În jurul anului 380, sfântul Ieronim este solicitat să realizeze traducerea Pentateuhului, primele cinci cărți din Biblie, din limba originală, ebraică, în limba vulgată, latină, folosind același procedeu deja utilizat de Origene din Alexandria, adică un examen minuțios al variantelor pe care le are la îndemână. Didier, un prieten apropiat sfântului Ieronim, probabil preot sau chiar episcop, îi ceruse cu insitență să traducă în limba poporului primele cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronom. În această scrisoare, traducătorul afirmă că nu s-a folosit de Septuaginta (LXX) și nici nu o condamnă în lucrarea sa, cu atât mai mult cu cât el consideră că această traducere a cărților Vechiului Testament are la bază o făcătură, o fabulă povestită prin viu grai, și din care lipsesc multe texte, în particular cele cu referire la evenimentele mântuirii realizate de Isus Cristos. Redau aici traducerea acestei scrisori pentru a simți tonalitatea argumentației lui Ieronim.

Am primit cu mare bucurie scrisoarea pe care mi-ai tirmis-o, dragul meu Didier, tu care, printr-o fericită chemare, ai primit ca Daniel un nume cu o semnificație pe care o vei avea într-o zi. (Ieronim se gândește aici la profetul Daniel numit uneori, prin tălmăcirea numelui, "vir desideriorum"). Prin această crisoare mă rogi să traduc pentru Bisericile noastre Pentateuhul din ebraică în latinește. Asta înseamnă să mă angajez într-o lucrare extrem de dificilă care, cu siguranță, mă va expune la tot felul de bârfe. Fiindcă dușmanii mei își imaginează că pentru lucrările intelectuale trebuie să dăm mai multă atenție la cele vechi decât la cele moderne, la fel cum preferăm vinul vechi celui nou și mă acuză că nu am urmărit, în traducerile mele, decât să critic versiunea Septuagintei. Totuși, acestora le-am spus de nenumărate ori că nu urmăream decât să contribui, ținând cont de puterile mele, la decorarea tabernacolului lui Dumnezeu, iar sărăcia unora nu micșorează cu nimic prețul darurilor bogate făcute de alții.

M-am angajat într-o lucrare atât de dificilă, imitând exemplul lui Origene. Acesta a făcut un amestec între versiunea lui Teodotian și o ediție mai veche, arătând în toată lucrarea sa, printr-un asterisc, ceea ce lipsea la vechea ediție a textului, iar prin ghilimele, ceea ce trebuia înlăturat ca fiind adăugiri posterioare, mai ales acolo unde evangheliștii și apostolii par să autorizeze acest lucru; aceștia citează mai multe texte din V.T. care nu se află în exemplarele ce le am eu la îndemână; exemple: "Din Egipt l-am chemat pe Fiul meu"; "se va numi Nazarean"; "îl vor vedea pe cel pe care-l vor străpunge"; "din inima lui vor ieși izvoare de apă vie"; "Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit niciodată ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care-l iubesc", și multe alte texte poti fi aduse în discuție și care ar merita o explicație detaliată. Așadar, acești oameni care se ridică atât de tare împotriva mea să-mi spună de unde sunt extrase aceste texte, iar dacă sunt fără răspuns, ei bine, să afle că se află în cărțile evreilor. Primul text se îflă în profetul Oseea (Os 11, 1), al doilea în Isaia (Is 11, 1), al treilea în Zaharia (Zah 12, 10), al patrulea în Proverbe (Prov 18, 4), iar al cincilea este tot din profetul Isaia (Is 64, 4). Sunt mai multe persoane care, din lipsa cunoașterii de unde apostolii au extras aceste texte, cred că ele se află în cărțile apocrife și atunci preferă autorității textelor originale fantasemele și extravaganțele ce s-au răspândit în Spania. Nu este locul aici să demonstrez de ce aceste texte nu se află în vechea ediție. Evreii susțin că Septuaginta a omis voit aceste texte și printr-o precauție înțeleaptă din teama ca Ptolemeu, care adora un singur Dumnezeu și care se părea că avea o înclinație deosebită pentru învățătura lui Platon, nu-și putea imagina că evreii înșiși ar putea recunoaște două divinități. Într-adevăr, fie din respect față de acest prinț, fie din teama de a descoperi tainele credinței noastre, este sigur că au voit să traducă diferit aceste texte, sau să nu țină seama de acele locuri din Scriptură unde se vorbește despre Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt.

De altfel, nici nu știu cine a inventat pentru prima dată acea fabulă pe care unii o povestesc, adică: s-ar fi construit la Alexandria 70 de celule în care ar fi fost închiși 70 de înțelepți interpreți ai Scripturilor și care, în ciuda faptului că erau diferiți și separați unul de altul, în traducerea lor nu s-ar fi aflat nicio diferență, toate erau identice. O asemenea poveste nu se află nici la Ariste, care era căpitanul gărzilor lui Ptolemeu, nici la Flavius Jesephus, care a scris mult timp după Ariste; dimpotrivă, acești doi scriitori ne spun că cei 70, fiind întruniți într-un singur loc, au realizat traducerea în comun acord, nicidecum datorită inspirației divine. Există o mare diferență între un profet și un interpret: profetul, inspirat din înălțimi, prorocește lucrurile viitoare, în timp ce interpretul, adăugând erudiția sa la marea ușurință pe care o are de a vorbi, exprimă în limba sa gândurile altcuiva așa cum el le pricepe. De aceea nu putem spune că Cicero a tradus, ptrintr-o inspirație divină, cartea lui Xenofon despre Economie, sau cartea lui Platon numită Protagoras, sau discursurile lui Demostene pentru Ctesiphon; nu putem spune nici că Duhul Sfânt i-a inspirat pe cei 70 de interpreți și pe apostoli cu privire la diferitele texte care sunt extrase din același loc, astfel încât apostolii să le citeze în mod fals, ca și cum ar fi Scriptură inspirată, iar cei 70 de interpreții au trecut sub tăcere.

Ce înseamnă asta? Crezi oare că-i condamn pe cei din trecut? Nicidecum, la fel ca ei mă îndeletnicesc și eu în casa Domnului. Cei 70 au realizat versiunea lor înaintea nașterii lui Isus Cristos și au expuns într-un fel obscur și îndoielnic mistere despre care nu cunoșteau nimic. Însă eu, care scriu după evenimentele Pătimirii și Învierii Mântuitorului, fac mai degrabă o istorie cu privire la profețiile pe care le traduc, fiindcă într-un fel se povestește ceea ce s-a realizat deja și altfel ceea ce nu am aflat decât din auzite și pot vorbi cu mai multă ușurință și certitudine despre toate acestea fiind deja instruit prin realizarea lor.

Așadar, ascultați-mă, voi suflete pline de gelozie, voi care revărsați asupra mea atâta răutate, ascultați-mă, nu-i condamn pe cei 70 de interpreți și nici nu pretind să mă ridic drept cenzor al traducerii lor; însă să știți că nu-mi este teamă să-i prefer pe apostoli lor, deoarece prin gura lor mă învață însuși Isus Cristos. Iar atunci când Scriptura vorbește celor cărora Dumnezeu le-a comunicat darurile spirituale pentru zidirea Bisericii sale, îmi dau seama că-i așează pe apostoli deasupra profeților, iar interpreților le acordă foarte greu doar ultimile locuri. De ce, așadar, vă ridicați cu atâta furie împotriva mea? De ce stârniți împotriva mea atâta lume ignorantă? Dacă găsiți ceva greșit în traducerea mea, nu aveți decât să vă adresați evreilor, să-i consultați pe doctorii care învață Scripturile în mai multe din orașele lor. Textele în care se vorbește despre Isus Cristos, și care sunt prezente în cărțile lor nu se găsesc în ale voastre; în aceste condiții putem spune că evreii au primit drept autentice textele pe care apostolii le-au folosit ca argumente împotriva lor, iar exemplarele latinești sunt mai corecte decât cele grecești, iar cele grecești mai corecte decât cele ebraice.

Acestea sunt lucrurile ce le aveam de spus dușmanilor mei. În ce te privește pe tine, dragul meu Didier, care mi-ai cerut să realizez o lucrare atât de mare și să încep prin cartea Genezei, te rog să mă susții în lucrarea mea prin rugăciune pentru ca același Duh Sfânt, care a inspirat aceste cărți sfinte, să mă călăuzească și pe mine în realizarea acestei traduceri în latinește.

Evreii au 22 de litere în alfabetul lor, le fel cum au și sirienii în limba lor și caldeenii, a cărăr limbaj este asemănător cu al evreilor; chiar dacă forma literelor, a unora și a altora, este diferită, au totuși același sunet și aceeași valoare (literele ebraice au și valoare numerică; exemplu: litera aleph este și numărul 1; litera beth este și numărul 2; etc.). Chiar și Samaritanii scriu Pentateuhul lui Moise cu 22 de litere, chiar dacă forma literelor lor este cu mult diferită de cea a evreilor, atât în ce privește punctele și accentele cât și în ce privește forma fiecărei litere în parte. De asemenea, cred că nimeni nu ignoră faptul că Esdras, renumit doctor al Legii, a fost primul cel care a schimbat forma literelor ebraice imediat după captivitatea babilonică și restabilirea templului sub Zorobabel și care a așezat la locul lor literele ebraice pe care le folosim până astăzi, literele samaritenilor fiind până la acea vreme la fel cu cele folosite de evrei. Astfel, putem vedea numele de nerostit al lui Dumnezeu, care nu este compus decât din patru litere (YHWH), scris cu aceste litere vechi în unele exemplare grecești al Scripturii. Mai mult, când s-a făcut numărătoarea cărților și a preoților în cartea Numerilor, numărul lor nu depășește cifra 22, lucru ce se raportează în mod simbolic la cele 22 de litere ale alfabetului. În fine, vedem că Psalmii 36, 110, 111, 118 și 144, chiar dacă poezia lor este foarte diferită, nu conțin mai mult de 22 de litere în ordinea alfabetului lor. Plângerile lui Ieremia și Rugăciunea sa, precum și ultimul capitol din Proverbele lui Solomon, care începe cu aceste cuvinte: "Cine este cel care poate afla o femeie puternică"?, toate acestea, zic, fac referire la același număr al literelor alfabetului ebraic, 22. Însă trebuie să remarcăm faptul că există cinci litere pe care evreii le scri în mod diferit, atunci când se află la începutul su la sfârșitul cuvintelor, pe care le numesc, din acest motiv, litere duble; acestea sunt: caph, mem, nun, phe, sade. acest lucru a permis evreilor să spună că cinci cărți din Scriptură sunt dublete și că de fapt nu sunt decât o singură carte: prima, cele două cărți ale lui Samuel; a doua, cele două cărți ale Regilor; a treia, cele două cărți ale Paralimomenes; a patra, cele două cărți ale lui Esdras și Neemia; a cincea, cele două cărți ale lui Ieremia și Plângerilor lui. Deoarece cele 22 de litere sunt suficiente pentru a scrie în ebraică tot ceea ce dorim să scriem, tot ceea ce dorim să spunem și tot ceea ce putem gândi, tot la fel trebuie să recunoaștem 22 de cărți ale Sfintei Scripturi, ca și cum ar fi primele elemente ale unei gramatici de care ne folosim pentru a-l instrui pe omul drept, încă copil și imperfect, în Legea lui Dumnezeu.

Prima carte a Scripturii, pe care o numim Geneză, este denumită la evrei Bereshith. cartea pe care noi o numim Exod, evreii o numesc Ellesmoth, Leviticul Vajecra, Numeri Vajedabber, Deuteronom Elleaddebarim. acestea sunt cele cinci cărți ale lui Moise pe care evreii le numesc prin termenul Thora, adică Legea.

A doua categorie de scrieri în canonul lor este cea pe care ei o numesc Profeții și începe la ei cu Jesus ben Nun (Iosue, fiul lui Nun). Apoi urmează cartea Judecătorilor, pe care ei o numesc Sophtim, nefăcând decât una cu cartea lui Rut, deoarece ei susțin că această istorie s-a întâmplat în vremea judecătorilor. A treia carte din această categorie se numește Samuel: eu împart această carte în cartea I a Regilor și în cartea a II-a a Regilor așezate împreună. A patra carte se numește Malachim: este vorba despre a III-a și a IV-a carte a Regilor așezate împreună; au dreptate să numească aceste cărți Malachim, adică Regilor, decât să le numească Malachoth, adică Împărățiilor, deoarece nu conțin istoria generală a mai multor națiuni și a împărățiilor lor, ci doar istoria particulară a regilor poporului lui Israel, împărțit în 12 triburi. La acestea se mai adaugă Isaia, Ieremia, Iezechiel și cei 12 profeți mici, pe care îi numesc thare asra, doi și zece, și care alcătuiesc cartea a opta din această a doua categorie de cărți profetice.

În cea de-a treia categorie de cărți biblice ei așează cărțile hagiografice, adică: Iob, David, a cărui psalmi îi împart în cinci părți, chiar dacă ei consideră psaltirea doar o singură carte; apoi Solomon, care include cartea Proverbelor, pe care ei o numesc Mashaloth, adică parabole; cartea Ecleziastului, pe care o numesc Koheleth, și Cântarea Cântărilor, căreia îi dau numele de Sir Assirim. A șasea carte din această categorie este Daniel, iar a șaptea este Dabre Jamin, adică Jurnalul, pe care noi putem să o numim mai degrabă Cronicile Scripturii, chiar dacă eu i-am dat titlul de Paralipomenes, pe care am și împărțit-o în două cărți. Esdra și Neemia, împărțite în două cărți la greci și la latini, nu formează decât o singură carte la evrei pe care o numesc Ezra. În fine, a noua și ultima carte este cea a lui Ester.

Stând astfel lucrurile, vedem că evreii nu numără decât 22 de cărți în canonul lor: cinci ale lui Moise, opt din categoria profeților și nouă din cea a hagiografilor. Este adevărat însă că unii numără separat, prin cărțile hagiografice, cartea lui Rut și Cinoth (Plângerilor), fiindcă ei susțin că ar trebui să se spună că Scripturile numără în canonul lor 24 de cărți. Noi ne putem face o idee în ce privește cartea Apocalipsei sfântului Ioan, care ne prezintă 24 de bătrâni prosternați înaintea tronului Mielului și așezând coroanele lor la picioarele sale, în timp ce cele patru viețuitoare cu mulți ochi înainte și în spate, adică privind spre trecut și spre viitor, se țin în picioare și spun neîncetat "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul cel Atot-puternic, Cel care era, Cel care este, și Cel care va fi".

Acest prolog despre Sfintele Scripturi trebuie să fie privit ca un comandat de armată, care are pe cap un coif de protecție, în măsură să mă apere cu privire la traducerea tuturor cărților pe care o voi face din ebraică în latină; trebuie să subliniem faptul că ceilelalte cărți, care nu sunt cuprinse în numărătoarea pe care am făcut-o, trebuie să fie așezate printre cărțile apocrife (sunt cărțile a căror autenticitate nu a fost stabilită, de aceea sunt considerate a fi drept neautentice, deci în afara canonului Scripturilor). Ne amintim deci de cartea Înțelepciunii, care este atribuită de obicei lui Solomon, cartea lui Isus fiul lui Sirah, cea a Iuditei, a lui Tobia și cartea Păstorului care sunt excluse din canon și din categoria Scripturilor. Același lucru îl spun și despre cărțile Macabeilor, a cărei primă carte am văzut-o în ebraică, în vreme ce a doua carte a fost scrisă mai întâi în grecește, după cum ne putem foarte ușor da seama după stilul cărții și după expresiile de origine grecească.

Acestea fiind spuse, vă rog, dragi cititori, să nu priviți munca mea ca și cum aș fi avut intenția să condamn munca celor dinaintea mea. Știți prea bine că fiecare dă din el ce are mai bun pentru zidirea tabernacolului lui Dumnezeu: unii oferă aur, alții argint și pietre prețioase, iar alții oferă lin fin, purpură, ecarlată și zambilă. Ar fi mare lucru pentru minedacă aș putea oferi măcar niște piei și păr de capră, chiar dacă apostolul Paul ne învață că lucrurile care nouă ni se par cele mai de neprețuit sunt, în cele din urmă, cele mai de folos. De aceea, toate bogățiile și toate minunățiile tabernacolului, pentru a spune simbolic diferența dintre Biserica de acum față de Biserica viitoare și fericită, nu erau acoperite decât de piei și cilicii, astfel încât lucrurile cele mai neînsemnate acopereau lucrurile cele mai de preț de intemperiile vremii.

Așadar, citiți mai întâi traducerea cărților lui Samuel și a cărților Regilor făcută de mine (zic traducerea făcută de mine, deoarece consider că este munca mea ceva ce supun, zi după zi, după ce am corectat și recorectat cu exactitate, lecturii voastre), iar dacă voi veți vedea multe lucruri pe care le ignorați înainte, spuneți, fără să ezitați, că sunt un bun și fidel traducător; sau, dacă sunteți nerecunoscători, spuneți că nu am făcut decât parafraze. Totuși, indiferent ce ați spune, conștiința mea îmi spune că nu am schimbat nimic în traducerea mea din ceea ce se află și este conținut în adevărul textului ebraic. Dacă nu vreți să mă credeți, citiți traducerile din grecește și latinește și comparați-le cu propria mea traducere; iar atunci când veți vedea versiuni și lucruri diferite, mergeți la textul ebraic dacă doriți și întrebați-l cărei versiuni trebuie să-i acordați credit. Dacă textul ebraic vă spune că versiunea mea este cea bună, nu cred că o să spuneți că sunt un inspirat, chiar dacă vedeți că am reușit să redau aceeași idee.

Cât despre voi, slujitoare ale lui Isus Cristos, care vărsați pe capul lui Isus, așezat la masă, parfumul de mare preț al credinței voastre și care nu-l căutați pe Mântuitorul în mormânt, știind că s-a reîntors la Tatăl său prin înălțarea sa glorioasă, pe voi vă rog cu insistență să mă ajutați cu rugăciunea voastră și să le oferiți ca niște scuturi de protecție împotriva săgeților acestor dușmani răutăcioși care nu urmăresc decât să-mi distrugă reputația fără nicio măsură și care își închipuie că sunt văzuți drept savanți atâta vreme cât spun lucruri urâte la adresa mea și să vorbească rău despre lucrările altora. În ce mă privește, îmi cunosc destul de bine slăbiciunile și țin să-mi amintesc mereu acest verset din cartea Psalmilor: "Am spus în inima mea: voi veghea asupra comportamentului meu, ca să nu păcătuiesc cu limba; voi pune piedică gurii mele atunci când cel rău se va ridica împotriva mea. Am tăcut, am rămas în ascuns și nu am spus nici măcar cuvinte frumoase".

Papa Damasie I, al 37-lea episcop al Romei (366-384), îi cere secretarului și arhivistului bibliotecii Vaticane, Ieronim, să-i explice parabola celor doi fii și a tatălui milostiv din Evanghelia după Luca, capitolul 15. Parabola a fascinat mulți comentatori și fiecare își dădea cu părerea în ce privește conținutul teologic, spiritual, cateheteic, omiletic al parabolei. Papa Damasie dorește să știe cine este Tatăl care împarte averea sa fiind încă în viață. Cu alte cuvinte, el dorește să audă o interpretare simbolică, alegorică, a parabolei pentru a vedea cui corespunde Tatăl, fiul cel mic, fiul cel mare, vițelul, muzica, iedul, slujitorii din casa tatălui...

Sfinte Părinte, propunându-mi dificultatea de a vă explica această parabolă, înseamnă să-i dai glas parabolei înseși; iar punându-mi întrebarea, așa cum ați facut în scrisoarea Sfinției Voastre, înseamnă să-mi dați deja indicii pentru a ști cum să încep. Într-adevăr, sunt mari lumini într-o întrebare bine pusă. "Cine este, mă întrabați, acest tată despre care vorbește Evanghelia, care împarte bunurile sale celor doi fii ai săi? Cine sunt cei doi fii? Cel mai tânăr, după ce a risipit toată averea cu petrecăreții lui, cade în lipsă și se trezește paznic la porci și se hrănește cu ierburi și rădăcini; apoi revine la tatăl său, care îi dă un inel și o haină și taie vițelui cel îngrășat pentru a sărbători revenirea lui. Fratele lui mai mare revine de la câmp și este mânios pe primirea rezervată fratelui său". "Știu", adăugați Sfinția Voastră, "că intepreții explică fiecare diferit această parabolă: unii cred că fiul cel mare reprezintă poporul evreilor, iar fiul cel mic este prefigurează națiunea păgânilor". Însă, întreb eu, cum am putea aplica poporului evreilor ceea ce spune fiul cel mare: "Iată, de atâția ani îți slujesc fără să-ți fi ieșit vreodată din cuvânt cu ceva, și niciodată nu mi-ai dat un ied ca să sărbătoresc cu prietenii mei"; iar tatăl ce-i răspunde: "Fiul meu, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este al tău"? Da, sunt de acord cu Sfinția Voastră, vreau să văd și eu aici simbolul celui drept și al păcătosului. Însă cum am putea imagina că cel drept este îndurerat de mântuirea aproapelui său, mai ales de cea a fratelui său? Fiindcă, deoarece moartea a intrat în lume prin ura diavolului și dacă adepții celui rău sunt imitatorii lui, am putea oare atribui unui om drept această gelozie urâcioasă pe care o are fiul cel mare din parabolă, care rămâne în pragul casei și opune atâta răceală mângâierilor tatălui său și rămâne singur, cu fruntea gălbejită, cu inima canceroasă, fără a dori să ia parte la bucuria familiei? Așadar, trebuie să examinăm cu atenție motivul și ocazia care au inspirat aceste cuvinte Mântuitorului, așa cum am obiceiul să fac de fiecare dată când trebuie să explic parabolele al cărăr sens Isus Cristos însuși nu ni l-a revelat.

Publicanii și păcătoșii, ținându-se aproape de Isus pentru a-l asculta, scribii și fariseii murmurau și ziceau: "De ce, acest om îi primește la el pe păcătoși și mănâncă cu ei?" Gelozia lor se datora faptului că Domnul nu se sfia să ia masa și să aibă discuții cu oamenii pe care legea lui Moise îi condamna. Asta ne spune evanghelistul Luca; dar iată ce spune și Matei: "Isus era la masă într-o casă; au venit mulți publicani și oameni cu moravuri rele în acea casă, care se așezau lângă Domnul și discipolii săi. Atunci, fariseii le-au spus acestora din urmă: "De ce mănâncă Învățătorul vostru cu toți păcătoșii și publicanii?" Isus, auzindu-i, le-a zis: "Mergeți și învățați ce înseamnă: milă vreau și nu jertfă; fiindcă nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși". Sfântul Marcu folosește aceeași termeni. Deci, în numele prescripțiilor din lege, fariseii ridicau acel murmur. Această lege, de o dreptate rigidă, nu cunoștea mila: nu exista iertare pentru adulterin, omicid, falsificator; crima nu se putea da înapoi dinaintea pedepsei; trebuia aplicată legea "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi și viață pentru viață". Cu toții se îndepărtaseră de calea cea dreaptă și deveniseră nefolositori: nu mai era nimeni care să facă binele, nu mai era nici măcar unul. Însă, acolo unde se înmulțise păcatul, Dumnezeu a răspândit din belșug harul său (cf. Rom cap. 3). L-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, care, dărâmând zidurile care îi separau pe evrei de păgâni, din aceste două popoare nu a făcut decât unul singur și a îmblânzit, prin harul Evangheliei rigiditatea și austeritatea legii (cf. Gal cap. 4 și Ef cap. 2). De aceea sfântul Paul poate spune, scriind credincioșilor săi: "Dumnezeu, tatăl nostru, și Domnul nostru Isus Cristos să vă dea harul și pacea sa"; harul său nu se datorează meritelor noastre, ci îl primim datorită bunătății celui care îl dă; pacea care a săvârșit împăcarea noastră cu Dumnezeu o datorăm mijlocirii lui Isus Cristos.Deoarece Isus ne-a iertat păcatele noastre, a nimicit, răstignindu-l pe cruce, acest contract al morții care împovăra umerii noștri și a adus victoria asupra puterilor și principatelor, după ce le-a învins prin moartea sa pe cruce. Câtă bunătate ne-a arătat acest Fiu al lui Dumnezeu, care a devenit Fiu al omului, să rămână nouă luni în sânul mamei sale, să aștepte răbdător momentul nașterii, să se lase înfășurat în scutece și să treacă prin toate etapele vârstei, începând cu copilăria, sub autoritatea părinților lui! S-a resemnat înaintea celor care-l înjurau și batjocorau, cei care îl schingiuiau; ascultătăr până la moarte față de voința Tatălui său, s-a supus blestemului crucii pentru a ne răscumpăra din blestemul legii și a săvârșit ceea ce el cerea în calitatea sa de mijlocitor: "Tată, vreau ca toți să fie una în noi, după cum noi una suntem". Însă, deoarece el venise pentru a săvârși, datorită milostivirii sale nemărginite, ceea ce legea nu putea face, adică să ne mântuiască, îi îndemna pe păcătoși și publicani la pocăință și căuta să stea la masă cu ei pentru a-i putea învăța; fiindcă, în toate faptele sale și în toate demersurile sale, acest Mântuitor divin nu urmărea altceva decât mântuirea oamenilor, după cum ne putem da seama cu ușurință citind cu atenție Evanghelia.

Însă tocmai asupra acestui aspect scribii și fariseii îl acuzau că încalcă legea: "Îl vedeți pe acest om", spuneau ei, "îi place la ospețe și este prieten cu publicanii și cu oamenii ce duc o viață ușuratică". Îl acuzaseră deja că a vindecat bolnavi în ziua sâmbetei. Deci pentru a-i înfrunta în acuzațiile lor prin eforturile rațiunii și prin blândețe Isus le-a propus trei parabole: prima este cea a păstorului care, lăsând cele 99 de oi în munte, merge în căutarea celei pierdute și o readuce pe umerii săi în staul; a doua este cea a femeii care aprinde o lampă pentru a căuta drahma pe care o pierduse și care, după ce a găsit-o, invită la petrecere prietenele ei zicând: "Felicitați-mă, am găsit drahma pe care o pierdusem"; în fine, a treia parabolă este cea a celor doi copii, pe care Sfinția Voastră îmi poruncește să o interpretez.

Chiar dacă cele două parabole, a oii rătăcite și a drahmei pierdute, au același sens, nu este locul aici să dau mai multe explicații. Mă voi mulțumi așadar să spun că toți cei cărora penitența nu le este necesară trebuie să se bucure de convertirea păcătoșilor și a publicanilor, după exemplul îngerilor și al prietenelor care se bucură pentru regăsirea oii rătăcite și a drahmei pierdute. Acesta este sensul celor două parabole. De acee mă mir că Tertulian, în cartea sa Despre castitate, unde combate penitența și unde susține opinii contrare tradiției Bisericii, a pretins că publicanii și păcătoșii care mâncau cu Isus Cristos erau păgâni, bazându-se pe acest text al Scripturii: "Niciun fiu al lui Israel nu va plăti impozit". Însă sfântul Matei nu era oare publican și evreu în același timp, la fel ca și un alt publican care se ruga în templu cu un fariseu și care nu îndrăznea să-și ridice ochii din pământ spre cer? Sfântul Luca nu spune și el: "Poporul și publicanii, auzind propovăduirea lui Ioan, l-au binecuvântat pe Dumnezeu și s-au botezat"? De altfel, îți vine să crezi că un păgân să intre în templu, sau că Isus Cristos să mănânce cu păgânii, el care se teme înainte de toate să aducă prejudicii legii, el care nu venise decât pentru a căuta oaia rătăcită în Israel și care a răspuns femeii cananeence care cerea vindecarea fiului ei: "Nu este îngăduit să iei pâinea copiilor și să o dai la câini"; el care, în sfârșit, spusese discipolilor săi: "Să numergeți la păgâni și să nu intrați în satele samartanilor"? Toate aceste ne fac să credem că prin cuvântul "publican" trebuie să înțelegem, nicidecum păgânii în special, ci toți păcătoșii în general, fie evrei, fie păgâni. Tertulian, afirmând, conform vedeniilor acestor femei nebune și necredincioase, (Priscila și Maximila care erau, precum Tertulian, adepte ale mișcării stârnite de Montan în Biserica din Africa de Nord în a doua jumătate a secolului al II-lea) că creștinii nu trebuie să fie admiși la penitență, nu a avut dreptate atunci când susținea că publicanii nu erau evrei ci păgâni.

