• Simbolismul cifrei 666

    Despre acest simbolism s-au scris foarte multe. Aici doresc să aduc în atenția cititorilor doar unele ipoteze și posibilități de interpretare a cestei cifre, plecând de la comentarii patristice.

    Originea cifrei se află în cartea Apocalipsei:

    „Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ: avea două coarne ca de miel şi vorbea ca dragonul. Ea folosește întreaga autoritate a Fiarei celei dintâi, în faţa ei, şi face ca tot pământul şi toţi locuitorii lui să se prosterne înaintea Fiarei dintâi, căreia i se vindecase rana de moarte. Şi face semne mari: face chiar să cadă foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi-i înșală pe locuitorii pământului prin semnele pe care i-a fost dat să le facă înaintea Fiarei, zicându-le celor care locuiesc pe pământ să facă un chip al Fiarei care avea rana [produsă] de sabie şi totuși trăia. Şi i-a fost dat să dea un duh chipului Fiarei, aşa încât şi chipul Fiarei să vorbească şi să facă în aşa fel încât cei care nu se vor prosterna înaintea chipului Fiarei să fie uciși. Ea a făcut ca toţi – mici şi mari, bogați şi săraci, liberi şi sclavi – să pună un indiciu pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul numelui Fiarei sau numărul numelui ei. În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este șase sute șaizeci şi șase (666)” (13, 11-18).

    După cum spune textul, trebuie să înțelegem ceva din această cifră, 666, să fie interpretată cumva, în ea se ascunde un mister pe care cititorul din toate timpurile a fost nevoit să-l înțeleagă într-un fel sau altul. Cele mai fanteziste interpretări au fost trecute în revistă, literale sau pseudo-științifice, în toate domeniile și în toate conspirațiile; cifra 666 a produs spaimă, a câștigat adepți și, în cele din urmă, își păstrează integralitatea misterului său nedeslușit.

    Interpretarea trebuie căutată în altă parte, pe plan simbolic și spiritual. Irineu de Lyon (120/130-202) este Părintele Bisericii care a expus poate cu cea mai mare claritate simbolistica acestei cifre. Pentru acest teolog, la fel ca pentru autorii biblici și autorii contemporani lui, cifrele au o simbolistică aparte, o semnificație, chiar un suflet. Din cele mai vechi timpuri creștine, „7” este cifra perfecțiunii pământești: 4 (cifra lumii create: cele patru puncte cardinale) + 3 (cifra divină prin excelență, fiindcă în creștinism îl reprezintă pe Dumnezeu, Unul și Întreit) = 7. „7” este și cifra creației deoarece totul a fost creat în șapte zile. De câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea, îl întreabă într-o zi Petru pe Isus, oare până la șapte ori? Până la 70 X 7, îi răspunde Isus, adică întotdeauna (cf. Mt 18, 21-22). Cifra „8” este simbolul lumii transfigurate, desăvârșite, în timp ce „6” este simbolul lipsei, neîmplinirii. În ziua a șaptea, spune Biblia, Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea lui (cf. Gn 2, 2). Adică, în ziua a șaptea Dumnezeu contemplă lucrarea sa și se poziționează într-o relație de libertate cu ea, dar și de veșnicie. Odihna lui Dumnezeu este ne-intervenția sa în lume pentru a respecta libertatea locuitorilor ei creați după chipul și asemănarea sa (cf. Gn 1, 26-27), adică dotați cu liberul arbitru. Însă această ne-intervenție nu este pasivă și nici indiferență. Dimpotrivă, este Prezență, Lumină infuză în inima materiei care nu a ajuns încă la transfigurare, la îndumnezeire. Creația nu este singură, ea experimentează permanent o relație care este viață, dinamism, desăvârșire, extaz de iubire vie cu Infinitul.

    Ori, „6” refuză să intre în această dinamică a vieții veșnice și beatifice. „6” refuză desăvârșirea, închide porțile, se închide într-o viziune finită asupra lui însuși. „6” se desprinde de transcendență și, făcând astfel, se închide în sine însuși. În loc să se lase îndumnezeit de iubirea lui Dumnezeu, în loc să se lase purtat pe puntea curcubeului care duce în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde Pământul și Cerul se întâlnesc, „6” se oprește la capătul punții și se declară autosuficient. Bucurându-se de autosuficiența sa uită că îi datorează totul Creatorului și că Acesta îl inundă mereu de iubirea sa. Cel ce se oprește la „6” este contrar lui Cristos care-și dă viața pentru omenirea pe care o iubește mai mult decât orice; este Anticristul, privindu-se doar pe sine fără să-i pese de restul lumii. Contrar stăpânirii vieții și libertății inițiate de Cristos care învinge moartea și deschide omul spre veșnicie, Anticristul nu propune decât sclavia absurdă a morții.

    De ce „6” se repetă de trei ori pentru a ajunge la „666”? Ar trebui să vedem aici principiul cifrei „6” aplicat la cele trei nivele ale ființei umane: trup-suflet-spirit. Dictatura finitudinii și non-sensului odată stabilită, Anticristul poate să-și întindă domnia și tirania sa totală:

    1.     Asupra trupului: nevoind să se deschidă veșniciei, refuzând-o în mod liber și voit, neliniștea morții reușește foarte repede să pună stăpânire pe ființa umană conștientă de fragilitatea sa fizică. Această frică de moarte, despre care Părinții Bisericii vor spune că este cea mai penibilă consecință a căderii în păcat, este o frică ce înmărmurește, o neliniște ce stârnește toate mecanismele pentru a o uita, o durere ce împinge la distrugerea altor vieți pentru a aduna cât mai multe resurse, cât mai multe bunuri într-un reflex cupid de auto-prezervare. Dacă am fi eliberați de frica de moarte, cât rău nu s-ar putea evita! Robia omului de către om, de care se bucură Dușmanul speciei umane, este consecința acestui rău. Anticristul este întrupat în toate sclaviile moderne, în toate semnele ce reduc trupul la un obiect – prostituție, pornografie, droguri, dependență de alcool, etc. Tirania trupului, primul „6”, distruge orice formă de iubire, de caritate sau chiar de empatie vis-a-vis de celălalt. Reduce aproapele la un obiect de exploatat, un lucru de care ne putem folosi și abuza.

    2.     Asupra sufletului: fiecare perioadă de obscurantism – iconoclasm bizantin, protestant, extremiști sau talibani – distruge expresia artistică, amprenta Luminii lui Dumnezeu în lume. Fiindcă rădăcinile care introduc în Sursa Trină produc copaci producători de artă, de frumos, de bucurie, de profunzime a gândirii, toate aceste lucruri pe care Dușmanul le urăște, deoarece fac să se micșoreze domnia lui. El este cel care acționează în practică prin două tehnici de sclavie a sufletului: obscurantismul superstițios și prevestirea idiocrației. Prima este pusă în evidență prin dezvelirea spiritului religios care se opune inteligenței, rațiunii, imaginarului (virtuți care vin de la Dumnezeu), iar a doua este înjosirea masei unse cu doze masive de platitudini și vulgarități scuipate de televiziuni peste tot în lume și de multe site-uri internet. Adevărată otravă pentru suflet, este o contra-cultură nocivă care se distinge, nu de un mesaj contestatar bine construit, nu de o viziune singulară asupra lumii, ci de o acțiune involutivă ce distruge orice cultură și prin consecință orice civilizație. Al doilea „6” distruge orice formă de uimire și de inteligență. Fie cenzurând sau împingând către extreme delicvescența, tirania exersată asupra sufletului permite secătuirea inimilor, taie elanul dorinței de Dumnezeu sau instalează o societate de consum ce va întreține și amplifica tirania trupului, fiecare din cele trei elemente ale lui „666” fiind susținut de celelalte două.

    3.     Asupra spiritului: este o viziune amăgitoare și falsă despre Dumnezeu, despre voința și despre natura sa – represiuni, pedepse, dolorism, discriminări, masochism... Lista este, din păcate, extrem de lungă și dureroasă. Dureroasă, deoarece instinctul omului în demersul său către Dumnezeu ar trebui să rezulte din civilizațiile nemuritoare, extrăgând forțele lor din Izvorul Nemuritor. Într-o revenire a balansoarului, omul are reflexul de a refuza imaginile idolatrice despre un Dumnezeu teribil, înfricoșător, însă cade atunci într-un ateism tot la fel de catastrofic pe planul evoluției lui personale și colective. Trece de la dictatura idolului la refuzul conștient al originii lui și al destinației lui divine. Al treilea „6” este poate cel mai teribil dintre toți, fiindcă zidește ziduri între Creator și creatura sa iubită. Din Tată Prea iubitor și personal, cum este în realitate, Dumnezeu devine, într-un spirit pervertit, un supraveghetor de școală, un jandarm, un urmăritor sau, invers, o energie mecanică diluată sau un mare neant.

    Triplul „6” este o treime hulitoare și inversată. Mai mult decât un simbol, este o emanație vomitată de abis, centru spiritual al urii și involuției. Forță profană, energia triplă a entropiei foarte prezentă în universul nostru, se infiltrează peste tot ca o pată de ulei, astfel încât putem considera că suntem într-adevăr un teritoriu ocupat de Dușman. Nicio instituție, nicio conștiință, nicio epocă, nicio civilizație nu este la adăpost; singura noastră speranță este să deschidem brațele Harului care va putea să ne ajute să trecem de la neîmplinirea lui „6” la plinătatea lui „7” pentru a termina cu desăvârșirea lui „8”, transfigurați în sânul dumnezeirii veșnice.


    1 commentaire
  • Domnului meu, venerabil și mult iubit, confratelui său în preoție, Jeronim, Augustin îi transmite salutul său în Domnul.

    O neînțelegere pe fondul dialecticii oratorice

    1. Cred că înainte ca tu să citești această scrisoare ai primit deja o alta de la mine, ce ți-am trimis-o prin slujitorul lui Dumnezeu, fiul meu, diaconul Ciprian. Citind-o, poate ți-ai dat bine seama, în modul cel mai sigur, că provenea de la mine, acea scrisoare despre care mi-ai spus că un exemplar a ajuns și la tine; deduc asta din cele scrise de tine deoarece mă lovești din toate părțile și mă bați cu pumnii, cum era neobrăzatul Dares care primea pumni de la Entellus (aluzie fină făcută aici de Augustin la lupta dintre tânărul Dares și bătrânul Entellus, imagine des folosită de Ieronim, care se inspiră din Virgil - Eneide 5, 368-408), care se lăsa bătut fără replică. Acuma totuși îți răspund la această scrisoare (Scrisoarea 102 a lui Ieronim către Augustin) pe care mi-ai tirmis-o prin scumpul meu fiu Asterius. Din această scrisoare am aflat tăria mărturiei tale caritabile mereu atât de binevoitoare care te caracterizează deja, dar și unele urme de rană pe care eu ți le-aș fi procurat. De aceea, când eram cuprins de farmecul lecturii de îndată mă cuprindea și tristețea. Ceea ce m-a mirat întâi de toate este faptul că tu spui că nu ai vrut să crezi cu ușurință că exemplarul ce-l țineai în mâini era cel al scrisorii mele pentru a evita ca eu să nu încep a-mi pune serioase întrebări cu privire la rana ce mi-a procurat-o răspunsul tău, în vreme ce tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că acea scrisoare provenea de la mine, iar apoi să răsăunzi în consecință. Apoi mă inviți, în cazul în care acea scrisoare ar fi de la mine, să ți-o spun fără ocolișuri sau să-ți trimit un exemplar de autenticitate incontestabilă pentru ca mai apoi să ne lansăm într-o dezbatere cu privire la Sfintele Scripturi fără nicio rezervă. Într-adevăr, cum am putea avea o discuție fără rezerve pe această temă dacă tu nu faci decât să mă rănești? Iar dacă nu m-ai fi rănit, ce motiv aș fi avut că fără să fi fost rănit de tine să-ți fi cerut motivul pentru care aș fi fost rănit de tine? Toate acestea s-au întâmplat fiindcă tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că scrisoarea cu pricina provenea de la mine, adică să-ți fi permis să mă rănești doar după ce ți-ai fi făcut o opinie dreaptă. Dacă, așadar, nu m-ai fi rănit cu răspunsul tău, nu aș putea nici eu să-ți cer vreo justificare. Dar fiindcă tu îmi scrii în așa fel încât să mă rănești, ce am putea avea în comun ca să putem purta o discuție sinceră pe tema Sfintelor Scripturi? Nici vorbă ca eu să rămân rănit, în cazul în care tu ai dori acest lucru și ai voi să-mi dovedești într-un fel convingător că acest text al Scripturii (este vorba despre textul din Scrisoarea către galateni 2, 11-14 - discuția aprinsă dintre Paul și Petru pe tema "prefăcătoriei" lui Petru și a intenției lui de a-i iudaiza pe păgâni) l-ai înțeles în felul cel mai apropiat de adevăr decât l-am înțeles eu. În această situație cu siguranță voi ține seama de știința și iscusința ta ce mi le-ai revela, sau m-aș ridica din eroarea în care aș fi căzut, dacă tu mi-ai demonstra cu certitudine acest lucru.

    Reproșuri

    2. Însă tu, iubite frate, dacă considerai că nu erai rănit de cuvintele mele, nu ai gând nici că eu aș fi putut fi rănit de răspunsul tău. Fără dor și poate, într-adevăr, nu mi-aș fi putut închipui de la tine așa ceva ca, fără să-mi închipui că erai rănit, tu să-mi răspunzi în așa fel încât să mă rănești. Sau, fie nu mi-ai răspuns în acest spirit și ai crezut despre mine că pot fi rănit din cauza prostiei mele exagerate. Că tu ai putut avea o asemenea opinie despre mine, mă rănește desigur. Însă tu, care nu m-ai cunoscut niciodată așa, nu ar fi trebuit să crezi că aș fi putut fi așa, tu care nu ai voit să faci încredere cu ușurință unei copii a scrisorii mele, deoarece tu știai prea bine stilul meu de a scrie. Așadar, dacă ai remarcat, nu fără motiv, că aș avea motive să mă plâng, dacă ai fi crezut cu ușurință că unele scrisori ar fi fost de la mine în vreme ce nu erau, cu atât mai multe motive aș fi avut eu să mă plâng deoarece am fost judecat cu ușurință așa cum nu mă cunoștea cel care mă judeca! Nu ar fi trebuit în niciun fel să gândești că răspunsul tău nu conținea nimic care să mă rănească, în acest caz cum aș fi putut fi atât de nechibzuit pentru a fi rănit de răspunsul ce mi-l dădeai și care nu conținea nimic jignitor.

    Obiecții și morală

    3. Așadar, tu erai pregătit să mă rănești răspunzându-mi, fiind absolut convins că acea scrisoare era de la mine. Ori, deoarece vreau să cred că nu m-ai fi rănit fără să ai un motiv bine întemeiat, nu-mi rămâne decât să-mi recunosc propriul păcat, fiindcă eu aș fi fost cel care te-aș fi rănit primul prin acea scrisoare despre care nu aș putea spune că nu era de la mine. De ce atunci să înnot împotriva curentului apei (cf. Si 4, 32) și să nu încerc mai degrabă să obțin iertarea? Dacă te-am rănit, te rog așadar, prin milostivirea lui Cristos (cf. 2 Co 10, 1), să mă ierți și să nu-mi răspunzi cu rău la rău (cf. Rm 12, 17) rănindu-mă la rândul tău. Însă mă vei răni dacă vei trece sub tăcere o eroare pe care ai fi găsit-o în faptele și cuvintele mele. Iar, dacă tu critici la mine ceea ce nu merită să fie criticat, atunci tu vei fi cel care te vei răni nicdecum eu; îmi doresc mult ca faptele tale și sfintele reguli ce le trăiești să nu te facă să dorești cumva să mă rănești, reproșându-mi lucruri din răutate, în vreme ce știi prea bine că un spirit aflat în adevăr, așa cum ești tu, nu poate face asta. Iar pentru toate acestea, fie vei relua cu inimă bună, chiar dacă nu există greșeală, ceea ce tu crezi că merită să fie criticat, [fie vei trata cu toată afecțiunea unui tată pe cel ce nu-l poți refuza]. Se poate întâmpla, într-adevăr, ca ceva să ți se pară diferit de ceea ce constituie adevărul, fără însă ca tu să faci ceva care să nu fie cnoform cu ceea ce dorește caritatea. Iar eu însumi, voi primi cu bunăvoință o critică amicală, chiar dacă ceea ce poate fi apărat pe bună dreptate nu merită să fie criticat; iar dacă nu, voi recunoaște în același timp în bunăvoința ta și greșeala mea și, în măsura în care Domnul îmi dă capacitatea, mă voi arăta recunoscător în una și corectat în cealaltă.

    Rolul criticii aduse unui prieten. Trebuie ca Ieronim să accepte dezbaterea

    4. De ce oare ar trebui să-mi fie teamă, ca de viciile lui Entellus, de cuvintele tale care sunt poate dure, însă cu siguranță salvatoare? Celălalt primea lovituri, nu era îngrijit, și astfel era învins nu vindecat. Însă eu, dacă, împăcat sufletește, te las să-mi administrezi o corecție medicinală, nu voi suferi. Dacă, dimpotrivă, o slăbiciune, fie omenească sau chiar a mea, nu poate, chiar și atunci când sunt certat pe bună dreptate cu privire la ea, decât să fie atât de firavă încât nu se mai poate, atunci este mai bine să suferi în timp ce ești îngrijit cu privire la o bubă la cap decât să te lași fără îngrijiri medicale și fără să te vindeci. Este ceea ce spunea într-un fel destul de profund cel care a zis că dușmanii care ceartă sunt în majoritatea cazurilor mai de folos decât prietenii care se tem să critice. Primii, într-adevăr, în timp ce fac multă gălăgie, ne spun uneori adevăruri pe care le corectăm. Ceilalți, dimpotrivă, dau mărturie despre exercitarea la nivel mai mic a unui exercițiu de dreptate decât cel care ar trebui, deoarece le este teamă să nu pună în primejdie prietenia. Astfel, chiar dacă boul, ce tu pretinzi a fi, este obosit de uzura bătrâneții trupului tău, totuși nu la fel este și vioiciunea inimii tale, răspândind așa cum trebuie sudoarea pentru a lucra în via Domnului; așadar, dacă am spus ceva necuvenit, asigură-te cu mai multă convingere. Greutatea vârstei tale nu trebuie să-mi fie o povară, în măsura în care pleava greșelii mele este bine scuturată (cf. Mt 3, 12).

