sa. Iată-le: „Sufletul său a fost dat la moarte și el a fost socotit printre răufăcători; astfel el a luat asupra sa păcatul multora și a dat în schimb iertarea celor nelegiuiți”. „Iată, slujitorul meu va avea succes; se va înălţa, se va ridica şi va fi foarte sus. După cum mulţi s-au înspăimântat de tine – chipul lui era mai desfigurat decât cel al unui om şi faţa lui, decât a fiilor oamenilor –, tot aşa, multe popoare se vor uimi şi regi îşi vor închide gura înaintea lui, căci vor vedea ceea ce nu li s-a povestit şi vor înţelege ceea ce nu au auzit”. „Cine a crezut în ceea ce ne-a fost anunţat? Şi cine a cunoscut braţul Domnului? S-a înălţat ca o mlădiţă înaintea lui şi ca o rădăcină, dintr-un pământ uscat. Nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim, nici înfăţişare ca să o dorim. Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinței, de care îţi ascunzi faţa. Era dispreţuit şi noi nu l-am luat în seamă. Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi. Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor. Chinuit şi umilit, el nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu şi-a deschis gura. A fost luat cu violenţă şi judecat; cât despre generaţia lui, cine se gândeşte? A fost şters de pe pământul celor vii, pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit”. După ce a fost răstignit, până și discipolii l-au abandonat cu toții după ce l-au renegat; apoi, totuși – după ce a înviat din morți și le-a apărut, și după ce i-a învățat să citească profețiile în care erau prezise toate aceste evenimente – ei, văzându-l înălțându-se la cer au crezut și au primit de sus tăria pe care el le-a trimis-o, au plecat în lumea întreagă să învețe aceste lucruri și au fost numiți apostoli.

    Înălțarea la cer și slava cerească:

    LI. Duhul profetic, pentru a ne spune că cel care suferă pătimirea are o origine ce nu poate fi exprimată și domnește peste dușmanii săi, spune astfel: „A fost luat cu violenţă şi judecat; cât despre generaţia lui, cine se gândeşte? A fost şters de pe pământul celor vii, pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit. Mormântul lui a fost cu cei nelegiuiți, cu cel bogat a fost în moartea lui, deşi nu făcuse nicio violenţă şi nu fusese înşelăciune în gura lui. Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă; când sufletul şi-l va pune ca jertfă pentru vinovăţie, va vedea o descendenţă care-şi va lungi zilele şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes. Din truda sufletului său va vedea şi va fi satisfăcut în cunoaşterea lui; slujitorul meu cel drept îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa păcatele lor. De aceea, îi voi face parte cu cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, pentru că şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi. Dar el purta păcatul multora şi mijlocea pentru cei nelegiuiţi”. Ascultați cum a fost prorocit că destinul său va fi acela de a se înălța la cer. Stă scris așa: „Înălțați-vă, voi porțile cerului, deschide-ți-le, pentru ca să intre regele măririi. Cine este acest rege al măririi? Domnul puternic, Domnul cel tare”. Mai ascultați cum a fost prezis de profetul Ieremia chiar și faptul că va veni din ceruri în slavă. Acestea sunt cuvintele sale: „Privește, ca un fiu al omului vine pe norii cerului și îngerii săi cu el”.

    Se va împlini și această a doua venire a lui Cristos:

    LII. Deoarece am arătat că evenimentele s-au întâmplat toate așa cum au fost prorocite prin Profeți înainte ca ele să aibă loc, suntem nevoiți să credem că și cele, despre care s-a profețit de asemenea, se vor întâmpla cu siguranță. La fel cum se vor împlini evenimentele prorocite și necunoscute încă, tot la fel se vor întâmpla și cu cele ce-au rămas să se întâmple, chiar dacă nu se cunosc încă și nu credem. Profeții au prezis două veniri ale lui Cristos: una, care a avut deja loc, sub chip de om, fără onoruri și capabil să asume suferința; cealaltă, când va veni în slavă din ceruri înconjurat de armatele îngerilor săi – după cum a fost prorocit – atunci când vor învia și trupurile oamenilor care au trăit; iar cei drepți vor primi nemurirea, în timp ce cei nedrepți vor fi trimiși în focul cel veșnic, unde vor gusta suferințe veșnice cu diavolii cei răi. Vă voi demonstra că și acest lucru a fost prorocit. Stă scris în profetul Ezechiel: „Se vor uni oasele la încheieturi și carnea va crește pe ele. Tot genunchiul se va pleca înaintea Domnului și orice limbă îi va da mărturie”. Ce fel de suferințe și pedepse vor înfrunta cei nedrepți? Ascultați ceea ce a fost prorocit și despre acest lucru. Stă scris: „Viermele nu va isprăvi să se hrănească din carnea lor iar focul nu se va stinge niciodată”. Atunci vor dori să se căiască, însă nu le va mai folosi la nimic. În profetul Zaharia a fost prorocit și ceea ce vor spune și vor face popoarele evreilor când îl vor vedea venind în slavă: „Voi porunci celor patru vânturi să-i adune pe fii răspândiți: voi porunci Burei să-i aducă și lui Note să nu se opună”. „Atunci Ierusalimul va fi în plânsete. De ce, Doamne, ne-ai făcut să rătăcim de la căile tale şi ne-ai împietrit inima ca să nu se teamă de tine? Întoarce-te de dragul slujitorilor tăi, al triburilor moştenirii tale! Pentru puţin timp a stăpânit poporul tău cel sfânt; adversarii tăi au călcat în picioare sanctuarul tău. Am devenit de demult cei asupra cărora nu ai stăpânit şi peste care nu a fost invocat numele tău”.

    Creștinii proveniți dintre păgâni:

    LIII. Chiar dacă aș mai fi putut să vă citesc și alte profeții am renunțat deoarece cred că sunt suficiente acestea pentru a-i convinge pe cei care au urechi în măsură să audă și să înțeleagă; cred că și acești pot înțelege ca și noi, cu siguranță într-un mod diferit decât poeții care au povestit tot felul de fabule cu privire la presupușii fii ai lui Zeus; noi însă nu afirmăm nimic fără să putem demonstra. Din ce motiv ne-am încrede într-un om răstignit, crezând că el este Primul născut din Tatăl nenăscut și că va judeca tot neamul omenesc, dacă nu am fi aflat dovezi despre el care au fost prorocite înainte ca el să vin ca om și să fi văzut că s-au întâmplat exact așa cum au fost prorocite: țara evreilor este pustiită; oameni din toate națiunile aderă la învățăturile apostolilor lui, refuză să mai practice vechile obiceiuri păgâne, după cum erau învățați să facă; noi înșine vedem că sunt mai mulți creștini, și chiar mai sinceri, ce provin dintre păgâni decât dintre evrei și samariteni? (Fiindcă toate celelalte rase umane sun numite, de Duhul profetic, păgâni, în timp ce rasa iudeilor și rasa samaritenilor sunt numite tribul lui Israel și casa lui Iacob). Voi aduce acum argumente să vedeți în ce fel a fost prorocit faptul că vor fi mai mulți creștini proveniți dintre neamuri decât dintre evrei și samariteni. Stă scris așa: „Bucură-te, cea sterilă, care nu poți da naștere; strigă de bucurie, cea care nu ai moștenitori, fiindcă vor fi mulți copiii moștenirii tale, mai numeroși decât cea care are bărbat”. Toate neamurile, care adorau lucrarea mâinilor oamenilor, erau într-adevăr departe de Dumnezeul adevărat. Dimpotrivă, evreii și samaritenii, care aveau Cuvântul Domnului rostit prin Profeți și care l-au așteptat mereu pe Mesia, când acesta a venit nu l-au recunoscut, excepție făcând foarte puțini, despre care Duhul Sfânt profetic, prin gura lui Isaia, prorocise că vor fi mântuiți. Spune profetul, ca și cum ar fi fost ei înșiși cei care vorbesc: „Dacă Domnul nu ne-ar fi lăsat un semn, am fi devenit ca Sodoma și Gomora”. Despre Sodoma și Gomora spune și Moise că erau cetăți ale unor oameni necredincioși, iar Dumnezeu le-a distrus făcând să cadă peste ei foc și pucioasă; niciun locuitor nu a fost salvat, cu excepția unui străin din neamul caldeenilor, numit Lot. Cu el au fost salvate și fiicele lui. Tot cel ce dorește poate vedea aceste ținuturi pustiite și arse și rămase neroditoare. Dimpotrivă, pentru a vă demonstra că păgânii erau deja prorociți ca fiind mai autentici și mai credincioși, voi face apel la cuvintele profetului Isaia. Iată ce spune el: „Israeliții nu sunt circumciși în jurul inimii, păgânii nu sunt circumciși în prepuțiul lor”. Dovezi de acest fel pot fi citate fără număr pentru a conduce la adevăr pe toți cei care nu urmează adevărul și preferă să rămână sclavi pasiunilor lor.

    Demonii au inventat multe fabule...

    LIV. Cei care învață asemenea invenții mitologice ale poeților nu dau nicio demonstrație discipolilor mai tineri; dimpotrivă, acest lucru ne arată că mitologiile sunt creațiile gândirii rele a demonilor pentru a pune în încurcătură și a duce în eroare rasa umană. Într-adevăr, după ce am auzit prin Profeți despre venirea lui Cristos și despre pedeapsa cu foc a necredincioșilor, demonii nu fac decât să retrimită la fabulele celor care susțin a fi fiii lui Zeus, crezând că oamenii ar fi putut considera profețiile despre Cristos drept povestiri fantastice, asemănătoare celor propovăduite de poeții păgâni. Aceste mitologii au fost răspândite fie printre greci și printre păgânii despre care se spunea că auzind cele referitoare la profețiile lui Cristos ar fi aderat la credința în el și la învățăturile lui. Voi explica cum, chiar dacă au auzit profețiile Profeților, nu le-au înțeles bine, ci rămânând în eroare, au contrafăcut ceea ce în realitate se referea la Cristos al nostru. Deci, profetul Moise, după cum am spus, este mai din vechime decât toți scriitorii și prin gura sa – după cum am spus – s-a profețit astfel: „Nu va lipsi un Prinț peste Iuda și un duce la dreapta sa până ce va veni cel pentru care este rezervat acest lucru. Iar el va fi cel așteptat de oameni, cel leagă care leagă măgărușul în vie și care spală haina sa în sângele strugurilor”. Auzind aceste cuvinte profetice, demonii povesteau fabule despre un anume Dionisie, fiul lui Zeus, despre care spunea că a fost inventatorul viței de vie – mai introduc și vinul în mitologiile lor - și spun că după ce a fost sfâșiat s-a înălțat la cer. Însă, dacă din profeția lui Moise nu reieșea clar că era vorba despre Fiul lui Dumnezeu cel care trebuia să vină și dacă, urcat pe un măgăruș, ar fi rămas pe pământ sau s-ar fi înălțat la cer și deoarece cuvântul „măgăruș” putea indica puiul fie al unui măgar, fie al unul cal, neștiind dacă profeția ar fi vorbit despre propria venire mânând puiul de măgar sau puiul de cal sau dacă era Fiul lui Dumnezeu, după cum am spus, sau al omului, au inventat mitul Bellerofon, care fiind om născut din oameni, chiar și el, călare pe un calul Pegaso, s-a suit la cer. Deoarece mai auziseră și de profetul Isaia care prorocea că s-ar naște dintr-o fecioară și s-ar fi înălțat la cer de la sine, au inventat și ei mitul lui Perseo. Iar apoi cunoscând faptul că era scris despre el, în profeția citată deja, că va fi puternic asemenea un gigant pentru a alerga pe drumuri, au vorbit și ei despre Heraclit, puternic și în stare să alerge în jurul pământului. În sfârșit, când au aflat că fusese prorocit că el va vindeca orice boală și va învia morții, au născocit mitul lui Asclepios.

    ... însă nu au putut imita și suferințele crucii:

    LV. Totuși, în niciun loc și niciun zeu dintre așa zișii fii ai lui Zeus nu au imitat pedeapsa răstignirii. Lucrul acesta nu putea fi înțeles de ei, deoarece tot ceea ce se spusese despre acești zei era doar sub formă de simbol, după cum am arătat. Iar acesta, după cum spusese profetul, este cel mai mare semn al tăriei și puterii lui, după cum arată ceea ce se întâmplă sub ochii noștri. V-ați putea oare imagina dacă tot ceea ce există în lume fără figura crucii ar putea avea un sens sau vreun rost? Marea nu se împarte în două dacă acest trofeu, cu nume de catarg, nu rămâne întreg pe vapor. Nici pământul nu este brăzdat fără semnul crucii. Escavatoriștii nu-și încep lucrul – nici mecanicii – daca nu au făcut mai întâi acest semn. Figura omului nu diferă cu nimic de cea a oștirilor spirituale, în afară de faptul că oamenii se țin pe poziție verticală, au mâini extensibile și poartă pe față, cu precădere sub frunte, ceea ce se numește nas, datorită căruia ființa via respiră, iar această dispoziție nu arată altceva decât forma crucii. În profet stă scris: „Respirația feței noastre este Cristos Domnul”. Chiar și emblemele voastre – mă refer la steaguri și trofee – arată puterea acestei figuri și cu ele voi, pretutindeni, faceți parade, arătând, chiar dacă o faceți fără să vă dați seama, semnul puterii și al comenzii. Tot sub această formă ridicați imaginile împăraților voștri când mor și îi numiți zei în inscripțiile ce le faceți pe monumentele închinate lor. Totuși, deoarece am făcut tot ce-mi stătea în puteri să vă conving, datorită argumentării și evidenței acestui semn, de acum știu că nu mă mai simt vinovat chiar dacă nu mă credeți; eu mi-am făcut datoria.

    Despre cei se mai opun lui Cristos:

    LVI. Niciodată demonii răi nu s-au mulțumit, înaintea venirii lui Cristos, să spună că au existat așa zișii fii ai lui Zeus; dimpotrivă, când, după ce a venit Cristos printre oameni, au aflat cu a fost el prorocit de Profeți și și-au dat seama că printre toți oamenii credeau și așteptau, încă o dată, după cum am arătat mai devreme, scoteau mereu la iveală alte personaje: Simon și Meandru din Samaria care, practicând magia, duceau în eroare, și mențineau neîncrederea în mulți oameni. Simon, care a trăit – după cum am spus mai înainte – printre voi în Roma imperială, sub împăratul Claudiu, a stârnit o mirare atât de mare în Senat și în poporul roman încât a fost considerat un zeu și a fost cinstit prin ridicarea unei statui, la fel ca și alți oameni cinstiți de voi ca niște zei. De aceea noi rugăm Senatul și oamenii voștri să examinați această cerere pentru ca, în cazul în care cineva ar fi plictisit de învățăturile păgâne, să afle adevărul și să fugă dinaintea erorii. Iar statuia, dacă vreți, o puteți chiar dărâma.

    Noi nu ne temem de moarte:

    LVII. Demonii răi nu reușesc să ne convingă de faptul că nu există focul drept pedeapsă pentru necredincioși, la fel cum nu au putut nici să țină ascunsă venirea lui Cristos. Pot face doar un lucru: cel care trăiește împotriva rațiunii este educat în mod pervers în obiceiuri rele și este sclavul opiniilor false, de aceea ne omoară și ne urăște. Noi însă, nu doar nu îi urâm, ci – după cum am arătat – ne este milă de ei și dorim să-i ajutăm să se schimbe. Într-adevăr, nouă nu este frică de moarte deoarece știm că, în orice caz, tot omul moare și nu-i nimic nou în asta, ci după rânduiala lucrurilor revenim mereu la aceleași realități. Iar dacă cineva este plictisit de aceste lucruri care trec și vin și de care se bucură doar pe pământ și vor să fie liberi de pasiunile și nevoile lumii acesteia, merită să încerce să adopte învățăturile noastre. Dacă apoi se arată increduli cu privire la realitățile de după moarte și declară că morții vor ajunge în afara materialității, nouă ne face bine, sustrăgându-ne patimilor și nevoii de câștig; dimpotrivă, ei dând dovadă de răutate, se comportă în mod inuman și sclavi ai opiniilor lor false; în realitate nu ne omoară pentru a ne elibera, ci pentru a ne priva de viața aceasta și de plăcerile ei.

    Lucrarea răuvoitoare a lui Marcion:

    LVIII. După cum am spus, demonii răi l-au întărâtat și pe Marcion din Pont care învață chiar și astăzi oamenii să-l nege pe Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ și pe Cristos, Fiul său, prorocit de Profeți; el vestește un fel de alt dumnezeu pe lângă Creatorul universului, și la fel un alt fiu. Mulți sunt cei care îl ascultă, ca și cum el ar fi singurul care știe adevărul, și ne batjocoresc pe noi zicând că nu avem nicio dovadă împotriva spuselor lor; fără pic de rațiune, ca niște miei aflați în prada lupului, devin pradă ușoară ale învățăturilor atee și demonilor. Într-adevăr, acești demoni nu vor altceva decât să-i îndepărteze pe oameni de Dumnezeul care i-a creat și de Fiul său Unul-născut, Cristos. Deoarece nu reușesc să se înalțe de la pământ, îi bat în cuie și îi leagă de lucrurile pământești și făcute de mâinile oamenilor și în același timp, într-un mod barbar, îi duc în eroare și îi aruncă în necredință, convingându-i că nu se vor putea ridica niciodată la contemplarea lucrurilor divine dacă nu sunt înzestrați de capacități bune pentru a raționa și dacă nu duc o viață curată și liberă de patimi.

    Cum a fost atins Platon de profeții noștri:

    LIX. Dar ca să știți că și Platon a fost atins de maeștrii noștri – vreau să zic de cuvintele Profeților – afirmația conform căreia Dumnezeu, folosindu-se de materia inertă, a făcut lumea, ascultați cuvintele exacte ale lui Moise, despre care am arătat deja că este primul profet și cu mult mai din vechime decât scriitorii greci: prin el Duhul profetic, revelând în cel fel, la început, și din ce elemente Dumnezeu a creat lumea, zise astfel: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era invizibil și fără formă, și întunericul acoperea pământul; iar Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape. Și Dumnezeu a zis – Să fie lumină - și așa a fost”. Tot la fel și Platon, precum și cei ce gândesc asemenea lui, și chiar eu însumi, am învățat că totul este lucrarea Logosului lui Dumnezeu cu elementele arătate dinainte de Moise; iar voi vă puteți convinge singuri. Știm că și pe cel ce poeții îl numesc Erebus a fost deja amintit mai dinainte de Moise.

    LX. Afirmația pe care o găsim în Timaios al lui Platon cu privire la natura Fiului lui Dumnezeu, când spune: „L-a așezat în univers sub formă de X”, a fost spusă mai înainte de Moise. În cărțile lui Moise stă scris că în acel timp, când israeliții au ieșit din Egipt și s-au aflat în pustiu, au năvălit peste ei animale veninoase, vipere, scorpioni și tot felul de șerpi care omora poporul; atunci, prin inspirație și prin lucrarea lui Dumnezeu, Moise a luat bronz, i-a dat o formă de cruce, l-a pus pe un stâlp înalt și a zis poporului: „Dacă veți privi spre acest semn și veți avea credință în el veți fi salvați”. Stă scris că făcând acest lucru șerpii au murit și astfel poporul a scăpat de la o moarte sigură. Platon, citind aceste lucruri, neînțelegând exact că acel semn era cel al crucii, ci crezând că este un X, a spus că Virtutea, care vine în a doua poziție după Dumnezeu primul principiu, este arătată sub formă de X în univers. Cât despre faptul că vorbește și despre un al treilea principiu, se explică astfel: el – după cum am spus – a citit în Moise că Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape. A doua poziție o acordă Logosului lui Dumnezeu, despre care spune că se află în formă de X în univers, iar a treia poziție o acordă Duhului despre care se spune că se mișca peste ape. În realitate spune: „Lucrurile de ordinul al treilea sunt în jurul celui de-al treilea principiu”. Ascultați acum felul în care Duhul profetic a prorocit prin Moise conflagrația. Iată care sunt cuvintele sale: „Va coborî un foc veșnic și va devora până în străfundurile abisului”. Nu suntem noi cei care imităm învățăturile altora, ci toți ceilalți imită și repetă învățăturile noastre. De la noi pot auzi și învăța chiar și cei care nici măcar nu cunosc literele alfabetului, ignoranți și barbari ai limbii, însă înțelepți și credincioși cu mintea, unii chiar infirmi și lipsiți de vedere; toate acestea ne fac să înțelegem că nu înțelepciunea umană este la baza cunoașterii, ci puterea lui Dumnezeu.

    Botezul:

    LXI. Acum vă voi explic în ce fel suntem noi consacrați lui Dumnezeu, regenerați de Cristos, pentru ca să nu vi se pară că, nevorbind și despre acest lucru, evită într-o oarecare măsură să vă vorbim de unele lucruri. Cei care ajung să înțeleagă și să creadă că învățăturile noastre sunt adevărate și promit că vor trăi cu înțelepciune toate aceste lucruri, îi învățăm să se roage și să ceară lui Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor, în timp ce noi ne pregătim să postim împreună cu ei. Apoi sunt conduși de noi la un loc unde se află apă și sunt renăscuți în acelaşi fel în care am fost renăscuți și noi; atunci ei sunt spălați în apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul universului, în numele lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru, și în numele Duhului Sfânt. Deoarece Cristos a spus: „Dacă nu veți fi renăscuți, nu veți intra niciodată în Împărăția cerurilor”, este limpede pentru noi că, odată născuți, nu mai putem reintra în sânul matern. Iar în profetul Isaia – după cum am scris mai sus – stă scris în cel fel au fugit de păcate cei care au păcătuit și se pocăiesc. Iată care sunt cuvintele lui: „Spălați-vă, deveniți curați, îndepărtați răul din sufletele voastre, învățați să faceți binele, luați apărarea orfanului, faceți dreptate văduvei; apoi veniți să stăm de vorbă –zice Domnul – și dacă păcatele voastre sunt ca purpura, le voi înălbi ca lâna; iar dacă sunt roșii, le voi face albe ca zăpada; însă, dacă nu mă veți asculta, o sabie vă va străpunge. Așa vorbește gura Domnului”. Despre acest lucru am învățat și de la apostoli. Deoarece, neștiind nimic despre prima noastră naștere, conform necesității am fost născuți dintr-o sămânță umedă prin unirea părinților noștri, iar prin natura noastră dezvoltăm obiceiuri rele și înclinații răutăcioase, pentru a nu rămâne copiii necesității și ignoranței, prin alegere liberă și conduși de înțelepciune, și pentru a obține iertarea păcatelor săvârșite înainte, asupra celui care a decis să se renască și să se pocăiască de păcate se invocă, în apă, numele lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul universului; doar acest nume este rostit de cel ce conduce la baia renașterii pe cel ce va fi renăscut. Într-adevăr, nimeni nu poate da un nume Dumnezeului inefabil; iar dacă cineva ar îndrăzni să spună că ar exista cineva, este, fără discuție, un nebun. Această baie se numește „iluminare”, fiindcă cei care înțeleg aceste lucruri sunt luminați la minte. Iar cel ce trebuie să fie iluminat este spălat în numele lui Isus Cristos, răstignit sub Ponțiu Pilat; și în numele Duhului Sfânt, care a prorocit prin Profeți toate cele ce se referă la Isus Cristos.

    Contra-răspunsul demonilor:

    LXII. Ei bine, auzind vorbind despre această baie prorocită de Profeți, demonii au făcut în așa fel încât cin intră în templele lor și doreau să se apropie pentru a aduce jertfe și sacrificii, trebuie să fie stropiți; au stabilit chiar și o spălare completă înaintea de a intra în templele unde erau stabiliți. Într-adevăr, până și această normă conform căreia preoții prescriu credincioșilor să intre în temple pentru a celebra riturile lor doar după ce s-au descălțat, demonii l-au învățat imitându-l pe Moise, profetul despre care am vorbit. Atunci când Moise a primit poruncă să coboare în Egipt și să elibereze poporul israeliților care se afla acolo, în timp ce se afla în ținuturile Arabiei și păștea oile unchiului matern, dintr-un rug, sub formă de foc, i-a vorbit Cristos al nostru și i-a spus: „Înlătură-ți încălțămintea, apropie-te și ascultă”. Iar el, descălțându-se și apropiindu-se, a auzit glasul ce-i spunea că trebuia să se coboare în Egipt și să elibereze poporul israeliților. Înzestrat cu forță și putere de Cristos, care i-a vorbit sub forma rugului aprins, și, coborând, a condus în afara Egiptului poporul după ce a săvârșit mai întâi fapte extraordinare și mărețe; dacă vreți să le cunoașteți, nu aveți decât să citiți scrierile lui.

    Logosul i-a vorbit lui Moise din rugul aprins:

    LXIII. Toți evreii, până astăzi, învață că Dumnezeul inefabil a vorbit lui Moise. De aceea, Duhul profetic, reproșându-i prin gura profetului de care am pomenit deja, Isaia – după cum am scris mai sus – spuse: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul ieslea stăpânului său, însă Israel nu m-a cunoscut pe mine și acest popor nu m-a ascultat”. Isus Cristos, le-a reproșat de asemenea zicând: „Nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât Fiul, nici pe Fiul decât Tatăl și cei cărora Fiul l-a revelat”. Logosul lui Dumnezeu este Fiul său, după cum am spus deja. El se numește „trimis” și „reprezentant”, fiindcă el este cel care vestește ce trebuie cunoscut și este trimis pentru a explica ceea ce a fost vestit, după cum a spus și Domnul nostru: „Cine mă ascultă pe mine îl ascultă pe cel care m-a trimis”. Acest lucru apare explicit și în scrierile lui Moise. El spune așa: „I-a vorbit lui Moise trimisul lui Dumnezeu în văpaia focului din rugul aprins și i-a zis: Eu sunt cel care sunt, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul Părinților tăi. Coboară în Egipt și eliberează poporul meu”. Dacă vreți, puteți afla restul cuvintelor lui din cărți, fiindcă îmi este imposibil să citez tot conținutul aici. Însă aceste cuvinte sunt pentru a arăta că Isus Cristos este Fiul și trimisul lui Dumnezeu: el care înainte era Logos, a apărut când sub chip de foc, când sun înfățișare netrupească, iar în vremurile noastre, prin voința lui Dumnezeu s-a făcut om din iubire față de rasa umană, a acceptat să sufere tot ceea ce demonii îi pregăteau prin mâinile evreilor nechibzuiți. Aceștia, chiar dacă au văzut scris foarte clar în cărțile lui Moise: „Trimisul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Moise în văpaia focului din rugul aprins și i-a zis – Eu sunt cel care sunt, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob” susțin că aceste cuvinte au fost rostite de Tatăl și creatorul universului. Tocmai de aceea Duhul profetic le aduce reproșuri zicând: „Israel nu m-a cunoscut pe mine și acest popor nu m-a ascultat”. La rândul său Isus, după cum am arătat, stând în mijlocul lor, le-a spus: „Nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât Fiul, nici pe Fiul decât Tatăl și cei cărora Fiul l-a revelat”. Deoarece evreii spuneau totuși că era Tatăl universului cel care i-a vorbit lui Moise – în timp cel care vorbea era Fiul lui Dumnezeu, care mai este numit și trimis și reprezentant – li se reproșează pe bună dreptate fie de către Duhul profetic fie de Cristos însuși, că nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Fiul. Într-adevăr, toți cei care spun că Fiul este Tatăl li se reproșează faptul că nu-l cunosc pe Tatăl și că nu știu că Tatăl universului are un Fiu. Acesta, fiind Logos și Primul născut al lui Dumnezeu, este și Dumnezeu. Iar mai înainte i-a apărut lui Moise și celorlalți Profeți sub formă de foc și într-un chip netrupesc. Acum însă, în vremurile împăratului vostru – după cum am spus – făcându-se om dintr-o Fecioară, după voința Tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în el, a acceptat să se înjosească pe sine și să sufere, pentru a putea învinge moartea, murind și înviind din morți. Cuvintele spuse lui Moise din rug: Eu sunt cel care sunt, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul Părinților tăi” arată că aceștia, chiar și după moarte supraviețuiesc și sunt oameni ai aceluiași Cristos. Într-adevăr, primii dintre toți oamenii, s-au dedicat căutării lui Dumnezeu Abraham, tată lui Isac, și Isac, tatăl lui Iacob, după cum a scris și Moise.

    Fabulele lui Kore și Atena:

    LXIV. Din cele spuse până acum puteți înțelege că ridicarea statuii lui Kore lângă ape este lucrarea diavolilor, care spun că este fiica lui Zeus, folosind imitarea cuvintelor lui Moise. Într-adevăr, Moise a spus, după cum am scris mai sus: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era neorânduit și pustiu, iar Duhul Domnului plutea peste ape”. Imitând așadar Duhul lui Dumnezeu, despre care se spune că plutea peste ape, au vorbit despre Kore, fiica lui Zeus. Cu o analogia asemănătoare au spus că Atena este fiica lui Zeus, născută fără împerechere; însă doar ce au aflat că Dumnezeu, printr-un act al gândirii, a creat lumea prin Logos, au și afirmat că Atena este prima sa gândire. Din toate acestea noi reținem transferul ridicol al formei unei femei în imaginea gândirii. La fel și alți așa ziși fii ai lui Zeus sunt condamnați de propriile lor fapte.

    Euharistia:

    LXV. Atunci noi, după ce am trecut prin baia botezului pe cel care a devenit credincios și a aderat la credință, îl conducem în mijlocul celor pe care-i numim frați, în locul unde aceștia sunt adunați, pentru a ne ruga împreună cu ei, fie pentru noi înșine, fie pentru cel iluminat, fie pentru toți ceilalți, oriunde s-ar afla, pentru ca, învățând adevărul, să merităm a fi în realitate buni cetățeni și credincioși păstrători ai preceptelor și de a trăi în vederea mântuirii veșnice. După ce am terminat rugăciunile, ne salutăm reciproc cu sărutul păcii. Apoi sunt aduse înaintea celui care prezidează adunarea o pâine și o cupă cu vin amestecat cu apă; acesta le ia și le ridică rostind rugăciuni de laudă Tatălui universului în numele Fiului și al Duhului Sfânt, și aduce mulțumiri pentru că au fost aflați vrednici de el să aducă aceste daruri. Când el a terminat rugăciunea și mulțumirile, tot poporul spune: AMIN! Cuvântul AMIN în limba ebraică înseamnă „așa să fie”. După ce cel care prezidează adunarea a făcut mulțumirea și după ce tot poporul a dat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi împart fiecăruia din darurile euharistificate, pâine, vin și apă, și duc de asemenea și celor absenți.

    Euharistia este trupul și sângele lui Isus întrupat:

    LXVI. Noi numim această hrană Euharistie și nu-i este îngăduit nimănui să participe decât celor care cred că învățăturile noastre sunt adevărate, s-a curățit trecând prin baia iertării păcatelor și renașterii, și astfel trăiește după învățăturile lui Cristos. Într-adevăr, noi nu luăm acestea ca o hrană și o băutură obișnuite; ci așa cum Isus Cristos, Mântuitorul nostru întrupându-se, prin cuvântul lui Dumnezeu, a luat un trup și sânge pentru mântuirea noastră, așa am învățat că acea hrană, sfințită cu rugăciuni ce conțin cuvintele lui însuși și din care se hrănește trupul nostru și sângele nostru spre transformare, este trupul și sângele acelui Isus întrupat. Într-adevăr, Apostolii, în memoriile lor numite evanghelii, au transmis ceea ce le-a fost poruncit de Isus, care a luat pâine și a mulțumit zicând: „Faceți aceasta în amintirea mea, acesta este trupul meu”. La fel, luând și potirul, a mulțumit zicând: „Acesta este sângele meu”; și le-a dat doar lor spre mâncare și băutură. Demonii răi, prin imitare, au spus că aceste lucruri se întâmplă și în cultul adus lui Mitra. Într-adevăr, după cum voi știți prea bine, sau puteți afla, că în riturile inițierii, cei din cultul Mitra introduc și o pâine și o cupă cu apă și se rostesc niște formule.

    În ziua numită „a Soarelui”:

    LXVII. De atunci noi facem memorialul acestor lucruri. Iar cei ce au bunuri îi ajută din bunurile lor pe cei aflați în nevoi și suntem mereu uniți unii cu alții. Pentru toate bunurile ce le primim aducem mulțumiri Creatorului universului prin Fiul său și prin Duhul Sfânt. În ziua numită „a Soarelui” ne adunăm împreună, locuitori din sate și orașe, și citim memoriile apostolilor sau din scrierile profeților, atâta cât ne permite timpul. Apoi, când cititorul a terminat, cel care prezidează ia cuvântul și ne învață sfătuindu-ne să imităm aceste exemple bune. Apoi, împreună ne ridicăm în picioare și spunem rugăciuni; așa după cum am zis, odată terminată rugăciunea, se aduce pâine, vin și apă, iar cel care prezidează, în același fel, în funcție de capacitățile sale, înalță rugăciuni și mulțumiri, iar poporul credincios spune: AMIN! Apoi se face distribuirea din lucrurile euharistificate fiecăruia în parte, și prin diaconi se trimit și celor absenți. Cei mai înstăriți și toți cei care doresc dau din bunurile lor ceea ce vor și ceea ce se adună este pus înaintea celui care prezidează adunarea. Acesta se îngrijește de orfani, de văduve și de cei lipsiți din cauza bolii sau din alte motive, și de cei întemnițați și de străinii care se află printre noi; în fine, se îngrijește de toți cei care se află în nevoi. Ne întrunim cu toții în ziua Soarelui, fiindcă este prima zi în care Dumnezeu, transformând întunericul și materia, a creat lumea; tot în această zi Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți. Într-adevăr, a fost răstignit în ziua dinaintea lui Saturn, iar în ziua următoare zilei Saturn, care este ziua Soarelui, a apărut apostolilor și discipolilor și i-a învățat aceste lucruri ce le-am expus și vouă pentru ca să le examinați.

    Petiție finală:

    LXVIII. Dacă aceste lucruri vi se par pline de înțelepciune și adevăr, țineți seama de el; dacă, dimpotrivă vi se par lucruri nebunești, disprețuiți-le ca pe niște lucruri nebunești, însă nu decideți pedepse cu moartea, ca împotriva unor dușmani, împotriva acelor oameni care nu sunt vinovați cu nimic. Vă spune așadar, dacă persistați în nedreptate, nu veți putea fugi dinaintea judecății lui Dumnezeu. Iar noi vom striga: „Să se facă după bunul plac al lui Dumnezeu”. Făcând apel la scrisoarea marelui și ilustrului împărat Adrian, părintele vostru, noi am putea cere ca să dați poruncă să ne supunem unui proces, după cum v-am spus deja; însă nu vă supunem o asemenea rugăminte tocmai în baza decretului lui Adrian; dimpotrivă, am scris acest apel și am făcut această expunere fiindcă știm să cerem lucruri drepte. Am inclus și o copie a scrisorii lui Adrian pentru ca să vă convingeți de cel spuse de mine și că spun adevărul și asupra acestui aspect.

    Iată copia scrisorii:

    Către Minucio Fundano. Am primit scrisoarea ce mi-a trimis-o Serenius Granianus, om de vază, căruia i-ai succedat. Cred că este necesar să fie examinat cu atenție acest lucru pentru ca oamenii să nu se tulbure, nici să se dea clevetitorilor posibilitatea să facă rău. Deci, dacă provincialii pot să susțină deschis acuzele împotriva creștinilor, aceștia trebuie să fie duși înaintea tribunalelor și doar acolo să se apere, însă nu fără o judecată dreaptă sau având la bază doar presupuneri. Dacă cineva vrea să aducă un denunț e mai bine ca înainte să examinezi cu atenție acea persoană. Deci dacă cineva aduce denunțuri împotriva creștinilor și arată că fac ceva rău împotriva legii, să judeci conform gravității vinovăției; însă, pe Hercule, dacă se face tot acest tărăboi doar pentru a calomnia, să ții cont de o asemenea răutate și dă-ți silința să faci dreptate.