Dar să revenim la parabola noastră. Voi da citire cuvintelor din Evanghelie și voi adăuga, sub formă de comentariu, ideile ce mi le inspiră aceste cuvinte.

"Un om avea doi fii". Scriptura, în mai multe rânduri, îi dă lui Dumnezeu numele de om. "Mărturia a doi oameni este veridică", spune Isus Cristos: "ori, eu dau mărturie despre mine însumi, și Tatăl meu, care m-a trimis, dă și el mărturie despre mine". Într-o altă parabolă, Dumnezeu este numit "Păstor"; în alt loc "tată de familie"; în alt loc "își laudă via sa"; în alt loc "invită camarazii la nuntă". Toate aceste parabole nu au ca scop decât să condamne orgoliul evreilor și să invite la penitență pe toți păcătoșii în general, evrei sau păcâni. Cei doi fii sunt cele două popoare a căror vocație este unul din misterele cele mai bine însemnate în Scriptură.

"Cel mai tânăr zise tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine". Viața noastră, sentimentele noastre, gândurile noastre, cuvintele noastre îi aparțin lui Dumnezeu; este un bun pe care l-a împărțit cu toți oamenii, conform espresiei evanghelistului care spune: "El era adevărata lumină care luminează pe tot omul venind în această lume". Bunurle cu care ne-a înzestrat este "ochiul drept care trebuie să-l ferim de scandal", este "lampa care luminează tot trupul nostru", este "talantul" ce nu trebuie înfășurat în mantie, ducând o viață lentă și leneșă, nici "scuns în pământ" lăsând inima noastră pradă dorințelor și gândurilor pământești.

"Tatăl le-a împărțit averea", textul grec spune: "Le-a dat cele necesare traiului". Cu alte cuvinte, le-a dat liberul arbitru; a dorit ca fiecare să poată acționa, nu sub influența voinței divine, ci sub cea a propriei dorințe, nu după legile necesității, ci urmând impulsul voinței; i-a dat omului această libertate, pentru ca el să fie în măsură să trăiască în virtute, să facă ceea ce dorește, conform voinței lui Dumnezeu, distingându-se astfel de celelalte animale. De aceea pe bună dreptate păcătosul este condamnat la pedepse, iar cel drept primește răsplată.

"Câteva zile mai târziu, fiul cel mai tânăr dintre cei doi, adunându-și bunurile primite, a plecat într-o țară străină foarte îndepărtată". Dacă Dumnezeu ține cerul și pământul în mâna sa, dacă, așa cum spune Ieremia, "se apropie, este foarte aproape de noi", sau, conform expresiei profetului-rege, dacă "Dumnezeu este pretutindeni", cum ar putea un fiu să-l părăsească pe Tatăl său și să meargă într-o țară străină și foarte îndepărtată? Trebuie notat că nu prin distanța locului, ci prin afecțiunea inimii suntem aproape si departe de Dumnezeu. La fel cum spune și apostolilor săi: "Voi fi mereu cu voi până la sfârșitul veacurilor", la fel cum spunea și celor care din cauza orgoliului lor nu puteau fi vrednici să fie cu Domnul: "Nu v-am cunoscut niciodată; plecați de la mine, voi care faceți fapte nevrednice de mine". Acest tânăr s-a despărțit de tatăl său luând cu sine toate bunurile și a plecat într-o țară îndepărtată. La fel cum Cain, după ce s-a retras dinaintea feței Domnului, a plecat să locuiască în pământul lui Naid, sau al frământărilor. Într-adevăr, atunci când sufletul se îndepărtează de Dumnezeu, cade pradă frământărilor veșnice și se vede expus să înfrunte toate intemperiile. Când oamenii au abandonat, după potop, ținuturile din Orient, și s-au îndepărtat de lumina adevărată, în eforturile necredinței lor, au ridicat un turn împotriva lui Dumnezeu; adică, au construit sisteme orgolioase și au voit, printr-o curiozitate criminală, să scruteze secretele cerului. acest loc s-a numit Babel, sau: confuzie.

"Acolo a risipit toată averea sa ducând o viață dezordonată". Dezordinea este dușmanul lui Dumnezeu și al virtuților creștine; ea ne face să risipim moștenirea Tatălui nostru ceresc și, seducându-ne prin atracția plăcerii, ne împiedică să visăm la mizeria ce ne-o rezervă.

"După ce a risipit tot ceea ce avea, s-a iscat o mare foamete în țara aceea". Primise de la tatăl său puterea să descopere lucrurile invizibile prin intermediul celor care cad sub simțuri și să-l cunoască pe Creator prin intermediul frumuseții creaturilor. Însă el, neținând cont de dreptate și de adevăr, a dat idolilor cultul ce trebuia dat doar lui Dumnezeu și a risipit bogăția cu care natura îl înzestrase. Atunci s-a văzut lipsit de toate virtuțile, deoarece abandonase însăși izvorul lor. "S-a iscat o mare foamete în țara aceea". Orice loc în care ne aflăm fără Tatăl nostru este un loc de foamete, de mizerie, de lipsuri. Despre acest loc vorbește profetul când spune: "Voi cei care locuiți în ținuturile întunecate al morții, o lumină se va ridica peste voi". Există dimpotrivă un ținut pe care îl vor stăpâni cei care au o inimă curată și după care suspina David. "Sper", spunea sfântul profet, "că voi vedea într-o zi bogățiile Domnului pe pământul celor vii".

"A început să ducă lipsă de aceea s-a aciuat în slujba unui prinț din acea țară". Acest tânăr părăsește cel mai generos dintre tați pentru a se aciua pe lângă un prinț al acestei lumi, adică divolul, care este prințul acestei lumi a întunericului. Scriptură îi dă o sumedenie de alte nume acestuia, cum ar fi: "Omul dușman", "judecător nedrept", "dragon", "satana", "ciocan", "Belial", "leu care rage", "Leviatan", "Belzebul", etc. Textul spune: "Un prinț din acea țară", fapt ce ne împinge să vedem că există un mare număr de demoni; aerul este plin de aceste spirite răutăcioase care, prin atracțiile viciului, caută să introducă rasa umană sub stăpânirea lor.

"Iar acest om l-a trimis în casa sa de pe țarină pentru a păzi porcii". Porcul este un animal impur care nu se complace decât în nămol. Tot la fel este și natura demonilor: le place sângele victimelor sacrificate idolilor și se satură cu o ardere de tot și mai de preț, cu însăși moartea omului. L-a trimis așadar în casa sa pentru a păzi porcii, adică l-a transformat în sluga sa și l-a făcut să-i închine sufletul.

"Dorea să se sature cu ceea ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea". Vedem în acest om împlinirea cuvintelor profetice ale lui Ezechiel adresate Ierusalimului: "Diferența dintre tine și alte prostituate este aceea că tu ai plătit bani pentru prostituția ta în loc să-i primești". După ce a risipit tot avutul său se vede redus la stadiul de paznic de porci și suferă toate neliniștile mizeriei și foametei. Voluptățile josnice, pasiunile necurate, toate viciile, într-un cuvânt, sunt hrana diavolilor. Acești dușmani ai mântuirii noastre au nu știu ce de seducător și de a corupe; știu să ne atragă cu momeala scârboasă a plăceerii; de îndată ce ni se prezintă înainte ochilor trezesc și excită psiunile dezordonate în noi. Acest tânăr nu putea să stăpânescă propriile pasiuni, iar voluptatea lasă mereu în urma ei golul și nesăturarea. Dacă o dată, diavolul a putut, prin înșelăciunile lui, să seducă un suflet și să-l transforme în slugă prin tirania sa, nu se sfiește ca mai apoi să prelungească această stare de pcătoșenie, fiindcă știe că un asemenea suflet este deja lovit de moarte. De aceea vedem o sumedenie de oameni idolatri care mor de foame și sfârșesc în lipsuri; și lor li se pot aplica cuvintele profetului: "Ai plătit tu însuți pe cei care te iubeau, iar tu nu ai primit niciun ban pentru prostituția ta".

"Dorea să se hrănească din ceea ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea". Mai putem da și un alt sens acestor cuvinte. Poezia, această falsă înțelepciune a lumii, elocința zadarnică a retorilor sunt hrana demonilor. Au frumuseți și plăceri care-i fascinează pe toți oamenii. Cadența lor agreabilă și armonia lor blândă flatează urechile, pătrund în suflet și încântă inima; însă studiați cu atenție asemenea cărți și nu veți rămâne decât cu un sunet vid care lovește și încântă urechile; nu veți afla nici acel gust al adevărului care satură spiritul, nici acea pâine a dreptății care hrănește un suflet creștin. Deuteronomul ne desenează această înțelepciune mondană sub trăsăturile unei femei care a devenit prizonieră de război; dacă cineva din poporul lui Israel dorea să se căsătorească cu ea, trebuia mai întâi să-i taie unghiile și să-i radă părul de pe cap și doar după ce a purificat-o astfel putea să o ia de soție; o ceremonie ridicolă și josnică dacă o înțelegem conform literei. Mă folosesc de această precauție salvatoare atunci când citesc din carțile filosofilor sau atunci când se întâmplă să am în mâini o carte oarecare scrisă de un așa zis înțelept al acestei lumi. Ceea ce găsesc aici bun și folositor o pun pe seama principiilor noastre creștine; lucrurile lipsite de sens, de pildă ceea ce ei spun despre iubire, idoli, atașamentul față de lucrurile pământești le refuz ca fiind inutile. Sunt unghiile și părul femeii captive de război pe care trebuie să le înlăturăm. Astfel, sfântul apostol Paul îi îndeamnă pe creștini să nu mănânce în locurile consacrate idolilor. "Luația aminte", le spune el, "... ca această libertate pe care v-o dați să nu fie pentru cei slabi o ocazie de poticnire; căci dacă cineva dintre voi îl vede pe unul din frații săi, mai instruit decât el, așezat la masă într-un loc consacrat idolilor, nu este el oare împins, din cauza slăbiciunii conștiinței lui, să mănânce și acele cărnuri impure? Prin știința voastră veți pierde un suflet pentru care Isus Cristos a murit". Asta nu înseamnă, în alți termeni, "Nu deschideți cărțile filosofilor, poeților și oratorilor; nu vă procurați plăcerea în citirea unor asemenea cărți?" În zadar spunem că nu dăm crezare fabulelor cu care acești autori au umplut scrierile lor, o asemenea justificare nu ne ajută cu nimic, fiindcă putem fi un motiv de scandal pentru cei care cred că, departe de noi gândul de a condmna ceea ce citim, aprobăm mai degrabă învățăturile lor. Un asemenea raționament îi îndreptățeau pe cei care spuneau că sfântul Paul îi lăuda pe cei care mâncau carne jertfită în templele idolilor. Doamne ferește ca o gură creștină să rostească vreodată numele lui Jupiter, Hercule, Castor, nume mai degrabă potrivite pentru monștri decât divinităților! Totuși, astăzi vedem miniștri ai Domnului, ce nu ține seama da Evanghelie și profeți, și care citesc piese de teatru, îl au mereu pe Virgil în mâini, cântă câtecele de dragoste pe care acest poet le-a pus în gura păstorilor și găsesc o imensă plăcere în ceea ce nu ar trebui să fie decât obiectul unui studiu pentru vârsta tinereții. Așadar, dacă aceste lucruri au reușit să câștige inima noastră prin seducțiile lor și dacă dorim să facem una cu ele, atunci trebuie să ne abținem să mâncăm cu ele în templul idolilor, să ne purificăm de necurăția lor și să tăiem ceea ce este necurat în ele din teama ca fratele nostru, pentru care Isus Cristos a murit, să fie scandalizat auzindu-ne recitând versuri în cinste zeilor falși. 

În cele din urmă, acest tânăr a intrat în sine și a zis: "Câți slujitori din casa tatălui meu au pâine în abundență, iar eu mor aici de foame!" Putem să-i considerăm ca pe niște slujitori zilieri, sau drept niște mercenari pe cei, dintre evrei, care nu observă legea decât cu scopul atingerii bunurilor prezente. Sunt drepți și caritabili, nu din principiul carității, nici din dragoste adevărată față de dreptate, ci pentru a obține de la Dumnezeu o bunăstare îndelungată și liniștită folosindu-se de bunurile acestui pământ. Ei du păstrează așadar legea Domnului decât din interes și din teama că în cazul în care o vor încălca se vor vedea lipsiți de bunurile temporare de care se bucură simțurile lor. Însă, după cum știm, teama nu merge împreună cu dragostea, ci "dragostea desăvârșită alungă teama". Atunci când îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, nu o facem din teama de a nu ajunge să suferim chinurile pedepselor, nici în vederea unei răsplăți datorate respectării poruncilor lui; ținem aceste porunci deoarece suntem convinși că tot ceea ce el ne poruncește este bun și drept. Așa trebuie să explicăm aceste cuvinte din Evanghelie: Câți evrei sunt care nu-l slujesc pe Dumnezeu decât cu singurul scop de a obține bunurile fragile și trecătoare, în vreme ce eu mor aici de foame și de mizerie!

"Mă voi ridica așadar și voi merge la tatăl meu". Câtă dreptate într-o asemenea decizie formulată astfel: "Mă voi ridica!" Îndepărtat de Dumnezeu, trebuia să fie culcat și târându-se pe pământ. Aceasta este soarta păcătoșilor; doar cei drepți sunt în picioare și merg cu fruntea sus. "Cât vă privește pe voi", îi spunea Dumnezeu lui Moise, "rămâneți aici în picioare cu mine". Psalmistul spune și el în Ps 33: "Binecuvântați-l pe Domnul, voi cei care sunteți slujitorii lui Dumnezeu, voi care stați în picioare în casa celui Atot-puternic".

"Și îi voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Păcătuise împotriva cerului părăsind Ierusalimul ceresc, care era mama lui; păcătuise împotriva tatălui său părăsindu-l pe Creator pentru a adora zeii făcuți de mâna oamenilor. Nu mai era vrednic să fie numit fiul lui Dumnezeu deoarece preferase să devină sluga idolilor.

"Dar primește-mă ca pe una din slugile tale"; adică: tratează-mă ca pe acești evrei care-ți slijesc doar în vederea obținerii bunurilor trupești pe care le-ai promis lor. Primește un copil atins de o adevărată căință pentru faptele necuviincioase din trecut, tu care de atâtea ori ai iertat slujitorilor tăi greșelile săvârșite.

"Și a plecat la tatăl său". Revenim la Tatăl nostru atunci când ne ridicăm din degradarea în care am căzut. Un profet spune: "Încă din primul demers pe care îl veți face pentru a vă converti și pentru a plânge păcatele voastre, eu vă voi da deja iertarea".

"Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut și a fost cuprins de milă". Înainte ca cel păcătos să revină la Tatăl său printr-un demers sincer de penitență și prin practica faptelor bune, Dumnezeu, care cunoaște lucrurile ce vor veni, ca și cum ar fi deja prezente înaintea ochilor său, merge înaintea lui și îl preîntâmpină prin întruparea Cuvântului său care s-a făcut om în sânul unei Fecioare.

"Și alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat pe grumazul său". Dumnezeu coboară pe pământ înainte ca cel păcătos să intre în casa paternă pentru a face o mărturisire sinceră a păcatelor lui; se aruncă pe grumazul său înveșmântându-se cu un trup muritor. Isus Cristos a permis ca sfântul Ioan să se odihnească pe pieptul său, i-a revelat astfel secretele sale și i-a descoperit cunoașterea misterelor sale; tot la fel și Dumnezeu pune jugul său, care nu are nimic altceva decât bunătate și iubire, peste acest tânăr care revine la el, adică îl iartă doar datorită harului său fără niciun merit din partea celui păcătos și îi impune o regulă ușor de urmat, practicarea poruncilor sale.

"Și l-a sărutat". Acest sărut îl cere Biserica îMirelui ei n Cântarea Cântărilor: "Dă-mi", zice ea, "sărutul gurii tale"; nu vreau să-mi mai vorbească prin Moise, nici prin profeți, doresc să îmbrace trupul meu și să-mi dea un sărut cu gura lui.

"Iar fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...". Recunoaște că nu mai este vrednic să fie numit fiul său; însă sângele care curge prin vinele lui, de la tatăl său l-a primit; viața o ține de la tatăl său; cedează institnctului naturii și spune: "Tată, îm păcătuit împotriva cerului". Să nu spunem așadar, cum au spus deja unii, că doar celor drepți li se cuvine să-l numească pe Dumnezeu Tatăl lor, deoarece și unui păcătos nu-i este interzis să-i dea acest nume, chiar dacă se recunoaște nevrednic de a fi numit fiu. Se simte, într-adevăr, iubit de încrederea pe care o dă convertirea sinceră și desăvârșită.

"Atunci tatăl a zis slujitorilor săi: aduceți imediat haina cea dintâi", îmbrăcați-l cu această haină a nevinovăției lui Adam pierdută prin păcatul său, îmbrăcați-l cu Sfântul Duh; dați-i această haină care într-o altă parabolă este numită "haină de nuntă" și fără de care nimeni nu este vrednic să ia parte la ospățil Regelui.

"Puneți-i un inel pe deget"; adică inelul asemănării cu Isus Cristos, conform acestor cuvinte ale sfântului Paul: "După ce ați crezut în Isus Cristos, ați fost sigilați cu sigiliul Sfântului Duh care v-a fost promis". Ezechiel, vorbind despre prințul Tyrului care pierduse asemănarea cu Creatorul, se exprimă astfel: "Erai sigiliul asemănării cu Dumnezeu, erai desăvârșit în frumusețe și aț fost creat în desfătările paradisului". Și profetul Isaia vorbește despre acest sigiliu când spune: "Atunci vor fi recunoscuți cei care au fost marcați cu sigiliul lui Dumnezeu". Când se pune pe deget acest inel, devine simbolul faptelor de dreptate și de aceea Scriptura spune: "Domnul a adresat cuvântul său profetului Ageu și i-a poruncit să spună orașului Ierusalim: v-am împodobit cu veșminte dintre cele mai de preț și v-am pus brățări la mâini". În Ezechiel Dumnezeu vorbește în acești termeni celui care apare profetului îmbrăcat cu o haină lungă: "Traversează orașul, prin mijlocul Ierusalimului, și imprimă sigiliul pe fruntea oamenilor care gem și care sunt în durere văzând toate urgiile și nedreptățile care se săvârșesc". De ce spune asta? Pentru ca locuitorii să poată spune mai apoi: "Lumina feței tale a fost imprimată peste noi, Doamne".

"Puneți-i un inel pe deget și sandale în picioare". Acest copil, decăzut din calitatea de mire, nu putea celebra Paștele desculț. Despre aceste sandale vorbește Domnul când spune printr-un profet: "V-am dat niște sandale superbe". Puneți-i sandale în picioare pentru ca el să fie protejat de mușcătura viperei și să poată călca peste scorpioni și peste șerpi; cu alte cuvinte, pentru ca mergând, nu doar după trup, dar și după spirit, pentru a predica Evanghelia păcii, să i se poată aplica aceste cuvinte ale profetului: "Cât sunt de minunate picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii, celor care vestesc adevăratele bunuri!"

"Aduceți și tăiați vițelui cel îngrășat. Să mâncăm și să ne veselim, fiindcă acest fiu al meu era mort, iar acum a revenit la viață, era pierdut și a fost regăsit", asta înseamnă a spune ceea ce spusese Mântuitorul în parabola precedentă: "Vă spun că la fel este mare bucurie printre îngerii lui Dumnezeu atunci când un singur păcătos se convertește". 

"Au început deci să se veselească". Facem în fiecare zi acest ospăț, fiindcă în fiecare zi Dumnezeu îl primește pe cel păcătos căit și în fiecare zi Isus Cristos se jertfește pentru cei credincioși.

"Însă fiul cel mare era la câmp". Până aici am vorbit despre fiul cel mic; acesta, conform parabolei noastre este imaginea publicanilor și oamenilor ce duc o viață dezordonată pe care Isus Cristos îi îndeamnă la penitență; totuși, într-un sens spiritual și mistic, acest fiu este și simbolul păgânilor pe care Dumnezeu a trebuit să-i cheme într-o zi la credință. A sisot acum vremea să vorbesc și despre fiul cel mare, care, în opinia unora, este simbolul tuturor celor drepți, iar în opinia altora este simbolul poporului evreu. Ceea ce el spune tatălui său: "Nu ți-am ieșit niciodată din cuvânt" se poate aplica foarte bine sfinților; însă se pare că gelozia de care dă dovadă la revenirea fratelui său nu prea convine sfinților. Această gelozie, dimpotrivă, se aplică foarte bine evreilor; însă nu putem spune că au fost întotdeauna fideli în observarea poruncilor Tatălui ceresc. Voi explica asta la momentul cuvenit.

"Însă fiul cel mare era la câmp", preocupat doar de lucrurile pământești, îndepărtat de casa părintească, lipsit, în îndepărtarea sa, și de harurile Duhului Sfânt și de sfaturile Tatălui său. El este cel care spune: "Am cumpărat un pământ, trebuie numaidecât să merg să-l văd, te rog să mă scuzi"; el este cel care a cumpărat "cinci perechi de boi și care, împovărat de jugul îngreunat al legii, nu visează decât să guste din plăcerile sensuale; el este cel care, luându-și soție, nu poate merge la nuntă, și care, devenit doar trupesc, nu se poate uni cu Duhul Sfânt. Tot el este și simbolul acestor lucrători pe care tatăl familiei, dintr-o altă parabolă, îi trimite să lucreze în via lui, la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea și care murmură pentru că cei care nu au început munca doar la ora a unsprezecea primesc același salar.

"Apropiindu-se de casă a auzit muzică și dansuri". Este ceea ce exprimă cuvântul promeleth, care este titlul unui pslam; acest cuvânt înseamnă: un grup de muzicanți care cântă din gură sau din instrumente. Așadar s-ar înșela cel care tinde să creadă, după cum fac unii latini, că termenul simfonie înseamnă un anume instrument de muzică, deoarece el înseamnă un ansamblu de instrumente sau un grup de mai mulți oameni care cântă la voce laudele lui Dumnezeu.

"Așadar a chemat pe unul din servitori și l-a întrebat ce se petrece". Poporul evreu întreabă și astăzi de ce Dumnezeu se bucură de vocația păgânilor și, frământat fiind d epatima invidiei, ignoră voința Tatălui ceresc.

"Slujitorul îi răspunde: fratele tău a revenit, iar tatăl tău a tăiat viețelui cel îngrășat fiindcă la redobândit sănătos". Mântuirea neamurilor și convertirea păcătoșilor provoacă această bucurie; îngerii și toate creaturile iau parte la această bucurie; toată lumea îl laudă pe Dumnezeu într-un singur glas; doar evreii sunt cei care murmură.

"Fiind supărat peste măsură, nu voia să intre în casă". Se supără deoarece fratele său a fost primit în absența sa și nu poate, fără să se supere și fără să arate indignare, să-l vadă viu pe cel pe care-l credea mort. Israel nu dorește să intre în casa părintească și, în vreme ce discipolii lui Isus Cristos ascultă Evanghelia în Biserică, mama sa și frații lui îl caută afară.

"Însă tatăl său, ieșind, l-a rugat stăruitor să intre". Ce tată bun! Cât este de iubitor! Îl roagă cu stăruință pe fiul său să ia parte la bucuria familiei; face acest lucru prin apostoli și prin miniștrii Evangheliei. "Vă implorăm, în numele lui Isus Cristos", spune unul dintre ei, "să vă împăcați cu Dumnezeu"; și în alt loc spune: "Erați primii cărora trebuia vestit Cuvântul lui Dumnezeu, însă, deoarece îl refuzați și voi vă considerați nevrednici de viața cea veșnică, acum ne vom îndrepta pașii spre popoarele păgâne". 

"Dar fiul i-a zis: Iată, de atâția ani îți slujesc". Tatăl său îl roagă stăruitor și îi cere să nu tulbure pacea și unitatea familiei; însă el, aducând ca argument dreptatea sa în observarea legii, nu vrea să se supună lui Dumnezeu pentru a primi dreptatea care vine de la el. Dar poate oare Dumnezeu să facă să se arate dreptatea sa într-un fel mai profund decât oferind iertarea sa păcătoșilor convertiți și primind cu bunătate pe copiii săi care revin la el prin căință? 

"Iată îți slujesc de atâția ani și niciodată n-am călcat porunca ta"; ca și cum n-ar fi o încălcare a poruncii Tatălui ceresc aceea de a fi gelos pentru mântuirea altuia și de a fi vanitos înșirând propriile sale fapte bune înaintea ochilor unui Dumnezeu în fața căruia nimeni nu este fără de păcat. Cine se poate mândri că ar avea inima curată, fie el și un copil de o zi? "Știi, Doamne", spunea David, "că am fost făurit în fărădelege și în păcat m-a zămislit mama mea"; iar într-un alt loc spune: "Dacă te-au uita la fărădelegi, Doamne, cine ar mai putea sta înaintea ta?" Iar acest fiu îngâmfat se laudă că nu a încălcat niciodată poruncile tatălui său, el care, de atâtea ori, a fost dus în captivitate drept pedeapsă pentru idolatria lui!

"Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta". În acest sens sfântul Paul spune: "Ce putem spune decât că păgânii, care nu căutau dreptatea, au îmbrățișat dreptatea și justificarea care vine prin credință; iar evreii, dimpotrivă, care căutau legea dreptății, nu au ajuns să obțină legea dreptății? Și de ce? Pentru că ei nu caută prin credință, ci prin faptele credinței". Ceea ce spune aici fiul cel mare din parabolă se poate aplica foarte bine evreului care nu s-a îndepărtat niciodată de dreptatea care vine de la lege, chiar dacă în opinia mea are o doză mai mare de îndrăzneală în cuvintele lui decât de adevăr, fiindcă este ca acel fariseu care spunea: "Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: hoți, nedrepți și adulteri, nici chiar ca acest publican". Aceste cuvinte ale fariseului și reproșurile fiului cel mare nu vi se par a fi inspirate de același duh? "N-am călcat niciodată porunca ta", spune el, Tatăl nu-i răspunde nimic la toate acestea; nu-i spune că are dreptate vorbind astfel și că, într-adevăr, niciodată nu i-a încălcat porunca; însă încearcă să-l potolească folosind un alt argument zicându-i:

"Tu ești mereu cu mine", ești cu mine datorită legii care te leagă și te ține unit în slujba mea; cu mine ești unit prin diferite captivități unde te-am condus pentru a-ți pune la încercare fidelitatea; ești cu mine, nu deoarece nu mi-ai călcat niciodată porunca, ci fiindcă n-am permis niciodată ca tu să te îndepărtezi de mine; în fine, ești cu mine în felul în care m-a explicat eu însumi lui David zicând: "Dacă copiii săi adandonă legea mea și dacă nu merg după poruncile mele și dacă încalcă dreptatea poruncilor mele și nu păstrează prescripțiile mele, voi veni cu varga și-i voi pedepsi pentru nedreptățile lor și pentru păcatele lor prin diferite încercări; însă nu-mi voi lua niciodată mâna mea milostivă de deasupra lor". Ne este ușor să vedem în acest text că în zadar se laudă acest fiu din parabolă cu faptele lui bune și își acordă drepturi nejustificate pentru pretinsa sa fidelitate, deoarece nu meerge în poruncile lui Dumnezeu și nu păstra toate prescripțiile sale. Cum poate el justifica faptul că a fost mereu cu tatăl său din moment ce nu a ascultat de legea lui? Dumnezeu l-a pedepsit atunci când el s-a îndepărtat de îndatoririle lui, iar prin aceste pedepse meritate i s-au iertat păcatele. În rest, nu trebuie să ne mirăm de faptul că a avut îndrăzneala de a minți și de a se impune înaintea tatălui său, deoarece a fost în stare să fie invidios pe fratele său; cu atât mai mult cu cât, conform Evangheliei, vor exista oameni, în ziua judecății, care vor duce obrăznicia și șiretenia până la a-i spune lui Isus Cristos: Nu am mâncat noi și nu am băut noi cu tine; nu am alungat diavoli și nu am făcut minuni în numele tău?" Cât privește ceea ce adaugă tatăl familiei: "Tot ce este al meu este și al tău", voi explica acest lucru mai târziu.