    Ieronim trebuie să accepte dezbaterea cu Augustin

    5. De aceea ceea ce ai scris la finalul ultimei tale scrisori, citesc adesea și meditez cu profundă venerație și totodată cu mare regret: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dar eu zic: dacă am locui cel puțin în regiuni ale lumii mai apropiate una de alta, astfel încât, dacă nu putem schimba cuvinte prin dialog, cel puțin scrisorile dintre noi să fie mai dese! Însă pentru moment, ochii și urechile noastre sunt despărțite de o distanță atât de mare încât îmi amintesc faptul că mai ieri eram tânăr pe când scriam Sfinției tale cu privire la cuvintele apostolului din Scrisoarea către galateni și iată că am îmbătrânit și tot mai aștept răspunsul de la tine, în vreme ce știu prea bine că copiile scrisorilor mele au ajuns cu bine la tine, prin nu știu ce mijloace, înaintea scrisorilor propriu zise pe care ți le-am trimis prin grijă personală. Pote cel ce trebuia să-ți înmâneze scrisoarea mea, ori nu ți-a dus-o, ori cea trimisă de tine nu mi-a înmânat-o. Însă acele scrisori, care au ajuns totuși în mâinile mele, mi se par de o așa mare bogăție încât nu am decât o singură dorință, dacă s-ar putea, să trăiesc în preajma ta. Deoarece nu pot face asta, mă gândesc să trimit unul din discipolii mei pentru ca el să-mi transmită și mie învățăturile tale, dacă cel puțin consideri că merit un răspuns din partea ta. Cu siguranță eu nu posed, și nu voi poseda niciodată, o știință atât de vastă în Sfintele Scripturi ca ce de care te bucuri tu, iar eu dacă știu câte ceva în acest domeniu, indiferent cât ar fi, știința asta o folosesc spre educarea poporului lui Dumnezeu. Dar a-mi acorda timp liber pentru a mă scufunda în studii mai profunde decât ceea ce credincioșii mei pot înțelege, ocupațiile mele bisericești mă împiedică cu desăvârșire.

    Ura care îi macină pe creștini distruge credința

    6. Sincer îți spun că nu știu absolut nimic despre anumite scrieri pline de răutate pe seama ta, nici cum au ajuns până în Africa, nici cum s-au propagat. Totuși am primit răspunsul tău cu privire la aceste răutăți. Citindu-l, trebuie să-ți mărturisesc, m-am întristat foarte tare văzând că între persoane atât de dragi și atât de apropiate, unite prin legăturile prieteniei atât de bine cunoscute de aproape toate Bisericile, discordia putea produce o așa mare nenorocire. Desigur, se vede bine din scrisoarea ta cât de mult te stăpânești și cât de mult te străduiești să nu-ți scoți ghearele indignării tale pentru a nu răspunde la răutate cu răutate (cf. 1 P 3, 9). Însă, dacă, citind aceste lucruri am fost cuprins de uimire și durere mare, mă întreb ce efect ar fi putut avea asupra mea asemenea scrieri împotriva ta dacă ar fi ajuns în mâinile mele? "Vai lumii pentru scandaluri!" (Mt 18, 7). Iată că se întâmplă, se adeverește cele spuse de Adevăr: "Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Mt 24, 12). Ce inimi vor mai putea să se plece una peste cealaltă cu încredere? Cum se va mai putea instala afecțiunea în inimile unor asemenea oameni fără să stârnească îndoieli? Ce prieten nu va fi de temut ca un posibil dușman dacă asemenea lucru s-a produs între Ieronim și Rufin, fapt ce stârnesște lacrimi în ochii mei? O, mizerie a unei condiții de mizerie! O, știință ce nu ești în măsură să înveți să respecți dorințele prietenilor de acum fără a avea preștiința prietenilor din viitor! Dar de ce ar trebui să cred că unul ar trebui să plângă peste celălalt știut fiind faptul că omul nu știe ce va deveni mai târziu? Totuși știe, într-o oarecare măsură, și totuși!, ce este în prezent; însă ceea ce va fi în viitor, ignoră cu desăvârșire.

    Augustin îl întreabă ceva pe Ieronim și acesta trebuie să răspundă

    7. Dar putem merge și mai departe! Dacă la sfinți și la fericiții îngeri există cunoașterea de sine, dar și preștiința cu privire la ceea ce vor fi, cum se explică faptul că diavolul nu a putut rămâne mereu fericit în vreme ce, fiind un înger bun mai întâi, deținea cunoașterea cu privire la păcatul său în viitor și cu privire la pedeapsa veșnică? Cu privire la acest aspect, trebuie să-ți mărturisesc, nu pricep absolut nimic. Despre asta, atât cât poate fi cu putință să avem o opinie, aș dori să aud părerea ta. Ține seama de ceea ce sunt în stare să facă aceste locuri și aceste mări care ne separă fizic. Dacă eu aș putea fi această scrisoare, cea pe care tu tocmai o citești acuma, cu siguranță îmi vei da imediat răspuns la întrebarea mea. Însă, în aceste condiții, cine știe când mă voi bucura de un răspuns din partea ta? Când mi-l vei trimite? Când va ajunge la mine? Și totuși, să presupunem că într-o zi se va întâmpla lucrul acesta, chiar dacă nu așa de repede pe cât mi-aș dori, voi aștepta cu nerăbdare atât cât îmi stă în ființă! Revin acum la cuvintele tale de odinioară, atât de pline de regrete sincere, și, la rândul meu, mi le aproprii: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dacă totuși, chiar și din puținul pe care-l știu, te-aș mai putea învăța eu pe tine ceva!

    Augustin este trist din cauza neînțelegerilor dintre Ieronim și Rufin

    8. Iar în aceste cuvinte, nu doar în ale tale, dar și în ale mele, aflu plăcere și noi forțe și, în ciuda dorinței neprefăcute, dar totuși fără perspective ce o avem unul pentru celălalt, nu pot spune că mă simt mângâiat. Sunt din noi înțepat de boldul atât de ascuțit al durerii când mă gândesc la faptul că Dumnezeu v-a dăruit la amândoi cu atâta generozitate și abundență ceea ce ne dorim atât de mult noi doi, adică să savurăm, în cea mai mare intimitate, mierea Sfintelor Scripturi și că s-a strecurat pacostea unui flagel atât de amar între voi - acest flagel este atât de josnic! Și cum ar putea fi altfel? Cine ar putea spune contrariul? Pe vremea când ați părăsit toate cele lumești pentru ca, ușurați de toate atracțiile pământești, să-l urmați pe Cristos cu mai multă ușurință și pe când trăiați împreună pe acele ținuturi pe unde însuși Cristos a mers pe când era om asemenea nouă și ne-a zis: "Pacea mea o dau vouă, pacea mea o las vouă" (In 14, 27), vouă, bărbați înputerea vârstei și care trăiați din cuvintele Domnului, vi s-a putut întâmpla așa ceva! Cu adevărat, "viața omului pe pământ este o încercare" (Iob 7, 1). Vai de mine, ce mult mi-aș dori să vă pot întâlni pe amândoi deodată! Fără îndoială, în tulburarea mea, în durerea mea, în neliniștea mea, m-aș arunca la picioarele voastre, aș plânge din toate puterile mele, v-aș ruga cu toată dragostea mea, atât pe unul cât și pe celălalt, dar și pe amândoi deodată să vă rugați pentru cei slabi pentru care Cristos a murit (cf. 1 Co 8, 11) și care, în marea lor spaimă, vă privesc acuma ca într-o piesă de teatru a acestei vieți, să nu scrieți unul împotriva celuilalt asemenea lucruri care, deoarece nu le puteți distruge în ciuda acordului vostru, vă vor împiedica să vă puneți de acord și care, chiar dacă veți cădea de acord, vă veți teme să citiți din teama de a nu reaprinde scânteia litigiului. 

    Augustin îl cheamă pe Ieronim la caritate și dialog

    9. Însă eu spun acum Sfinției tale: niciodată nu m-am temut atât de tare de furia ta decât atunci când am citit ceva într-o scrisoare pe care tu mi-ai trimis-o. Nu este vorba despre atât de textul în care vorbești cu privire la Entele și boul obosit și unde îmi dădea mai degrabă impresia că glumeai cu veselie decât că amenințai sub impulsul mâniei, ci mai degrabă textul în care spuneai că ești serios în ceea ce scrii - fără îndoială mi-am depășit atribuțiile atunci când am vorbit, însă nu și teama mea - și unde scriai: "din teama ca răspunsul meu să nu provoace probabil răni și reproșuri meritate". Te întreb: dacă asta se poate întâmpla ce mai căutăm împreună sau de ce mai discutăm pentru ca inimile noastre să afle o pășune în care să nu existe amărăciunea discordiei, nu? Însă nu pot să nu spun ceea ce mi se pare absolut necesar să corectezi în scrierile tale, iar tu de asemenea să faci la fel dar fără să se întrevadă gelozia și să rănească prietenia noastră, în caz contrar să lăsăm deoparte toate acestea și să ne preocupăm de viețile noastre și de mântuirea noastră. Să vorbim despre subiecte care nu stârnesc împotrivire între noi pentru ca nimic din ceea ce construim împreună să nu fie în zadar! (cf. 1 Co 8, 1). În ce mă privește, mă simt departe de această desăvârșire despre care stă scris: "Dacă cineva nu rănește prin cuvânt, atunci acela este desăvârșit!" (Iac 3, 2). Dar eu cred cu tărie că pot cere și obține cu ușurință iertarea de la tine, în milostivirea lui Dumnezeu, dacă cumva te-am șocat cu ceva, iar tu trebuie să mi te deschizi pentru ca, după ce te-am auzit, "să-ți câștigi un frate" (cf. Mt 18, 15). Cu siguranță, distanțele ce ne separă și ne împiedică să ne oferim iertarea reciproc nu constituie un motiv suficient pentru ca tu să mă lași în îndoială. Pe scurt, în domeniul în care dorim să dobândim cunoștințe, dacă știu, dacă cred, dacă presupun că dețin ceva adevărat, însă tu ai o părere și o opinie diferită, atât cât îmi permite Domnul, mă voi strădui să susțin argumentația fără să te ofensez. Cât despre ofensa ta, când îmi voi da seama de furia ta, nu voi implora nimic altceva decăt iertarea de la tine.

    Augustin îi arată lui Ieronim că doar prietenia învinge păcatul

    10. Acum însă cred că nu ar fi trebuit să ai niciun motiv să te încingi așa de tare, decât dacă aș fi spus ceva ce nu trebuia sau dacă nu aș fi spus ceea ce trebuia, deoarece - ceea ce nu mă miră - ne cunoaștem reciproc mai puțin decât suntem cunoscuți de semenii noștri și de prietenii cei mai apropiați. Iar eu trebuie să-ți mărturisesc: mă las mai ușor antrenat de caritatea lor decât oboseala din cauza scandalurilor din această lume și pot să mă odihnesc liniștit fără probleme. Fiindcă simt că acolo se află Dumnezeu în mâinile căruia pot să mă încredințez fără probleme și în care îmi aflu odihna fără probleme. Iar în această lipsă de probleme, pe care o trăiesc din plin, nu-mi este absolut deloc teamă de incertitudinea zilei de mâine a umanității fragile după care gemeam mai sus. Într-adevăr, atunci când simt pe cineva că este înflăcărat de iubirea creștină și că, datorită ei, îmi devine un prieten fidel, tot ceea ce îi încredințez cu privire la proiecte și reflecții, nu le încredințez unui om, ci celui în care trăiește Dumnezeu și în care este prezent Dumnezeu. "Dumnezeu, într-adevăr, este iubire, iar cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu" (1 In 4, 16); dacă se îndepărtează de Dumnezeu, nu poate decât să provoace o durere proporționată cu fericirea ce o simțea pe când trăia în Dumnezeu. Însă, totuși, cel ce din prieten intim a devenit dușman personal poate inventa mai degrabă unele motive ingenioase decât fapte pentru a alimenta mânia. Dar la acest lucru poate ajunge cu ușurință oricine fără să ascundă ceea ce a făcut și fără să facă ceea vrea să ascundă. Fiindcă milostivirea lui Dumnezeu permite celor buni și credincioși să trăiască liberi și fără griji cu prietenii lor ce îi vor avea, indiferent cine ar fi ei, să nu scoată la iveală păcatele celuilalt săvârșite împotriva lor înșiși și să nu săvârșească ei înșiși păcatele pe care le condamnă la alții. Într-adevăr, atunci când un răufăcător inventează o minciună, fie nu este crezut deloc, fie doar reputația lui - deoarece mântuirea nu intră în calcule - este zdruncinată. Însă dacă răul este propagat, dușmanul este intim, chiar dacă nu s-a remarcat prin vorbăria sau cicăleala niciunui prieten intim. Dar care este acel om înțelept care să nu vadă cu câtă răbdare și tu suporți, nădăjduind consolarea conștiinței tale, faptele incredibile ale dușmăniei unuia din prietenii tăi care altădată ți-a fost foarte apropiat și cum ceea ce el aruncă în public împotriva ta și care află poate crezare la câțiva consideri ca fiind "arme de stânga" cu care luptăm împotriva diavolului la fel ca "armele de dreapta" (cf. 2 Co 6, 7)? Totuși aș fi preferat să-l știu mai puțin înarmat în acest sens și mai blând decât tine în această privință. Iată un mare motiv de tristețe și de uimire să vezi că într-o asemenea prietenie se poate ajunge la o așa mare dușmănie. Ar fi o bucurie, chiar una dintre cele mai de seamă, ca dintr-o asemenea dușmănie să se poată reveni la unirea inimilor de odinioară.


    votre commentaire
  • Scrisoarea lui Ariste către Philocrat este un document ce poate fi datat din jurul anului 100 î.C. în care autorul povestește felul minunat în care a fost tradus Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei, din ebraică în grecește, așa zisa traducere LXX - Septuaginta.

    Autorul - Flavius Josephus, în Antichități iudaice XII, 12-118, redă în integralitate acest text și ne spune, cu privire la autor, că este vorba despre un anume Ariste care scrie fratelui său Philocrat. Autorul susține a fi grec, adept al religiei Olimpului. În descrierea sa, Ariste păstrează un ton imparțial, dar admirativ în același timp, față de tradițiile evreilor. Scrisoarea pare a fi anterioară persecuțiilor inițiate de Antiochus IV Epifan, rege seleucid, în timp ce domnea pacea în Israel sub tatăl său, Antiochus al III-lea, zis cel Mare. În 1522, Luis Vives, în Civitate Dei Commentaria, cartea a XXII-a, arată că în realitate Ariste este un pseudonim în spatele căruia s-ar afla un evreu alexandrin.

    Conținutul - Demetrios de Phalere, fondatorul și responsabilul bibliotecii din Alexandria, propune regelui macedonian al Egiptului, Ptolemeu al II-lea Philadelph, să insiste pentru ca textele religioase ale evreilor să fie

    Scrisoarea lui Ariste către Philocrattraduse în grecește, iar un exemplar să ajungă și pe rafturile bibliotecii alexandrine. Ptolemeu ia contact cu Marele Preot al evreilor din acea vreme, Eleazar, căruia îi cere să-i trimită câte șase oameni înțelepți din fiecare trib pentru realizarea acestei lucrări. Preotul Eleazar dă curs dorinței lui Ptolemeu, iar acesta din urmă eliberează mai întâi toți sclavii evrei aflați în Egipt. Apoi poruncește să se ia cele mai bune măsuri pentru ca lucrarea traducerii să se facă în cele mai bune condiții. Eleazar îi trimite apoi 72 de învățați în literele ebraice și grecești deopotrivă. Regele îi primește cu mare fast la Alexandria, dă un ospăț care durează șapte zile, în timpul cărora împăratul pune întrebări fiecărui invitat în parte pe teme filosofice, teologice, morale, de guvernământ, etc. În fine, traducătorii se retrag pe o insulă, Pharos, în preajma portului din Alexandria, și timp de 72 de zile au lucrat pentru realizarea traducerii. Se dă citire textului tradus înaintea împăratului și a adunării evreilor alexandrini, la Curtea imperială. Se decide ca textul să nu sufere nicio modificare în viitor, Demetrios afirmând că traducerea este de inspirație divină. Astfel se admite că limba greacă este o limbă sacră în care Dumnezeu poate revela misterele sale.

    Redau aici, cred pentru prima dată, o traducere în limba română a acestei scrisori. Cu siguranță traducerea poate fi îmbunătățită, pe alocuri textul grec fiind destul de dificil de redat cu limpezime în limba română. De aceea am vrut ca textul original să apară în paralel cu traducerea iar cunoscătorii acestei limbi clasice să poată avea acces la document în limba greacă veche.

    Scrisoarea lui Ariste către Philocrat

     

    Text integral: grecește / românește 

     

    Verset

    Textul în grecește

    Traducere în românește

    1

    ξιολγου διηγσεως, Φιλκρατες, περ τς γενηθεσης μν ντυχας πρς λεζαρον τν τν ουδαων ρχιερα συνεσταμνης, δι τ σ περ πολλο πεποισθαι, παρ καστα πομιμνσκων, συνακοσαι περ ν πεστλημεν κα δι τ, πεπεραμαι σαφς κθσθαι σοι, κατειληφς ν χεις φιλομαθ διθεσιν,

    O descriere demnă de încredere, iubite Philocrat, a fost publicată pentru întâlnirea pe care am avut-o cu Eleazar, Marele Preot al evreilor, datorită interesului nestăpânit de a auzi un rezumat personal al misiunii noastre, conținutul și scopul ei. Detaliind fiecare aspect în parte, am încercat să-ți prezint o expunere clară, ținând seama de înclinația ta spre erudiție,

    2

    περ μγιστν στιν νθρπ, προσμανθνειν ε τι κα προσλαμβνειν, τοι κατ τς στορας, κα κατ ατ τ πργμα πεπειραμν. οτω γρ κατασκευζεται ψυχς καθαρ διθεσις, ναλαβοσα τ κλλιστα· κα πρς τ πντων κυριτατον νενευκυα τν εσβειαν πλανε κεχρημνη καννι διοικε.

    lucru care este o calitate măreață pentru tot omul ce caută neîncetat a îmbunătăți bagajul de cunoștințe și de înțelegere, fie citind rezumate făcute de alții, fie din experiențe personale. Astfel se dobândește o dispoziție curată a spiritului, atingând cele mai nobile scopuri, și care, înclinate spre pietate, scopul sublim, se guvernează adoptând o regulă ce nu poate da greș.

    3

    Τν προαρεσιν χοντες μες πρς τ περιργως τ θεα κατανοεν, αυτος πεδκαμεν ες τν προειρημνον νδρα πρεσβεαν, καλοκαγαθίᾳ κα δξ προτετιμημνον π τε τν πολιτν κα τν λλων, κα κατακεκτημνον μεγστην φλειαν τος σν αυτ κα τος κατ τος λλους τπους πολταις, πρς τν ρμηνεαν το θεου νμου, δι τ γεγρφθαι παρ ατος ν διφθραις βραϊκος γρμμασιν.