     



    [1] Cu privire la toți copiii lui Zeus cu soțiile și concubinele lui redau aici articolul lui Paul Suditu publicat în România Mare: „Preluînd năravurile oamenilor care l-au inventat, şi Zeus (Jupiter) a fost un mare iubăreţ. El a ţinut 3 neveste şi a umplut Pămîntul de urmaşi. Cu prima nevastă, Latonia (sau Leto, la romani), zeiţa nopţii, i-a făcut pe gemenii Apollo (Febe) şi Artemis (Diana). Apollo, cel cu pletele de aur, era zeul luminii solare, al cîntecului şi al muzicii. Parcă la concurenţă cu Adonis, Ganimede şi Narcis, Apollo reprezintă idealul de frumuseţe masculină. Cele 9 Muze îl însoţeau pretutindeni. Fiul său, Asclepios (Esculap), este zeul medicilor şi al artei medicale, el nefiind, totuşi, atît de celebru precum Hipocrate. Artemis (Diana) era zeiţa luminii selenare, a castităţii şi a fidelităţii conjugale. Ca divinitate terestră, era şi zeiţa vînătorii. A doua nevastă a lui Zeus a fost Metis cea vicleană, care i-a dăruit-o pe Atena. De fapt, lucrurile au stat puţin altfel. Metis (în greceşte – inteligenţa, cumpătarea) era fiica zeilor Oceanos şi Thetis. Dar, un oracol i-a prezis că va avea o fată, precum şi un băiat, foarte înţelept, care îl va detrona pe Zeus. Ca urmare, acesta şi-a înghiţit nevasta de vie. Mai tîrziu, simţind mari dureri de cap, el l-a chemat pe Hefaistos (Vulcan), zeul focului şi protectorul fierarilor, să i-l spargă. Din capul lui a ieşit Pallas-Atena (Minerva), zeiţa înţelepciunii, înarmată cu un coif şi o lance. (Numele de Pallas vine din mitologia greacă şi înseamnă ,,cea care aruncă suliţa”. Şi asta, nu întîmplător, căci zeiţa era şi o războinică fără egal, devenind protectoarea Atenei. Dar Pallas-Atena era şi protectoarea literaturii, a ştiinţei şi a artelor. De la numele ei a derivat cuvîntul Ateneu, lăcaşul de arte şi ştiinţe. Atena a rămas un simbol al culturii şi al înţelepciunii – Atena cea mintoasă. Pe Dealul Acropole, de lîngă Atena, pe vremea lui Pericle – 447-432 î.Chr. – s-a ridicat Partenonul, un templu impresionant, închinat zeiţei Pallas-Atena. În interiorul templului se afla statuia zeiţei, făurită de Fidias din aur şi fildeş. Astăzi, din tot acel ansamblu arhitectonic fără egal au mai rămas doar cîteva cariatide stinghere, dar atît de impresionante). Latonia şi Metis au însemnat foarte puţin în comparaţie cu Hera (Junona), singura soţie divină a lui Zeus, care îi venea şi soră; dar, acesta nu este singurul caz de incest, căci, în lumea zeilor, nu există o asemenea noţiune. Cu Hera, Zeus a avut mai mulţi copii, după cum urmează: Ares (Marte), zeul războiului. Era un apropiat al zeiţei Discordia, care nu se despărţea de prietenele ei, Spaima şi Groaza. Deşi era cam încet la minte, Afrodita s-a îndrăgostit de el şi i-a dăruit un fiu, pe neastîmpăratul Eros (Amor). Mitologia romană îi atribuie lui Marte paternitatea gemenilor Romulus şi Remus, pe care i-ar fi avut cu vestala Rhea Silvia. Următorul fiu al cuplului regal din Olimp era Hefaistos (Vulcan), zeul focului şi protectorul fierarilor. Atelierele lui de fierărie se aflau sub Vulcanul Etna. Hefaistos a făurit arme pentru toţi eroii greci: sceptrul lui Zeus, tridentul lui Poseidon (Neptun), scutul lui Heracle (Hercule), platoşa lui Ahile. Fiindcă se născuse urît, măreaţa Hera s-a mîniat şi l-a azvîrlit de pe Olimp. În cădere, Hefaistos şi-a frînt un picior şi a rămas şchiop. Dar aceste beteşuguri nu l-au împiedicat să o ceară de nevastă pe frumoasa Afrodita, care, însă, îl înşela cu oricine. (De fapt, chiar Zeus i-a oferit-o de nevastă, ca un fel de reparaţie pentru faptul că îl lăsase şchiop, cu mîna lui, într-o ceartă cu Hera). Lista progeniturilor lui Zeus cu Hera le cuprindea şi pe surorile Hebe (Juventas) şi Ilitia. Hebe personifica tinereţea veşnică, şi, de aceea, ajunsese paharnică la masa zeilor. Într-o zi, nemulţumit că aceasta s-a împiedicat la masă, Zeus a înlocuit-o cu frumosul Ganimede, fiul lui Priam, regele Troiei. Potrivit altor păreri, însă, Hebe era doar fata Herei, pe care aceasta o făcuse după ce, la un ospăţ, a mîncat nişte lăptuci, oferite de Apollo. Cealaltă soră, Ilitia, era protectoarea moaşelor şi a copiilor nou-născuţi. Neobositul Zeus a avut, însă, şi alte mirese, neoficiale – zeiţe, nimfe şi fete ale unor pămînteni –, cu care a tot înşelat-o pe Hera. Astfel, cu zeiţa Maia l-a avut pe Hermes (Mercur). Fiindcă acesta era isteţ, dar şi viclean, hoţ, şi mincinos, Zeus l-a hărăzit zeu al comerţului, al hoţilor şi al drumeţilor. Cu zeiţa Temis (Justitia), fiica lui Uranus şi a Geei, deci, altă soră de-a lui, Zeus le-a făcut pe Hore – zeiţe ale ordinii, naturii, anotimpurilor şi ploilor, şi pe Moire (Parce) – zeiţe ale destinului. Cu Alcmena, regina Tebei, l-a avut pe Heracle (Hercule). Dar, cum aceasta era o femeie virtuoasă, pentru a o seduce, el a luat chipul soţului ei, Amfitrion. Se spune că Pan, zeul grădinilor şi al ogoarelor – jumătate om şi jumătate ţap -, fusese conceput de Zeus cu o altă regină virtuoasă, Penelopa, cea care, din câte am învăţat la şcoală, rezistase vreo 20 de ani, în Itaca, asalturilor date de peţitori. Mai tîrziu, însă, odată cu moartea lui Ulise, ea înţelesese că devotamentul conjugal este o mare prostie şi se măritase tocmai cu Telegon, ucigaşul soţului ei. (Fiindcă veni vorba: acest Telegon fusese făcut de Ulise cu vrăjitoarea Circe din Colhida, prin urmare, era mai tînăr şi decît Telemac, fiul perechii regale din Insula Itaca…) Cum am văzut, Hera era sora lui Zeus. Dar şi Demetra (Ceres), şi Hestia (Vesta) erau surorile lui, dat fiind că toate trei aparţineau soţilor Cronos-Geea. Însă Zeus nu a avut scrupule atunci cînd a fost vorba să se căsătorească cu prima, sau să procreeze liber cu celelalte două. Demetra i-a dăruit-o pe gingaşa Persefona (Proserpina), ajunsă, în cele din urmă, soţie a lui Hades, stăpînul Infernului. Scoasă din minţi, Demetra a alergat la Zeus, pentru ca acesta să-i salveze fata. Cîntărind bine situaţia, Zeus a recurs la un compromis care a mulţumit toate părţile: Persefona şedea 3 luni împreună cu soţul ei, în Infern, şi 9 luni şi le petrecea alături de mamă, afară, pe Pămînt. După alţii, timpul de şedere era împărţit în mod egal: cîte 6 luni, cu fiecare dintre cei doi. (La fel ca Ştefan cel Mare, obligat să-i facă un rost fetei sale nelegitime, Maruşca, pe care a măritat-o cu Simion Părnegru, al doilea comis de la Timiş). Şi Perseu era un copil nelegitim al lui Zeus, conceput cu Danae, prea frumoasa fiică a lui Acrisiu, regele Argosului. Acesta era năravul lui Zeus: fetiţele. Altfel, băiat bun, nimic de zis. De multe ori, cobora pe Pămînt şi îşi alegea muritoarele cele mai frumoase, în ciuda crizelor de gelozie ale Herei, care nu ezita să se răzbune pe bietele fete. Astfel, cu Semele, copila regelui din Teba, Zeus l-a avut pe veselul Dionysos. Roasă de gelozie, Hera a îndemnat-o pe Semele să-i ceară păcătosului să i se arate în toată strălucirea lui. Urmarea a fost că fata a murit arsă de focul divin. Uneori, pentru a le seduce pe neveste sau pe fete – fie că era vorba de zeiţe, fie de muritoare -, vicleanul Zeus se metamorfoza în fel şi chip. Pentru nimfa Egine, s-a transformat într-un vultur. Leda, regina Spartei, s-a lăsat vrăjită de o lebădă şi, uite-aşa, i-a conceput pe Dioscuri (Castor şi Polux), pe Elena (soţia lui Menelau şi a altora, mai tineri) şi pe Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, regele din Micene, pe care aceasta avea să-l ucidă, din cauză că dumnealui lipsea prea mult de acasă, ocupat fiind cu războaiele, şi o cam neglija. Pentru Europa, fiica regelui Feniciei, Zeus s-a transformat într-un taur alb. Aşa au apărut pe lume Minos, viitorul rege al Cretei, şi Radamant, rege din Cnosos şi părinte al Legii Talionului. Amazoana Antiopa, care fusese, mai întîi, a lui Heracles şi a lui Tezeu, a trecut, apoi, şi pe la Zeus, dar numai după ce acesta, în chip de distracţie, se transformase în satyr. Am fi vrut să închidem aici lista cuceririlor şi a fiilor şi fiicelor zeieşti, dar ne-am dat seama că am uitat-o pe Mnemosina (tocmai pe ea?), zeiţa memoriei, care îl pricopsese cu cele 9 Muze, după cum urmează: Clio (muza istoriei), Euterpe (muzica şi poezia), Talia (comedia), Melpomene (tragedia), Terpsihora (dansul), Erato (poezia erotică), Polimnia (poezia lirică şi elocinţa), Urania (astronomia), Caliope (poezia epică). Nimfele erau o altă slăbiciune a lui Zeus. Ele populau apele şi pădurile, şi reprezentau forţele elementare ale Naturii, personificări feminine ale acestor elemente, prezente în imaginaţia oamenilor, cu care ei înzestrau Natura, pentru a o umaniza. După o altă legendă, aceste nimfe erau chiar fiicele lui Zeus, făcute cu zeiţa Temis. Mai departe, nimfa Climene i-a dăruit un fiu, pe Atlas. În sfîrşit, din legătura lui cu nimfa Eurinome au rezultat cele 3 Graţii: Aglaia (Strălucirea), Eufrosina (Bucuria) şi Thalia (Prosperitatea)”.


    votre commentaire
  • Sunt bine cunoscute, în literatura patristică opiniile lui Ieronim din Stridon, sfântul Ieronim în calendarele catolice (30 septembrie) / fericitul Ieronim în calendarele ortodoxe (15 iunie), cu privire la "erorile" descoperite în prima sinteză teologică a creștinismului realizată de Origen din Alexandria (185-254) în monumentala lucrare Peri Archon, tradusă în limba latină de Rufin din Aquileia cu titlul De Principiis. Pe scurt despre ce este vorba? În jurul anului 231, Origen, director al Școlii teologice din Alexandria, publică cea mai însemnată lucrare teologică a creștinismului timpuriu, Peri Archon, în patru cărți: 1) despre Dumnezeu și Sfânta Treime; 2) despre lume și raportul ei cu Dumnezeu; 3) despre om și liberul arbitru; 4) despre inspirația Sfintelor Scripturi și exegeza alegorică a textelor sfinte. Mulți teologi din primele veacuri s-au inspirat din această sinteză teologică până ce Ieronim, în rivalitate cu fostul său amic, Rufin din Aquileia, a aflat că acesta din urmă a tradus marea operă în limba latină și, mai mult, a adus unele "corecturi" de doctrină pentru o mai bună înțelegere a gândirii lui Origen, făcând apel la alte scrieri ale marelui teolog de limbă greacă. Deoarece lucrarea se răspândea tot mai mult și era tot mai cerută spre a fi copiată și tradusă, Ieronim face propria lui traducere în limba latină, subliniind și accentuând erorile teologului alexandrin, înțelegând astfel să-l pună în gardă pe cititorul neinițiat în științele teologiei. Scrisoarea lui Ieronim către Vitus este o sumă a tuturor erorilor pe care traducătorul Bibliei în Vulgata latină le vede și i le reproșează lui Origen, motiv pentru care acesta din urmă va intra într-un con întunecat al istoriei în tradiția teologică orientală, continuând totuși să fie tot mai apreciat și studiat în teologia occidentală. Redau aici scrisoarea lui Ieronim din care reiese inconfundabilul său spirit polemic dar și acuratețea cu care el dorește să fie citită lucrarea doctrinală a lui Origen Alexandrinul.

    Ieronim, Scrisoare către Vitus, despre erorile din Despre Principii a lui Origen

    Cam acum doi ani, un om cucernic, Pammachus, mi-a trimis niște cărți printre care se afla și lucrarea lui Origen Despre Principii, pe care un om a tradus-o, sau mai bine zis a desfigurat-o complet, rugându-mă cu stăruință să realizez eu o traducere exactă și fidelă în care să se poată oglindi mai bine ceea ce este bun și ceea ce este rău la acest autor. Am făcut ceea ce mi s-a cerut; i-am trimis cartea pe care nu a putut s-o citească fără repulsii și a închis-o într-un sertar de teamă ca nu cumva să mai dea careva peste ea și să otrăvească suflete nevinovate ajungând în mâinile publicului. Un frate foarte zelos, însă al cărui zel nu era conform științei, l-a rugat să i-o împrumute cu promisiunea că i-o va înapoia deîndată după lecturarea ei. Pammachus i-a dat-o fără să-și imagineze că ar fi putut, într-un timp așa scurt, să facă abuz de încrederea și de bunăvoința lui. Însă acela, transcriind întreaga lucrare, punând la lucru niște copiști, i-a înapoiat-o lui Pammachus chiar mai devreme decât îi promisese. A mers chiar mai departe cu indiscreția lui, ca să nu spun cu răutatea lui, împrumutând și altora copia pe care o realizase el. Deoarece este dificil să se păstreze cu exactitate abrevierile dintr-o lucrare alcătuită cu multă trudă și care tratează despre lucruri mistice, mai ales atunci când lucrarea este dictată în grabă copiștilor, totul a devenit atât de confuz și copia a devenit atât de denaturată încât nu se mai știa nici ordinea nici sensul lucrării.

    Așadar, tu îmi ceri acuma, dragul meu Vitus, să-ți trimit un exemplar al acestei traduceri pe care nu am dat-o decât lui Pammachus, iar acest frate, despre care tocmai ți-am vorbit, a avut neobrăzarea să o facă publică. Îți voi trimite ceea ce-mi ceri, însă în același timp țin să-ți spun că vei găsi în această lucrare mai multe lucruri care te vor înspăimânta și, citind, vei fi obligat, după spusele Domnului, să mergi printre scorpioni și șerpi.

    Acestea sunt, de pildă, exprimările ce le găsim chiar la începutul lucrării, în prima carte:

    a)     că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a fost născut, ci creat;

    b)    că Dumnezeu Tatăl fiind invizibil prin natură, nu poate fi văzut nici chiar de Fiul;

    c)     că Fiul, care este imaginea unui Tată invizibil, nu este adevăr în comparație cu Tatăl;

    d)    că pentru oamenii care nu sunt în stare să înțeleagă adevărul unui Dumnezeu atot-puternic, Fiul nu este decât imaginea adevărului, astfel încât maiestatea și cinstea Tatălui sunt, într-o anumită măsură, acumulate în Fiul;

    e)     că Tatăl este lumina de neînțeles, iar Fiul, în comparație cu Tatăl, nu este decât o mică licărire, care totuși ni se pare o lumină mare din cauza slăbiciunilor noastre. Autorul face apel aici la o comparație dintre două statui, una, care este foarte mare, umple lumea întreagă și devine într-o oarecare măsură invizibilă din cauza imensității ei, în timp ce cealaltă, care este foarte mică, este ușor perceptibilă simțurilor: Tatăl este comparat cu prima, iar Fiul cu a doua;

    f)     mai spune că Tatăl este bun, de o bunătate desăvârșită și absolută, iar Fiul nu este bun, ci doar umbra și imaginea bunătății, în așa fel încât nu putem spune sub niciun chip că este bun, ci vorbind despre bunătatea sa, adăugăm ceva: spunem, de pildă, că este Păstorul cel bun, sau altele la fel;

    g)    despre Duhul Sfânt spune că este inferior Tatălui și Fiului în slavă și în demnitate și de aceea îl poziționează pe rândul al treilea; mai întâi spune că nu știe dacă Duhul Sfânt a fost creat sau nu, iar apoi vorbește explicit care este opinia lui, zicând că totul a fost făcut, în afară de Dumnezeu Tatăl;

    h)    că Fiul este inferior Tatălui și nu se află decât pe poziția a doua după el, iar Duhul Sfânt este inferior Fiului și locuiește în toate sufletele sfinte;

    i)      astfel ajunge la concluzia că Tatăl este mai puternic decât Fiul și Duhul Sfânt, Fiul este mai puternic decât Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este mai puternic și mai virtuos decât tot ceea ce numim sfânt;

    j)      apoi, vorbind despre creaturile raționale, după ce a zis că sunt pedepsite din cauza greșelilor lor în trupuri pământești, iată ce mai adaugă: „Ce neglijență și ce nesimțire pentru aceste creaturi spirituale încât să uite demnitatea lor, să cadă în degradare, să se dedea viciului și să se facă vrednice să fie închise în trupul unor dobitoace de povară?” Iar puțin mai încolo spune: „Aceste lucruri mă obligă să cred că unele au rămas de bună voie în obștea sfinților și au decis să slujească mereu lui Dumnezeu, în timp ce altele, fiind decăzute din cauza propriei lor greșeli din stadiul de sfințenie în care au fost create, s-au făcut vrednice, din cauza neglijenței lor, să fie schimbate în diavoli; apoi vom mai fi martorii altor schimbări și altor experiențe astfel încât cel care acum este om va putea deveni înger într-o altă lume, iar cel care este înger acum și dă dovadă de lașitate și neglijență va putea fi trimis într-un trup urâcios și va deveni om”. Confundă și inversează atât de tare ordinea lucrurilor încât, în opinia lui, un arhanghel poate deveni diavol, iar un diavol poate fi restabilit în rândurile îngerilor;

    k)    mai spune că cei care au ezitat, fără să cadă totuși, vor fi încredințați cârmuirii și îndrumării tăriilor, tronurilor, stăpânirilor, pentru a se ridica cu ajutorul lor la un statut mai desăvârșit; vor alcătui poate o obște de oameni aparte într-o altă lume, când Dumnezeu, după Isaia, va face un cer nou și un pământ nou; însă cei care nu vor fi meritat să fie oameni pentru a deveni îngeri, vor fi schimbați în diavoli, în îngeri ai diavolului, în diavoli răutăcioși, și, în funcție de meritele lor, fiecare va îndeplini funcții specifice în teritoriile lor;

    l)      mai spune că diavolii însăși, acești principi ai întunericului, dacă vor dori să revină la bine, vor deveni oameni într-o altă lume, iar apoi vor fi restabiliți în primul lor statut, astfel încât vor fi ridicați până la demnitatea de îngeri, după ce vor fi ispășit pedeapsa lor într-un trup uman și vor fi suferit un anumit timp mai multe pedepse; așa presupune el că toate creaturile raționale pot trece prin diferite etape devenind oameni, nu dintr-o singură dată, ci trecând prin diferite etape; iar oamenii și îngerii vor deveni diavoli dacă nu se străduiesc să ducă la îndeplinire îndatoririle ce le sunt încredințate; în sfârșit, diavolii vor fi restabiliți în demnitatea de îngeri dacă se vor strădui să dobândească trăirea în virtute;

    m)   mai afirmă că toate substanțele trupești vor fi complet distruse, sau că cel puțin la sfârșitul veacurilor trupurile vor fi asemenea aerului și altor trupuri care sunt de o natură și mai subtilă și mai degajată de materie; așa ne putem da seama ușor ce gândește el despre înviere;

    n)    susține, de asemenea, că soarele, luna și ceilalți aștri sunt corpuri animate și că, la fel cum oamenii pedepsiți pentru păcatele lor au fost condamnați să trăiască în trupuri materiale și grele, tot la fel și aștrii cerului au primit un corp mai mult sau mai puțin luminos; iar diavolii săvârșind păcate și mai mari au fost dotați cu un corp de aer, fiindcă, după Apostol, toate creaturile sunt robite vanității și că nu vor putea fi eliberate de această robie decât atunci când se vor arăta copiii lui Dumnezeu. Dar ca să nu fiu acuzat că spun aici lucruri pe care el nu le-a susținut, iată care sunt propriile lui cuvinte: „La sfârșitul lumii, Dumnezeu va scoate sufletele și creaturile raționale din închisorile și din temnițele lor, iar cele grele și leneșe vor merge îngreunat, în timp ce celelalte vioi și inteligente vor ține pasul repede. Deoarece toate sunt dotate cu liberul arbitru și pot să aleagă de bună voie să trăiască în virtute sau în viciu, unele vor fi nefericite, în timp ce altele vor fi mai fericite decât sunt acum; vor schimba starea în funcție de înclinațiile și mișcările cu care vor fi agitate, adică îngerii vor deveni oameni sau diavoli, iar diavolii vor deveni oameni sau îngeri”;

    o)    după ce demonstrează, folosind mai multe argumente, că diavolul poate deveni virtuos, chiar dacă înclinația sa nu este pentru a îmbrățișa și practica virtutea, el dovedește în lung și în larg faptul că îngerii, sufletele și diavolii, care în opinia lui sunt de aceeași natură, chiar dacă au înclinații diferite, pot, printr-un exces de nebunie și neglijență, să devină răi și că preferă să intre mai degrabă în trupul unui animal și să locuiască în ape decât să îndure chinurile focului și suferința pedepselor la care sunt condamnați; dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să ne temem nu doar de dobitoacele cu patru picioare, dar și de pești; însă de frică să nu fie acuzat că face metempsihoza lui Pitagora, după ce a rănit sufletul cititorului cu opinii detestabile, el adaugă: „În rest, nu trebuie să privim ceea ce am spus ca niște rânduieli fixe și adevăruri ce vreau să le învăț altora și să le apăr; sunt doar cercetări și întrebări pe care le expun și asupra cărora mă opresc doar în trecere”.

    În cartea a doua susține că numărul lumilor este infinit:

    a)     nu spune că ar exista mai multe lumi concomitent și asemănătoare una cu alta, cum susținea Epicur, ci el spune că o lume începe când alta ia sfârșit; înaintea acestei lumi în care noi trăim a existat o altă lume și o altă lume va veni după ce aceasta se va sfârși și tot așa mai departe unele după altele; se îndoiește totuși că va exista cineva din lumea aceasta care să se asemene complet cu cineva dintr-o altă lume sau dacă vor fi toți diferiți;

    b)    apoi mai spune: „Dacă toate creaturile, după cum am spus deja, trebuie ca într-o zi să existe fără trup, atunci toate trupurile vor fi distruse și reduse la neantul din care au venit la existență; după aceea va mai veni un timp când vor fi iar necesare”. După care adaugă: „Dacă acest trup este îmbrăcat în incoruptibilitate și dacă acest trup muritor este îmbrăcat în nemurire, după cum am demonstrat deja atât cu luminile rațiunii cât și prin autoritatea Sfintei Scripturi, atunci moartea va fi abolită și distrusă de o victorie măreață, iar coruptibilitatea va fi înghițită de incoruptibilitate; poate chiar toate trupurile, asupra cărora doar moartea poate acționa, vor fi complet distruse”. Un pic mai departe spune: „Dacă ceea ce spun nu este contrar credinței, poate vom fi într-o zi fără trup, sau dacă este adevărat că cel care trăiește cu desăvârșire sub rânduiala lui Isus Cristos nu mai are trup și că toate creaturile trebuie ca într-o zi să-i fie supuse, atunci putem spune că nu vom mai avea trup când vom fi complet sub stăpânirea lui Isus Cristos”. În același loc spune: „Când toate creaturile vor fi supuse lui Dumnezeu se vor despuia de trupul lor și atunci toate trupurile vor fi distruse. Iar dacă va fi nevoie să fie restabilite pentru a fi de folos altor creaturi raționale care vor fi căzut din primul lor statut, vor fi create o a doua oară. Fiindcă Dumnezeu oferă sufletelor lupte de dus și dușmani de învins pentru a le da de înțeles că nu prin propriile forțe, ci prin harul său vor putea obține o victorie deplină și definitivă; aceasta mă face să cred că Dumnezeu nu creează lumi diferite decât din motive diferite, iar cei care-și imaginează că toate lumile vor fi asemănătoare se înșală”;

    c)     apoi mai spune: „Îmi imaginez că la sfârșitul lumii, lucrurile vor avea loc în unul sau altul din cele trei feluri, și las cititorul să aleagă care este varianta cea mai adevărată și mai bună. Căci, fie nu vom avea trup atunci când vom fi sub stăpânirea lui Isus Cristos și a lui Dumnezeu iar Dumnezeu va fi totul în toți; fie la fel cum toate creaturile fiind supuse lui Isus Cristos vor fi supuse și lui Dumnezeu cu Isus Cristos și vor fi strâns unite împreună, tot la fel trupurile, schimbând de substanță, vor fi compuse din dualități foarte excelente și se vor descompune în aer a cărei natură este foarte pură și foarte simplă; fie această sferă despre care am vorbit mai sus că este fixă și imobilă va fi nimicită cu tot ceea ce ea conține, iar cea care este deasupra și care este diferită prin două cercuri va fi numită pământul cel bun, și cealaltă sferă ce învăluie imediat pământul nostru, și pe care îl numim cer, va fi locuința sfinților”. Nu înseamnă asta a cădea în erorile păgânismului și a adăuga la puritatea învățăturii evanghelice vedeniile și visurile filosofilor?

    d)    în aceeași carte, Origen mai spune: „Trebuie așadar să spunem că Dumnezeu este invizibil. Or, dacă el este invizibil prin natura sa, înseamnă că Mântuitorul însuși nu-l poate vedea”. Iar ceva mai încolo spune: „Din toate sufletele care au coborât într-un trup uman nu este niciunul care să fi păstrat în totalitate trăsăturile și caracteristicile pe care creatura i le-a imprimat mai întâi, în afară de cea despre care Mântuitorul a spus: Nimeni nu-mi poate lua sufletul, ci eu îl dau de la mine însumi”. Iar în alt loc spune: „Nu putem să vorbim despre acest lucru decât cu multă precauție, fiindcă sufletele, când vor fi mântuite și vor fi în posesia unei vieți fericite, vor înceta poate să mai fie suflete; căci, așa cum Domnul nostru a venit pentru a căuta și pentru a mântui ceea ce era pierdut, pentru a nu mai fi pierdut, tot la fel sufletul care era pierdut și pentru mântuirea căruia a venit Domnul nostru, nu va mai fi suflet când va fi mântuit. Trebuie să examinăm dacă a existat un timp în care sufletul nu era suflet și dacă va fi un timp când va înceta să mai fie suflet, la fel cum a fost un timp când ceea ce era pierdut nu era pierdut și va fi un timp când va înceta să mai fie pierdut”;

    e)     după ce a vorbit destul despre natura și condiția sufletelor, iată ce mai spune: „Spiritul dedându-se păcatului a devenit suflet, iar sufletul îmbrățișând virtutea va redeveni spirit, așa cum se pare că sufletul lui Esau care, pedepsit fiind pentru păcatele lui, a fost condamnat să trăiască într-o stare mai puțin fericită decât cea în care a fost creat. Cât privește corpurile cerești, trebuie știut că sufletul soarelui – numiți-l cum vreți – nu a început să existe odată cu lumea care a fost creată, ci exista deja înainte de a intra în acest corp înflăcărat și luminos. Același lucru îl putem spune și despre lună și despre stele care, din motive anterioare statutului în care se află astăzi, au fost dominate, fără vrerea lor, de vanitate, pentru a merita într-o zi răsplata care le este destinată; sunt obligate să acționeze, nu conform voinței lor, ci după voința Creatorului care l-ea prescris fiecăreia un loc;

    f)     cât despre focul pedepselor iadului cu care Scriptura îi amenință pe cei păcătoși, nu este vorba despre suferințe sensibile și pedepse exterioare, ci în părerea de rău a conștiinței și într-o amintire tristă și dureroasă pe care Dumnezeu ne-o va pune dinaintea ochilor noștri; fiindcă există în sufletele noastre nu știu ce fel de sămânță ce reproduce toate păcatele pe care noi le-am săvârșit; Dumnezeu însuși expune dinaintea ochilor noștri ca un tablou toate nelegiuirile noastre și toate răutățile pe care le-am săvârșit în viața noastră, iar sufletul, având prezent înaintea ochilor acest tablou al nelegiuirilor din trecut, este cuprins de văpăi și învăluit de remușcările propriei lui conștiințe”;

    g)    apoi mai spune: „doar dacă nu dorim să dăm numele de obscuritate și întuneric acestui trup grotesc și pământesc cu care suntem îmbrăcați și în care vom retrăi o nouă viață când această lume se va sfârși și va trebui să trecem într-o altă lume”; asta nu înseamnă oare să afirmi deschis teoria metempsihozei lui Pitagora și Platon?

    h)    spre finalul celei de-a doua cărți, vorbind despre perfecțiunea noastră, spune: „Când vom ajunge pe punctul de a nu mai fi nici trup, nici carne și poate nici suflet, atunci spiritul nostru, dobândind perfecțiunea desăvârșită și nefiind întunecat de norii grei ai pasiunilor, va vedea limpede și față către față substanțele raționale și inteligibile”.

    Dar iată și alte erori ce le găsim în cartea a treia:

    a)     „Dacă admitem, spune el, că Dumnezeu, din motive ce ne depășesc, ar fi creat și format vase, unele pentru folosințe de cinstire, iar altele pentru folosințe rușinoase, de ce nu am intra în cele mai secrete colțuri ale sufletului pentru a ne convinge că altădată a făcut lucruri care l-au făcut vrednic să fie iubit și îndrăgit într-un trup și urât în alt trup, chiar înainte să fi fost înlocuit în Iacob și să fie înlocuit în Esau?” Apoi spune: „Nu este doar spre binele sau spre răul făcut în trecut că sufletele sunt destinate, unele spre folosință de cinstire și altele spre folosință rușinoasă”. Iar un pic mai departe spune: „Or, vasul care, datorită meritelor lui de altă dată, a fost făcut pentru a fi spre cinstire, într-o altă lume va deveni un vas de rușine, dacă nu a știut să se folosească în scopul pentru care a fost făcut; și, dimpotrivă, dacă vasul care, din cauza greșelilor de altă dată, a fost numit vas de rușine, dorește să se corecteze în lumea de acum, va deveni într-o altă lume un vas sfințit, bun spre slujirea lui Domnului și pregătit pentru tot felul fapte bune”;

    b)    apoi mai spune: „Cred că sunt oameni care, luând mai întâi calea celor mai rele vicii, pot merge cu răutatea și nelegiuirea lor atât de departe încât, dacă nu se corectează și nu fac penitență pentru păcatele lor, vor deveni diavoli, iar dimpotrivă, există alții care, făcând eforturi spre vindecarea rănilor lor și potolirea pasiunilor, din diavoli ce erau vor deveni îngeri. Am spus de mai multe ori că în timpul acestor mulțimi infinite de lumi care se succed unele altora, există suflete care se dedau atât de tare crimelor încât ajung în cele din urmă în ultimul stadiu de răutate, iar alții se ridică din cel mai rău stadiu în care au căzut până la trăirea unei virtuți desăvârșite și definitive”. Prin asemenea afirmații el vrea să spună că oamenii, adică sufletele pot deveni diavoli, iar diavolii pot deveni îngeri;

    c)     mai spune în aceeași carte: „Trebuie să mai examinăm de ce sufletele noastre sunt împinse spre diferite obiecte, uneori de anumite mișcări și alteori de altele”. Se referă aici la faptele bune pe care unele suflete le-au făcut înainte să coboare în trupuri. Așa comentează el tresărirea lui Ioan Botezătorul în sânul mamei lui atunci când Elisabeta, auzind-o pe Maria care-i dădea salutul, mărturisea că era nevrednică de cinstea pe care Fecioara i-o făcea. Și apoi adaugă: „Dimpotrivă, vedem prunci sugând încă la sânul matern, care sunt stăpâniți de spirite rele și care par a fi inspirați de niște vrăjitoare sau ghicitori. Sunt unii de asemenea care din cea mai fragedă pruncie sunt stăpâniți de un demon pythonician. Or, atunci când suntem convinși că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu și că Dumnezeu stăpânește peste toate cu dreptate, putem oare să credem că Providența sa poate abandona în așa hal niște prunci care nu au făcut încă nimic pentru a merita o asemenea soartă?”

    d)    de asemenea, mai spune vorbind despre lume: „Cred că a existat o altă lume înaintea acesteia și că va mai exista altă lumea după aceasta. Vreți să vă dovedesc faptul că va exista o altă lume după cea în care noi trăim care va fi distrusă complet? Auziți ce spune Isaia: Va fi un cer nou și un pământ nou care vor fi mereu înaintea mea. Vreți să vă demonstrez că au existat alte lumi înaintea acesteia? Ascultați de spune Ecleziastul: Ce a fost altă dată? este ceea ce trebuie să fie și în viitor; ce a fost creat? ceea ce va mai fi creat. Nimic nou sub soare și nu putem spune: iată ceva nou, fiindcă a existat deja în veacurile ce s-au scurs înaintea noastră. Acest text ne arată nu doar faptul că au existat alte lumi înaintea acesteia în care trăim, dar și faptul că vor mai exista altele după noi și aceste lumi nu există toate în același timp, ci se succed unele altora”;

    e)     și mai spune: „Cred că cerul este locuința lui Dumnezeu și locuința noastră adevărată de odihnă; acolo, creaturile raționale se bucură de fericirea lor din trecut înainte să coboare printre noi, trecând de la lucrurile invizibile la cele vizibile și să fie aruncate pe pământ unde au avut nevoie de un trup greu și pământesc. De aceea Dumnezeu a creat această lume vizibilă și le-a dat trupuri pe măsura locurilor unde se află. Or, deoarece dorește să-i salveze și să-i corecteze pe toți cei căzuți, trimite în această lume miniștri, printre care unii ocupă anumite spații și sunt dependenți de necesitățile din împrejurimi, iar alții îndeplinesc exact misiunea lor la timpul știut de Dumnezeu care i-a uns și le-a încredințat misiunea; soarele, luna și stelele, care fac parte din numărul miniștrilor, și pe care Apostolul îi numește „creaturi”, sunt situați în partea superioară a acestei lumi. Or, „această creatură este supusă vanității”, fiindcă se arată ochilor noștri înconjurată de un corp luminos și material. Nu este o întâmplare faptul că este expus vanității, ci din porunca celui care l-a făcut, cu speranța că într-o zi va fi eliberat de sub acest jug al robiei. În sfârșit, ceilalți miniștri, iar eu cred că sunt îngerii, guvernează lumea în locurile și vremurile ale cărui stăpân este doar Dumnezeu”;

    f)     mai departe spune: „Providența este cea care reglementează și menține ordinea pe care o vedem în această lume și care permite ca unii îngeri să fie alungați din ceruri iar alții să coboare pe pământ treptat, trecând din etapă în etapă. Aceștia coboară de bună voie, în timp ce ceilalți sunt aruncați fără voia lor. Primii duc la îndeplinire cu bucurie misiunea pe care Creatorul le-a încredințat-o, aceea de a-i ridica pe cei care cad, însă ceilalți sunt constrânși, împotriva voii lor, să rămână un timp îndelungat în ministerul ce l-au primit de la Dumnezeu”;

    g)    de asemenea, mai spune: „Din toate aceste mișcări rezultă că vor exista mai multe lumi diferite, iar după această lume în care suntem, Dumnezeu va crea o alta complet diferită. Ei bine! Doar Dumnezeu, Creatorul a toate, poate prezida la toate aceste evenimente diferite, poate măsura progresele creaturilor, poate răsplăti virtutea și pedepsi viciul, poate regla vicisitudinea continuă a veacurilor care se succed unele altora și poate conduce toate spre același scop. Fiindcă el singur știe de ce permite unora, lăsați în mâna propriei lor voințe, să cadă din statutul măreț unde au fost ridicați și de ce îi vizitează pe alții și le dă mâna pentru a-i restabili, progresiv, în prima lor demnitate”;

    h)    după ce expune astfel cele privitoare la sfârșitul veacurilor și la dispariția tuturor lucrurilor, conclude în acești termeni: „Deoarece există lucruri, după cum am arătat de mai multe ori, care încep acolo unde altele se termină, ne putem întreba dacă vor mai exista trupuri sau vom trăi fără trup după ce toate vor fi distruse și dacă trebuie să credem că acele creaturi care nu au trup vor duce o viață netrupească, așa cum știm că este cea a lui Dumnezeu. Dacă toate trupurile, pe care sfântul Paul le numește „lucruri vizibile”, aparțin lumii acesteia, care se află sub stăpânirea sensurilor, nu există nicio îndoială că acele creaturi care nu au trup vor duce o viață netrupească”; iar un pic mai departe spune: „Cât privește cuvintele Apostolului Paul: Toate creaturile vor fi eliberate de corupția care le stăpânește pentru a participa la libertatea și la slava copiilor lui Dumnezeu, eu explic aceste cuvinte așa: creaturile raționale și netrupești care dețin primul rang printre creaturi nu sunt sub stăpânirea corupției, ci aceste trupuri vor fi eliberate când vor participa la slava fiilor lui Dumnezeu”;

    i)      mai spune: „Nimic nu ne poate convinge mai bine că nu vor mai exista trupuri când toate lucrurile vor ajunge la sfârșit decât ceea ce spune Mântuitorul în această rugăciune: Așa cum eu sunt în tine și tu în mine, la fel și ei să fie una în noi. Fiindcă trebuie să știm că Dumnezeu este ceea ce trebuie să fie Mântuitorul; în ce consistă această asemănare a Tatălui și a Fiului care este promisă sfinților și cum vor fi sfinții una în Tatăl și în Fiul, la fel cum Tatăl și Fiul una sunt? Într-adevăr, dacă viața pe care o vor duce sfinții este complet asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, trebuie în mod necesar, fie ca Dumnezeu să aibă un trup și să fie învăluit în materie, așa cum noi înșine suntem învăluiți în trup; sau, dacă lucrul acesta nu este vrednic de Dumnezeu, în special pentru cei care au câteva idei despre maiestatea și slava acestei ființe necreate și superioare tuturor ființelor, ar trebui să pierdem orice speranță că vom fi asemenea lui Dumnezeu, dacă ar trebui să avem un trup, sau viața noastră, dacă participăm la fericirea divină, după cum suntem îndemnați să sperăm, are toate prerogativele fericirii lui Dumnezeu”. Toate acestea ne arată ce crede Origen despre înviere și că opinia lui este aceea că toate trupurile vor fi distruse, iar noi vom fi fără trup, așa cum eram înainte de a fi în trup;

    j)      vorbind tot despre diferite lumi care se succed unele după altele, după ce a spus că îngerii vor deveni diavoli, că diavolii vor deveni îngeri sau oameni, că oamenii vor fi transformați în diavoli și că în toate vor exista o vicisitudine și o revoluție perpetui, confirmă în cele din urmă opinia sa zicând: „Nu există cădere decât după un anumit timp de la crearea noii materii de către Dumnezeu, a noilor trupuri și a noii lumi, din cauza diferitelor înclinații spre cădere a creaturilor raționale; fiindcă, decăzute treptat din acea perfecțiune fericită pe care o puteau avea până la sfârșitul veacurilor, ele au dat dovadă de răutatea lor în așa fel încât au schimbat complet natura lor, deoarece nu au dorit să rămână în primul lor stadiu nici să se bucure de o fericire veșnică neschimbătoare. Trebuie să mai știm că mai multe creaturi raționale nu se schimbă niciodată și rămân în primul și în al doilea stadiu al creației, în a treia și în a patra lume; fericirea altora este atât de puțin atinsă încât nici nu-și dau seama și, în fine, unele creaturi, căzând din culmea slavei, sunt aruncate până în profunzimile hadesului. Or, în creația lumilor, Dumnezeu, care este împărțitorul tuturor lucrurilor, știe să folosească aceste creaturi în funcție de meritele lor și atâta cât este necesar pentru guvernarea și conservarea lumii, astfel încât cele care le depășesc pe altele în răutate și care au devenit pe deplin pământești, vor deveni diavoli într-o lume viitoare și vor ține primul rang printre acele creaturi pentru a fi folosite drept jucării îngerilor care au decăzut din primul lor statut”. Nu vrea el oare să spună aici că oamenii care în această lume se dedau păcatului pot deveni diavoli și demoni într-o altă lume și că diavolii, la rândul lor, pot deveni îngeri și oameni într-o altă lume?;

    k)    după ce a demonstrat în lung și în larg faptul că toate creaturile corporale vor avea trupuri spirituale și vor fi constituite dintr-o materie foarte subtilă și că toate substanțele vor fi schimbate în trup foarte pur și mai strălucitor decât lumina și învăluite într-o slavă pe care spiritul uman nu o va putea înțelege, adaugă: „Iar Dumnezeu va fi totul în toți astfel încât toate substanțele corporale vor fi schimbate în ceea ce este mai bun și mai măreț între toate, adică în substanța lui Dumnezeu”.