"Și nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei". Adică: chiar dacă a fost atâta sânge vărsat în Israel și am văzut pierind atâtea mii de oameni, totuși nu s-a aflat niciunul care să dea viața sa pentru a ne mântui și a ne scăpa din sclavie. Iosue însuși, acest rege atât de plăcut în ochii Sfinție Voastre, și Macabeii care au luptat cu atâta zel pentru apărarea moștenirii noastre, au pierit prin sabia dușmanilor noștri, în ciuda respectului datorat virtuții lor, iar sângele lor nu ne-a adus eliberarea. Și astăzi suntem încă supuși cruzimii stăpânirii romanilor și nu se află niciun profet, niciun preot, niciun om drept care să fie jertfit pentru mântuirea poporului său. În schimb, tu ai vărsat cel mai frumos și mai de preț sânge din lume pentru un copil destrăbălat, adică pentru păgâni și pentru păcătoși; și tu înzestrezi cu harul tău pe cei străini care erau de-a dreptul nevrednici, în vreme ce refuzi cele mei simple favoruri unui popor care părea să merite așa ceva.

"Nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei". Te înșeli, o Israel! Zi mai bine: "Pentru a mă bucura cu tine". Ai putea oare să găsești vre-o bucuri într-o distracție în absența Tatălui tău? Judecă în tine însuți prin felul în care te comporți astăzi față de acest Tată. Tatăl tău și toți slujnicii domestici se bucură de regăsirea fratelui tău, fiindcă nu se spune: "Mâncați și distrați-vă bine", ci: "Să mâncăm și să ne bucurăm", în vreme ce, chinuit de o gelozie cumplită care te învrăjbește împotriva fratelui tău și care te ține la câmp, departe de Tatăl tău, tu vrei să te distrezi și să faci ospăț în absența lui. "Nu mi-ai dat niciodată un ied". Un Tată nu dă așa de puțin. Iată-l, tocmai a sacrificat vițelul cel îngrășat: intră și stai la masă cu fratele tău. De ce îi ceri un ied deoarece el îți dă un Miel? Din teama ca, în ignoranța ta, să nu afli pretext, conform spuselor sfântului Ioan Botezătorul, care te-a avertizat în pustie când zicea: "Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii!" Tatăl tău, plin de bunătate mereu față de tine și dorind să te facă să intri în tine însuți printr-o penitență sinceră, te îndeamnă să vii la masă și să mănânci din vițelui îngrășat sacrificat în locul unui ied, care, în ziua judecății, trebuie să fie la stânga. Însă tu, la sfârșitul veacurilor, vei jertfi un balaur, care este Anticristul, și vei mânca din carnea lui cu prietenii tăi, adică cu diavolii, conform acestei prorociri a profetului: "Ați zdrobit capul dragonului și l-ați dat ca hrană popoarelor din Etiopia".

"Însă deîndată ce acest fiu al tău, care a mâncat averea cu femeile desfrânate, a revenit, i-ai tăiat vițelui cel îngrășat"... Evreii spun astăzi că vițelui cel îngrășat pe care ei l-au sacrificat; ei știu că Isus Cristos a venit, însă chinuiți pe dinăuntru de patima invidiei, nu vor să fie mântuiți, doar dacă fratele lor este lăsat pradă pierzării.

"Atunci tatăl i-a zis: Fiule, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este și al tău". Îi spune, "fiule", chiar dacă acesta refuză să intre în casa paternă. Însă cum putem spune că tot ceea ce are Dumnezeu aparține și evreilor? Îngerii, Tronurile, Stăpânirile și toate celelalte puteri cerești le aparțin? Acest lucru trebuie înțeles cu privire la lege, la profeți și la oracolele divine pe care Dumnezeu le-a încredințat lor. Iată ce le-a dat, pentru a putea fi folosite prin meditarea, zi și noapte, a legii, care este conținută în canonul Sfintelor Scripturi. "Tot ce am eu este și al tău"; adică marea majoritate din ceea ce eu am; în acest sens trebuie să înțelegem ceea ce spune Scriptura: "Toți s-au dat înapoi de la calea cea dreaptă, toți au devenit inutili"; iar în alt loc: "Toți cei care au venit înaintea mea sunt hoți și bandiți"; iar sfântul Paul, în scrisoarea sa către corinteni zice: "M-am făcut totul pentru toți pentru a-i salva măcar pe unii", și filipenilor le spune: "Toți caută propriile interese nu cele ale lui Isus Cristos. Totuși, deoarece acest Tată îl invită pe fiul său să mănânce din vițelui îngrășat, ne face să credem că nu i-a refuzat nimic niciodată.

"Însă trebuia să ne bucurăm și săne veselim, fiindcă acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost regăsit". Trebuie să credem așadar că pocăința ne poate reda viața pierdută prin păcat. În parabola noastră, acest tânăr revine el însuși la tatăl său; însă în celelalte două, păstorul este cel care readuce oaia rătăcită și femeia este cea care regăsește drahma pierdută. Aceste trei parabole au același deznodământ: se regăsește ceea ce era pierdut pentru a ne arăta în mai multe feluri că Dumnezeu primește cu bunătate pe cei păcătoși care revin la el prin pocăință.

Acestea sunt lucrurile pe care le aveam de spus despre evrei și despre păgâni cu privire la parabola noastră. Dar să vedem acum cum am putea să o aplicăm la viața celor drepți și a celor păcătoși. În ce-i privește pe cei drepți, ce interpretare le-ar conveni cel mai bine? Dificultatea constă în faptul că nu putem înțelege cum un om drept poate fi stăpânit de pasiunea geloziei și invidiei atunci când este vorba despre convertirea și mântuirea păcătosului și, stăpânit de această invidie crudă și nedreaptă nu se lasă nici atins de mizeria fratelui său, nici îmblânzit de stăruințele tatălui său, nici câștigat de bucuria în care se află întreaga casă.

La această nedumerire pot răspunde în câteva cuvinte. Omul, indiferent cine ar fi el, nu pare a fi drept atunci când este comparat cu Dumnezeu; fiindcă, așa cum Sodoma, conform unui profet, este îndreptățită de păcatele Ierusalimului, adică este, nu îndreptățită, ci mai puțin vinovată decât Ierusalimul, tot la fel orice dreptate a oamenilor, atunci când este comparată cu cea a lui Dumnezeu, nu mai este o dreptate adevărată. De aceea și sfântul Paul, după ce a zis: "Toți, atâta cât suntem de desăvârșiți, să rămânem în acest sentiment despre care v-am vorbit", ne arată mai departe cât de departe suntem noi de de perfecțiune, zicând: "O, profunzime a comorilor înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Judecățile lui sunt de nepătruns, iar căile lui sunt de neînțeles!"; iar în alt loc spune: "Ceea ce noi avem acum ca știință și profeție este necurat și nedesăvârșit"; și mai departe: "Acum nu vedem decât ca într-o oglindă și în parabole"; iar în scrisoarea către romani zice: "Vai de mine, om care sunt! Cine mă va mântui de acest trup muritor?"

Toate acestea ne arată că desăvârșirea dreptății nu aparține decât lui Dumnezeu, care face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi, face să cadă ploaia serii și dimineții fără să țină seama de meritele oamenilor, invită la nuntă pe toți cei pe care îi întâlnește pe străzi și în piețele publice, îi alungă din sala de nuntă pe cei care credeu că meritau să participe la ospăț, merge în căutarea păcătosului pocăit, așa cum face păstorul cu oaia rătăcită care nu poate reveni ea însăși și, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, fiindcă era obosită alergând pe căi îndepărtate.

Însă, ca să ve conving de faptul că și sfinții pot fi stăpâniți de invidie și că doar Dumnezeu este de o bunătate desăvârșită și de o iubire curată și dezinteresată, nu ne rămâne decât să privim spre cei doi fii ai lui Zebedeu. Mama lor, împinsă de stimulul său matern inspirat de afecțiunea ei pentru cei doi fii, cerând lui Isus Crsitos o poziție mai ridicată și onoruri mai deosebite, ceilalți zece apostoli au fost cuprinși de indignare; atunci, Isus chemându-i la sine, le-a zis: "Știți prea bine că prinții popoarelor stăpânesc peste ele, iar cei care sunt mari printre oameni se comportă ca atare; între voi să nu fie așa, însă cel care va dori să fie mai mare printre voi să fie slujitorul vostru, iar cel care va dori să fie primul printre voi să fie sclavul vostru, deoarece Fiul omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața pentru mântuirea multora". În rest, nu cred că ar fi necredință și îndrăzneală în a spune că apostolii au fost susceptibili de gelozie, deoarece chiar și îngerii au defectele lor, conform expresiei lui Iob: "Aștrii nu sunt curați înaintea ochilor lui Dumnezeu și el a aflat nereguli chiar și în rândurile îngerilor săi". Regele profet a spus și el: "Nicio ființă vie nu este curată înaintea ta". Nu spune "niciun om", ci "nicio ființă vie ne este curată înaintea ta"; adică nici evanghelistul, nici apostolul, nici profetul; să mergem chiar mai departe, nici îngerii, nici tronurile, nici stăpânirile, nici puterile, nicio virtute cerească. Doar Dumnezeu este fără de păcat, în vreme ce toate creaturile care au rațiune și libertate ca dar (fiindcă sub acest aspect putem spune că omul a fost creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu) pot să se comporte în bine sau în rău.

Iar dacă această explicație nu vi se pare convingătoare, puteți face apel la autoritatea acelei parabole care ne prezintă un tată de familie care trimite, pe durata unei zile întregi, lucrători care să lucreze în via sa. La ceasul întâi îl cheamă pe Adam, pe Abel și pe Set; la ceasul al treilea pe Noe, la ceasul al șaselea pe Abraham, la ceasul al nouălea pe Moise, iar la ceasul al unsprezecelea pe păgâni. "De ce", le spune el, "ați stat aici toată ziua fără să lucrați"? Aceștia îi răspund: "Pentru că nimeni nu ne-a angajat". Acest ultim ceas al zilei corespunde venirii Mântuitorului, conform spuselor apostolului Ioan: "Frații mei, acum este ceasul de pe urmă; și după cum ați auzit că Anticristul trebuie să vină, există de pe acum mai mulți anticriști, iar acest lucru ne spune că suntem deja în ceasul de pe urmă". Dacă nu vă place această explicație, atunci mă supun oricărei interpretări, doar să-mi acordați că cei care au fost chemați primii erau drepți fiindcă, admițând asta, de ce murmurau ei împotriva acelui tată de familie zicând: "Aceștia din urmă nu au lucrat decât un ceas iar tu îi consideri la plată egali cu noi care am îndurat greutatea zilei și arșița soarelui!" Sub o aparență de dreptate aceștia prezintă tatălui de familie reproșul că cei din urmă nu ar trebui să primească aceeași plată ca ei care au îndurat de dimineațp până seara greutate și arșița zilei prestând o muncă grea; înse invidia este cea care face să se nască această așa zisă dreptate, deoarece vede cu ochi rău fericirea celuilalt. De aceea și tatăl familiei le face un reproș: "Prietene", le spune el unuia și altuia, "ochiul vostru este rău deoarece eu vreau să fiu bun?" De aceea, atunci când apostolul, sfântul Paul, spune că doar Dumnezeu este drept și nemuritor, nu pretinde să spună că îngerii sunt nedrepți și muritori; scopul său este acela de a ne face să-l vedem pe Dumnezeu drept singurul care este suveran și nemuritor și oricare altă dreptate, în raport cu a sa, nu este decât nedreptate.

Dar pentru a vă arăta nedreptatea lucrătorilor despre care vorbește parabola, puteți remarca faptul că cei care au fost angajați ceasul întâi al zilei meritau un salar mai mare decât cei care au fost angajați la ceasul al treilea; de asemenea, aceștia se cuvenea să primească mai mult decât cei care au început lucrul în vie la ora a șasea, iar aceștia din rumă să primească mai mult decât cei care au venit la ceasul al nouălea; cum se face că aceștia nu se plâng unii pe alții și nu arată gelozia lor decât împotriva acelora care au venit la lucru doar la ceasul al unsprezecelea? Indiferent de motivele pe care le-ați putea aduce în atenția noastră pentru a vedea că, deși ați lucrat mau multă vreme decât ei, meritați de asemenea un salar mai mare, vă veți afla mereu în aceeași situație; iar cei care au lucrat de la ceasul al șaselea vor putea spune la fel despre Sfinția Voastră. Invidia ne face să murmurăm mereu împotriva celor din urmă: celor care au început să lucreze la ceasul al șaselea li se va părea nedrept să primească aceeași răsplată; cei care au lucrat de la ceasul al treilea sunt și ei îndreptățiți să facă aceleași plângeri împotriva celor de la ceasul al șaselea; lucrătorii care au fost în vie de la ceasul întâi vor putea spune și ei la fel despre cei care nu au venit decât la ceasul al treilea. Chiar dacă lucrătorii aceștia nu au lucrat în mod egal și au fost trimiși în vie la ceasuri diferite, totuși nu sunt invidioși unii împotriva altora, și primesc, fără să se plângă, aceeași răsplată. Doar împotriva celor din urmă, adică împotriva păgânilor, invidia este arătată; ei evocă acea pretinsă favoare pentru a-l insulta pe tatăl de familie, iar Fiul lui Dumnezeu condamnă tocmai această gelozie în toate aceste parabolele.

Știu că nu veți găsi multă rațiune, eleganță și finețe în explicațiile mele; însă v-am arătat deja de mai multe ori că este imposibil să scrii corect când nu ești în măsură să rectifici tu însuți ceea ce ai scris. De aceea vă cer un pic de indulgență deoarece o boală îngrozitoare de ochi mă obligă să dictez aceste lucruri, așa, în grabă. Dealtfel, în asemenea cazuri nu trebuie să pretindem la eleganța stilului, ci la tăria argumentației gândirii; nu trebuie să căutăm să ne umplem stomacul cu roșcovele porcilor, ci să căutăm pâinea care ne hrănește.

Întreaga viață și experiență spirituală a sfântului Augustin (343-430) poate fi citită la lumina experienței "fiului" risipitor din parabolă. Puține sunt lucrările și discursurile în care să nu facă aluzie la renumita parabolă povestită de Isus în Evanghelia după sfântul Luca, cap. 15. Totuși, doar un discurs găsim la sfântul Augustin în care să explice pe față această parabolă. Discursul se află într-o lucrare intitulată: Întrebări cu privire la Evanghelia după Luca, întrebarea 33. Însuși episcopul de Hipona povestește scopul acestei lucrări: Lucrarea de față nu este o explicare detaliată a Evangheliei după Luca. Cineva, citind această evanghelie cu mine, mă întreba cu privire la dificultățile întâlnite, alegând întrebările după priceperea sa și după cum credea el de cuviință. De aceea multe texte, printre care poate unele chiar mai dificile, au fost lăsate la o parte. Interlocutorul meu cunoștea semnificația lor și nu dorea să pierdem timp prețios discutând despre subiecte pe care le stăpânea cu fermitate; de aceea insista să descopere de preferință ceea ce ignora. În plus, cititorul va constata că unele lucruri nu sunt prezentate aici în ordinea cuvenită, așa cum se află în Evanghelie. Revăzute, fără să țin seama de o logică anume, atunci când timpul îmi permitea, aceste întrebări luau forma unor subiecte discutate deja. Am aflat că au fost întrunite și adunate într-o lucrare aceste explicații dictate fără pretenția unui discurs construit, după cum m-am priceput. Atunci mi-a fost teamă ca schimbarea ordinii subiectelor tratate să nu-l tulbure pe cititor, stârnit de textul Evangheliei să caute în această scriere explicația unui text pe care nu-l înțelege; iar pentru a ușura cercetarea de care fiecare are nevoie, am numerotat cu numere ordinea întrebărilor. Așadar, întrebarea a 33-a se referă la semnificația parabolei "fiului risipitor": cine este Tatăl; cine sunt cei doi fii: unul care pleacă spre ținuturi îndepărtate după ce-și adună averea, celălalt pleacă să lucreze la câmp, deci niciunul nu rămâne în casa tatălui; cine este vițelui îngrășat? cine este iedul? ce înseamnă inelul pe deget, haina cea dintâi, încălțămintea în picioare; ce înseamnă demersul fiului de a reveni, sărutul tatălui pe obraz, ospățul pregătit de slujitori la porunca tatălui; ce înseamnă reproșurile fiului cel mare făcute tatălui; de ce nu vrea să intre în casa tatălui să participe la bucuria revenirii fratelui său, etc...? Pentru a da răspuns la toate aceste întrebări, Augustin face apel la procedeul de hermeneutică biblică numit "alegoria". Cititorul, după un examen profund al parabolei, trebuie să fie în măsură să vadă adevăratul sens al acestor lucruri pomenite de Isus în parabolă, cu atât mai mult cu cât o parabolă, în sine, este purtătoare de un sens ce scapă, la prima vedere, sau la o citire superficiale, înțelegerii.

Întrebarea XXXIII: Fiul risipitor.

Acest om care are doi fii este Dumnezeu, Tatăl a două popoare care sunt ca două ramuri ale rasei umane, poporul celor rămași fideli cultului unui singur Dumnezeu și poporul celor idolatri, care l-au abandonat pe Domnul. Însă trebuie să mergem până la originea creației omului pentru a aprofunda această istorie. Fiul cel mare este figura fidelității cultului adus adevăratului Dumnezeu. Cel mai tânăr pleacă pentru o țară îndepărtată. El a cerut de la tatăl său partea lui de avere. Așa este sufletul care se lasă sedus de puterea magică a averii. Averea sa, adică viața, inteligența, memoria, măreția și promptitudinea geniului, toate aceste daruri primite din partea bunătății divine sunt puse la dispoziția sa de liberul arbitru; de aceea, "tatăl a îmăprțit averea sa celor doi fii".

Cel mai tânăr a plecat pentru o țară îndepărtată. Și-a bătut joc de darurile naturale, l-a abandonat pe tatăl său; părăsind Creatorul s-a dedat la plăcerile creaturilor. Ni se spune că "după câteva zile, adunându-și toate bunurile, a plecat spre o țară îndepărtată". Asta înseamnă că puțin timp după crearea rasei umane, sufletul, această creatură rațională, a dorit să fie, datorită liberului său arbitru, stăpân absolut peste sine însuși și peste facultățile lui și să se despartă de Creatorul său pentru a se baza pe propriile forțe. Însă cu cât se îndepărta mai tare de Cel care era izvorul vieții lui, cu atât se vedea epuizat mai mult. De aceea Evanghelia spune că ducea o viață de desfrâu și excese, trăind împrăștiat și risipit în voluptățile exterioare, care s-au adeverit a-l goli pe dinăutru; omul care se dedă la asemenea lucruri dă naștere la deșertăciuni și îl ababdonează pe Dumnezeu care este înlăuntrul lui. Această regiune îndepărtată este uitarea de Dumnezeu. Foametea din acea țară înseamnă privarea de cuvântul adevărului. Locuitorul acelui ținut, numit prințul aerului, este unul care face parte din armata Satanei. Casa lui din țarină reprezintă felul de putere de care dispune, iar porcii reprezintă spiritele necurate care sunt deasupra lui. Roșcovele cu care se hrănesc porcii reprezintă proverbele din popor, goale și zgomotoase, cu care sunt pline lucrările poetice și diferitele discursuri consacrate laudei idolilor sau miturile zeilor păgânilor și care îi îmbucură pe diavoli. De aceea tânărul, dorind să se sature cu roșcove căuta în acest ținut îndepărtat un aliment care să fie hrănitor și sănătos și care i-ar fi putut aduce fericire, însă nimeni nu-i putea da așa ceva. De aceea parabola spune: "nimeni nu-i dădea din roșcovele porcilor".

Însă, intrând în sine, adică dezlipindu-se de iluziile înșelătoare și de starea lui deșartă procurată de lumea din exterior și adunându-și gândurile în interiorul conștiinței lui, își spune: "câți mercenari au pâine din belșug în casa tatălui meu". Cum poate fi știut acest lucru de un om care s-a scufundat, cum erau și idolatrii, într-o atât de mare uitare de Dumnezeu? Aceste cuvinte nu sunt cumva expresia unei treziri a sufletului prin predicarea Evangheliei? Existau pe atunci mulți predicatori ai adevărului, printre care mai mulți erau cârmuiți, nu de iubirea față de adevărul însuși, ci de dorința de a dobândi bunuri materiale. Despre aceștia spunea Apostolul: "Mulți dintre cei care predică Evanghelia nu o fac cu inima curată" (Fil 1, 17), făcând din pietate o afacere (cf. 1 Tim 6, 5). Nu predicau o altă Evanghelie, cum făceau ereticii, predicau Evanghelia lui Paul, însă într-un alt spirit decât cel al Apostolului. De aceea sunt numiți, pe bună dreptate, mercenari. Ei împart aceeași pâine a Cuvântului și în aceeași casă, totuși nu sunt chemați la moștenirea cerească, ci lucrează pentru o moștenire pieritoare. Despre ei se spune în Evanghelie: "Adevăr vă spun, aceștia au primit răsplata" (Mt 6, 2).

Își spune așadar: "mă voi ridica", deoarece era într-adevăr foarte îndepărtat, "voi merge la tatăl meu", devenise sclavul celui care-l trimisese să-i păzească porcii. Celelalte cuvinte spun înclinația unui suflet care se pregătește pentru căință făcând mărturisirea păcatelor sale, însă care nu o face încă. Nu se deschide încă tatălui său, însă promite să i se deschidă atunci când îl va revedea. Înțelegeți așadar acum ceea ce înseamnă a reveni la tatăl său: înseamnă a reveni în Biserică prin credință, iar pentru a putea mărturisi credința dătătoare de Viață este neceasră mai întâi împlinirea îndatoririlor creștinești. Dar ce-și propune să-i spună Tatălui? Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca unul din mercenarii tăi. 

Am păcătuit împotriva cerului, acest lucru are oare acelși înțeles cu: am păcătuit împotriva ta? În acest caz ar trebui să înțelegem prin "cer", maiestatea suverană a Tatălui; în acest sens spune Psalmistul: "Răsare de la un capăt al cerurilor și-l străbate până la celălalt capăt" (Ps 18, 7), adică din sânul Tatălui însuși. Sau mai degrabă, "am păcătuit împotriva cerului" vrea oare să spună: în prezența sufletelor sfinte, care sunt tronul lui Dumnezeu; "și împotriva ta" până în templul intim al conștiinței?

"Și, ridicându-se, plecă spre tatăl său. Iar pe când era încă departe", înainte ca el să aibă de la Dumnezeu o idee strălucită, însă tocmai atunci când Dumnezeu îl căuta cu ardoare, "taăl l-a vaăzut". Expresia este foarte potrivită; se spune, de asemenea, că Dumnezeu nu îi vede pe cei necredincioși și pe cei mândri și de aceea nu-i are înaintea ochilor săi; căci, a fi înaintea ochilor săi nu se referă de obicei decât la persoane iubite. "Și a fost cuprins de milă; alergând în întâmpinarea lui, i s-a aruncat pe grumaz". Tatăl nu l-a părăsit nicio clipă pe Fiul său Unic, prin care a realizat această cursă, venind în întâmpinarea noastră, înjosindu-se până la noi; fiindcă Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine (cf. 2 Cor 5, 19), și însăși Domnul a declarat astfel: "Tatăl meu, care rămâne în mine, face el însuși lucrările pe care le fac eu" ((In 14, 10). Dar oare ce să însemne altceva faptul că i s-a aruncat pe grumaz, dacă nu faptul că s-a înjosit întinzăndu-și brațul pentru a-l cuprinde? "Cui i-a fost revelat brațul Domnului" (Is 53, 1). Acest braț nu este, cu siguranță, altul decât Domnul nostru Isus Cristos.

"Și l-a sărutat". A fi mângâiat cu un cuvânt al harului divin, care face să se nască speranța iertării păcatelor, înseamnă a obține de la Tatăl, după revenirea din multele rătăciri, sărutul carității. Atunci începe pentru cel care intră în Biserică mărturisirea păcatelor sale. Fiul risipitor nu spune tot ce-și propusese să spună: "Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Fiindcă Dumnezeu dorește să acționeze cu harul său asupra a ceea el se recunoște nevrednic din cauza păcatelor lui. Nu mai adaugă ceea ce-și propusese când își făcuse examenul de conștiință: "Primește-mă ca pe un mercenar al tău". Când trăia lipsit de pâine, era hotărât să accepte chiar și soarta mercenarilor, dar după ce tatăl său l-a îmbrățișat, nu mai arată pentru acea condiție decât repulsie și nu mai cere așa ceva.

Haina dintâi simbolizează demnitatea perdută de Adam; slujitorii care o aduc sunt predicatorii iertării lui Dumnezeu. Inelul pus pe deget este sigiliul Duhului Sfânt, semn că participă din plin la harul iertării. Încălțămintea din picioare înseamnă că este pregătit să propovăduiască Evanghelia iertării prin detașarea de bunurile pământești. Vițelul îngrășat este însuși Domnul, însă îngrășat cu insultele oamenilor. Porunca este dată să aducă vițelul cel îngrășat; ce înseamnă asta dacă nu propovăduirea Domnului, și propovăduindu-l, să fie făcut hrană pentru a intra în pântecele fiului extenuat de foame? Porunca este dată ca acest vițel să fie înjunghiat și pregătit, adică să se propovăduiască amintirea morții Mântuitorului; iar noi știm că el este jertfit real pentru fiecare dintre noi atunci când mărturisim că a murit pentru noi. "Să ne bucurăm", spune textul sfânt; aici trebuie să spun care este motivul acestei bucurii: "Pentru că acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost regăsit". Iar acum acest ospăț și această bucurie se celebrează pe tot pământul unde se află Biserica răspândită și implantată. Căci acest vițel îngrășat este trupul și sângele Domnului care se oferă Tatălui ceresc și hrănește toată familia sa.

Fiul cel mare, care nu a plecat pentru o țară îndepărtată, dar care nu se află acasă nici el, este poporul lui Israel după trup. Este la câmp, adică, în interiorul aceleiași moșteniri și bogății a Legii și Profeților, el se dedică de preferință muncii câmpului și respectării tuturor prescripțiilor iudaice. Printre ei se află un mare număr de oameni însuflețiți de asemenea sentimente și mai există, din păcate foarte mulți, printre noi. Revenind de la câmp se apropie de casă; cu alte cuvinte, fiind preocupat, fără dragoste, de o muncă pământească se împotrivește libertății de care se bucură Biserica, după Scripturi. Aude muzică și dansuri, adică oamenii plini de Duhul Sfânt, care proclamă Evanghelia într-un singur glas, conform recomandării Apostolului: "Vă îndemn, fraților, le spune el, în numele lui Isus Cristos, Domnul nostru, să faceți în așa fel încât să aveți un singur glas" (1 Cor 1, 10). Mai aude și concertele de laudă înălțate către Dumnezeu, ca dintr-o singură inimă și dintr-un singur suflet. Cheamă pe unul din slujitori și îl întreabă despre cele ce se petrec, cu alte cuvinte, deschide cărțile Profeților și, forțându-i, îi întreabă într-o oarecare măsură pentru a ști ce înseamnă sărbătorile pe care le celebrează Biserica, în afara căreia el se află. Slujitorul tatălui său îi spune: "Fratele tău a revenit, iar tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a aflat sănătos". Fratele tău era, într-adevăr, la capătul pământului. Însă ceea ce face să crească și mai tare bucuria celor care cântă Domnului un cântec nou este faptul că aceste laude vin de la capătul pământului (cf. Is 42, 10); iar pentru a celebra revenirea celui care fusese absent a fost dat morții omul durerilor, obișnuit al suferințelor (cf. Is 53, 3); iar cei cărora nu le fusese propovăduit încă, l-au văzut; iar cei care nu auziseră încă vorbind despre el, l-au contemplat.