    Scopul este bineînțeles consacrat studiului, în particular al lucrurilor referitoare la Dumnezeu, și m-am oferit ca ambasador să merg la acest om, a cărei integritate și reputație i-au câștigat o cinste deosebită în ochii cetățenilor și a altora și care a dobândit un foarte mare avantaj pentru propriul său anturaj și pentru cetățenii din alte ținuturi. Ambasada avea drept scop traducerea legii divine, din cauza scrierii ei pe pergament în caractere ebraice.

    4

    ν δ κα ποιησμεθα μες σπουδ, λαβντες καιρν πρς τν βασιλα περ τν μετοικισθντων ες Αγυπτον κ τς ουδαας π πατρς το βασιλως, πρτως κεκτημνου τν τε πλιν κα κατ τν Αγυπτον παρειληφτος. ξιν στι κα τατ σοι δηλσαι.

    Am realizat această lucrare cu mare elan, considerând-o drept ceva normal vizavi de împărat, cu privire la cei deportați din Iudeea în Egipt de împărat, tatăl lor, care a fost și fondatorul orașului și care a pus mâna pe guvernarea Egiptului. E necesar să-ți spun și acest lucru numaidecât,

    5

    ππεισμαι γρ σε μλλον χοντα πρσκλισιν πρς τν σεμντητα κα τν τν νθρπων διθεσιν τν κατ τν σεμνν νομοθεσαν διεξαγντων, περ ν προαιρομεθα {δηλον, σμνως σε} κοσεσθαι, προσφτως παραγεγενημνον κ τς νσου πρς μες, κα βουλμενον συνακοειν σα πρς πισκευν ψυχς πρχει.

    deoarece sunt convins că tu ești mai înclinat spre pietate, iar atitudinea celor care trăiesc după legea sfântă, pe care, știind că tu mă ascuți cu bucurie, îmi propun să o fac cunoscută, fiindcă ai binevoit să-mi faci o vizită specială, venind din îndepărtata-ți insulă și dorești să auzi de la mine lucruri referitoare la zidirea sufletească.

    6

    κα πρτερον δ διεπεμψμην σοι περ ν νμιζον ξιομνημονετων εναι τν ναγραφν, ν μετελβομεν παρ τν κατ τν λογιωττην Αγυπτον λογιωττην ρχιερων περ το γνους τν ουδαων.

    Ți-am trimis mai înainte descrierea cu privire la ceea ce eu consideram ca fiind cel mai important. La rândul meu am primit această descriere despre poporul evreu de la cei mai renumiți Mari Preoți din renumitul ținut al Egiptului.

    7

    φιλομαθς γρ χοντ σοι περ τν δυναμνων φελσαι δινοιαν δον στ μεταδιδναι, μλιστα μν πσι τος μοοις, πολλ δ μλλον σο γνησαν χοντι τν αρεσιν, ο μνον κατ τ συγγενς δελφ καθεσττι τν τρπον, λλ κα τ πρς τ καλν ρμ τν ατν ντα μν.

    Deoarece îți place să auzi lucruri înălțătoare pentru suflet, am considerat, drept o datorie, să împărtășesc acest lucru cu toți oamenii care gândesc la fel, cu atât mai mult cu tine, care ești sufletul-pereche, fiind, nu doar un frate de sânge prin caracter, ci și în căutarea frumuseții, cum sunt și eu,

    8

    χρυσο γρ χρις κατασκευ τις λλη τν τετιμημνων παρ τος κενοδξοις φλεισαν οκ χει τν ατν, σον παιδεας γωγ κα  περ τοτων φροντς. να δ μ περ τν προλεγομνων μηκνοντες δλεσχν τι ποιμεν, π τ συνεχς τς διηγσεως πανξομεν.

    fiindcă valoarea  aurului sau al oricărei comori jefuite de cineva, care nu are nimic în cap, nu are același preț în raport cu importanța culturii și protecției acestor lucruri. Însă, din teama de a mă lungi prea mult cu această introducere și a mă pierde în discuții inutile, voi trece acum la partea esențială a descrierii mele.

    9

    Κατασταθες π τς το βασιλως βιβλιοθκης Δημτριος Φαληρες χρηματσθη πολλ διφορα πρς τ συναγαγεν, ε δυνατν, παντα τ κατ τν οκουμνην βιβλα· κα ποιομενος γορασμος κα μεταγραφς π τλος γαγεν, σον φ αυτ τν το βασιλως πρθεσιν.

    Atunci când a fost numit responsabil al bibliotecii împărătești, Demetrius din Phalerum a dus mai multe tratative pentru a aduna, pe cât posibil, toate cărțile importante ale lumii. Prin cumpărări și traduceri, a dus la îndeplinire, atât cât i-a stat în putință, planul împăratului. 

    10

    παρντων ον μν ρωτηθες Πσαι τινς μυριδες τυγχνουσι βιβλων; επεν πρ τς εκοσι, βασιλε· σπουδσω δ ν λγ χρν πρς τ πληρωθναι πεντκοντα μυριδας τ λοιπ. προσγγελται δ μοι κα τν ουδαων νμιμα μεταγραφς ξια κα τς παρ σο βιβλιοθκης εναι.

    Eram prezent atunci când a fost întrebat: „Câte mii de cărți sunt acum (în biblioteca împărătească)? El răspunse: „Mai bine de 200.000, Împărate. Voi lua măsurile necesare pentru a crește cât mai repede numărul lor la 500.000. Mi s-a spus că legile evreilor ar merita să fie traduse și incluse în biblioteca Măriei Voastre”. 

    11

    Τ τ κωλον ον, επεν, στ σε τοτο ποισαι; πντα γρ ποττακτα σοι τ πρς τν χρεαν. δ Δημτριος επεν ρμηνεας προσδεται· χαρακτρσι γρ δοις κατ ουδαων χρνται, καθπερ Αγπτιοι τ τν γραμμτων θσει, καθ κα φωνν δαν χουσιν. πολαμβνονται Συριακ χρσθαι· τ δ οκ στιν, λλ τερος τρπος.Μεταλαβν δ καστα βασιλες επε γραφναι πρς τν ρχιερα τν ουδαων, πως τ προειρημνα τελεωσιν λβ.

    „Ce te împiedică să faci asta?, l-a întrebat împăratul. Totul se află la dispoziția ta pentru a realiza acest proiect”. Demetrius i-a zis: „Este necesară o traducere. Ei folosesc litere specifice limbii iudaice, la fel cum egiptenii dau formă literelor lor conform cu limba lor. Evreii ar trebui să folosească limba siriacă, însă nu este cazul, fiindcă este o altă formă de limbaj”. Împăratul, reluând fiecare punct în parte, a poruncit ca o scrisoare să fie scrisă Marelui Preot al evreilor pentru ca proiectul menționat mai sus să fie dus la bun sfârșit. 

    12

    νομσας δ γ καιρν εναι περ ν πολλκις ξικειν Σωσβιν τε τν Ταραντνον κα νδραν, τος ρχισωματοφλακας, περ τς πολυτρσεως τν μετηγμνων κ τς ουδαας π το πατρς το βασιλως—κενος γρ πελθν τ κατ κολην Συραν κα Φοινκην παντα, συγχρμενος εημερίᾳ μετ νδρεας, τος μν μετκιζεν, ος δ χμαλτιζε, φβ πντα ποχερια ποιομενος· ν σ κα πρς δκα μυριδας κ τς τν ουδαων χρας ες Αγυπτον μετγαγεν,

    Am considerat că era o ocazie prielnică referitor la unele lucruri despre care mă sfătuiam deseori cu Sosibius din Tarente și cu Andreas, principalele gărzi de corp, cu privire la eliberarea celor care fuseseră deportați din Iudeea de către tatăl împăratului. Acesta cucerise tot ținutul Coelei-Siria și Feniciei și, datorită unor succese militare, îi deportase pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi, iar pe alții îi făcuseră prizonieri și a domnit peste toți inspirând frică. Procedând astfel, a scos afară din țară evrei pentru a-i conduce în Egipt, circa 100.000 de oameni, 

    13

    φ ν σε τρες μυριδας καθοπλσας νδρν κλεκτν ες τν χραν κατκισεν ν τος φρουροις (δη μν κα πρτερον κανν εσεληλυθτων σν τ Πρσ, κα πρ τοτων τρων συμμαχιν ξαπεσταλμνων πρς τν τν Αθιπων βασιλα μχεσθαι σν Ψαμμιτχ λλ ο τοσοτοι τ πλθει παρεγενθησαν, σους Πτολεμαος το Λγου μετγαγε)·

    dintre care a înrolat în armată circa 30.000 de bărbați și i-a rânduit în toată țara în punctele cheie de conflict. (În trecut deja, un bun număr dintre ei intraseră în țară cu perșii și, înaintea lor, alte trupe armate fuseseră trimise ca să lupte cu Psammitichus împotriva împăratului etiopienilor, însă nu erau atât de numeroși ca cei care fuseseră aduși de Ptolemeu, fiul lui Lagos). 

    14

    καθς δ προεπομεν, πιλξας τος ρστους τας λικαις κα ῥώμ διαφροντας καθπλισε, τ δ λοιπν χμα πρεσβυτρων κα νεωτρων, τι δ γυναικν, εασεν ες τν οκεταν, οχ οτως τ προαιρσει κατ ψυχν χων, ς κατακρατομενος π τν στρατιωτν, δι ς πεποηντο χρεας ν τος πολεμικος γσιν—μες δ πε τινα παρερεσιν ες τν πλυσιν ατν πελβομεν, καθς προδεδλωται, τοιοτοις χρησμεθα λγοις πρς τν βασιλα.

    După cum am amintit mai sus, i-a ales pe cei mai buni, în floarea tinereții și vestiți prin forța lor, pe care i-a înarmat. Pe ceilalți locuitori, bătrâni, copii și femei, i-a trimis în sclavie, nu printr-o decizie personală ca să sufere o asemenea soartă, ci deoarece trupele l-au convins să ia această decizie datorită victoriilor dobândite în diferite bătălii. Așadar, atunci când ocazia s-a ivit pentru a-i elibera, după cum am pomenit mai sus, am rostit următorul discurs înaintea împăratului. —

    15

    μποτε λογον  λγχεσθαι π ατν τν πραγμτων, βασιλε. τς γρ νομοθεσας κειμνης πσι τος ουδαοις, ν μες ο μνον μεταγρψαι πινοομεν, λλ κα διερμηνεσαι, τνα λγον ξομεν πρς ποστολν, ν οκεταις παρχντων ν τ σ βασιλείᾳ πληθν κανν; λλ τελείᾳ κα πλουσίᾳ ψυχ πλυσον τος συνεχομνους ν ταλαιπωραις, κατευθνοντς σου τν βασιλεαν το τεθεικτος ατος θεο τν νμον, καθς περιεργασμαι.

    „Împărate, nu este bine să treci prin niște evenimente fără a învăța nimic de la ele. Legile au fost stabilite pentru toți evreii, iar planul nostru nu este doar acela de a le traduce dar și de a le interpreta; dimpotrivă, cum vom putea justifica misiunea noastră atâta vreme cât mulți oameni sunt supuși puterii tale? Însă, datorită sufletului tău bun și milostiv, eliberează-i pe cei care trăiesc în mizerie; același Dumnezeu care le-a dat lor legea va face ca împărăția ta să sporească, după cum m-am străduit să-ți demonstrez. 

    16

    τν γρ πντων ππτην κα κτστην θεν οτοι σβοντα, ν κα πντες, μες δ, βασιλε, προσονομζοντες τρως Ζνα κα Δα· τοτο δ οκ νοικεως ο πρτοι διεσμαναν, δι ν ζωοποιονται τ πντα κα γνεται, τοτον πντων γεσθα τε κα κυριεειν. περηρκς δ σμπαντας νθρπους τ λαμπρτητι τς ψυχς πλυσιν ποησαι τν νεχομνων τας οκεταις.

    Acești oameni îl adoră pe Dumnezeu, protectorul și creatorul tuturor, pe care toți oamenii îl adoră, chiar și noi înșine, Împărate, doar că zeii noștri poartă nume diferite. Se numesc Zeus și Jupiter. Oamenii de la începuturi, vrând să arate asta, au demonstrat că cel prin care toți trăiesc și de care sunt toți creați este Stăpânul și Domnul tuturor. Deoarece tu îi depășești pe toți oamenii datorită bunătății sufletului tău, te rog, așadar, să-i eliberezi pe care sunt ținuți sclavi”. 

    17

    οδ πολν χρνον πισχν, κα μν κατ ψυχν πρς τν θεν εχομνων, τν δινοιαν ατο κατασκευσαι πρς τ τος παντας πολυθναι (κτσμα γρ ν θεο τ γνος τν νθρπων κα μεταλλοιοται κα τρπεται πλιν π ατο· δι πολλαχς κα ποικλως πεκαλομην τν κυριεοντα κατ καρδαν, να συναναγκασθ, καθς ξουν, πιτελσαι·

    Nu am stat prea mult pe gânduri și am început să ne rugăm lui Dumnezeu cu multă credință pentru a înmuia inima împăratului și a-i elibera pe toți sclavii. Omenirea este creația lui Dumnezeu, este transformată și convertită de el. De aceea, prin neînchipuite feluri, l-am rugat pe Domnul din toată inima mea pentru a-l convinge pe împărat să ducă la îndeplinirea cererea mea. 

    18

    μεγλην γρ εχον λπδα, περ σωτηρας νθρπων προτιθμενος λγον, τι τν πιτλειαν θες ποισει τν ξιουμνων· γρ πρς δικαιοσνην κα καλν ργων πιμλειαν ν σιτητι νομζουσιν νθρωποι ποιεν, κατευθνει τς πρξεις κα τς πιβολς κυριεων πντων θες),

    Aveam multe speranțe, dând argumente în favoarea mântuirii oamenilor, că Dumnezeu se îngrijește să ne îndeplinească toate rugămințile în măsura în care, indiferent de ceea ce oamenii cred că pot face în credință pe calea dreptății și grijii pe care o dăm faptelor bune, Domnul Dumnezeu este cel care cârmuiește toate faptele și intențiile lor. 

    19

    δ διανακψας κα προσβλψας λαρ τ προσπ Πσας πολαμβνεις μυριδας σεσθαι; φη. παρεστς δ νδρας πεφνατο Βραχε πλεον μυριδων δκα. δ, Μικρν γε, επεν, ριστας μς ξιο πργμα. Σωσβιος δ κα τν παρντων τινς τοτ επον· Κα γρ ξιν στι τς σς μεγαλοψυχας, πως χαριστριον ναθ τ μεγστ θε τν τοτων πλυσιν. μεγστως γρ τετιμημνος π το κρατοντος τ πντα κα δεδοξασμνος πρ τος προγνους, ε κα μγιστα ποισεις χαριστρια, καθκν στι σοι.

    (Împăratul) și-a ridicat ochii și, privindu-mă cu o privire blândă, mi-a zis: „Cam câte mii de oameni crezi că sunt?” Andreas, ridicându-se, i-a zis: „Un pic mai mult de 100.000”. A spus: „Este o cerere foarte consistentă pe care mi-o face Ariste”. Sosibius și unele persoane prezente au spus: „Este spre cinstea Măriei Tale, Împărate, să oferi eliberarea acestor oameni drept act de mulțumire față de Dumnezeul cel Prea-înalt, tu care ești atât de cinstit de Domnul tuturor și slăvit mai mult decât toți strămoșii tăi și, deci, dacă-ți arăți milostivirea într-un fel și mai măreț, este o faptă ce ți se potrivește de minune”.

    20

    διαχυθες δ ε μλα τος ψωνοις επε προσθεναι, κα σματος κστου κομζεσθαι δραχμς εκοσι, κα περ τοτων κθεναι πρσταγμα, τς δ πογραφς ποιεσθαι παρ ατ, μεγαλεως χρησμενος τ προθυμίᾳ, το θεο τν πσαν πιτελσαντος μν προαρεσιν, κα συναναγκσαντος ατν πολυτρσαι μ μνον τος συνεληλυθτας τ στρατοπδ το πατρς, λλ κα ε τινες προσαν, μετ τατα παρεισχθησαν ες τν βασιλεαν. πρ τ τετρακσια τλαντα τν δσιν πφαινον εναι.

    Împăratul a fost bulversat cu totul și a poruncit o mărire a soldei militarilor și plata a 20 de drahme pentru fiecare sclav și publicarea unui decret cu privire la aceste chestiuni și, în consecință, constituirea unui registru. Și-a arătat zelul la scară largă, Dumnezeu fiind cel care îndeplinea toate rugămințile noastre și împăratul a mers până acolo încât să-i elibereze, nu doar pe cei care au intrat în Împărăția lui cu armata tatălui, dar și pe cei care erau deja înainte sau care au ajuns mai apoi. Mărinimia Împăratului s-a ridicat la mai bine de 400 talanți. 

    21

    κα το προστγματος δ τ ντγραφον οκ χρηστον οομαι κατακεχωρσθαι. πολλ γρ μεγαλομοιρα φανερωτρα κα εδηλος σται το βασιλως, το θεο κατισχοντος ατν ες τ σωτηραν γενσθαι πλθεσιν κανος.

    Cât privește copia decretului, cred că înregistrarea are o valoare deloc neglijabilă, deoarece mărinimia împăratului s-a dovedit în mod clar pe măsură ce Dumnezeu îi va da tăria să dea salvarea la o mare mulțime de oameni. 

    22

    ν δ τοιοτο· Το βασιλως προστξαντος—σοι τν συνεστρατευμνων τ πατρ μν ες τος κατ Συραν κα Φοινκην τπους πελθντες τν τν ουδαων χραν γκρατες γνοντο σωμτων ουδαϊκν κα τατα διακεκομκασιν ες τε τν πλιν κα τν χραν κα πεπρκασιν τροις, μοως δ κα ε τινες προσαν κα μετ τατ εσιν εσηγμνοι τν τοιοτων, πολειν παρ χρμα τος χοντας, κομιζομνους ατκα κστου σματος δραχμς εκοσι, τος μν στρατιτας τ τν ψωνων δσει, τος δ λοιπος π τς βασιλικς τραπζης.

    Decretul suna cam așa: „Prin poruncă imperială – toți cei care au întărit rândurile armatei părinților noștri în ținuturile Siriei și Feniciei și care, atunci când armatele au înaintat în ținuturile evreilor, au devenit stăpâni peste oamenii evrei, pe care i-au adus în oraș sau în țară sau au fost vânduți la alții, precum și cei care erau deja aici înaintea cuceririlor sau au fost aduși după – cei care stăpânesc peste acești oameni trebuie numaidecât să-i elibereze, primind în schimb, pentru fiecare persoană, 20 de drahme, banii fiind dați, în cazul soldaților, atunci când li se dă solda, iar pentru ceilalți să se ia din trezoreria statului. 