    În cartea a patra, ultima din această lucrare, afirmă alte erori pe care Biserica lui Cristos le condamnă:

    a)     spune: „Așa cum cei care mor în această lume prin despărțirea sufletului de trup, ocupând diferite locuri în infern, în funcție de meritul și de natura faptelor lor, tot la fel cei care, pentru a spune așa, mor în funcțiile Ierusalimului ceresc, coboară în infernul lumii noastre pentru a ocupa diferite locuri pe pământ, în funcție de meritele lor”;

    b)    apoi continuă: „Fiindcă am comparat sufletele noastre care merg din această lume în infern cu cele care coboară din cer pe pământ și care sunt sub o anumită pedeapsă, trebuie să examinăm cu atenție dacă nu am putea spune același lucru și despre nașterile unora și altora; deoarece sufletele care se nasc pe pământ și iau un trup uman vin din infern, fiindcă au revenit spre bine, sau coboară din înălțimi, unde duceau o viață mai fericită, tot la fel printre toate sufletele care locuiesc firmamentul, unele s-au ridicat de pe pământ, trăind în caritate și virtute, nefiind atât de rele încât să fie aruncate în locurile unde trăim noi”; astfel, el vrea să spună că firmamentul, adică cerul, este un infern referitor la un cer mai înălțat, iar pământul nostru este un infern referitor la firmament și un cer referitor la infernul care este sub noi, astfel încât ceea ce este infern pentru unii este cer pentru alții;

    c)     nu rămâne însă aici; mai spune că la sfârșitul veacurilor, atunci când ne vom reîntoarce la Ierusalimul ceresc, puterile dușmane vor declara război poporului lui Dumnezeu pentru ca el să trimită în luptă curajul și virtutea sa, pe care nu le poate verifica decât în funcție de rezistența puternică în fața dușmanilor care vor fi învinși, după cum putem citi în cartea Numerelor, printr-un comportament înțelept, printr-o organizare bună a trupelor și printr-o experiență dobândită în arta războiului. După ce a spus că această Evanghelie veșnică, care trebuie să rămână veșnic în cer, despre care sfântul Ioan apostolul vorbește în cartea Apocalipsei, depășește atât de tare Evanghelia noastră cu cât predica lui Isus Cristos este deasupra sacramentelor legii vechi, mai adaugă – ceea ce nu poate fi gândit decât drept sacrilegiu – că Isus Cristos trebuie să sufere moartea în mijlocul aerului pentru mântuirea diavolilor, chiar dacă nu este foarte explicit asupra acestui punct; de aici putem înțelege că așa cum Dumnezeu s-a făcut om pentru a-i mântui pe oameni, tot la fel se va face diavol ca să-i mântuiască pe diavoli. Dar ca să nu credeți că eu denaturez textul, voi transcrie aici propriile lui cuvinte: „Așa cum Isus Cristos a perfecționat umbrele legii prin umbrele Evangheliei și precum toată legea nu este decât umbra și figura ceremoniilor care se văd în cer, trebuie să vedem cu atenție dacă nu am putea spune că lipsește ceva legii, cultului sau ceremoniilor din cer și dacă nu au nevoie să fie perfecționate prin publicarea acestei Evanghelii, pe care sfântul Ioan, în Apocalipsa sa, o numește „veșnică”, cu referire la Evanghelia noastră care este temporară și care a fost vestită într-o lume și într-un timp distrugător și trecător. Chiar dacă ar fi pretențios și neînțelept să presupunem că știm dacă Mântuitorul nostru va suferi în aer, cred totuși că am putea împinge curiozitatea noastră și cercetarea până într-acolo. Deoarece spiritele răului sunt răspândite în aer și nu ne este rușine să mărturisim că Domnul a fost răstignit pe cruce pentru a distruge ceea ce a nimicit prin pătimirea sa, de ce ne-am teme să spunem că la sfârșitul veacurilor va suferi poate în aer ceva asemănător înainte de a mântui, prin pătimirea sa, toate popoarele care locuiesc în toate locuințele universului?”;

    d)    dar iată și alte hule pe care le-a afirmat împotriva lui Cristos: „Dacă Fiul îl cunoaște pe Tatăl, se pare că prin această cunoaștere îl poate înțelege în același fel cum spunem noi că spiritul unui muncitor înțelege toate regulile meșteșugului lui. Cu siguranță dacă Tatăl este în Fiul, Fiul îl înțelege pe Tatăl care este în el. Dacă prin a înțelege ne referim, nu doar la o acțiune a spiritului prin care înțelege și concepe lucrurile pe care le cunoaște, dar și o virtute și o putere prin care cel ce cunoaște lucrurile acumulează în el și conține toate lucrurile și deoarece Fiul este din numărul lucrurilor pe care Tatăl le înțelege, trebuie să spunem că Tatăl îl înțelege pe Fiul”. Or, pentru a ne face să înțelegem de ce Tatăl îl înțelege pe Fiul și că Fiul nu-l poate înțelege pe Tatăl, iată ce spune mai departe: „Cititorul curios mă va întreba poate dacă Tatăl se cunoaște pe sine la fel cum îl cunoaște Fiul? Însă dacă știm că stă scris: Tatăl meu care m-a trimis este mai mare decât mine, și dacă suntem convinși că acest lucru este cu desăvârșire și universal adevărat, va trebui să spunem că ceea ce Tatăl cunoaște depășește cunoștințele Fiului, deoarece Tatăl se cunoaște pe sine într-un fel mai profund și mai perfect decât îl cunoaște Fiul”;

    e)     dar iată un alt text în care Origen admite metempsihoza și distrugerea trupurilor: „Dacă am putea dovedi că substanța netrupească și rațională, fiind despărțită de trup, subzistă și trăiește prin ea însăși și că este mai puțin fericită când este unită cu trupul decât atunci când este despărțită, vom fi obligați să admitem că trupurile nu sunt create pentru ele însele și că nu sunt zidite decât din când în când și din cauza schimbărilor repetate care se întâmplă printre creaturile raționale pentru ca cele ce au nevoie să poată lua unul. Însă, după ce aceste creaturi s-au corectat de viciile lor și s-au eliberat de corupția în care erau angajate, în vreme ce trupurile sunt definitiv distruse, natura lor și destinația lor fiind aceea de a ieși din neant și de a intra într-un stadiu de viață veșnică”;

    f)     acest autor duce și mai departe hulele lui; spre finalul acestei ultime cărți spune că nu există nicio diferență între substanțele raționale; adică Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, îngerii, tăriile, stăpânirile, toate celelalte virtuți cerești și chiar sufletul omului sunt din aceeași substanță. „Dumnezeu, spune el, și Fiul său unic, și Duhul Sfânt, îngerii, tăriile, stăpânirile și celelalte virtuți, precum și omul interior care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu sunt de o natură intelectuală și rațională; de aceea putem spune că Dumnezeu și toate creaturile sunt, într-un anumit fel, din aceeași substanță”; din teama să nu i se reproșeze o asemenea oroare hulitoare, subliniază aceste cuvinte: „într-un anumit fel”. Totuși face parte din natura divină a îngerilor și oamenilor, în timp ce în alt loc refuză această natură divină când vorbește despre Fiul și despre Duhul Sfânt, din teama de a nu crede că împărtășesc aceeași divinitate.

    Așadar, această lucrare este plină de tot felul de erori pe care le-am subliniat în această scrisoare; oare nu trebuie să fi pierdut mințile pentru a se mulțumi să schimbi în câteva locuri afirmațiile privitoare la Fiul și la Duhul Sfânt și care sunt adevărate hule și să publici restul așa cum este și să-i aduci laude autorului într-un asemenea hal ca și cum toate erorile nu ar proveni din aceeași sursă otrăvită? Nu este locul aici pentru a combate toate aceste erori. De altfel putem deduce că cei care au scris împotriva erorilor lui Arie, Eunomie, Mani și a celorlalți eretici nu vor ezita să scrie și împotriva erorilor lui Origen. Dacă cineva dorește să citească această carte și să meargă pe pământul bătătorit în lucrare, să-și pună încălțăminte din teama ca șerpii să nu-l muște iar scorpionii să nu-l înțepe și să citească această scrisoare înainte de a începe drumul său pentru a cunoaște ceea ce trebuie să ocolească.


    votre commentaire
  • Simbolul de la Niceea, din anul 325, a devenit normă de credință - regula fidei - pentru Biserica întreagă; o expresie, homoousion - deoființă sau consubstanțial, și o explicitare a ei: născut din ousia - esența sau substanța Tatălui, stârnesc divergențe de opinie între teologii vremii; unii, susținători ai lui Arie și gândirii lui cristologice, susțin că nu ar trebui adăugate în Crez expresii și formule extra-biblice, cum este cazul celor două amintite mai sus; pe de altă parte, poziția oficială a conciliarilor este aceea că expresiile amintite, chiar dacă nu se află în Scriptură sub această formă, totuși exprimă gândirea Bibliei cu privire la dumnezeirea Fiului: Fiul este din aceeași substanță cu Tatăl homoousion - Tatăl și cu mine una suntem - și Fiul este născut din substanța Tatălui - Eu vin de la Tatăl și cine crede în Tatăl crede și în mine. Arienii, condamnați în primă instanță la Niceea cu o majoritate covârșitoare, revin în forță începând cu anul 335, când reușesc să-l convingă pe împăratul Constantin de orthodoxia lui Arie și a partizanilor lui și cer întrunirea unui alt sinod pentru a reveni asupra condamnărilor din anul 325; sinodul se întrunește la Tir unde doi mari campioni ai niceismului sunt condamnați, Atanasie al Alexandriei și Marcel al Ancirei. Începând cu această dată, arienii vor provoca mai multe ocazii pentru a întruni sinoade în timpul cărora redactează Simboluri și Formule de credință, unele mai lungi decât altele, unele mai contradictorii decât altele, în scopul eliminării expresiilor niceene și impunerii unor expresii mai neutre ce permit implementarea teologiei ariene ce susține că Fiul ar fi o creatură a lui Dumnezeu ex-nihilo, fără nicio asemănare cu Tatăl - anomois, sau Fiul ar fi o ființă asemănătoare în substanță cu Tatăl - homoios, sau Fiul ar fi o ființă similisubstanțială cu Tatăl - homoiousios; acestea sunt cele trei partide ariene care au rezultat după deciziile sinodale de la Tir. Între 341 și 361 mai multe asemenea sinoade au loc în Orientul creștin la cererea arienilor susținuți foarte tare în doctrina lor de împăratul Constanțiu. În ultima parte a vieții sale, Atanasie scrie o lucrare, De synodis, pentru a demonstra incapacitatea arienilor de a fi coerenți în gândirea și în mărturisirea credinței lor. În această lucrare redă un scurt istoric al întrunirilor sinodale ariene și formulele dogmatice publicate de fiecare dată; cititorii pot parcurge pas cu pas dezvoltarea arianismului în Imperiul oriental într-o perioadă destul de tulbure și incertă din punct de vedere al implementării orthodoxiei credinței în Biserică.

    Dosar arian, texte extrase din De synodis, Atanasie de Alexandria

    1.     Blasfemiile lui Arie așa cum le află Atanasie din lucrarea de bază a ereticului, ThaliaBanchet; episcopul Alexandriei face o compilație de fraze din care reies principalele slogane ale lui Arie, care devin baza învățăturii ariene în secolul al IV-lea:

    Dumnezeu însuși, într-adevăr, așa cum este el, este inefabil pentru toți. Nu are nici egal, nici asemenea lui, nici co-slăvit cu el, el este singur. Spunem despre el că este nenăscut, din cauza născutului prin natură. Îl cinstim ca fiind fără început, din cauza celui care are un început. Îl adorăm ca fiind veșnic, din cauza celui care a venit la existență în timp. Celui fără de început a făcut din Fiul său începutul ființelor venite la existență și l-a ridicat la demnitatea de Fiu, făcând din el Fiul său. Nu are nimic în el specific lui Dumnezeu în ipostas sau în proprietate, deoarece el nu este nici egal, nici consubstanțial cu el. Dumnezeu este înțelept, fiindcă el însuși este maestrul înțelepciunii. Ca dovadă suficientă a faptului că Dumnezeu este invizibil tuturor spun că el însuși este invizibil tuturor acelora care au venit la ființă prin Fiul și chiar Fiului însuși. Însă voi spune explicit cum invizibilul este văzut de Fiul: datorită puterii prin care Dumnezeu poate vedea și în limitele proprii, Fiul îl poate vedea pe Tatăl, cum îi este îngăduit. Da, Sfânta Treime este compusă din glorii neasemănătoare. Ipostasurile lor nu sunt amestecate unele cu altele. Una este mai slăvită decât celelalte prin slave la infinit. Tatăl este străin Fiului în substanță, fiindcă Tatăl este fără început. Trebuie să înțelegi că exista o monadă, diada neexistând înainte ca ea să fie. Tot la fel deci, pe când Fiul nu era, Tatăl Dumnezeu este. Apoi, Fiul, care nu era – a existat prin voința paternă – este Dumnezeu Fiu unic și este diferit de fiecare dintre cei doi. Înțelepciunea a existat ca înțelepciune prin voința lui Dumnezeu cel înțelept. Într-adevăr, este zămislit prin mii de concepte, spirit, putere, înțelepciune, slava lui Dumnezeu, adevăr și imagine și cuvânt. Trebuie să mai înțelegi că este zămislit ca strălucire și lumină. Superiorul este în măsură să zămislească un egal Fiului, însă nu poate zămisli unul mai excelent, un superior sau unul mai mare. Prin voia lui Dumnezeu, Fiul este așa de mare cum este el și este așa cum este. De când și din momentul în care există, noi spunem că a venit la ființă din Dumnezeu. Fiind Dumnezeu puternic, el celebrează în parte pe cel superior. Pe scurt, Dumnezeu este inefabil Fiului. Fiindcă este pentru el însuși ceea ce este, adică indicibil, astfel încât nimic din ceea ce poate fi numit, Fiul nu-l înțelege pentru a-l exprima într-o concepție adecvată – lucrul acesta fiindu-i imposibil – nici nu-l va înțelege pe Tatăl, care nu depinde decât de sine. Căci Fiul nu cunoaște propria lui esență, într-adevăr, el a venit la ființă ca Fiu datorită voinței Tatălui. Ce verb permite deci celui care a ieșit dintr-un tatăl să cunoască într-un mod cu adevărat just pe cel ce l-a născut? Căci este evident că ceea ce are un început nu este în stare să-l conceapă pe deplin și să-l înțeleagă exact pe cel ce este fără început așa cum este el.

     

    Cei strânși în jurul opiniilor lui Arie au scris și o scrisoare episcopului Alexandru al Alexandriei pentru a-i expune în scris care este credința lor:

    Fericitului nostru părinte și episcop Alexandru, preoții și diaconii vă salută în Domnul. Iată, fericite părinte, care este credința provenită de la strămoșii noștri și pe care noi înșine am învățat-o de la tine: Știm că există un singur Dumnezeu, singur nenăscut, singur veșnic, singur fără început, singur adevărat, singurul având în posesie nemurirea, singur înțelept, singur bun, singur puternic; judecător, administrator, împărțitor tuturor; imuabil și inalterabil, drept și bun; el, Dumnezeul Legii, al Profeților și al Noului Testament, care a născut un Fiu unic înaintea veacurilor, prin care a făcut veacurile și toate lucrurile; pe care nu l-a născut în aparență, ci l-a adus la existență cu adevărat, imuabil și inalterabil prin propria lui voință, creatură perfectă a lui Dumnezeu, însă nu ca oricare altă creatură, produs al unei nașteri, însă nu ca oricare altă naștere, nici în felul în care Valentin a definit nașterea Fiului ca o emanație din Tatăl, nici în felul în care Mani și-a expus opinia zicând că nașterea era o parte consubstanțială Tatălui, nici în felul în care Sabelius, împărțind monada, a vorbit despre „Fiul-Tatăl”, nici în felul în care Herakas a vorbit despre o candelă, sau ca despre o candelă împărțită mai apoi în două, nici că exista mai înainte, iar mai apoi ar fi fost născut sau creat ca Fiu – tu însuți, fericit părinte, ai contrazis mereu, din mijlocul bisericii și în consilii, pe cei care exprimau asemenea opinii – ci în felul în care noi afirmăm că a fost creat prin voința lui Dumnezeu înaintea tuturor timpurilor și a veacurilor, a primit de la Tatăl viața, ființa și slava, Tatăl făcându-l să subziste cu el – deoarece Tatăl, atunci când i-a încredințat stăpânirea tuturor lucrurilor nu s-a lepădat de ceea ce deținea în sine însuși ca nenăscut: Tatăl este, într-adevăr, izvorul tuturor lucrurilor – astfel încât există trei ipostasuri. Iar în timp ce Dumnezeu, cauza tuturor lucrurilor, este absolut singurul fără început, Fiul născut în afara timpului de către Tatăl și creat și stabilit înaintea veacurilor nu exista înainte de a fi născut, dar, odată născut în afara timpurilor înainte tuturor lucrurilor este singurul care a venit la existență de la Tatăl. Căci el nu este veșnic sau co-veșnic sau co-nenăscut cu Tatăl, nu deține ființa sa în același timp cu Tatăl, după cum unii susțin făcând apel la categoria „relației”, introducând două principii nenăscute, ci Dumnezeu există înainte de toate ca monadă și principiu al tuturor lucrurilor. De aceea el este înaintea Fiului, după cum noi am învățat de la tine pe când ne predicai în mijlocul bisericii. De aceea, în măsura în care primește ființa, slava și viața de la Tatăl și că toate i-au fost încredințate de Tatăl, Dumnezeu este principiul său. El este principiului său ca Dumnezeului său, care există înaintea lui. Dacă cineva înțelege expresiile „ieșit din el”, ieșit din sân și eu am ieșit și merg la Tatăl în sensul unei părți cu care el ar fi consubstanțial și dintr-o emanație, Tatăl ar fi compus, divizibil și muabil, iar Dumnezeul netrupesc, conform lor, ar fi un trup și ar suferi pătimirile ce se aplică unui trup, atât cât asta depinde de ei.

     

    Asterius, un filosof sofist, devine avocatul noii învățături, iar Atanasie spicuiește câteva afirmații îndrăznețe din lucrările acestuia din care reies hulele la adresa Mântuitorului:

    El este primul venit la existență și una din naturile inteligibile, și la fel precum soarele, printre obiectele vizibile, este una din ființele ce apar și el strălucește peste lumea întreagă după rânduiala aceluia care l-a făcut, tot la fel, Fiul, care este una din naturile inteligibile, luminează și strălucește și el peste toți cei care sunt din lumea inteligibilă.

    Înaintea nașterii Fiului, Tatăl avea, preexistentă, știința de a naște, deoarece un medic, înainte de a îngriji bolnavii, avea și el știința de a se îngriji de pacienți.

    Fiul a fost creat datorită unei binefaceri minunate, iar Tatăl l-a făcut dintr-un surplus de putere. Dacă este adevărat că voința lui Dumnezeu a trecut prin toate aceste lucrări succesiv, și Fiul, desigur, care este o lucrare, a venit la ființă și a fost făcut prin voința sa.

     

    2.     Sinodul din Ierusalim (anul 335), un sinod în timpul căruia arienii și-au propus să prezinte credința lor, încercând să-l convingă pe împăratul Constantin de dreapta lor credință:

    Sfântul Sinod întrunit la Ierusalim prin harul lui Dumnezeu, către Biserica Alexandriei și către toți episcopii și preoții și diaconii din tot Egiptul, din Tebaida, din Libia, din Pentapolis și din toate ținuturile locuite, salut în Domnul. Ne-am întrunit din mai multe provincii pentru o mare adunare organizată cu ocazia consacrării martyrionului Mântuitorului – bazilicii Sfântului Mormânt – ridicat datorită zelului împăratului dreptcredincios, iubit de Dumnezeu, Constantin, pentru Dumnezeu Regele tuturor și pentru Cristosul său; am primit har de la Cristos și o bucurie și mai mare, aceea pe care însuși împăratul iubit de Dumnezeu ne-a procurat-o atunci când ne-a îndemnat printr-o scrisoare să facem ceea ce trebuia făcut: să învingem orice mânie din Biserica lui Dumnezeu și să alungăm departe orice gelozie și viciu prin care mădularele lui Cristos au fost despărțite în trecut și să-i primim, într-un spirit de împăcare și cu dorința de unitate, pe Arie și adepții lui, pe care răutatea și mânia unora îi alungase în trecut în afara Bisericii. Împăratul iubit de Dumnezeu, prin scrisoarea sa, dând mărturie față acești oameni despre buna lor credință, credință despre care se informase mai înainte în persoană și pe care a auzit-o cu propriile urechi din gura lor, pe care el a acceptat-o și ne-a supus-o și nouă spre a o examina, însoțind cu scrisoarea sa și expunerea orthodoxiei acestor oameni, orthodoxie pe care noi am recunoscut-o ca fiind sfântă și conformă cu cea mărturisită de Biserică. De asemenea, el invita, pe bună dreptate, să fie primiți acești oameni în unitatea Bisericii lui Dumnezeu, după cum voi înșivă veți afla din copia acestei scrisori pe care o trimitem Excelențelor voastre. Credem că și voi, ca și cum ați primi mădularele propriului vostru trup, veți afla bucurie mare și mare fericire primindu-i pe frații voștri în viscerele voastre, frații voștri și părinții voștri, deoarece v-au redat nu doar preoții adepți lui Arie, dar și tot poporul și întreaga obște care a fost despărțită de voi prea multă vreme din cauza oamenilor despre care am pomenit mai sus. Iar acum se cuvine ca voi să aflați adevărul celor petrecute și cum oamenii despre care vă vorbim au fost primiți în comuniunea Bisericii și primiți de acest sfânt sinod format din atât de mulți participanți, iar voi să le dați îmbrățișarea sfântă din toată inima pentru unirea și pacea de care dau dovadă înaintea noastră, mai ales datorită mărturisirii credinței pe care ei au expus-o și care este conformă învățăturii apostolilor și mărturisirii Bisericii.

    Atanasie spune că este primul dintr-o lungă serie de sinoade în care arienii urmăreau să se facă recunoscuți de Biserică pentru felul în care ei înțeleg să mărturisească propria lor credință despre care spun că este conformă învățăturii transmise de apostoli și mărturisirii ei în Biserică de-a lungul veacurilor. Deoarece Atanasie și alți episcopi se vor opune acestei integrări a arienilor în comuniunea din care au fost excluși după conciliul de la Niceea până ce nu acceptă Simbolul credinței celor „circa 300” de Părinți, va fi trimis în exil.

     

    3.     Sinodul din Antiohia (anul 341); chiar dacă la Ierusalim s-a decis reintegrarea ereticilor în comuniunea Bisericii, arienii au simțit nevoia să mai întrunească un alt sinod la Antiohia cu ocazia Enkainion – consacrarea marii biserici din Antiohia, oraș în care rezidă împăratul; construcția a început sub Constantin și este terminată de Constanțiu, consacrată pe 6/01/341; cu această ocazie participanții trimit o primă scrisoare episcopului Romei, Iulius I, înștiințat de Atanasie, în timpul șederii celui de-al doilea exil în Occident la Roma, între 339-346, despre pericolul arianismului în partea orientală a imperiului:

    Noi nu am devenit partizani eretici ai lui Arie, căci cum s-ar putea așa ceva ca noi, care suntem episcopi, să aderăm la învățătura unui preot? Nici nu am primit altă credință decât cea care ne-a fost transmisă de la începuturi. Dimpotrivă, odată ce am devenit judecători și experți în materie de credință, noi l-am primit pe Arie în comuniunea noastră, însă nici vorbă să devenim noi discipolii lui. Veți afla asta din ceea ce noi mărturisim și credem: Am învățat de la începuturi să credem într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul universului, făcătorul și cel ce a conceput toate ființele inteligibile și sensibile, și într-un singur Fiu, Monogen al lui Dumnezeu, care există înaintea tuturor veacurilor și co-fiind cu Tatăl care l-a născut, prin care toate au venit la existență, cele vizibile și cele invizibile, coborât la împlinirea timpurilor conform bunăvoinței Tatălui, asumând un trup din Fecioara Maria, împlinind voința Tatălui într-un mod desăvârșit, a suferit pătimirea sa, a înviat, s-a înălțat la ceruri și șade la dreapta Tatălui, și va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți și rămâne Rege și Dumnezeu peste veacuri. Credem și în Duhul Sfânt. Mai trebuie spus, credința noastră mai conține de asemenea și învierea morților și viața veșnică.

     

    Tot la același sinod, participanții mai redactează o scrisoare în care este expusă explicit credința partidei arienilor și care reprezintă „formula credinței sinodului de la Antiohia”:

    Noi credem, conform tradiției evanghelice și apostolice, într-un singur Dumnezeu, Tatăl Atot-puternic, făcătorul, artizanul și cel ce a conceput universul, din care au venit toate la ființă; și într-un singur Domn Isus Cristos, Fiul său, Dumnezeul Fiu Monogen, prin care toate au venit la ființă, care este născut din Tatăl înaintea veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, desăvârșit din desăvârșit, unicul din unicul, perfect din perfect, rege din rege, Domn din Domn, Cuvânt viu, Înțelepciune vie, lumina adevărată, cale, adevăr, înviere, păstor, poarta, imuabil și inalterabil; imagine exactă a divinității, substanței, voinței, puterii și slavei Tatălui, primul născut din toată creația, care la început era lângă Dumnezeu, Cuvânt Dumnezeu conform spuselor Evangheliei: Și Cuvântul era Dumnezeu; prin care toate au venit la subzistență și în care toate subzistă; care s-a coborât din înălțimi la împlinirea timpurilor, a fost zămislit într-o Fecioară conform Scripturilor, și s-a făcut om; mijlocitor între Dumnezeu și oameni, apostolul credinței noastre și autorul vieții, conform spuselor lui: Am coborât din cer, nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis; care a suferit pentru noi, a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni cu slavă și putere pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți. Și în Duhul Sfânt, care ne-a fost dat pentru a ne însoți, sfințenia și desăvârșirea credincioșilor, așa cum Domnul nostru Isus Cristos a poruncit apostolilor săi zicând: Mergeți, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. El vrea să spună desigur în numele unui Tată care este Tată cu adevărat, unui Fiu care este Fiu cu adevărat, și unui Duh Sfânt care este Duh Sfânt cu adevărat: numele nu sunt folosite nici așa pur și simplu, nici în neorânduială, ci semnifică foarte precis ipostasul, rangul și slava proprie fiecăruia din cei numiți; asta vrea să spună că sunt trei în ipostas, însă unul prin concordie. Aceasta este credința ce o păstrăm și păstrând-o de la începuturi până la sfârșit înaintea lui Dumnezeu și a lui Cristos, noi spune anatema asupra oricărei învățături eretice. Iar cel care învață împotriva sfintei și dreptei credințe a Scripturilor zicând că a existat sau că ar fi existat un timp, o vreme sau un moment înainte ca Fiul să fi fost născut, să fie anatemă. Iar cel ce spune că Fiul este o creatură ca una dintre creaturi, sau un născut ca unul dintre născuți, sau o lucrare ca una dintre lucrări, și nu spune așa cum ne transmit sfintele Scripturi fiecare nume amintite mai sus, sau învață sau propovăduiește drept evanghelie orice altceva decât ceea ce noi am primit, să fie anatemă. Fiindcă noi credem și ne conformăm într-adevăr și cu reverență la tot ceea ce ne-a fost transmis prin Sfintele Scripturi, prin Profeți și prin Apostoli.

     

    În opinia lui Atanasie, Theophronios, episcopul de Tyana, a compus și el, la același sinod, o mărturisire de credință pe care au semnat-o participanții:

    Dumnezeul pe care eu îl iau drept martor azi peste sufletul meu știe că eu cred astfel: într-un singur Dumnezeu Tată Atot-puternic, creatorul și artizanul universului, din care toate lucrurile au venit la existență; și în Fiul său, Dumnezeu Fiul Monogen, Cuvântul, puterea și înțelepciunea, Domnul nostru Isus Cristos, prin care toate au venit la ființă, care s-a născut din Tatăl înaintea veacurilor, Dumnezeu perfect din Dumnezeu perfect, și care este lângă Dumnezeu în ipostas, și a coborât în zilele de pe urmă, s-a născut din Fecioară, conform Scripturilor, s-a făcut om, a suferit și a înviat din morți și s-a suit la ceruri, și s-a așezat la dreapta Tatălui său, și va veni cu slavă și putere pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți, și va dăinui veșnic; și în Duhul Sfânt, Paracletul, Duhul Adevărului, pe care Dumnezeu, prin profeți, a promis să-l răspândească peste slujitorii săi, și pe care Domnul a promis că-l va trimite discipolilor săi, și pe care l-a trimis, după cum ne învață Faptele apostolilor. Tot cel care ține sau învață o altă credință, în afara acestei credințe, să fie anatemă; și cine învață doctrina lui Marcel de Ancyra, a lui Sabelius sau Paul de Samosata, să fie anatemă, el și toți cei care vor intra în comuniune de credință cu el.

     

    Ca și cum nu ar fi fost suficient pentru a-și mărturisi credința lor, Părinții întruniți la Antiohia mai redactează o scrisoare pe care o trimit prin Narcis, Maris, Teodor și Marc în Galia pentru a o înmâna împăratului Constant, protectorul lui Atanasie în timpul primului său exil în Occident, la Trier; conținutul scrisorii este sub formă de mărturisire de credință:

    Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creator și făcător al tuturor lucrurilor, de la care ține paternitatea oricine în ceruri și pe pământ; și în Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos, care s-a născut din Tatăl înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin care toate au venit la ființă în ceruri și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile, care este Cuvânt, Înțelepciune, puterea, viața și lumina adevărată, care în zilele de pe urmă s-a făcut om pentru noi și s-a născut din Fecioara Maria, care a fost răstignit, a murit, a fost îngropat, a înviat din morți a treia zi, a fost ridicat la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni la sfârșitul veacurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți și să dea fiecăruia după faptele sale, a cărei împărăție, care este indestructibilă, rămâne pentru toate veacurile fără de sfârșit – într-adevăr, el va fi la dreapta Tatălui nu doar în vremurile veacului de acum, ci și în veacurile ce vor veni; și în Duhul Sfânt, adică Paracletul, pe care l-a promis apostolilor și pe care l-a trimis după înălțarea sa la cer, pentru a-i învăța și a le aminti toate, prin care, de asemenea, vor fi sfințite sufletele celor care vor fi crezut în el cu sinceritate. Biserica catolică știe că cei ce spun că Fiul a venit din neant sau dintr-un alt ipostas și nu din Dumnezeu și că a existat un timp în care nu era îi sunt străini.

     

    4.     Sinodul din Antiohia (anul 344); trei ani mai târziu are loc un nou sinod tot la Antiohia; sinodalii trimit o delegația la curtea imperială din Milano compusă din Eudoxiu de Germanicia, Martyrios, Macedonius de Mopsuestia, din Cilicia, pentru a înmâna împăratului occidental o mărturisire de credință foarte prolifică – istoricul Sozomen HE III, 11, 1 numește acest crez: µakrostíchç pistéwç / expunerea macrostiche – ce conține foarte multe adăugiri referitor la celelalte formule de până acum: 

    Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creatori și făcător  al tuturor lucrurilor, de la care deține paternitatea oricine în ceruri și pe pământ; și în Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos, care s-a născut din Tatăl înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin care toate au venit la ființă în ceruri și pe pământ, cele vizibile și cele invizibile, care este Cuvânt, Înțelepciune, puterea, viața și lumina adevărată, care în zilele de pe urmă s-a făcut om pentru noi și s-a născut din Fecioara Maria, care a fost răstignit, a murit, a fost îngropat, a înviat din morți a treia zi, a fost ridicat la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni la sfârșitul veacurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți și să dea fiecăruia după faptele sale, a cărei împărăție, care este indestructibilă, rămâne pentru veacuri fără de sfârșit – într-adevăr, el va fi așezat la dreapta Tatălui nu doar în vremurile veacului de acum, ci și în veacurile ce vor veni; credem de asemenea în Duhul Sfânt, adică Paracletul, pe care l-a promis apostolilor și pe care l-a trimis, după înălțarea sa la ceruri, pentru a-i învăța și a le aminti toate, prin care, de asemenea, vor fi sfințite sufletele celor ce vor fi crezut în el cu sinceritate. Sfânta Biserică catolică știe că cei care spun că Fiul a venit din neant sau dintr-un alt ipostas și nu din Dumnezeu, și că a existat un timp când nu era îi sunt străini. Tot la fel, sfânta Biserică catolică spune anatema celor care afirmă că există trei dumnezei, sau că Isus Cristos nu este Dumnezeu, sau că înaintea veacurilor nu era nici Cristos, nici Fiul lui Dumnezeu, sau că același este Tată și Fiu sau Duh Sfânt, sau că Fiul este nenăscut, sau că Tatăl nu l-a născut pe Fiul prin voința sa, nici prin bunăvoința sa. Într-adevăr, este nechibzuit să spunem că Fiul a venit din neant, fiindcă nicăieri în sfintele Scripturi inspirate nu îi este atribuită o asemenea origine, nici aceea că ar fi venit dintr-un alt ipostas ce preexista alături de Tatăl, însă noi afirmăm că este născut cu adevărat doar din Dumnezeu. Fiindcă învățătura divină ne spune că există o singură realitate nenăscută și fără de principiu, Tatăl lui Cristos. Însă nu trebuie, de asemenea, zicând cu nechibzuință, bazându-se pe cuvinte care nu se află în Scripturi, că a existat un timp în care nu era, a-și imagina un oarecare spațiu de timp care l-ar fi precedat, ci doar că el este Dumnezeul născut în afara timpului – fiindcă timpurile și veacurile au venit la ființa prin el. Nu trebuie, de asemenea, să credem că Fiul este fără principiu la fel ca Tatăl și nenăscut ca el – fiindcă nimeni nu va putea fi numit, în sens propriu, tată sau fiu al unei ființe fără principiu ca el și nenăscut ca el. Dimpotrivă, noi știm că Tatăl, fiind singur fără principiu și nenăscut, a dat naștere într-un fel inaccesibil și de neînțeles nouă tuturor, iar Fiul este născut înaintea veacurilor și că el nu este nenăscut ca Tatăl, ci îl are pe Tatăl care l-a născut drept principiu: fiindcă principiul lui Cristos este Dumnezeu. Atunci când noi mărturisim trei realități și trei persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, conform Scripturilor, nu facem din ei trei dumnezei, deoarece noi știm că Dumnezeul perfect în sine, nenăscut, fără principiu și nedespărțit este singurul și unicul Dumnezeu, Dumnezeul și Tatăl Fiului unic, cel care este singurul ce are ființa de la sine însuși și singurul care o dă celorlalte ființe fără să o rețină pentru sine cu gelozie. Atunci când spunem că Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, singurul nenăscut, este singurul și unicul Dumnezeu, nu negăm nicidecum faptul că Isus Cristos este Dumnezeu înaintea veacurilor, contrar a ceea ce fac discipolii lui Paul de Samosata când spun că a fost făcut Dumnezeu după ce a devenit om, datorită unui progres, după ce a venit la ființă ca un simplu om prin natură. Noi știm de asemenea că subordonat fiind Tatălui și Dumnezeu, deoarece el este născut din Dumnezeu înaintea veacurilor, este Dumnezeu perfect și adevărat prin natură, nicidecum ieșit din oameni și apoi a devenit Dumnezeu, ci a devenit om, fiind Dumnezeu, din cauza noastră, și nu-și pierde niciodată ființa. Mai mult, noi îi detestăm și spunem anatema celor care nu-l numesc decât în mod fals Cuvântul lui Dumnezeu fără existență, deținând natura de la un altul, zis de unii ca fiind cuvânt proferat, alteori cuvânt imanent, și care vor să nu fie Cristos, Fiul lui Dumnezeu, mijlocitor și imaginea lui Dumnezeu înaintea veacurilor, ci susțin că a devenit Cristos și Fiul lui Dumnezeu din moment ce a asumat trupul nostru din Fecioara Maria, acum nici măcar 400 de ani – deoarece ei vor ca împărăția lui Cristos să aibă un început plecând de la nașterea lui ca om și se va termina la sfârșitul veacurilor și la judecata de pe urmă. Aceștia sunt discipolii lui Marcel și ai lui Scotinos (este vorba despre Photin, fost diacon al lui Marcel de Ancyra, devenit episcop de Sirmium; este rebotezat aici cu un termen peiorativ, scoteinos, care înseamnă obscur, întunecat, în timp ce numele lui adevărat, photinos, înseamnă lumină, strălucitor), galatenii din Ancyra, ei care, la fel ca evreii, suprimă existența lui Cristos dinaintea veacurilor, dumnezeirea sa și împărăția sa fără de sfârșit, sub pretextul uni așa-zise contradicții cu monarhia. Dar noi știm că nu este doar un simplu cuvânt proferat sau imanent al lui Dumnezeu, ci Dumnezeu Cuvânt viu, existând în sine, Fiul lui Dumnezeu și Cristos și care coexistă și conviețuiește înaintea veacurilor cu Tatăl său, nu sub forma unei preștiințe, și că nu s-a folosit de el doar în vederea efectuării creației, atât a lucrurilor văzute cât și a celor nevăzute. El este cel căruia Tatăl îi spune: să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră, cel ce a apărut în persoană Patriarhilor, cel care a dat Legea și a vorbit prin Profeți tuturor oamenilor și împărățește pentru veacurile fără de sfârșit. Fiindcă Isus Cristos nu a primit nicio demnitate efemeră, ci dimpotrivă, credem că este perfect și asemănător - homoion în toate Tatălui. Excludem din Biserică, fără drept de apel, pe cei care spun că același este Tată și Fiu și Duh Sfânt, atunci când își asumă într-un chip nechibzuit cele trei nume pentru una și aceeași realitate și persoană, fiindcă ei presupun de asemenea că Tatăl cel de necuprins și impasibil este în același timp de cuprins și pasibil fiindcă a devenim om – aceștia sunt într-adevăr cei pe care noi îi numim patripasioniști la romani și sabelieni la noi. Fiindcă noi știm că Tatăl care a trimis pe Fiul a rămas în forma proprie a divinității inalterabile, în timp ce Fiul, care a fost trimis, a săvârșit economia întrupării. Totuși, cei care au spus, fără niciun act de pietate, că Fiul nu a fost născut prin voință, nici prin bunăvoință, ci îi atribuie lui Dumnezeu o constrângere care îl privează de voință și de alegere, astfel încât îi dă naștere Fiului din obligație, noi recunoaștem o asemenea opinie foarte necredincioasă și străină credinței Bisericii, fiindcă asemenea oameni îndrăznesc să definească asemenea lucruri despre Dumnezeu împotriva ideilor comune despre el și în special împotriva a ceea ce vrea să ne reveleze Scriptura de inspirație divină. Deoarece noi care știm că Dumnezeu este cu desăvârșire liber și stăpân pe sine însuși, presupunem cu credință că l-a născut pe Fiul fără constrângere și din bunăvoință. Și deoarece noi îl credem cu destoinicie pe cel ce spune despre sine însuși: Domnul m-a creat principiu al căilor lui în vederea lucrărilor lui, noi mărturisim că nu a venit la ființă în același fel ca celelalte creaturi și lucrări venite la existență prin el. Într-adevăr, este mare nechibzuință și străin credinței Bisericii să compari Creatorul cu lucrările care au fost făcute prin el și să gândești că și el are un mod de a veni la existență asemănător celorlalte. Într-adevăr, sfintele Scripturi ne învață că doar Fiul unic a fost în mod autentic și cu adevărat născut. Însă atunci când noi spunem că Fiul este, trăiește și există în sine, la fel ca Tatăl, nu-l separăm totuși de Tatăl, inventând, printr-o reprezentare trupească, locuri și intervale între unirea lor. Noi credem efectiv că ei sunt uniți unul cu altul fără intermediar și fără interval și că există inseparabili unul de altul, deoarece Tatăl în totalitatea sa este cuprins în Fiul, iar Fiul în totalitatea sa este atașat și aderă la Tatăl și locuiește, singur, în mod continuu în sânul Tatălui. De aceea, atunci când noi credem în perfecta și desăvârșita Sfântă Treime, adică în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt și când spunem că Tatăl este Dumnezeu, că Fiul este Dumnezeu, nu mărturisim doi dumnezei, ci o singură demnitate a divinității, iar concordia împărăției este tot unică, deoarece doar Tatăl împărățește cu desăvârșire peste toate, chiar și peste Fiul, în timp ce Fiul este subordonat Tatălui, împărățește peste toți cei care au venit la ființă prin el și după el, cu excepția Tatălui, și dă sfinților harul Duhului Sfânt, fără a-l reține cu gelozie, prin voința Tatălui. În aceasta constă noțiunea de monarhie aplicată lui Cristos, conform celor care ne-au transmis sfintele învățături. Acestea sunt lucrurile pe care ne-am simțit constrânși să le explicăm cu mai multe detalii după ce mai întâi am expus pe scurt credința noastră; scopul nu este acela de a căuta slava deșartă, ci acela de a ne spăla de orice suspiciune de mărturisire a unei credințe străine Bisericii, de care noi îi acuzăm pe cei care ignoră cele mărturisite de noi; de asemenea am dorit ca și occidentalii să afle atât obrăznicia denunțării ereticilor împotriva noastră, cât și opinia orientalilor care este conformă Bisericii în Domnul, atestată de sfintele Scripturi de inspirație divină, fără a forța sensul, înaintea celor care nu au deviat de la ea.