Dar și acum Israel se mânie și refuză să intre. Atunci când toată mulțimea popoarelor va intra, Tatăl său va ieși la momentul potrivit pentru ca tot Israelul să fie mântuit. Acest popor a căzut în parte în orbire, asta înseamnă absența fiului cel mare aflat la câmp, până ce desăvârșirea celui mai tânăr revenit din lunga lui rătăcire în mijlocul idolatriei popoarelor, pentru a mânca vițelul cel îngrășat în casa părintească (cf. Rom 11, 25). Într-o zi, vocația evreilor la mântuire, aderând la Evanghelie, se va arăta pe deplin. Acesta este sensul demersului făcut de Tatăl care încearcă să-l introducă pe fiul cel mare în casă.

Răspunsul acestuia face să se nască două întrebări: cum putem spune despre poporul evreilor că nu a încălcat niciodat poruncile lui Dumnezeu? Și ce înseamnă că nu a primit niciodată un ied ca să se bucure cu prietenii săi? Cât privește prima întrebare, putem deduce cu ușurință că nu este vorba despre toate poruncile, ci despre cea care este cea ma importantă și necesară, vreau să spun, aceea care interzice adorarea altui Dumnezeu decât a unicului Dumnezeu adevărat, Creatorul a toate (cf. Ex 22, 3); înțelegem astfel că acest fiu nu-i întruchipează pe toți israeliții în parte, ci doar pe aceia dintre ei care nu au părăsit niciodată cultul Dumnezeului adevărat pentru a da cult idolilor. Într-adevăr, chiar dacă acest fiu, care se afla desigur la câmp, dorea lucruri pământești, totuși de la Dumnezeul unic aștepta el aceste lucruri, care sunt comune cu ale animalelor. De aceea sinagoga este personificată astfel în acest psalm al lui Asaf: "Eram ca un dobitoc în fața voastră, dar eram pururea cu voi" (Ps 72, 23). Este ceea ce vrea să spună și mesajul tatălui, formulat în textul parabolei astfel: "Tu ești mereu cu mine". Nu-i reproșează fiului său un fel de minciună, însă făcând elogiul perseverenței lui de a rămâne cu el, îl invită, cu această ocazie, să ia parte mai însemnată și mai desăvârșită la bucuria casei.

Dar ce înseamnă acest ied pe care nu l-a avut niciodată pentru a sărbători cu prietenii lui? Este știut faptul că iedul este de obicei simbolul omului păcătos. Însă departe de mine gândul să admit că ar fi vorba aici de Anticrist. Fiindcă nu văd cum am putea justifica până la capăt o asemenea interpretare. Ar fi mult prea absurd ca acest fiu, căruia îi este dat să audă cuvintele: "Tu ești mereu cu mine" să fi exprimat dorința de a crede în Anticrist. Nu ne este permis, de asemenea, să vedem în acest fiu personificarea acelora, dintre evrei, care vor crede în Anticrist. În ipoteza în care acest ied ar fi figura Anticristului, cum ar putea acest fiu să mănânce din vițelul îngrășat dacă mai întâi nu ar avea acces la credința în el? Sau, dacă a mânca dintr-un ied nu înseamnă altceva decât bucuria pricinuită de pierderea Anticristului, atunci cum acest fiu, pe care tatăl îl primește atât de frumos, îndrăznește să spună că o asemenea bucurie nu i-a fost acordată niciodată, în vreme ce știm prea bine că fiii lui Dumnezeu vor bate din palme la condamnarea advresarului său. În opinia mea (ceea ce voi spune, într-un fel destul de obscur, nu trebuie să împiedice pe nimeni să examineze în profunzime) fiul se plânge de faptul că Domnul însuși a fost refuzat de ospățul său, știut fiind că Domnul este un păcătos în ochii lui. Acest popor, considerându-l pe Domnul drept un ied, cu alte cuvinte, văzând în el un violator al shabbatului și un profanator al Legii, nu ar fi meritat să participe la bucuria Tatălui; de aceea el spune: "Nu mi-ai dat niciodată un ied să-l mănânc cu prietenii mei", vrând să spună celui care este în opinia sa un ied, nu mi l-ai dat niciodată să mă bucur și eu și nu mi-ai permis niciodată acest lucru, tocmai pentru faptul că-l consideram un ied; "cu prietenii mei", înseamnă cu căpeteniile acestui popor, sau cu cei de la Ierusalim și cu popoarele evreilor din Iuda. Cât despre femeile desfrânate cu care fiul cel mic este acuzat că ar fi risipit averea tatălui, semnifică foarte bine patimile rușinoase, care au condus la abandonul legământului unic și legitim cu adevăratul Dumnezeu, pentru a căuta în superstițiile păgâne unirea adulterină cu o mulțime mare de diavoli. 

Dar de ce după ce tatăl îi spune: "Tu ești mereu cu mine", cuvinte explicate mai sus, continuă astfel: "Și toate câte sunt ale mele sunt ale tale?" Aveți bine grijă să nu vă imaginați că aceste cuvinte: "Toate ale mele sunt ale tale" înseamnă că fratele mai mic nu le are, după cum am văzut că vă întrebați cu atât nedumerire, pentru o moștenire lumească; atunci cum fiul cel mare ar putea avea tot, în vreme ce noi știm că fiul cel mic și-a luat deja partea? Fiii desăvârșiți, cu inimile curate și aflați deja vrednici de cer, au totul, astfel încât fiecare lucru aparține tuturor și totul aparține fiecăruia, deoarece dragostea ignoră anxietatea ce merge mână în mână cu lăcomia. Însă cum putem spune că acest fiu le are pe toate? Oare Dumnezeu, va imagina cineva, pune dedesubtul lui îngerii, virtuțile mărețe, puterile și toate spiritele crești și voințele sale? Dacă înțelegem "posesor" în sensul de "stăpân", este clar că Dumnezeu nu i le-a dat pe toate. Căci cei despre care stă scris: "Vor fi ca îngerii lui Dumnezeu" (Mt 22, 30), nu vor fi "stăpâni", ci mai degrabă "moștenitori" ai îngerilor. Iar dacă stăpânirea se înțelege, în mod legitim de altfel, legat de această frază: "sufletele afalte în stăpânirea adevărului", nu văd de ce nu am putea admite aici cuvântul "toate" în adevăratul său sens, propriu și absolut. Într-adevăr, când spun despre suflete că sunt în posesia adevărului, intenția mea nu este aceea de a afirma că sunt "stăpâne" peste adevăr. În fine, dacă ne este interzis să înțelegem posesia în acești termeni, atunci să lăsăm asta la o parte. Deoarece tatăl nu spune: Îți voi da în stăpânire toate; sau stăpânești, sau vei stăpâni peste toate bunurile mele, ci: "Toate ale mele sunt ale tale". Toate acestea, însă, nu îi aparțin așa cum îi aparțin lui Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este în portofelul nostru poate fi folosit pentru a cumpăra hrană sau îmbrăcăminte pentru familia noastră, sau pentru orice altă folosință asemănătoare. Și cu siguranță, după cum era îndreptățit să-l numească tată, nu văd ce nu ar fi putut să numească aparținând lui din cele ale tatălui, fiindcă îi aparținea din mai multe puncte de vedere. Căci atunci când vom obține fericirea veșnică, lucrurile care sunt înălțate deasupra noastră vor fi ale noastre pentru a le vedea; vom trăi cu cele care vor fi în preajma noastră, iar cele ce vor fi dedesubtul nostru ne vor aparține ca să le stăpânim. Așadar, fratele cel mare să participe la ospățul bucuriei în siguranță maximă, fiindcă fratele său mai mic era mort, și acum este viu, era pierdut, și acum a fost regăsit.

Scrisoare decretală cu privire la cărțile biblice recunoscute canonice de Biserică 

I. Cu privire la credința în Isus Cristos trebuie să o mărturisim astfel:

Duhul Sfânt sălășluiește în Cristos sub șapte forme: 1) Duhul Înțelepciunii: "Cristos puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu"; 2) Duhul Inteligenței: "Îți voi da înțelepciunea, te voi instrui pe calea pe care vei merge"; 3) Duhul Sfatului: "Numele său este Îngerul marelui Sfat"; 4) Duhul Științei: "Datorită preștiinței cunoașterii lui Isus Cristos"; 5) Duhul Puterii: ca mai devreme, "puterea lui Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu"; 6) Duhul Adevărului: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața"; 7) Duhul Fricii de Dumnezeu: "Începutul înțelepciunii este frica de Domnul".

Totuși, Cristos poartă mai multe nume în Sfintele Scripturi: Domnul, fiindcă este Duh; Cuvânt, fiindcă este Dumnezeu; Fiu, fiindcă este Monogen din Tatăl; Om, fiindcă s-a născut dintr-o Fecioară; Preot, fiindcă s-a oferit ca jertfă; Vierme, fiindcă a înviat din morți; Munte, fiindcă este puternic; Cale, fiindcă este drept; Poartă, fiindcă cel care trece prin el este în viață; Miel, fiindcă a suferit; Piatră, fiindcă este unghiul zidirii; Căpetenie, fiindcă arată viața; Soare, fiindcă luminează; Adevăr, fiindcă vine de la Tatăl; Viață, fiindcă este creator; Pâine, fiindcă este prețios; Samaritan, fiindcă este protector și milostiv; Cristos, fiindcă a primit ungerea; Isus, pentru că este mântuitor; Dumnezeu, fiindcă vine de la Dumnezeu; Înger, fiindcă este trimis; Angajament, fiindcă este mijlocitor; Viță de vie, fiindcă suntem răscumpărați prin sângele său; Leu, fiindcă este rege; Stâncă, fiindcă este sprijin; Floare, fiindcă este minunat; Profet, fiindcă revelează viitorul.

Trebuie să mai mărturisim că Duhul nu este doar Duhul Tatălui, sau doar Duhul Fiului, ci Duhul Tatălui și al Fiului, fiindcă stă scris: "Dacă cineva iubește lumea, Duhul Tatălui nu este în el", și mai stă scris în alt loc: "Cine nu-l are pe Duhul lui Cristos, acesta nu este în el". Astfel, Duhul Sfânt trebuie să fie înțeles ca fiind numit al Tatălui și al Fiului, ceea ce însuși Fiul spune în Evanghelie: Duhul Sfânt vine de la Tatăl și vă va vesti din ceea ce îi voi transmite eu.

II. Cu privire la scrierile divine, primite și recunoscute de Biserica universală, precum și cu privire la cele ce trebuie evitate, trebuie să spunem:

1. Ordinea cărților Vechiului Testament: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosue fiul lui Nave, Judecători, Rut, Regi (patru cărți), Paralipomenes (Cronici, două cărți), Psalmi, Solomon (trei cărți: Proverbe, Ecclesiast, Cântarea Cântărilor), Înțelepciunea lui Solomon, Eclesiastic; apoi vin Profeții: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Oseea, Amos, Miheea, Ioel, Abdias, Iona, Naum, Hanacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia; apoi urmează cărțile istorice: Iob, Tobit, Esdra, Ester, Iudita, Macabei (două cărți).

2. Ordinea cărților Noului Testament recunoscute de Biserica universală, receptate și venerate drept inspirate, sunt: Evangheliile (patru cărți: după Matei, după Marcu, după Luca, după Ioan); apoi Faptele apostolilor; apoi scrisorile apostolului Paul (14 la număr: către romani, două către corinteni, către efeseni, două către tesalonicieni, către galateni, către filipeni, către coloseni, două către Timotei, către Tit, către Filemon, către evrei); apoi Apocalipsa sfântului Ioan; apoi mai avem scrisorile catolice sau pastorale (șapte la număr: două al e sfântului Petru, una a sfântului Iacob, una a sfântului apostol Ioan, două ale unui alt Ioan, numit cel Bătrân, și una a apostolului Iuda, numit și Zelotul). Acesta este canonul Noului Testament.

III. Cu privire la cărțile bune de citit și la cele care nu sunt recomandate în Biserică, papa Gelasie și cei 70 de oameni de mare erudiție, episcopi aflați în comuniune cu Scaunul Apostolic al Romei, decretează cele ce urmează:

1. După toate aceste scrieri profetice, evanghelice și apostolice pe care le-am enumerat mai sus și pe care este zidită Biserica catolică și apostolică, prin harul lui Dumnezeu, am considerat necesar să spunem și aceasta, și anume, că Bisericii catolice și apostolice, răspândite pe întreg pământul, îi revine unica încăpere numțială a lui Cristos; trebuie știut că Sfânta Biserică romană nu se poziționează înaintea celorlalte Biserici prin edictele sinoadelor, ci a primit întâietatea tocmai din cuvântul evanghelic al Domnului și Mântuitorului când a spus: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porțile infernului nu o vor birui, iar eu îți voi da ție cheile Împărăției cerurilor și tot ceea ce vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și tot ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri".

2. La apostolii aleși de Domnul se mai adaugă și fericitul apostol Paul, "Vasul ales", care nu într-un alt moment, după cum spun ereticii în nebunia lor, ci în același moment, în aceeași zi, a fost încoronat de aceeași moarte slăvită ca Petru, în orașul Roma, sub împăratul Nero; și tot în același fel, amândoi au consacrat lui Cristos Biserica romană, de care am pomenit mai sus, iar prin prezența lor și prin victoria lor măreață, ei au așezat Roma înaintea tuturor celorlalte orașe din lumea întreagă.

3. Primul scaun al apostolului Petru este așadar Biserica Romei, care nu are nici pată, nici riduri, nici nimic de acest gen. Al doilea scaun consacrat în cinstea fericitului Petru, de către discipolul său și evanghelist Marcu, este cel al Alexandriei. Marcu însuși, discipol al apostolului Petru în Egipt, a propovăduit cuvântul adevărului și viața lui s-a sfârșit tot prin martiriu. Al treilea în cinste este un alt scaun al fericitului apostol Petru, cel de la Antiohia, fiindcă el a fondat această Biserică înainte de a merge la Roma și tot aici discipolii lui Cristos au primit pentru prima dată numele de "creștini", pentru a numi această "sectă nouă".

IV. Chiar dacă nimeni nu poate pune altă temelie decât cea care a fost zidită de însuși Cristos, Biserica sfântă, adică Biserica Romei, nu se opune, în vederea edificării ei, în afară de Sfintele Scripturi, Vehiul și Noul Testament, pe care le primim ca normă a credinței, acceptării altor scrieri ziditoare:

1. Astfel acceptăm deciziile sfântului conciliu de la Niceea, după mărturia celor 318 Părinți, prezidat de Augustul Constantin cel Mare, în timpul căruia ereticul Arie a fost condamnat; sfântul conciliu de la Constantinopol, prezidat de Augustul Teodosie cel Mare, în timpul căruia ereticul Macedonius a primit condamnarea bine meritată; sfântul conciliu de la Efes în timpul căruia Nestorius a fost condamnat cu acordul fericitului papă Celestin, reprezentat de Chiril, episcopul slăvitului scaun al Alexandriei, și de episcopul Arcadius, trimis din Italia; sfântul conciliu din Calcedon, prezidat de Augustul Marcian și de episcopul Anatolius al Constantinopolului, în timpul căruia ereziile lui Nestorius și Eutihie, împreună cu cea a lui Dioscor și a complicilor lui, au fost condamnați. Însă admitem, de asemenea, alte concilii, dacă au mai existat, care s-au ținut în vremea Sfinților Părinți până astăzi și despre care am decretat că trebuie respectate și primite cu autoritatea celor patru. Am mai adăugat aici, de asemenea, lucrările Sfinților Părinți care sunt acceptați și citiți în Biserică:

2. lucrările fericitului Ciprian, martir și episcop de Cartagina; lucrările fericitului Grigore, episcop de Nazianz; lucrările fericitului Vasile, episcop de Capadocia; lucrările fericitului Ioan, episcop al Constantinopolului; lucrările fericitului Teofil, episcop al Alexandriei; lucrările fericitului Chiril, episcop al Alexandriei; lucrările fericitului Ilarie, episcop de Poitiers; lucrările fericitului Ambroziu, episcop de Milano; lucrările fericitului Augustin, episop de Hipona; lucrările fericitului preot Ieronim; lucrările fericitului Prosper, om dreptcredincios; scrisoarea fericitului papă Leon adresată lui Falvian, episcopul Constantinopolului; cel care s-ar împotrivi, cu privire la această scrisoare, chiar și modificând sau combătând doar o "iota", și nu o primește cu venerație și respect în toatalitatea ei, să fie anatemă; lucrările și tratatele tuturor Părinților orthodocși care nu au deviat cu nimic dela comuniunea Bisericii Romane, nici nu s-au despărțit de credința ei, sau de învățătura ei, ci au participat la comuniunea ei datorită harului lui Dumnezeu până la sfârșitul zilelor lor, decretăm ca ele să fie citite; tot la fel, trebuie să fie bine primite și cu venerație scrisrorile decretale ale fericiților papi scrise cu diferite ocazii de pe Scaunul Apostolic al Romei pentru a-i sfătui pe diferiți Părinți; de asemenea, Faptele sfinților martiri, care strălucesc prin mărturia chinurilor lor pentru credință, trebuie să fie primite și citite cu venerație de credincioși. Printre catholici, cine se îndoiește că majoritatea martirilor au suportat suferințele cu răbdare, nu din proprie forță, ci datorită harului lui Dumnezeu și a susținerii comunității? Însă, conform unui obicei din vechime și conform unei prudențe particulare nu sunt citite în Sfânta Biserică a Rome, deoarece numele celor care le-au scris sunt complet necunoscute și sunt considerați de necreștini și de ignoranți drept superfluu sau chiar depășite de realitatea faptelor. Aceasta este soarta Faptelor martirilor lui Cyric și Iulia, precum și a lui Gheorghe, care se pare, au fost scrise de eretici. De aceea, după cum s-a mai spus, ca să nu existe nici cel mai mic prilej de batjocură, nu sunt citite în Sfânta Biserică a Romei. Totuși, această Biserică a Romei, veneră cu o devoțiune aparte pe toți martirii precum și luptele lor slăvite, care sunt mai bine cunoscute de Dumnezeu decât de oameni. De asemenea, primim cu deosebită venerație Viețile lui Paul, Antonie, Ilarion și a tuturor ermiților, însă doar acelea care au fost publicate de fericitul Ieronim. Tot la fel, Faptele fericitului Silvestru, care a cârmuit Biserica de pe Scaunul Apostolic, chiar dacă numele celui care le-a redactat rămâne necunoscut, totuși știm că sunt mulți catholici care le citesc în orașul Roma și, datorită vechimii lor, acest lucru este imitat de mai multe Biserici.

De asemenea, Descrierea descoperirii Sfintei Cruci precum și Descrierea descopoeririi capului sfântului Ioan Botezătorul sunt noutăți care sunt cinstite, iar unii catholici chiar le citesc. Însă dacă aceste lucrări ajung în mâinile catholicilor, fraza fericitului apostol Paul trebuie să le vină în minte: "Scrutați totul, rețineți ce este bun". Tot la fel și Rufin, un om dreptcredincios, a publicat mai multe cărți dintr-o lucrare bisericească și a interpretate chiar unele cărți ale Scripturii. Însă, deoarece venerabilul Ieronim l-a învinuit cu privire la anumite lucruri, cum ar fi liberul arbitru, noi credem ceea ce gândea fericitul Ieronim, iar acest lucru nu este valabil doar despre Rufin, dar și despre toți cei pe care acest om, deseori pomenit, îi învinuie din zel nestăpânit pentru Dumnezeu și pentru drapta credință. Mai primim ca lucrări ce trebuie citite unele cărți ale lui Origen, pe care fericitul Ieronim nu le condamnă. Însă toate celelalte, condamnate de Ieronim, decretăm și noi că trebuie condamnate odată cu autorul lor.

De asemenea, Cronica lui Eusebiu al Cezareii, cărțile lui despre Istoria bisericească, chiar dacă este cam inflamat în primele cărți ale povestirii lui iar mai apoi compune o carte întreagă pentru a-i face elogiul și a-l justifica pe schismaticul Origen, totuși datorită cunoașterii excepționale a lucrurilor despre care vorbește, care sunt de folos pentru învățătură, nu decretăm nicidecum să fie respinse. Tot la fel, îl lăudăm pe Orosiu, un savant de excepție, care a scris și publicat o Istorie minunată și scurtă, foarte folositoare împotriva calomniilor adversarilor noștri, păgânii. La fel și lucrarea venerabilului Sedulius, Despre Paște, scrisă în versuri hexametre, îi aducem mari elogii. În fine, nu disprețuim nici cartea aplicată a lui Juvecus, ci o admirăm.

V. Decrete cu privire la cărțile scrise și publicate de eretici sau schismatici. Biserica catholică și apostolică nu le acceptă în niciun fel; printre acestea amintim doar câteva aici cu scopul de a fi reținute în memoria credincioșilor pentru a fi evitate cu desăvârșire de catholici; de asemenea vom da și o listă cu lucrări apocrife.

În primul rând decretăm că sinodul de la Sirmium, convocat de Cezar Constanțiu, fiul lui Constantin, întrunit de Taurus, este condamnat acum și întotdeauna.

Apoi, iată o listă a cărților apocrife: Itinerariul, pus sub patornajul apostolui Petru, numit și "Cele nouă cărți ale sfântului Clement"; Faptele, sub numele apostolului Andrei; Faptele, sub numele apostolului Toma; Faptele, sub numele apostolului Petru; Faptele, sub numele apostolului Filip; Faptele, sub numele apostolului Mathias; o Evanghelie, sub numele lui Barnaba; o Evanghelie, sub numele lui Iacob cel Mic; o Evnaghelie, sub numele apostolului Petru; o Evanghelie, sub numele lui Toma, în uz la manihei; Evanghelii, sub numele lui Bartolomeu; Evanghelii, sub numele lui Andrei; Evangheliile falsificate de Lucian; Evangheliile falsificate de Hesichius; Cartea copilăriei Mântuitorului; Cartea nașterii Mântuitorului și a Mariei sau "Moașa"; cartea numită Păstorul; toate cărțile scrise de Leucius, adept al diavolului; cartea numită a Temeliilor; cartea numită Comoara; cartea fiilor lui Adam Leptogeneseos; poemele despre Cristos reunite în versuri virgiliene; cartea numită Faptele lui Tecla și Paul; cartea numită Nepotis; cartea Proverbelor scrisă de eretici și pusă sub numele sfântului Sixt; Apocalispa, zisă a lui Paul; Apocalipsa, zisă a lui Toma; Apocalipsa, zisă a lui Ștefan; cartea numită Trecerea sfintei Maria - Transitus santae Mariae; cartea numită Penitența lui Adam; cartea zisă a lui Og Gigantul care, conform ereticilor, a combătut cu dragonul după potop; cartea numită Testamentul lui Iob; cartea numită Penitența lui Origen; cartea numită Penitența sfântului ciprian; cartea numită Penitența lui Jamnes și Mambres; cartea numită Destinul apostolilor; cartea numită Lauda apostolilor; cartea numită Canonul apostolilor; cartea Fizicianul, scrisă de eretici și pusă sub numele fericitului Ambroziu; Istoria lui Eusebiu Pamfil; lucrările lui Tertulian; lucrările lui Lactanțiu, numită și Firmianus; lucrările lui Africanus; cărțile lui Pstumianus și Gallus; cărțile lui Montan, Priscila și Maximila; cărțile lui Faust maniheul; cărțile lui Commodius; cărțile celuilalt Clement al Alexandriei; cărțile lui Thascius Cyprianus; cărțile lui Arnobius; cărțile lui Ticonius; cărțile lui Cassian, preot din Galia; cărțile lui Victorinus din Petteau; cărțile lui Faust de Riez, în Galia; cărțile lui Frumentius Caecus; poemul despre Cristos scris în veersuri virgilien; Scrisoarea lui Isus către Abgar; Scrisoarea lui Abgar către Isus; Patimile lui Cyric și Iulia; Pătimirea lui Gheorghe; scrierea intitulată Interzicerea lui Solomon; toate inscripțiile înscrise, nu de către îngeri - după cum susțin ei - ci de către diavoli.

Toate acestea și tot ceea ce este asemănător acestora și au fost învățate oamenilor sau scrise de către Simon Magul, Nicolae, Cerint, Marcion, Vasilide, Ebion, Paul de Samosata, Fotin și Bonose care au născocit erori asemănătoare, Montan și cu el adepțiil lui necurați, Apolinarie, Valentin maniheul, Faust africanul, Sabelius, Arie, Macedonius, Eunomie, Novat, Sabatius, Calist, Donat, Eustatie, Iovinian, Pelagiu, Iulian de Elcana, Celestius, Maximian, Priscilian din Spania, Nestorius al Constantinopolului, Maxim Cinicul, Lampetius, Dioscor, Eutihie, Petru și un alt Petru, unul care a urcat pe scaunul Alexandriei, celălalt pe cel al Antiohiei, Acaciu al Constantinopolului și adepții lui, și nu numai ei, dar și toți ereticii și tot ceea ce au învățat și scris adepții ereticilor și schismaticilor, a căror nume nu au fost reținute, îi declarăm, nu doar respinși dar și eliminați de întreaga Biserică romană, catholică și apostolică, și condamnați pentru totdeauna, cu autorii și lectorii lor, prin blasfemia de neclintit a anatemei.

Știm cu toții că Moise s-a urcat pe muntele Sinai unde a primit cele 10 porunci, Decalogul, pe două table de piatră, scrise chiar de degetul lui Dumnezeu (vezi Dt 4, 13 - Dt 5, 22 - Dt 10, 1-2). Plecând de la acest însemnat episod biblic, mulți sunt cei care s-au întrebat de ce două table ale Legii? Și dacă au fost două, câte porunci au fost scrise pe prima și câte pe a doua? Filon din Alexandria a influențat mulți Părinți ai Bisericii care au vrut să vadă în această descriere un mesaj simbolic. Astfel s-a ajuns ca unii să susțină că cele 10 porunci au fost împărțite în mod egal pe cele două table, cinci pozitive pe prima și cinci negative pe a doua; alții au susținut că de fapt ar fi fost scrise patru porunci pe prima și șase pe a doua; în sfârșit alții, printre care pare să se numere și Augustin, susțin că trei porunci au fost scrise pe prima tablă, poruncile ce se referă la relația omului cu Dumnezeu, Unul și Întreit, și șapte au fost scrise pe a doua tablă, poruncile ce se referă la relațiile dintre oameni, șapte fiind și numărul simbolic al omului (3 facultăți ale sufletului + patru componente ale trupului).

Am tradus aici un articol din limba franceză (M. DULAEY, « Le Décalogue, les Tables de la Loi et la catéchèse », dans Le décalogue au miroir des Pères, R. GOUNELLE, J.-M. PRIEUR (éd.), Cahiers de Biblia Patristica 9, Strasbourg 2008, p. 49-63) pe care l-am mai completat astfel încât să redau cât mai bine sensul deslușit de Părinții Bisericii cu privire atât la Tablele Legii în sine cât și cu privire la mesajul și cateheza creștină ce se desprind din acest episod biblic.