    23

    νομζομεν γρ κα παρ τν το πατρς μν βολησιν κα παρ τ καλς χον χμαλωτεσθαι τοτους, δι δ τν στρατιωτικν προπτειαν τν τε χραν ατν κατεφθρθαι κα τν τν ουδαων μεταγωγν ες τν Αγυπτον γεγονναι· καν γρ ν παρ τ πεδον γεγονυα κ τν στρατιωτν φλεια· δι παντελς νεπιεικς στι κα  τν νθρπων καταδυναστεα.

    Deoarece sunt de părere că aceștia au fost făcuți prizonieri într-un mod abuziv, contrar dorințelor tatălui meu, și că o acțiune militară excesiv radicală și antrenată pentru a distruge pământurile lor și transferul evreilor în Egipt. Ajutorul dat soldaților era suficient iar sclavia acestor oameni este așadar complet inechitabilă. 

    24

    πσιν ον νθρποις τ δκαιον πονμειν μολογομενοι, πολλ δ μλλον τος λγως καταδυναστευομνοις, κα κατ πν κζητοντες τ καλς χον πρς τε τ δκαιον κα τν κατ πντων εσβειαν, προστετχαμεν σα τν ουδαϊκν στι σωμτων ν οκεταις {πανταχ} καθ ντινον τρπον ν τ βασιλείᾳ, κομιζομνους τος χοντας τ προκεμενον κεφλαιον πολειν, κα μηδνα κακοσχλως περ τοτων μηδν οκονομεν· τς δ πογραφς ν μραις τρισν, φ ς μρας κκεται τ πρσταγμα, ποιεσθαι πρς τος καθεσταμνους περ τοτων, καταδεικνντας εθ κα τ σματα.

    Mi-am dobândit reputația de a face dreptate tuturor oamenilor, cu atât mai mult celor care sunt subjugați fără motiv bine întemeiat. Obiectivul meu principal este acela de a promova dreptatea și credința în toate lucrurile. De aceea, am decretat că toți oamenii evrei ținuți sclavi pretutindeni în imperiu, indiferent din ce cauză, să fie eliberați, stăpânii lor să primească plata indicată mai sus și nimeni să nu trateze cu ușurință aceste probleme. Trei zile după ziua publicării acestui decret, stăpânii vor da registre persoanelor împuternicite cu această misiune, oferind detalii precise acestor funcționari. 

    25

    διειλφαμεν γρ κα μν συμφρειν κα τος πργμασι τοτ πιτελεσθναι. τν δ βουλμενον προσαγγλλειν περ τν πειθησντων, φ  το φανντος νχου τν κυραν ξειν· τ δ πρχοντα τν τοιοτων ες τ βασιλικν ναληφθσεται.

    Am considerat că este în interesul nostru și al afacerilor imperiale ca această problemă să fie rezolvată. Toți cei care doresc pot da informații cu privire la oamenii care nu se supun prezentului decret, fiind bine știut faptul că vor fi supuși sancțiunilor toți acuzații dacă vor fi recunoscuți vinovați; bunurile acestor oameni vor fi confiscate în trezoreria statului”. 

    26

    εσδοθντος το προστγματος, πως παναγνωσθ τ βασιλε, τ λλα πντ χοντος πλν το Κα ε τινες προσαν κα μετ τατα εσηγμνοι εσι τν τοιοτων, ατς τοτο βασιλες προσθηκε, μεγαλομοιρίᾳ κα μεγαλοψυχίᾳ χρησμενος, κλευσ τε τν διαφρων δσιν θραν οσαν πομερσαι τος πηρταις τν ταγμτων κα βασιλικος τραπεζταις.

    Acest decret a fost supus împăratului pentru a fi citit. Totul era identic cu privire la toate punctele, în afară de clauza: „precum și pentru toți cei care au fost aduși după”, clauză pe care însuși împăratul a adăugat-o cu propria lui mână, arătând astfel mărinimia bunătății lui. A poruncit, de asemenea, ca un dar generos pentru cheltuieli să fie împărțit între domesticii trupelor și bancherii împărătești. 

    27

    οτω δοχθν κεκρωτο ν μραις πτ· πλεον δ ταλντων ξακοσων ξκοντα δσις γεγνει. πολλ γρ κα τν πιμαστιδων τκνων σν τας μητρσιν λευθεροντο. προσανενεχθντος ε κα περ τοτων εκοσαδραχμα δοθσεται, κα τοτ κλευσεν βασιλες ποιεν, λοσχερς περ το δξαντος παντ πιτελν.

    Odată ce au fost decise lucrurile, decretul a fost pus în practică în șapte zile. Darul s-a ridicat la mai bine de 160 de talanți. Un mare număr de prunci a fost eliberat odată cu mamele lor. Exista o propunere suplimentară în decret, și anume, 20 de drahme trebuia să fie date pentru aceștia, iar împăratul a poruncit ca decizia să fie numaidecât pusă în execuție, punând astfel în aplicație toate detaliile politicii lui. 

    28

    ς δ κατεπρχθη τατα, τν Δημτριον κλευσεν εσδοναι περ τς τν ουδαϊκν βιβλων ναγραφς. πντα γρ δι προσταγμτων κα μεγλης σφαλεας τος βασιλεσι τοτοις δικετο, κα οδν περριμμνως οδ εκ. διπερ κα τ τς εσδσεως κα τ τν πιστολν ντγραφα κατακεχρικα, κα τ τν πεσταλμνων πλθος κα τν κστου κατασκευν, δι τ μεγαλομοιρίᾳ κα τχν διαφρειν καστον ατν. τς δ εσδσες στιν ντγραφον τδε·

    Odată îndeplinite acestea, împăratul a poruncit lui Demetrius să facă un raport cu privire la cărțile evreilor. Toate măsurile au fost luate de acest împărat prin astfel de edicte, pe care le-a dus la îndeplinire în cele mai mici detalii, fără a fi neglijat sau uitat ceva. Din acest motiv, am înregistrat copiile raportului și scrisorilor, precum și numărul celor care au fost date și statutul fiecăreia în parte, deoarece fiecare era deosebit de înțeleaptă datorită tehnicii și bunătății împăratului. Copia raportului este următoarea:

    29

    Βασιλε μεγλ παρ Δημητρου. προστξαντς σου, βασιλε, περ τν πολιπντων ες τν συμπλρωσιν τς βιβλιοθκης βιβλων, πως πισυναχθ, κα τ διαπεπτωκτα τχ τς προσηκοσης πισκευς, πεποιημνος ο παρργως τν ν τοτοις πιμλειαν, προσαναφρω σοι τδε.

    „Măritului Împărat, din partea lui Demetrius. Porunca Măriei Tale, cu privire la colecția volumelor ce lipsesc și care sunt necesare în biblioteca imperială, precum și a articolelor care, din întâmplare, nu ar corespunde condițiilor impuse, vă mărturisesc faptul că am acordat cea mai mare importanță acestei misiuni, iar acum vă prezint raportul după cum urmează: 

    30

    το νμου τν ουδαων βιβλα σν τροις λγοις τισν πολεπει· τυγχνει γρ βραϊκος γρμμασι κα φων λεγμενα, μελστερον δ, κα οχ ς πρχει, σεσμανται, καθς π τν εδτων προσαναφρεται· προνοας γρ βασιλικς ο ττευχε.

    Manuscrisele legii iudaice, precum și alte câteva manuscrise, lipsesc din bibliotecă, fiindcă aceste lucrări sunt scrise cu litere și în limbă ebraică. Însă au fost transcrise într-un fel cam neglijent, nu așa cum ar fi trebuit să fie, conform raportului experților, și de aceea nu au primit avizul împărătesc. 

    31

    δον δ στι κα ταθ πρχειν παρ σοι διηκριβωμνα, δι τ κα φιλοσοφωτραν εναι κα κραιον τν νομοθεσαν τατην, ς ν οσαν θεαν. δι πρρω γεγνασιν ο τε συγγραφες κα ποιητα κα τ τν στορικν πλθος τς πιμνσεως τν προειρημνων βιβλων, κα τν κατ ατ πεπολιτευμνων [κα πολιτευομνων] νδρν, δι τ γνν τινα κα σεμνν εναι τν ν ατος θεωραν, ς φησιν καταος  βδηρτης.

    Aceste cărți trebuie să fie numaidecât pe rafturile bibliotecii într-o versiune exactă, deoarece această legislație, după cum ne-am putea aștepta, datorită naturii ei divine, este profund filosofică și autentică. Scriitorii, poeții și întreaga armată a istoricilor au ezitat așadar să se refere la cărțile mai sus menționate și la  oamenii din trecut și din prezent care se aflau, în mare parte, numiți în aceste cărți, deoarece viziunea lor este sacră și sfințită, după cum spune Hecateus din Abdera. 

    32

    ἐὰν ον φανηται, βασιλε, γραφσεται πρς τν ρχιερα τν ν εροσολμοις, ποστελαι τος μλιστα καλς βεβιωκτας κα πρεσβυτρους ντας νδρας, μπερους τν κατ τν νμον τν αυτν, φ κστης φυλς ξ, πως τ σμφωνον κ τν πλεινων ξετσαντες κα λαβντες τ κατ τν ρμηνεαν κριβς, ξως κα τν πραγμτων κα τς σς προαιρσεως, θμεν εσμως. ετχει δι παντς.

    Dacă aprobi, Mărite Împărate, o scrisoare va fi trimisă Marelui Preot din Ierusalim, cerându-i să trimită oameni a căror viață este cât mai exemplară și cât mai matură posibil, competenți în materie de drept, câte șase din fiecare tribut, pentru ca, după examinarea textului aprobat de majoritate și după terminarea unei traduceri exacte, să putem produce o versiune excepțională într-un fel demn, atât cât privește conținutul, cât și obiectivul Măriei Tale. La revedere, Împărate”. 

    33

    Τς δ εσδσεως τατης γενομνης, κλευσεν βασιλες γραφναι πρς τν λεζαρον περ τοτων, σημναντας κα τν γενομνην πολτρωσιν τν αχμαλτων. δωκε δ κα ες κατασκευν κρατρων τε κα φιαλν κα τραπζης κα σπονδεων χρυσου μν λκς τλαντα πεντκοντα κα ργυρου τλαντα βδομκοντα κα λθων κανν τι πλθος—κλευσε δ τος ισκοφλακας τος τεχνταις, ν ν προαιρνται, τν κλογν διδναι—κα νομσματος ες θυσας κα λλα πρς τλαντα κατν.

    La primirea acestui raport, împăratul a poruncit ca o scrisoare să-i fie trimisă lui Eleazar cu privire la acest subiect, anunțând în același timp eliberarea efectivă a prizonierilor. De asemenea, a oferit un cadou, consistând în cupe și farfurii, precum și o masă și vase de jertfă, cântărind circa 50 de talanți de aur, 70 talanți de argint și un număr impresionant de pietre scumpe; a dat poruncă colectorilor de impozite să-i lase pe artizani să aleagă tot ce și-ar dori precum și bani pentru sacrificii și alte nevoi, circa 100 de talanți. 

    34

    δηλσομεν δ σοι περ τς κατασκευς, ς ν τ τν πιστολν ντγραφα διλθωμεν. ν δ  το βασιλως πιστολ τν τπον χουσα τοτον·

    Voi arăta detaliile dispozițiilor după ce voi atașa copiile scrisorilor. Scrisoarea Împăratului suna cam așa: 

    35

    Βασιλες Πτολεμαος λεαζρ ρχιερε χαρειν κα ρρσθαι. πε συμβανει πλεονας τν ουδαων ες τν μετραν χραν κατκσθαι γενηθντας νασπστους κ τν εροσολμων π Περσν, καθ ν πεκρτουν χρνον, τι δ κα συνεληλυθναι τ πατρ μν ες τν Αγυπτον αχμαλτους·

    Împăratul Ptolemeu, către suveranul Mare Preot Eleazar, salutări cordiale. Este o realitate faptul că mare număr de evrei s-a instalat în țara noastră după ce au fost dezrădăcinați din Ierusalim de perși, pe vremea când aceștia erau în forță, și care au venit în Egipt cu tatăl meu ca prizonieri. 

    36

    φ ν πλεονας ες τ στρατιωτικν σνταγμα κατεχρισεν π μεζοσι μισθοφοραις, μοως δ κα τος προντας κρνας πιστος φρορια κτσας πδωκεν ατος, πως τ τν Αγυπτων θνος φβος [μ] χ δι τοτων· κα μες δ παραλαβντες τν βασιλεαν φιλανθρωπτερον παντμεν τος πσι, πολ δ μλλον τος σος πολταις—

    Pe mulți dintre ei i-a angajat în forțele armate, dându-le un salariu generos și, de asemenea, după ce i-a judecat pe vechii combatanți vrednici de încredere, a zidit clădiri speciale pentru ei pentru a împiedica prejudecățile din partea locuitorilor Egiptului. Acum, după ce eu am moștenit tronul, adopt o atitudine mai liberală cu privire la toți supușii mei, în particular cu privire la concetățenii tăi. 

    37

    πρ δκα μυριδας αχμαλτων λευθερκαμεν, ποδντες τος κρατοσι τν κατ ξαν ργυρικν τιμν, διορθομενοι κα ε τι κακς πρχθη δι τς τν χλων ρμς, διειληφτες εσεβς τοτο πρξαι, κα τ μεγστ θε χαριστικν νατιθντες, ς μν τν βασιλεαν ν ερν κα δξ κρατστ παρ λην τν οκουμνην διατετρηκεν· ες τε τ στρτευμα τος κμαιοττους τας λικαις τετχαμεν, τος δ δυναμνους κα περ μς εναι, τς περ τν αλν πστεως ξους, π χρειν καθεστκαμεν.

    Am eliberat mai mult de 100.000 de prizonieri, plătind stăpânilor lor banii pe măsura demnității lor. De asemenea, pregătesc măsuri pentru a răsplăti toate neplăcerile cauzate de violența mulțimii. Am decis să fac acest lucru ca o obligație religioasă, aducând o jertfă de mulțumire Dumnezeului Prea-înalt, care mi-a păstrat Imperiul în pace și în cea mai mare faimă printre toate popoarele pământului. Celor care se aflau în floarea tinereții și pe care i-am înrolat în armata mea, precum și celor care se află în prezent în slujba mea la curte, după ce mi-au câștigat încrederea, le-am încredințat responsabilitatea câtorva funcții importante. 

    38

    βουλομνων δ μν κα τοτοις χαρζεσθαι κα πσι τος κατ τν οκουμνην ουδαοις κα τος μετπειτα, προρμεθα τν νμον μν μεθερμηνευθναι γρμμασιν λληνικος κ τν παρ μν λεγομνων βραϊκν γραμμτων, ν πρχ κα τατα παρ μν ν βιβλιοθκ σν τος λλοις βασιλικος βιβλοις.

    Doresc să acord anumite favoruri acestora rămași în slujba mea, precum și tuturor evreilor din lumea întreagă, chiar și generațiilor viitoare. Am decis așadar ca Legea voastră să fie tradusă în literele limbii grecești din limba pe care voi o scrieți cu litere ebraice, pentru ca această lucrare să poată fi așezată în biblioteca mea, printre multe alte cărți importante. 

    39

    καλς ον ποισεις κα τς μετρας σπουδς ξως πιλεξμενος νδρας καλς βεβιωκτας πρεσβυτρους, μπειραν χοντας το νμου, κα δυνατος ρμηνεσαι, φ κστης φυλς ξ, πως κ τν πλεονων τ σμφωνον ερεθ, δι τ περ μειζνων εναι τν σκψιν. οἰόμεθα γρ πιτελεσθντος τοτου μεγλην ποσεσθαι δξαν.

    De aceea vă rog să dați dovadă de înțelepciune și să alegeți, conform unor criterii bine rânduite de dumneavoastră, selecționând bătrâni ce au o anumită experiență de viață în trăirea cu zel a Legii divine, câte șase din fiecare tribut, și care au capacitatea să traducă Legea, pentru a ajunge la o versiune acceptabilă de o mare majoritate, ținând seama de importanța problemelor abordate. Sunt convins că realizarea acestui proiect ne va aduce o mare faimă amândurora. 

    40

    πεστλκαμεν δ περ τοτων νδραν τν ρχισωματοφυλκων κα ρισταν, τιμωμνους παρ μν, διαλεξομνους σοι κα κομζοντας παρχς ες τ ερν ναθημτων κα ες θυσας κα τ λλα ργυρου τλαντα κατν. γρφων δ κα σ πρς μς περ ν ἐὰν βολ κεχαρισμνος σ, κα φιλας ξιν τι πρξεις, ς πιτελεσθησομνων τν ταχστην περ ν ν αρ. ρρωσο.

    Am dispus în acest sens ca Andreas, unul din principalii responsabili ai gărzii mele de corp, și Ariste, oameni care se bucură de mare cinste în ochii voștri, să discutați cu ei; ei vă vor aduce ofrande pentru Templu și 100 de talanți de argint pentru sacrificii și alte necesități. Scrieți-mi cu privire la tot ce doriți și rugămințile vă vor fi îndeplinite; veți da dovadă astfel de prietenie, iar ceea ce veți decide va fi pus în execuție cu cea mai mare grijă. Adio!” 

    41

    Πρς τατην τν πιστολν ντγραψεν νδεχομνως  λεζαρος τατα· λεζαρος ρχιερες βασιλε Πτολεμαίῳ φλ γνησίῳ χαρειν. ατς τε ρρωσο κα  βασλισσα ρσινη,  δελφ, κα τ τκνα, καλς ν χοι κα ς βουλμεθα, κα ατο δ γιανομεν.

    Drept răspuns la această scrisoare, Eleazar i-a scris cele ce urmează: „Eleazar, Mare Preot, împăratului Ptolemeu, drag prieten, salut. Sănătate Măriei Tale și împărătesei Arsinoe, surorii Măriei Tale și copiilor; dacă există sănătate putem face tot ce ne propunem. Și eu sunt sănătos. 

    42

    λαβντες τν παρ σο πιστολν μεγλως χρημεν δι τν προαρεσν σου κα τν καλν βουλν, κα συναγαγντες τ πν πλθος παρανγνωμεν ατος, να εδσιν ν χεις πρς τν θεν μν εσβειαν. πεδεξαμεν δ κα τς φιλας ς πστειλας, χρυσς εκοσι κα ργυρς τρικοντα, κρατρας πντε, κα τρπεζαν ες νθεσιν, κα ες προσαγωγν θυσιν κα ες πισκευς ν ν δηται τ ερν ργυρου τλαντα κατν,

    M-am bucurat foarte tare la primirea scrisorii Tale, văzând obiectivul nobil pe care Ți l-ai fixat. Am adunat mulțime mare de popor și am citit scrisoarea Măriei Tale pentru ca toți să cunoască marea credință ce o ai în Dumnezeul nostru. De asemenea, am arătat și vasele pe care ni le-ai trimis pentru Templu, 20 din argint și 30 din aur, cinci potire și o masă pentru rânduiala jertfelor, iar pentru a răspunde nevoilor Templului, cei 100 de talanți din argint, 

    43

    περ κμισεν νδρας τν τετιμημνων παρ σο κα ριστας, νδρες καλο κα γαθο κα παιδείᾳ διαφροντες κα τς σς γωγς κα δικαιοσνης ξιοι κατ πντα· ο κα μετδωκαν μν τ παρ σο, πρς κα παρ μν κηκασιν ρμζοντα τος σος γρμμασι.

    toate acestea fiind aduse de cei doi oameni care se bucură a încrederea Ta, Andreas și Ariste, oameni integri, renumiți datorită educației lor, vrednici în toate de încrederea și dreptatea Ta. De asemenea, ei ne-au transmis mesajele Tale, iar ca răspuns din partea mea au auzit lucrurile așa cum le-ai scris și Tu. 