     

    5.     Sinodul de la Sirmium I (anul 351); aici arienii au compus un nou simbol al credinței împotriva lui Fotin (un teolog ce nega dumnezeirea Fiului considerându-l un om ca toți ceilalți), din care lipsesc, desigur, cele două expresii niceene: homoousion și născut din ființa Tatălui, însă adaugă alte elemente de tendință semi-ariană; acesta este textul:

    Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creator și făcător a toate, izvorul oricărei paternități în cer și pe pământ; și în Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos, care s-a născut din Tatăl înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin care toate a venit la existență în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, care este Cuvânt, înțelepciune, lumina adevărată și viața, care în zilele de pe urmă s-a făcut om pentru noi și s-a născut din Fecioara Maria, a fost răstignit, a murit, a înviat din morți a treia zi, a fost înălțat la ceruri, s-a așezat la dreapta Tatălui și va veni la sfârșitul veacurilor pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți și va da fiecăruia după faptele sale, a cărei împărăție, care este indestructibilă, rămâne pentru veacurile fără de sfârșit – într-adevăr, va fi așezat la dreapta Tatălui nu doar în veacul de acum, dar și în veacurile ce vor veni. De asemenea, și în Duhul Sfânt, adică Paracletul, pe care-l promisese apostolilor săi și pe care l-a trimis, după înălțarea sa la ceruri, pentru a-i învăța și a le aminti toate, prin care, de asemenea, vor fi sfințite sufletele celor ce vor fi crezut în el cu sinceritate. 1) Sfânta Biserică catolică știe că cei ce afirmă că Fiul a ieșit din neant sau dintr-un alt ipostas și nu din Dumnezeu, și că a existat un timp sau un veac în care el nu era îi sunt străini. 2) De asemenea, noi mai spunem că toți cei care afirmă că Tatăl și Fiul sunt doi dumnezei, să fie anatemă; 3) și tot cel ce, afirmând că Isus Cristos este Dumnezeu, nu mărturisește că este, înaintea veacurilor, Fiul lui Dumnezeu care a conlucrat cu Tatăl pentru crearea tuturor lucrurilor, să fie anatemă; 4) oricine îndrăznește să spună că nenăscutul sau o parte din el s-a născut din Fecioara Maria, să fie anatemă; 5) oricine spune că Fiul nu există înaintea Mariei decât în preștiință și nu în calitate de născut din Tatăl înaintea veacurilor, fiind lângă Dumnezeu și că toate lucrurile au venit la ființă prin el, să fie anatemă; 6) tot cel ce susține că substanța lui Dumnezeu se dilată sau se îngustă, să fie anatemă; 7) tot cel ce spune că substanța lui Dumnezeu, dilatată, îl produce pe Fiul, sau îl numește pe Fiul dilatarea substanței lui, să fie anatemă; 8) cel ce spune că Fiul lui Dumnezeu este cuvânt imanent sau proferat, să fie anatemă; 9) cine spune că Fiul născut din Maria nu este decât un om, să fie anatemă; 10) tot cel care, vorbind despre Dumnezeu și omul născut din Maria spune același lucru și despre Dumnezeul nenăscut, să fie anatemă; 11) cel care înțelege în felul evreilor textul: „Eu, Dumnezeu, sunt Primul și eu sunt după aceea, și în afară de mine nu există alt Dumnezeu”, care a fost spus pentru a-i distruge pe idoli și pe cei ce nu sunt zei, pentru a nega divinitatea Fiului unic al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu înaintea veacurilor, să fie anatemă; 12) cel ce înțelege textul „Cuvântul s-a făcut trup”, zicând că astfel Cuvântul s-a schimbat în trup suferind o schimbare, să fie anatemă; 13) tot cel care, auzind că Fiul unic al lui Dumnezeu a fost răstignit, spune că dumnezeirea sa a suferit corupția, pasiunea, schimbarea, micșorarea sau suprimarea, să fie anatemă; 14) tot cel ce spune că textul: „să-l facem pe om” nu a fost spus de Tatăl către Fiul său, ci spun că Dumnezeu și-a zis sieși aceste cuvinte, să fie anatemă; 15) cel care spune că Abraham nu l-a văzut pe Fiul, ci pe Dumnezeul nenăscut sau o parte din el, să fie anatemă; 16) cine spune că nu este Fiul ca om cel ce a luptat cu Iacob, ci Dumnezeul nenăscut sau o parte din el, să fie anatemă; 17) tot cel ce înțelege textul: „Domnul a făcut să plouă cu foc de lângă Domnul” ca și cum nu s-ar aplica Tatălui și Fiului, ci spune că a făcut să plouă cu foc lângă sine însuși, să fie anatemă; într-adevăr, Domnul, adică Fiul, a făcut să plouă de lângă Domnul, adică Tatăl; 18) cel ce auzind că Tatăl este Domn, că Fiul este Domn, și că Tatăl și Fiul sunt Domni, fiindcă este Domn născut din Domn, vorbește despre doi dumnezei, să fie anatemă; într-adevăr, noi nu îl rânduim pe Fiul le fel cu Tatăl, ci îl subordonăm Tatălui; fiindcă el nu s-a coborât peste Sodoma fără voia Tatălui, și nici nu a făcut să cadă ploaia de la sine însuși, ci de la Domnul care are inițiativa, adică de la Tatăl, și nici nu șade la dreapta sa din proprie inițiativă, ci îl aude pe Tatăl zicând: „șezi la dreapta mea”; 19) cel ce spune că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt o unică persoană, să fie anatemă; 20) cel care, vorbind despre Duhul Sfânt Paracletul, vorbește despre Dumnezeul nenăscut, să fie anatemă; 21) cel ce spune, contrar învățăturii Domnului, că Paracletul nu este „altul” lângă Fiul – fiindcă el a spus: Iar Tatăl meu, pe care îl voi ruga, vă va trimite un alt Paraclet –, să fie anatemă; 22) cine spune că Duhul Sfânt este o parte din Tatăl sau din Fiul, să fie anatemă; 23) cine spune că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt sunt trei dumnezei, să fie anatemă; 24) cine spune că Fiul lui Dumnezeu a venit la existență prin voința lui Dumnezeu ca una din creaturi, să fie anatemă; 25) cine spune că Fiul s-a născut fără ca Tatăl să-l fi voit, să fie anatemă; într-adevăr, Tatăl nu l-a născut pe Fiul sub constrângere sau fiind forțat de o necesitate a naturii, ca și cum nu ar fi vrut, ci l-a voit și a arătat asta născându-l din el însuși, în afara timpului și fără pasiune; 26) cine spune că Fiul este nenăscut și fără principiu, în măsura în care vorbește despre două realități nenăscute, și făurește doi dumnezei, să fie anatemă; într-adevăr, Fiul este capul, adică principiul tuturor lucrurilor; însă capul, adică Principiul, lui Cristos este Dumnezeu. Astfel noi orientăm toate lucrurile spre un singur principiu fără principiu, principiul tuturor lucrurilor prin mijlocirea Fiului; 27) examinând încă o dată ansamblul semnificației creștinismului, noi spunem că tot cel ce afirmă că el nu este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, fiind înaintea veacurilor și fiind folosit de Tatăl în lucrarea sa creatoare, ci este numit Cristos și Fiu și a început să fie Dumnezeu din momentul în care a fost conceput în sânul Fecioarei Maria, să fie anatemă.

     

    6.     Sinodul de la Sirmium II (anul 357); șase ani mai târziu arienii organizează un alt sinod tot la Sirmium pentru a aduce anumite completări simbolului credinței lor, nelămurite încă:

    Deoarece s-au ivit unele nelămuriri cu privire la credință, am supus încă o dată totul unui examen minuțios la Sirmium, în prezența lui Valens, Ursaciu, Germinius și alții. Există o certitudine în ce privește credința noastră într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, după cum este mărturisit acest lucru pe tot  pământul locuit, și într-un singur Fiu, Monogen, Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos, născut din el înaintea veacurilor; nu trebuie să vorbim despre doi dumnezei, deoarece însuși Domnul spune: „Mă duc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru”. De aceea și el este Dumnezeul tuturor lucrurilor, după cum spune însuși Apostolul: „Dumnezeu este el oare doar Dumnezeul evreilor nu și al popoarelor? Desigur, și al popoarelor, fiindcă există un singur Dumnezeu, care va îndreptăți pe cel circumcis din credință și pe cel necircumcis prin credință”. Restul este o înțelegere comună și nu sunt îndoieli. Însă, deoarece mulți sunt scandalizați cu privire la cuvântul care se spune în latinește substantia și în grecește ousia, adică, pentru a fi mai preciși, cuvântul consubstanțial-homoousion și cuvântul similisubstanțial-homoiousion, nu trebuie să se facă referire deloc la acești termeni nici să fie explicați în Biserică din simplul motiv că nu este nimic scris cu privire la acești termeni în sfintele Scripturi și depășesc simpla cunoaștere și înțelegere omenească și nimeni nu poate explica nașterea Fiului, după cum stă scris: „Cine va putea explica nașterea sa?” Este clar astfel că doar Tatăl știe cum l-a născut pe Fiul și, invers, doar Fiul știe cum s-a născut din Tatăl. Nimeni nu pune la îndoială că Tatăl este „mai mare” (In 14, 28). Nimeni nu se poate opune faptului că Tatăl este mai mare în cinstire, în demnitate, în dumnezeire, și prin însăși numele său de Tată, deoarece însuși Fiul spune: „Tatăl care m-a trimis este mai mare decât mine”. Nimeni nu poate spune, fiind în credința cea dreaptă, că Tatăl și Fiul nu sunt două persoane, că Tatăl este mai mare, în timp ce Fiul este subordonat Tatălui cu tot ceea ce Tatăl i-a dat în stăpânire; că Tatăl nu are principiu, este invizibil, nemuritor și impasibil, în timp ce Fiul s-a născut din Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină și că nimeni, după cum s-a spus, nu cunoaște venirea sa la ființă, decât Tatăl; că el, Fiul, Domnul și Dumnezeul nostru, a asumat un trup, adică s-a întrupat, adică s-a făcut om din Fecioara Maria, după cum i-a vestit îngerul Gabriel și după cum toată Scriptura ne învață, mai ales Apostolul, doctorul păgânilor: Cristos a asumat un om din Fecioara Maria, prin care a suferit. Esențialul credinței noastre și temelia ei este de a păstra mereu o Treime, după cum am citit în Evanghelie: „Mergeți, botezați toate popoarele în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Numărul Sfintei Treimi este pur și perfect. Iar Paracletul, Duhul Sfânt trimis prin Fiul, a venit conform promisiunii, pentru a învăța din nou și a-i sfinți pe apostoli și pe toți credincioșii”.

     

    7.     Sinodul din Seleucia (anul 359); de oarece împăratul Constanțiu a publicat un edict imperial împotriva acestei credinței, arienii s-au adunat din nou în sinod în Isauria, orașul Seleucia de data asta, unde au redactat o nouă formulă de credință, conform obiceiului lor:

    Nu căutăm să evităm semnarea credinței autentice expuse la sinodul din Antiohia, este vorba despre a doua formulă de la Antiohia, dimpotrivă o avem înaintea ochilor, cu atât mai mult cu cât Părinții sinodali au căzut de acord în timpul adunării cu privire la materia credinței lor. Însă, deoarece cuvintele consubstanțial-homoousion și similisubstanțial-homoiousion au creat multe inconveniente multora în trecut și până în zilele noastre și dat fiind faptul că recent chiar unii, se spune, introduc o inovație prin expresia neasemănător-anomoion în ce-l privește pe Fiul referitor la Tatăl, din acest motiv, pe de o parte, respingem termenii consubstanțial și similisubstanțial ca fiind străini Scripturilor, și, pe de altă parte, lansăm anatema asupra termenului neasemănător și îi considerăm pe toți cei care mărturisesc o asemenea credință ca fiind străini Bisericii. Cât privește expresia asemănător-homoion referitor la Fiul în raport cu Tatăl, noi o mărturisim fără rezervă, conform Apostolului care spune despre Fiul: „el este imaginea Dumnezeului invizibil”. Mărturisim și credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, creatorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor. Credem de asemenea și în Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, care s-a născut din Tatăl fără pasiune înaintea veacurilor, Dumnezeu Cuvântul, Dumnezei ieșit din Dumnezeu, Fiul Monogen, lumina, viața, adevărul, înțelepciunea, puterea prin care toate au venit la ființă, cele ce sunt în ceruri și cele ce sunt pe pământ, atât cele văzute cât și cele nevăzute. Credem că el este cel care, la împlinirea timpurilor, a asumat un trup din Sfânta Fecioară, pentru iertarea păcatelor, s-a făcut om, a suferit pentru păcatele noastre, a înviat, a fost înălțat la ceruri pentru a ședea la dreapta Tatălui și va veni în slavă pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți. Credem de asemenea și în Duhul Sfânt, pe care Domnul și Mântuitorul nostru la numit cu apelativul Paraclet atunci când a promis că-l va trimite apostolilor după înălțarea sa, și pe care l-a trimis, prin care îi sfințește pe credincioșii Bisericii care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc o altă credință decât aceasta, Biserica catolică îi consideră străini ei. Însă credința expusă anterior la Sirmium sub autoritatea dreptcredinciosului nostru împărat, cei prezenți la acest sinod o recunosc la fel de adevărată ca aceasta.

     

    8.     Sinodul din Rimini (anul 359); o întrunire de circa 400 de episcopi filo-arieni sau arieni convinși s-au adunat și la Rimini în același an; aceștia au redactat un document adresat împăratului arian Constanțiu; la Rimini așadar s-a dat citire Crezului redactat la Sirmium, asupra căruia trebuiau să se pronunțe episcopii întruniți în paralel la Rimini:

    Credința catolică a fost expusă în prezența suveranului nostru, drept-credinciosul și învingătorul împărat Constanțiu, August de veșnică memorie, sub consulatul lui Flavius, Eusebius și Hypatios, iluștri, la Sirmium, în ziua a 11-a înaintea calendelor din iunie (22 mai 359);

    Credem într-un singur Dumnezeu, Unic și Adevărat, Tată Atot-puternic, Creator și Demiurg a toate cele. Și într-un singur Fiu, Monogen al lui Dumnezeu, unic și adevărat, născut din Dumnezeu fără pasiune înaintea veacurilor, înaintea oricărui început, înaintea oricărui timp ce poate fi reprezentat și înaintea oricărei substanțe ce poate fi resimțită, prin care toate veacurile au fost rânduite și prin care toate lucrurile au venit la existență; născut Fiu unic, singurul ieșit din Tatăl singur, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănător-homoion Tatălui care l-a născut conform Scripturilor, a cărei naștere nimeni nu o cunoaște decât doar Tatăl care l-a născut. Știm că el, Fiul unic al lui Dumnezeu, a venit din ceruri printr-o decizie a Tatălui pentru iertarea păcatelor, a fost zămislit din Fecioara Maria, a împărtășit viața cu discipolii, și a făcut toate conform economiei și voii Tatălui, a fost răstignit, a murit, a coborât în iad și i-a readus la viață pe cei care erau acolo, el înaintea căruia porție Hadesului s-au cutremurat, a înviat din morți a treia zi, a împărtășit din nou viața cu discipolii săi și a împlinit toată economia, a fost ridicat la cer după 50 de zile de la înviere, șade la dreapta Tatălui și va veni în zilele de pe urmă, în ziua învierii, în slava Tatălui, pentru a da plata fiecăruia după faptele sale. Și în Duhul Sfânt, pe care Fiul unic al lui Dumnezeu în persoană l-a promis apostolilor și rasei umane, Paracletul, după cum stă scris: Mă duc la Tatăl meu și-l voi ruga pe Tatăl meu, iar el vă va trimite un alt Paraclet, Duhul Adevărului, el va lua din ale mele și vă va învăța și vă va aminti toate aceste lucruri. Cât privește termenul substanță-ousia, deoarece a fost adoptat de sfinții Părinți în sensul său cel mai simplu, însă care, necunoscut credincioșilor, a ridicat multe discuții, fiindcă nu se află în sfintele Scripturi, ni s-a părut oportun să-l retragem și de acum înainte să nu mai pomenim de o substanță când vorbim despre Dumnezeu, deoarece sfintele Scripturi nu pomenesc nicăieri de termenul substanță pentru a vorbi despre Tatăl și despre Fiul. Iar noi spunem că Fiul este asemănător Tatălui în toate, după cum spun și învață sfintele Scripturi.

     

    Părinții de la Rimini refuză categoric un asemenea Crez: „Nu ne-am întâlnit aici deoarece nu am avea o credință solidă și fermă – noi mărturisim o credință adevărată și sănătoasă – ci pentru a combate credința acelora care se opun adevărului și fac tot felul de încercări să introducă inovații în mărturisirea credinței”. De aceea îi consideră arieni pe cei întruniți la Sirmium și redactează o scrisoare către Constanțiu împotriva lor în acești termeni:

    Scrisoare sinodală către Constanțiu, August: Credem că deciziile luate în trecut au fost făcute sub inspirația lui Dumnezeu și sub porunca Măriei Tale. Într-adevăr, noi, episcopii întruniți la Rimini provenind din toate orașele Occidentului, ne-am întrunit în același loc, pe de o parte, pentru a face cunoscută credința Bisericii catolice, și, pe de altă parte, pentru a-i denunța pe cei ce au păreri contrare. După cum am descoperit noi înșine, după un studiu cât mai atent posibil, ni s-a părut drept datorie ca noi să păstrăm credința la care ținem și să o păstrăm până la sfârșit; această credință, traversând veacurile, este cea a Profeților, Evangheliilor și Apostolilor, care ni l-au propovăduit pe Isus Cristos, ocrotitorul și susținătorul domniei și puterii tale. Ni s-a părut o nebunie și nelegiuire dorința de a schimba ceva la ceea ce a fost definit cu atâta dreptate și justețe și care a fost examinat cu atenție la Niceea împreună cu împăratul nostru, drept-credinciosul Constantin, definiție a cărei învățătură și opinie sunt răspândite astăzi și propovăduite la toate urechile și tuturor credincioșilor, învățătură care, singură, a fost în măsură să învingă erezia lui Arie, prin care această erezie nu a fost doar eliminată, fiindcă și altele au fost eliminate, și căreia îți este dificil și periculos să mai adaugi ceva și riscant să înlături ceva, deoarece, dacă am face fie unul, fie celălalt lucru, dușmanii ar avea toate motivele să facă ce vor. De aceea, Ursaciu și Valens, deoarece au decis încă de la începuturi să fie printre adepții ereziei și în acord cu opiniile ariene, au fost condamnați să fie excluși din comuniunea Bisericii catolice. Pentru a reveni, ei au cerut, făcând penitență și cerând iertare pentru greșelile lor pe care le-au recunoscut public, după cum stau mărturie cererile lor scrise, datorită cărora au obținut suspendarea tuturor pedepselor și iertarea a ceea ce erau acuzați – aceste evenimente având loc atunci când episcopii occidentali s-au întrunit la Milano, în prezența preoților Bisericii din Roma. De altfel, știind că împăratul Constantin, de fericită memorie după moartea sa, a publicat cu multă exactitate și detalii credința promulgată la Niceea, și, deoarece odată botezat, a părăsit această lume intrând în pacea rezervată sfinților, am crezut de cuviință că ar fi nelegiuit să se mai introducă ceva după el ca și cum n-am face încredere sfinţilor, martirilor, mărturisitorilor, autorilor și redactorilor acelei definiții, ei cei care au continuat să mărturisească, conform instituție din vechime a Bisericii, toate opiniile pe care Dumnezeu ni le-a transmis prin credință până în zilele domniei tale care se întinde și asupra ținuturilor în care locuim noi. Indiferent ce-ar fi, nelegiuiții, cei ale căror opinii sunt atât de mizerabile, s-au auto-intitulat erorii opiniilor sacrilege și înțeleg să facă eforturi pentru a răsturna orice opinie adevărată. Deoarece, la porunca ta, a avut loc întrunirea sinodului (la Sirmium), ei nu au ezitat să facă publică eroarea lor: căutau să propună, prin mijloace viclene și semănând îndoială, să introducă o inovație și au găsit chiar și complici pentru o asemenea lucrare în persoanele Germinius, Auxențiu și Gaius, cei care au instigat la revoltă și la neînțelegere, a căror învățătură este una și aceeași, chiar dacă introduc în ea multe hule și sacrilegii. Însă, odată ce-au văzut că noi nu împărtășim aceleași opinii cu ei, că nu intram în logica gândirii lor, au plecat din adunarea noastră sinodală cu gândul că în alt loc își vor putea așterne în scris eroarea lor. De altfel, nici nu le-a trebuit multă vreme să facă publice intențiile lor. De aceea, pentru a împiedica să nu se întâmple ceva neplăcut în Biserică și eroarea lor să nu devină mărturisirea oficială a Bisericii iar învățătura lor să nu devină normă a credinței, am crezut de cuviință să reamintim și să păstrăm cu sfințenie și neschimbate adevărurile proclamate în trecut și să-i excludem din comuniunea noastră pe cei amintiți mai sus, motiv pentru care am trimis Măriei Tale o delegație care să-ți povestească toate în detaliu și să-ți facă cunoscută, prin scrisoarea noastră, care este decizia noastră. i-am îndemnat pe delegați, ca înainte de toate, să-ți prezinte adevărul plecând de la deciziile din trecut. De asemenea, ei îți vor spune că nu va putea exista pace și liniște în Biserică atâta vreme cât, după cum au spus și Ursaciu și Valens, se va înlătura ceva din credința dreaptă de la Niceea. Cum ar putea ca cei care distrug pacea să fie făuritori de pace? Mai degrabă discordia și neliniște sunt la îndemâna lor și le vor răspândi în tot Imperiul și în Biserică. De aceea, vă rugăm cu stăruință, Maiestate, să dai ascult delegaților noștri, să ai o ureche binevoitoare și un spirit împăciuitor și să nu permiți să se aducă necinstire defuncților noștri prin introducere invențiilor de tot felul în Crez, ci să militezi pentru menținerea adevărului exprimat la Niceea și păstrarea legislației decretate acolo de strămoșii noștri, despre care putem spune că au făcut o lucrare cu inteligență și prudență și fiind inspirați de Duhul Sfânt. Invențiile actuale a acestor indivizi îi conduc pe cei care au crezut să nu mai creadă, iar pe cei ce nu cred îi conduc la cruzime. Te rugăm încă o dată ca episcopii ce sunt în locuri care nu sunt ale lor – cei exilați de eretici – care obosiți din cauza vârstei sau a bolii au ajuns la epuizare să li se acorde toate facilitățile să revină în siguranță în episcopiile lor pentru ca Bisericile să nu rămână fără episcopii care le-au fost încredințați. Mai mult, îți cerem încă o dată ca ceea ce a fost stabilit în trecut în materie de credință să nu fie nici ciuntit nici amplificat, ci totul să rămână așa cum a fost stabilit, păstrat de la drept-credinciosul tău tată și până în zilele domniei tale și să nu mai admiți ca noi să suferim și să fim despărțiți de episcopiile noastre respective, ca noi să ne putem consacra rugăciunii și cultului religios, rugându-ne pentru Imperiul tău, pentru pacea și mântuirea ta – divinitatea să-ți ofere mereu pacea și mântuirea. Delegații noștri poartă cu ei și semnăturile episcopilor întruniți la Rimini și îți vor explica toate cele referitoare la credință din Sfintele Scripturi.

     

    După ce au redactat această scrisoare, pe care au și trimis-o împăratului Constanțiu, Părinții de la Rimini au publicat și decizia sinodală în acești termeni:

    Atât cât este cu putință și convenabil, preaiubiți frați, sinodul catolic și sfânta Biserică, din prea-marea lor răbdare și resemnare, i-au suportat cu demnitate pe Ursaciu, Valens, Gaius, Germinius și Auxențiu, care, schimbând de fiecare dată de părere, au semănat multă panică în toate Bisericile, ei care, chiar și astăzi, au avut îndrăzneala să încerce să introducă raționamentele lor eretice în credința orthodocșilor și să invalideze astfel conciliul de la Niceea, conciliu care a zdrobit erezia arienilor, propunând o credință care vine dinafară, specifică lor și complet străină Sfintei Biserici, pe care am fi considerat-o drept sacrilegiu dacă am fi acceptat-o. Într-adevăr, ei au demonstrat că sunt dintotdeauna eretici, iar astăzi nu și-au schimbat opiniile contrare credinței orthodoxe, ei cei cărora nu le permitem să se întrunească în comuniunea noastră, condamnându-i și excomunicându-i în prezența lor, prin viu grai. Așadar, acum spuneți-vă părerea despre aceste lucruri, pentru ca opinia fiecăruia să fie garanția semnării acestui document. Într-un singur glas, noi episcopii, spunem: Dușmanii amintiți mai sus să fie depuși pentru ca orthodoxia credinței să fie în pace.

     

    9.     Sinodul din Seleucia, (anul 359) regiunea Isauriei, în Asia Mică; episcopii orientali sunt convocați de Constanțiu în luna Thoth, după calendarul egiptean, ziua a 16-a a lunii, adică pe 14 septembrie 359; circa 160 de episcopi au răspuns invitației, printre ei aflându-se toate căpeteniile învățăturii ariene: Acaciu, Patrofil, Uranios de Tyr, Eudoxiu de Antiohia, Leonțiu, Teodosios, Evagrie, Teodulos și Gheorghe din Capadocia, care fusese impus la Alexandria ca episcop de împărat, în locul lui Atanasie, însă a fost alungat de enoriași din cauza tratamentelor violente aplicate monahilor și dreptcredincioșilor niceeni; sub inspirația lui Acaciu, sinodalii arieni au formulat următorul Simbol al credinței:

    Noi, cei care ne-am întrunit ieri, adică în ziua a cincea din calendele lunii octombrie, la Seleucia din Isauria, după voința împăratului, am dat dovadă de mult zel pentru menținerea păcii în Biserică în bună rânduială și pentru a discuta cu mult calm cele privitoare la credință, după cum ne-a poruncit dreptcredinciosul nostru împărat, iubit de Dumnezeu, Constanțiu, în conformitate cu spusele profeților și evangheliilor și fără a știrbi cu ceva dreapta credință a Bisericii sau revelați Sfintelor Scripturi. Însă, deoarece unii, în timpul sinodului au adus insulte la adresa unor colegi de-ai noștri, au închis gura altora pentru a nu se putea exprima, iar pe alții i-au dat afară din adunare fără niciun motiv întemeiat, episcopi proveniți din diferite episcopii care au luat cu ei și pe cei stabiliți în această demnitate împotriva canoanelor bisericești, astfel încât adunarea s-a transformat foarte repede într-o ceartă de nedescris, după cum ilustrul conte Leonas și dreptcredinciosul guvernator al provinciei Laurikios și-au putut da seama ei înșiși, din acest motiv facem următoarea declarație: nu refuzăm credința autentică expusă în timpul prăznuirii ce a avut loc cu ocazia Sfințirii de la Antiohia la care ne și referim de altfel, mai ale deoarece părinții noștri la acea epocă au căzut de acord asupra subiectelor aduse în discuție. Însă, deoarece consubstanțialhomoousion și similisubstanțialhomoiousion i-au chinuit pe mulți în trecut și până în zilele noastre, dar și pentru faptul că, se spune, s-a introdus recent noutatea neasemănăriianomoion Fiului referitor la Tatăl, din acest motiv renunțăm la termenii homoousion și la homoiousion ca fiind străini Scripturilor, lansăm anatema, de asemenea, și asupra acelora care afirmă neasemănareaanomoion și spunem că sunt străini credinței Bisericii toți cei care susțin asemenea opinii. Mărturisim în mod clar că Fiul este homoiousion Tatălui, conform mărturiei Apostolului care spune despre Fiul: „el care este imaginea lui Dumnezeu invizibil” (Col 1, 15).

    Mărturisim și credem într-un singur Dumnezeu Tată Atot-puternic, creatorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute. De asemenea, credem în Domnul nostru Isus Cristos, Fiul său, născut din el fără pasiune, înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu cuvânt din Dumnezeu, Monogen unic, lumină, viață, adevăr, înțelepciune, putere, prin care toate au fost făcute, cele ce sunt în cer și cele ce sunt pe pământ, atât lucrurile vizibile cât și cele invizibile. Credem că acesta, la împlinirea veacurilor, pentru a distruge păcatul, s-a întrupat din Fecioara Maria, iar după ce s-a făcut om, după ce a suferit pentru păcatele noastre, după ce a înviat, după ce s-a suit la ceruri și s-a așezat la dreapta Tatălui, va veni din nou în slavă și îi va judeca pe cei vii și pe cei morți. Crede, de asemenea, în Duhul Sfânt, pe care Domnul și Mântuitorul nostru îl numește și Paraclet, promițând că după plecarea sa îl va trimite discipolilor săi, pe care l-a și trimis, prin care sfințește pe cei care în Biserică cred și sunt botezați în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt. Cei care predică altceva decât această credință, Biserica catolică îi consideră străini.

     

    10.  Sinodul de la Constantinopol (anul 360); apoi arienii s-au întrunit la Constantinopol unde au schimbat iar expunerea credinței lor; au mai adăugat câteva cuvinte astfel încât să nu se mai vorbească despre ipostas referitor la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt și au trimis formula lor celor de la Rimini, făcând presiune asupra lor pentru a o semna și accepta și forțând mâna lui Constanțiu pentru a-i trimite în exil pe cei care se vor opune sau ezită să o semneze:

    Credem într-un singur Dumnezeu, Tată Atot-puternic, din care toate au venit la ființă; și în Fiul unic al lui Dumnezeu, care s-a născut din Dumnezeu înaintea veacurilor și înaintea începuturilor, prin care toate au venit la ființă, cele vizibile și cele invizibile; născut Fiu Monogen, unicul ieșit din Tatăl unic, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănător-homoion Tatălui care l-a născut, conform Scripturilor, a cărei venire la ființă nimeni nu o cunoaște decât doar Tatăl care l-a născut. Știm că el, Fiul unic al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, a venit din ceruri, după cum stă scris, pentru a distruge păcatul și moartea, s-a născut, prin puterea Duhului Sfânt, din Fecioara Maria în ce privește trupul, după cum stă scris, a împărtășit viața cu discipolii săi și, odată ce a săvârșit lucrarea economiei conform voinței Tatălui, a fost răstignit, a murit, a fost înmormântat și a coborât în iad, prin el însuși Hadesul a fost zguduit, care a înviat din morți a treia zi, a împărtășit viața cu apostolii după înviere și, odată împlinite 40 de zile, a fost ridicat la ceruri, șade la dreapta Tatălui, de unde va veni în zilele de pe urmă, în ziua învierii finale, în slava Tatălui, pentru a răsplăti pe fiecare după faptele sale. Și în Duhul Sfânt, pe care însuși Fiul unic al lui Dumnezeu a promis că-l va trimite rasei umane, Paracletul, după cum este scris: „Duhul adevărului”, pe care l-a trimis după ce s-a înălțat la ceruri. Cât privește termenul ousia-substanță, care a fost folosit de Părinți în sensul său cel mai simplu, însă care, necunoscut fiind credincioșilor, a ridicat scandal, deoarece nu este cunoscut nici în Sfintele Scripturi, am considerat necesar să-l retragem și să nu-l mai folosim de acum înainte, deoarece Sfintele Scripturi nu vorbesc niciodată de substanța Tatălui și a Fiului. De asemenea nu trebuie să mai folosim nici termenul ipostas pentru a-l numi pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Noi spunem că Fiul este asemănător Tatălui, după cum spun și ne învață și Sfintele Scripturi. Toate ereziile, cele care au fost deja condamnate în trecut precum și toate cele care ar fi apărut recent și care sunt contrare expunerii credinței de față, să fie anatemă.

     

    11.  Sinodul din Antiohia (anul 361); de la Constantinopol, adunarea arienilor s-a mutat la Antiohia și au început din nou să inventeze noi formule de credință; sfântul Atanasie spune că le părea rău fiindcă au spus că „Fiul este asemenea Tatălui, conform Scripturilor”, așa că au revenit la primele lor afirmații zicând că „Fiul este complet neasemănător cu Tatăl și că Fiul nu se aseamănă în niciun fel Tatălui”; au revenit deci la formule ariene mai rigide, așa cum erau ele formulate și învățate de Arie, Aetius și Euzoius; Constanțiu a rămas până la sfârșitul vieții lui în necredință, favorizându-i pe arieni și dându-le toate lăcașurile de cult lor pentru a expune tuturor nebunia învățăturii lor; înaintea morții lui, Constanțiu a cerut să primească botezul din mâinile lui Euzoius, promotorul înflăcărat al arianismului rigid în anul 361, care fusese depus din episcopat din cauza arianismului său de mai multe ori; la acest sinod, arienii rigizi primesc numele de „anomeeni” și porecla „exoukontieni”, adică cei ce spun că Fiul a venit la existență ex ouk ontos – din neant, sau ex-nihilo.

     

    12.  Concluzia sfântului Atanasie:

    Iată până unde au mers aceștia, fapt ce a condus la depunerea și condamnarea lor definitivă. Însă știu prea bine că nu se vor opri aici toți aceștia care până în momentul de față s-au folosit de disimulare; vor complota mereu împotriva adevărului până în ziua când își vor veni în fire și-și vor spune la rândul lor: „Ne vom ridica și vom merge la Părinții noștri și le vom spune: rostim anatema asupra ereziei ariene și recunoaștem conciliul de la Niceea”, fiindcă împotriva conciliului de la Niceea este îndreptată toată discuția lor. Cine deci, care are chiar și numai un pic de inteligență, ar mai putea suporta așa ceva? Cine, văzând aceste adăugiri și aceste înlăturări făcute la fiecare sinod, nu ar înțelege că acești oameni au, cu privire la Cristos, o opinie îndoielnică și înșelătoare? Cine, văzând cum lungesc la exces formulele lor de credință și apărarea cu privire la acuzele ce li se aduc, nu înțelege că se condamnă ei înșiși și că au nevoie să scrie mult pentru a putea, cred ei, dintr-o dorință exagerată de onoruri și prin discursurile lor ce nu se mai sfârșesc, să-i încolțească pe cei simpli și să ascundă astfel faptul cât sunt de eretici? Însă la fel cum păgânii, după cum a spus Domnul, bolborosind în rugăciunea lor, nu obțin nimic, tot la fel nici acești eretici, înecându-ne în toate aceste discursuri, nu au reușit să stingă judecata ce-i condamnă ca fiind eretici arieni, dimpotrivă, au fost denunțați și condamnați, și pe bună dreptate! Care ar fi documentul lor, într-adevăr, care odată ascultat ar putea fi și aprobat? Și prin ce curaj mai îndrăznesc aceștia să fie catiheți pentru cei ce vin la ei? Căci dacă toate documentele lor sunt în acord unele cu altele, de unde nevoia de a compune mai multe? Iar dacă, dimpotrivă, a trebuit să compună atâtea, este evident că fiecare avea deficiențe și era incomplet, ceea ce ei înșiși arată mia bine decât noi prin schimbările și răsturnările lor. Pe scurt, mulțimea sinoadelor și divergența documentelor ce le-au produs arată că participanții lor, combătând conciliul de la Niceea, nu aveau tăria suficientă pentru a ataca adevărul.

    Atanasie de Alexandria, De synodis, 8-32, "Sources chrétiennes", nr. 563, p. 197-295.

     


    votre commentaire
  • Martirul Sfântului Lucian din Antiohia

    Lucian s-a născut la Samosata (Turcia), în anul 240, într-o familie păgână. Copil fiind arată înclinații spre studiu. Astfel cunoaște marile școli filosofice pe care le și frecventează. Însă dragostea vieții lui va fi Sfânta Scriptură, care îl și face să se convertească la creștinism. Deschide una dintre cele mai renumite școli teologice din creștinismul antic la Antiohia, unde se și retrage pentru a exercita ministerul preoțesc. Face votul smereniei pentru a nu accepta niciodată propunerea de a deveni episcop. Cei formați la școala lui, majoritatea devenind episcopi străluciți și teologi importanți, își vor da numele "colucianiști" și vor promova comentariul biblic, eliminând, pe cât posibil, alegorizarea textelor sfinte, metodă folosită la cealaltă mare școală teologică a vremii, Didaskaleionul alexandrin. Moare în anul 312 ca martir, la Nicomedia, și este sărbătorit în calendarele creștine catolice la data de 7 ianuarie. Iată cum descrie Simeon Metafrastul, Viața și pătimirea sfântului martir Lucian din Antiohia, martiriul acestui sfânt:

     

    Viața și pătimirea sfântului Lucian din Antiohia, preot și martir

    Filostorgiu, Istoria bisericească,

    Polirom, Iași, 2012, Anexa nr. 6, p. 366-377.

    Familia lui Lucian era din Samosata, în Siria, și, potrivit celor spuse despre el, acest bărbat era de neam bun. Pe când era foarte tânăr, el a întâlnit un om numit Macarie, ce locuia în Edesa și care i-a expus Sfintele Scripturi. În scurt timp, Lucian și-a însușit toate lucrurile de preț pe care acesta le-a avut de spus despre ele.

    Samosata, oraș din Siria, udat de apele Eufratului, a fost locul nașterii lui Lucian. Acest bărbat, după cum se zice, era de neam ales. Părinții săi, care erau creștini, au avut grijă să îl crească pe Lucian în duhul evlaviei de la cea mai fragedă vârstă. Iar când amândoi au murit, l-au lăsat în urma lor pe Lucian, pe atunci un copil având în jur de 12 ani. Dându-și seama că Dumnezeu este singura sa mângâiere în pierderea părinților săi, el și-a împărțit toată averea săracilor și a căutat refugiu într-un sfânt lăcaș. Pe când era foarte tânăr, l-a întâlnit pe un anume Macarie, ce locuia la Edesa și care i-a interpretat Sfintele Scripturi, însușindu-și într-un timp foarte scurt toate lucrurile minunate pe care acesta le-a spus despre ele.

    El a ales viața monahală și a atins desăvârșirea în toate virtuțile omenești, devenind foarte repede cel mai cunoscut dintre oamenii acelei vremi. El a fost înaintat în ierarhia bisericească, devenind preot al Bisericii din Antiohia, unde a fondat o școală atât de mare, încât cei mai promițători învățăcei veneau acolo la el de pretutindeni.

    Văzând Lucian că Sfintele Scripturi au suferit mari denaturări datorită deteriorării cauzate de trecerea timpului și a faptului că fuseseră neîncetat mutate dintr-o parte în alta, precum și a acțiunilor unor oameni cu totul nelegiuiţi, propovăduitori ai păgânismului, care voiseră să le răstălmăcească înțelesul și să le falsifice într-un mod considerabil, el a luat toate cărțile și le-a revizuit, din limba ebraică, o limbă pe care o cunoștea foarte bine. El a depus o muncă uriașă pentru revizuirea lor. Nu numai atât, dar se poate vedea că, dintre toți cei din vremea sa, el a avut cea mai mare grijă în a păstra neștirbită integritatea sfintelor învățături.

    Iar după ce s-a dus la baia nașterii din nou și a fost născut a doua oară prin apă și Duh, el s-a dedicat întâi vieții monahale. Apoi s-a hotărât să se înfrâneze cu totul de la vin și mâncăruri alese, ducând imediat, de la început, luptă cu toate plăcerile cărnii, pedepsindu-se cu posturi și făcându-și un obicei din a mânca o singură dată pe zi, în jurul orei a noua. Au fost, de asemenea, perioade în care a stat fără să mănânce câte o săptămână întreagă. Cea mai mare parte a vieții sale era închinată rugăciunilor și lacrimilor, iar măsura în care s-a ferit de vorbăria fără rost și de râs a arătat cât de mult socotea aceste lucruri demne cu adevărat de batjocură. El era, dimpotrivă, dornic să îi urmeze pe cei întristați, socotindu-i demni de laudă. Iar pentru că îmbrățișase tăcerea și se dăruise rugăciunii neîncetate, el părea mereu preocupat și supărat celor pe care îi întâlnea, deși în sinea sa era cu totul bucuros și fericit în Duhul. Iar dacă vreodată se îndura să rostească vreun cuvânt, cele spuse era din Sfintele Scripturi. Căci atât de mult fusese cuprins de o sfântă dragoste pentru ele, încât până și pentru somn se îndura cu greu să întrerupă neîncetata lui cugetare asupra lor. Chiar și atunci când trupul său dorea puțină odihnă, el nu își îngăduia să doarmă decât după o prelungită rugăciune, făcută în genunchi, cu lacrimi fierbinți. Iar acestea sunt lucrurile pe care sfântul le-a făcut pe când era încă un copilandru.

    Însă după ce a depășit această vârstă și a început să fie socotit tânăr, el și-a pus, prin puterea Duhului Sfânt, carnea sa potolită în slujba sufletului și și-a susținut trupul doar cu anumite mâncăruri ușoare, astfel încât, pentru o bună bucată de timp, a avut numai pâine și, în cele mai multe zile, nici măcar pâine, ci ceva și mai puțin sățios. Apa era pentru el cea mai bună băutură și au fost, de asemenea, perioade în care nu s-a folosit de foc. Și atingând astfel desăvârșirea în toate virtuțile omenești, el a devenit foarte repede cel mai cunoscut dintre oamenii din timpul său. El s-a dedicat Bisericii din Antiohia și, înaintând în ierarhia bisericească, a fondat acolo o școală atât de mare, încât cei mai promițători învățăcei veneau la el de pretutindeni. El a practicat, de asemenea, tahigrafia, iar câștigul pe care îl obținea acolo asigura atât mâncarea lui, cât și a săracilor, căci el a socotit nedrept să aibă parte de mâncare înainte de a da și altora din munca mâinilor sale.