„Când a terminat Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31, 18). Acest verset ne-ar putea face să credem că toate prescripțiile religioase și cultuale proclamate în Ex 24, 12 (Domnul i-a spus lui Moise: ,,Urcă la mine pe munte şi rămâi acolo! Eu îţi voi da niște table de piatră cu legea şi poruncile pe care le-am scris ca să-i înveți pe ei) erau înscrise pe primele table pe care Moise le-a sfărâmat, trântindu-le de pământ la coborârea de pe munte, văzând vițelul de aur făurit de poporul aflat sub cârmuirea fratelui său Aron, și doar pe următoarele două ar fi fost gravat Decalogul: „[Moise] a stat acolo cu Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopți. N-a mâncat pâine şi n-a băut apă. Şi a scris pe table cuvintele legământului, cele zece cuvinte – decalogul” (Ex 34, 28). Însă, remaniere deuteronomistă ne scoate din această încurcătură și afirmă clar că, în ambele cazuri, doar cele 10 porunci se aflau pe tablele de piatră:

1.     „El v-a vestit legământul său pe care v-a poruncit să-l păziți – cele zece cuvinte – şi le-a scris pe două table de piatră” (Dt 4, 13).

2.     „Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul către toată adunarea voastră pe munte, din mijlocul focului, din nor şi din negură, cu glas puternic, fără să mai adauge nimic. Le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat mie” (Dt 5, 22).

3.     „În acel timp, Domnul mi-a zis: «Cioplește două table de piatră ca cele dintâi şi urcă la mine, pe munte! Fă-ţi şi o arcă din lemn! Eu voi scrie pe table cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat; şi tu să le pui în arcă!»” (Dt 10, 1-2).

Tradiția posterioară s-a conformat acestui punct de vedere: „Doar Decalogul era înscris pe tablele legii; restul erau învățături date de Moise la porunca lui Dumnezeu” (Origen, Cat. Deut. PG 17, 25A). Însă întrebarea rămâne: de ce două table și cum au fost repartizate cele 10 porunci pe cele două table? Cum ar putea vedea un creștin în păstrarea Decalogului condiția intrării în stăpânirea Țării Promise?, conform Dt 5, 29-33: „Domnul a auzit cuvintele pe care mi le-aţi spus. Domnul mi-a zis: «Am auzit cuvintele pe care ţi le-a spus poporul acesta: tot ce au zis este bine. 29 O, de-ar fi inima lor aşa ca să se teamă de mine şi să păzească poruncile mele mereu, ca să le fie bine lor şi copiilor lor totdeauna! Mergi şi spune-le: ‹Întoarceţi-vă la corturile voastre!›. Dar tu rămâi aici cu mine şi-ţi voi spune toate poruncile, hotărârile şi judecățile pe care să-i înveți să le împlinească în țara pe care le-o dau ca s-o ia în stăpânire!». Băgați de seamă să le împliniți după cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru! Să nu vă abateți nici la stânga, nici la dreapta! Să mergeți pe toate căile pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru ca să trăiți, să vă fie bine şi să vi se lungească zilele în țara pe care o luați în stăpânire!” Acestea sunt întrebările la care au dorit să răspundă Părinții Bisericii care au schițat pe tema darului Legii o întreagă cateheză, deseori bazată pe un limbaj simbolic aparte.

I.              Decalogul și Tablele Legii

1      Repartiția poruncilor pe Tablele Legii

Numărul 10 simbolizează perfecțiunea. Este numărul care se obține prin adunarea primelor patru cifre: 1+2+3+4 = 10. Ideea perfecțiunii, de origine pitagoriciană, este aplicată Decalogului de gânditorii alexandrini: de Filon mai întâi, apoi de autorii creștini a căror gândire a fost influențată de Filon: „Numărul 10 este recunoscut perfect cu desăvârșire”, spune Clement Alexandrinul, iar Origen revine deseori asupra acestei teme. Însă, deoarece există două Table ale Legii, trebuie descompuse într-un fel. Cum le putem descompune?

2x5 porunci: varianta cea mai la îndemână ar fi aceea, propusă de Filon de altfel, repartizarea în mod egal a prescripțiilor pe cele două Table ale Legii. Moise, spune Filon, „a împărțit cele 10 porunci în două grupe de câte cinci pe care le-a gravat pe cele două table. Prima grupă, conținând cinci porunci, sunt de primă importanță, în vreme ce celelalte cinci, înscrise pe a doua tablă, au fost considerate de importanță secundă. Atât primele cât și cele din urmă au fost considerate excelente și mântuitoare, deoarece marcau trasee și căi împărătești ducând spre același obiectiv, asigurând sufletului, în căutare perpetuă a binelui suprem, o traiectorie fără greșeală”; prima tablă conține poruncile superioare, pozitive, și cea de-a doua, poruncile negative, interdicțiile (Filon, Decalogue 50-51, p. 66-67). Cu siguranță și Origen împărțea în același fel poruncile pe cele două table, deoarece face deseori referire, când vorbește despre numărul 10, la cele cinci sensuri ale trupului, care, în opinia lui sunt dublate de cinci sensuri spirituale (Origen, Hom. Gen. 16, 6 – SC 7b, p. 390 & Hom. Num. 5, 2, 2 – SC 415, p. 128). Irene de Lyon merge și el în aceeași direcție: „fiecare tablă pe care Moise a primit-o de la Dumnezeu conținea câte cinci porunci” (Irene, Haer. 2, 24, 4 – SC 294, p. 244). Exist ă și un micuț tratat, De decem uirginibus, de la sfârșitul sec. al III-lea, precum și Ilarie de Poitiers care spun că o asemenea repartiție este mai mult decât evidentă și sustenabilă (Decem uirg., PLS 1, 173, 41, unde autorul refuză paralela făcută de un autor anterior între Decalog și cele 10 fecioare din parabola de la Matei, 25, 1-13; Ilarie, In Mat. 27, 3 – SC 258, p. 204, 7-10, admite o asemenea paralelă fără nicio problemă).

4+6 porunci: „cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta este prima poruncă însoțită de o promisiune” spune scrisoarea către efeseni 6, 2. Origen se întreabă de ce sfântul Paul poate spune că cinstirea adusă părinților, aflată pe a cincea poziție în Decalog, este prima porunci? (Origen, Cat. Eph. 6, 2-3, JThSt 3, 1902, p. 568). La jumătatea sec. al IV-lea, Ambrosiaster, în a șaptea întrebare din lucrarea sa Quaestiones pune aceeași întrebare, însă nu încearcă să aducă răspuns sau explicații, cum a făcut Origen. Efesieni 6, 2 înseamnă că trebuie să fim conduși cu gândul la faptul că a cincea poruncă se află în fruntea poruncilor înscrise pe a doua tablă: „Cum ar putea această poruncă să fie prima dacă nu aflându-se în fruntea celei de-a doua table?” (Ambrosiaster, Quaest. 7, CSEL 50, p. 30-31). Pentru exegetul roman erau așadar patru porunci pe prima tablă și șase pe a doua: „fiindcă primele patru porunci sunt cu privire la Dumnezeu – înțelegem asta din faptul că sunt înscrise pe prima tablă – iar celelalte sunt cu privire la relațiile dintre oameni [...], și constatăm că ultimele șase porunci sunt înscrise astfel pe cea de-a doua tablă, dintre care prima este: cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Apostolul a spus: „Este prima poruncă ce conține o promisiune” (Ef 6, 2), pentru a face distincția astfel între poruncile cu privire la Dumnezeu și cele cu privire la relațiile dintre oameni” (Ambrosiaster, In Epf. 6, 3, CSEL 81, 3, p. 120-16-24). Folosirea acestui verset paulin nu este atestată înaintea Ambrosiasterului – doar anti-gnosticii foloseau acest verset biblic pentru a-i combate susținând că cele două Testamente nu pot fi decât lucrarea unuia și aceluiași Dumnezeu, deoarece se află în ambele aceleași porunci; vezi Tertulian, Adv. Marc. 5, 18, 11, CCL 1, p. 719, 17-25; Origen, De Princ. 2, 4, 2, SC 252, p. 284; Augustin, C. Adim. 6, BA 17, p. 240). O asemenea împărțire a poruncilor este susținută și de Augustin, de Pelagius și de Eucher de Lyon; de asemenea, un mic tratat, datat din sec. al VII-lea, păstrat la Muntele Cassin, merge în același sens.

3+7 porunci: Augustin, care a citit foarte devreme comentariile Ambrosiasterului despre scrisoarea către efeseni a sfântului Paul, nu ignoră această ipoteză a împărțirii poruncilor pe cele două table: „Mă întreb cum ar trebui să împărțim cele 10 porunci ale Legii, scrie el în 419, în lucrarea sa Întrebări despre Exod, există patru porunci (până la porunca despre sabat) care se referă la Dumnezeu, iar celelalte șase, dintre care prima poruncă este aceea de a cinsti pe tatăl și mama ta, care se referă la om, sau mai degrabă trei și șapte?” (Augustin, Întrebări despre Exod, 2, 71, 1, CCL 33, p. 102, 1137-1147). Această ultimă împărțire, care este susținută de lucrare mai veche, necunoscută, pare a fi preferată deoarece „se vede clar astfel că poruncile ce țin de Dumnezeu subliniază explicit misterul Sfintei Treimi” (Augustin, Întrebări despre Exod, 2, 71, 2, CCL 33, p. 102, 1153-1155). Augustin a adoptat cu ușurință această din urmă soluție, mai puțin prin prisma examinării Decalogului însuși, ci mai degrabă ținând cont de simbolistica numerelor. În De Doctrina Christiana, lucrare scrisă în anul 396, spune: „Numărul 10 exprimă cunoașterea Creatorului și creaturii, fiindcă Treimea este numărul Creatorului, iar numărul șapte semnifică creatura, în trupul și în sufletul său. În suflet, într-adevăr, există trei elemente, de aceea „trebuie să-l iubim pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său și din tot cugetul său” (Mt 22, 37); iar în trup apar clar cele patru elemente din care este format el” (Augustin, De Doctr. 2, 16, BA 11, 2 p. 174-175). Trei porunci pe prima tablă, șapte pe a doua; Augustin a vorbit deseori despre această temă, în special în Omilia 9, care poate fi datată din anul 394 sau 395, fără ca el să mai intre în subtilitățile simbolisticii numerelor. Mai apoi vorbește despre 3+7 porunci, însă fără nicio aluzie de acum înainte la împărțirea lor pe cele două table ale legii (vezi Augustin, C. Faust. 15, 4. 7, CSEL 25, p. 423 s. ; In Ps. 32, 2, 1, 5-6, CCL 38, p. 250-251 ; Ep. 55, 11, 20 ; In Ps. 125, 9 ; 143, 16 ; Ser. 8, 18 ; 248, 4 ; 250, 3 ; Ser. Wilmart 2, 3. Interesul pentru această temă pare a fi specific doar perioadei în care Augustin era preot. Există totuși și o excepție: Ser. 249, 2, PL 38, 1162, ce nu poate fi datată mai devreme de 412. Tema reapare apoi, sub influența lui Augustin, în EUCH. Instr. CCL 66, p. 169 ; Ps. AUG. Ser., PLS 2, 1300 ; CAES. Ser. 100 a, 12-13, CCL 103, p. 415 ; ISID. In Ex. 29-31, PL 83, 301-304. 

II.            Simbolul

1.     Două table: unitate sau separație?

De ce degetul lui Dumnezeu a înscris Decalogul pe două table și nu pe una singură? Foarte devreme s-a născut ideea că, în legământul său cu oamenii, Dumnezeu prevăzuse deja cele două Testamente; Clement Alexandrinul în sec. al III-lea propune ipoteza că cele două table erau prefigurarea celor două Testamente (Clement, Stromate 6, 133, SC 446, p. 329). Mai mulți Sfinți Părinți acceptă această interpretare: autorul lucrării, din sec. al III, sau poate chiar începutul sec. al IV-lea, Carmen aduersus Marcion, precum și Efrem Sirul, Grigore de Elvira, Maxim de Torino, Eucher de Lyon și Ioan Casianul fac parte din această listă (Ps. TERT. Carm. adu. Marc. 4, 172-174, CCL 2, p. 1446 (CPL 36) ; EPHREM. Hymn. Eccl. 44, 4-5, CSCO 199, p. 106-107 ; GREG. I. Tract. 2, 19, CCL 69, p. 17, 165 ; MAX. TUR. Ser. 20, 5, Banterle, p. 104 ; EUCH. Form., CCL 66, p. 62, 1002 ; CASS. Conl. 14, 10, SC 54, p. 195 ; cf. CASSIOD. In Ep. Paul. Prol., PL 68, 415). Imaginea aceasta arată unitatea revelației divine înfăptuite în doi timpi, dacă, așa cum un sculptor creștin din antichitate, avem în minte tabletele romane ce leagă o chingă. Însă, existența celor două table putea foarte bine introduce ideea unei separații. Nu este o întâmplare dacă Augustin, în polemica sa cu maniheul Faustus – și doar în acel loc – preferă expresia „dipticul creștinilor” decât „cele două table ale Legii” (Augustin, Contr. Faust. 15, 4. 7, CSEL 25, p. 325). Pentru autorul lucrării, din sec. al III-lea, De montibus Sinai et Sion, împărțirea în două table este simbolul despărțirii între cei care cred în Isus Christos și necredincioșii (Ps. Cypr, Mont. 3, CSEL 3, 3, p. 106, 10-17). În opinia lui există o tablă pozitivă și una negativă, fără îndoială fiindcă acest autor anonim face distincția, ca Filon, între cinci porunci pozitive și cinci negative. O interpretare asemănătoare se află și la Ilarie de Poitiers: „Moise, scrie el, primise cele 10 porunci înscrise pe două table: dubla pagină, făcând distincția între caracterele specifice dreptei și stângii, marca separația între buni și răi, întruniți totuși sub un singur Testament” (Ilarie, In Mat. 27, 3, SC 258, p. 204). Două table ar însemna așadar ierarhia simbolică obișnuită între dreapta și stânga.

2.     Decalogul și dubla poruncă a iubirii

Augustin nu a inventat împărțirea celor 10 porunci în 3+7 pe tablele Legii. În schimba a revenit deseori la această împărțire deoarece i se părea în mod clar că dubla poruncă a iubirii este rezumată în toată Legea. Efectiv, plecând de la constatarea făcută de Ambrosiaster, chiar dacă numărătoarea este diferită, că poruncile primei table stabilesc raporturile omului cu Dumnezeu, cele de pe a doua tablă, raporturile dintre oameni, Augustin a trecut la ideea că prima tablă conține porunca iubirii de Dumnezeu iar a doua cea a iubirii față de aproapele. Tema îi este familiară încă din anii 394-395 (Augustin, In Ps. 32, 1, 2, CCL 38, p. 244, 2-5). „Decalogul, spune el, se referă la cele două porunci, adică iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele [...] De aceea cele două table ale Legii au fost date [...], trei pe prima cu privire la Dumnezeu, șapte pe a doua tablă cu privire la aproapele” (Augustin, Ser. 9, 7, CCL 41, p. 120, 264-265; p. 121, 278-283). „La fel cum există două porunci ale iubirii în care sunt cuprinse toată Legea și Profeții, după cum spune Domnul (cf. Mt 22, 40), care arată evident că iubirea este împlinirea desăvârșită a Legii, tot la fel, Legea a fost înscrisă pe aceste două table” (Augustin, Ser. 33, 2, CCL 41, p. 414, 40-43). Cele două table ale Legii conținând Decalogul sunt așadar imaginea celor două porunci ale iubirii. Se pare că înaintea lui alți autori nu a folosit această imagine.

3.     Decalogul și psalterionul

Conform unei tradiții latine, Decalogul avea drept simbol harpa cu zece coarde a psalmistului GREG. I. In Ps. 91, 6, CCL 69, p. 214, 33-35 ; imaginea este cunoscută de Ps. CYPR. Centes., CSEL 3, 3, p. 80, 179. Nu este de origine alexandrină, nu o găsim la Filon, Clement sau Origen. Nu apare în Orient decât odată cu Vasile cel Mare. In Ps. 32, 2, PG 29, 328 A ; DID. In Ps. 32, 2, PG 39, 1324 A, nu face aluzie decât pentru a sublinia perfecțiunea cifrei 10. Augustin folosește deseori în predica sa imaginea psalterionului, acest „instrument perfect” îi permite să pună accentul pe un punct important (AUG. In Ps. 32, 2, 6, CCL 38, p. 251, 4-11 ; Ser. 9, 6-8, CCL 41, p. 117-122 ; Conf. 3, 8, 16, BA 13, p. 392). Păstrarea poruncilor din frică înseamnă a purta cu sine psalterionul fără a cânta la el (AUG. In Ps. 91, 5, CCL 39, p. 1282, 5-9 ; In Ps. 143, 16, CCL 40, p. 2084, 8-13 ; cf. Ser. 9, 8, CCL 41, p. 122, 293-294 : „Poporul evreu purta cu sine psalterionul, nu cânta la el fiindcă, dacă se cântă la el, este o plăcere, însă dacă ne este teamă, este o povară”; Ser. 32, 8, p. 402, 160-176). Ca instrument, într-adevăr, psalterionul simbolizează lucrările, în vreme ce a cânta din psalterion simbolizează bucuria creștinului care păstrează poruncile cu iubire (AUG. Ser. 33, 1, 5-6 ; In Ps. 137, 3, CCL 40, p. 1980, 2 ; Cat. rud. 23, 41, BA 11, 1, p. 191).  

III.         Decalogul și cateheza

1      Legea lui Moise și Legea Evangheliei

Interpretarea tipologică a Exodului este cunoscută chiar de la primele generații ale creștinilor, după cum stă drept mărturie Irineu de Lyon, și nu a încetat să hrănească cateheza și predica (Irineu, Haer. 4, 30, SC 100, p. 770-771). De aceea se miră de faptul că episodul major al darului Decalogului lui Moise nu ocupă decât un loc modest. În realitate, primii scriitori creștini sunt de acord pentru a spune că Muntele Fericirilor, cel al Schimbării la Față, sau chiar Biserica, sunt noul Sinai (CHROM. Ser. 39, SC 164, p. 216-217 ; In Mat. 17, 1, 1-4, CCL 9A, p. 268-269 : este vorba, la el, de muntele Măslinilor; QUODVULTD. Prom. 2, 1, SC 101, p. 287 ; Ps. CYPR. Mont. 1, CSEL 3, 3, p. 105), unde Cristos și cuvântul său înlocuiesc Legea lui Moise (cf. BARN. Ep. 4, 7-8, SC 172, p. 98-99 ; JUST. Dial. 11, 2-4, Archambauld, p. 50- 55 ; IREN. Haer. 4, 33, 14, p. 840 ; 4, 34, 2, p. 850 ; CHROM. In Mat. 54A, 1, CCL 9 A, Suppl., p. 628, 11-15. Fiul lui Dumnezeu este cel care dăruiește ambele Testamente, spune Chromace). Adevăratul dar al Legii divine este darul Duhului Sfânt la Cincizecime. Pentru Ambrosiaster, nu este întâmplător dacă darul Duhului Sfânt are loc în a 50-a zi după Paștele evreilor, când aceștia celebrau darul Legii pe muntele Sinai: „În ziua în care Legea a fost dată, spune el, Duhul Sfânt vine asupra discipolilor pentru ca ei să primească autoritatea și să vestească Legea Evangheliei” (Quaest. 95, 2, CSEL 50, p. 168). Darul Legii prefigurează predica creștină. Există asimilare între Legea dată lui Moise și Evanghelie, conform unei exegeze foarte vechi a textului din Isaia 2, 4: „Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului”. Pe baza unui alt verset din Isaia 51, 4: „Din mine va ieși Legea”, Ieronim scrie astfel: „Aici se vede clar Legea Evangheliei, Legea spirituală care va ieși din Sion, nu cea care a fost dată lui Moise pe Sinai” (Ieronim, In Is. 14 (51, 4-5), CCL 73A, p. 560, 26-29). Deci, dacă Sfinții Părinți nu spun explicit că darul Legii lui Moise prefigurează darul Evangheliei creștinilor, ei folosesc deseori mai multe imagini care ne dau de înțeles acest lucru. Ar trebui să mai vorbim și despre opoziția, frecvent întâlnită la Sfinții Părinți, între Legea scrisă pe piatră și cea scrisă în inimă; despre paralela dintre tablele gravate de degetul lui Dumnezeu și inimile marcate de „degetul lui Dumnezeu”, figură a Duhului Sfânt (Aug. In Ps. 90, 2, 8, CCL 39, p. 1274, 24-36 ; Ciu. 16, 43, BA 36, p. 330 ; Spir. litt. 16, 28 ; HIER. In Mat. 2 (12, 28), SC 242, 163-168); sau despre primele table zdrobite de Moise când a văzut că poporul adora vițelui de aur și înlocuite de alte table, în care Sfinții Părinți văd o imagine a Noului Testament (PS. BARN. Ep. 4, 7, SC 172, p. 98 ; CLEM. A. Paed. 3, 94, 1, SC 158, p. 178 ; ORIG. Hom. Gen. 9, 1, SC 7b, p. 242, 85 s. ; COMM. Instr. 1, 38, CCL 128, p. 32, 5 ; AMBRST. In 2 Cor. 3, 2, CSEL 81, 2, p. 213, 25 s. ; Script. Arr., Coll. Veron. 6, CCL 87, p. 104 ; AUG. Quaest. Hept. 2, 166, 2, CCL 33, p. 148 ; CAES. Ser. 104, 4, CCL 103, p. 431 ; ISID. Quaest. Ex. 30, PL 83, 303). Nu avem un text precis care să spună asta, ci o multitudine de texte care ne conduc spre această idee: darul Legii este figura predicării Evangheliei. Paul vorbea despre „Legea Duhului”; apoi se vorbește foarte des despre „Legea Evangheliei” (Ro 8, 2 ; TERT. Mon. 8, 1, SC 343, p. 162 ; ORIG. Hom. Jos. 9, 4, SC 71, p. 253 ; HIER. In Is. 10 (33, 2), CCL 73, p. 413, 57 ; AMBR. In Ps. 118, 13, 19 ; PAUL. N. Carm. 22, 154- 155, CSEL 30, p. 193, etc. Lex euangelica este frecvent întâlnită după Ciprian de Cartagina, Ep. 63, 17, 2, CCL 3 C, p. 314, 420). Ammien Marcelin denumește chiar creștinismul cu numele de christiana lex (AMM. Hist. 15, 7, 6. 8 ; 20, 7, 7 ; 25, 10, 15).

2. Darul Legii și cateheza

„A fi instruit de Lege” înseamnă a primi cateheza, spunea Egeria în urma pelerinajului său la Ierusalim (Egeria, Peregr. 46, 2, SC 296, p. 308; 46, 6, p. 314). Pentru Origen, intrarea în pustiu la ieșirea din Marea Roșie simbolizează intrarea în catecumenat: „În haltele pustiului, în fiecare zi, te vei strădui să ascuți Legea lui Dumnezeu și să contempli fața lui Moise pe care ti-o descoperă slava Domnului” (Origen, Hom. Jos. 4, 1, SC 71, p. 149). Încercările poporului evreu în pustiu sint simbolul punerii la încercare a catecumenului: „Nu ești considerat încă în măsură să auzi aceste cuvinte; nu vei fi în stare decât odată ce vei ajunge pe Muntele Sinai. După ce ai făcut mai multe lucrări, după ce ai trecut peste mai multe încercări și ispite vei merita să primești preceptele libertății...” (Origen, Hom. Ex. 8, 1, SC 321, p. 243). Trebuie, în pustiu, „să se dea dovadă de recepție a Legii lui Dumnezeu, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu”, „Legea Evangheliei care a fost înscrisă în inimile noastre” (Origen, Hom. Ex. 9, 1, SC 321, p. 279; Hom Jos. 9, 4, SC 271, p. 253). În locul tablelor de piatră primite de Moise se insistă pe tablele de carne ale inimilor omenești, unde Legea cea nouă este înscrisă de degetul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt (cf. CLEM. A. Paed. 3, 94, 1, SC 158, p. 178. Antiteza paulină (cf. 2 Co 3, 3), prezentă deja la Clement, revine de mai multe ori la Origen: ORIG. Hom. Ex. 9, 1, SC 321, p. 278 ; Hom. Jos. 9, 3, SC 71, p. 248 ; Hom. Num. 10, 3, SC 415, p. 288 etc. Cf. QUODVULTD. Prom. 2, 1, SC 101, p. 287). Însă Legea Evangheliei a fost rezumată în vederea credincioșilor simpli în Simbolul credinței pe care catecumenii trebuie să-l învețe pe de rost și să-l rostească public în fața episcopului înaintea botezului (Isidor, Sent. 1, PL 83, col. 586-587); Ciprian vorbește despre lex symboli (Ciprian, Ep. 69, 7, 1, CCL 3C, p. 480, 755). Augustin admite că „a cunoaște legea” poate însemna „învățătura dată neofiților și catecumenilor înaintea botezului prin explicarea simbolului” (Augustin, Gest. Pel. 2, 4, BA 21, p. 438). „Dă-mi tabletele inimii tale”, spune Grigore de Nazianz catecumenului, „voi scrie în tine cu degetul lui Dumnezeu un nou Decalog, voi scrie în tine pe scurt mântuirea” (Grigore, Orat. 40, 45, SC 358, p. 304). Și pentru Ambroziu, credința este cea care este scrisă pe tabla inimii (Ambroziu, Spir. 3, 3, 14: „Ai grijă ca tableta să nu și se spargă”; „dacă credința este deficientă, tableta inimii tale se sparge”). Celor 10 porunci, în opinia lui Grigore de Nazianz, corespund cele două articole ale credinței care se află în Crez, cărora se mai adaugă și faptul de a număra faptele izvorâte din credință: „În al zecelea rând, lucrează pentru a face binele pe fundalul acestor dogme, deoarece credința fără fapte este moartă” (Grigore, Orat. 40, 45, SC 358, p. 306). Dacă omul credincios trebuie să învețe pe de rost acest Simbol al credinței, fără a-l scrie, spune Augustin catecumenilor, se datorează faptului că Legea cea nouă trebuie înscrisă doar pe tablele inimii (Augustin, Ser. 212, 2, PL 38, 1060). Ideea aceasta o găsim și la Ieronim care spune: „Simbolul credinței și speranței noastre nu se scrie cu hârtie și cerneală, ci pe tablele inimii de carne” (Ieronim, C. Ioh. 28, PL 23, 380A). Această imagine cu referire la Crez se găsește și la Cezar de Arles precum și în texte mai târzii (Cezar, Ser. 9, CCL 103, p. 47).

În sec. al V-lea, într-o predică a lui Petru Crisologul despre Simbolul credinței se află paralela cea mai explicită între darul Legii lui Moise pe munte și traditio symboli catecumenului. Când Dumnezeu urma să dea Legea, spune el, a porunci poporului să se curețe, fiindcă nu ne putem apropia de Dumnezeu când suntem afectați de spurcăciunea lumii; dacă Legea, care nu este decât figura și umbra harului, necesită o asemenea purificare, cu atât mai mult învățătura care are în centru misterul dumnezeirii. Autorul conclude astfel: „Să nu curățim așadar inimile, să ne deschidem ochii, să deblocăm inteligența, să degajăm toate ușile sufletului nostru pentru a fi în măsură să auzim, să simțim, să reținem și să păstrăm mereu în secretul inimii noastre Simbolul care este pactul legământului credinței noastre” (Crisologul, Ser. 59, 2, CCL 24, p. 330). Astfel, traditio legis poate fi sinonimul lui traditio symboli. Această concluzie nu este fără un interes aparte pentru iconografie.