    44

    πντα γρ σα σοι συμφρει, κα ε παρ φσιν στν, πακουσμεθα· τοτο γρ φιλας κα γαπσεως σημεῖόν στι. μεγλα γρ κα σ κα νεπληστα τος πολτας μν κατ πολλος τρπους εηργτηκας.

    Tot ce este spre folosul Măriei Tale, chiar dacă nu este în mod natural, voi face; este dovada unei prietenii și înțelegeri dintre noi. De asemenea, ai dat dovadă de multă umanitate în favoarea concetățenilor mei, dându-le multe avantaje în felurite chipuri. 

    45

    εθως ον προσηγγομεν πρ σο θυσας κα τς δελφς κα τν τκνων κα τν φλων· κα ηξατο πν τ πλθος, να σοι γνηται καθς προαιρ δι παντς, κα διασζ σοι τν βασιλεαν ν ερν μετ δξης κυριεων πντων θες, κα πως γνητα σοι συμφερντως κα μετ σφαλεας το γου νμου μεταγραφ.

    Așadar, am adus jertfe numaidecât pentru Măria Ta, pentru sora Măriei Tale, copiii și prietenii Tăi. Cu toții am spus că merită să se facă după dorințele Tale, pentru ca Dumnezeu, deasupra tuturor, să păstreze Imperiul Tău în pace și slavă iar traducerea Legii sfinte să se facă numaidecât și să ajungă la Tine în siguranță. 

    46

    παρντων δ πντων πελξαμεν νδρας καλος κα γαθος πρεσβυτρους, φ κστης φυλς ξ, ος κα πεστελαμεν χοντας τν νμον. καλς ον ποισεις, βασιλε δκαιε, προστξας, ς ν μεταγραφ γνηται τν βιβλων, να πλιν ποκατασταθσιν πρς μς σφαλς ο νδρες. ρρωσο.

    În prezența adunării, am ales câțiva bătrâni, oameni cinstiți și autentici, șase din fiecare trib, pe care i-am trimis la Tine cu Legea în mâinile lor. Va fi un lucru nobil, Împărate prea-drept, dacă vei porunci ca, odată isprăvită lucrarea de traducere a Legii sinfte, acești oameni să revină în siguranță acasă. Adio!” 

    47

    Εσ δ πρτης φυλς· Ἰώσηφος, ζεκας, Ζαχαρας, ωννης, ζεκας, λισσαος. δευτρας· οδας, Σμων, Σομηλος, δαος, Ματταθας, σχλεμας. τρτης· Νεεμας, Ἰώσηφος, Θεοδσιος, Βασας, ρνας, Δκις.

    Numele acestor înțelepți sunt: din primul trib – Iosif, Ezechia, Zaharia, Ioan, Ezechia și Eliseu; din al doilea trib – Iuda, Simon, Samuel, Adeu, Mathias și Esclemias; din al treilea trib – Nehemiah, Iosif, Teodosie, Baseas, Ornias și Dakis; 

    48

    τετρτης· ωνθας, βαος, λισσαος, νανας, Χαβρας, [Χελκας?]. πμπτης· σακος, Ἰάκωβος, ησος, Σαββαταος, Σμων, Λευς. κτης· οδας, Ἰώσηφος, Σμων, Ζαχαρας, Σομηλος, Σελεμας.

    din al patrulea trib – Ionatan, Abraeus, Eliseu, Ananias, Chabrias; din al cincilea trib – Isac, Iacob, Isus, Sabbateus, Simon, Levi; din al șaselea trib – Iuda, Iosif, Simon, Zaharia, Samuel și Selemiah; 

    49

    βδμης· Σαββαταος, Σεδεκας, Ἰάκωβος, σαχος, ησας, Νατθαος. γδης· Θεοδσιος, Ἰάσων, ησος, Θεδοτος, ωννης, ωνθας. ντης· Θεφιλος, βραμος, ρσαμος, Ἰάσων, νδεμας, Δανηλος.

    din al șaptelea trib – Sabbateus, Sedecias, Iacob, Isac, Iosia, Nathaeus; din al optulea trib – Teodosie, Iason, Isus, Teodot, Ioan și Ionatan; din al nouălea trib – Teofil, Abram, Abram, Iason, Endemias, Daniel ;

    50

    δεκτης· ερεμας, λεζαρος, Ζαχαρας, Βανας, λισσαος, Δαθαος. νδεκτης· Σαμοηλος, Ἰώσηφος, οδας, ωνθης. Χαβε, Δοσθεος. δωδεκτης· σηλος, ωννης, Θεοδσιος, ρσαμος, βιτης, ζεκλος. ο πντες βδομκοντα δο.

    din al zecelea trib – Ieremia, Eleazar, Zaharia, Baneas, Eliseu și Datheus; din al unsprezecelea trib – Samuel, Iosif, Iuda, Ionatan, Chabeu și Dositeu; din al doisprezecelea trib – Isael, Ioan, Teodosie, Arsamus, Abietes și Ezechiel. 72 de înțelepți în total. 

    51

    κα τ μν πρς τν το βασιλως πιστολν τοιατης τγχανεν ντιγραφς {π} τν περ τν λεζαρον.ς δ πηγγειλμην κα τ τν κατασκευασμτων διασαφσαι, ποισω. πολυτεχνίᾳ γρ διαφροντα συνετελσθη, το βασιλως πολλν πδοσιν ποιουμνου κα παρ καστον πιθεωροντος τος τεχντας. δι παριδεν οδν δναντο οδ εκ συντελσαι. πρτον δ σοι τ περ τς τραπζης ξηγσομαι.

    Cele relatate de împărat în scrisoare au primit răspuns din partea lui Eleazar și a consilierilor lui. Deoarece am promis să dau toate detaliile cu privire la obiectele donate de împărat, o voi face acum. Obiectele în stadiul final erau diferite unele de altele și purtau marca artizanului; împăratul a adus o contribuție importantă și supraveghea el însuși artizanii în făurirea obiectelor, astfel încât să nu fie neglijat niciun detaliu în fabricarea obiectului respectiv. Mai întâi voi descrie în detaliu masa de jertfă. 

    52

    προεθυμετο μν ον βασιλες προπλν τι ποισαι τος μτροις τ κατασκεασμα. προσταξε δ πυθσθαι τν ν τν τπον, πηλκη τς στιν προοσα κα κειμνη κατ τ ερν ν εροσολμοις.

    Preocuparea principală a împăratului era aceea de a face din mobilier un obiect impresionant prin măsurile lui și a poruncit să se facă cercetări pe lângă populația locală cu privire la mărimea mobilierului care se afla în templul din Ierusalim. 

    53

    ς δ πεφναντο τ μτρα, προσεπηρτησεν, ε κατασκευσει μεζονα. τινς μν ον κα τν ερων κα τν λλων λεγον μηδν πικωλειν. δ επε βολεσθαι κα πενταπλν τος μεγθεσι ποισαι, διστζειν δ μποτε χρηστος γνηται πρς τς λειτουργας.

    Când i-au dat măsurile, împăratul a venit cu o altă întrebare pentru a ști dacă aceste măsuri ar putea fi depășite. Unii preoți și leviți i-au spus că nu este nicio prescripție care să specifice acest lucru. Chiar dacă era dispus să realizeze mobilierul chiar și de cinci ori mai mare, Împăratul a zis că va ezita să facă așa ceva în cazul în care acest lucru s-ar dovedi a fi inutil pentru cult; 

    54

    ο γρ αρεσθαι τ κεσθαι μνον ν τ τπ} παρ ατο, πολ δ μλλον χριν ξειν, ἐὰν τς καθηκοσας λειτουργας π τν ατο κατεσκευασμνων ος καθκε ποινται δεντως.

    nu doar a voit, zicea el, ca darurile lui să fie dispuse în Templu, dar va fi și mai fericit dacă miniștrii responsabili s-ar achita cu sârguință de ritualurile lor folosind după rânduială mobilierul pe care intenționa să-l pună la dispoziția lor. 

    55

    ο γρ νεκεν σπνεως χρυσο τ προσυντετελεσμνα βραχμετρα καθστηκεν, λλ φανεται πρς τινα λγον, επεν, οτως συνεστηκναι τος μτροις. τι γρ πιταγς οσης οθν ν σνιζε· διπερ ο παραβατον οδ περθετον τ καλς χοντα.

    Lipsa banilor nu era motivul pentru care făcuse o măsură mai mică a darurilor completate mai înainte, ci este clar, zicea el, de ce au fost făcute astfel. Dacă ar exista o prescripție precisă în acest sens, acum nu va mai lipsi nimic. De acea nu trebuie nici încălcat, nici depășit tot ceea ce este pe măsură și bine proporționat. 

    56

    τ μν ον ποικιλίᾳ τν τεχνν κλευσεν τι μλιστα χρσασθαι, σεμνς παντα διανομενος κα φσιν χων γαθν ες τ συνιδεν πραγμτων μφασιν. σα δ ν  γραφα, πρς καλλονν κλευσε ποεν· σα δ δι γραπτν, μτρα ατος κατακολουθσαι.

    Dăduse poruncă pentru ca diversitatea artelor să fie folosită din plin, intenția lui fiind una credincioasă din toate punctele de vedere; în plus, avea un ochi bine format pentru a aprecia lucrurile bine făcute. În cazul obiectelor nedefinite, împăratul porunci să se facă atenție la frumusețea lor, nu la banii cheltuiți; în cazul unor elemente specifice, măsurile trebuiau să corespundă indicațiilor prescrise. 

    57

    Δο γρ πχεων τ μκος, τ δ ψος πχεος κα μσους συνετλουν, χρυσου δοκμου στερεν πντοθεν τν ποησιν ργασμενοι, λγω δ ο περ τι περιεπτυγμνου το χρυσο, τν δ λασμν ατν πιδεδσθαι.

    La sfârșitul lucrării, masa măsura două coate lungime, o înălțime și jumătate; meșterii au întărit lucrarea cu aur foarte scump, ceea ce înseamnă că au adăugat, nu doar un strat de aur în exterior, dar și placa de jertfă era din aur masiv. 

    58

    στεφνην δ ποησαν παλαιστιααν κυκλθεν· τ δ κυμτια στρεπτ, τν ναγλυφν χοντα σχοινδων κτυπον, τ πορείᾳ θαυμαστς χουσαν κ τν τριν μερν· ν γρ τριγωνα.

    Conturul mesei era făurit dintr-o bucată; împletiturile erau din lemn torsionat în relief; relieful era foarte bine lucrat pe trei laturi ale mesei. (Forma un triunghi). 

    59

    κα καθ καστον μρος διατπωσις τς νεργεας τν ατν διθεσιν εχεν, στε, καθ  ν μρος στρφοιτο, τν πρσοψιν εναι τν ατν, κειμνου δ κατ τς στεφνης τ μν ες ατν τν τρπεζαν πκλιμα τν διατπωσιν χειν τς ραιτητος, τ δ κτς κλμα πρς τν το προσγοντος εναι θεωραν.

    Pe fiecare latură, forma mesei era identică, astfel încât aspectul era la fel, indiferent din ce parte o priveai; când o parte a conturului mesei era așezată în jos, panta cobora până la suprafața mesei și-și păstra forma sa minunată, iar panta exterioară era vizibilă pentru toți cei care se apropiau. 

    60

    δι τν περοχν ξεαν εναι τν δο κλιμτων συνβαινε, μετωρον πικειμνην, ς προειρκαμεν, τριγνου κατεσκευασμνου, καθ  ν μρος στρφοιτο. λθων τε πολυτελν ν ατ διαθσεις πρχον ν μσον τν σχοινδων· τερος παρ τερον πλοκν εχον μμητον τ ποισει.

    Astfel, măsura celor două laturi în pantă era evidentă, fiind puțin înălțată, după cum am văzut, și de construcție triunghiulară, indiferent partea din care o priveai. Erau fixate forme din pietre scumpe pe ele între jocurile de linii; una încăleca peste cealaltă, dând o formă inegalabilă artei.

    61

    πντες δ σαν δι τρημτων κατειλημμνοι χρυσας περναις πρς τν σφλειαν. π δ τν γωνιν α κατακλεδες συνσφιγγον πρς τν συνοχν.

    Pentru o mai mare siguranță, toate elementele erau îmbinate unele cu altele datorită unor găuri prin care treceau niște drugi auriți. La colțuri existau niște încheieturi speciale cu rolul de a menține totul strâns unit. 

    62

    κ πλαγων δ κατ τν στεφνην κυκλθεν τ πρς τν νω πρσοψιν οθεσα κατεσκεαστο διλιθος, κτπωσιν χουσα προσοχς συνεχσιν ναγλυφας αβδωτας, πυκνν χοσαις τν πρς λληλα θσιν περ λην τν τρπεζαν.

    De jur împrejur în partea de sus, de fiecare parte a conturului, ieșea în evidență o bordură ovală îmbrăcată în pietre scumpe, relief ce se detașa de celelalte reliefuri zebrate și neîntrerupte, strâns îmbinate unele cu altele de jur împrejurul mesei. 

    63

    π δ τν κτπωσιν τν λθων τς οθεσας, στφανον ποησαν ο τεχνται πγκαρπον, ν περοχ προδλως χοντα βοτρων κα σταχων, τι δ φοινκων κα μλων λαας τε κα ον κα τν παραπλησων. τος δ λθους ργασμενοι πρς τν τν προειρημνων καρπν διατπωσιν, χοντας κστου γνους τν χραν, νδησαν τ χρυσίῳ κκλ περ λην τν τς τραπζης κατασκευν κατ κρταφον.

    Sub relieful pietrelor scumpe, ce forma frontiera ovală, despre care am vorbit, meșterii au mai făcut o coroană ornată cu tot felul de fructe, foarte vizibile, cu struguri și spice de grâu, curmale, mere, măsline, grenade și multe altele asemenea. Au sculptat pietrele sub forma fructelor amintite mai sus, respectând culoarea fiecărui fruct în parte, apoi le-au îmbinat folosind o bandă aurită ce înconjura tot conturul mesei de jur împrejur. 

    64

    μετ δ τν το στεφνου διθεσιν, μοως κατ τν τς οθεσας διασκευν κατεσκεαστο, κα τ λοιπ τς αβδσεως κα διαγλυφς, {δι} τ κατ μφτερα τ μρη τν τρπεζαν πρς τν χρσιν πεποισθαι, καθ  ν μρος αρωνται, στε κα τν τν κυμτων θσιν κα τν τς στεφνης εναι κατ τ τν ποδν μρος.

    După ce au terminat coroana, au făurit o altă îmbinare asemănătoare care să corespundă formei bordurii, precum și restului îmbinărilor și gravurilor, fiindcă masa fusese concepută pentru a putea fi folosită de ambele părți, indiferent care ar fi fost fața principală, astfel încât poziția îmbinărilor coroanei să corespundă mereu părții unde se aflau picioarele.

    65

    λασμα γρ ποησαν καθ λου το πλτους τς τραπζης στερεν δακτλων τεσσρων, στε τος πδας νεσθαι ες τοτο, περνας {σν} κατακλεσιν χοντας σφγχθαι κατ τν στεφνην, να, καθ  ν αρωνται μρος, χρσις · τοτο δ κατ πιφνειαν θεωρεται μφοτεροδεξου τς κατασκευς οσης.

    Au făurit și o placă metalică solidă de mărimea mesei, cu o grosime de patru degete, astfel încât puteau fi fixate picioarele, folosindu-se de niște găuri pentru a fi înfipte sub coroană, în așa fel încât să poată fi folosită indiferent pe ce parte te-ai afla. Din exterior se vedea foarte bine acest lucru, construcția fiind vizibilă de ambele părți. 

    66

    π ατς δ τς τραπζης μαανδρον κτυπον ποησαν, ν περοχ λθους χοντα κατ μσον πολυτελες τν {πολυειδν}, νθρκων τε κα σμαργδων, τι δ νυχος κα τν λλων γενν τν διαφερντων ν ραιτητι.

    Pe masa propriu-zisă, au realizat o sculptură în relief, foarte complexă, din pietre foarte scumpe și vizibile începând din interior spre exterior, din rubin de diferite feluri și din smaralde, de asemenea, din onix și din alte feluri de piatră renumite prin frumusețea lor. 

    67

    μετ δ τν το μαινδρου διθεσιν πκειτο σχιστ πλοκ, θαυμασως χουσα, ομβωτν ποτελοσα τν ν μσον θεωραν· φ  κρυστλλου λθος κα τ λεγμενον λεκτρον ντετπωτο, μμητον θεωραν ποτελον τος θεωροσι.

    După realizarea motivului, amintit mai sus, au făcut o bandă cu desene frumos aranjate, lucrare ce dădea, la prima vedere, o formă în diamant; o piatră de cristal și o alta din chihlimbar au fost aranjate în relief, dând privitorilor o imagine incomparabilă.

    68

    τος δ πδας ποησαν τς κεφαλδας χοντας κρινωτς, νκλασιν κρνων π τν τρπεζαν λαμβανντων, τ δ τς ντς προσψεως ρθν χοντα τν πετλωσιν.

    Picioarele au fost realizate din lemn sculptat sub formă de crin, crinii fiind deschiși sub masă; părțile din interior, care puteau fi văzute, erau acoperite cu foiță de aur.

    69

    δ π δφους ρεισις το ποδς νθρωπος λθου πντοθεν παλιστιαα, κρηπδος χουσα τξιν κατ τν πρσοψιν, κτ δ δακτλων τ πλτος χουσα· φ ν πκειται τ πν λασμα το ποδς.

    Suportul piciorului pe pământ era împodobit cu rubin, cu o încheietură la piciorul dinainte, de opt degete lățime. Pe acest suport era sprijinită toată greutatea piciorului. 

    70

    κατεσκεασαν δ κφοντα κισσν κνθ πλεκμενον κ το λθου, σν μπλ περιειλομενον κυκλθεν τ ποδ σν τος βτρυσιν, ο λιθουργες σαν, μχρι τς κεφαλς. δ ατ διθεσις ν τν τεσσρων ποδν, πντα νεργς πεποιημνα κα προσηγμνα, τς μπειρας κα τχνης τς περοχς παραλλκτως χοντα πρς τν λθειαν, στε κα ιπζοντος το κατ τν ἀέρα πνεματος κνησιν πιδχεσθαι τν τν φλλων θσιν, πρς τν τς ληθεας διθεσιν τετυπωμνων πντων.