    Când împăratul Maxim a dezlănțuit împotriva Bisericii lui Cristos o furie fără margini, socotind că ar fi fost ușor să șteargă numele de creștin dintre oameni dacă ar fi scăpat de conducătorii acestora de pretutindeni, el a aflat și despre Lucian, a cărui mare faimă se răspândise peste tot. Cuprins astfel de o aprigă dorință de a pune mâna pe acesta, el a trimis oameni pentru a-l prinde. Însă, aflând despre acest lucru, Lucian nu s-a dus de bunăvoie în calea primejdiei, ci a acționat cu prudență și a avut grijă să facă tot ce îi stătea în putință pentru a nu da impresia că este nesăbuit și pentru a nu provoca o mare mâhnire Bisericii din pricina lui. El a fost așadar cât se poate de prudent, acesta fiind felul în care Domnul Însuși, precum și Apostolii, fuseseră și propovăduiseră și, plecând pe furiș din oraș, s-a ascuns la o fermă. Dar un anume Pancrațiu, care era, de asemenea, din Antiohia și avea rangul de preot, însă fusese sedus de doctrina sabeliană și îi era de mult ciudă pe renumele lui Lucian, l-a trădat celor care îl urmăreau.

    Lucia a fost dus așadar la Nicomedia pentru a fi omorât (căci acolo se afla Maxim). Și mulți alții au fost aceia care au refuzat să renunțe la Cristos și au fost uciși în toate felurile. Printre aceștia a fost, de pildă, Antim, episcop chiar al Nicomediei, pe care Maxim l-a ars de viu, de asemenea, Petru, episcop al Alexandriei, și mulți alți bărbați vrednici și aleși. Iar sălbăticia împăratului în aceste lucruri a atins asemenea cote, încât el a omorât până și copilandri pentru că nu a putut să îi convingă să guste din cele care fuseseră sacrificate zeilor. Căci el nu a putut să îi convingă, copiii rezistând, întăriți în mod neîndoielnic de un nevăzut ajutor divin, aceasta fiind o și mai mare dovadă a răutății, ci și a slăbiciunii demonilor și a slujitorilor acestora, dacă, într-adevăr, din pricina slăbiciunii evidente nu au fost în stare să își impună voia, după ce fuseseră cu totul dornici de a o face și, mai ales, după ce i-au supus pe toți la chinuri. Iar dârzenia copiilor și rezistența lor până la moarte au fost, într-adevăr, cel mai mare ajutor dat celor care șovăiau în alegerea lor, deoarece ar fi fost rușinați să pară mai slabi decât copiii prin faptul de a nu înfrunta valul persecuțiilor așa cum aceștia făcuseră. Însă aceia care au cedat amenințărilor au fost condamnați de cele pătimite de copii, deoarece au fost dați în vileag că au fost biruiți nu de asprimea persecuțiilor, ci mai degrabă de slăbiciunea propriei lor firi. Astfel niciunul din lucrurile îngăduite de Dumnezeu și pronia sa nu a fost vreodată, nu este și nu va fi fără rost sau străin de Duhul atotputernic. Copiii au suferit atunci o mulțime de chinuri, unul dintre ei meritând în mod deosebit să fie pomenit.

    Maxim a adus doi copii, care erau frați și fuseseră născuți într-o familie ilustră, și a încercat la început să- momească cu lucruri despre care credea că erau cele mai tentante pentru niște copii. Astfel, el a porunci să fie aduse înăuntru o parte din cele sacrificate zeilor pentru ca ei, văzându-le, să le guste. Însă când aceștia au refuzat și au început să plângă și au zis, așa cum au putut, cu glasurile lor încă peltice, că nu astfel fuseseră învățați de părinții lor, ci într-un fel cu totul diferit, atunci el s-a întors la amenințări și, mai mult, i-a supus la diverse chinuri. Însă când copiii le-au îndurat și pe acestea mai bine decât cuvintele o pot spune și nu au cedat deloc (puterea dumnezeiască dându-le lor tărie), atunci unul dintre sofiștii care erau de față, acela la îndemnul căruia și mai ales sub supravegherea căruia erau săvârșite asemenea lucruri, s-a angajat el însuși să îi facă să mănânce din orice li se oferea fără nicio zăbavă. Căci ar fi fost un lucru de batjocură ca împărații romani să fie biruiți de copii care nu puteau încă să vorbească bine. El a născocit așadar următorul lucru: făcând un amestec de muștar care era foarte puternic și cu totul de neîndurat, el le-a tăiat băieților tot părul și le-a acoperit capetele cu un strat cât s-a putut de gros, pentru ca întreaga putere concentrată a substanței care fusese aplicată să poată pătrunde peste tot, apoi i-a pus într-un cuptor aprins. Iar acolo copiii, ca și cum le-ar fi fost capetele lovite de trăsnet, s-au chircit imediat amândoi la pământ. Și la puțin timp după aceia, cel mai mare dintre ei a căzut și a murit primul, neputând să îndure dogoarea focului aprins pe capul său. Iar celălalt, când l-a văzut pe fratele său căzând, a strigat de bucurie cu toată puterea sa, jubilând la biruința acestuia. Iar apoi l-a îmbrățișat, l-a sărutat, spunându-i că era biruitor și strigând neîncetat: „Ai biruit, frate!”, până când și-a dat și el sfârșitul, în timp ce vorbea în felul acesta cu fratele său, îmbrățișându-l și sărutându-l. Iar acesta a fost cel mai mare martiriu din timpul acela și cel care a stârnit cea mai mare milă privitorilor, căci însăși vârsta fragedă a copiilor îi mișca pe cei mai mulți. Rudele lor i-au luat apoi și i-au îngropat cu alți copii, căci ei muriseră din aceeași cauză. Iar mormântul lor, care se află lângă Nicomedia, este încă numit „al copiilor martiri”, și multe sunt minunile care s-au săvârșit acolo neîncetat în decursul anilor.

    Când a fost adus în Capadocia, Lucian, întâlnind acolo niște soldați care erau creștini, însă fuseseră siliți, într-un fel sau altul, să se lepede de credință, a făcut apel la conștiința lor, spunându-le, de asemenea, că lucrul cel mai rușinos dintre toate pentru niște bărbați, și cu atât mai mult pentru niște soldați, e acela de a părea nedemni și lipsiți de curajul de a înfrunta moartea, mai ales când au fost femei, ba chiar și copii care s-au arătat mai fermi decât ei. „Cum se face”, a întrebat el, „că sunteți dispuși să înfruntați primejdii pentru împăratul pământesc, când l-ați trădat atât de ușor pe cel ceresc? Unde este fortăreața și refugiul în care v-ați afla scăparea dacă el v-ar chema, dintr-o dată, de aici? Nu vă dați seama că el rânduiește și guvernează întreaga lume și că el este atât cel care dă viață, cât și stăpânul morții? Este mult mai bine, așadar, să pui mai puțin preț pe această viață și să câștigi fericirea veșnică cu el, decât să te agăți de viața ta de aici și să o pierzi oricum, căci probabil vrăjmașii te vor lipsi de ea, și să pierzi, de asemenea, și cealaltă viață și, mai mult, să suferi pedeapsa veșnică”. Când au auzit aceste lucruri, ei și-au dat seama de greșeala lor și s-au căit de faptul că se lepădaseră de credință. Venindu-și în fire și mărturisind pe față credința, cei mai mulți dintre ei (nu mai puțin de 40 la număr) au muri pentru Cristos. Au fost, de asemenea, și câțiva dintre ei care au rezistat oricărui fel de chinuri și a supraviețuit, cu onoarea neștirbită după această a doua încercare, îndreptând faptul că se lepădaseră de credință prima oară prin tăria pe care au arătat-o acum pentru dreapta credință.

    Săvârșind aceste fapte și multe altele asemenea în timpul drumului, Lucian a fost adus la Nicomedia. Acest bărbat avea un mare număr de ucenici, dintre care unii au fost cu el în Nicomedia când a suferit martiriul, iar alții nu au fost. O parte dintre ucenicii săi au cedat când au fost torturați pentru a accepta păgânismul, neputând, la început, să suporte chinurile. Însă după aceea, când dumnezeiescul Lucian (care încă trăia) i-a chemat la el și a folosit toată elocvența sa pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă, arătându-le cât de primejdios era păcatul lor și spunându-le că niciunul dintre cei care s-au lepădat cu totul de mărturisirea lui Cristos nu va scăpa de focul nestins al Gheenei, i-a convins să se pocăiască și i-a adus înapoi în Biserică. Printre cei care au venit la Lucian în Nicomedia a fost și Antoninus, cel mai iubit dintre ucenicii săi, de al cărui ajutor s-a folosit, după ce acesta a venit, pentru scrierea epistolelor, lucru pe care Lucian însuși îl dezvăluie într-o scrisoare. Printre cei care au fost acolo s-au numărat mulți bărbați, iar dintre femei au lipsit Eustolia, Dorotea și Severa. Se zice că și Pelaghia, care trăia în Antiohia, în Siria, pe lângă muntele Amanus, a fost de asemenea, o ucenică a lui. Se mai spune despre ea că s-a aruncat singură de pe un acoperiș foarte înalt atunci când oamenii au venit să o prindă, fiindu-i teamă că ar putea fi silită să îndure ceva cumplit (căci era fecioară), și, în felul acesta, a murit. Iubitorii de sfinți o venerează până în ziua de astăzi ca pe o martiră.

    Lucian a fost adus atunci la Nicomedia. Iar Maxim auzind de la mulți că și numai dacă l-ar vedea pe acest bărbat s-ar afla în primejdie de a se face creștin (căci atât de mare era respectul pe care îl stârnea înfățișarea acestui bărbat) și temându-se ca nu cumva să pățească un asemenea lucru, a pus o perdea între ei în timpul convorbirii lor și a vorbit cu el de la distanță, folosindu-se de un tălmaci. Iar la început el i-a făgăduit cu dărnicie nenumărate lucruri: că îl va lua drept sfetnic și ca părinte, că îl va face părtaș la domnie și la luarea tuturor deciziilor și o mulțime de alte lucruri asemănătoare. Pentru toate acestea, a zis el, îi cerea în schimb un singur lucru, și anume să aducă sacrificii zeilor. Însă când Lucian, disprețuind această larghețe ca pe ceva de nimic, a zis că întreaga lume nu prețuiește cât credința în Dumnezeu, împăratul a trecut la amenințări, spunând că îl va supune la toate torturile omenești care au existat în decursul timpului, precum și la toate cele pe care inventivitatea prezentului le-ar putea născoci. Iar când Lucian a reacționat în fața acestor lucruri cu un curaj de neclintit, împăratul, cuprins de o mare furie, a hotărât că nu ar fi de ajuns să îl omoare repede (căci a socotit că acesta s-ar fi bucurat să scape repede de suferințe) și a poruncit să fie aruncat în temniță și să-i fie schingiuit trupul cu felurite instrumente de tortură.

    Cei care au fost însărcinați cu acest lucru l-au luat așadar și l-au supus la o mulțime de chinuri de tot felul menite să îi provoace o foarte mare suferință, dar la care să poată rezista multă vreme. Unul dintre lucrurile pe care le-au făcut au fost să îi pună amândouă picioarele în butuci (o bucată de lemn cu patru laturi folosită pentru tortură) și să le depărteze la o distanță de patru găuri (cea mai dureroasă poziție pentru această tortură, deoarece picioarele, trase violent, ies din încheieturi). Altădată ei l-au schingiuit înțepându-i cu răutate întregul spate cu marginile tăioase ale unor cioburi strâns unite laolaltă. Iar pentru ca cinstitul bărbat să nu se poată nici măcar întoarce sau mișca pe când era străpuns cu aceste vârfuri ascuțite, ei i-au întins mâinile și le-au legat de o bucată de lemn deasupra capului său.

    Ei l-au mai chinuit în foarte multe chipuri și, mai cu seamă, l-au lipsit de orice hrană, fiind dispuși să îi dea doar dacă ar fi vrut să guste din spurcatele sacrificii, pe care, într-adevăr, i le-au oferit cu dărnicie. Însă acesta ar fi preferat moartea de nenumărate ori și era mai plăcut pentru el să rămână cu totul fără hrană și să moară de foame decât și numai să îndure vederea acelor lucruri. El a îndurat foamea care îl măcina timp de 14 zile fără să se odihnească sau să înceteze să facă lucrurile pe care le făcea în mod obișnuit, ci îmbărbătându-i mereu prin cuvintele sale pe cei care fuseseră închiși în aceeași temniță pentru aceeași pricină și rugându-se neîncetat.

    După ce au trecut câteva zile, în timpul cărora el a fost schingiuit așa cum s-a arătat mai sus, apropiindu-se sărbătoarea Cincizecimii, ucenicii săi (căci erau mulți prezenți, adunându-se pentru el din Antiohia și alte locuri) au început să se descurajeze, crezând că învățătorul lor îi va părăsi de îndată, nemaiputând îndura acea prelungită înfometare și că nu vor putea să sărbătorească ziua Cincizecimii împreună cu el (căci li se părea că ziua sărbătorii era departe, iar trupul învățătorului lor nu va rezista până atunci, deoarece lipsa de hrană îl slăbise foarte tare). Însă renumitul bărbat, răspunzând acestor griji, le-a poruncit cu tărie să-și păstreze curajul: „Voi fi cu voi”, a zis el, „și vom sărbători Cincizecimea împreună și numai a doua zi voi pleca la Domnul”. Și, într-adevăr, cuvintele sale s-au adeverit, arătând în mod clar puterea sa dumnezeiască. Când ziua așteptată a sărbătorii a sosit, ucenicii săi erau dornici să se bucure de această ultimă Sfântă Liturghie oficiată de el. părea însă cu neputință ca o masă să poată fi adusă în temniță sau să se poată feri de privirile celor lipsiți de Dumnezeu, care erau mulți acolo și care ar fi putut să intre oricând. El însă a zis: „Acest piept al meu va fi masa voastră și cred că nu va fi mai puțin plăcută lui Dumnezeu decât una din lemn fără viață. Iar voi, înconjurându-mă din toate părțile, veți fi Sfânta mea Biserică”. Și, într-adevăr, lucrurile s-au întâmplat în felul acesta. Paznicii, socotind că Lucian se afla la capătul vieții, au fost mai puțin vigilenți, iar Dumnezeu, după cum aș spune eu, voind să îl cinstească pe martir și refuzând să lase dorința aprinsă a ucenicilor săi neîmplinită, a avut grijă ca ceea ce fusese plănuit să fie dus la capăt fără probleme. Martirul i-a așezat pe toți în jurul său în cerc, astfel încât, strânși unul lângă altul, ei l-au înconjurat cu totul, iar apoi le-a cerut ca odoarele liturgice să fie aduse și așezate pe pieptul său. Iar după ce acestea au fost puse acolo, el s-a uitat spre cer, abia putând să își ridice privirea cu vederea sa deja slăbită, și a înălțat rugăciunile cuvenite. Și după ce a oficiat Liturghia și a sfințit toate ofrandele potrivit legii supreme, el a primit împărtășania, i-a îndemnat pe ucenicii care erau de față să o împartă între ei și să se împărtășească și a trimis restul celor care nu erau de față, după cum el însuși a explicat în ultima sa scrisoare către aceștia, pentru scrierea căreia s-a folosit de Antoninus, cel mai bun dintre discipolii săi. Și în felul acesta a petrecut acea zi cu prietenii săi, după cum le și făgăduise.

    În ziua următoare au venit niște trimiși ai împăratului să vadă dacă el era încă în viață (căci li se părea foarte ciudat că supraviețuise atât de mult). Când i-a văzut pe toți cei care veniseră lângă el, Lucian a strigat de trei ori, cât de tare a putut: „Sunt creștin!”, iar după al treilea strigăt și-a dat sufletul. Sunt într-adevăr unii care zic că a fost aruncat în valurile mării pe când avea încă suflare. Căci Maxim, uluit de încăpățânarea și rezistența sa până la sfârșit, a dat poruncă celor însărcinați cu asemenea lucruri să îl arunce în mare după ce au legat o piatră foarte mare de brațul său drept, pentru ca el să piară înecat, iar trupul său neînsuflețit să nu aibă mormânt ori să poată fi cinstit în vreun fel. El a stata așadar în adâncuri timp de 14 zile întregi, tot atâtea câte petrecuse în temniță având trupul schingiuit în felurite chipuri. Însă în a 15-a zi, un delfin l-a adus pe uscat în următoarele împrejurări. Ucenicii săi cercetaseră promontoriile și țărmurile, fiecare în alte locuri, pentru a-l putea găsi când marea, foarte agitată în timpul iernii, l-ar fi aruncat la țărm. Însă, după ce a trecut atâta timp, ei erau pe punctul de a renunța și deja încetaseră căutările. Și numai atunci, în ajunul celei de-a 15-a zi, martirul i-a apărut în vis lui Glycerius, unul dintre ucenicii săi devotați, care pe atunci stătea pe țărm, în dreptul Nicomediei, și i-a zis: „De îndată ce se face dimineață, scoală-te și du-te în acest loc” (spunându-i unde trebuia să se ducă pe țărm), „căci mă voi întâlni cu tine acolo când vei sosi”. Iar acesta s-a trezit imediat, datorită clarității și uimitoarei naturi a ceea ce văzuse, și, fiind deja aproape dimineață, s-a sculat, a chemat un mare număr de discipoli și s-a dus cu ei la locul care îi fusese dezvăluit. Și chiar în acel moment a apărut delfinul ieșind din mare, o uriașă și ciudată creatură. Iar odată aflat la suprafața apei, a suflat cu putere și s-a îndreptat către uscat. În jurul lui s-a iscat multă spumă și vuiet, valurile însele răsunând cu putere pe măsură ce erau tăiate unul după altul. Iar delfinul a purtat trupul neînsuflețit care stătea întins ca pe un pat și era o priveliște neobișnuită să-l vezi stând nemișcat pe corpul rotund și alunecos al delfinului, fără să cadă din pricina greutății sale ori a forței valurilor. Și când delfinul a ajuns la uscat, valul l-a ridicat în sus, aruncându-l pe țărm. Iar delfinul s-a întins și a murit pe loc.

    Trupul neînsuflețit care fusese adus pe nisip zăcea acolo, întreg și nevătămat, cu excepția faptului că mâna dreaptă, de care fusese legată piatra, nu era atunci laolaltă cu restul corpului. Iar în privința aceasta, sunt unii care zic că nu a fost nici mai târziu din mare, ci a rămas în adâncurile ei, după voia lui Dumnezeu. Alții zic însă că și aceasta a fost dată înapoi nu mult după aceea, cu lanțurile atârnând încă în jurul ei, iar când a fost adusă pe uscat, a fost luată de cei care erau de față pentru a fi pusă laolaltă cu restul trupului. Incidentul cu mâna a avut loc, după părerea mea, pentru că Dumnezeu a vrut să îi arate acesteia o cinste aparte, fiindu-i plăcută munca de corectare a Scripturilor care fusese făcută cu ea. Deoarece, printre muncile suferite pentru Cristos, aceea care este mai grea este ținută la o mai mare cinste. Căci să nu creadă nimeni că trupul său neînsuflețit a fost adus de delfin din întâmplare ori că acest lucru s-a petrecut fără rost. Faptul că un delfin l-a adus, într-adevăr, din mare în felul descris mai înainte pare să fie cu totul sigur, deoarece mulți dintre cei care au trăit în acea vreme au pomenit despre acest eveniment, iar eu însumi știu, de când eram copil, un cântecel despre el al cărui sfârșit suna astfel: „Un delfin luându-l pe spinare a murit ducându-l pe uscat”. Iar faptul că un asemenea lucru nu a avut loc din întâmplare e dovedit în mod limpede în primul rând de măreția minunii săvârșite, precum și de visul despre acesta, pentru a nu spune nimic de ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Căci trupul neînsuflețit adus din mare a fost o minune extraordinară pentru cei care l-au văzut, deoarece, în afară de ceea ce se întâmplase cu mâna, el se păstrase cu totul întreg și nu a suferit vreo stricăciune din cauza mării în atât de multe zile, nu a fost mâncat de pești și nici nu a mirosit urât. Toate acestea au arătat limpede că Dumnezeu a săvârșit această lucrare și că nu din nepăsare sau din neputința de a-l apăra îngăduise mai înainte ca martirul să cadă în primejdii atât de mari. De asemenea, a arătat că Cel care a săvârșit o minune atât de mare pentru el nu ar fi îngăduit ca mâna acestuia să se desprindă de restul trupului fără motiv temeinic. Dimpotrivă, împodobindu-l cu toate virtuțile, el l-a chemat atunci pentru a fi părtaș la pătimirea Fiului Său, dându-i astfel cel mai bun și mai drept prilej de a fi, de asemenea, părtaș la slava sa (pentru aceasta, după părerea mea, pătimesc toți martirii pentru adevăr). Însă, dorind să cinstească râvna bărbatului pentru Sfintele Scripturi și să confirme marele merit al lucrării acestuia, el a îngăduit ca mâna care îi slujise în această muncă să fie cinstită prin suferințe aparte, la fel cum, după părerea mea, spectatorii împodobesc brațele atleților. Însă chiar cineva care ar crede că mâna a rămas în mare s-ar putea folosi de acest prilej pentru a reflecta asupra acestor lucruri și, de asemenea, asupra faptului că Dumnezeu de multe ori amestecă fenomenele naturale cu minunile, pentru ca cele din urmă să îi arate puterea făcătoare de minuni, iar cele dintâi să ne ajute să nu ne pierdem încrederea în natură. Dar să lăsăm aceste lucruri și pricina pentru care fiecare dintre ele se întâmplă să fie cunoscute bine de cel care le rânduiește. Și totuși se poate învăța din fiecare minune și lucrare a sa că există un rost care nu se poate descrie în cuvinte și care e mai presus de noi și o iconomie care e cu totul bună și de necuprins și că nimic nu se petrece fără noimă sau în mod întâmplător.

    Iar atunci când trupul adus de delfin a fost purtat pe nisip, ucenicii săi s-au adunat mai întâi degrabă acolo, venind cu toții din toate părțile, și l-au întâmpinat așa cum se cuvenea, sărutându-l și îmbrățișându-l fiecare cu toată puterea. Apoi ei l-au luat de acolo, au îndeplinit toate ritualurile funerare obișnuite și l-au înmormântat în cel mai renumit loc al acelei țări. Ei au înălțat atunci, după puterile lor, un memorial, iar mai târziu Elena a adus cinstire locului, în onoarea martirului, întemeind acolo un oraș și numindu-l Helenopolis. Ea a făcut aceasta adunându-i laolaltă pe cei care locuiau în împrejurimi și pe câți i-a putut aduce din alte părți, ridicând un zid solid în jurul orașului și construind pentru martir o biserică mare, care se poate vedea și acum atât de cei care călătoresc pe mare, cât și de cei care călătoresc pe uscat.

    Izvoarele istoriografice pentru reconstituirea martiriului sfântului Lucian din Antiohia sunt:

    Autor anonim, Viața lui Constantin, editată de Opitz, nr. 52-63 și

    Simeon Metafrastul, Viața și pătimirea sfântului martir Lucian din Antiohia.


    votre commentaire
  • Interesul Fondatorului Părinților Augustinieni Asumpționiști s-a îndreptat foarte devreme către lumea bizantină, celălalt plămân al creștinismului. Din 1054 a dispărut aproape complet interesul celor două părți ale Bisericii pentru a intra în dialog și a reface unitatea ei. Două încercări, una mai timidă, conciliul de la Lyon din 1274, rămâne fără sorți de izbândă, iar una mai convingătoare, conciliul de la Florența din 1439, se concretizează prin semnarea unui document de unitate a creștinilor: Laetantur caeli - Cerurile se bucură. Apoi s-a instala tăcerea de ambele părți. Mai grav, au luat naștere tot felul de teologii contradictorii pentru a arăta și demonstra că "celălalt" este în eroare. Asumpționiștii, prin fondarea Institutului de Studii Bizantine de la Constantinopol, în 1897, doreau să contribuie la recunoașterea reciprocă a ambelor părți a Bisericii și devin pionierii științelor bizantiniste cu toate ramificațiile ei: teologie, arhitectură, paleografie, sigilografie, geografie, mistică, liturgie, spiritualitate, etc.

    Redau aici textul lui Alexandru Ojică publicat pe site-ul internet: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/din-constantinopol-la-paris-prin-bucuresti-biblioteca-de-studii-bizantine-si-istoria-sa-cu-iz-de-roman în care desemnează o traiectorie istorică a constituirii bibbliotecii Institutului Asumpționiștilor: biblioteca a fost constituită la Constantinopol, transferată la București între 1937 - 1947, apoi la Paris, rue Francois Ier, unde a continuat Institutul după închiderea lui forțată de la București, pentru ca acum să se bucure de un local propriu în custodia Institutului Catolic din Paris:

    21 rue d’Assas, Paris. Situat în arondismentul 6, în apropierea cunoscutei Jardin du Luxembourg, Institutul Catolic e un punct aparte în geografia capitalei franceze. Clădirea centrală cu 6 etaje, campusul, capela şi bibliotecile sunt pline de o istorie ce a început în 1875, iar ca student nu poţi fi decât bucuros că ai la îndemână nu mai puţin de cinci biblioteci specializate pe drept canonic, studii bizantine, ştiinţe ale educaţiei, studii biblice şi ecumenice. O bibliotecă anume, cea de studii bizantine, are însă o istorie extraordinară – şi nu numai prin fondul de carte, cu totul deosebit, ci mai cu seamă prin legătura cu Institutul bizantin al călugărilor asumpţionişti, prezent într-un singur secol la Istanbul, Bucureşti şi Paris. Ce rol a jucat Bucureştiul în această poveste cu iz de de roman, vedem în cele ce urmează...

    Congregaţia părinţilor asumpţionişti a fost fondată de părintele Emmanuel d’Alzon (1810-1880), în 1845, sub ocrotirea Sfântului Augustin. Modul lor de viaţă este inspirat de modelul pe care Sfântul originar din Thagaste (nordul Africii), Augustin, a propus-o ucenicilor săi:mai întâi de toate trăiţi unanim în casă, având un sigur suflet şi o singură inimă, fiind orientaţi spre Dumnezeu. 

    La 7 octombrie 1895, congregaţia călugărilor augustinieni asumpţionişti a întemeiat la Istanbul un centru de studii orientale, numit la început École pratique des hautes études şi care a devenit, în realitate, un Institut Francez de Studii Bizantine. Pe parcurs, denumirea a suferit unele modificări, instituţia fiind cunoscută şi ca École des hautes études orientales, École pratique d’études orientales sau École, Centre sau Institut de hautes études byzantines, însă niciuna dintre acestea nu a fost aplicată într-o manieră strictă şi riguroasă. Numele de Institut Francez de Studii Bizantine l-a primit în 1937 şi, treptat, acesta a consacrat cu adevărat munca de cercetare a călugărilor asumpţionişti. 

    Fondatorii Institutului, Severien Salaville, Vitalien Laurent, Martin Jugie, Louis Petit, Jean Darouzes, sosiţi în Istanbul, noul Constantinopol, într-o lume diferită, cu parfum oriental, erau interesaţi să cunoască astfel cât mai bine tradiţiile creştine orientale şi, pe parcurs, au realizat că aprofundarea cunoştinţelor ar trebui să rămână principalul obiectiv al instituţiei – acesta este, de altfel, modul în care călugării asumpţionişti au devenit cercetători. Prima lor preocupare a fost publicarea unei reviste bimestriale, „Échos d’Orient”, în care şi-au expus programul de studii şi cercetare celor interesaţi, dar şi studii de teologie, drept canonic, arheologie, istorie şi geografie orientală. 

    Cum se naşte şi creşte colecţia de cărţi rare

    Odată stabiliţi în fostul Constantinopol, călugării asumpţionişti au adunat în biblioteca Institutului lor pentru început o colecţie de reviste locale din Asia mică. Circumstanţele favorabile au făcut ca, la momentul schimbului de populaţii din urma Tratatului de la Lausanne (1923), biblioteca să poată primi ediţii vechi ale unor cărţi rare. 

    După transferul de la Istanbul la Bucureşti – Institutul de Studii Bizantine a fost nevoit să se mute la Bucureşti după instaurarea regimului lui Mustafa Kemal Atatürk, spre finalul anului 1923 – colecţia bibliotecii Institutului de Studii Bizantine a primit şi literatură locală:tratate de eclesiologie, reviste arheologice şi cărţi de istorie. Salvarea fondului de carte şi aducerea lui, în cele din urmă, la Paris a însemnat o documentare strictă pe perioada bizantină. Constituirea bibliotecii a fost, de asemenea, determinată de gusturile şi activitatea membrilor Institutului. O atenţie specială a fost acordată istoriei Bisericii şi, la un nivel mai formal, criticii şi editării de texte şi surse. Pe de altă parte, faptul că mai mulţi membri ai Institutului şi-au dedicat munca şi timpul lor cercetării epocii împăraţilor Paleologi a provocat un aflux de cărţi pe literatura şi istoria acestei epoci. 

    Biblioteca face escală la Bucureşti

    Înapoi la anul 1923:transformarea şi laicizarea Turciei au evidenţiat în mod neaşteptat România interbelică, un stat în care multiculturalismul era întâlnit în fiecare mare oraş din regat şi unde se părea că oamenii de cultură sunt aplecaţi spre studiul lumii bizantine. Tenta naţionalistă şi climatul xenofob instalat în Turcia i-au determinat, astfel, pe asumpţionişti să părăsească ţara şi să caute un alt loc unde să studieze creştinismul răsăritean, de preferat într-un centru al ortodoxiei. Prima opţiune a fost Atena, însă ierarhia ortodoxă greacă de acolo s-a opus acestui proiect. Alte variante luate în calcul au fost Ierusalim şi Strasbourg, însă în cele din urmă Bucureştiul a primit Institutul asumpţioniştilor – şi, ceva mai târziu, fondul de carte aferent.

    Prezenţi în mod oficial în Regatul României din 1923, călugării asumpţionişti şi-au desfăşurat activitatea îndeosebi în Transilvania, la Beiuş. Însă, în 1934, părintele Flavien Senaux merge la Bucureşti însoţit de Barral Alype – cei doi găsesc o casă, situată pe strada Christian Tell, şi, cu acordul episcopilor Valeriu Traian Frenţiu şi Nicolescu, o cumpără. Părintele Barral, ajutat de alţi doi confraţi, membri ai congregaţiei, se instalează aici şi va fonda un internat pentru studenţi;între 20 şi 30 de studenţi se formează aici în fiecare an. 

     

    Nu după mult timp începe construcţia unei clădiri pentru a primi biblioteca bizantină a Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï – denumirea modernă a locului unde a avut loc cel mai fastuos Sinod Ecumenic, cel din Calcedon, în 451. Complexul de clădiri era alcătuit dintr-o capelă, cămin pentru studenţii greco-catolici şi o sală de conferinţe pentru publicul intelectual, unde au ţinut prelegeri bizantinologii Nicolae Iorga şi Nicolae Bănescu, filosoful Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, monseniorul Vladimir Ghika. Însă ceea ce-i va oferi notorietate în epocă va fi chiar biblioteca, destinată pentru a primi fondul de carte al Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï.

    Centrul asumpÅ£ionist de la Bucureşti: aici au fost găzduite preÅ£ioasele manuscrise adunate de călugării asumpÅ£ioniştiCentrul asumpţionist de la Bucureşti:aici au fost găzduite preţioasele manuscrise adunate de călugării asumpţionişti

    Constituită cu multă trudă la Constantinopol, biblioteva va fi transferată apoi la Bucureşti – şi, pentru bizantinologii români, ea a reprezentat cu adevărat o mină de aur. Aceştia au găsit aici manuscrise inedite, culese cu deosebită grijă de la Muntele Athos, documente foarte rare din Evul Mediu, care prezentau punctele de legătură şi divergenţele doctrinare între Orientul creştin şi Occident, rafturi de cataloage pentru identificarea manuscriselor din lumea întreagă, lucrări inedite despre dezbaterile conciliare unioniste, de la Florenţa şi Lyon, o colecţie unică în lume de sigilii ale împăraţilor şi patriarhilor bizantini etc. Mulţi cercetători şi studenţi vor păşi pragul acestei biblioteci inaugurate în mod oficial la 8 mai 1938. Începând din 1942 apare la Bucureşti şi publicaţia Institutului Francez de Studii Bizantine, „Études byzantines”, transformată apoi în „Revue des Études byzantines”, singura publicaţie de bizantinologie din Europa.

    Comuniştii desfiinţează Institutul. Acţiunea de salvare a 25.000 de cărţi rare

    Părinţii asumpţionişti Vitalien Laurent, Jean Darouzes, Raymond Jannin, prin transferul fondului de carte din Istanbul în Bucureşti, la nou înfiinţatul Institut Francez de Studii Bizantine, au desfăşurat o activitate ştiinţifică de înalt nivel pe tărâm autohton – dar numai până la expulzarea lor de către regimul comunist, în noiembrie 1947. Acesta este momentul în care călugării sunt siliţi să părăsească România, iar institutul cu totul e desfiinţat. Din fericire, biblioteca bizantină a putut fi salvată in extremis, datorită vecinătăţii imobilului cu Ambasada Franţei, în incinta căreia au fost depozitate, pe timp de noapte, cele aproximativ 25.000 de volume. 

    Operaţiunea de salvare a fondului de carte a dat naştere mai multor legende. Potrivit acestora, unul dintre călugări, Emile Jean, ar fi putut face transferul bibliotecii prin două modalităţi:fie prin aruncarea volumelor, pe timpul unei singure nopţi, în incinta Ambasadei Franţei, fie prin perforarea unei găuri în zidul incintei Ambasadei, la demisolul casei, prin care ar fi mutat cărţile, timp de 2-3 nopţi la rând. Conform mărturiei lui Petru Năsturel, discipol al lui Vitalien Laurent, directorul Institutului, biblioteca ar fi fost salvată de călugării asumpţionişti rămaşi incognito în casă, Petru Bârsan şi Emile Jean, care, timp de mai multe nopţi, au cărat cu roaba cărţile aflate deja în lăzi şi le-au depozitat în curtea Ambasadei Franţei. Preţioasa bibliotecă, sub forma a numeroase „valize diplomatice”, a traversat Cortina de Fier cu trenul, în vagoane sigilate. Astăzi, volumele îmbogăţesc rafturile bibliotecii de Studii Bizantine a Institutului Catolic din Paris. 

    Comoara asumpţioniştilor, în capitala Franţei

    Întreaga arhivă a Institutului Francez de Studii Bizantine a sosit la Paris în 15 martie 1949. Ajunşi în Oraşul luminilor, membrii Institutului s-au instalat în casa congregaţiei asumpţioniştilor, construită în 1861 pe o proprietate dobândită un an mai devreme şi situată pe Rue François I, nr. 8, astăzi în apropierea Palatului Regal de pe Champs-Élysées. Iar asumpţioniştii s-au reîntâlnit cu biblioteca lor... 

    Se părea că, în sfârşit, au găsit locul potrivit pentru studiile bizantine, pentru că perioada 1947-1980 a fost una bogată din punct de vedere ştiinţific. Însă lipsa călugărilor tineri, care să continue acest efort de cercetare, şi reorientarea activităţii lor apostolice au făcut ca această activitate să se încheie brusc:în iulie 1980, Institutul Francez de Studii Bizantine a părăsit sediul negăsind soluţii. La trei ani de la închiderea bibliotecii Institutului, în 1983, Institutul Catolic din Paris cumpăra în mod special o clădire, pe 14 rue Séguier, pentru a primi fondul de carte al Institutului de Studii Bizantine. Transferul ultimelor documente din fondul de carte la Institutul Catolic din Paris a marcat centenarul Institutului Bizantin, în 1995, dar şi dizolvarea acestuia ca şi centru autonom de cercetare a istoriei Bisericii din spaţiul bizantin.

    Cărţi rare, precum un exemplar dintre cele trei din toată lumea al Molitfelnicului de la Kiev din 1646, scris şi gravat manual, şi-au găsit în cele din urmă locul. În plus, biblioteca include şi numeroase opere de filosofie şi iconografie – un domeniu în care Biserica Ortodoxă a excelat – ale creştinilor din Orient, Liban, Egipt, Siria şi alte ţări unde creştinii sunt ameninţaţi, iar patrimoniul lor cultural se pierde mult prea uşor. Eugène Joseph Neveu (1877-1946), călugăr asumpţionist, episcop catolic al Moscovei, a donat Institutului Catolic din Paris o serie de alte lucrări majore pentru lumea slavă:Molitfenicul (Trebnik) lui Petru Movilă (Kiev, 1646), o colecţie de canoane numită Kormčaja kniga (1653), Piatra Credinţei a Patriarhului Moscovei, Ştefan Iavorski (Lavra Pecerska, 1730), ediţii vechi ale Filocaliei în limba rusă (Dobrotoljubie). Un alt punct de atracţie îl constituie manuscrisul IFEB 45. Datând din secolele XIII-XIV, este compus din două părţi:în primul sunt copiate fragmente din opera Sfântului Ioan Scărarul, însoţite de o colecţie de 124 explicaţii;textele din a doua parte sunt puse pe seama unui anume Nil, dar fac parte mai ales parte din opera lui Evagrie Ponticul. În biblioteca de Studii Bizantine poţi citi, de asemenea, Observaţii şi probleme bănăţene, semnată de Nicolae Iorga, dar şi Istoria Românilor, a aceluiaşi mare istoric.

    Intrând în biblioteca de Studii Ecumenice şi Bizantine a Institutului Catolic din Paris nu recunoşti cu uşurinţă fondul de carte ce a aparţinut asumpţioniştilor – el nu e semnalat ca atare. Simpla privire a unui cercetător sau a unui om care urmează studii teologice te poate ghida însă şi îndemna să cauţi mai mult (şi mai multe) în povestea cărţilor ce stau aranjate una lângă alta, într-o aparentă banalitate. Accesul la această comoară nu este destinat doar teologilor sau studenţilor Institutului Catolic din Paris. Un abonament de o zi costă 5 euro, iar un abonament anual, 130 euro. Sume meritate cu prisosinţă:munca asumpţioniştilor şi a cercetătorilor lumii bizantine a supravieţuit unui secol, a traversat 4.000 de kilometri şi 3 capitale europene. Acum aşteaptă doar să fie redescoperită.  


    votre commentaire
  • Orice text religios, de orice natură ar fie el și despre orice religie am vorbi, este prin definiție un text simbolic, transmițător al unui mesaj de suflet pentru cei ce trăiesc în respectiva religie. Creștinismul nu face excepție. Textele religioase ale creștinismului sunt în principal cele ale Sfintei Scripturi, carte inspirată de Duhul Sfânt, adică Duhul comunică oamenilor mesajul divin folosindu-se de scriitori umani, de cuvinte omenești și de un suport fizic, papirus. Foarte devreme, teologii creștini au înțeles că în spatele textelor sfinte se ascund taine divine neînțelese de oameni la prima vedere, de aceea au făcut apel la limbajul simbolic. Mai mult, chiar literele ebraice, care au și valoare numerică, prin forma și ordinea lor în alfabet, transmit mesaje spirituale prin simbolistica lor. Numele bibilce sunt pline de încărcătură simbolică. Pentru cei care vo afle mai multe pot citi documentul atașat aici.


    votre commentaire
  • Un text din sec. XIV numit :

    Evanghelia după Jean d’Outremeuse[1]

     (Myreur, I, p. 307-347 passim 

    Text original și traducerea în românește 

      

    Textul de față, tradus pentru prima dată în românește în această variantă, redă paragrafele esențiale din Ly Myror des Histors cu privire la evenimentul Nașterii Mântuitorului, la istoria Fecioarei Maria și a familiei ei înaintea nașterii lui Cristos, precum și descrierea nașterii și evenimentele extraordinare ce au avut loc în acele vremuri cu scopul de a confirma minunea întrupării lui Dumnezeu în lumea noastră. La baza acestor texte stau descrierile evanghelice canonice, elemente din evangheliile apocrife și povestiri folclorice și legendare culese de Jacobus de Voragine[2] în monumentala sa lucrare Legenda aurită. Jean d’Outremeuse își prezintă lucrarea sub forma unei cronici, procedeu literar ce-i permite autorului să nu prezinte faptele descrise într-un bloc unitar, ci în diferite secțiuni care pot fi separate la rândul lor unele de altele prin descrierea evenimentelor mai mult sau mai puțin contemporane și care nu sunt numaidecât în legătură directă cu cele povestite sub formă de fir roșu.