3. Decalogul și iconografia

Înainte ca în sec. al IV-lea să se fi născut imaginea admisă mai de toată lumea și numită traditio legis, conform inscripției ce se află uneori, unde Cristos, înconjurat de prinții apostolilor, îi înmânează lui Petru un sul desfăcut, artiștii creștini l-au închipuit deseori pe Moise primind Legea, în particular pe sarcofage. Scena este ușor de identificat, însă este mult mai greu în a-i desluși sensul. Aceste reprezentări sunt întâlnite cu mici variante: Moise, tinerel sau bărbos, are deseori piciorul pe o stâncă (urcă pe munte) și primește, din mâna lui Dumnezeu, tabletele sau sulul Legii. Uneori un detaliu ne pune pe pistă cu privire la semnificația dată scenei. În cubiculumul Exodului, la catacomba Jordanilor, un raport este stabilit între darul Legii și Cristos învățător. Pe capacul unui sarcofag din Trinquetaille, din jurul anului 325, tableta pe care mâna lui Dumnezeu i-o întinde lui Moise este înscris un chrism, le fel cum și pe sulul care îi este înmânat pe un sarcofag de la Sfântul Petru din Vatican, sau pe cel din Leucadius la Taragona. Înmânarea Legii lui Moise este așadar simbolul darului lex euangelii pe care Dumnezeu îl face credinciosului, adică învățătura creștină. Sarcofagul pe două registre al lui Junius Bassus, în jurul anului 359, arată fără ambiguitate că, în spiritul celui care a poruncit lucrarea, este Cristos cel care înmânează tablele Legii. Într-o scenă care, în registrul inferior, ocupă un spațiu liber lăsat de succesiunea arcadelor și deschizăturilor de deasupra ferestrelor, un miel – Mielul lui Dumnezeu – întinde o tabletă unui alt miel; acesta din urmă este fără îndoială simbolul catecumenului. Sarcofagul din Trinquetaille întărește această idee: la picioarele lui Moise primind Legea este reprezentat un iepure rozând struguri, imagine biblică cunoscută de catecumenii care se hrănesc din Cuvântul Domnului. Sarcofagele unde darul Legii este direct asociat cu minunea izvorului, figura botezului, sunt poate de înțeles în această lumină. Lampa de bronz din sec. al XVII-lea din locuința romană a Valerii sur le Caelius reprezintă barca Bisericii unde Petru se ține în rugăciune la cârmă, în vreme ce Paul ține direcția; deasupra stâlpului se pot citi aceste cuvinte: „Domnul dă Legea lui Valeriu”. Obiectul este poate un dar de botez care celebrează ziua în care Valeriu, primind lex euangelii, a înaintat în credința apostolilor.

Dumnezeu l-a ales pe Moise, conform textelor biblice, să elibereze din mâna egiptenilor Poporul lui Israel aflat în robie de mai multe secole. La început timid, Moise intră în "jocul" lui Dumnezeu, îi cere să-i spună numele ("Eu sunt cel care sunt"), a da numele în Biblie înseamnă a pune posesie peste cel numit, iar apoi experientează puterea brațului lui Dumnezeu în eliberarea poporului. Cu toiagul său este chemat să facă mai multe minuni înaintea Faraonului până ce acesta se va învoi să dea drumul poporului să plece în pustiu. Toiagul lui Moise a câștigat în exegeza creștină semnificații dintre cele mai interesante. Redau aici un text tradus din limba franceză, 

M. Dulaey, « Le bâton changé en serpent (Ex 7, 8-13) », Mélanges T. Van Bavel, Louvain, 1990, p. 781-795, pe are l-am îmbogățit cu propriile mele reflecții. Sfântul Augustin marchează o etapă definitivă în interpretarea toiagului lui Moise, legându-se de orice detaliu conținut în text, pentru a propune o hrană spirituală tuturor celor care fac parte din Corpus Christi prin credință.

Simbolismul toiagului lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Exegeză augustiniană a textului biblic Ex 4, 2-4 și Ex 7, 8-12

Textele biblice analizate de sfântul Augustin:

Textul 1:         1 Moise a răspuns şi a zis: ,,Dar dacă nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»?”. 2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?”. El a răspuns: „Un toiag”. 3 [Domnul] i-a zis: „Aruncă-l la pământ!”. El l-a aruncat la pământ şi [toiagul] a devenit şarpe, iar Moise a fugit din fața lui. 4 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat şi [șarpele] a devenit toiag în mâna lui. 5 „Ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.

Textul 2:         8 Domnul le-a spus lui Moise şi Aaron: 9 ,,Când Faraon vă va spune: «Faceţi o minune!», să-i spui lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon»! Şi acesta se va preface într-un şarpe”. 10 Moise şi Aaron au venit la Faraon şi au făcut după cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui şi a devenit şarpe. 11 Dar şi Faraon a chemat niște înţelepţi şi nişte vrăjitori; au făcut şi ei, magii Egiptului, la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Fiecare şi-a aruncat toiagul şi s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi nu i-a ascultat, precum spusese Domnul.

Din vasta literatură produsă de sfântul Augustin nu putea lipsi desigur o exegeză amănunțită cu privire la toiagul lui Moise și semnificația lui simbolică. Știm că la rugul aprins, Moise, înspăimântat și auzind glasul Domnului, îi cere un semn lui Dumnezeu care să certifice misiunea lui de a scoate poporul lui Israel din robia Egiptului. Tradiția yahvistă, primul text, și tradiția sacerdotală, al doilea text, povestesc același lucru, minunea transformării toiagului în șarpe: prima are loc la rugul aprins înaintea lui Moise, a doua înaintea Faraonului.

1.     Toiagul transformat în șarpe, în comentariile dinaintea lui Augustin

Primii comentatori creștini ai acestor texte au văzut în șarpe simbolul satanei și forțelor răului. Toiagul, dimpotrivă, este o figură a lui Cristos, moștenire iudaică, unde Mesia era numit uneori „toiagul” sau „sceptrul lui Dumnezeu” („Virga uirtutis, uirga oris tui. Le bâton du Christ dans le christianisme ancien”, în: Mélanges U. Fasola, Roma, Cite de Vatican, 1989).

Conflictul dintre Moise și Faraon devine imaginea confruntării dintre puterea lui Dumnezeu și forțele răului. Întâlnim această idee cu precădere la Irineu de Lyon și Iustin Filosoful. Irineu scrie: „Moise, ca să facă să apară o figură a lui Cristos, a aruncat toiagul pe pământ, pentru ca întrupându-se, să poată învinge și înghite orice răutate a egiptenilor care se ridica împotriva economiei lui Dumnezeu, iar pentru ca egiptenii înșiși să dea mărturie că degetul lui Dumnezeu este cel care lucrează pentru salvarea poporului, nicidecum fiul lui Iosif tâmplarul” (Irineu, Haer. 3, 21, 8 (SC 211, p. 422 & Iustin, Dial, 79, 4).

Origen vede în toiagul lui Moise o imagine a crucii prin care este învins prințul acestei lumi, sau învățătura creștină despre Cristos răstignit care învinge orice înțelepciune omenească (Origen, Hom. in Ex. 4, 6, SC 321, p 130 & Hom in Hier. 19, 12 (SC 238, p. 222). Aceeaşi temă, conflictul dintre puterea lui Dumnezeu și puterile malefice, este subliniată și de Origen. Paulin de Nola va merge pe aceeași linie (Paulin, N. carm. 26, 355-356, CSEL 30, 2, p. 259), dar și Quodvultetus, pentru care toiagul lui Moise, devorând șerpii vrăjitorilor din Egipt, reprezintă învățătura lui Cristos care învinge orice erezie. Irineu de Lyon acordă atenției și unui alt aspect de detaliu din text: odată aruncat la pământ toiagul se preschimbă în șarpe. Astfel el vede în acest detaliu o figură a lui Cristos întrupat care lucrează fiind înzestrat de Duhul lui Dumnezeu. În gândirea episcopului de Lyon, această simbolistică a toiagului lui Moise este în concordanță cu ramura ieșită din Iese (Irineu, Dem. 59, SC 62, p. 123-124), idee exprimată de altfel și în tratatul Despre Paște, a lui Ps. Hipolit romanul, care spune că toiagul prin care Moise și Aron au făcut semne în popor este „semnul puterii divine și sprijinul tăriei Cuvântului (...), toiagul peste care cele șapte duhuri sfinte ale lui Dumnezeu s-au coborât” (Ps. Hipolit, Pasc. 35, SC 27, p. 159).

Ilarie de Poitiers preia această tradiție a interpretării simbolice a toiagului lui Moise; toiagul îl simbolizează pe Cristos iar șarpele pe diavol. Episcopul de Poitiers însă aduce și ceva nou în această simbolistică: constatând că minunea este dublă, schimbarea toiagului în șarpe, și schimbarea inversă, șarpele în toiag, își pune întrebarea asupra semnificației: „Vine apoi, ca semn al credinței, schimbarea toiagului în șarpe și a șarpelui în toiag. Însă această dublă schimbare semnifică întărirea în credință, nicidecum o schimbare a ordinii naturale. Fiindcă toiagul semnificând puterea suverană, iar șarpele reprezentând diavolul, suntem îndreptățiți să credem în cel care, în vreme ce era Dumnezeu din veșnicie, era considerat ca fiind Belzebut, dându-i-se acest nume și considerându-l astfel, însă recunoscut, prin schimbarea învierii, drept Dumnezeul cel veșnic existând din veșnicie” (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 127). Toiagul este așadar un sceptru reprezentând puterea supremă a lui Dumnezeu, asimilat cu Isus Cristos, vector al acestei puteri pentru om; Isus este numit în Biblie Puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 1, 24). Toiagul schimbat în șarpe reamintește că Isus a fost considerat demon în timpul vieții pământești: „Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau. Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Belzebut, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”… dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Belzebut. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Belzebut, fiii voştri cu cine îi scot?” (Lc 11, 14-19). Ilarie nu spune explicit că schimbarea toiagului în șarpe figurează întruparea Domnului, însă putem deduce foarte limpede că această transformare are ceva de-a face cu kenoza, deoarece revenirea șarpelui sub forma inițială de toiag simbolizează învierea și manifestarea condiției divine a Fiului. Într-un alt text, toiagul care îi învinge pe magicienii Faraonului simbolizează pentru Ilarie crucea lui Cristos (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 130).

Ambroziu de Milano exprimă în mod explicit simbolul morții și învierii Domnului când explică textul cu toiagul/șarpe. În comentariul la psalmul 118, episcopul de Milano se străduiește să țină seama de cele două faze ale toiagului: toiag și șarpe / șarpe și toiag. „La porunca Domnului, Moise a aruncat toiagul la pământ și acesta a devenit șarpe, iar Moise a fugit de el; a apucat șarpele de coadă și acesta a redevenit toiag, totuși Moise nu recunoștea încă misterul prin care se arăta că Domnul Isus va coborî din ceruri, după ce s-ar fi golit de sine însuși, ar îndura chinurile crucii și, aruncat într-un mormânt, va învia conform profețiilor din Lege, redevenind șarpe în slava lui Dumnezeu și participând la puterea tronului divin. Să prinde așadar și noi coada șarpelui răstignit pentru a fi în măsură să cunoaștem efectul puterii lui divine” (Ambroziu, In Ps 118 ser. 3, 24, CSEL 62, p 55). Șarpele trântit la pământ simbolizează așadar venirea lui Cristos în trup, kenoza sa pătimirea sa și înmormântarea sa; revenirea șarpelui în stadiul de toiag simbolizează sceptrul împărătesc, puterea divină, învierea lui Cristos și natura sa divină.

Într-un text din De officiis, Ambroziu insistă mai mult asupra imaginii întrupării simbolizate în textul din Exod: „A aruncat toiagul și acesta a devenit șarpe care i-a înghițit pe ceilalți șerpi ai egiptenilor, semnificând astfel că Cuvântul se va face trup, că acest trup va anihila veninul șarpelui înverșunat prin tain spovezii și a iertării păcatelor. Toiagul este Cuvântul divin, împărătesc, plin de putere, emblema puterii. Toiagul devine șarpe deoarece cel care era Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl, s-a făcut om, născut din Fecioară. Înălțat pe cruce ca șarpele a adus ca un medicament peste rănile omenirii. De aceea însuși Domnul spune: Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel și Fiul omului trebuie să fie înălțat (In 3, 14)” (Ambroziu, De officiis 3, 15, 94). Episcopul de Milano face aluzie aici la prima minune, schimbarea toiagului în șarpe. Toiagul simbolizează Cuvântul mai mult decât puterea, iar acest Cuvânt este „drept” sau „just”, conform Ps 44, 7: „Sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale”. Toiagul aruncat la pământ devine simbolul întrupării, iar paralela cu textul din Numeri 21, 9 - șarpele de aramă, un alt text în care intervine șarpele și lemnul – ne conduce explicit la sacrificiul crucii lui Cristos.

Grigore de Elvira interpretează în același sens cu Ambroziu textul biblic. El merge până acolo încât asociază imaginea lui Cristos-Căpetenie distrugător al șerpilor magilor din Egipt. Scrie: „Simbolul toiagului lui Moise este acela al lui Cristos care i-a înghițit pe ceilalți șerpi, deveniți astfel în urma magiei egiptenilor asupra bastoanelor lor, iar, odată luat de coadă, redevine toiag. Păcatul nu putea fi înghițit plecând de la păcat (cf. Rm 8, 9 VL), ci doar prin toiag, adică prin puterea divină. Prin această putere a fost învins diavolul într-un trup uman care purta în el imaginea șarpelui ispititor. Astfel puterea divină înghite în ea orice putere a șarpelui, care este diavolul, și, datorită unei noi transformări, revine la aspectul său original după ce a distrus păcatul de la rădăcină” (Grigore, I. in Ct. 4, 27, CC 69, p. 206). Accentul este pus, ca la Ambroziu, pe întruparea Cuvântului – schimbarea în toiag – drept condiție a victoriei asupra răului – înghițirea șerpilor de toiagul-șarpe, Fiul lui Dumnezeu cu dubla natură. Într-un alt context asemănător, în tratatul Despre Solomon, Grigore exprimă aceleași idei. După ce a citat Rm 8, 3: peccatum de peccato damnauit – în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trupul său, și 2 Cor 5, 21: cel care nu era păcătos, l-a făcut păcat pentru noi, Grigore scrie: „Pentru același motiv Moise, în pustiu a înălțat pe un stâlp un șarpe de aramă, acesta fiind simbolul trupului lui Cristos înălțat pe cruce, pentru ca oricine îl va privi să nu piară; prin încălcare poruncii divine, trupul omului a devenit posesia șarpelui. De aceea, în alt loc, Moise a aruncat la pământ toiagul său care a luat înfățișarea și trupul unui șarpe. Asta s-a întâmplat deoarece acest toiag era simbolul trupului lui Cristos care va înghiți orice putere egipteană prefigurată de șerpii înghițiți de toiagul-șarpe al lui Moise” (Grigore, I. Solom. 7, 16 (CC 69, p. 256). Așadar, pentru episcopul de Elvira, care asemenea lui Ambroziu recurge la paralela dintre toiagul-șarpe și șarpele de aramă înălțat pe un stâlp de Moise, șarpele nu este simbolul morții, ci al păcatului; în acest sens, Cristos, care a sumat păcatul nostru pe cruce, poate fi numit șarpe, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă, de la căderea sa în păcat, imaginea șarpelui cărui i s-a supus de bună voie, devenind astfel sclavul păcatului, și prin consecință, al morții.

La Părinții greci, Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei, toiagul-șarpe este simbolul întrupării. Însă ei nu merg până acolo încât să vadă în revenirea șarpelui la statutul de toiag simbolul învierii. Doar Grigore de Nyssa spune timid că cel care pentru noi s-a făcut toiag redevine toiag pentru a-i pedepsi pe cei vinovați; Chiril spune cam același lucru: pentru el toiagul redevine toiag pentru întărirea puterii divine și credinței celor ce cred în Cristos (Grigore NYSSA. Mos. 2, 31-34 (SC  1, p. 124-127) ; Chiril de Alexandria. A glaph. Gen.  2 (PG  69, 469-471). Faptul că Epifan de Salamina, Ancor. 96, GCS, p. 117, face apel la Ex 4, 2-4, ca argument în favoarea învierii, reprezintă dovada atot-puterniciei divine, în măsură să transforme natura lucrurilor, deci și a trupului muritor, material, într-un trup înviat, spiritual). Toiagul-șarpe ca simbol al întrupării și al învierii pare a fi o creație teologică occidentală.

2.     Toiagul-șarpe în exegeza sfântului Augustin

Augustin revine de mai multe ori asupra acestui episod. În toiagul lui Moise transformat în șarpe, apoi redevenit la natura lui primară, episcopul de Hipona vede simbolul morții șl al învierii; el va contribui substanțial la îmbogățirea acestui simbol în teologia posterioară.

Pentru prima dată imagina toiagului lui Moise apare în Contra Faust, lucrare scrisă între anii 397-400: „Cristos însuși îmi face semn în toiagul lui Moise: devenit șarpe pe pământ, a fost simbolul morții lui, moarte venită în lume prin șarpe. Însă, – faptul că el a fost prins de coadă simbolizează acest lucru –, mai târziu, după ce a împlinit toate, la finalul lucrării lui, Cristos a redevenit prin înviere ceea ce era mai înainte; deci, după ce moartea a fost distrusă datorită restaurării vieții, nu mai apare nimic din acel șarpe. Tot la fel și noi, care suntem trupul său, trăind în această condiție muritoare, timpul ne va conduce spre moarte; însă, la consumarea veacurilor, coada timpului, pentru a spune așa, va fi prinsă, pentru ca nu cumva să mai scape printre degetele mâinii, de puterea Judecătorului suprem; când ultimul dușman, moartea, va fi distrus (cf. 1 Cor 15, 26), vom învia și vom fi în mâna lui Dumnezeu toiagul / sceptrul domniei lui (cf. Ps 44, 7) (Augustin, C. Faust. 12, 28, CSEL 25, p. 356). În acest comentariu al textului din Ex 7, 8-12, șarpele este simbolul timpului, imagine scurgerii timpului așa cum șarpele lunecă printre degetele celui care încearcă să-l prindă; în filigran se poate întrezări șarpele de la origini, cauza morții omului. Toiagul transformat în șarpe și invers este figura morții și învierii lui Cristos, nu a întrupării. Augustin analizează alte două detalii ale textului: coada șarpelui, simbolul sfârșitului veacurilor, și mâna lui Moise, simbolul puterii lui Dumnezeu, Judecătorul timpului escatologic. Un alt lucru nou apare aici, simbolul șarpelui-toiag nu se aplică doar lui Cristos, ci și omului, mădular al trupului lui Cristos; șarpele devenit toiag este o prefigurare a învierii și restaurării omenirii la învierea finală, escatologică.

În cartea a treia din tratatul De Trinitate, scrisă în jurul anului 400, Augustin reia această temă făcând o paralelă cu episodul șarpelui de bronz. „Prin șarpe trebuie să înțelegem moartea, care a intervenit în Paradisul pământesc din cauza șarpelui, conform acestei figuri de stil care desemnează efectul prin cauză. Toiagul preschimbat în șarpe este așadar Cristos în moartea sa, iar șarpele redevenit toiag este Cristos în învierea sa, Cristos total, cu Trupul său, care este Biserica, așa cum va fi la sfârşitul veacurilor, acesta fiind simbolizat de coada șarpelui pe care Moise o prinde pentru ca el să redevină toiag. Șerpii magicienilor, simbolul morților din lume, nu vor putea învia în Cristos decât dacă vor crede în el și vor intra în Trupul său, dacă nu vor fi înghițiți de El, pentru a spune așa” (De Trinitate 3, 10, 20, BA 15, p. 314-315). În acest text, Ex 4, 4-6 și Ex 7, 8-12 sunt văzute în suprapunere. Dacă exegeza cristologică a toiagului-șarpe rămâne, este analizată rapid. Augustin insistă de această dată pe o interpretare eclezială: „Christus in resurrectionem totus cum corpore suo, quod est Ecclesia”. Șarpele lui Moise fiind Trupul lui Cristos, șerpii magicienilor devin în sens opus o figură a morților spirituale, care sunt necredincioșii; șarpele Cristos îi înghite, adică în asimilă și deci, în el, redevin toiag, adică vor învia; încorporarea în Biserică, prin credință, este condiția necesară pentru tot omul. Dacă în Contra Faustum domina tema toiagului transformat în șarpe, deci tema condiției noastre muritoare, în De Trinitate figura șarpelui de bronz asumă această semnificație, fiind pusă în valoare mai multe figura învierii conținută în imaginea șarpelui redevenit toiag.

Sermon 6, datând din jurul anilor 408-411, consacrat în întregime episodului rugului aprins, comentează pe larg semnele pe care Dumnezeu i le dă lui Moise la muntele Horeb. „Toiagul simbolizează domnia, șarpele, condiția muritoare. Șarpele este cel care l-a făcut pe om să guste moartea. Domnul a voit să asume această moarte. Așadar, toiagul aruncat pe pământ ia forma șarpelui pentru ca Împărăția lui Dumnezeu, adică Cristos Isus, a venit pe pământ. El a îmbrăcat condiția noastră muritoare, pe care a și înălțat-o pe cruce. Iar voi știți că, în timp ce poporul din vechime călătorea prin pustiu, popor cu mintea grea și orgolios, murmura împotriva lui Dumnezeu, șerpi veninoși s-au abătut asupra lor și îi mușca, toți căzând pradă mușcăturilor. În milostivirea sa, Dumnezeu le-a dat și remediul care aducea vindecarea pentru viața prezentă, însă prevestea Înțelepciunea ce va veni. Dumnezeu i-a zis lui Moise: Înalță pe un stâlp un șarpe din bronz în mijlocul pustiului și spune poporului că tot omul care a fost mușcat de șerpi să contemple acel șarpe. Iar oamenii mușcați de șerpii veninoși îl contemplau pe șarpele de bronz și era vindecaţi. domnul confirmă acest semn în Evanghelie, atunci când, în dialogul său cu Nicodim, spune: La fel cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca toți cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 14-15). Adică, toți cei care au fost mușcați de șerpi, care sunt păcatele noastre, contemplându-l pe Cristos, vor redobândi sănătatea prin iertarea păcatelor. Așadar, frații mei, această condiție muritoare care a fost asumată de Domnul trebuie să fie numaidecât soarta Bisericii, Trupul său, al cărei Cap, în ceruri, este El însuși. astfel, Biserica cunoaște condiția muritoare care i-a fost dată prin șiretenia diavolului. Moartea se datorează primului păcat al oamenilor, însă apoi, datorită lui Isus Cristos Domnul, vom redobândi viața veșnică. Dar când va reveni Biserica la viață și când va reveni la stadiu Împărăției? La sfârșitul veacurilor. Acesta este motivul pentru care Moise a ținut de coadă șarpele, adică la sfârșitul veacurilor, pentru a-l readuce pe om la stadiul său inițial” (Sermon 6, 7, CCL 41, p. 65). În această omilie, tipologia șarpelui-toiag și cea a șarpelui de bronz nu mai sunt suprapuse, ci sunt amestecate. Cele două figuri simbolizează condiția umană păcătoasă asumată de Cristos pentru mântuirea noastră, însă Augustin merge și mai departe pentru a spune că șarpele de bronz reprezintă în special moartea Domnului din cauza păcatului omului, iar toiagul care, aruncat pe pământ, se transformă în șarpe, este mai degrabă simbolul întrupării. Toiagul aruncat la pământ este puterea împărătească a lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, care vine la oameni asumând condiția lor muritoare, adică devenind șarpe. Interpretarea toiagului care devin șarpe este cristologică; în revanșă, interpretarea șarpelui care se transformă în toiag este eclezială și nu mai este o figură a învierii lui Cristos. Augustin pune așadar accentul pe restaurarea finală a condiției omului: viața veșnică, dăruită omului la sfârșitul veacurilor – simbolul cozii șarpelui lui Moise.

Sermon 8, predică ținută la Cartagina în anul 411 despre minunile înfăptuite de Moise înaintea Faraonului, comentează textul biblic din Ex 7, 8-12. „...Spun pe scurt că toiagul simbolizează împărăția lui Dumnezeu, iar această Împărăție este deci poporul lui Dumnezeu. Șarpele simbolizează timpul și condiția muritoare, deoarece prin șarpe a venit moartea. Căzând, să spunem așa din mâna lui Dumnezeu pe pământ, oamenii au devenit muritori. Astfel, toiagul aruncat pe pământ de Moise a devenit șarpe. Magicienii Faraonului au făcut la fel; aruncați la pământ, toiagurile lor au devenit șerpi. Însă șarpele lui Moise, adică toiagul său, i-a înghiţit pe ceilalți șerpi ai magicienilor. Atunci, prins de coadă, redevine toiag așa cum era mai înainte și stăpânirea a revenit în mâna sa. Toiagurile magicienilor sunt popoarele necredincioase. Totuși, aceste popoare necredincioase, învinse de numele lui Cristos, sunt, pentru a spune așa, înghițite de șarpele lui Moise când vin în Trupul lui Cristos, și aceasta până atunci când, ca Împărăție a lui Dumnezeu, ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla la sfârșitul acestui veac muritor, aceasta fiind semnificația cozii șarpelui” (Sermon 8, 3, CCL 41, p. 81). Vedem că și aici toiagul este simbolul Împărăției lui Dumnezeu, care este Biserica. Însă aici, toiagul baston nu este doar prefigurarea întrupării, ci imaginea căderii în păcat, care este cauza întrupării Cuvântului; iar imaginea toiagului aruncat la pământ de Moise nu mai este aplicat doar lui Cristos, ci întregii omeniri căzute în păcat. Șarpele revenit la stadiul inițial de toiag este simbolul omenirii muritoare care redevine Împărăție a lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, în mâna lui Dumnezeu – simbolul cozii șarpelui, figură a timpului și a mortalității. Șarpele lui Moise care îi înghite pe ceilalți șerpi ai magicienilor egipteni: toiagurile magicienilor sunt popoli impiorum, o colectivitate deci, nu indivizi. În acest text, interpretarea cristologică este micșorată în profitul unei interpretări ecleziologice.

Comentând textul din Ps 73, 2: „Adu-ţi aminte de adunarea ta, pe care ai câștigat-o odinioară, de tribul pe care l-ai răscumpărat ca moştenire a ta, de Muntele Sionului, pe care [ţi-ai stabilit] locuința!”, Augustin revine încă o dată, în timpul postului mare din 412, asupra minunilor înfăptuite de Moise cu toiagul său; „Ce înseamnă asta? Căci aceste lucruri nu s-au petrecut în zadar. Să întrebăm așadar Scripturile Divine. Ce i-a inspirat șarpele omului? Moartea. Deci moarte vine de la șarpe. Dacă moartea vine de la șarpe, toiagul preschimbat în șarpe este Cristos în moartea sa. De aceea, atunci când poporul din vechime peregrina prin pustiu și fusese mușcat de șerpi veninoși, Domnul i-a poruncit lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp în pustiu și să le spună oamenilor că cel care a fost mușcat de șerpi va fi vindecat privind spre șarpele de bronz. Și așa s-au petrecut lucrurile. Astfel, oamenii care erau mușcați de șerpi erau vindecați de venin privind spre șarpele de bronz. A fi vindecat de mușcătura șarpelui, ce mare mister! Ce înseamnă asta, a fi vindecat de șarpe privind spre șarpe? A fi salvat din moarte crezând într-un mort. Totuși, Moise este cuprins de frică și fuge. Ce înseamnă această fugă a lui Moise dinaintea șarpelui? Ce altceva, fraților, dacă nu aceste eveniment povestit de evanghelistul care ne spune: Cristos a murit, iar discipolii său au fost cuprinși de frică și au luat-o la fugă spre speranța în care trăiseră mai înainte. Însă ce spune textul? „Prinde-l de coadă”. Ce înseamnă această coadă? Prinde-l prin spate. Înseamnă același lucru cu textul care spune: „Mă vei vedea din spate” (Ex 33, 23). Mai întâi toiagul a devenit șarpe, însă prins de coadă, șarpele redevine toiag. Mai întâi Cristos a fost supus morții; apoi a înviat. În coada șarpelui trebuie să vedem simbolul sfârșitului veacului acestuia, căci aceasta este condiția muritoare acum în Biserică: unii trăiesc, alții mor de moarte, căci prin șarpe moartea a fost semănată în lume. Însă la sfârșitul veacului acestuia – la coadă, pentru a spune așa – ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu și vom deveni pentru totdeauna Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să se împlinească acest text al Scripturii: „Ai răscumpărat toiagul / sceptrul moștenirii tale” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1008). Avem aici sinteza interpretării augustiniene a textelor biblice din cartea Exodului. Pe de o parte, avem o exegeză cristologică, afirmată clar: episodul biblic se aplică mai întâi lui Cristos, întrupat, mort și înviat. Astfel, fuga lui Moise dinaintea toiagului schimbat în șarpe devine prevestirea abandonului discipolilor lui Cristos în momentele pătimirii. Iar porunca dată lui Moise, „Prinde-l de coadă”, se referă tot la Cristos: a lua șarpele de coadă înseamnă a înțelege ceea ce este în spate, ca în Ex 33, 23, unde Moise îl vede pe Dumnezeu din spate. Textul lui Augustin este un pic enigmatic aici. Nu explică în detaliu aici, ceea ce face în alte locuri, ceea ce înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu din spate, decât poate a-l vedea prin prisma întrupării, în enigmă. Așadar, această expresie, nu toiagul aruncat la pământ, devine simbol purtător al temei întrupării.