    Au mai realizat, din piatră, o viță de iederă care înflorește, îmbinată în acantă și înconjurată de jur împrejurul piciorului cu viță de vie și struguri, toate sculptate în piatră, până la vârf. Același motiv era aplicat la cele patru picioare; totul era realizat și îmbinat într-un mod artistic, arătând uniformitatea preeminenței experienței și artei cu un accent realist, astfel încât poziția foilor părea efectiv că sunt mișcate de o adiere de vânt, făcându-le parcă să se miște. 

    71

    ποησαν δ τριμερς τ στμα τς τραπζης, οονε τρπτυχον, πελεκνοις συναρμοζμενα γομφωτος πρς αυτ κατ τ πχος τς κατασκευς, θατον κα νερετον τν τν ρμν κατασκευσαντες συμβολν. μιπηχου δ οκ λσσονος ν τ πχος τς λης τραπζης, στε πολλν εναι ταλντων τν λην διασκευν.

    Totul fusese modelat în așa fel încât să dea impresia unei reprezentări realiste. Marginea mesei era făcută din trei straturi, fiecare strat fiind îmbinat, unul în celălalt, prin niște încheieturi de formă rotundă de grosimea mesei; încheieturile erau făcute atât de aproape de corp încât erau invizibile și foarte greu de detectat. Grosimea mesei nu era mai mică de o jumătate de cot; toată lucrarea cântărea mai mulți talanți.

    72

    πε γρ ο προρητο τος μεγθεσιν οδν προσθεναι βασιλες, σον δει δαπανηθναι κατασκευαζομνων μειζνων, τατα ποδδωκε πλεονα· κα κατ τν προαρεσιν ατο πντα πετελσθη θαυμασως κα ξιολγως χοντα, κα τας τχναις μμητα, κα τ καλλον διαπρεπ.

    Căci împăratul, decisese să nu mai adauge nimic măsurătorilor deoarece erau necesare cheltuieli importante pentru a le mări, a mărit numărul talanților astfel încât, urmându-și propriul obiectiv, fiecare detaliu era completat într-un fel minunat și remarcabil, de neegalat în artă și de o frumusețe excepțională.

    73

    τν δ κρατρων δο μν σαν {χρυσο} τ κατασκευ, φολιδωτν χοντες π τς βσεως μχρι το μσου τν διασκευν τ πορείᾳ, κα τν τν λθων ν μσον τν φολδων σνδεσιν πολυτχνως χοντες.

    Două adăpători erau în aur masiv cu motive în relief care se întrepătrundeau de la bază spre centru, cu o injoncțiune artistică de pietre prețioase în mijlocul lucrării. 

    74

    ετα μαανδρος πκειτο πηχυαος ψει, τν δ κτπωσιν νυπρχε δι λιθσεως ποικλης, μφανων σν ραιτητι τ τς τχνης φιλπονον. π δ τοτο ῥάβδωσις, φ  διαπλοκ ῥόμβων, δικτυωτν χουσα τν πρσοψιν ως π τ στμα.

    La toate aceste se suprapunea un motiv complex cu înălțimea de un cot, încrustat în desen printr-o lucrare complexă în pietre scumpe, dând dovada unei arte meticuloase combinată cu frumusețe. Pe acest desen se întrepătrundeau împletituri cu motive circulare, dând un aspect de lesă până la gură. 

    75

    τ δ ν μσον σπιδσκοι λθων τρων παρ τροις, τος γνεσι παραλλαγν χντων, τετραδακτλων οκ λαττον, νεπλρουν τ τς καλλονς ναργς. π δ τς στεφνης το σματος κρνων τπωσις σν νθεμσι κα βοτρων σχοινια διπλοκοι διετυποντο κυκλθεν.

    Pe partea centrală erau grupate mici umblături din pietre scumpe, apropiate și de felurite tipuri, având o lungime de cel puțin patru degete, asigurând o frumusețe de nedescris ansamblului. Pe margine gurii erau forme de crini cu flori și struguri întretăiați de jur împrejur. 

    76

    ο μν ον δι το χρυσο τοιατην εχον τν κατασκευν, χωροντες πρ δο μετρητς· ο δ ργυρο λεαν εχον τν διασκευν, νοπτρον δ γεγονυαν πρς ατ τοτο θαυμασως χουσαν, στε πν τ προσαχθν παυγζεσθαι σαφστερον μλλον  ν τος κατπροις.

    Așa arăta modelul potirelor de băut aurite, susținând deasupra două măsuri mari. Cele în argint aveau un aspect neted, fiind astfel un reflector minunat adaptat acestui efect, astfel încât tot ceea ce se apropia devenea mai vizibil decât reflecția oglinzilor. 

    77

    οκ φικτν δ στν ξηγσασθαι τ προσυντελεσθντα πρς τν τς ληθεας μφασιν. ς γρ πετελσθη, τεθντων τν κατασκευασμτων τρου παρ τερον—λγω δ πρτον ργυρο κρατρος, ετα χρυσο, πλιν ργυρο κα χρυσο—παντελς νεξγητος γνετο τς προσψεως διθεσις, κα τν πρς τν θεωραν προσιντων ο δυναμνων φστασθαι δι τν περιαγειαν κα τ τς ψεως τερπνν.

    Totuși, îmi este imposibil să prezint detalii mai amănunțite ca să dau impresia realismului. Când lucrarea a fost isprăvită iar bucățile se îmbinau, adică un bol de băut în argint, apoi unul în aur, apoi altul în argint și altul în aur, efectul general al vederii era complet indescriptibil, și chiar cei care se apropiau pentru a-l vedea nu mai erau în măsură să se îndepărteze de strălucirea și minunăția ce o contemplau. 

    78

    ποικλη γρ ν τς πιφανεας νργεια. προσορντων γρ πρς ατν τν το χρυσου κατασκευν, ψυχαγωγα τις ν μετ θαυμασμο, συνεχς φ καστον πιβαλλοσης τς διανοας τεχντευμα. κα πλιν τε πρς τν τν ργυρν προσβλψαι τις θσιν θελεν, πλαμπε τ πντα κυκλθεν, ς ν τις στηκε, κα διχυσιν ποει μεζονα τος θεωμνοις· στε παντελς νεξγητον εναι τν νηργημνων τν πολυτεχναν.

    Realismul lucrării afișate în plină zi oferea un aspect foarte plăcut. În vreme ce oamenii priveau mobilierul în aur, exista o fascinație aparte, asociată cu o mirare foarte justificată, iar atenția era concentrată pe fiecare element artistic în parte. Și încă o dată, când toată lumea dorea să privească ceea ce era făurit din argint, totul se reflecta, indiferent de poziție, și provoca o senzație și mai mare printre spectatori. Astfel, caracterul artistic asupra mai multor aspecte ale capodoperelor erau dea dreptul indescriptibile. 

    79

    τς δ χρυσς φιλας διετρευσαν στεφνοις μπλου κατ μσον, περ δ τ χελη κισσο τε κα μυρσνης τι δ λαας νπλεξαν στφανον κτυπον, πολυτελες νντες λθους· κα τς λοιπς δ πορεας διηλλαγμνως πετλεσαν, παντα φιλοτιμηθντες ες περοχν δξης το βασιλως ποισαι.

    Era gravate broderii în aur, împletituri din struguri pe mijloc, iar de jur împrejur era împletită o coroană de iederă, mirt și măslin în care erau încrustate pietre scumpe. Artiștii au isprăvit individual sculpturile ce rămâneau, întrecându-se în meșteșug pentru a face o lucrare cât mai iscusită spre slava împăratului. 

    80

    καθλου γρ οτ ν τος βασιλικος πρχε ισκοφυλακοις τοιατη κατασκευ τ πολυτελείᾳ κα τεχνουργίᾳ, οτ ν τινι λλ. πρνοιαν γρ ο μικρν ποιετο βασιλες, φιλοδοξν ες τ καλς χοντα.

    Nu exista nicio lucrare de artă asemănătoare în frumusețe și meșteșug, nici în tezaurul imperial, nici în altă parte. Împăratul s-a interesat îndeaproape de această lucrare datorită gustului său neasemuit pentru operele de artă. 

    81

    πολλκις γρ τν δημσιον χρηματισμν παρει, τος δ τεχνταις παρδρευεν πιμελς, να καθηκντως τ τπ συντελσωσιν, ες ν πεστλλετο τ τν ργων. δι πντα σεμνς γεγνει, κα καταξως το τε ποστλλοντος βασιλως κα το προστατοντος ρχιερως το τπου.

    De multe ori a lăsat la o parte afacerile publice și se așeza cu grijă printre artizani pentru ca aceștia să isprăvească lucrarea în felul cel mai potrivit cu locul pentru care se realiza opera de artă. Astfel, totul s-a petrecut într-o solemnitate și într-un fel vrednic de împărat, care trimisese preoți și Marele Preot pentru a supraveghea locul. 

    82

    κα γρ τ τν λθων πλθος φθονον, κα μεγλοι τος μεγθεσιν, οκ λαττον πεντακισχιλων· κα τας τχναις κρατιστεοντα πντα, στε πενταπλασως το χρυσο τιμιωτραν εναι τν τν λθων δσιν κα τν τν τεχνν νργειαν.

    Numărul pietrelor scumpe era nelimitat și erau de mărimi mari, cel puțin 5000 în total. Întreaga lucrare dovedea iscusința și excelența, astfel încât cadoul pietrelor și lucrarea artistică în sine valorau de cinci ori mai mult decât aurul. 

    83

    πολαμβνων ον κα τοτων τν ναγραφν ναγκααν εναι, δεδλωκ σοι. τ δ ξς περιχει τν πρς τν λεζαρον δν μν γενομνην· τν δ θσιν τς λης χρας πρτον δηλσω. ς γρ παρεγενθημεν π τος τπους, θεωρομεν τν πλιν μσην κειμνην τς λης ουδαων π ρους ψηλν χοντος τν ντασιν.

    Am considerat necesar că această descriere era indispensabilă, de aceea am povestit-o. Ceea ce urmează spune drumul lui Eleazar pe care noi l-am împrumutat. Voi descrie mai întâi configurația întregii echipe. Când ne-am apropiat de acel loc, Ierusalim, am văzut orașul construit în mijlocul țării evreilor, pe o colină ce se întindea pe o mare înălțime. 

    84

    π δ τς κορυφς κατεσκεαστο τ ερν κπρεπς χον· κα ο περβολοι τρες, πρ βδομκοντα δ πχεις τ μεγθει, κα τ πλτος κλουθον κα τ μκος τς κατ τν οκον διασκευς πρχε, μεγαλομοιρίᾳ κα χορηγίᾳ κατ πντα περβαλλοσ δικοδομημνων πντων.

    Pe vârful colinei fusese construit Templul, dând impresia că domina totul. Erau trei ziduri de întărituri înalte de mai bine de 70 de coți, lărgimea și lungimea edificiului erau proporționate cu mobilierul; totul fusese construit într-un mod excepțional din toate punctele de vedere, cu măiestrie și cu sume mari de bani. 

    85

    κα το θυρματος δ κα τν περ ατ συνδσμων κατ τς φλις κα τς τν περθρων σφαλεας κδηλος ν τν χρημτων γεγονυα φειδς δαπνη.

    Era evident că nu s-a ținut cont de bani când au fost făurite porțile Templului, nici pentru închiderea lintourilor porților, nici pentru întărirea lor. 

    86

    το τε καταπετσματος διατπωσις θυρσει κατ πν μοιοττη πρχε· κα μλιστα δι τν το πνεματος ποδρομν διλειπτον κνησιν λαμβονοσης τς διυφς, δι τ π δφους γινομνης τς ποδρομς {κατατενειν} τν κλπωσιν μχρι τς νω διατσεως, δεῖάν τινα κα δυσαπλλακτον τν θεωραν χοντος το πργματος.

    Configurația catapetesmei era foarte asemănătoare cu cea a mobilierului porții și ținea cont de mișcarea continuă cauzată materialelor de curentul de aer de la suprafață. Acest curent de aer era continuu fiindcă pleca de jos și se ridica sub formă de vârtej astfel încât crea ondulații până sus, fenomenul creând astfel un spectacol foarte plăcut și de neuitat.

    87

    τε το θυσιαστηρου κατασκευ {συμμτρως χουσαν} πρς τν τπον κα τ θματα δι το πυρς ξαναλομενα τν διοικοδομν εχε, τς δ ναβσεως τς πρς ατ, πρς τν εκοσμαν χοντος το τπου καθηκντως τ κλμα τν λειτουργοντων ερων κεκαλυμμνων μχρι τν σφυρν βυσσνοις χιτσιν.

    Mobilierul altarului era pe măsura locului și jertfelor consumate în foc; la fel și urcarea până la altar era foarte iscusită; scara fusese concepută în așa fel încât să fie adaptată preoților care-și desfășurau activitatea la altarul de jertfă, fiind îmbrăcați până la mijloc cu haine din in.

    88

    δ οκος βλπει πρς ω, τ δ πσθια ατο πρς σπραν· τ δ πν δαφος λιθστρωτον καθστηκε κα κλματα πρς τος καθκοντας τπους χει τς τν δτων πιφορς νεκεν, γνεται δι τν σμξιν τν π τν θυσιν αμτων. πολλα γρ μυριδες κτηνν προσγονται κατ τς τν ορτν μρας.

    Casa este orientată spre est, iar în partea opusă avea ieșire spre vest. Temelia era împodobită în întregime din pietre scumpe și existau uluce în pantă pentru a transporta apa necesară pentru curățirea sângelui jertfelor. (Mai multe mii de animale sunt jertfite acolo în timpul sărbătorilor). 

    89

    δατος δ νκλειπτς στι σστασις, ς ν κα πηγς σωθεν πολυρρτου φυσικς πιρρεοσης, τι δ θαυμασων κα διηγτων ποδοχεων παρχντων π γν, καθς πφαινον πντε σταδων κυκλθεν τς κατ τ ερν καταβολς κα κστου τοτων σριγγας ναρθμους, καθ καστον μρος αυτ συναπτντων τν ευμτων·

    Există o aprovizionare continuă cu apă datorită ulucelor, dând sentimentul unui izvor care ar izvorî din interior, dar și datorită unor rezervoare subterane de o frumusețe extraordinară, de nedescris, care, pe o circumferință de cinci stadii de la temelia Templului dezvăluiau nenumărate canale pentru fiecare dintre ele, râurile întâlnindu-se de fiecare parte. 

    90

    κα πντα τατα μεμολιβσθαι κατ δφους κα το τοχου· π δ τοτων κεχσθαι πολ τι πλθος κονισεως, νεργς γεγενημνων πντων. εναι δ πυκν τ στματα πρς τν βσιν, ορτως χοντα τος πσι πλν ατος ος στιν λειτουργα, ς οπ κα νεματι πντα καθαρζεσθαι τ συναγμενα παμπληθ τν θυμτων αματα.

    Totul era acoperit cu plumb până la temelia zidurilor; pe ele era un strat gros de smoală, totul bine rânduit și foarte eficace. La bază existau mai multe guri, complet invizibile, știute doar de responsabilii cu jertfele, astfel încât marile cantități de sânge adunate din jertfele animalelor erau curățate de presiunea puternică și de viteza apei.

    91

    πεπεισμνος δ κα ατς τν τν ποδοχεων κατασκευν δηλσω καθς πιστθην. προγαγον γρ πλον σταδων τεσσρων κ τς πλεως, κα πρς τινα τπον κλευσαν κατακψαντα συνακοσαι το γινομνου ψφου τς παντσεως τν δτων· στε συμφανς μοι γεγονναι τ μγεθος τν γγεων, καθς δεδλωται.

    Fiind eu însumi convins, voi descrie planul construcției rezervoarelor așa cum le-am priceput și eu. Am fost condus la circa patru stadii în afara orașului și mi s-a spus să mă aplec într-un anumit loc pentru a auzi zgomotul apei care se întâlnește în canalele subterane. Rezultatul a fost acela că mărimea conductelor devenise evidentă pentru mine, după cum am arătat deja. 

    92

    τν δ ερων λειτουργα κατ πν νυπρβλητς στι τ ῥώμ κα τ τς εκοσμας κα σιγς διαθσει. πντες γρ ατοκελεστως διαπονοσι πολλς γινομνης κακοπαθεας, κα κστ τ διατεταγμνον μλει. κα διαλεπτως πηρετοσιν, ο μν τν ξυλεαν, ο δ λαιον, ο δ σεμδαλιν, ο δ τ τν ρωμτων, τεροι τ τς σαρκς λοκαυτοντες, σχι διαφερντως συγχρμενοι·

    Ministerul preoțesc era absolut de neîntrecut în vigoarea sa și în organizarea tăcerii bine rânduite: toți preoții lucrau din greu, depuneau multe eforturi, și fiecare îndeplinea funcția prestabilită. Slujba lor era neobosită, împărțeau jertfele, unii asigurau transportul lemnului, alții aduceau uleiurile, alții veneau cu făina de grâu, alții aduceau condimentele dulci, alții ofereau jertfele de ardere de tot ale bucăților de carne, cu toții săvârșeau lucrarea pentru care erau numiți. 

    93

    διαλαβντες γρ μφοτραις τν μσχων τ σκλη, πλεον ντα ταλντων δο σχεδν κστου, ναρρπτουσιν κατραις θαυμασως ψος κανν κα οχ μαρτνουσι τς πιθσεως. μοως δ κα τ τν προβτων τι δ αγν τος βρεσι κα πιμελ θαυμασως χει. κατ πν γρ κλεγομνων ος πιμελς στιν μμητα κα τ παχτητι διαφροντα, τ προειρημνον πιτελεται.

    Separă pulpele taurilor cu mâinile lor, chiar dacă aceste bucăți de carne sunt mult mai grele decât preoții; apoi, printr-o mișcare în jos despică cele două pulpe foarte perfect și cu o precizie uluitoare. Oile și caprele sunt jertfite în același fel remarcabil, indiferent de greutatea grăsimii. Cei care doresc aleg de fiecare dată animale fără pată care se remarcă prin grăsimea lor; aceasta este procedura de urmat. 

    94

    πρς δ τν νπαυσιν τπος ατος στν ποτεταγμνος, ο καθζουσιν ο διαναπαυμενοι. τοτου δ γινομνου, τν διαλελοιπτων γερονται πρθυμοι, οδενς πιτσσοντος τ τς λειτουργας.

    Au o sală de odihnă rezervată unde se așază pentru odihna prevăzută. După ce s-au odihnit, unii dintre preoții odihniți se ridică în grabă, pentru a continua slujba, însă nimeni nu se ocupă cu organizarea ministerului lor. 