    Textul folosit de mine pentru această traducere este cel editat de Adolphe Borgnet, Ly Myreur des Histors. Chronique de Jean des Preis dit d’Outremeuse, Bruxelles, vol. 1, 1864, 684 de pagini, publicat de „Comission Royale d’Histoire de Belgique. Collection des chroniques belges inedites. Corps des chroniques liegoises”. Lucrarea este împărțită în nouă capitole cărora Jacques Poucet, Membru al Academiei regale din Belgia și profesor emerit al Universității din Louvain, le-a dat titluri pe care le preiau și eu în această traducere în limba română. Textul este plin de savoare. Iată structura: 

      

          Maria înaintea nașterii Mântuitorului 

    Ch. 1. Rudenia sa (în particular Elisabeta), nașterea ei, copilăria ei (Myreur, I, p. 307-308, 329, 335-336) 

    Ch. 2. Considerații cronologice (Myreur, I, p. 336-337) 

    Ch. 3. Buna Vestire și fecioria Mariei (Myreur, I, p. 337-339) 

    Ch. 4. Căsătoria Mariei cu Iosif, soțul ales de Dumnezeu (Myreur, I, p. 339-340) 

    Ch. 5. Vizita la Elisabeta și Ioan Botezătorul (Myreur, I, p. 340-341) 

      

    Nașterea Mântuitorului  

    Ch. 6. Betleem : recensământul, nașterea, minunile, (Myreur, I, p. 341-344) 

    Ch. 7. După nașterea lui Isus (Myreur, I, p. 344-345) 

    Ch. 8. Regii Magi veniți din Orient (Myreur, I, p. 345-347) 

    Ch. 9. Prezentarea la Templu și bătrânul Simeon (Myreur, I, p. 347)

     

    Capitolul 1
    rudenia, nașterea, copilăria mariei
     

      

      

    La generation de sains Servais 

    De saint Johans Baptiste 

    Des parens la virge Marie et de sa naschence 

    Nașterea sfântului Servais, a sfântului Ioan Botezătorul, a părinților Fecioarei Maria și nașterea ei 

    [p. 307, l. 1] En cel an meismes, le XIe jour de june, soy mariat Anne qui fut soreur à Esmarie charnel, filhe à Achar, de la lignie Juda, la mère Elizabeth et Eliud ; de Eliud, qui fut frere à Elizabeth, Emyb nasquit, et de Emyb nasquit sains Servais, qui fut evesque de Tongre ; le siege astoit seant à Treit sour Mouse. 

    (1) La 11 iunie a acelui an (= 572) Ana s-a căsătorit. Era sora lui Emeria, fiica lui Achar din linia lui Iuda. Emeria a avut doi copii: Elisabeta și Eliud. Din Eliud, fratele Elisabetei, s-a născut Emyb, iar din Emyb s-a născut sfântul Servais, care a fost episcop de Tongres, scaunul fiind la Maastricht. 

    (2) Item Elisabeth, la filhe Esmarie, oit Zacharie le prestre de la loy à marit, dont naquit saint Johan-Baptiste en Jherusalem. 

    (2) Elisabeta, fiica lui Emeria, l-a avut drept soț pe Zaharia, preot al Legii, din care s-a născut Ioan Botezătorul, la Ierusalim. 

    (3) Et l’autre soreur ch’est sainte Anne, qui à jour deseurdit se mariat, et prist son promier marit Joachim, desqueis nasquit la benoite virgue Marie. 

    (3) Cealaltă soră, Ana, s-a căsătorit, în ziua ce va fi specificată mai jos, și l-a avut drept prim soț pe Ioachim, din care s-a născut Binecuvântata Fecioară Maria. 

    (4) Et quant Joachim fut trespasseis, si soy remariat Anne à Cleophas, et Marie sa fille esposat Joseph, frere à Cleophas. De cheli Cleophas et Anne, nasquit l’autre Marie, qui fut la femme Alphei, de quoy nasquit saint Jacque le Petis et Joseph ; et sa mere fut nommee Marie-Jaqueline, portant qu’elle fut mere à sains Jaque le Petit, et fut enssi appelée Marie-Joseph. Et porchu je le devise enssi por la diversiteit des ewangelistes, car enssi est-ilh nommée en l’ewangile de la messe de Nostre-Dame : Marie Cleophe. 

    (4) Când a murit Ioachim, Ana s-a recăsătorit cu Cleopas, iar fiica ei, Maria, s-a căsătorit cu Iosif, fratele lui Cleopas.Din Cleopas și Ana s-a născut o altă Marie, care la rândul ei s-a căsătorit cu Alfeu, din care s-au născut Iacob cel Mic și Iosif; mama sa era numită Maria Iacob, fiindcă era mama lui Iacob cel Mic, însă mai era numită și Maria Iosif. Dacă spune aceste lucruri este din cauza evangheliștilor care diferă între ei, fiind numită și Maria Cleopas în Evanghelia proclamată în sărbătoarea Sfintei Fecioare. 

    (5) Et quant Cleophas fut deviés, si se remariat Anne à Salomé, de cuy naquit l’autre Marie, le femme Zebedei, le mere sains Johans ewangeliste et sains Jaque le Gran, qui gyst en Compostel. Et por chu est-ilh appelée Marie-Salomé et Marie Zebedei. 

    (5) După moartea lui Cleopas, Ana s-a recăsătorit cu Salome, din care s-a născut o altă Marie, soția lui Zebedeu, mama sfântului Ioan evanghelistul și a sfântului Iacob cel Mare, a cărui rămășițe se află la Compostela. De aceea mai este numită și Maria Salome și Maria lui Zebedeu. 

    (6) Enssi oit sainte Anne III barons, et de cascon oit une Marie et enssi furent trois Marie, dont la promiere fut la mere Jhesu-Crist, le salveur de tout le monde et les autres vos ay dit desus. […] 

    (6) Astfel, sfânta Ana a avut trei soți și cu fiecare din ei a avut câte o fiică Maria. De aceea avem trei Marii, dintre care prima a fost mama lui Isus Cristos, Mântuitorul întregii lumi. Cât despre celelalte două Marii tocmai v-am vorbit. [...] 

     

    La conception Nostre-Damme 

     

    Zămislirea sfintei Fecioare 

    [p. 308, l. 20] (7) En cel an meismes, le VIIIe jour de decembre, engenrat Joachim dedens le corps de sa femme sainte Anne la benoit virge Marie, mere à Jhesu-Crist, sicom vos oreis. 

    (7) În acel an (= 574), la 8 decembrie, Joachim a zămislit, în pântecul soției lui, sfânta Ana, pe Fecioara binecuvântată, Maria, mama lui Isus Cristos, după cum bine știți. 

    (8) Chis proidhons Joachim issit de la royal lignie le roy David, qui descendit de la lignie Judas le fis Jacob ; et portant que pluseurs gens ne sevent mie dont ches lignies vinent, et que chu est à dire, si en voray I pau declareir par recapitulation. […] 

    (8) Acest om înțelept este din linia regală a lui David, care era din tribul lui Iuda, fiul lui Iacob; din cauza faptului că sunt mulți cei care nu știu de unde și cum vin aceste descendențe și ceea ce poate fi spus, m-am gândit să fac eu aici un scurt rezumat. [...] 

     La Nascenche Nostre-Dame sainte Marie

     Nașterea Sfintei Fecioare Maria

    [p. 329, l. 2-5] (9) En cel année meisme, le VIIIe jour de mois de septembre, fut née la benoite virge Marie ; de laqueile nativiteit nos devons faire grant fieste et grant joie, car aultrement ne fussiens mie delivreis des grandes paines d’ynfeir. […] 

    (9) În acel an (= 575), la 8 septembrie, s-a născut Fecioara Maria; această naștere trebuieă să o sărbătorit în mod deosebit și să ne bucurăm, dacă nu suntem mereu pândiți de pedepsele infernului [...] 

    De Zacharie et Elisabeth 

    Din Zaharia și Elisabeta 

    [p. 335, l .7 (10) Item, l'an del transmigration de Babylone Vc IIIIxx et IX, le XXIIII jour de mois de septembre, al XXle an del coronation le roy Herode, astoit I hons religieux, qui astoit priestre et faisoit à cel jour oblation en temple de Jherusalem : si astoit nommeis Zacharie, et sa femme astoit nommée Elizabeth ; et astoient mult vies, car cascons avoit bien cent ans d'eaige, si n'avoient oncques oyut enfans, car Elizabeth astoit brehangne, se ne poioit fructifiier. Et ne plaisoit mie à Dieu que ilh awist enfant, jusqu'à tant que temps sieroit por Iy. 

    (10) Anul 589 al exilului din Babilon, la 24 septembrie, în anul al 21-lea după încoronarea lui Irod, un bărbat religios, un preot, aducea în acea zi jertfă în templul din Ierusalim; numele său era Zaharia, iar soția lui se numea Elisabeta; amândoi erau foarte bătrâni: fiecare avea în jur de cel puțin 100 de ani și nu au avut niciodată copii deoarece Elisabeta era sterilă și nu putea aduce rod în pântecele ei. Iar Dumnezeu a îngăduit ca ei să nu aibă copil până în ziua când el a hotărât acest lucru, să facă să rodească pântecele Elisabetei. 

      

     

    Zacharie en temple fist sacrifiche 

    L’angle annunchat la conception saint Jehan-Baptiste 

    Zaharia a adus un sacrificiu la templu. Îngerul i-a vestit zămislirea sfântului Ioan 

    (11) Si avient enssy que Zacharie Iy priestre astoit en temple et faisoit oblation de incense, et veschi sains Gabriel l'angele vient et s'aparuit à Iy devant l'ateit, et dest en teile manere : 

    (11) S-a întâmplat că în timp ce preotul Zaharia, aflându-se în templu în timp ce făcea tămâierea, iată că îngerul Gabriel a venit și a stat înaintea altarului și i-a grăit astfel: 

    (12) « O tu, Zacharias, entens à moy. Dieu tu mande que quant tu as fineit son serviche, se toy retrais arrie en ton hosteit et toy cuche awec ta femme ; et Dieu toy donrat I teile fruit, qui de luy serat tant ameis que ilh vorat prendre baptemme de Iy en fluis Jordan, et se le nomme par son nom Johans ». 

    (12) « O tu, Zaharia, ascultă-mă. Dumnezeu îți aduce la cunoștință că, după ce vei termina slujba ta, să revii numaidecât la casa ta și să te culci cu Elisabeta, soția ta; iar Dumnezeu te va face să zămislești un prunc pe care îl va iubit atât de mult încât va voi să primească de la el botezul în Iordan, iar acest copil se va numi Ioan”. 

    (13) Quant Zacharie l'oït, se dest à Gabriel : « Comment porat chu eistre que tu m'as dit ? Nos summes si vilhes ambdois et si floibles, que je ne moy puy sourtenir, et s'ilh est enssi que j'aroy en chist eaige enfant, chu ne poroy-je croire. » 

    (13) Când Zaharia a auzit acestea, i-a zis îngerului Gabriel: „Cum s-ar putea realiza cele grăite de tine? Noi suntem amândoi atât de bătrâni și atât de neputincioși încât eu nu mai am puterea zămislirii și nici nu pot crede că la vârsta asta voi mai putea avea un copil”. 

    Zacharie devient mueis 

    Zaharia devine mut 

    (14) Adont dest Ii angle à Zacharie : « Et tu en auras teile gueridon por te non creanche que tu ne parleras, ains seras-tu mueis jusqu'à tant que Ii enfes serat neis, et portant que tu ne vues croire que Dieu ait bien poioir de toy faire avoir enfant ; et quant Iy enfes serat circonchis et nommeis Johans, adont parleras-tu com devant. » 

    (14) Atunci îngerul i-a grăit lui Zaharia: „Ei bine, pentru a te pedepsi din cauza necredinței tale, nu vei mai vorbi, ci vei rămâne mut până la nașterea copilului tău, toate astea se întâmplă fiindcă nu vrei să crezi că Dumnezeu are puterea să te facă să fii tată. Nu vei redobândi graiul decât după ce copilul va fi circumcis și va primi numele Ioan.” 

    (15) Atant est Iy angele departis, et Zacharie fist le serviche de Dieu, puis issi de temple ; mains oussitoist que ilh issit de temple, par le volenteit de Dieu [p. 336] ilh fut mueis et laisat le parleir, de quoy Iy peuple en oit grant mervelhe ; et puis soy cuchat awec sa femme. Et adont fut engenreis sains Johans, et ne nasquit oncques plus grans de femme fours que Jhesu-Crist. 

    (15) Apoi îngerul a plecat de la el. Zaharia, după săvârșirea timpului de slujire la templu, a ieșit, însă deîndată ce s-a aflat în afara templului, prin voință divină, a devenit mut și nu mai putea vorbi, spre marea mirare a poporului. Apoi s-a dus și s-a culcat cu soția lui. În acest fel a fost zămislit sfântul Ioan și niciodată o femeie nu a dat lumii un om mai mare decât Ioan, cu excepția Fecioarei Maria care a dat naștere lui Isus Cristos. 

     

    CAPITOLUL 2
    CONSIDERAȚII CRONOLOGICE
     

      

    Chi fine li Ve eaige de monde
    Des eaiges du monde
     

    Aici se sfârșește a cincea epocă a lumii. Epocile lumii 

    [p. 336. l. 4] (1) Item, chi fine Iy Ve eaige de monde, qui contient del transmigration de Babylone jusques al incarnation Jhesu-Crist. 

    (2) Et deveis savoir que ly promier eaige de monde, chu est de la formation Adam, nostre promier pere, jusqu'à le delueve Noé, qui contient IIm lIc et XLII ans. 

    Item, Iy secon eaige de monde est de la delueve Noé jusqu'à la nativiteit Abraham le patriarche, qui contient IXe et XLII ans. 

    Item, Iy IIIe eaige est de la nativiteit Abraham jusqu'à la coronation le roy David, qui contient IXc et XL ans. 

    Item, le IIIIe eaige est de la coronation le roy David jusques al transmigration de Babylone, qui contient IIIIc et IIIIxx ans. 

    (1) Aici se sfârșește a cincea epocă alumii, care merge de la exilul din Babilonia până la întruparea lui Isus Cristos. 

    (2) Poate știți desigur, prima epocă a lumii, de la creația lui Adam, primul nostru părinte, până la potopul lui Noe, numără exact 2242 de ani. 

    A doua epocă a lumii, de la potopul lui Noe până la nașterea lui Abraham patriarhul, numără exact 942 de ani. 

    A treia epocă merge de la nașterea lui Abraham până la încoronarea regelui David și numără exact 940 de ani. 

    A patra epocă se întinde de la încoronarea regelui David până la exilul din Babilon și numără exact 490 de ani. 

    Item, le Ve eaige est del transmigration jusques al incarnation Nostre-Salveur Jhesu-Crist, quant l'angele Gabriel annunchat à la virgue Marie le salut del Ave Maria ; Iyqueis quinte eaige est chis que nos avons chi-desus pris nos dautes derainement, qui contient Vc IIIIxx et IX ans. 

    A cincea epocă începe cu exilul și se termină cu întruparea Mântuitorului nostru Isus Cristos, când îngerul Gabriel a adus Fecioarei Maria salutul „Ave Maria! Această a cincea epocă este ultima în funcție de care am fixat toate celelalte epoci enumerate mai sus; această epocă numără în total exact 589 de ani. 

    (3) Lesqueis V eaiges montent ensemble à la somme de Vm et lIc ans 1 moins, assavoir V milh cent nonante et nuef, que Ii monde avoit esteit origineis et Adam fourmeis, enssi com dit est par-desus. 

    (3) Toate aceste cinci epoci însumează 5200 de ani, mai puțin unul, adică 5199, de la originea lumii și de la crearea lui Adam, după cum am spus mai sus.  

    (4) Ors est raison que nos parlons de la benoite incarnation Nostre-Saingnour Jhesu-Crist, par lequeile tous le monde fut rachateis et osteis des grandes poins d'infier. 

    (4) Acum trebuie să vorbim despre binecuvântata întrupare a Domnului nostru Isus Cristos, care a răscumpărat și a eliberat întreaga lume de pedepsele infernului. 

     

    De VIe eaige de monde 

    Epoca a șasea a lumii 

    (5) Chi-apres s'ensiet Iy VIe eaige, qui dure jusqu'à la fin de chu monde. Chi commenche Iy an deltres-sainte incarnation Jhesu-Crist. 

    (5) Cele ce urmează se referă la epoca a șasea, care va dura până la sfârșitul lumii. Începe cu anul fericitei întrupări a lui Isus Cristos. 

    (6) A la gloire et loienge de la sainte Triniteit, de Pere, Fis et Saint-Esperit, vorons commenchier et deviseir le VIe eaige de monde, et le derains solonc l'Escripture, car ilh durerat jusqu'al fin de monde; et vos vorons declareir les dautes comment ilh commenchoient chi-devant, et par queile raison. 

    (6) Pentru slava și lauda Prea-Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, dorim să începem să vorbim acum despre a șasea epocă a lumii și ultima conform Scripturilor, fiindcă se va întinde până la sfârșitul veacurilor. Doresc să vă explic datele, când au început și de ce. 

    (7) Vos saveis que toutes les dautes des V eaiges deseurdis commenchent en mois de marche le XXVe jour, portant que marche astoit ly promirs mois de l'an, et portant enssi que Adam fut fais et fourmeis le XXVe jour de marche ; et oussi ilh morut à cheli jour, sour l'an del origination de monde IXc et XXX ; et fut à chis propre jour Abel ochis par Caym; et si ouffrit [p. 337] Melchisedech pain et vin, et Ysaac fut mis sour l'auteit por coupeir son chief en nom de sacrifiche ; et que sains Johans-Baptiste fut decolleis, et sains Pire l'apostIe fut mis fours del prison, et sains Jaque fut martyrisiiés, et Ii passion Nostre-Sires Jhesu-Crist que ilh souffrit mort en la crois por tout humaine lignie, et la victoire sains Mychiel contre le dyable, et que les enfans d'Ysrael passont mere tout à seche. Tout chu fut fait à cheli meismes jour XXVe de marche, en diverses années. 

    (7) Știți prea bine că cele cinci epoci menționate mai sus, au început toate în luna martie, pe 25, fiindcă luna martie era prima din an și fiindcă Adam a fost creat și zidit la 25 martie. A murit tot în această zi, în anul 930 de la întemeierea lumii. Tot în această zi a fost ucis și Abel de către Cain, Melchisedek a adus pâine și vin ca jertfă, Isac a fost așezat pe altar pentru a fi sacrificat, sfântul Ioan Botezătorul a fost decapitat, sfântul Petru a ieșit din temniță, iar sfântul Iacob a fost martirizat. Tot la 25 martie a avut loc și pătimirea Domnului nostru Isus Cristos, care a suferit moartea pe cruce pentru toată generația umană, și victoria sfântului Mihail asupra diavolului, și trecerea Mării Roșii ca pe uscat a fiilor lui Israel. Toate aceste evenimente au avut loc într-o zi de 25 martie, în ani diferiți. 

    (8) Mains encor y fut fais ly plus grans, Iy plus precieux, Iy plus benigne et Iy plus glorieux fais qui oncques fut fais à monde, car à cel propre jour, le XXVe jour de marche, vient Gabriel ly archangle aporteir à la virgue Marie le salut del Ave Maria, sicom vos oreis chi-apres, sour l'an del creation de monde Vm IIc, 1 moins, parfais, et Vm lIc imparfais. 

    (8) Însă tot la 25 martie a avut loc și evenimentul cel mai important și cel mai însemnat, cel mai sfânt și cel mai slăvit din toate cele câte au avut loc până atunci în lume, fiindcă în această zi de 25 martie, arhanghelul Gabriel a venit să aduvă Fecioarei Maria salutul divin „Ave Maria”, după cum veți citi mai jos, în anul creației lumii 5199 „an perfect” și 5200 „an imperfect”. 

     

    Des ans parfais et imparfais 

     

    Anii „perfecți” și anii „imperfecți”  

    (9) Si voray faire entendre aux ignorans briefment la differenche entre parfait et imparfait. 

    (9) Aș dori, pe scurt, să vă fac să înțelegeți, voi cei care nu știți diferența dintre „an perfect” și „an imperfect”.  

    (10) Nos vos avons desus dit que toutes les dautes anchienement prendoient leurs commenchement à leur fin en mois de marche le XXVe jour ; et coroit cascon daute I an, sy finoit au XXlllle jour, et tout l'an qu'ilh coroit astoit an imparfait, et quant ilh venoit al dierain jour, ilh astoit acomplit et parfait. 

    (10) V-am spus mai sus că în vremurile de demult, orice an începea la sfârșitul lunii martie, pe 25 a lunii, și fiecare an dura și se termina la sfârșitul lunii martie, pe 24. Un an în desfășurare însemna un „an imperfect”; când ajungea ultima zi doar, anul era terminat, deci era „anul perfect”.  

    (11) Et enssi vos dis-je que ly an Vm et IIc, I moins, finat le XXIIIIe jour de marche, et fut parfais ; et lendemain, le XXVe jour de marche, quant Gabriel vient, commenchat l'an imparfait Vm lIc, qui corit l'année tout ensuivant. Et chis fut Iy promier an deI incarnation. Et chu fait-ilh bon savoir et entendre por les debas des années parfaites et imparfaites, car ons auroit tantost mescompteit une an qui n'y penseroit. 

    (11) De aceea v-am spus că anul 5199, când se termină pe 24 martie, este un „an perfect”, iar a doua zi, pe 25 martie, la venirea îngerului Gabriel, începea „anul imperfect” 5200, care se desfășura pe toată durate zilelor ce urmau. Acesta era anul 1 al întrupării. Este bine de știut și de înțeles acest lucru pentru a putea urmări mai ușor „anii perfecți” și „anii imperfecți”, deoarece există eroarea de a se înșela de un an dacă nu facem bine atenție. 

      

    CAPITOLUL 3
    BUNA VESTIRE ȘI FECIORIA MARIEI
     

      

    L’anunciation à Nostre-Damme 

    Buna vestire Maicii Domnului 

    [p. 337, l. 24] (1) En revenant à nostre matere, le promier an deI incarnation Nostre-Saingnour Jhesu-Crist imparfait, et le promier jour del an, assavoir le XXVe jour de mois de marche, al heure de messe solonc alcuns, desquendit Gabriel, à commandement de Dieu, faire l'anunciation à la benoite et glorieuse virge Marie, qui astoit entrée dedens son orateur, en la citeit de Nazareth, et tenoit I psaltier en sa main, et avoit de eaige XIIII ans et VII mois, VIII jours moins, que el avoit esteit née. 

    Isus Cristos (anul incomplet) și prima zi din an, adică 25 martie, la ceasul Liturghiei după unii, îngerul Gabriel a coborât, prin poruncă de la Dumnezeu, să aducă o veste binecuvântatei și slăvitei Fecioare Maria. Aceasta tocmai ce intrase în camera ei de rugăciune, în orașul Nazaret și ținea o psaltire în mâini. Era în vârstă de 14 ani, șapte luni fără opt zile. 

    (2) Et là elle commenchat mult parfaitement à oreir Dieu et deproiier. Et Iy vray Dieu, qui l'avoit fait et fourmeit à sa volenteit et edifiié en son cuer, deis al commenchement de monde, com [p. 338] celle de cuy ilh voloit faire sa mere et sa filhe, fist à cel propre heure el chiel ovrir. 

    (2) Și acolo, cu foarte mare pioșenie, a început să se roage și să se închine lui Dumnezeu. Iar adevăratul Dumnezeu, care o făcuse și o zidise după voința sa și o zămislise în inima sa încă de la începuturile lumii, ca pe ființa din care dorea să facă Maica sa și Fiica sa, a făcut ca la acel ceas precis să se deschidă cerul. 

    (3) Si envoiat sains Gabriel dedens le temple, qui jettat mult grant clarteit, et vient devant Marie, sicom dit est. Si l'apellat mult douchement et dest : « Dieu toy sault, Marie plaine de grasce, Dieu est awec toy. » 

    (3) A trimis pe îngerul Gabriel în templu, care a răspândit în jur o lumină foarte mare și s-a prezentat Mariei, după cum stă scris. A chemat-o cu mare blândețe și i-a zis: „Dumnezeu te salută, Marie, plină de har, Dumnezeu este cu tine”. 

    De sainte Marie ce qu’elle quidoit de l’angle 

    Ce credea Sfânta Maria despre înger 

    (4) Adont oit la benoite virge Marie grant paiour, car elle quidat, sicom alcuns escriptures dient, que chu fuist I enchanteur qui adont regnoit en paiis, qui astoit nommeis Turquins, qui, toutes les fois qu'ilh Iy plaisoit, se faisoit sembleir uns angele, et s'aloit sovens cuchier awec les pucelles. Se quidat Marie del angele que chu fuist cheli Turquins qui le vosist dechivoir, si demandat en conjurant de Dieu que s'ilh astoit Turquins que ilh Iy desist ; mains Gabriel Ii respondit qu'ilh astoit vray et certains messagier de Dieu. 

    (4) Atunci, blânda Fecioară Maria s-a înspăimântat foarte tare, deoarece ea credea, conform spuselor unor texte, că era vorba despre vrăjitorul care bântuia pe atunci prin țară și care se numea Turquin. Acesta, de fiecare dată când dorea, lua înfățișarea unui înger și mergea deseori să se culce cu fecioare. Maria a crezut că îngerul este acest vrăjitor care dorea să-i facă rău și, în numele lui Dumnezeu, l-a întrebat dacă este Turquin să o lase în pace. Însă Gabriel i-a răspuns că este cu adevărat un mesager al lui Dumnezeu. 

    L’angle parolle à Nostre-Damme 

    Îngerul i-a vorbit Sfintei Fecioare 

    (5) Quant Marie oiit chu, se fut plus assegurée, car Iy angele Iy dest : « Ne t'enmaies nient, Marie, car Dieu est en toy desquendut, et se toy mande que tu as conchut unc fis toute virge ; et al enfanteir demoras virgue, et enssi apres l'enfantement, et sainte virge tousjours demoras, et ton fis sierat roy de paradis ; et ne mescrois mie chu que je dis, ains regarde Elizabeth, ta cusin, qui est brehangne et vielhe de cent ans, et at conchut de son saingnour unc mult noble enfant. » 

    (5) Câna a auzit Maria acestea, s-a simțit mai ușurată deoarece îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, fiindcă Dumnezeu a coborât în tine și-ți aduce la cunoștință că, fecioară fiind, ai zămislit un fiu; născând, vei rămâne fecioară sfântă, iar fiul tău va fi Regele paradisului. Să nu refuzi să crezi ceea ce-ți spun, dar privește-o pe Elisabeta, verișoara ta, sterilă și în vârstă de 100 de ani, totuși ea a zămislit de la soțul ei un copil foarte nobil”. 

    (6) Adont respondit sainte Marie : « Comment poroit chu eistre ? Je n'oie oncques cognisanche d'homme, et ay à Dieu voweit casteit, sique je moy mervelhe comment virge poroit enfant avoir sens atouchier à homme, ne sens fauseir virginiteit ne faindre. » 

    (6) Atunci Maria a zis: „Cum s-ar putea așa ceva? Nu am cunoscut niciodată bărbat, iar fecioria mea i-am închinat-o lui Dumnezeu, astfel încât mă întreb cum ar putea o fecioară să aibă un copil fără să se fi atins vreodată de un bărbat, și fără să trădeze fecioria sa”. 

    (7) Adont Iy dest Iy angele Gabriel : « Dame, Dieu at bien poioir de tot faire et defaire ; ilh veult de toy faire sa mere, si qu'ilh serat ton fis, et serat oussi ton pere, et enssi ne perderas riens de chu que tu as voweit ; ilh garderat mult bien ta casteit. » Et quant Marie oiit chu, se dest : « Ancelle je suy à Iy, si fache de moy son plaisier. » 

    (7) Atunci îngerul Gabriel i-a zis: „Fecioară binecuvântată, Dumnezeu are puterea să facă toate și să desfacă toate; vrea să facă din tine Maica sa, iar el va fi Fiul tău, și va fi de asemenea Tatăl tău, iar toate acestea fără să-ți încalci în niciun fel votul tău de feciorie: el îți va păstra castitatea”. Iar când a auzit acestea, Maria a zis: „Sunt slujitoarea sa, să facă în mine după voința sa”. 

     

    Mervelhe de Nostre-Damme Del virginiteit de Nostre-Damme 

    Dieu entrat en corps Marie par l’orehle 

     

    Minunea Sfintei Maria. Fecioria Sfintei Maria. Dumnezeu a intrat în Maria prin ureche  

    (8) Atant s'en est ly angele aleis, et Marie demorat conchuit et engrossie de Dieu, qui en ses flans s'aombrit en celle heure ; et entrat Dieu en Marie par l'orelhe, car par l'orelhe entendit l'angele, et enssi que Ii sons de la vois entrat en l'orelhe, enssi entrat awec la sainte Triniteit de Pere, Fis et Saint-Esprit, car de chi fait ne soit riens Iy membre natureit de la virge Marie, ne sa fleur virginal. 

    (8) Atunci îngerul a plecat iar Maria a rămas însărcinată și grea prin puterea lui Dumnezeu, care s-a înfiripat atunci în pântecele ei.  Dumnezeu a intrat în Maria prin ureche, deoarece cu urechea a auzit glasul îngerului, și în momentul în care sunetul vocii a pătruns în urechea ei, în acelaşi timp a intrat și Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și tocmai datorită acestui fapt organul natural al Fecioarei și floarea lui virginală nu au știut nimic. 

    [p. 339] (9) Cascons doit savoir que enssi que Iy soleal trespasse la voiriere qui est saine et entier, et resplendist sa clarteit ouItre, et puis soy retrait sens le voire emperier ne rompir à passeir ; enssy soy mist Dieu en corps de Marie par l'orelhe où elle conchuit la parolle, et resplendist dedens li et espandit sa vertut et clarteit de la sainte Triniteit, sens violenche faire à virginiteit. Et ilh soy retrahist cest al enfanteir ; ilh issit fours par l'orelhe où ilh astoit dedens entreis, virginiteit demorant sens rumpre ne casseir en nulles des parties. 

    (9) Trebuie să știți că așa precum soarele trece printr-un geam de sticlă fără să-l spargă și făcând să-i strălucească razele în interior, iar apoi se retrage fără să aducă vătămări geamului de sticlă prin trecerea sa, tot la fel și Dumnezeu a intrat în pântecele Mariei prin ureche, pe acolo zămislind Cuvântul. Dumnezeu strălucește în ea, răspândește virtutea și lumina sa și lumina Sfintei Treimi, fără să producă stricăciuni fecioriei ei. S-a retras la naștere tot la fel; a ieșit prin ureche, pe unde intrase, fecioria rămânând intactă fără a fi ruptă sau distrusă în niciun fel. 

      

    CAPITOLUL 4

    CĂSĂTORIA MARIEI CU IOSIF 

      

    Ce que Dieu mandat par l’angle 

    Ceea ce Dumnezeu transmite prin înger 

    (1) Item, à cel temps astoit la loy teile que, se une femme fust grosse d'enfant et elle n'awist marit, elle fust lapidée ou arse, et jà n'en posist escappeir, ne pour avoir ne por grandeur. 

    (1) În acele vremuri, legea spunea că o femeie însărcinată fără să aibă un soț să fie lapidată sau arsă de vie; Maria nu putea scăpa de această lege, nici datorită bogățiilor ei, nici datorită tribului familiei sale. 

    (2) Si avient que tous les barons de paiis et Iy evesque de la loy astoient I jour aleis au temple por oreir ; adont vient une vois qui leurs dest en hauIt : « Sangnours, Dieu vos mande que vos donneis Marie I marit de la lignie dont elle est née, » et atant soy partit la vois. 

    (2) Într-o zi, toți demnitarii țării și doctorul legii s-au întrunit la templu pentru a se ruga; atunci, un glas venit de sus le-a spus: „Domnilor, Dumnezeu vă poruncește să o dați pe Maria unui soț din tribul din care a ieșit ea însăși”, iar apoi glasul a dispărut. 

    Coment Nostre-Damme fut mariée 

    De marit Nostre-Damme, qui oit bien IIc ans 

    Cum Maica Domnului

    a fost dată în căsătorie unui bărbat care avea

    mai bine de 200 de ani 

    (3) Et Ii evesque at mandeit tous les barons de la terre, par le conselh de I juys qui astoit mult saige. Atant vinrent vies et jovenes, grant et petis, et muIt en y vient qui n'avoient cure del marier ; mains quant ilhs veirent la pucelle, se n'y avoit si gran saingnour qui ne le vosiste avoir esposeit, tant astoit belle et plaine de la grant grasce de Dieu. 

    (3) Atunci, doctorul legii i-a întrunit pe toți demnitarii țării, ținând seama de sfaturile unui evreu foarte înțelept. Au sosit așadar bătrâni și tineri, mari și mici și mulți sunt cei care au venit, cărora nici măcar nu le trecea prin minte că vor fi ei soțul ales; însă când au văzut-o pe Fecioară, toți și-au schimbat părerea și fiecare dintre cei adunați începeau să nutrească speranța că el va fi alesul, atât era de frumoasă și plină de tot harul lui Dumnezeu. 

    (4) En cel conrois est venus I dammoseais qui fut nommeis Joseph, qui astoit venus por veioir le mariage et nient por la pucelle à avoir, car ilh astoit trop vies, ilh avoit bien IIc ans ou plus ; chis Joseph soy mist deleis I pileir, portant qu'ilh se doubtoit que les gens menues ne l'abatissent à terre al presse. 

    (4) Un om cumsecade, numit Iosif, a venit și el la această adunare; el venise ca să vadă căsătoria, nicidecum să spere că va obține mâna Fecioarei, deoarece era foarte bătrân; avea 200 de ani sau mai bine; acest Iosif s-a proptit în spatele unui stâlp, fiindcă se temea ca oamenii din mulțime să-și bată joc de el și chiar să înceapă a-l lovi cu violență. 

    (5) MuIt fut Joseph escarnis et degabbeis des enfans et oussi des bachelleirs et des dameseais ; mains ilh n'y acontoit riens. 

    (5) Totuși copiii și chiar niște bogătași și coconi îngâmfați au început să-și bată joc de Iosif și îl ridiculizau; însă el nu ținea seama de toate acestea. 

    (6) Quant tous les barons furent enssi assembleis, se dest Ii evesque : « Saingnours, je vos ay chi mandeit  par le commandement de Dieu ; si veulhiés proier à ly que ilh nos veulhe donneir à cognoistre qui digne est de la pucelle Marie esposeir et avoir. » 

    (6) Când toți demnitarii s-au adunat, doctorul legii le-a zis: „Domnilor, v-am convocat în acest loc la porunca lui Dumnezeu; de aceea vă rog să ne rugăm împreună ca să știm cui i-a rezervat-o pe Fecioara Maria drept soție”. 

    Li angle parolle à peuple de Marie la virge 

    Îngerul vorbește poporului despre Fecioara Maria 

    (7) Atant ont fait leur orison, et enssi qu'ilh astoient là, si leur dest I angele : « Barons, Dieu vos mande par moy que cascon de vous prende une verge en sa main, et chis en cuy main la verge florisseroit, chis aurat la pucelle sens contredit. » 

    (7) Atunci au început să se roage fiecare și în timp ce erau în rugăciune, un înger le-a zis: „Demnitarilor, prin mijlocirea mea, Dumnezeu vă poruncește să luați în mână un baston, iar cel al cărui baston va înflori, acela va avea mâna Fecioarei, fără discuție”. 

    (8) Et tantoist ont pris verges en leur mains, puis se sont recuchiés en orisons ; et puis fist Ii evesque unc sermon, et fait cascon [p. 340] sa main leveir en hault awec la verge ; et Joseph, qui tenoit son bordon de quoy ilh s'apoioit, si le levat en hault. 

    (8) Deîndată, fiecare a luat câte un baston în mână și au început să se reculeagă în rugăciune; apoi doctorul legii a ținut o omilie și a cerut fiecăruia să înalțe bastonul deasupra capului; iar Iosif, care-și ținea și el bastonul ce-l folosea la mers, l-a ridicat și el deasupra capului. 

    Ly bordon Joseph commenchat à florir et fruit porteir 

     

    Bastonul lui Iosif

    a început să înflorească

    și să aducă roade 

    (9) Là oit I garchon qui degaboit Joseph, et tant que Joseph en voult aleir sa voie ; mains tout enssi com ilh soy turnoit, commenchat son bordon à florir et fruit porteir, et s'asseit par-desus I blan colon, qui signifioit Jhesu-Crist, et la verge signifioit Marie. 

    (9) Era acolo un copil care a început să râdă de Iosif, astfel încât Iosif se întorsese pentru a pleca; însă, în timp ce se întorcea pentru a pleca, bastonul său a început să înflorească și să aducă roade și un porumbel alb, care-l simboliza pe Isus Cristos, s-a așezat în vârful bastonului, care o simboliza pe Fecioara Maria. 

    (10) Mains quant les Juys veirent chu, si allont apres luy et le firent retourneir, se Ii dessent que ilh auroit la pucelle, car Dieu le volloit. 

    (10) Iar când evreii au văzut minunea au mers spre el, l-au întors din cale și i-au spus că va avea mâna Fecioarei, fiindcă asta era voința lui Dumnezeu. 

    (11) Adont ont pris la verge atout la flour, qui jettoit si grant odour que ilh sembloit à cascon que ilh fust en paradis. Cette verge fut presentée al evesque ; mains enssi com Iy evesque le monstroit à peuple, la verge salhit fours de ses mains et se entrat ens ès mains Marie, la benoite virge. 

    (11) Atunci au luat bastonul înflorit, floarea răspândea un parfum atât de puternic încât toți credeau că sunt în paradis. Acest baston a fost adus înaintea doctorului legii; iar în timp ce doctorul legii îl arăta mulțimii i-a scăpat din mâini și s-a deplasat singur în mâinile Fecioarei Maria, binecuvântata. 

    La vierge Marie fut esposée à Joseph 

    Fecioara Maria devine soția lui Iosif 

    (12) Adont desquendit Ii evesque, si at esposeit là meismes Marie et Joseph. Chis Joseph n'astoit mie riche hons, si aloit aide quiere à ses amis por faire ses noches ; si demorat pres de trois mois. 

    (12) Atunci doctorul legii a coborât și, chiar în acel loc, i-a unit prin căsătorie pe Maria și Iosif. Acest Iosif nu era bogat și de aceea a mers să ceară ajutor prietenilor săi pentru cheltuielile de nuntă. A fost plecat timp de trei luni. 

    (13) Et quant ilh fut revenus, si s'aperchut que sa femme astoit enchainte ; si en fut mult corochiet, se Ii blamat mult durement, car ilh n'avoit oncques jut awec lée, puis s'en alat altre part cuchier por dormir. 

    (13) Iar când a revenit și-a dat seama că soția sa era însărcinată;  s-a mâniat în sine și a început să o certe cu asprime deoarece el nu se unise cu ea; apoi a plecat să se culce într-un loc separat de ea. 

    Li angle parlat à Joseph 

    Îngerul i-a vorbit lui Iosif 

    (14) Cette nuit vient I angele à Joseph et Iy dest : « Joseph, ne t'esmaie nient de chu que ta femme est enchainte, car chu est deI Saint-Esperit, et elle porte Dieu en ses flans ; si serat Ii enfe qu'elle porte le fis de Dieu, si sierat nommeis Jhesus, et serat sires de tout le monde. Et portant Dieu toy mande que tu garde la pucelle castement, car elle est et serat toudis virge parfaite. » 

    (14) În acea noapte un înger i-a apărut lui Iosif și i-a zis: „Iosife, nu te teme pentru faptul că soția ta a rămas însărcinată, fiindcă lucrul este de la Duhul Sfânt, iar ia îl poartă pe Dumnezeu în pântecele ei; iar copilul ce-l va naște va fi Fiul lui Dumnezeu; se va chema Isus și va fi Stăpânul întregii lumi. De aceea Dumnezeu îți cere să păstrezi castitatea Fecioarei fiindcă este și va fi mereu fecioară perfectă”. 