Aplicare simbolului toiagului-șarpe Bisericii rămâne însă prezentă. Pare să se juxtapună interpretării cristologice, fără să ne dăm seama totuși de ce. Citind cu atenți întreaga omilie, deslușim învățătura lui Augustin despre Biserică drept Trup al lui Cristos. Episcopul revine asupra textului din Ex 7, 8-12 atunci când comentează Ps 73, 14, unde LXX vorbește despre dragonul învins și dat ca hrană. Dragonul este corpus diaboli – adoratorii diavolului devin trupul său, la fel cum adoratorii lui Cristos formează Trupul său – iar acest trup al diavolului pe măsură ce mădularele sale trec de partea lui Cristos, adică sunt înghițite de Trupul lui Cristos. Înghițite așa cum vițelul de aur a fost redus în praf iar Moise îl dă evreilor spre a-l înghiți:

„Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: ,,Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Aaron le-a zis: ,,Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceți-i la mine!”. Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un vițel turnat. Şi ei au zis: ,,Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului”. Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: ,,Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a așezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace. Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit! S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului»”. Domnul i-a zis lui Moise: ,,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”. Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: ,,Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare şi cu braț puternic? Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munți şi ca să-i șteargă de pe faţa pământului?». Potolește-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți descendența voastră ca stelele cerului şi voi da urmașilor voştri toată țara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»!”. Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său. Moise s-a întors şi a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe ambele părți, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, gravat pe table. Iosue a auzit glasul poporului care striga şi i-a zis lui Moise: ,,Este un strigăt de bătălie în tabără”. [Moise] a zis: ,,Nu este sunet de cântec de victorie, nici sunet de cântec de înfrângere, ci eu aud un sunet de cântare”. Când s-a apropiat de tabără, [Moise] a văzut vițelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de poalele muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc; l-a măcinat până când a devenit praf; a presărat praful pe apă şi a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Ex 32, 1-20).

Tot despre a înghiți este vorba și în textul din Fap 10, 13, când Domnul îi spune lui Petru să mănânce din toate animalele necurate apărute în timpul vedeniei de la Iope; la fel este vorba despre înghițit și în acest text din Ex 7, 8-12: „Trebuia, fără îndoială, ca trupul care aparținea diavolului să treacă, prin credință, în Trupul lui Cristos. Diavolul a fost nimicit când și-a pierdut mădularele. Aceasta este realitatea prevestită prin șarpele lui Moise. Magicienii au făcut ca el și, aruncând toiegele la pământ, s-au transformat în șerpi, însă șarpele lui Moise a înghițit toate toiegele magicienilor” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1015). Interpretarea este asemănătoare cu cea din De Trinitate și din Sermon 8; noutatea ar fi doar aceea că, Augustin, în acea vreme, lucrând la Cetatea lui Dumnezeu, expresia capătă o încărcătură tyconiană (Tyconius este un autor creștin din sec. al IV-lea, de tendință donatistă, care a lăsat o metodă hermeneutică biblică, așa numitele Reguli hermeneutice, din care se va inspira Augustin și majoritatea Părinților Bisericii de limbă latină), șerpii magicienilor devenind corpus diaboli care se opuneau șarpelui care este Corpus Christi.

Așadar, nu putem decât să constatăm cât de mult a îmbogățit Augustin interpretarea textelor din Exod cu privire la toiagul-șarpe. Șarpele este simbolul mai degrabă al mortalității decât al păcatului și al răului, după cum am văzut că era cazul la Irineu, Ilarie și Grigore de Elvira. Augustin pune în paralel textul din Ex 4, 2-4 cu episodul șarpelui din bronz. A-l prinde de coadă pe șarpe înseamnă a adera la credința în Cristos și a deveni mădular al Trupului său. Probabil această interpretare, Augustin o ține de la Ambroziu, care scrie: „Să-l prindem așadar și noi de coadă pe acest șarpe răstignit, pentru ca și noi să experimentăm puterea lui divină” (Com. Ps 118), și stabilește o paralelă între Moise prinzând de coadă șarpele și femeia care i-a cuprins picioarele lui Isus pentru a le unde cu parfum frumos mirositor: picioarele, precum coada, indică extremități. la Ambroziu, Moise fuge dinaintea șarpelui fiindcă nu a recunoscut în el misterul lui Cristos, el neputând să facă acest lucru fără ca însuși Domnul să-i deschidă ochii și doar atunci când a apucat șarpele de coadă i s-a deschis gura pentru a-l predica pe Cristos (Com. Ps 118, hom. 3, 24, CSEL 62, p. 55). Acest detaliu poate să-i fi sugerat lui Augustin apropiere dintre fuga lui Moise și cea a discipolilor în momentele pătimirii. Gura lor nu se deschide decât după înviere și Cincizecime. Toate acestea lasă să se întrevadă clar o influență majoră a lui Ambroziu asupra exegezei augustiniene a toiagului-șarpe. Cu toate acestea, sub condeiul lui Augustin, episodul biblic devine o parabolă a căderii omului și a restaurării lui în condiția de fiu al lui Dumnezeu. O interpretare eclezială dublează interpretarea cristologică a primilor Sfinți Părinți. conform unui principiu de exegeză deseori invocat de Augustin, dacă toiagul îl simbolizează pe Cristos, nu este doar Cristos cel întrupat în trecut, ci Cristos Total, Trupul său care-și desfășoară existența în întreaga istorie. Omenirea întreagă a căzut din mâinile lui Dumnezeu în momentul păcatului proto-părinților noștri, cum s-a întâmplat cu toiagul căzut din mâinile lui Moise, și astfel a devenit muritoare. Reînvigorată de mâna lui Dumnezeu redevine toiag, sceptru și Împărăție a lui Dumnezeu, după ce mai întâi au fost înghițite toate celelalte toiaguri-șerpi ale magicienilor, adică după ce necredincioșii au venit la credință. Este o temă specific augustiniană, precum și tema legată de interpretarea cozii șarpelui ca simbol al sfârșitului veacurilor. Grigore cel Mare se inspiră din exegeza lui Augustin și în același timp aduce un sens diferit, deoarece în opinia lui episodul biblic este un simbol al sorții poporului evreu nu al întregului neam omenesc. Grigore de Nyssa și Chiril de Alexandria înaintează exegeza cu privire la simbolul întrupării Cuvântului, însă ignoră toată această interpretare eclezială întâlnită la Augustin și care pare să nu se fi dezvoltat în Occident.

Episcopul de Hipona dă dovadă de creativitate în materie de exegeză, folosind totuși teme arhaice, precum Cristos-toiag, pe care le-a primit de la înaintașii lui. Cu Augustin, exegeza tipologică a textului a atins culmi. Isidor de Sevilia, fascinat de simbolistica lui Augustin, când va scrie Întrebări despre Geneză nu va face decât să compună un puzzle de texte preluate din Contra Faust și din Comentariul la Ps 73 al sfântului Augustin.

En 387 saint Jerome écrit a Paula et Eustochia sur son commentaire fait a l'épître de saint Paul aux Galates. (http://www.clerus.org/bibliaclerusonline/es/frk.htm#j)

1) Mort de la vénérable Albina. — Commentaires d'Origène. — Ses Stromates. — Grand nombre d'ouvrages sur l'épître de saint Paul aux Galates. — Attaques de Porphyre au sujet de la conduite contradictoire de saint Pierre et de saint Paul. — Abolition des cérémonies judaïques par la nouvelle loi. 

2) Saint Jérôme blâme les prédicateurs de son temps de leurs prétentions oratoires. — Il parle des infirmité, qui nuisent à ses travaux. — Devoir du commentateur. — Discrédit d'Aristote et de Platon depuis la promulgation de l'Évangile. — Simplicité de la parole évangélique. 

3) Nombreuses hérésies en Galatie. — Le grec, langue parlée dans tout l’Orient . — L’idiome des Galates semblable à celui des habitants de Trêves. — Décadence de la langue latine.

1) Peu de jours se sont écoulés depuis qu'ayant terminé mes éclaircissements sur la lettre de Paul à Philémon , je me décidai à passer à sa lettre aux Galates, laissant dans l'intervalle beaucoup de choses en arrière, lorsqu'il m'arriva tout à coup des lettres de Rome, m'annonçant que la vieille et vénérable Albina était retournée dans le sein de Dieu, et que Marcella la sainte avait été expulsée de la maison maternelle. C'est maintenant, ô Paula ! ô Eustochia ! c'est maintenant que je sens le besoin de vos consolations. Et puisque notre séparation, par des espaces immenses de terre et de mer, me les interdit momentanément, j'ai voulu appliquer sur-le-champ à la blessure que je venais de recevoir le baume salutaire des saintes Ecritures. Je n'ignore point, il est vrai, la ferveur de son zèle (de Marcella) ; sa grande foi m'est connue ; je sais la vivacité de la flamme dont son coeur est embrasé; je sais qu'elle est au-dessus de son sexe; que l'oubli des hommes est une de ses vertus; je sais qu'elle est prête au roulement du tambour des saintes Ecritures, pour parler un langage figuré, je sais qu'elle est prête à traverser la mer Rouge de ce siècle. Certes, quand je me trouvais Rome elle n'était jamais si heureuse que lorsqu'elle pouvait me questionner sur les saintes Ecritures. Et contrairement aux disciples de Pythagore, elle n'approuvait point en aveugle toutes les réponses que je lui faisais, et mon autorité ne prévalait dans son esprit qu'après l'examen de sa raison; elle approfondissait toute question, et dans toutes ses appréciations elle faisait preuve de sagacité ; aussi la considérais-je plutôt comme un juge que comme un élève. Je pense donc bien mériter de Marcella absente, et de vous qui l'êtes aussi présentement, en entrant dans un domaine où nul des écrivains de notre langue ne s'est avisé de pénétrer, et que peu d'auteurs grecs ont exploré , malgré l'importance du sujet. Je n'ignore point qu'un certain Caius Marius Victorinus, qui enseigna aux jeunes Romains les principes de la rhétorique, écrivit des commentaires sur l'Apôtre; mais par cela même que l'enseignement des lettres mondaines l'occupait spécialement, son ignorance des saintes Ecritures ne peut être mise en doute; d'ailleurs n'est-il point de toute évidence que personne ne peut, ex professo, traiter un sujet qu'il ignore, quoique ce même sujet puisse lui servir de texte pour d'éloquentes divagations? Suis-je donc insensé et téméraire, moi qui promets ce qu'il n'a pu tenir? Je n'en crois rien. J'ai été d'autant plus timide et d'autant plus prudent en cette occasion que, sentant l'insuffisance de mes forces, j'ai résolu de me guider par les commentaires d'Origène; cet auteur a laissé cinq volumes de commentaires sur la lettre de Paul aux Galates. Il a rempli en outre le dixième livre de ses Stromates d'un discours fort et concis, consistant en éclaircissements sur la lettre précitée. Il a composé, de plus, différents traités et morceaux choisis, qui seuls, à la rigueur, pourraient nous suffire. Je passe Dydime, Laodicenus, tout récemment sorti du giron l'Eglise ; Alexandre , l'ancien hérétique; Eusèbe d'Emésène , Théodore d'Héraclée , tous ont écrit sur ce sujet des fragments de commentaires. Si je faisais un choix au milieu de tous ces ouvrages, on pourrait bien ne point le dédaigner. Je dois avouer, dans la simplicité de mon coeur, que cela m'est passé sous les yeux, et que m'en appropriant une notable partie j'ai fait venir un secrétaire qui a écrit sous ma dictée, et comme cela se présentait, les recherches d'autrui et les miennes propres ; je n'ai retenu, du reste, ni l'ordre de distribution, ni les termes. ……

Tout en indiquant brièvement le sujet de cette lettre ici, nous devons annoncer que l’épître de Paul aux Galates, et celle qu'il adresse aux Romains, sont absolument sur le même sujet ; mais elles diffèrent en cela que l'une se distingue par un sens plus profond et des arguments d'une bien plus grande portée….

Il n'est aucun discours de l'Apôtre, soit parlé, soit en forme de lettres, où il ne prenne à tâche d'enseigner l'abolition des prescriptions sévères de l'ancienne loi; de tout ce qui était resté d'observance religieuses en cérémonies et en figures, comme le repos du sabbat, la circoncision, la célébration du retour des calendes et de trois autres solennités par année; le choix des mets, les deux bains de rigueur prescrits quotidiennement; toutes pratiques abolies par l'Évangile. Ce n'est point le sang des victimes, mais la pureté de la foi, qui nous rend méritants dans l'esprit du livre saint. Dans une autre occasion cette question s'étant offerte à Paul, discourant sur un autre sujet, on s'échauffa tellement de part et d'autre qu'on faillit en venir aux mains. Dans ces deux lettres se dessinent parfaitement, comme j'ai eu occasion de le dire, l'abolition de l'ancienne loi et l'introduction de la nouvelle. Celle qu'il adresse aux Galates a cela de particulier qu'il n'y parle point à ceux qui avaient reçu des Juifs leur croyance en Jésus-Christ, et qui regardaient comme nécessaire l'observation des cérémonies anciennes, mais à ceux que les Gentils avaient convertis à l'Évangile, et qui, s'écartant de nouveau du véritable culte, s'en étaient laissé imposer par les affirmations hétérodoxes de ceux qui prétendent que Pierre, Jacques et toutes les Eglises de Judée avaient mêlé les prescriptions de l'Évangile avec celles de l'ancienne loi. Aussi Paul change-t-il de langage selon qu'il prêche en Judée ou chez les autres nations. En s'adressant à ces dernières, il ne manque pas de leur dire qu'elles croiraient en vain au Christ si elles négligeaient ce que les apôtres recommandaient.

C'est pour cela qu'il marche prudemment et à égales distances entre deux voies opposées, afin que tout en s'inclinant devant l'autorité et la valeur des traditions, il ne méconnaisse point l'autorité de l'Évangile, et que tandis qu'il se fait l'apologiste de la grâce, il ne soit pas le détracteur de l'enseignement des apôtres. C'est ainsi qu'il s'avance par des voies prudentes et comme par des chemins couverts; si donc il enseigne que Pierre fit pratiquer la circoncision au peuple qui lui était confié, c'est afin, dira-t-il, de ne point blesser dans ses moeurs le peuple qu'il veut convertir, et pour lui faire croire plus facilement au scandale de la croix; s'il annonce le contraire aux Gentils, il dira qu'il avance, dans l'intérêt de la vérité, ce qu'il niait ailleurs dans l'intérêt de la vraie foi. C'est ce que ne voulaient point comprendre Bataneotes et ce misérable Porphyre ; c'est pour cela que ce dernier, dans le premier livre de l’ouvrage qu'il a dirigé contre nous, n'a point manqué de signaler cette divergence de doctrine (entre Pierre et Paul). Mettant une mauvaise foi évidente dans sa manière d'interpréter l'Évangile, il s'efforça de prouver que l'un avait erré, tandis que l'autre avait fait preuve d'une hardiesse répréhensible; et tandis que les principaux membres de l'Église se disputaient entre eux, il les accusait en masse d'avoir forgé un dogme à leur guise.

Nous avons abordé, à votre prière, ces divers points, et nous vous avons montré la légèreté de certains jugements. Plus tard, et en son lieu, nous approfondirons cette matière.

2) Dans ce troisième volume, Paula et Eustochia, nous allons poursuivre nos commentaires sur l'épître aux Galates: nous ne nous dissimulons plus l'insuffisance de nos forces; nous savons que le ruisseau déjà si faible de notre intelligence s'écoule avec un murmure de moins en moins distinct. Nous voyons avec peine que les recherches de l'éloquence commencent à envahir les chaires de nos Eglises; que, négligeant la simplicité et la vérité de l'expression affectionnées par les apôtres, nos docteurs s'expriment comme s'ils parlaient dans un athénée et devant un auditoire choisi, et comme s'ils voulaient enlever les applaudissements des fidèles. Nous déplorons que l'art pernicieux des rhéteurs, de cet art qui s'appuie sur le sophisme, se produise devant tous comme une vile courtisane, moins dans le but d'enseigner les peuples que dans celui de capter leurs suffrages et afin de charmer, comme le psaltérion et la flûte mélodieuse, les sens des auditeurs ; de telle sorte que les paroles du Seigneur au prophète Ezéchiel peuvent fort bien s'appliquer à notre temps : "Et tu as été pour eux comme le son d'une cithare harmonieuse et bien accordée; ils écoutaient tes enseignements, mais pour ne pas les suivre."

Que faire donc? se taire... Mais il est écrit : "Tu ne te présenteras pas devant le Seigneur sans être chargé de bonnes oeuvres." Et Isaïe, selon le texte hébreu, s'écrie en gémissant: "Malheur à moi, parce que je me suis tu." Parler? Mais la lecture des livres hébreux fait oublier toutes les grâces, toute l'élégance de la diction et de l'élocution latine. Vous savez vous-même que depuis quinze ans je n'ai ouvert ni Cicéron, ni Virgile, ni un auteur quelconque de la littérature profane; et s'il se glisse dans mes écrits quelques réminiscences de ces modèles, c'est comme le souvenir vague d'un songe évanoui. Je laisse à juger aux autres quels fruits j'aurais tirés de l'étude approfondie de cette langue; pour moi, je sais ce que j'y aurais perdu. Puis je ne puis écrire moi-même à cause de la faiblesse de ma vue et de toute ma pauvre machine. Par mon zèle et mon ardeur au travail, je ne puis racheter la lenteur de ma composition; car je procède un peu à la manière de Virgile, qui, dit-on, perfectionnait ses oeuvres en les léchant sans cesse, comme l'ours ses petits.

Il me faut donc employer un secrétaire et lui dicter sans interruption ce qui me vient à la pensée ; autrement, c'est-à-dire si je veux prendre le temps de la réflexion , dans l'espoir de trouver quelque chose de meilleur, son silence m'avertit, et il s'impatiente, il fronce le sourcil et m'annonce, par sa pantomime, que sa plume est oisive. Qu'une composition liué raire, produit d'un esprit solide, soit remarquable d'invention et conçue en termes fleuris, jamais elle n'acquiert, à moins que l'auteur ne l'ait polie lui-même, cette profondeur qui est jointe à l’élégance; mais, comme il arrive parfois aux riches cultivateurs, elle est plutôt chargée de ses richesses qu'elle n'en est ornée. Pourquoi tous ces préambules? A cette seule fin que vous et ceux qui s'aviseront de me lire n'aillent pas s'imaginer que je fais ici un panégyrique ou de la controverse, mais bien des commentaires; c'est-à-dire que j'écris, non pour m'attirer des éloges, mais afin de faire comprendre à tous ce qui a été dit par un autre, et comment cela a été dit. Mon devoir de commentateur est d'éclaircir les passages obscurs, de mettre en relief ce qui est clair, et de m'abstenir dans le doute. C'est pourquoi l'oeuvre du commentateur a été appelée explication. Pour ceux qui recherchent les grands effets d'éloquence, qui se complaisent dans les déclamations, ils peuvent choisir, dans deus langues différentes, de Démosthène ou de Cicéron, de Polemon ou de Quintilien.

Un auditoire chrétien n'est point celui d'une académie et d'un lycée; il se compose du peuple. C'est pourquoi l'Apôtre nous dit: "Considérez, mes frères, qui sont ceux d'entre vous qui ont été appelés à la foi. Il y a peu de sages selon la chair, peu de puissants et peu de nobles; mais Dieu a choisi les moins sages, selon le monde, pour confondre les sages; il a choisi les faibles, selon le monde, pour confondre les forts. Il a choisi les plus vils et les plus misérables, selon le monde, et ce qui n'était rien pour détruire ce qu'il y a de plus grand."

La sagesse n'ayant pas ouvert les yeux du monde, et n'ayant pu lui faire reconnaître Dieu, dans l'ordre, dans la variété et dans l'harmonie de ses créations, il plut à Dieu de sauver les hommes de foi par la folie de la prédication. S'il n'employa pas la sagesse de la parole, c'est afin que la croix ne fût pas privée du Sauveur. Qu'ont fait les sages, les rhéteurs, les scrutateurs des phénomènes naturels? Le monde a été sauvé, non par l'éloquence persuasive de la sagesse humaine, mais par la manifestation de la vertu et de l'inspiration divine; afin de faire voir que la foi des vrais croyants n'est point dans la sagesse des hommes, mais dans la vertu de Dieu. C'est dans cet esprit que l'Apôtre disait aux Corinthiens : "Et moi, mes frères, lorsque je suis venu à vous pour vous annoncer le témoignage de Jésus-Christ, je ne suis point venu avec les discours élevés d'une éloquence et d'une sagesse humaine. Car je n'ai point fait profession parmi vous de savoir autre chose que Jésus-Christ est Jésus-Christ crucifié." Et pour qu'il ne vous vienne pas à l'esprit qu'en vous parlant ainsi je me fais l'écho de la folie, voici ce que Paul, avec la sagacité d'un esprit prévoyant, répond d'avance à une objection semblable . "Mais nous prêchons la sagesse de Dieu dans son mystère; sagesse qui était demeurée cachée et qu'aucun des princes de ce monde n'a connue." Combien trouve-t-on maintenant de lecteurs d'Aristote ? combien de lecteurs de Platon? Combien de gens à qui le nom de ce dernier n'est pas même connu? C'est à peine si quelques vieillards oisifs les parcourent. Quant aux apôtres, ces grossiers campagnards, ces pauvres pêcheurs, le monde entier s'en occupe et leurs noms sont dans toutes les bouches. Aussi est-ce dans le langage le plus simple qu'on doit exposer leurs paroles si simples; leurs paroles, dis-je, et non le sens intime de ces paroles. Du reste si, à votre prière, je puis parvenir, en commentant les saintes épîtres, à me pénétrer de l'esprit qui les dicta; de même que vous voyez l'orgueil et la vanité former l'apanage des écrivains de notre époque, de même vous verrez briller dans ces sublimes auteurs la grandeur et la majesté de la véritable sagesse. Pour vous dire en peu de mots ma façon de penser tout entière, je ne veux pas que mes écrits soient d'une difficile intelligence pour ceux qui y auront recours, afin de mieux comprendre l'Apôtre; je ne veux point qu'ils soient obligés, pour m'entendre, de réclamer le secours d'un autre interprète.

3) Ma tâche serait longue si, après l'Apôtre et les saintes Ecritures, J'essayais de signaler les vices ou les vertus de chaque nation. Quoi qu'il en soit, nous voilà parvenus à la démonstration de cette proposition; à savoir que les Galates se sont toujours fait remarquer par leur folie et leur mauvais naturel. Quiconque a visité Ancyre, leur métropole, sait comme moi par combien de schismes elle a été divisée et souillée, jusqu'à nos jours. Il me suffira de citer les Cataphryges, les Ophites, les Lorborites et les Manichéens. Nous commençons à connaître les noms de ces fléaux de l'humanité. Mais qui jamais, dans aucune partie de l'empire romain, a entendu parler des Passaloryncites, des Ascodrobes, des Artotyrites, et autres sectes plus nombreuses que les dénominations diverses qu'on peut leur appliquer? Les traces de ces antiques aberrations se sont conservées jusqu'à nos jours. En résumé, nous nous contenterons de dire, comme nous l'avons fait au commencement, que les Galates, à l'exclusion de la langue grecque parlée dans tout l'Orient, se seraient d'un idiome qui avait avec celui des habitants de Trèves une analogie frappante et presque complète. Nous ne chercherons pas à savoir s'il se corrompit par la suite; ce qu'il y a de certain, c'est que les Africains firent subir d'assez importantes modifications à la langue phénicienne, et que notre latinité elle-même se transforme tous les jours sous l'influence des lieux et des temps divers.

Găina: simbolul înțelepciunii, al Bisericii sau al sufletului. Când Isus spune în Evanghelia după Matei că ar fi dorit să-i adune pe fiii lui Israel așa cum o găină își adună puii sub aripile sale (Mt 23, 37), aici simbolul găinii este Cristos. Augustin cunoaște foarte bine grija maternă a găinii pentru puii ei și vede în ea iubirea necondiționată a lui Cristos față de oameni. Găina care-și protejează ouii și clocește ouăle alteia este și o imagine a Bisericii dar și a înțelepciunii, pe do parte, și a sufletului, pe de altă parte. Augustin spune în comentariul la Ps 90: "Nu este fără motiv faptul că Înțelepciunea lui Dumnezeu este comparată cu o găină", deoarece Înțelepciunea se pune în slujba oamenilor, asigură protecția credincioșilor în fața puterilor rele, așa cum găina își îngrijește puii de atacurile păsărilor de pradă, "fiindcă noi eram slabi, Înțelepciunea lui Dumnezeu a devenit slabă, fiindcă Cuvântul s-a făcut trup". Credinciosul (anima înseamnă aplicarea la individ) este invitat să imite înjosirea voluntară a Înțelepciunii lui Dumnezeu și iubirea sa față de oameni, încă slabi în credință.

Ursul: simbolul diavolului. În cartea Regilor se povestește că doi urși ies din pădure pentru a ânca tinerii care își bătuseră joc de profetul Elizeu (2 Regi 2, 24). Greșeal a tinerilor este de neiertat deoarece Elizeu este prefigurarea lui Cristos, iar sub forma ursului este diavolul care își dă misiunea de a-i pedepsi.

Pelican, bufniță, vrabie: în traducerea Septuagintei și a Vetus Latina, pelicanul, cucuveaua și pasărea fenix se găsesc împreună în Psalmul 101, 7-8. În interpretare simbolică, pelicanul este Cristos în timpul pătimirii, fiindcă Psalmul spune: "Am devenit asemenea pelicanului în pustiu". Se spune despre pelican că își deschide pieptul cu ciocul pentru a țâșni sânge cu care își învie puii morți. Cristos, prin sângele său izvorât din coasta străpunsă pe cruce, a redat viață omenirii decăzute. Augustin merge mai departe și spune că Isus Cristos este pelican prin nașterea sa, cucuvea prin moartea sa și pasărea fenix prin învierea sa.

Sărbătoarea liturgică a sfântului Ieronim, 30 sept. 2019, marchează începutul unui an dedicat acestui mare Părinte al Bisericii, care a lăsat una dintre cele mai bogate moșteniri teologice și cele mai numeroase studii biblice posterității creștine. Acum 1600 de ani trecea în lumea drepților acela care a dat tradiției creștine de expresie latină Biblia în limba Vulgata, adică pe înțelesul acelora care nu aveau acces la limba greacă sau ebraică. Biserica catolică s-a hrănit cu această traducere vreme de secole, iar astăzi, chiar dacă Dei Verbum (C.V. II) a încurajat traducerea Sfintei Scripturi în toate limbile poporului creștin, textul Bibliei Vulgata rămâne de referință în lumea catolică, așa cum textul Septuagintei (LXX) rămâne o referință pentru tradiția ortodoxă. În acest an jubilar, Papa Francisc a simțit nevoia, de a invita poporul creștin dreptcredincios să se familiarizeze tot mai mult cu nesecatele comori spirituale conținute în textele Sfintelor Scripturi. Însuși sfântul Ieronim spunea că: "A ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos", de aceea Papa Francisc insistă în acest document, cu valoare normativă pentru Biserica Catolică, să se organizeze o zi a Cuvântului Domnului, Duminica a III-a din timpul ordinar al anului liturgic, pentru ca toți credincioșii să fie tot mai sensibilizați cu bogăția conținută în Revelație, să se roage cu texte din Biblie și să se deprindă cu îndeltniciri adecvate pentru modelarea vieții creștine în funcție de învățăturile din Sfânta Scriptură. Redau aici o traducere cât mai fidelă a textului Sfântului Părinte și vă invit pe toți cei care doriți să vă lăsați surprinși de comorile ascunse în acest "ogor sfânt" să vă îndemnați și să vă întreceți în citirea, meditarea și împărtășirea Cuvântului Domnului pentru ca viața să devină o rugăciune sub privirile Tatălui Milostiv, Fiului Mântuitor și Duhului Sfințitor, AMIN!