    95

    τε πσα σιγ καθστηκεν, στε πολαμβνειν, μηθ να νθρωποι ν τ τπ παρεναι, πρς τος πτακοσους παρντων τν λειτουργν—κα τν προσαγντων δ τ θματα πολ τι πλθος—λλ φβ κα κα καταξως μεγλης θειτητος παντ πιτελεται.

    O tăcere generală domnește, astfel încât ai putea crede că n-ar fi acolo decât un singur om, chiar dacă numărul miniștrilor era de fiecare dată mai mare de 700, în plus de numărul mare de participanți care aduceau animale spre sacrificare. Totul este făcut cu respect și într-un fel vrednic de divinitate. 

    96

    μεγλην δ κπληξιν μν παρσχεν, ς θεασμεθα τν λεζαρον ν τ λειτουργίᾳ, τ τε το στολισμο κα τς δξης, συνσταται δι τν νδυσιν ο φορε χιτνος κα τν περ ατν λθων· χρυσο γρ κδωνες περ τν ποδρη εσν ατο, μλους χον νιντες διζοντα· παρ κτερον δ τοτων νθεσι πεποικιλμνοι οσκοι, τ χρόᾳ θαυμασως χοντες.

    A fot o ocazie de mare mirare pentru mine când l-am văzut pe Eleazar exersându-și ministerul și văzând veșmintele strălucitoare, până chiar și tunica ce o purta era împodobită cu pietre scumpe; partea de jos a tunicii era ornată cu o ghirlandă de clopoței ce făceau un zgomot aparte. Clopoțeii erau separați între ei de pomponuri sub formă de flori de culori vii. 

    97

    κατζωστο δ διαφρ ζν διαπρεπε, διυφασμν καλλστοις χρμασιν. π δ το στθους φορε τ λεγμενον λγιον, ν συνεσφιγμνοι λθοι δεκαδο, διαλλσσοντες τος γνεσι, χρυσ κεκολλημνοι, τ τν φυλρχων νματα κατ τν ξ ρχς διταξιν γενηθεσαν, παυγζοντες καστος νεξγητον τς διτητος τν φυσικν χραν.

    Purta la brâu o centură minunată țesută din cele mai frumoase culori. Pe piept purta ceea ce se numește „oracolul” de care sunt atârnate 12 pietre de diferite feluri, încercuite cu fir de aur și pe care erau scrise numele patriarhilor în ordinea originii lor, fiecare piatră arătând propria ei culoare naturală – foarte indescriptibilă. 

    98

    π δ τς κεφαλς χει τν λεγομνην κδαριν, π δ τατης τν μμητον μτραν, τ καθηγιασμνον βασλειον κτυπον π πετλ χρυσ γρμμασιν γοις νομα το θεο, κατ μσον τν φρων, δξ πεπληρωμνον, κριθες ξιος τοτων ν τας λειτουργαις.

    Pe cap poartă ceea ce se numește o „tiară”, iar pe deasupra „mitra” cea de neimitat, diadema sfântă, observându-se în relief în față, iar în centru sunt încrustate literele sfinte pe o foiță de aur, însemnând numele lui Dumnezeu, a cărei slavă este de negrăit. Purtătorul acestora este considerat vrednic de asemenea veșminte în timpul slujbelor. 

    99

    δ συμφνεια τοτων μποιε φβον κα ταραχν, στε νομζειν ες τερον ληλυθναι κτς το κσμου· κα διαβεβαιομαι, πντα νθρωπον προσελθντα τ θεωρίᾳ τν προειρημνων ες κπληξιν ξειν κα θαυμασμν διγητον, μετατραπντα τ διανοίᾳ δι τν περ καστον γαν κατασκευν.

    Aparența lor îi reduce pe oameni la tăcere și rămân înmărmuriți: un om ar putea crede că a ieșit din lumea asta și s-a trezit într-o altă lume. Spun cu tărie că fiecare om care se apropie de spectacolul pe care tocmai l-am descris va face experiența de a rămâne înmărmurit, o experiență cu nu poate fi povestită în cuvinte, ființa lui fiind transformată văzând grija sfântă pentru fiecare detaliu în parte. 

    100

    πρς γρ τν πγνωσιν πντων π τν παρακειμνην κραν τς πλεως ναβντες θεωρομεν· κεται μν ν ψηλοττ τπ, πργοις ξησφαλισμνη πλεοσι, μχρι κορυφς εμκεσι λθοις νκοδομημνων ατν, ς μεταλαμβνομεν, πρς φυλακν τν περ τ ερν τπων·

    Pentru a examina tot ceea ce înconjoară scena, am urcat spre citadela orașului și am privit de acolo. Se află pe un sit înălțat, întărit cu mai multe turnuri, care sunt la rândul lor zidite din piatră tăiată până în vârf, după informațiile mele, pentru a proteja zona din împrejurimile Templului, 

    101

    να, ἐὰν πθεσς τις νεωτερισμς πολεμων φοδος γνηται, μηθες δνηται δν ες τος περιβλους ποισασθαι τος περ τν οκον· πικειμνων κα ξυβελν π τν πργων τς κρας κα ργνων ποικλων, κα το τπου κατ κορυφν ντος τν προειρημνων περιβλων,

    astfel încât, în caz de asalt, de revoltă sau de atac al dușmanilor, nimeni să nu poată forța drumul pentru a pătrunde în interiorul clădirii înconjurate de ziduri și întărituri. Existau și catapulte amplasate pe turnurile citadelei și o mare varietate de arme de război; locul domina cartierul amintit. 

    102

    σανε φυλασσομνων τν πργων π τν πιστοττων νδρν κα τ πατρδι μεγλας ποδεξεις δεδωκτων· οτινες οκ εχον ξουσαν ξιναι τς κρας, ε μ τας ορτας, κα τοτο κ μρους, οδ εσοδεειν εων οδνα.

    Turnurile erau, pentru a spune așa, păzite de santinelele cele mai vrednice de încredere, care s-au remarcat prin vrednicia slujirii țării lor. Nu li se permitea să iasă din citadelă, decât în timpul sărbătorilor, și atunci pentru a asigura paza: nimănui nu-i era îngăduit să intre.

    103

    μετ κριβεας δ πολλς εχον, ε κα τις πιταγ γνοιτο δι το προκαθηγουμνου πρς θεωραν εσδξασθα τινας· οον κα καθ μς γεγνει. μλις γρ νπλους ντας μς δο παρεδξαντο πρς τ κατανοσαι τ τν θυσιν.

    Atunci când comandantul lor le dădea ordin să accepte vizitatori, de pildă cum era cazul nostru, puneau în aplicare ordinul în felul cel mai strict posibil, permițându-ne, împotriva inimii, chiar dacă erau doar doi, și încă neînarmați, să privim ceremoniile în timpul jertfelor.

    104

    λεγον δ κα δι ρκων πεπιστσθαι τ τοιοτον· τος γρ πντας μωμοκναι, κατ νγκην {πιτελουμνους} θεως τ κατ τν ρισμν πργμα, ντας πεντακοσους μ παραδξασθαι πλεον νθρπων πντε κατ τ ατ· το γρ ερο τν πσαν εναι φυλακν τν κραν· κα τν καταβαλλμενον ατν τν προφυλακν τν εημνων οτως σφαλσθαι.

    O asemenea procedură era stabilită sub jurământ, ziceau ei, deoarece fiecare jurase că, așa cum se obișnuiește pentru lucrurile divine {să se facă} sub jurământ, nu puteau admite decât cinci persoane odată, chiar dacă ei erau în număr de 500. Citadela, ziceau ei, asigura toată protecția templului, iar fondatorul ei dăduse astfel garanția protecției cât mai sigure a locurilor pe care le-am descris.

    105

    τς δ πλες στι τ χμα συμμτρως χον, οον τεσσαρκοντα σταδων ντος το περιβλου, καθσον εκσαι δυνατν. χει δ τν τν πργων θσιν θεατροειδ, κα φαινομνων διδων—τν ποκειμνων, τν δ πνωθεν—{εθισμνως}—, κα τς δι τοτων διεξδους. νκλασιν γρ χει τ τν τπων, ς ν π ρους τς πλεως κοδομημνης. εσ δ κα διαβθραι πρς τς διδους.

    Mărimea orașului este bine proporționată, circa 40 de stadii în circumferință, după cât pot eu estima. Decorul turnurilor sale este asemenea unui teatru, la fel ca toate căile de circulație, care se împart, unele mai jos, altele mai sus, după felul lor obișnuit ; tot la fel este și cu străzile care le traversează. Deoarece orașul este construit pe o colină, terenul este în pantă.

    106

    ο μν γρ μετωροι τν δεαν, ο δ π ατς ποιονται, κα μλιστα διεστηκτες τς δεας, δι τος ν τας γνεαις ντας, πως μηδενς θιγγνωσιν ν ο δον στν.

    Există scări ce duc la căile de circulație. Unele persoane se deplasează deasupra lor, altele dedesubtul lor, scopul fiind acela de a se îndepărta cât mai mult de strada principală pentru a fi cât mai aproape de cei care participă la riturile purificării pentru a evita să atingă la tot pasul vreun obiect interzis.

    107

    οκ λγως δ τν πλιν συμμετρίᾳ καθηκοσ κατεσκεασαν ο πρτοι, σοφς δ πινοσαντες. τς γρ χρας πολλς οσης κα καλς, κα τινων μν πεδινν, τν κατ τν Σαμαρετιν λεγομνην, κα τν συναπτντων τ τν δουμαων χρ, τινν δ ρεινν, τν {συναπτντων τ τν ουδαων χρ, χρ} πρς τν γεωργαν κα τν πιμλειαν τς γς γνεσθαι συνεχς, να κα δι τοτο οτοι τν εκαρπαν χωσιν· ο κα γινομνου γεωργεται {πντα μετ} δαψιλεας πολλς ν πσ τ προειρημν χρ.

    Există motive bine întemeiate pentru ca pionierii să construiască orașul în armonia specifică, iar planul lor era înțelept. Teritoriul era vast și frumos; unele părți erau plate, precum regiunea Samariei și cartierul Idumeii ; alte părți erau deluroase, precum cartierul Iudeii. Se vedea o grijă deosebită pentru cultivarea și păstrarea pământului în vederea asigurării celor necesare locuitorilor. Când se are în vederea această grijă, orice agricultură este însoțită de un randament pe măsură pe întreg teritoriul amintit.

    108

    τν δ πλεων σαι μγεθος χουσι κα τν κλουθον εδαιμοναν, ταταις συμββηκεν εανδρεν, μελεσθαι δ τς χρας, πντων π τ κατ ψυχν λαροσθαι νενευκτων, κα τ κατασκευ πντας νθρπους π τς δονς εκαταφρους εναι.

    In orașele care ajung la o mărime destul de impunătoare și cu o prosperitate pe măsură, populația este numeroasă și pământul este mai delăsat, deoarece toți sunt interesați să guste din plăcerile culturale, și toată lumea, așa cum vedea ea lucrurile, are tendința să dorească doar plăcerea.

    109

    τοτο δ γνετο περ τν λεξνδρειαν περβλλουσαν πσας τ μεγθει κα εδαιμονίᾳ τς πλεις. ο γρ π τς χρας ες ατν ποξενομενοι καταμνοντες φ κανν ες λττωσιν γον τ τς ργασας.

    Ce s-a petrecut la Alexandria, care depășea toate orașele în mărime și prosperitate? Locuitorii de la țară au emigrat în acest oraș și s-au instalat, antrenând astfel declinul agriculturii.

    110

    θεν βασιλες, να μ καταμνωσι, προσταξε μ πλον εκοσιν μερν παρεπιδημεν· κα τος π τν χρειν μοως δι γγρπτων διαστολς δωκεν, ἐὰν ναγκαον κατακαλσαι, διακρνειν ν μραις πντε.

    Atunci, împăratul, pentru a împiedica instalarea lor, a poruncit ca durata sejurului lor să nu depășească 20 de zile. De asemenea, a dat instrucțiuni în scris celor care erau însărcinați cu afacerile comerciale și porunci ca, în cazul în care o adunare era necesară, problema trebuia să fie reglată în cel mult cinci zile.

    111

    πρ πολλο δ ποιομενος κα χρηματιστς κα τος τοτων πηρτας πταξε κατ νομος, πως μ πορισμν λαμβνοντες ο γεωργο κα προστται τς πλεως λαττσι τ ταμιεα, λγω δ τ τς γεωργας πρσφορα.

    Pentru a arăta importanța ce o dădea acestui lucru, împăratul a numit chiar funcționari și ajutători de funcționari pe districte, împiedicând astfel agricultorii și căpeteniile orașului să se angajeze în activități comerciale, lucru ce ar reduce veniturile imperiale, adică beneficiile cuvenite din agricultură. 

    112

    παρεξβημεν δ τατα δι τ καλς μν τν λεζαρον ποδεδειχναι τ προειρημνα. μεγλη γρ στν τν γεωργουμνων φιλοπονα. κα γρ λαϊκος πλθεσι σνδενδρς στι κα σιτικος καρπος ατν χρα κα σπροις, τι δ μπλ κα μλιτι πολλ. τ μν τν λλων κροδρων κα φοινκων οδ ριθμεται παρ ατος.

    Am vrut să aduc în atenția voastră aceste detalii deoarece Eleazar m-a instruit în amănunțit cu privire la tot ce am povestit până acum. Zelul agricultorilor era într-adevăr deosebit. Pământurile lor conțineau livezi întregi de măslini și culturi de porumb și legume de tot felul, dar aveau și vii, produceau miere în mari cantități. Cât privește copacii fructiferi și palmierii producători de curmale ce se aflau pe pământurile lor nimeni nu îi poate număra. 

    113

    κτνη τε πολλ παμμιγ, κα δαψιλς τοτων νομ· δι καλς βλεψαν, τι πολυανθρωπας ο τποι προσδονται, κα τν κατασκευν τς πλεως κα τν κωμν θεντο κατ λγον.

    Au animale și dobitoace de tot felul cu pășuni întinse suficiente pentru ele. Așadar, au înțeles foarte bine că teritoriile lor trebuiau să fie bine populate și au conceput orașul și satele în consecință. 

    114

    πολ δ πλθος κα τν ρωμτων κα λθων πολυτελν κα χρυσο παρακομζεται δι τν ρβων ες τν τπον. ργσιμος γρ κα πρς τν μποραν στ κατεσκευασμνη χρα, κα πολτεχνος πλις, ο σπανζει δ οδν τν διακομιζομνων δι τς θαλσσης.

    Prin intermediul arabilor ajung aici mari cantități de mirodenii și pietre prețioase. Pământul este agricol dar este bine echipat și pentru comerț; în oraș există mai multe meserii de artă, iar mărfurile aduse de peste mări nu lipsesc, 

    115

    χει γρ κα λιμνας εκαρους χορηγοντας, τν τε κατ τν σκαλνα κα Ἰόππην κα Γζαν, μοως δ κα Πτολεμαδα τν π το βασιλως κτισμνην. μση δ κεται πρς τος προειρημνους τπους, οκ πχουσα τοτων πολ. χει δ πντα δαψιλ κθυγρος οσα πντοθεν χρα κα μεγλην σφλειαν χουσα.

    datorită porturilor foarte bine situate care le aprovizionează, precum Ascalon, Iope și Gaza, dar și Ptolemais, pe care împăratul însuși l-a fondat, poziționat într-o zonă mai centrală decât cele menționate mai devreme, însă nu foarte departe de ele. Districtul este foarte bine irigat din toate părțile, totul este aici în abundență și în siguranță. 

    116

    περιρρε δ ατν λεγμενος ορδνης ποταμς ερρους. {τς δ χρας} οκ λαττον ξακισχιλων μυριδων ρουρν κατ τ ρχαον οσης (μετπειτα δ ο γειτνιντες πβησαν ατς) ξκοντα μυριδες νδρν γκληροι καθειστκεισαν κατοντρουροι. πληρομενος δ  ποταμς, καθς Νελος, ν τας πρς τν θερισμν μραις, πολλν ρδεει τς γς·

    Fluviul Iordan curge împrejurul lui și nu seacă niciodată. La începuturi, pământul nu măsura mai mult de 60.000.000 de acri; mai apoi, popoarele învecinate au dat năvală. 600.000 de colonizatori s-au stabilit aici, fiecare primind 100 de acri de pământ. Deoarece fluviul crește în zilele când se apropie recolta, la fel ca Nilul, irigă o mare parte din aceste pământuri, 

    117

    ς ες τερον ποταμν κβλλει τ εμα κατ τν Πτολεμαων χραν, οτος δ ξεισιν ες θλασσαν. λλοι δ χειμρροι λεγμενοι κατασι, περιλαμβνοντες τ πρς τν Γζαν μρη κα τν ζωτων χραν.

    deversându-și apele într-un alt râu din regiunea Ptolemais, care se revarsă, la rândul lui, în mare. Alte fluvii și râuri mai curg pe acolo, irigând părțile dinspre Gaza și districtul Azotos. 

    118

    περιχεται δ σφαλεαις ατοφυσι, δυσεσβολος οσα κα πλθεσιν πραγμτευτος, δι τ στενς εναι τς παρδους, κρημνν παρακειμνων κα φαργγων βαθων, τι δ τραχεας οσης πσης τς περιεχοσης πσαν τν χραν ρεινς.

    Regiunea este înconjurată de scuturi naturale, făcând dificilă invazia și inaccesibilă intrarea pentru mulți oameni, datorită căilor de acces accidentate și foarte strâmte, prăpăstiilor abrupte și văilor adânci precum și a unui lanț muntos foarte accidentat. 

    119

    λγετο δ κα κ τν παρακειμνων ρων τς ραβας μταλλα χαλκο κα σιδρου συνστασθαι πρτερον. κλλειπται δ τατα, καθ ν πεκρτησαν Πρσαι χρνον, τν ττε προστατοντων ποιησαμνων διαβολν, ς χρηστος κατεργασα γνεται κα πολυδπανος,

    Exista obișnuința de a spune că minele de zinc și de fier se aflau în colinele învecinate Arabiei, însă în perioada domniei persane au fost abandonate din cauza informațiilor date de autoritățile competente ale vremii, conform cărora nu erau rentabile și foarte costisitoare. 

    120a

    πως μ δι τν μεταλλεαν τν ερημνων συμβ κα τν χραν καταφθερεσθαι, κα σχεδν δι τν κενων δυναστεαν λλοτριωθναι, παρερεσιν λαβντων ες τος τπους εσδου, δι τ τν διαβολν γεγονναι τατην.

    Închiderea lor mai avea ca scop împiedicarea ruinării locului ce ar fi rezultat în urma exploatării acestor mine, sau chiar dispariția acelei zone din cauza tiraniei, deoarece aceste autorități au găsit pretextul afirmațiilor lor mergând în zonele miniere. 