    (15) Grant joie en oit Joseph, quant ilh entendit chu ; si vient à lit Marie, et Ii priat merchis de chu qu'ilh Ii avoit dit. 

    (15) Iosif s-a bucurat tare mult auzind aceste lucruri. A venit în patul Mariei și i-a cerut iertare pentru cele ce-i zisese.  

    (16) Et la damme Iy pardonnat volentiers, et Ii priat que ilh le vosist myneir veioir sa cusin Elizabeth, le femme Zacharias, qui ne poioit parleir, laqueile astoit enchainte d'enfant ; et Joseph l'y mynat. 

    (16) Iar Fecioara l-a iertat din inimă și i-a cerut frumos să o conducă la verișoara sa Elisabeta, însărcinată și ea cu un copil; ea era soția lui Zaharia, care nu putea vorbi; iar Iosif a condus-o la Elisabeta. 

      

    CAPITOLUL 5
    VIZITA LA ELISABETA ȘI IOAN BOTEZĂTORUL
     

      

    Marie visentat Elisabeth 

    De sains Johans qui parlat en ventre sa mère 

    Del Magnificat 

    Maria în vizită la Elisabeta. Sfântul Ioan a vorbit în sânul mamei sale. Magnificat  

    (1) Et quant Marie devoit entrer en la maison Zacharie, se Ii vint Elizabeth al entrée al encontre de lée, et se l'acolat et Iy fist grant fieste en disant : « Hée Dieu! que m'est-ilh avenus grant joie et grant honneur, quant la mere Dieu, le roy de chi monde et de chiel, me vient veioir. » 

    (1) În timp ce Maria intra în casa lui Zaharia, Elisabeta îi vine în întâmpinare în pragul ușii, a îmbrățișat-o și i-a oferit o ospitalitate pe cinste, zicând: „Oh! Doamne! Ce mare bucurie și cinste mi-ai făcut fiindcă a venit Maica Dumnezeului meu, Regele acestei lumi și al cerului, vine să mă vadă. 

    (2) Sains Johans, qui encor astoit en ventre sa mere, cognuit son Saingnour, si soy drechat sour ses dois piés, et puis [p. 341] s'engenulhat et jondit ses dois mains vers son Sangnour, et Ii priat merchi et dest : « Sires, bien vengniés tu qui m'as tant de vertus donneit que je me puy drecher chaens ; or sai-ge bien que tu es venus por tes gens salver. » 

    (2) Sfântul Ioan care era încă în sânul mamei lui l-a recunoscut pe Domnul, s-a ridicat în două picioare și s-a îngenunchiat înaintea Domnului, împreunându-și mâinile, și i-a adus mulțumire zicând: „Fii binecuvântat Doamne că mi-ai dat puterea ca de aici, din sânul mamei mele să te laud; acum știu că tu ai venit să mântuiești poporul tău”. 

    (3) Et commenchat sains Johans à dire le Magnificat anima mea Dominum ; et si hault disoit tout chu que la vois en venoit fours de la bouche Elisabeth sa mere. 

    (3) Și sfântul Ioan a început să spună rugăciunea Magnificat anima mea Dominum; și spunea rugăciunea folosind glasul și gura mamei sale Elisabeta. 

    (4) Chu fut en la citeit Juda, en la maison Zacharie, le promier an del incarnation Jhesu-Crist, le XXIIIIe jour de mois de junne. 

    (4) Acestea s-au petrecut în cetatea lui Iuda, în casa lui Zaharia, în primul an al întrupării lui Isus Cristos, la 24 iunie. 

     

    Zacharie reparlat 

    Zaharia începe să vorbească 

    (5) En cel propre jour fut saint Johans neis, et les parens alerent à temple por nunchier à Zacharie que son fis astoit neis, et Ii demandont comment ilh Iy plaisoit que ilh fust nommeis. 

    (5) În aceeași zi, s-a născut sfântul Ioan, iar apropiații au mers la templu pentru a-i aduce vestea lui Zaharia că i s-a născut fiul și îi cereau cum dorește să-i pună numele. 

    (6) Et Zacharie, qui ne poioit parleir, escript en une tauble de chire que ilhs le nommassent Johans. Adont fut-ilh baptiziet solonc leur loy, et fut nommeis Johans ; et oussitoist qu'ilh fut circonchis, son pere Zacharias reparla. 

    (6) Iar Zaharia, care nu putea vorbi, a scris pe o tabletă din ceară că se va numi Ioan. Atunci a fost botezat după legile lor și i s-a pus numele Ioan; apoi, deîndată ce a fost circumcis, tatăl său a redobândit graiul. 

    Del sainte vie Johan-Baptiste 

    Viața sfântă a lui Ioan Botezătorul 

    (7) Chis sains Johans fut mult proidhons, et puis baptizat apres. Et quant sains Johans oit XV ans d'eaige, ilh entrat en I hermitaige por servir Dieu ; et ne vestoit aultre vestiment que de foins mariens et de poilhe de chamos, et se ne mangnat oncques de pain ne altres viandes, fours que rachines qu'ilh prendoit por les boscaiges. 

    (7) Acest sfânt Ioan era un om foarte bun, iar mai târziu a devenit Botezător. La vârsta de 15 ani a intrat într-un ermitaj pentru a-l sluji pe Dumnezeu; nu purta nimic pe el decât o haină făcută din ierburi seci și din păr de cămilă și nu mânca niciodată pâine nici alt fel de hrană, decât rădăcini ce le strângea străbătând prin păduri. 

    (8) Quant saint Johans fut neis, si soy partit Nostre-Damme deI maison Zacharie et revient en Nazareth et demorat illuc. 

    (8) După nașterea sfântului Ioan, Sfânta Fecioară a părăsit casa lui Zaharia și a revenit la Nazaret unde s-a stabilit. 

      

      

    CAPITOLUL 6
    BETLEEM : RECENSĂMÂNT, NAȘTEREA, MINUNI
     

       

    Augustus fist la description de monde 

    Augustus face recensământul lumii 

    [p. 341, l. 20] (1) A cel temps avient que Augustus Cesaire mandat par tout le monde à ses prevost et balhiers que ilhs rechussent et levassent à cascon de chief d'homme et de femme I denier d'argent ; et chu fasoit-ilh por savoir le nombre de cheauz qui astoient en sa subjection et desous sa saingnorie, et combien sa terre poroit valoir. 

    (1) La acea vreme, Augustus Cezar a poruncit tuturor dregătorilor și funcționarilor imperiali să colecteze taxă pe fiecare cap de locuitor, bărbat și femeie, un dinar de argint. A făcut acest lucru pentru a ști numărul supușilor săi și pentru a cunoaște ce valoare avea teritoriile lui. 

    (2) Et commandat que tous cheaux des casteals, des vilhes et des boch apportassent leurs deniers aux citeis desous lesqueiles ilhs astoient demorans. 

    (2) Astfel a poruncit tuturor locuitorilor din marile orașe, din sate și cătune să aducă prețul taxei în orașul, satul sau cătunul de unde își trăgea fiecare obârșia.  

    (3) Chis deniers astoit d'argent et valoit X petis deniers cursaibles, et astoit dedens ches denirs enprinteit l'ymaige deI Emperere, et escript son nom tout altour. 

    (3) Acești dinari erau din argint și valorau 10 mici dinari obișnuiți (adică 10 zile de lucru). Figura împăratului era imprimată pe aceste piese, iar numele lui era înscris de jur-împrejur. 

    Joseph et Marie

    s’en allont en Bethleem 

    Iosif și Maria

    merg la Betleem 

    (4) Se avient que cheaux de Nazareth et de paiis environ furent somons del paiier leur deniers en Bethleem, car là le devoit rechivoir Turnus, qui prinche astoit de chi paiis. 

    (4) Astfel și locuitorii din Nazaret și din zonele învecinate au fost invitați să plătească taxa lor la Betleem, fiindcă acolo trebuia să primească dinarul de argint Turnus, guvernatorul acestui ținut.  

    [p. 342] (5) Adont y alat Joseph, et se y emmynat sa femme Marie awec Iy. Et quant ilh vinrent alle entrée de la citeit, si est la benoite vierge Marie demorée desus une blanche pire, et ratendit là Joseph qui astoit aleis en la citeit por avoir hosteil ; mains ilh y avoit assemblet tant de gens que ilh ne pot hostet avoir ; si revint à la vierge Marie et Ii dest. 

    (5) Atunci Iosif a pornit la drum, luând-o cu sine și pe soția lui, Maria. Iar când au ajuns la intrarea în oraș, fericita Fecioară Maria s-a așezat pe o piatră albă în așteptarea lui Iosif, care se dusese în oraș să caute un loc de găzduire; însă era o așa de mare forfotă de oameni încât nu a găsit niciun loc pe la casele de oaspeți. A revenit să-i spună rezultatul și Mariei. 

    (6) Et Marie respondit qu'ilh troveroit bien hosteit ; si entrarent ambdois en la citeit, et trovarent la filhe d'onc riche hons, à cuy Marie priat que elle Ii vosist presteir une anglechon en sa maison. Et elle respondit qu'elle n'astoit mie damme del hosteit, mains s'elle poioit, elle prieroit tant son pere que ilh Ii presteroit. 

    (6) Maria a spus că vor găsi ei ceva pentru a se adăposti. Așa se face că au intrat în oraș, unde au întâlnit o copilă a unui om bogat. Maria a întrebat-o dacă ar avea un locușor de găzduire și pentru ei în casa lor. Ea i-a zis că nu este stăpâna casei, însă, dacă ar putea, ar insista stăruitor pe lângă tatăl ei să le găsească un locușor. 

    (7) Atant vint la fiIhe à pere, et Ii priat ; mains son pere Ii dest que sa maison astoit trop plaine de gens, et la filhe Ii dest qu'ilh les metteroit bien en l'estauble des mules, et chis Ii otriat. 

    (7) Copila s-a dus deîndată la tatăl ei, însă acesta i-a zis că era deja mult prea multă lume în casa sa. Copila a zis atunci că i-ar putea găzduit foarte bine și în grajdul vitelor, tatăl ei acceptând aceasta. 

    (8) Atant entrarent dedens Marie et Joseph, et la filhe les mettit en stauble, et leur fesist la pucelle volentier ayde, se elle posist ; mains elle n'avoit nuls mains, et touvois elle leur fist aporteir pain et vin, et de teils biens qu'ilh avoit al hoisteit. 

    (8) Atunci Iosif și Maria au intrat în staul. Copila ar fi dorit din inimă să le dea o mână de ajutor, dacă ar fi putut, însă ea nu avea mâini. Le-a adus totuși o bucată de pâine și niște vin și ceva de mâncare, ceea ce a găsit prin casa de oaspeți. 

     

    Gran myracle de Nostre-Damme
    Mervelhe des trois chirges
     

    Marea minune a Maicii Domnului. Minunea celor trei lumânări 

    (9) Et quant chu vient enssi que le meynuit, si descendirent en le stauble III candelabre de fin or, et par-desus III grans cierges alumeis, qui jettoient oussi grant clarteit que le soleal fait à medis. 

    (9) Când s-a făcut miezul nopții, trei candelabre din aur fin au coborât în staul și în ele erau înfipte trei lumânări mari aprinse și răspândeau atâta lumină împrejur încât părea să fie soarele la amiază. 

    (10) Et est chu veriteit, car Ii unc des trois chirges art devant l'auteit Sainte-Sophie, en Constantinoble, et les dois aultres devant les dieux des Sarasins, à Mech ; et ardent todis nuit et jour, et ne amerissent riens, et remanent todis tout entiers. 

    (10) Iar acest lucru este adevărat deoarece una din aceste lumânări arde și astăzi  la Constantinopol, în fața altarului din Sfânta-Sofia, iar celelalte două înaintea zeilor sarazinilor, la Meka. Ard încontinuu, zi și noapte, nu se micșorează cu nimic și rămân mereu intacte. 

    (11) Ches chirges arderoient al fons de la mere, ne ons ne les poroit esteindre, tant sont-ilh de grant digniteit. 

    (11) Aceste lumânări ar arde chiar și pe fundul mării și nu le-am putea stinge niciodată atât de mare este renumele lor. 

     

    De la pucelle de Bethleem 

    Jhesus fist myracle à la pucelle 

     

    Copila de la Betleem 

    Isus a făcut o minune pentru această copilă 

    (12) Enssi com droit à meynuit, ou là entour, s'enveilhat sainte Marie, et priat à Joseph que ilh vosist appelleir la pucelle qui astoit filhe del hosteit ; et Joseph le huchat III fois. Quant celle l'entendit, si soy levat et s'en vient droit à Marie, se Ii dest : « Damme, de moy areis petit ayuwe, mains je feray chu que je poray, car je n'ay nuls mains. » 

    (12) Astfel, deoarece era chiar miezul nopții, sau cam așa ceva, Sfânta Maria s-a ridicat și l-a rugat pe Iosif să o cheme pe copilă, acea fată a proprietarului staulului; iar Iosif a chemat-o de trei ori. Când ea l-a auzit, s-a ridicat din pat și a plecat în staul lângă Maria, căreia i-a zis: „Maică Sfântă, eu nu vă pot ajuta cu nimic fiindcă nu am mâini, însă voi face ceea ce pot așa cum sunt”. 

    (13) Atant vient acourant la pucelle devers la virgue Marie ; mains quant elle vient là, elle trovat l'enfant deleis la mere qui jà astoit neis, car chu fut ouvre divine ; et issit Iy enfe par l'orelhe, où elle avoit conchuit. Tout enssi com ons voit que Iy soleal passe parmy une voriere, là ilh [p. 343] est la plus saine, tout en teile maniere soy delivrat Nostre-Damme, car elle demorat virgue, ne oncques ne fut violées. 

    (3) Însă când a ajuns alergând la Fecioara Maria, copila l-a aflat deja pe noul născut lângă mama lui. A fost o lucrare divină: copilul ieșise pe ureche, prin locul pe unde a fusese conceput. Așa cum soarele trece printr-o fereastră de sticlă, lăsând-o intactă, tot la fel Fecioara Maria a rămas fecioară după naștere și fără a fi deflorată. 

    (14) IIIuc avint gran myracle, car la pucelle, qui sens mains astoit, vout prendre l'enfant az dois toignons de ses bras, et Dieu Iy rendit ses dois mains. 

    (14) S-a mai produs încă o minune. Când copila fără mâini a dorit să ia pruncul în brațe cu cioturile ei de mâini, Dumnezeu a făcut să-i crească instantaneu amândouă mâinile. 

     

    Lez propheties sont acomplies 

     

    Les prophéties sont accomplies 

    (15) Enssi nasquit Jhesus en I povre lieu, le promier an deI incarnation, le XXVe jour de mois de decembre, entour l'heure de meynuit. 

    (15) Așa s-a născut Isus într-un loc sărăcăcios, la 25 decembrie, anul 1, în jurul miezului nopții. 

    (16) Adont furent toutes acomplies les propheties de la nativiteit Jhesu-Crist, qui longtemps devant avoient esteit denunchiés par les sains prophetes. 

    (16) Astfel s-au împlinit profețiile cu privire la nașterea lui Isus Cristos, care fusese prevestită cu mult timp înaintea venirii sale de sfinții proroci. 

    (17) Adont chaiit l'ymaige que Virgile avoit faite à Romme, enssi com j'ay dit deseur, où ilh avoit escript que : 

    Quant vierge enfant auroit, 

    Que ladit ymage chairoit. 

    (17) În acel moment , statuia pe care o făcuse Virgil la Roma s-a dărâmat, după cum am pomenit mai sus, pe care era scris:

    Când o copilă Fecioară

    va da naștere,

    atunci această statuie

    va cădea și se va distruge. 

    (18) Item, quant Jhesus fut neis, ladit pucelle le cuchat en une creppe et l'enwolepat de blans drappeais. Ceste pucelle que je dis fut nommée Anestause, et c'este la virgue sainte Anestase, qui vient corrant à son pere, qui astoit I des maistres de la loy, se Ii monstrat ses mains. 

    (18) Când s-a născut Isus, tânăra femeie fără mâini, vindecată, l-a culcat într-o iesle și l-a înfășurat în scutece albe.  Se numea Anastasia – adică sfânta Anastasia fecioară. A alergat la tatăl ei, care era un însemnat doctor al legii, și i-a arătat mâinile. 

    (19) Se Ii dest : « Qui t'at rendue novelles mains ? » Et cel respondit : « Pere, ly Salveur de tout le monde, qui maintenant est chaens neis de mere. » 

    (19) Tatăl i-a zis: „Cine ți-a dat aceste mâini noi?” Iar ea a răspuns zicând: „Tată, Mântuitorul întregii lumi, care tocmai s-a născut în staulul nostru dintr-o mamă Fecioară, el mi-a dat aceste mâini”. 

    Grant myracle du père de la pucelle 

    Marea minune a tatălui copilei 

    (20) Quant chis entent sa filhe, se ne le voult mie croire, ains fut mult corochiés, si prent une espée et dest que ilh trencherat sa filhe ses mains, car elle faulsoit leur loy vilainement ; mains quant ilh le quidat ferir, si avoiglat et ne voit got, si criat à sa filhe merchi. Celle respont que jamais ilh ne seroit relumyneis s'ilh ne creioit en la virgue Marie, de cuy Dieu astoit neis. 

    (20) Când a auzit tatăl copilei cele relatate nu voia să creadă și s-a mâhnit foarte tare. A apucat o sabie și era hotărât să taie mâinile copilei lui deoarece trădase legea lor străbună. Însă când a încercat să lovească a devenit dintr-o dată orb. A început ă strige după ajutor și să-și ceară iertare de la fiica lui. Aceasta i-a zis că nu-și va recăpăta niciodată vederea dacă nu va crede în Fecioara Maria din care s-a născut Dumnezeu. 

    (21) Ly juys dest : « Filhe Anestaise, je croy fermement que tu as tenuit à tes mains le soverain roy de monde, qui de la vergue est neis sens luxure et sens pechiet, mains en pure virginiteit. » Et tantoist qu'ilh oit chu dit, se revient à Iy sa lumyre. 

    (21) Evreul zise atunci: „Anastasia, copila mea, cred cu tărie că l-ai ținut în brațe pe stăpânul Rege al lumii, născut din Fecioară fără cea mai mică pată de păcat, păstrându-și curată și neatinsă fecioria”. Și de îndată ce a rostit aceste cuvinte, i-a revenit văzul. 

    (22) En l'estauble où Dieu naquit, avoit II biestes mues, I buef et une asne, qui le rechafoient de leur alaines, car adont fesoit mult froit, ch'astoit Iy plus frois temps de l'an. 

    (22) În staulul în care Dumnezeu se născuse erau și două animale tăcute, un bou și un măgar, care încălzeau prin suflarea lor pruncul, fiindcă era destul de frig. Pe atunci era momentul cel mai rece din an. 

    (23) Dieu ly soverain roy fut neis en petit estat, chu nos signifiie humiliteit. 

    (23) Dumnezeu, stăpânul Rege s-a născut așadar într-o condiție modestă, lucru ce ne arată cât s-a smerit pentru noi. 

    Del estable où Dieu fut neis fut fait I englise 

     Del four sour quoy Dieu jut 

    Staulul în care s-a născut Dumnezeu a devenit o biserică. Paiele pe care a fost așezat Isus 

    [p. 344] (24) Et deveis savoir que Iy estauble où la creppe estoit fut depuis edifiiet une engliese en laqueile giest sains Jherome, Iy noble docteur qui enlumynat sy fortement sainte engliese de sa bonne doctrine ; et y gist oussi madamme sainte Paule et sainte Eustoche ; ches trois gisent en droit lieu où la creppe fut. 

    (24) Cu siguranță știți că pe locul staulului în care se afla ieslea s-a construit o biserică în care se află rămășițele sfântului Ieronim, fericitul doctor care a arătat cu atâta măiestrie noblețea Bisericii și a apărat sfânta învățătură creștină. Se mai află în acea biserică și sfintele Paul și Eustochia. Toți trei dorm somnul de veci exact pe locul unde se afla ieslea. 

    (25) En celle engliese fut mis ly fain ou Iy four sour quoy Dieu jut quant ilh fut neis ; mains depuis le fist sainte Helene, le mere l'emperere Constentin, porteir à Romme et mettre en l'engliese Nostre-Damme le maiour. 

    (25) În această biserică s-au așezat și paiele sau furajele pe care fusese culcat Dumnezeu la nașterea lui; însă mai apoi, sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a luat aceste paie și le-a dus la Roma în biserica Santa Maria Maggiore – Sfânta Maria cea Mare. 

      

    CAPITOLUL 7
    DUPĂ NAȘTEREA LUI ISUS
     

      

    Annonce aux bergers 

    Vestea adusă păstorilor  

    (1) Celle jour que Dieu fut neis, vient I angle aux pastureals, et se leurs nunchat que Dieu astoit neis de virgue en Bethleem, et l'alassent adoreir. 

    (1) În ziua nașterii lui Dumnezeu, un înger a venit să aducă vestea că Dumnezeu s-a născut dintr-o Fecioară la Betleem păstorilor și le-a spus să meargă să-i aducă închinare. 

    (2) Adont est aparut I estoile deseur Bethleem la citeit, qui fist les pastureals corir vers Bethleem ; si troverent Jhesum droit en l'estauble, s'en furent mult joians. 

    (2) Atunci a apărut deasupra orașului Betleem o stea care i-a condus pe păstori până la Betleem; l-au găsit acolo pe Isus în iesle și s-au bucurat nespus de tare.  

    Del circoncision Jhesu-Crist 

    Circumcizia lui Isus Cristos 

    (3) AI VIIIe jour fut-ilh baptisiet ou circonchis solonc le loy des Juys ; si vos diray comment ilhs Iy trencharent del peais de son membre naturel ; chu estoit la baptemme des Juys, et Dieu qui fut extrais des Juys fut baptisiés ou circonchis solonc leur loy. 

    (3) În ziua a opta, Isus a fost botezat sau circumcis conform legilor iudaice. Vă pot spune că au tăiat o bucată din pielea de pe mădularul său; așa se făcea botezul la evrei, iar Dumnezeu, născându-se în acest popor, a fost botezat sau circumcis conform legii lor. 

    (4) A cel citeit de Bethleem fut la joie mult grant faite por cel nativiteit, et disoit cascons que chu astoit Iy fis Joseph ; mains chu astoit gas. 

    (4) În acest oraș, Betleem, bucuria a fost mare cu ocazia acestei nașteri și fiecare spunea că era „fiul lui Iosif”; însă se înșelau desigur. 

    Mervehle de la Tabarite emeritoir 

    Minunea de la Taberna Meritoria 

    (5) Item doit-ons savoir que ons true en la sainte escripture que le jour quant Dieu fut neis avient à Romme mult grant myracle, car les riwes qui coroient là, et par especial la Tybre, et une fontaine que ons nom la Tabarite emeritoir, qui siet en [p. 345] Trans-Tyberin, devinrent oyle, et par tout le jour jettont grans riwes. Et enssi apparut I circle entour le soleal, al manere del arch celeste. 

    (5) Trebuie să știți de asemenea că se relatează în Sfânta Scriptură că a mai avut loc un alt mare miracol la Roma în ziua nașterii lui Dumnezeu. Râurile care curgeau prin Roma, în particular Tibrul și o fântână numită Taberna Meritoria, situată pe Transtevere, s-au preschimbat în ulei ce curgea cu belșug întreaga zi. De asemenea, în jurul soarelui s-a arătat un cerc, asemenea unui curcubeu. 

    (6) Item en la citeit de Jherusalem entrat à chi jour une bieste que oncques nuls hons n’avoit plus veyut, n'en ne savoit-ons dont elle venoit, ne queile bieste chu astoit : elle coroit par la citeit de Jherusalem, et disoit que Jhesus astoit neis de virgue, qui venoit tout le monde rachateir. 

    (6) În acea zi a intrat în orașul Ierusalim o fiară pe care nimeni nu a mai văzut-o vreodată apoi; nu se știa de unde venea nici despre ce fel de fiară era vorba; alerga prin orașul Ierusalim și spunea că Isus s-a născut dintr-o Fecioară și că a venit să răscumpere lumea. 

    De Herode qui vouloit ochire l’enfant 

    Del stoile flammant 

    Irod voia să-l ucidă pe prunc.  

    Steaua strălucitoare 

    [p. 345, l. 6] (7) A cel jour astoit Iy roy Herode en Jherusalem, qui oit mult grant duelhe de chu que la bieste disoit, et jurat que ilh feroit l’enfant qui neis astoit ochire. 

    (7) În acele zile, regele Irod se afla la Ierusalim. A fost adânc bulversat de ceea ce spunea fiara și a jurat că va face totul pentru a ucide acel prunc despre care se spunea că tocmai se născuse. 

    (8) Adont regardat Herode vers Orient, si at veyut le stoile flammant ; si appellat I sien siervan, et Ii dest qu'ilh fesist les pas bien gaitier, car qui poroit prendre l’enfant qui astoit neis, ilh donroit à cheIi si grant terre qu'ilh seroit riche à tousjours, car ilh voloit l'enfant ardre et exilier. 

    (8) Atunci Irod a privit spre Orient și a văzut steaua strălucitoare; a chemat deîndată un slujitor căruia i-a poruncit cu strășnicie să supravegheze toate trecerile. Cel care va pune mâna pe pruncul nou născut va primi o întindere de moșie atât de mare încât va deveni bogat peste generații. Dorința lui era aceea de a-l nimic pe prunc și de a-l elimina. 

      

    CAPITOLUL 8
    REGII MAGI
     

      

    Melchior le roy – Jaspar – Baltasar 

    Regele Melchior

    – Gaspar – Baltazar 

    (1) A cel temps astoit roy de Tharse en Perse uns valhans hons qui astoit nommeis Melchior en hebreu ; chu est à dire en grigois Sarachin et en latin Damasticus. 

    (1) În acele vremuri, regele din Tars, în Persia, era un om foarte renumit, care se numea Melchior în ebraică, adică Sarachin în grecește și Damascticus în latinește. 

    (2) Si avoit I altre roy en Arabe qui astoit nommeis Jaspar en hebreu ; ch'est en grigois Malgalat et en latin Appelliens. 

    (2) În Arabia exista un alt rege, numit Gaspar în ebraică, Malgalat în grecește și în latinește Appelliens. 

    (3) Et avoit I aItre roy en la terre de Saba, chis fut nommeis en hebreu Balthasar ; chu est en grigois Galgalat, et en latin Amerus. 

    (3) Iar în țara din Saba domnea un alt rege, numit în ebraică Baltazar, în grecește Galgalat și în latinește Amerus. 

    (4) Ches trois roys astoient si grans clers qu'ilhs astoient nommeis devineurs, c'est ortant à dire com philosophe. 

    (4) Acești trei regi erau atât de mari clerici încât erau supranumiți magi, ceea ce este echivalentul filosofilor.  

    Les trois rois s’en vont 

    Cassathla citeit 

    Cei trei regi pleacă la

    drum. Orașul Cassath 

    (5) Ches trois roys veirent l’estoile qui s'apparut en Orient, le jour que Dieu fut neis, et le veirent tous oussitost Iy uns com l'autre. Adont se mist cascon de ches trois roys al chemyn, pour aleir où Ii estoile les conduroit, car ilh disoient que Dieu astoit nasquis de virge qui le monde devoit rachateir ; se le voloient aleir adoreir à la citeit de Cassath [Calsach en B] en Ynde. 

    (5) Aceștia trei au văzut steaua apărută în Orient în ziua în care Dumnezeu a venit în lume; toți au observat-o, unul ca și ceilalți, imediat. Toți trei s-au pus atunci la drum pentru a merge acolo unde steaua îi va conduce, fiindcă își spuneau că Dumnezeu se născuse dintr-o Fecioară și că el trebuia să răscumpere lumea. Doreau să meargă să i se închine în orașul Cassath, în India.  

    (6) S'y soy trovarent ches trois roys et s’asemblarent par bonne compangnie, quant ils soy cognurent et oirent dit li uns à l’autre leurs opinions, et astoient tous d’onne opinion. 

    (6) Acolo cei trei regi s-au întâlnit. Au făcut tovărășie, ca niște buni însoțitori, atunci când și-au povestit circumstanțele și momentul în care au văzut steaua: toți aveau aceeași opinie.  

    (7) Celle citeit de Cassath siet à LII journéez  de Bethleem, et nunporquant Dieu fist à trois roys grant myracle, car ils vinrent à Bethleem à XIIIe journee droite ; car ilh avoient jà aleit III ou IIII journées, anchois qu’ils s’encontrassent à Cassath. 

    (7) Orașul Cassath se află la 52 de zile de mers de Betleem și totuși Dumnezeu a făcut pentru acești trei regi o mare minune: au ajuns la Betleem exact în ziua a treisprezecea. Înainte ca ei să se fi întâlnit la Cassath, merseseră deja trei sau patru zile. 

    Les III roys vinrent en Judée 

    Herode parolle à eaux 

    Miracle à Herode 

    Cei trei au ajuns în Iudeea. Irod le vorbește. Minunea înaintea lui Irod 

    (8) Tant alerent ches trois roys que ils entrarent en Judée ; si ont troveit aux passaiges grans gens d’armes qui [p. 346] les prisent, et les mynarent devant Herode, qui leurs demandat cuy ilhs astoient et qu'ilh queroient. 

    (8) Cei trei regi au mers până ce au ajuns în Iudeea. La graniță au dat piept cu mulți oameni înarmați care i-au oprit și i-a dus înaintea lui Irod, care i-a întrebat cine sunt și ce caută. 

    (9) Promier parlat Jaspar et dest : « Sires, nos  summes rois qui allons querant I jovene damoiseal, qui est neis novellement, qui justicherat nos et vos et tous cheaux qui sont et qui sieront, car ilh est roy de tout le monde. » 

    (9) Gaspar a grăit primul zicând: „Doamne, suntem regi în căutarea unui prunc, născut recent, care ne va judeca, pe noi și pe toți cei care sunt și care vor fi, fiindcă el este regele întregii lumi”. 

    (10) Quant Herode entent chu se fut mult enbahis, et dest-ilh par trahison que chu ne poroit-ilh croire neis plus que uns cappons ne poroit del escuel où ilh astoit apparelhiés  por mangnier, salhir de la tauble à la perche chantant. Là demonstrat Dieu gran myracle, car Iy cappons salhit en plummes com de promier, et volat à la perche chantant. 

    (10) Când a auzit Irod acestea s-a zdrunciant, s-a înspăimântat foarte și cu perfidie le-a spus că nu ar putea crede în așa ceva precum nu poate crede că un clapon, care așteaptă cu nerăbdare o masă copioasă, ar sări peste masă și s-ar cuibări pe o creangă cântând. Atunci Dumnezeu a făcut o mare minune, fiindcă un clapon a sărit, înzestrat cu penele lui ca înainte, și a zburat către o creangă începând să cânte. 

    (11) Adont dest Herode aux trois rois par grant trahison qu'ilhs alassent tant querant qu'ilh le trovassent, et quant ilhs l'avoient troveit se retournassent par là, et ilh l'iroit aoreir. 

    (11) Atunci Irod, în marea lui viclenie, a spus celor trei regi să meargă în căutarea pruncului până ce îl vor afla și odată ce l-au aflat să revină pe la el și va merge și el să i se închine. 

    (12) Et les trois roys Ii oirent en convent ; puis soy partirent de luy, et soy misent al chemyn droit où ilh veirent l'estoile flammant, tant com ilh sont entreis en Bethleem. 

    (12) Cei trei regi au fost de acord; apoi au plecat și au reluat drumul spre locul în care îi conducea steaua strălucitoare până la intrarea în Betleem. 

    (13) Et Ii estoile s'abassat, si les mynat tout droit sour la maison où Dieu astoit, puis chaiit Ii estoile en I puiche ; et les trois roys entrarent en la maison, si ont troveit Marie qui alaitoit Dieu, son enfant. 

    (13) Ajunși acolo, steaua a coborât și i-a condus direct la casa în care Dumnezeu se afla și apoi a căzut într-un puț. Regii au intrat în casă și au aflat-o pe Maria care-și alăpta pruncul Dumnezeu. 

    Les III roys offrirent à Jhesus leurs joweals 

    La signifianche des III dons 

    Cei trei regi au oferit daruri lui Isus. Semnificația

    celor trei daruri 

    (14) Atant prist cascons des III roys ses joweals qu'ilh avoit aporteit, et Iy offrirent ; Iy anneis Melchior offrit encense, et Jaspar myrre, et Balthasar oir, et ilh les prist ; lesqueis trois dons ont trois grandes signifianches : car Iy oir signifie qu'ilh sierat roy de tout le monde, Iy encense signifie que ilh feroit la vielhe loy chaioir, et estaubliroit une novelle, et Ii mirre signifioit que ilh sieroit mors en la crois por le peuple à rachateir. 

    (14) Atunci au luat fiecare darurile cu care au venit și le-au oferit; cel mai în vârstă, Melchior, a oferit tămâie, Gaspar smirnă, Baltazar aur, iar Dumnezeu le-a primit cu bucurie. Aceste trei daruri au trei semnificații foarte importante: aurul simbolizează că acel prunc va fi Regele universului, tămâia simbolizează că el va face să cadă legea veche și va stabili o nouă Lege, și smirna simbolizează că va muri pe cruce pentru răscumpărarea lumii. 

    (15) Item nos trovons en l'escripture que quant Melchior ouffrit à Dieu encense, ilh Iy semblat qu'ilh fust en l'eage de II ans, et ilh semblat à Balthasar qu'ilh ewist V ans, et ilh semblat à Jaspar qu'ilh ewist VII ans. 

    (15) Se află într-un text scris faptul că atunci când Melchior a oferit tămâie lui Dumnezeu, pruncul i se părea că are deja doi ani; Baltazar a crezut că avea cinci ani, iar lui Gaspar i se părea că avea șapte ani. 

    Jhesus sengnat les III roys 

    Isus îi binecuvântează

    pe Regii Magi 

    (16) Apres chu se sont les trois roys partis, et ont pris hosteit en Bethleem meismes ; et quant ilhs furent al repouse se dest Melchior aux aultres : 

    (16) După aceea, cei trei Regi au plecat și s-au aciuat într-o casă de oaspeți la Betleem. Și pe când se odihneau ei, Melchior a zis celorlalți: 

    (17) « Bien doit yestre chis enfes roy de tout le monde, car ilh est mult saige, quant nos sengnat de sa diestre main qui signifie qu'ilh morat en crois, et enssi qu'ilh moy semble ilh at bien d'eage Il ans. » Enssi demoront et se sont aleis cuchiés. 

    (17) „Acest copil nu poate fi decât Regele lumii întregi, fiindcă este deosebit de înțelept; când ne-a binecuvântat cu mâna dreaptă, simbolizând că va muri răstignit pe cruce, mi s-a părut că avea cel puțin doi ani”. Discuția s-a oprit aici și s-au dus fiecare la culcare. 

     

    Ly angle s’apparut aux III roys 

    Un înger a apărut celor trei Regi 

    [p. 347] (18) Mains quant chu vient à meynuit, se vient uns angle aux trois roys, qui leurs dest : 

    « Barons, Dieu vos mande que vous n'en raleis mie par Judée, car Herode vos ochiroit ; mains raleis-en par aultre voie, et Dieu vos garderat de tous perilhes. » 

    (18) Însă, când s-a făcut miezul nopții, un înger a venit către cei trei Regi și le-a grăit astfel: „Domnilor, Dumnezeu vă face cunoscut să nu vă mai întoarceți prin Iudeea, fiindcă Irod v-ar ucide; așa că luați alt drum la întoarcere în țara voastră și Dumnezeu vă va feri de orice necaz”. 

    (19) Quant les trois roys entendirent chu, ilhs se sont leveis, puis en ralont par altre voie, et sains Mychiel les conduisit jusques en leurs paiis. 

    (19 Când regii au auzit acestea, s-au ridicat de îndată și au luat un alt drum la întoarcere, iar sfântul Mihail i-a condus până în țara lor. 

      

    CAPITOLUL 9
    PREZENTAREA LUI ISUS LA TEMPLU
     

       

    Marie presentat Jhesum à temple 

    Maria îl prezintă

    pe Isus la templu 

    [p. 347, l. 6] (1) A cel temps astoit la constummes, quant les dammes soy relevoient d'enfant marle, qu'elles portoient au temple dois colons ou turturelles, si en faisoient oblation, car le colon signifie humiliteit et la turturelle casteit ; sique la virgue Marie, quant el oit jeut XXXIX jours, si alat al XLe al temple où astoit gran parage. 

    (1) Pe atunci exista un obicei: femeile care au născut un prunc de parte bărăbătească se ridicau să aducă drept ofrandă la templu doi porumbei sau două turturele; fiindcă porumbelul simbolizează smerenia, iar turturelele simbolizează castitatea. Astfel Fecioara Maria, după ce a stat în așternut timp de 39 zile, s-a dus la templu în ziua a 40-a și era multă lume adunată acolo. 

    L’angle s’apparut à sains Symeon l’evesque 

    Gran myracle de sains Symeon 

    Îngerul a apărut înțeleptului Simeon. Marea minune a sfântului Simeon 

    (2) Adont vint I angle à sains Symeon, l'evesque de la loy, et Iy dest qu'iIh soy appareIhast, car ilh troveroit l'enfant qui astoit Ii fis de Dieu. Atant vint sains Symeon au temple, si at encontreit Nostre-Damme qui venoit à noble compangnie. 

    (2) Atunci un înger a venit către sfântul Simeon, doctor al Legii, și i-a spus să se pregătească deoarece îl va vedea pe pruncul care este Fiul lui Dumnezeu. Atunci sfântul Simeon s-a dus la templu, unde a întâlnit-o pe Sfânta Fecioară care venise însoțită de multă lume. 

    (3) AI entreir en temple fist Dieu gran myracle, car sains Symeon veit clerement, qui par-devant astoit si floible et si vies qu'ilh ne veioit gotes, et ne soy poioit sourtenir sens baston ; mains oussitoist que la virgue Marie Ii oit son enfant offiers, ilh le priste et l'enportat sour l'auteil enssi fortement com ilh fuist en l'eaige de XXX ans. 

    (3) La intrarea templului, Dumnezeu a făcut o mare minune, deoarece sfântul Simeon a început să vad foarte clar, înainte avea fiind atăt de slăbit și atât de bătrân încât mai că nu vedea nimic și nici nu putea sta pe picioare fără să se sprijine cu un baston. Însă, de îndată ce Fecioara Maria i-a prezentat pruncul, l-a luat în brațe și l-a așezat pe altar cu atâta forță încât părea ca cineva de doar 30 de ani. 

    (4) Sains Symeon portoit cheluy qui meisme le sourtenoit, car ilh portoit son saingnour qui Ii donnoit forche et vigeur, chu astoit son Dieu son salut qui Iy donnoit si grant vertu, que ilh portoit et sourtenoit cheluy qui porte et sourtient tout le monde. 

    (4) Sfântul Someon îl ținea în brațe pe Cel care îl întărea și susținea, fiindcă îl ținea pe Domnul său care îi dădea o așa de mare forță, deoarece îl ținea chiar pe Cel ce ținea în mâna lui întreg universul. 

    (5) Dieu amat mult sains Symeon, quant son corps laisat à luy ouffrir. En teile manere fut Dieu ouffert al temple par sains Symeon, qui longement l'avoit mult desinramment ratendut et demandeit. 

    (5) Dumnezeu l-a iubit atât mult pe sfântul Simeon încât  i-a permis să prezinte în templu însuși trupul său. Dumnezeu a fost prezentat astfel în templu de sfântul Simeon, care-l așteptase de multă vreme și dorise atât de tare să-l vadă. 