Scrisoare apostolică sub formă de

«MOTU PROPRIO»

A Suveranului Pontif Francisc

APERUIT ILLIS 

Prin care este instituită
DUMINICA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 

1. „Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile” (Lc 24, 45). Acesta este unul din ultimele gesturi înfăptuite de Domnul înviat, înaintea înălțării sale la cer. Apare discipolilor în timp ce sunt întruniți în același loc, frânge pâinea și le deschide mintea ca să priceapă Sfintele Scripturi. Acestor oameni înspăimântați și decepționați, le revelează sensul misterului pascal: adică, conform proiectului veșnic al Tatălui, Isus trebuia să sufere și să învie din morți pentru a oferi convertirea și iertarea păcatelor (cf. Lc 24, 26.46-47) și promite darul Duhului Sfânt care le va da tăria de a fi martori ai acestor mistere ale mântuirii (cf. Lc. 24, 49). Relația dintre cel Înviat, comunitatea credincioșilor și Sfânta Scriptura este una vitală pentru identitatea noastră. dacă Domnul nu ne introduce în tainele Sfintei Scripturi, ne este imposibil să înțelegem profunzimea ei. Totuși contrariul este la fel de adevărat: fără Sfânta Scriptură, evenimentele misiunii lui Isus și ale Bisericii sale în lume rămân indescifrabile. Pe bună dreptate, sfântul Ieronim scria: „Ignoranța Scripturilor înseamnă ignoranța lui Cristos” (In Is. Prol: PL 24, 17).

2. În concluzia jubileului extraordinar al Milostivirii, cerusem să ne gândim la „o duminică consacrată în întregime Cuvântului Domnului, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă ce izvorăște din acest dialog constant între Dumnezeu și Poporul său” (Misericordia et misera, nr. 7) A consacra în mod special o duminică din Anul liturgic Cuvântului lui Dumnezeu ne permite, întâi de toate, să retrăim în Biserică gestul celui Înviat care ne deschide și nouă comoara Cuvântului său pentru ca noi să putem fi în lume vestitori ai acestei bogății inepuizabile. În acest sens, învățăturile sfântului Efrem Sirul îmi vin în minte: „Cine este așadar în măsură să înțeleagă toată comoara ce se află într-un singur cuvânt al tău, Doamne? Ceea ce noi înțelegem este cu mult mai puțin decât ceea ce nu înțelegem, ca niște oameni însetați care se adapă la un izvor. Perspectivele cuvântului tău sunt numeroase, după cum numeroase sunt și orientările celor care îl studiază. Domnul a colorat cuvântul său cu multe frumuseți pentru ca fiecare din cei care se hrănesc din el să poată contempla ceea ce iubește. În cuvântul său el a ascuns toate comorile pentru ca fiecare din noi să găsim o bogăție în ceea ce medităm” (Comentarii la Diatessaron, 1, 18).

Prin această scrisoare doresc așadar să răspund la numeroasele cereri care au ajuns la mine din partea poporului lui Dumnezeu pentru ca, în toată Biserica, să se poată celebra în unitatea intențiilor Duminica Cuvântului lui Dumnezeu. A devenit de altfel o practică curentă să se trăiască momente în care comunitatea creștină se concentrează pe marea valoare ce o ocupă Cuvântul lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. În multe Biserici locale s-au născut numeroase inițiative pentru a face ca Sfânta Scriptură să fie accesibilă credincioșilor, fapt ce-i face să fie recunoscători pentru un asemenea dar, îi angajează să trăiască din ea în fiecare zi și îi face responsabili pentru a o mărturisi în deplină coerență.

Conciliul Vatican II a dat un impuls important în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Constituția Dogmatică Dei Verbum. Din aceste pagini, care merită neîncetat să fie meditate și trăite, reiese în mod clar natura Sfintei Scripturi transmise din generație în generație (cap. 2), inspirația ei divină (cap. 3) care cuprinde Vechiul și Noul Testament (cap. 4 și 5) și importanța ei pentru viața Bisericii (cap. 6). Pentru a face să crească mai mult această învățătură, Benedict al XVI-lea a convocat, în anul 2008, o Adunare Sinodală a Episcopilor pe tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viața și misiunea Bisericii” în urma căruia a publicat Exortația apostolică Verbum Domini care constituie o învățătură inevitabilă pentru comunitățile noastre. În acest document, caracterul performativ al Cuvântului lui Dumnezeu este aprofundat într-un mod special mai ales atunci când din el, în acțiunea liturgică, izvorăște caracterul său specific sacramental. Este bine așadar să nu lipsească niciodată din viața poporului nostru raportul decisiv cu acest Cuvânt viu pe care Domnul nu încetează niciodată să-l adreseze Miresei sale, pentru ca ea să poată crește în iubire și în mărturisirea credinței.

3. Stabilesc așadar ca a treia Duminica din Timpul Ordinar să fie consacrată celebrării, reflecției și proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Această duminică a Cuvântului lui Dumnezeu va veni deci să ia loc într-un moment ideal din această perioadă a anului în care suntem invitați să întărim legăturile noastre cu comunitățile iudaice și să ne rugăm pentru unitatea creștinilor. Nu este vorba doar despre o simplă coincidență temporară: celebrarea Duminicii Cuvântului lui Dumnezeu exprimă o valoare ecumenică, deoarece Sfânta Scriptură indică celor ce se pun în atitudine de ascultare calea de urmat pentru a ajunge la unitatea autentică și trainică.

Comunitățile vor găsi mijloacele potrivite pentru a trăi această duminică drept o zi solemnă. Va fi foarte important, în orice caz, ca în celebrarea euharistică să se poată introduce textul sfânt în așa fel încât să se sublinieze în mod evident adunării duminicale valoarea normativă ce o deține Cuvântul lui Dumnezeu. În această duminică, în mod special, va fi util să se sublinieze proclamarea lui și să se adapteze omilia în așa fel încât să se scoată în evidență slujirea adusă Cuvântului Domnului. Episcopii vor putea, în această duminică, să celebreze ritul lectoratului sau să încredințeze ministere asemănătoare pentru a reaminti importanța proclamării Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul liturgiei. Este fundamental, într-adevăr, să se întreprindă toate eforturile necesare pentru a forma câțiva credincioși să fie adevărați vestitori ai Cuvântului, având o pregătire adecvată, după cum acest lucru se face de altfel în mod obișnuit pentru acoliți sau miniștri extraordinari ai sfintei împărtășanii. În același fel, preoții în parohii vor putea găsi forma cea mai adaptată pentru a înmâna Biblia, sau una din cărțile ei, întregii adunări, pentru a face să reiasă importanța de a continua citirea ei în viața de zi cu zi, să fie aprofundată și să se roage cu Sfânta Scriptură, referindu-se cu precădere la Lectio divina.

4. Revenirea Poporului lui Israel în țara sa, după exilul babilonian, a fost marcat în mod semnificativ de citirea din cartea Legii. Biblia ne oferă o descriere emoționantă a acestui moment în cartea lui Neemia. Poporul era adunat la Ierusalim pe locul Porții Apelor și asculta Legea. Împrăștiat din cauza deportării, acum se afla adunat în jurul Sfintei Scripturi ca și cum ar fi fost „un singur om” (Ne 8, 1). La citirea cărții sfinte, poporul „asculta” (Ne 8, 3), știind că regăsea în acest cuvânt sensul evenimentelor trăite. Reacția poporului la proclamarea acestor cuvinte a fost emoția nestăpânită și lacrimile: „Esdra citea un text din cartea Legii lui Dumnezeu apoi leviții traduceau, dădeau sensul, și astfel se putea înțelege. Neemia guvernatorul, Esdra care era preot și scrib, și leviții care dădeau explicațiile, au spus întregului popor: Această zi este consacrată Domnului Dumnezeului vostru! Să nu țineți doliu, să nu plângeți!” Fiindcă toți plângeau auzind cuvintele Legii. [...] Nu vă întristați: bucuria Domnului este tăria voastră!” (Ne 8, 8-10). Aceste cuvinte conțin o mare învățătură. Biblia nu poate fi doar patrimoniul unora și cu atât mai puțin o colecție de cărți pentru câțiva privilegiați. ea aparține, înainte de toate, poporului convocat pentru a o asculta și a se recunoaște în acest Cuvânt. Deseori există tendințe care încearcă să monopolizeze textul sfânt restrângându-l la anumite cercuri sau grupuri alese. Nu poate fi așa. Biblia este cartea Poporului Domnului care, în ascultare, trece de la împrăștiere și dezbinare la unitate. Cuvântul lui Dumnezeu unește și face un singur popor.

5. În această unitate favorizată de ascult, păstorii au în primul rând marea responsabilitate să explice și să permită tuturor să înțeleagă Sfânta Scriptură. Deoarece este cartea poporului, cei care au vocația să fie miniștrii Cuvântului trebuie să resimtă cu tărie exigența de a-l face accesibil comunității lor. Omilia, în special, îmbracă o funcție cu totul specială, fiindcă ea deține „un caracter aproape sacramental” (Evangelii Gaudium, nr. 142). A ajuta poporul să intre în profunzime în Cuvântul lui Dumnezeu, folosind un limbaj simplu și adaptat celui care ascultă, permite preotului să ajute de asemenea la „descoperirea frumuseții imaginilor pe care Domnul le folosește pentru a stimula practicarea binelui” (Evangelii Gaudium, nr. 142). Este o oportunitate pastorală ce nu trebuie neglijată!

Pentru mulți dintre credincioșii noștri, într-adevăr, este unica ocazie ce o au pentru a simți frumusețea Cuvântului lui Dumnezeu și a-l vedea aplicat la propria lor viață de zi cu zi. Așadar, trebuie să se consacre timpul necesar pregătirii omiliei. Nu se poate improviza comentariul lecturilor sfinte. Pentru noi, ca predicatori, ni se cere să nu depășim măsura cu predicile noastre sau cu argumentări străine. Când ne oprim pentru a medita și a ne ruga cu textele sfinte, suntem în măsură să vorbim cu inima pentru a atinge inimile oamenilor care ne ascultă, pentru a spune esențialul care reiese și care aduce rod. Să nu încetăm niciodată a consacra timp și a ne ruga cu Sfânta Scriptură pentru ca ea să fie primită „pentru ceea ce este într-adevăr, nu un cuvânt omenesc, ci însuși Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tes 2, 13). Este de dorit, de asemenea, ca responsabilii de cateheze, în virtutea ministerului ce le este încredințat, să ajute la creșterea în credință, resimțind urgența de a se reînnoi prin familiarizarea cu studiul Sfintelor Scripturi, permițând să favorizeze un adevărat dialog între cei care îi ascultă și Cuvântul lui Dumnezeu.

6. Înainte de a se arăta discipolilor închiși în cenacol și a le deschide inteligența pentru Sfintele Scripturi (cf. Lc 24, 44-45), cel Înviat apare la doi dintre ei pe drumul ce ducea de la Ierusalim la Emaus (cf. Lc 24, 13-35). Descrierea evanghelistului Luca subliniază că era în ziua învierii, adică duminică. Acești doi discipoli discută cu privire la ultimele evenimente ale pătimirii și morții lui Isus. Drumul este marcat de tristețea și decepția sfârșitului tragic al lui Isus. Speraseră în El, văzându-L drept Mesia eliberator, însă s-au aflat înaintea scandalului celui Răstignit. Discret, cel Înviat se apropie și merge cu discipolii, însă aceștia nu-l recunosc (cf. Lc 24, 16). Drum făcând, Domnul îi întreabă, dându-și seama că nu înțeleseseră sensul pătimirii și morții sale; îi numește „nepricepuți și grei de inimă în a crede” (Lc 24, 25) și, „începând cu Moise și cu toți Profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele ce se refereau la El” (Lc 24, 27). Cristos este primul exeget! Scripturile din vechime nu au anticipat doar ceea ce El a realizat, ci El însuși a voit să fie fidel acestui Cuvânt pentru a arătă în mod clar unica istorie a mântuirii care află în Cristos împlinirea sa desăvârșită.

7. Biblia, așadar, ca Scriptură Sfântă, vorbește despre Cristos și îl vestește ca fiind Cel care trebuie să traverseze prin suferință ca să intre în slava sa (cf. Lc 24, 26). Nu doar o parte, ci toată Scriptura vorbește despre El. Moartea și învierea sa sunt de neînțeles fără Scripturi. De aceea una din mărturisirile de credință cele mai vechi subliniază faptul că „Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, și a fost înmormântat; a înviat a treia zi, după Scripturi, și i s-a arătat lui Petru” (1 Co 15, 3-5). Deoarece Scripturile vorbesc despre Cristos, suntem în măsură să credem că moartea și învierea sa nu aparțin descrierilor mitologice, ci istoriei și se află în centrul credinței discipolilor săi. Legătura între Sfânta Scriptură și credința credincioșilor este profundă. Deoarece credința provine din ascultare, iar ascultarea este centrată pe cuvântul lui Cristos (cf. Rm 10, 17), invitația care decurge este urgența și importanța că toți credincioșii noștri trebuie să se dedice ascultării Cuvântului Domnului, atât în acțiunea liturgică cât și în rugăciunea și reflecția personală.

8. Călătoria celui Înviat cu discipolii din Emaus se termină cu masa. Călătorul misterios acceptă invitația insistentă făcută de cei doi însoțitori: „Rămâi cu noi, fiindcă seara se apropie, iar ziua e pe sfârșite” (Lc 24, 29). Stând la masă cu ei, Isus ia pâinea, rostește binecuvântarea, o frânge și le-o dă lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut (cf. Lc 24, 31). Din această scenă înțelegem cât de strânsă este legătura dintre Sfânta Scriptură și Euharistie. Conciliul Vatican II ne învață: „Biserica a venerat întotdeauna Sfintele Scripturi la fel cum o face și pentru însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în cadrul Sfintei Liturgii, să ia pâinea vieții de la masa Cuvântului lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos pentru a-l împărți credincioșilor” (Dei Verbum, nr. 21).

Frecventarea constantă a Sfintelor Scripturi și celebrarea Euharistiei fac posibilă recunoașterea între persoanele care se aparțin. În postura de creștini suntem un singur popor care merge în istorie, întărit de prezența Domnului printre noi, care ne vorbește și ne hrănește. Această zi consacrată Bibliei se dorește a fi, nu „o dată pe an”, ci un eveniment pentru tot anul, fiindcă avem o nevoie urgentă să devenim familiarizați și intimi ai Sfintelor Scripturi și ai Celui Înviat, care nu încetează să frângă Cuvântul și Pâinea în comunitatea celor credincioși. De aceea avem nevoie să intrăm constant în încredere cu Sfânta Scriptură, dacă nu inima va rămâne rece și ochii vor rămâne închiși, loviți de multele forme de orbire. Scriptura și Sacramentele sunt așadar nedespărțite. Atunci când sacramentele sunt introduse și luminate de Cuvânt, se dovedesc a fi cu adevărat scopul unui drum pe care însuși Cristos deschide spiritul și inima pentru a recunoaște acțiunea sa mântuitoare. Este necesar, într-un asemenea context, să nu uităm învățătura care ne vine din Apocalipsă. Aici se spune că Domnul stă la ușă și bate. Dacă cineva aude glasul său și îi deschide, va intra și va cina cu el (cf. Ap 3, 20). Cristos Isus, prin Sfânta Scriptură, bate la ușa noastră; dacă auzim și deschidem ușa spiritului nostru și cea a inimii noastre, atunci va intra în viața noastră și va rămâne cu noi.

9. În Scrisoarea a doua către Timotei, care este într-o oarecare măsură testamentul spiritual al sfântului Paul, apostolul îi recomandă colaboratorului său fidel să frecventeze constant Sfânta Scriptură. Paul este convins că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu; este de folos pentru învățătură, pentru a denunța răul, pentru a ridica și pentru a educa în dreptate” (1 Tim 3, 16). Această recomandare a lui Paul către Timotei stă la temelia argumentării de către Constituția conciliară Dei Verbum atunci când vorbește despre marea temă a inspirației Sfintei Scripturi, o temelie din care izvorăște, în particular, finalitatea mântuitoare, dimensiunea spirituală și principiul întrupării pentru Sfânta Scriptură.

Reamintind mai întâi recomandarea lui Paul către Timotei, Dei Verbum subliniază: „Cărțile din Scriptură învață cu tărie, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu a voit să-l vadă consemnat în Sfintele Scripturi pentru mântuirea noastră” (nr. 11). Deoarece acestea ne învață în vederea mântuirii datorită credinței în Cristos (cf. 2 Tim 3, 15), adevărurile ce se află în ele sunt spre mântuirea noastră. Biblia nu este o colecție de cărți de istorie, nici cronici, însă ea este orientată în întregime spre mântuirea integrală a omului. Înrădăcinarea de netăgăduit în istorie a cărților conținute în textul sfânt nu trebuie să ne facă să uităm această finalitate primordială: mântuirea noastră. Totul este îndreptat spre această finalitate înscrisă în însăși natura Bibliei, care este alcătuită ca o istorie a mântuirii în care Dumnezeu vorbește și făptuiește pentru a merge în întâmpinarea tuturor oamenilor, pentru a-i mântui din păcat și din moarte. Pentru a atinge acest scop mântuitor, Sfânta Scriptură, sub acțiunea Duhului Sfânt, transformă în Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul oamenilor scris într-un fel uman (cf. Dei Verbum nr. 12). Rolul Duhului Sfânt în Sfânta Scriptură este fundamental. Fără acțiunea sa, riscul de a fi închis în text ar fi întotdeauna un pericol, ușurând astfel interpretarea fundamentalistă, față de care trebuie să rămâne întotdeauna la mare distanță pentru a nu trăda caracterul inspirat, dinamic și spiritual cuprins în textul sfânt. Așa ne reamintește și Apostolul, „litera ucide, însă Duhul dă viață” (2 Co 3, 6). Duhul Sfânt transformă deci Sfânta Scriptură într-un Cuvânt viu al lui Dumnezeu, trăit și transmis în credința poporului său sfânt.

10. Acțiunea Duhului Sfânt nu se referă doar la formarea Sfintei Scripturi, dar este activ și în cei care se pun sub ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este importantă afirmația Părinților conciliari conform căreia Sfânta Scriptură trebuie să fie „citită și interpretată la lumina aceluiași Duh Sfânt prin care a fost scrisă” (Dei Verbum nr. 12). Cu Isus Cristos, revelația lui Dumnezeu atinge împlinirea sa desăvârșită; totuși, Duhul Sfânt continuă acțiunea sa. Efectiv, ar fi reductor să limităm acțiunea Duhului Sfânt doar la natura divin inspirată a Sfintelor Scripturi și la diferiții ei autori. Este necesar să avem încredere în acțiunea Duhului Sfânt care continuă să realizeze forma sa particulară de inspirație atunci când Biserica învață Sfânta Scriptură, când Magisteriul o interpretează în mod autentic (cf. Dei Verbum nr. 10) și când fiecare credincios face propria sa normă spirituală. În acest sens, putem înțelege cuvintele lui Isus atunci când, discipolilor care îi confirmă că au înțeles sensul cuvintelor lui, le spune: „De aceea, orice scrib devenit discipol al Împărăției Cerurilor este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi” (Mt 13, 52).

11. Dei Verbum precizează, în sfârșit: „Cuvintele lui Dumnezeu, trecând prin limbajul oamenilor, au devenit asemenea limbajului oamenilor, la fel cum în trecut Cuvântul Tatălui veșnic, asumând slăbiciunea trupului nostru, a devenit asemenea oamenilor” (nr. 13). Asta înseamnă că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dă formă și sens relației dintre Cuvântul lui Dumnezeu și limbajul omenesc, condiționat de contextele istorice și culturale. În acest eveniment ia formă Tradiția, care și ea este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Dei Verbum nr. 9). Deseori se întâmplă să separăm Sfânta Scriptură și Tradiția, fără să înțelegem că ele împreună sunt unica sursă a Revelației. Caracterul scris al primei nu micșorează cu nimic faptul ca ea să fie pe deplin cuvânt dătător de viață; tot la fel, Tradiția vie a Bisericii, care o transmite neîncetat de-a lungul veacurilor din generație în generație, deține această carte sfântă ca o „regulă supremă a credinței” (Dei Verbum nr. 21). De altfel, înainte ca ea să devină text scris, Sfânta Scriptură a fost transmisă oral și menținută vie datorită credinței unui popor care o recunoștea ca fiind propria sa istorie și principiul identității lui printre celelalte popoare. Credința biblică are ca fundament deci Cuvântul viu, nicidecum o carte oarecare.

12. Când Sfânta Scriptură este citită în același spirit cu cel al autorului care a inspirat-o, rămâne mereu nouă. Vechiul Testament nu este niciodată vechi odată ce îl facem să intre în Noul Testament, deoarece totul este transformat de unicul Duh Sfânt care îl inspiră. Tot textul sfânt deține o funcție profetică: nu privește viitorul, ci prezentul celui care se hrănește din acest Cuvânt. Isus însuși spune foarte clar la începutul ministerului său: „Astăzi se împlinește acest cuvânt al Scripturii pe care l-ați auzit” (Lc 4, 21). Cel ce se hrănește în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu se face, asemenea lui Isus, contemporan persoanelor pe care le întâlnește; nu este ispitit să cadă în nostalgii sterile din trecut, nici în utopii lipsite de consistență din viitor.

Sfânta Scriptură împlinește acțiunea sa profetică înainte de toate cu privire la cel care o ascultă. Provoacă blândețe și amărăciune. Să ne amintim de cuvintele profetului Ezechiel: când Domnul îl invită să mănânce sulul cărții, el mărturisește: „în gura mea era dulce ca mierea” (Ez 3, 3). Chiar și evanghelistul Ioan, aflându-se pe insula Patmos, retrăiește aceeași experiență ca Ezechiel să mănânce cartea, însă el adaugă ceva specific: „În gura mea era dulce ca mierea, însă, după ce am mâncat-o, a umplut stomacul meu de amărăciune” (Ap 10, 10). Efectul dulceții Cuvântului lui Dumnezeu ne îndeamnă să o împărtășim cu cei pe care îi întâlnim pentru a le spune certitudinea speranței ce o conține (cf. 1 P 3, 15-16). Amărăciunea, dimpotrivă, este deseori oferită atunci când ne dăm seama cât ne este de dificil să trăim Cuvântul într-un mod incoerent, sau chiar este refuzat să fie atins măcar cu degetul, deoarece nu este considerat ca fiind dătător de sens vieții. Este așadar necesar să nu ne obișnuim niciodată cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne hrănim din el pentru a descoperi și a trăi în profunzime relația noastră cu Dumnezeu și cu frații noștri.

13. O altă provocare din Sfânta Scriptură este cea care privește caritatea. Neîncetat, Cuvântul lui Dumnezeu reamintește iubirea milostivă a Tatălui care cere copiilor săi să trăiască în caritate. Viața lui Isus este expresia deplină și perfectă a acestei iubiri divine care nu reține nimic pentru sine însuși, dar se oferă tuturor fără rezerve. În parabola săracului Lazăr găsim o învățătură prețioasă: în timp ce Lazăr și bogatul mor, acesta din urmă, văzându-l pe cel sărac în sânul lui Abraham, cere ca el să fie trimis la frații săi pentru a-i avertiza să trăiască în iubirea față de aproapele pentru a evita ca și ei să ajungă în acele chinuri unde se află el. Răspunsul este unul fără replică: „Îl au pe Moise și profeții, să-i asculte” (Lc 16, 29). A asculta Sfintele Scripturi pentru a practica milostivirea este o mare provocare pentru viața noastră. Cuvântul lui Dumnezeu este în măsură să ne deschidă ochii pentru a ne permite să ieșim din individualismul care ne conduce la asfixie și la sterilitate și în același timp deschide larg calea împărtășirii și solidarității.

14. Unul din episoadele cele mai semnificative ale raportului dintre Isus și discipoli este textul schimbării lui Isus la față. Isus urcă pe munte pentru a se ruga împreună cu Petru, Iacob și Ioan. Evangheliștii își amintesc bine că, în timp ce fața și hainele lui Isus străluceau, doi oameni stăteau de vorbă cu el: Moise și Ilie, care întruchipează Legea, respectiv Profeții, adică Sfintele Scripturi. Reacția lui Petru, la această vedere, este plină de o mirare extraordinară: „Doamne, ce bine e să fim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie” (Lc 9, 33). În acel moment un nor i-a acoperit cu umbra lui și discipolii au fost plini de frică. Schimbarea la față reamintește sărbătoarea corturilor, când Esdra și Neemia citeau textul sfânt poporului, după revenirea din exil. În același timp, ea anticipă slava lui Isus în pregătirea pentru scandalul pătimirii, slavă divină care este în același timp evocată de norul care îi învăluie pe discipoli, simbolul prezenței Domnului. Această schimbare la față este asemănătoare cu cea a Sfintei Scripturi care se coboară pentru a hrăni viața credincioșilor. După cum reamintește Verbum Dei: „În înțelegerea articulației dintre diferitele sensuri ale Scripturii, devine decisiv să înțelegem trecerea de la literă la duh. Nu este vorba despre o trecere automată și spontană; ci este vorba mai degrabă de o depășire a literei” (nr. 38).

15. Pe drumul recepționării Cuvântului lui Dumnezeu ne însoțește Maica Domnului recunoscută fericită pentru că a crezut că se va împlini în ea ceea ce Domnul i-a vestit (cf. Lc 1, 45). Fericirea Mariei precedă toate fericirile rostite de Isus pentru cei săraci, cei mâhniți, cei smeriți, făcătorii de pace și cei persecutați, fiindcă este condiția necesară pentru oricare altă fericire. Niciun sărac nu este fericit pentru că este sărac; devine fericit, asemenea Mariei, dacă crede în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este ceea ce reamintește un mare învățat în Sfintele Scripturi, sfântul Augustin: „Cineva din mijlocul mulțimii, cuprins în mod particular de entuziasm, strigă: Fericit sânul care te-a purtat. Iar el îi răspunde: Fericiți mai degrabă cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează. Este ca și cum ar spune: mama mea, pe care o numești fericită, este fericită tocmai pentru că păstrează Cuvântul lui Dumnezeu, nu fiindcă în ea Cuvântul s-a făcut trup și a trăit printre noi, ci fiindcă ea păstrează Cuvântul lui Dumnezeu însuși prin care ea a fost creată și care, în ea, s-a făcut trup” (Com. Evg. după Ioan, 10, 3).

Duminica Cuvântului lui Dumnezeu să facă să crească în Poporul Domnului religiozitatea și asiduitatea familiară cu Sfintele Scripturi, după cum autorul sacru învăța încă din vremurile străvechi „Cuvântul este lângă tine, este în gura și în inima ta, pentru ca tu să-l pui în practică” (Dt 30, 14)

Dat la Roma, în catedrala Sfântul Ioan din Lateran, 30 sept 2019, în memoria liturgică a Sfântului Ieronim, la acest început al jubileului de 1600 de ani de la moartea sa.

« Sacramentalitatea Cuvântului se înțelege prin analogie la prezența reală a lui Cristos sub speciile pâinii și vinului consacrate. Apropiindu-ne de altar și luând parte la banchetul euharistic, noi ne împărtășim în mod real cu trupul și sângele lui Cristos. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare implică recunoașterea lui Cristos însuși prezent care ni se adresează pentru a fi ascultat » Verbum Domini, 56.