      



    [1] Jean d’Outremeuse, născut la Liege, în anul 1338, moare în anul 1400, este un scriitor creștin belgian. Numele său a rămas celebru în particular datorită a trei lucrări valoroase scrise în limba franceză veche: Ly Myreur des Histors, un text care include legende populare și evenimente istorice; Ogier le Danois, un text legendar despre unul din împărații renumiți ai Danemarcei; Geste de Liege, povestește istoria orașului Liege în trei cărți.

    [2] Jacobus de Voragine, născut în anul 1228 la Geneva, mort în anul 1298, este un cronicar italian, arhiepiscop de Geneva și autorul unei lucrări monumentale, Legenda aurită, ce conține texte referitoare la toate sărbătorile liturgice din calendarul creștin occidental de fiecare zi : sărbători cristologice, mariologice, ale sfinților, ale martirilor. Pentru fiecare sărbătoare în parte există o legendă și o descriere savuroasă aparte. Jacobus a fost beatificat de Biserica catolică în 1816, de către Papa Pius al VII-lea, și este sărbătorit la 13 iulie.


    votre commentaire
  • Protoevanghelia după Iacob este una dintre cele mai fascinante și savuroase scrieri ale creștinismului antic, secolul al II-lea, pusă sub patronajul unui discipol al lui Isus, numit Jacob cel Drept, sau Fratele Domnului, mort martir în jurul anului 61/62. Textul pare să urmărească un dublu obiectiv și să răspundă conflictelor interne și externe creștinismului vremii: pe de o parte se dorește combaterea unei polemici evreiești care susținea că o tânără adulterină, Maria, rămăsese însărcinată prin lucrarea unui soldat roman, numit Pantere; de aceea autorul reafirmă nu doar nașterea minunată a lui Isus, dar și cea a Mariei, consacrată la Templu încă din fragedă copilărie sub atenta oblăduire a preoților din Templul Domnului; pe de altă parte, lucrarea este și un răspuns adus gnosticilor, doceților și adopțianiștilor, secte născute în interiorul creștinismului, care negau diferite aspecte cu privire la divinitatea sau la umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Din acest text aflăm numele părinților Sfintei Fecioare Maria, Ioachim și Ana, ceea ce nu ne spun evangheliile canonice. Maria este consacrată Domnului în trăirea fecioriei; Iosif îi este desemnat ca soț, deși este foarte înaintat în vârstă, văduv și având copii din prima lui căsătorie, pentru a-i garanta fecioria și a o proteja; Maria zămislește, fără să fi pierdut fecioria, și dă naștere lui Isus; nașterea are loc într-o grotă în timpul pelerinajului Sfintei Familii de la Nazaret la Betleem: Maria coboară de pe măgar să bea apă și să se odihnească puțin într-un sătuc în apropiere de Betleem; Iosif găsește o grotă în care intră cu Maria împreună cu fiii săi din prima căsătorie; în timp ce Iosif pleacă să caute o moașă iudaică în regiunile învecinate, Isus apare în mod miraculos în grotă. Textul urmărește să contrazică una din opiniile vremii care discredita creștinismul și care susținea că Isus era fiul lui Iosif și al Mariei; autorul insistă asupra fecioriei Mariei pe care o certifică și moașa evreică și o altă femeie numită Salomea, chiar și după nașterea lui Isus.

     

    Evangheliile nașterii și copilăriei Mântuitorului

    Protoevanghelia după Iacob

     

    Planul lucrării:

    Cap. 1-5: istoria părinților Mariei până la nașterea ei;

    Cap. 6-9: copilăria Mariei, în casa părintească, apoi la Templu;

    Cap. 10-16: zămislirea lui Isus și dificultățile lui Iosif;

    Cap. 17-21: nașterea lui Isus, episodul cu Salomea;

    Cap. 22-25: urmărirea lui Irod și asasinarea lui Zaharia.

    Nașterea Mariei. Revelația lui Iacob

    I.1. Istoria celor 12 triburi povestește că un om foarte bogat, Ioachim, aducea Domnului o ofrandă dublă, zicându-și: Ce este în plus va fi pentru tot poporul, iar partea ce se cuvine pentru răscumpărarea păcatelor mele va merge la Domnul, pentru ca El să reverse mila lui peste mine”.

    I.2. A venit ziua cea mare a Domnului când fii lui Israel aduceau darurile lor la Templu. Ruben se ridică înaintea lui și-i spune: „Nu-ți este îngăduit să aduci primul ofranda, fiindcă tu nu ai moștenitor în Israel.

    I.3. Ioachim s-a întrista foarte tare și s-a dus să consulte registrele celor 12 triburi ale lui Israel, zicându-și: „Voi vedea în aceste arhive dacă sunt singurul care nu a dat urmași în Israel!” A căutat cu atenție și a descoperit că toți drepții dăduseră moștenitori în Israel. Atunci și-a amintit de Patriarhul Abraham; în zilele bătrâneții lui, Domnul Dumnezeu i-a dăruit un fiu, pe Isac.

    I.4. Atunci, copleșit de durere, Ioachim nu a vrut să mai aibă comerț cu soția lui și s-a dus în pustie; acolo a ridicat un cort și, timp de 40 de zile și 40 de nopți, a postit, zicându-și: „Nu voi coborî să mănânc, nici să beau, înainte ca Domnul Dumnezeul meu să mă viziteze. Rugăciunea va fi hrana și băutura mea”.

    II.1. Iar soția lui Ana avea două motive să se vaiete toată ziua și să-și lovească pieptul: „Trebuie să plâng, își zicea ea, peste văduvia și sterilitatea mea”!

    II.2. A sosit ziua cea mare a Domnului. Iudita, slujitoarea sa, i-a zis: „Cât timp vei mai plânge oare? Astăzi este ziua cea mare a Domnului. Nu-ți este îngăduit să te plângi toată ziua. Ia așadar acest brâupe care mi l-a dat stăpâna de la atelier. Eu nu-l pot încinge, fiindcă nu sunt decât o slujitoare, iar brâul poartă însemene regale.

    II.3. Ana i-a zis: „Îndepărtează-te de la fața mea, auzi! Nu voi face așa ceva fiindcă Dumnezeu m-a împovărat cu rușinea mea. Iar acest brâu poate fi rodul unui furt, iar tu cauți să mă facu cumva părtașă la fapta ta netrebnică”.

    Iar Iudita, slujitoarea, i-a zis: „Ce rău ți-aș mai putea dori, încât nici nu vrei să mă asculți măcar? Domnul Dumnezeu ți-a închis sânul și nu-ți dă să ai moștenitor în Israel!”

    II.4. Atunci Ana, chiar dacă era atât de necăjită, și-a dat joshaina de doliu, s-a spălat pe cap și s-a îmbrăcat cu rochia sa de nuntă. Spre ceasul al nouălea a coborât în grădină să se plimbe. A văzut un dafin și s-a așezat la umbra lui. După un timp de odihnă, a început să se roage Stăpânului: „Dumnezeul părinților, spunea ea, binecuvântează-mă, ascultă rugăciunea mea, așa cum ai binecuvântat-o pe Sarah, soția Patriarhului nostru, și i-ai dăruit un fiu, pe Isac”.

    III.1. Ridicându-și ochii spre cer, a văzut un cuib de păsărele în copacul sub care stătea. Deîndată a început să plângă: „Vai de cea care m-a zămislit, spunea ea, și de sânul din care am ieșit! M-am născut blestemată înaintea fiilor lui Israel. Primesc doar insulte, sunt alungată și fugărite de la Templul Domnului Dumnezeului meu.

    III.2. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar o pasăre din cer, fiindcă păsările cerului sunt fecunde înaintea feței tale, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar dobitoacele de povară, fiindcă și dobitoacele de povară sunt fecunde înaintea ta, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar animalele sălbatice ale pământului, fiindcă și animalele sălbatice ale pământului sunt fecunde înaintea feței tale, Doamne.

    III.3. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar aceste ape, fiindcă și apele sunt uneori calme, alteori învolburate, iar peștii lor te binecuvântează, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar pământul acesta, fiindcă pământul produce fructe la vremea lor și te slăvesc, Doamne.

    IV.1. Și iată că un înger a apărut zicând: „Ana, Ana, Domnul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta. Vei zămisli, vei naște și se va vorbi despre posteritatea ta pe întreg pământul”. Ana a răspuns zicând: „Promit Domnului Dumnezeu că voi dărui copilul meu, băiat sau fată, Domnului Dumnezeului meu și îl va sluji în toate zilele vieții sale”.

    IV.2. Și dintr-o dată, doi mesageri au venit și i-au zis: „Ioachim, soțul tău ajunge cu turmele sale. Un înger a coborât la el și i-a zis: „Ioachim, Ioachim, Domnul Dumnezeu a ascultat rugăciunea ta. Coboară în sat. Iată, Ana soția ta va zămisli în pântecele ei”.

    IV.3. De îndată Ioachim a coborât, i-a adunat pe păstorii lui, zicându-le: „Aduceți-mi numaidecât zece miei fără pată și neprihăniți. Acești zece miei vor fi pentru Domnul Dumnezeu. Aduceți-mi și 12 viței dintre cei mai tineri și 12 viței maturi pentru preoți și sfatul celor bătrâni. De asemenea 100 de capre vor fi pentru tot poporul”.

    IV.4. Ioachim a ajuns acasă cu turmele lui. Ana îl aștepta la intrarea în sat. De îndată ce l-a zărit veniind cu turmele lui, a alergat în întâmpinarea lui, s-a aruncat în gâtul lui și a strigat cu glas tare: „Acum știu că Domnul Dumnezeu m-a umplut cu binecuvântarea sa! Iată, văduva nu mai este văduvă, iar cea sterilă nu mai este sterilă, ci a zămislit!” Iar Ioachim în această primă zi a rămas acasă și s-a odihnit.

    V.1. A doua zi, aducea ofranda sa: „Dacă Domnul Dumnezeu a fost de partea mea, își zicea el, lama de aur a preotului îmi va spune lucrul acesta”. A oferit darurile sale și a examinat coroana preotului atunci când acest a urcat la altarul Domnului; astfel a descoperit că nu exista greșeală în el. „Acum, își zicea el, știu că Domnul Dumnezeu mi-a dat harul său și mi-a iertat toate păcatele”. Apoi a revenit de la templul Domnului, îndreptățit, și a intrat în casa lui.

    V.2. Au trecut circa șase luni; în luna a șaptea, Ana a născut. „Ce am născut?”, întrebă ea moașa. Iar aceasta i-ș răspuns: „O fată”. Atunci Ana a zis: „Sufletul meu a fost ascultat astăzi!” Astfel a născut acel copil și l-a culcat. Când s-au împlinit zilele, Ana s-a curățit, a început să alăpteze pruncul și i-a dat numele Myriam – Maria.

    VI.1. Din zi în zi copila se întărea. Când a avut șase luni, mama ei a așezat-o pe pământ pentru a vedea dacă se ținea pe picioare. Copila a făcut de îndată șapte pași, apoi a venit să se cuibărească în brațele mamei ei. Aceasta a ridact-o în sus zicând: „Promit Domnului Dumnezeului meu că nu vei merge pe acest pămân înainte ca eu să te fi condus la templul Domnului”. Astfel i-a organizat un oratoriu în camera ei și nu-și lăsa copila să atingă ceva profan sau necurat. Apoi invita copilele evreilor, care erau neprihănite, iar acestea se jucau cu ea.

    VI.2. Când copila a împlinit un an, Ioachim a dat un mare banchet la care i-a invitat pe marii preoți, pe preoți, pe scribi, pe bătrâni și pe tot poporul lui Israel. A prezentat copila preoților, iar aceștia au binecuvântat-o: „Dumnezeul părinților noștri, spuneau ei, binecuvântează această copilă și dă-i un nume care să fie cunoscut pentru toate generațiile”. Și tot poporul a strigat: „Așa să fie! Amin!” Și astfel au prezentat-o marilor preoți iar aceștia au binecuvântat-o, zicând: „Dumnezeul înălțimilor, pleacă-ți privirea peste această copilă și binecuvânteaz-o cu o binecuvântare măreață, care să depășească orice altă binecuvântare”.

    VI.3. Mame ei a dus copila în oratoriul din camera sa și a alăptat-o. Ana a înălțat un cântec în cinstea Domnului zicând: „Voi cânta cun cântec sfânt Domnului Dumnezeului meu pentru că m-a vizitat și a înlăturat de la mine ocara dușmanilor mei. Iar Domnul Dumnezeul meu mi-a dat rodul dreptății sale, unic și fără de măsură înaintea feței lui. Cine va spune fiilor lui Ruben că Ana alăptează? Ascultați, ascultați, voi cele 12 triburi ale lui Israel: Ana alăptează!”

    Apoi a lăsat copila să se odihnească în oratoriul camerei ei, a ieșit și a început să servească oaspeții la mese. Când s-a terminat banchetul, au coborât cu toții bucuroși și-l preamăreau pe Dumnezeul lui Israel.

    VII.1. Lunile au trecut; copila a atins vârsta de doi ani. Ioachim zise: „Hai să o ducem la templul Domnului, pentru a împlini promisiunea făcută Domnului. În caz contrar Stăpânul se va răzvrăti împotriva noastră și nu va ține cont de ofranda noastră”. Însă Ana zise: „Mai bine așteptă să împlinească trei ani, din teama să nu cumva să ceară mereu după tatăl sau mama ei”. Ioachim își dădu acordul: „Să așteptăm”.

    VII.2. Copila avea trei ani. Ioachim zise: „Hai să chemăm fiicele evreilor, cele care sunt neprihănite. Fiecare să ia o lumânare și să o țină în cortegiu aprinsă; astfel, Maria nu se va întoarce înapoi și inima ei nu va putea fi reținută captivă în afara templului Domnului”. Porunca a fost dusă la îndeplinire și au urcat cu toții la templul Domnului. Preotul a primit copila și, îmbrățișând-o, a binecuvântat-o și a zis: „Domnul Dumnezeu a înălțat numele tău printre toate generațiile. În tine, în zilele de pe urmă, Domnul va arăta răscumpărarea fiilor lui Israel”.

    VII.3. Apoi a așezat-o pe a treia treaptă a alatarului. Iar Domnul Dumnezeu a făcut să cadă peste ea harul său. Și picioarele ei au făcut un dans de toată frumusețea încât toată casa lui Israel a îndrăgit-o.

    VIII.1. Părinții ei au revenit acasă, bucuroși, lăudând și preamărind pe Dumnezeul stăpân a toate, care s-a plecat asupra lor și le-a ascultat rugăciunea. Iar Maria a rămas la templu, precum o porumbiță, și nu primea hrană decât din mâna unui înger.

    VIII.2. Când a împlinit 12 ani, preoții s-au consultat și au zis: „Iată, Maria are 12 ani, în templul Domnului. Ce vom face cu ea pentru a evita ca ea să spurce sanctuarul Domnului Dumnezeului nostru?”

    Și au spus Marelui Preot: „Tu, care ai în grijă altarul Domnului, intră și roagă-te cu privire la această copilă. Ceea ce-ți va spune Domnul, aceea vom face”.

    VIII.3. Atunci, preotul, înveșmântat cu haina liturgică, cu cei 12 clopoței, a intrat în Sfânta Sfintelor și a început să se roage. Și iată că un înger al Domnului i-a apărut și i-a zis: „Zaharia, Zaharia, ieși, aduncă-i pe văduvii din popor. Fiecare să vină cu un baston. Iar cel căruia Domnul îi va arăta un semn, acela o va avea drept soție”.

    De îndată au plecat mesageri în toată țară Iudeii și sunau din treompeta Domnului, și multă lume a venit la templul Domnului.

    IX.1. Iosif și-a aruncat barda din mâini și s-a dus și el să întărească rândurile. Împreună au ajuns la preot, fiecare cu bastonul lui. Preotul a luat aceste bastoane, a intrat în templu și s-a rugat. Odată isprăvită rugăciunea, a reluat bastoanele, a ieșit și a dat fiecăruia bastonul său. Niciunul nu avea nciun semn deosebit. Iosif însă a primit bastonul ultimul. Dintr-o dată, un porumbel și-a luat îborul de pe bastonul său și a venit așezându-se pe creștetul capului său. Atunci preotul a zis: „Iosife, Iosife, tu ești alesul; tu ești cel care va lua spre păstrare Fecioara Domnului.

    IX.2. Însă Iosif începu să protesteze zicând: „Am copii, sunt un bătrân, iar ea este o tânără fecioară. Nu voi deveni eu oare de râs înaintea fiilor lui Israel?”.

    „Iosife, răspunse preotul, ai teamă de Domnul Dumnezeul tău și amintește-ți de soarta pe care Dumnezeu a pregătit-o lui Datan, Abiron și Core. Pământul s-a deschis și i-a înghițit pe toți trei dintr-o dată fiindcă au rezistat Domnului. Iar acum Iosife, teme-te și tu să nu se abată asemenea pedepse peste casa ta!”

    IX.3. Foarte emoționat, Iosif o luă pe tânăra fecioară sub pavăza lui și i-a zis: „Marie, templul Domnului te-a încredințat mie. Acum te conduc în casa mea și te las acolo. Eu sunt chemat să lucrez la contrucția de noi case. Voi reveni la tine. Domnul va avea grijă de tine”.

    X.1. Totuși, preoții s-au întrunit și au decis să se țese o catapeteasmă pentru tmeplul Domnului.

    Iar Marele Preot zise: „Chemați-le pe tinerele fecioare din tribul lui David, cele care sunt neprihănite”. Slujitorii au plecat, au căutat șu au găsit șapte asemenea fecioare. Atunci preotul și-a amintit că tânăra Maria era din tribul lui David și că era neprihănită înaintea lui Dumnezeu. Iar slujitorii au plecat să o aducă.

    X.2. Au intrat așadar acele tinere în templul Domnului. Iar preotul a grăit zicând: „Trageți sorții pentru a vedea cine va împleti firul de aur, amianta, inul, mătasea, albastrul, ecarlata și purpura adevărată”. Purpura adevărată și ecarlata au căzut Mariei. Le-al uat și a revenit la casa ei. În aceste momente Zaharie devenise mut, iar Samuel l-a înlocuit la templu până și-a redobândit graiul. Maria s-a apucat de lucru.

    XI.1. Într-o zi și-a luat urciorul pe umăr și a ieșit să aducă apă. Mergând, a auzit un glas denicăieri: „Bucură-te, plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei”. Maria privi la dreapt și la stânga; de unde să vină un asemenea glas? Tremurând de frică, făcu cale întoarsă și reveni acasă, depuse ulciorul, reluă în mâini purpura, se așeză pe scaun și începu să împletească.

    XI.2. Iată că un înger, în picioare, înaintea ei, grăia: „Nu te teme, Marie, ai aflat har înaintea Stăpânului tuturor creaturilor. Îl vei zămisli pe Cuvântul său”. Aceste cuvinte au stârnit în Maria o neliniște mare. „Voi zămisli eu, zise ea, pe Dumnezeul cel viu, și voi da naștere așa ca toate femeile?”

    XI.3. Atunci îngerul, aflându-se înaintea ei, i-a zis: „Nu, Marie. Fiindcă puterea lui Dumnezeu te va umbri. De aceea și sfântul care se va naște din tine se va numi Fiul celui Prea-Înalt. Îi vei da numele Isus, fiindcă va mântui pe poporul său de păcate”. Maria zise atunci: „Iată înaintea lui slujitoarea sa! Să se facă în mine după cuvântul său”.

    XII.1. Atunci ea și-a reluat lucrul împletitului purpurei și ecarlatei, apoi a dus lucrarea preotului. Când preotul a primit lucrarea ei, a binecuvântat-o și i-a zis: „Marie, Domnul Dumnezeu a înălțat numele tău și vei fi binecuvântată printre toate neamurile pământului”.

    XII.2. Plină de bucurie, Maria a plecat în grabă la rudenia sa Elisabeta și a bătut la ușă. Auzind-o, Elisabeta s-a oprit din lucrul împletitului, a alergat la ușă, a deschise și a binecuvântat-o cu aceste cuvinte: „De unde îmi este bucuria asta să vină la mine maica Domnului meu? Uite, până și copilul care este în mine a treăltat de bucurie în sânul meu și te-a binecuvântat”.

    Maria însă uitase tainele pe care i le revelase îngerul Gabriel. Atunci a ridicat ochii spre cer și a zis: „Cine sunt eu pentru ca toate femeile pământului să mă proclame fericită?”

    XII.3. A rămas așadar trei luni la Elisabeta. Pe zi ce trecea, pântecele ei se rotunjea. Îngrijorată, a revenit la casa ei și stătea în ascuns de fiii lui Israel. Avea 16 ani când se împlineau aceste mistere.

    XIII.1. Era în luna a șase când Iosif a revenit acasă de pe șantier; intră în casă și o vede pe Maria că era însărcinată. S-a lovit peste față, s-a aruncat la pământ pe un sac și a început să plângă amar, zicând: „Cum mă voi prezenta eu acum înaintea Domnului Dumnezeu? Ce rugăciune îi voi face? Am primit-o fecioară din templul Domnului și nu am fost în stare să o păstrez astfel. Cine m-a trădat? Cine a săvârșit crima sub acoperișul meu? Cine mi-a înșelat fecioara și a spurcat-o? Istoria lui Adam să se repete oare cu mine? Căci, în timp ce Adam își făcea rugăciunea sa de laudă, șarpele s-a apropiat și a surpins-o pe Eva singură; a sedus-o și a spurcat-o. Același lucru urât mi se întâmplă și mie acum”.

    XIII.2. Și Iosif s-a ridicat de pe sac și a chemat-o pe Maria: „Tu, care este privilegiata lui Dumnezeu, ce ai făcut? L-ai uitat oare pe Domnul Dumnezeul tău? De ce te-ai lăsat sedusă și necinstită, tu care ai fost crescută în Sfânta Sfintelor și ai primit hrană din mâna unui înger?”

    XIII.3. Atunci ea a început să plângă amar zicând: „Sunt neprihănită și nu cunosc bărbat”. Dar Iosif i-a zis: „De unde vine atunci rodul pântecelui tău?” Iar ea a răspuns: „Jur pe Dumnezeul cel viu, nu știu”.

    XIV.1. Atunci, Iosif plin de spaimă, intră în panică și se întrebă ce e de făcut. „Dacă păstreze secretul cu privire la greșala ei, își zicea el, mă voi împotrivi legii Domnului. Dacă o denunț fiilor lui Israel, iar copilul vine de la un înger, lucru ce nu pre îmi vine să admit, atunci voi arunca în pedeapsa capitală sânge nevinovat. Așadar ce voi face cu ea? O voi repudia în secret”. Noaptea l-a prins cu aceste gânduri.

    XIV.2. Și iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, zicând: „Nu te teme, Iosife, cu privire la acest copil. Ceea ce s-a zămislit în Maria este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu căruia tu îi vei da numele Isus. Fiindcă el va mântui poporul de păcatele lui”. Iosif s-a trezit și-l proslăvea pe Dumnezeul lui Israel, care i-a dat acest har. Și a păstrat-o pe tânăra fecioară în casa sa.

    XV.1. Însă, scribul Ana l-a văzut și i-a zis: „Iosife, de ce nu ai venit la adunarea noastră?” „Clătoria m-a obosit, zise el, și am petrecut prima zi ca să mă odihnesc”. Însă Ana s-a întors și a zărit-o pe Maria însărcinată.

    XV.2. Atunci s-a ridicat și a figit în grabă la preot și i-a zis: „Ei bine, acest Iosif pe care l-ai luat sub paza ta, a săvârșit o faptă abominabilă”. „Ce-a făcut?”, întrebă Marele Preot. Celălalt îi zise: „A necisnstit-o pe tânăra fecioară pe care templul Domnului i-a încredințat-o și s-a căsătorit cu ea în secret, fără să dea de veste fiilor lui Israel!” Atunci Marele Preot i-a zis: „A făcut Iosif asta?” Și celălalt i-a zis: „Trimite oamenii tăi și vor constata că tânăra femeie este însărcinată”. Au plecat așadar slujitori și au aflat lucrurile așa cum le povestise scribul Ana. Au adus-o la templu și a apărut înaintea tribunalului.

    XV.3. Marele Preot i-a zis: „Marie, de ce ai făcut asta? De ce ți-ai bătut joc de cinstea ta? L-ai uitat oare pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai crescut în Sfânta Sfintelor și care ai fost hrănită de mâna îngerilor? Tu care au asculta imnurile lor și dansai înaintea feței lor? Ce ai făcut?” Ea a început să plângă amar și a zis: „Jur pe Domnul Dumnezeu, sunt curată înaintea feței lui și nu cunosc bărbat”.

    XV.4. Atunci Marele Preot i-a zis: „Iar tu, Iosife, ce au făcut?” Iar Iosif răspunse zicând: „Jur pe Domnul cel viu și pe Mesia și pe martorul adevărului său că sunt curat înaintea ei”. Marele Preot insista: „Să nu cumva să dai mărturie falsă! Spune-ne adevărul! Te-ai căsătorit cu ea în ascuns, nu au spus nimic fiilor lui Israel și nu ți-ai plecat capul sub mâna care a binecuvântat moștenirea ta!” Însă Iosif păstra tăcerea.

    XVI.1. Marele Preot zise: „Dă-ne înapoi tânăra ce o primiseși de la templul Domnului”. Iosif s-a adâncit în lacrimi. Marele Preot adăugă: „Vă voi da să beți din ama rituală și păcatul va veni înaintea ochilor.

    XVI.2. Marele Preot luă apă, i-a dat să bea lui Iosif și apoi l-a alungat în pustiu. Însă acest a revenit nevătămat. A dat să bea și tinerei și au trimis-o în pustie. Însă și ea a revenit nevătămată. Tot poporul se minuna fiindcă greșeala lor nu a fost dată pe față.

    XVI.3. Atunci Marele Preot zise: „Deoarece Domnul Dumnezeu nu mi-a revelat păcatul în voi, nici eu nu vă condamn”. Și i-a lăsat să plece. Iar Iosif a luat-o pe Maria și a revenit acasă fericiți și lăudându-l pe Dumnezeul lui Israel.

    XVII.1. A apărut un edict al împăratului August prin care toți locuitorii din Betleemul Iudeii erau invitați să facă recensământul. Iar Iosif zise: „Trebuie să merg să mă înscriu cu fiii mei. Însă ce să mă fac cu această tânără? Cum o voi înscrie? Drept soția mea? Nu aș putea, ca să fiu cinstit. Drept copilul meu? Însă fiii lui Israel știu prea bine cu nu am fete. În acea zi Dumnezeu să decidă cum va voi”.

    XVII.2. Și-a pregătit măgarul și a uract-o pe Maria deasupra. Unul din fiii săi ținea hățurile, în timp ce altul, Samuel, venea din urmă. Doar ce parcuseseră câțiva kilometri când Iosif s-a uitat înapoi și a văzut pântecele Marie foarte bine scos în evidență. „Pruncul ce-l poartă, își zicea el, pare să o necăjească tare”. S-a întors încă o dată și a văzut că Maria râdea. Atunci i-a zis: „Marie, ce ai deci? Văd, una după alta, pe fața ta tristețe și bucurie”. Ea i-a răspuns: „Iosife, două popoare sunt sub ochii mei: unul plânge și își bate pieptul, celălalt dansează și este în sărbătoare”.

    XVII.3. Ajunși la jumătatea drumului, Maria îi zise: „Iosife, ajută-mă să cobor de pe măgar. Copilul din mine dă semne că vrea să se nască”. A ajutat-o să pună piciorul pe pământ și i-a zis: „Unde să te duc? Unde să te protejez? Locul este la vedere”.

    XVIII.1. Însă dintr-o dată vede o grotă; a condus-o acolo și a încredințat-o în grija fiilor săi. Apoi a plecat să caute o moașă evreică în ținuturile Betleemului. A găsit una ce cobora de la minte și a adus-o.

    XVIII.2. Însă eu, Iosif, mă plimbam și nu mă plimbam. Și ridicam ochii spre bolta cerească și o văzui neclintită și priveam aerul și-l vedeam neclintit de mirare. Iar păsările se priseră în plin zbor. Mi-am ațintit ochii spre pământ și am văzut un castron și muncitori întinși pentru masă, iar mâinile lor erau ca înfipte în castron. Iar cei care mestecau nu mustecau și cei care luau alimente nu o luau și cei care le duceau la gură nu le duceau. Toate fețele și toți ochii erau ațintiți spre înălțimi.

    XVIII.3. Am văzut oi care erau împinse, însă oile nu înaintau. Iar păstorul oilor ridica mâna să le lovească, însă mâna lui rămânea în aer. Atunci mi-am aruncat privirea spre râu și am văzut căprioare care lingeau apă cu limba și botul lor, însă nu o beau. Dintr-o dată totul a repus în mișcare.

    XIX.1. Și am văzut o femeie ce cobora de la munte și m-a întrebat: „Hei, omule, unde mergi?” I-am răspuns: „Merg să caut o moașă evreică”. „Ești din Israel”, m-a mai întrebat ea. „Da”, i-am zis eu. Mi-a zis: „Dar cine este cea care tocmai naște în grotă?” Iosif zise moașei: „Este Maria, logodnica mea; însă ea a zămislit de la Duhul Sfânt, după ce a fost crescută în templul Domnului”.

    Deci i-am spus: „Este logodnica mea”. „Așadar nu este soția ta?”, mă întrebă ea. I-am răspuns: „Este Maria, ea a fost crescută în templul Domnului. Am fost desemnat să o iau de soție, însă nu este soția mea și ea a zămislit de la Duhul Sfânt”. Iar moașa i-a zis: „Acesta este adevărul”? Iosif zise: „Vino și vezi”. Și ea a plecat cu el.

    XIX.2. Și s-au oprit în dreptul grotei. Un nor întunecat învăluia acea grotă. Atunci moașa zise: „Sufletul meu a fost preamărit astăzi deoarece ochii mei au contemplat mari minuni; s-a născut mântuirea pentru Israel”. De îndată norul s-a retras din grotă și a strălucit o lumină mare în interior, încât ochii noștri nu puteau să o suporte. Puțin câte puțin, această lumină se micșora pentru a lăs vizibil un prunc. Acesta s-a apropiat de sânul Mariei, mama lui, pentru a fi alăptat. Iar moașa începu a spune: „Cât de minunată este pentru mine ziua aceasta! Am văzut cu ochii mei lucruri incredibile”.

    XIX.3. Și moașa, ieșinde din grotă, a întâlnit-o pe Salomea și i-a zis: „Salomea, Salomea, am o veste minunată să-ți spun: o fecioară a născut, împotriva legilor naturii”. Iar Salomea i-a zis: „Jur pe Domnul Dumnezeul meu, dacă nu pun degetul și dacă nu examinez eu însumi trupul ei, nu voi crede că o fecioară a putut da naștere”.

    Atunci ea s-a apropiat și a început să o examinze cu amănuntul. Însă moașa a început a striga cât o ținea gura că l-a ispitit pe Dumnezeul cel viu; „iată că îmi pierd mâna, arsă ca de foc”, zise Salomea. S-a rugat așadar Domnului și moașa a fost vindecată dintr-o dată.

    Însă un înger al Domnului a stat înaintea lui Salomea, zicând: „Rugăciunea ta a fost auzită înaintea Domnului Dumnezeu. Apropie-te și atinge acest prunc și vei avea și tu parte de mântuirea lui”. Salomea a ascultat și a fost vindecată deoarece l-a adorat pe pruncul din grotă. Și un înger începu să grăiască.

    XX.1. Atunci moașa a intrat și a zis: „Marie, pregătește-te deoarece nu este vorba despre o mică dezbatere în ce te privește”. La aceste cuvinte, Maria s-a pregătit. Salomea și-a pus degetul în locul cu pricina și strigând cu glas tare a zis: „Vai de necredința mea și de nerușinarea mea! L-am ispitit pe Dumnezeul cel viu! Și iată că mâna mea se distruge sub acțiunea focului”.

    XX.2. Și Salomea a îngenunchiat înaintea Stăpânului zicând: „Dumnezeul părinților mei, amintește-ți de mine că sunt din linia lui Abraham, Isac și Iacob. Nu mă expune înaintea batjocurii fiilor lui Israel, ci fie-ți milă de mine. Fiindcă tu știi, Stăpâne, că în numele tău le-am venit în ajutor, primind doar de la tine unica răsplată pentru binele făcut”.

    XX.3. Și iată că un înger al Domnului a apărut și i-a zis: „Salomea, Salomea, Stăpânul tuturor lucrurilor a auzit rugăciunea ta. Întinde-ți mâna asupra pruncului, ia-l în brațe. El va fi mântuirea și bucuria ta”.

    XX.4. Atunci Salomea, cuprinsă de emoție, s-a apropiat de copil, l-a luat în brațe, zicând: „Îl voi adora. S-a născut un Rege pentru Israel, acesta este”. De îndată, Salomea a fost vindecată și a ieșit din grotă îndreptățită. Dintr-o dată, o voce i-a grăit: „Salomea, Salomea, nu spune nimic despre minunile contemplate înainte ca acest copil să fi intrat în Ierusalim”.

    XXI.1. În timp ce Iosif se pregătea să plece în Iudeea, la Betleem s-a iscat o agitație cumplită. Magii din Orient au ajuns zicând: „Unde se află Regele iudeilor? I-am văzut steaua în Orient și am venit să ne închinăm lui”.

    Această veste l-a pus pe jar pe Irod care a chemat numaidecât mulți slujitori la curte și le-a cerut să se intereseze cu exactitate cu privire la stea. Și iată, au văzut aștri în Orient și i-a cârmuit până înaintea grotei iar steaua s-a oprit deasupra creștetului pruncului.

    XXI.2. Această veste l-a alarmat pe Irod care a trimis mulți slujitori după Magi. I-a chemat și pe marii preoți pe care i-a întrebat în pretoriu: „Ce stă scris despre Cristos? Întrebă el. Unde trebuie să se nască?” Ei i-au răspuns: „La Betleem în Iudeea. Stă scris astfel”. Și le-a dat voie să plece.

    Apoi i-a întrebat pe Magi zicându-le: „Ce semn ați văzut cu privire la regele nou-născut?” Iar Magii i-au zis: „Am văzut o stea imensă, printre celelalte constelații, atât de strălucitoare încât le depășea pe toate celelalte la un loc. De aceea am înțeles că un Rege se născuse în Israel și am venit să ne închinăm.

    Irod le-a zis: „Mergeți în căutarea lui, și dacă îl găsiți, dați-mi de știre pentru ca să merg și eu să mă închin lui”.

    XXI.3. Magii au plecat. Și iată că steaua pe care o văzuseră în Orient mergea deasupra lor până la locul grotei unde se afla pruncul și s-a așezat deasupra creștetului capului și acolo s-a oprit. Când l-au văzut acolo, cu Maria, mama lui, Magii au scos din bagajele lor aur, smirnă și tămâie.

    XXI.4. Însă, deoarece îngerul îi avertizase să nu mai revină prin Iudeea, pe un alt drum s-au întors în țara lor.

    XXII.1. Atunci Irod, văzând că a fost păcălit de Magi, s-a mâniat foarte tare și a trimis călăi cu misiunea să ucidă toți pruncii mai mici de doi ani.

    XXII.2. Când Maria a aflat despre acest masacru, cuprinsă de spaimă, a luat copilul, l-a înfășurat în scutece și l-a ascuns în ieslea animalelor.

    XXII.3. Elisabeta, care aflase că și Ioan era căutat, a plecat în munți și a căutat în împrejurimi unde l-ar putea ascunde, însă nu a găsit nicio ascunzătoare potrivită. Atunci s-a apucat de plâns zicând: „Munte al lui Dumnezeu, primește o femeie și pruncul ei!” Fiindcă spaima o împiedica să urce. De îndată muntele s-a desfăcut în două și a primit-o înăuntru, lăsând totuși ca o rază de soare să pătrundă. Într-adevăr, un înger al Domnului era cu ei și îi proteja.

    XXIII.1. Însă Irod îl căuta pe Ioan. A trimis slujitori la altar, la Zaharia, pentru a-l întreba: „Unde ți-ai ascuns fiul?” El zise: „Sunt slujitorul lui Dumnezeu și sunt mai mereu în templul său. Cum vreți să știu unde-mi este copilul?”

    XXIII.2. Slujitorii regelui Irod au plecat la împărat cu aceste cuvinte ale lui Zaharia. Acesta, foarte mâniat, a strigat: „Fiul său va domni așadar peste Israel”? Și a retrimis slujitorii săi pentru a-l întreba: „Spune-mi adevărul. Unde este fiul tău? Nu știi oare că mâna mea are puterea să-ți ia viața?” Slujitorii au plecat și au transmis misajul pentru Irod.

    XXIII.3. Însă Zaharia i-a răspuns: „Sunt un martir al lui Dumnezeu. Poți face ce vrei cu viața mea; însă spiritul meu, Stăpânul îl va primi, fiindcă vărs sânge nevinovat pe care tu te pregătești să-l faci să curgă la intrarea în templu”. Spre dimineață, Zaharia a fost ucis, iar fiii lui Israel nu știau nimic despre asta.

    XXIV.1. La ceasul salutului de dimineață, preoții au plecat, însă Zaharia nu mergea, ca de obicei, înaintea lor, rostind binecuvântările. Preoții s-au oprit și l-au așteptat pe Zaharia pentru a-l saluta cu rugăciuni și a-l preaslăvi pe Dumnezeul cel Prea-Înalt.

    XXIV.2. Însă întârzierea lui era tot mai mare și toți au intrat în panică. Unul dintre ei a îndrăznit și a intrat în sanctuar; lângă altarul Domnului a văzut sânge închegat. Un glas i-a zis: „Zaharia a fost ucis. Sângele lui ne se va șterge înainte ca răzbunarea să aibă loc”. Aceste cuvinte l-au înspăimântat foarte tare. A ieșit și a vestit celorlalți preoți ceea ce a văzut și auzit.

    XXIV.3. Împreună au decis să intre și au constatat drama. Chiar și pietrele templului gemeau iar ei își sfârtecau hainele de sus în jos. Cadavrul lui Zaharia nu l-au găsit, însă au văzut mult sânge închegat. Au ieșit înmărmuriți și au vestit că Zaharia a fost ucis.

    La vestea asta toate triburile poporului au început să plângă și au ținut doliu trei zile și trei nopți.

    XXIV.4. Iar după cele trei zile, preoții au deliberat pentru a decide cine îi va lua locul lui Zaharia. Sortul a căzut peste Simeon. El este cel care fusese avertizat că nu va vedea moartea înainte să-l fi contemplat pe Cristos în carne și oase.

    XXV.1. Iar eu, Iacob, cel care am scris această istorisire la Ierusalim, am decis, atunci când s-au iscat tot felul de necazuri la moartea lui Irod, să mă retrag în pustiu până ce pacea se va restabili la Ierusalim. Îl voi preaslăvi pe stăpânul care mi-a dat înțelepciunea să scriu această istorie.

    XXV.2. Harul va fi cu toți cei care se tem de Domnul. Amin! Pace celui care a scris și celui care citește.


    votre commentaire
  • Documentul tradus aici, numit Synodikon-ul orthodoxiei, marchează sfârșitul luptei anti-iconoclaste în Orient și începutul unei lungi tradiții, care durează până astăzi, și anume: "duminica orthodoxiei", sau "duminica victoriei orthodoxiei", prăznuită în prima duminică a Postului Mare. Iconoclasmul bizantin a fost politica rleigioasă instalată de dinastia izaurienilor în sec. al VIII-lea, între 730 și 787, reînvigorată în sec. al IX-lea, între 815 și 843. Această politică interzicea cultul și cinstirea aduse icoanelor și imaginilor sfinte în biserici, pe veșmintele preoțești sau pe vasele sfinte. O primă victorie a iconoclasmului este marcată de conciliul de la Hieria, din 754. În 787, conciliul al II-lea de la Niceea reacționează, anulând sinodala de la Hieria și promovând cultul icoanelor și al moaștelor. În 815, iconoclasmul revine la suprafață pentru a fi definitiv învins în Orient în anul 843, în prima duminică a Postului Mare, printr-o celebrare liturgică în care centrul atenției era venerația și cultul adus icoanelor. Cu această ocazie se redactează și Sinodikon-ul, normă în ortodhoxie până astăzi.