    120b

    σον ον κα περ τοτων δει, κεφαλαιωδς σεσμαγκ σοι, Φιλκρατες δελφ· τ δ τς ρμηνεας πομνως δηλσομεν.

    Ți-am explicat pe scurt, frate Philocrat, tot ceea ce trebuia știut cu privire la acest subiect, iar acum îți voi explica detaliile traducerii. 

    121

    πιλξας γρ τος ρστους νδρας κα παιδείᾳ διαφροντας, τε δ γονων τετευχτας νδξων, οτινες ο μνον τν τν ουδαϊκν γραμμτων ξιν περιεποησαν ατος, λλ κα τς τν λληνικν φρντισαν ο παρργως κατακευς·

    Eleazar a ales oameni dintre cei mai destoinici și cu un nivel foarte ridicat de pregătire datorat obârșiilor lor familiale; nu stăpâneau doar literatura iudaică, dar studiaseră cu multă seriozitate și pe cea a grecilor. 

    122

    δι κα πρς τς πρεσβεας εθετοι καθεστκεισαν, κα τοτ πετλουν τε δοι, κα πρς τς μιλας κα τς περωτσεις τς δι το νμου μεγλην εφυαν εχον, τ μσον ζηλωκτες κατστημα (τοτο γρ κλλιστν στιν), ποτεθειμνοι τ τραχ κα βρβαρον τς διανοας, μοως δ κα τ κατοεσθαι κα νομζειν περφρονεν τρους περβεβηκτες, τν δ μιλαν κα τ συνακοειν κα πρς καστον ποκρνεσθαι δεντως παραδεδεγμνοι, κα πντες τατα συντηροντες κα μλλον ν τοτοις βουλμενοι περφρειν τερος τρου, κα το καθηγουμνου πντες ξιοι κα τς περ ατν ρετς.

    Așadar erau foarte bine calificați pentru lucrarea cu pricina și au făcut o treabă așa cum o cereau împrejurările; dispuneau de o ușurință naturală în relațiile lor interpersonale și cu privire la rezolvarea interpretările Legii, calea de mijloc fiind scopul lor cel mai lăudabil; au lăsat deoparte orice spirit de ceartă și orice manieră incultă; tot la fel au reușit să treacă peste orice vanitate și dispreț față de aproapele, și s-au angajat mai degrabă să împărtășească armonios între ei, ascultând și răspunzând, cum se cuvenea. Au păstrat cu strictețe aceste reguli și au lucrat mai mult în sensul depășirii reciproce; toți și fiecare în parte erau vrednici de căpetenia lor și de calitățile lui remarcabile. 

    123

    νοσαι δ ν, ς γπησαν τν λεζαρον δυσαποσπστως χοντες, κα κενος ατος· χωρς κα το πρς τν βασιλα γεγραφναι περ τς ποκαταστσεως ατν πολλ παρεκλεσε τν νδραν ποισαι, συναντιλαμβνεσθαι παρακαλν, καθ  ν δυνμεθα.

    Se putea vedea cu ochiul liber cât erau de apropiați cu Eleazar, la fel cum și Eleazar era apropiat lor. În plus de a scrie împăratului cu privire la reintegrarea lor, l-a rugat pe Andreas să ia multe măsuri precise în acest sens, cerându-i să colaboreze la maximul capacităților lor. 

    124

    κα μν παγγελλομνων {ε φροντσειν} περ τοτων, φη κα λαν διαγωνιν· εδναι γρ, τι φιλγαθος ν βασιλες πντων μγιστον γεται τ μεταπμπεσθαι, καθ ν ν τπον νομασθ τις νθρωπος διαφρων γωγ κα φρονσει παρ τρους.

    Am promis că voi face mare atenție la aceste lucruri, la care mi-a zis că este foarte îngrijorat, deoarece împăratul, din dragoste față de cultură, considera că este de cea mai mare importanță să nu aducă la curtea sa pe oricine ci doar oameni remarcabili prin cultura lor sau de o prudență ce depășește mult contemporanii, indiferent din ce obârșie ar veni. 

    125

    μετεληφα γρ καλς ατν λγειν, τι περ αυτν χων νδρας δικαους κα σφρονας τν μεγστην ν φυλακν τς βασιλεας ξειν, συμβουλευντων παρρησίᾳ πρς τ συμφρον τν φλων· δ σνεστι τος ποστελλομνοις π ατο.

    Înțeleg astfel de ce a făcut declarația nobilă de a avea la curtea sa doar oameni integri și înțelepți, acest lucru aducând cea mai mare protecție Imperiului său; acesta era sfatul cel mai prietenos ce i l-au putut da apropiații lui spre binele său. Dorința i-a fost pe deplin respectată prin delegații pe care i-a trimis. 

    126

    κα δι ρκων πιστοτο, μ προεσθαι τος νθρπους, ε τις τρα χρεα πρς τ δαν ατ κατεπεγοι, πρς δ τν κοινν πσι τος πολταις πανρθωσιν ξαποστλλειν ατος.

    Eleazar afirma de asemenea sub jurământ că nu ar permite oamenilor să plece dacă orice altă decizie ar dăuna propriului său avantaj; el doar i-a trimis pentru îmbunătățirea comună a tuturor locuitorilor. 

    127

    τ γρ καλς ζν ν τ τ νμιμα συντηρεν εναι· τοτο δ πιτελεσθαι δι τς κροσεως πολλ μλλον δι τς ναγνσεως. προτιθμενος ον τατα κα τ τοτοις παραπλσια φανερς ν τν διθεσιν, ς ν πρς ατος.

    El spunea că viața frumoasă consistă în păstrarea poruncilor, iar acest obiectiv se obține mai mult prin ascult decât prin lectură. Prin asemenea declarații și altele asemănătoare înaintea lor arăta foarte clar dispozițiile lui față de ei. 

    128

    ξιον δ πιμνησθναι {δι} βραχων τν ποδειχθντων π ατο πρς τ δι μν πιζητηθντα. νομζω γρ τος πολλος περιεργαν χων τιν τν ν τ νομοθεσίᾳ περ τε τν βρωτν κα ποτν κα τν νομιζομνων καθρτων εναι κνωδλων.

    Merită să amintesc aici pe scurt declarațiile lui ca răspuns la întrebările puse prin mijlocirea mea. În opinia mea, omenirea, în ansamblul ei, arată o anumită neliniște cu privire la părțile legislației iudaice referitor la carne și băuturi, mai ales referitor la animalele considerate necurate. 

    129

    πυνθανομνων γρ μν, δι τ, μις καταβολς οσης, τ μν κθαρτα νομζεται πρς βρσιν, τ δ κα πρς τν φν (δεισιδαιμνως γρ τ πλεστα τν νομοθεσαν χειν, ν δ τοτοις πνυ δεισιδαιμνως) πρς τατα οτως νρξατο.

    De pildă, am întrebat de ce, ținând cont că nu există decât o singură creație, unele lucruri sunt considerate necurate pentru a fi mâncate, altele pentru a fi atinse, din cauza unei legislații minuțioase în majoritatea cazurilor, dar mai ales în aceste cazuri precise. Drept răspuns mi-a zis așa: 

    130

    Θεωρες, φη, τς ναστροφς κα τς μιλας, οον νεργζονται πργμα, διτι κακος μιλσαντες διαστροφς πιλαμβνουσιν νθρωποι, κα ταλαπωροι δι λου το ζν εσιν· ἐὰν δ σοφος κα φρονμοις συζσιν, ξ γνοας πανορθσεως ες τν βον τυχον.

    „Voi observați”, îmi zice el, „importanța ridicată de modul nostru de viață și de relațiile interpersonale, în măsura în care, prin relații rele, oamenii devin perverși și sunt mizerabili toată viața; însă, dacă se întovărășesc bine cu oameni înțelepți și prudenți scapă de ignoranță și fac progrese. 

    131

    διαστειλμενος ον τ τς εσεβεας κα δικαιοσνης πρτον νομοθτης μν, κα διδξας καστα περ τοτων, οκ παγορευτικς μνον λλ νδεικτικς, κα τς βλβας προδλους κα τς π το θεο γινομνας πιπομπς τος ατοις—

    În primul rând, legislatorul nostru a dat prescripții explicite cu privire la respectul religiei și dreptății și a publicat un ansamblu de instrucțiuni precise cu privire la ele, nu doar sub formă negativă, dar și pozitivă, precum și cu privire la relele evidente și la intervențiile lui Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe cei vinovați”. 

    132

    προϋπδειξε γρ πντων πρτον, τι μνος θες στι, κα δι πντων δναμις ατο φανερ γνεται, πεπληρωμνου παντς τπου τς δυναστεας, κα οθν ατν λανθνει τν π γς γινομνων π νθρπων κρυφως, λλ σα ποιε τις ατ φανερ καθστηκε, κα τ μλλοντα γνεσθαι—

    Eleazar începu prin a-mi demonstra că Dumnezeu este Unul, că puterea lui se vede în toate, fiecare loc fiind plin de domnia lui, și niciun lucru de pe pământ, chiar și cele mai ascunse fapte ale oamenilor nu-i sunt necunoscute, ci, dimpotrivă, toate faptele oamenilor îi sunt cunoscute, chiar și ceea ce va fi. 

    133

    τατ ον ξεργαζμενος κριβς κα πρδηλα θες δειξεν τι, κν ννοηθ τις κακαν πιτελεν, οκ ν λθοι, μ τι κα πρξας, δι πσης τς νομοθεσας τ το θεο δυνατν νδεικνμενος.

    Astfel, pregătind aceste întrebări cu precizie și punându-le în mod foarte clar, mi-a demonstrat că chiar și atunci când un om gândea să facă rău, nu va putea să scape, cu atât mai puțin după ce a înfăptuit acel rău, arătându-mi astfel puterea lui Dumnezeu prin expunerea legislației iudaice în ansamblul ei. 

    134

    ποιησμενος ον τν καταρχν τατην, κα δεξας τι πντες ο λοιπο παρ μς νθρωποι πολλος θεος εναι νομζουσιν, ατο δυναμικτεροι πολλ καθεσττες ν σβονται ματαως—

    Asta era introducerea lui; apoi mi-a dovedit că tot restul omenirii („mai puțin noi”, zicea el) crede că există mai mulți dumnezei, oamenii fiind mult mai puternici decât zeii ce îi adoră în zadar; 

    135

    γλματα γρ ποισαντες κ λθων κα ξλων, εκνας φασν εναι τν ξευρντων τι πρς τ ζν ατος χρσιμον, ος προσκυνοσι, παρ πδας χοντες τν ναισθησαν.

    Oamenii fac chipuri din piatră și lemn și spun că sunt asemenea celor care au făcut o descoperire, că aceste chipuri sunt folositoare pentru viața lor și le adoră, chiar dacă acele chipuri sunt pur materiale și nu pot fi recunoscute drept dumnezei. 

    136

    ε τι γρ κατ κεν τις {θες εη}, κατ τν ξερεσιν, παντελς νητον· τν γρ ν τ κτσει λαβντες τιν συνθηκαν κα προσυπδειξαν εχρηστα, τν κατασκευν ατν ο ποισαντες ατο· δι κενν κα μταιον τος μοους ποθεον.

    Efectiv, dacă existența unui dumnezeu ar depinde de criteriul facerii lui, ar fi de-a dreptul absurd, deoarece într-un asemenea caz, creaturile ar fi luat unele din lucrurile create și ar fi putut demonstra utilitatea lor fără a fi ei înșiși creatorii lor. De aceea este în zadar să divinizezi semenii egali ție. 

    137

    κα γρ τι κα νν ερεματικτεροι κα πολυμαθστεροι τν νθρπων τν πρν εσι πολλο, κα οκ ν φθνοιεν ατος προσκυνοντες. κα νομζουσιν ο τατα διαπλσαντες κα μυθοποισαντες τν λλνων ο σοφτατοι καθεστναι.

    Și totuși, chiar până astăzi există mai multă creativitate și erudiție decât la oamenii de altă dată; însă făcătorii de idoli sunt primii care îi și venerează. Cei care au făcut asemenea obiecte și scris aceste mituri sunt în general considerați drept fiind cei mai înțelepți dintre greci. 

    138

    τν γρ λλων πολυματαων τ δε κα λγειν, Αγυπτων τε κα τν παραπλησων, οτινες π θηρα κα τν ρπετν τ πλεστα κα κνωδλων τν πρεισιν πεποηνται, κα τατα προσκυνοσι, κα θουσι τοτοις κα ζσι κα τελευτσασι;—

    Cu siguranță nu este absolut necesar să mai arăt și restul oamenilor foarte stupizi, egiptenii și alții ca ei, care au făcut încredere animalelor și majorității șerpilor și monștrilor, care i-au venerat și cărora le-au adus sacrificii, atât vii cât și morți. 

    139

    συνθεωρσας ον καστα σοφς ν νομοθτης, π θεο κατεσκευασμνος ες πγνωσιν τν πντων, περιφραξεν μς διακποις χραξι κα σιδηρος τεχεσιν, πως μηθεν τν λλων θνν πιμισγμεθα κατ μηδν, γνο καθεσττες κατ σμα κα κατ ψυχν, πολελυμνοι ματαων δοξν, τν μνον θεν κα δυνατν σεβμενοι παρ λην τν πσαν κτσιν.

    În înțelepciunea sa, legislatorul, în studiul amănunțit al fiecărui element, și înzestrat de Dumnezeu cu cunoașterea adevărurilor universale, a decis să ne înconjoare de împrejmuiri și de ziduri din fier foarte înalte pentru a împiedica să ne amestecăm cu celelalte popoare, sub niciun chip, să păstrăm astfel nepătat atât în trupul cât și în sufletul, ținându-ne departe de credințele false și îndemnându-ne să adorăm singurul Dumnezeu atotputernic peste toată creația. 

    140

    θεν ο Αγυπτων καθηγεμνες ερες, γκεκυφτες ες πολλ κα μετεσχηκτες πραγμτων, νθρπους θεο προσονομζουσιν μς· τος λοιπος ο πρσεστιν, ε μ τις σβεται τν κατ λθειαν θεν, λλ εσν νθρωποι βρωτν κα ποτν κα σκπης·

    Astfel, căpeteniile preoților egipteni, care dirijau mai multe anchete în profunzimea lor și dețineau o experiență practică a lucrurilor, ne-au numit „oamenii lui Dumnezeu”, denumire atribuită excluziv celor care adoră adevăratul Dumnezeu nu celor interesați de carne, băuturi și haine, atitudinea lor exprimând doar această grijă. 

    141

    γρ πσα διθεσις ατν π τατα καταφεγει. τος δ παρ μν ν οδεν τατα λελγισται, περ δ τς το θεο δυναστεας δι λου το ζν σκψις ατος

    Dimpotrivă, asemenea preocupări nu contează pentru oamenii din rândurile noastre, ci toată viața noastră principala grijă rămâne domnia lui Dumnezeu. 

    142

    πως ον μηθεν συναλισγομενοι μηδ μιλοντες φαλοις διαστροφς λαμβνωμεν, πντοθεν μς περιφραξεν γνεαις κα δι βρωτν κα ποτν κα φν κα κος κα ρσεως νομικς.

    Astfel, pentru a evita ca noi să fim pervertiți în contact cu alți oameni sau prin amestecul cu oameni ce au influență rea, ne-a protejat din toate părțile, prin prescripții stricte cu privire la carne și băuturi, la atins, la privit și la auz, în conformitate cu legea.

    143

    τ γρ καθλου πντα πρς τν φυσικν λγον μοια καθστηκεν, π μις δυνμεως οκονομομενα, κα καθ ν καστον χει λγον βαθν, φ ν πεχμεθα κατ τν χρσιν, κα ος συγχρμεθα. χριν δ ποδεγματος ν δετερον πιδραμν σοι σημαν.

    Fiindcă, în general, totul este stabilit în același fel cu privire la gândirea naturală, totul fiind guvernat de o putere supremă, și existența fiecărui element are un motiv bine întemeiat, atât cu privire la lucrurile de la care ne abținem cât și cu privire la cele pe care le folosim. Pentru a-ți demonstra, voi da unul sau două exemple. 

    144

    Μ γρ ες τν καταπεπτωκτα λγον λθς, τι μυν κα γαλς τν τοιοτων χριν περιεργαν ποιομενος νομοθτει τατα Μωϋσς· λλ πρς γνν πσκεψιν κα τρπων ξαρτισμν δικαιοσνης νεκεν σεμνς πντα ναττακται.

    Să nu crezi în mod disprețuitor că Moise a adoptat acest proiect de lege din cauza unei preocupări excesive față de șoareci, nevăstuici sau alte animale asemănătoare. În realitate totul a fost stabilit solemn pentru a permite o trăire nepătată și o schimbare de viață în folosul dreptății. 

    145

    τν γρ πτηνν, ος χρμεθα, πντα μερα καθστηκε κα διαφρει καθαριτητι, πυρος κα σπροις χρμενα πρς τν τροφν, οον περιστερα τρυγνες ττακο πρδικες τι δ χνες κα τ λλα σα τοιατα.

    Păsările pe care le folosim ca alimente sunt toate domestice și de o neprihănire excepțională, hrana lor fiind formată din grâu și leguminoase – porumbei, turturele, lăcuste, potârnichi, precum și gâștele și alte păsări de acest gen. 

    146

    περ ν δ πηγρευται πτηνν, ερσεις γρι τε κα σαρκοφγα κα καταδυναστεοντα τ περ αυτ δυνμει τ λοιπ, κα τν τροφν χοντα δαπνησεν τν προειρημνων μρων μετ δικας· ο μνον δ τατα, λλ κα τος ρνας κα ρφους ναρπζουσι, κα τος νθρπους δ δικοσι νεκρος τε κα ζντας.

    Cât privește păsările interzise, vei vedea că sunt sălbatice și carnivore iar altele care stăpânesc prin forța lor și care se hrănesc în dezavantajul păsărilor domestice menționate mai sus, ceea ce este un act de nedreptate; dar nu numai asta, ele se hrănesc chiar și cu miei și capre și atacă chiar oamenii, fie vii, fie se hrănesc cu cadavrele lor. 

    147

    παρσημον ον θετο δι τοτων, κθαρτα προσονομσας, τι δον στι κατ ψυχν, ος νομοθεσα διαττακται, δικαιοσν συγχρσθαι κα μηδνα καταδυναστεειν, πεποιθτας σχι τ καθ αυτος, μηδ φαιρεσθαι μηδν, λλ κ δικαου τ το βου κυβερνν, ς τ τν προειρημνων πτηνν μερα ζα τ φυμενα τν σπρων π γς δαπαν, κα ο καταδυναστεει πρς τν παναρεσιν τν συγγενικν.

    Numindu-le necurate, a vrut să spună astfel că era o datorie de cinste pentru cei, cărora le-a fost dată legea, să practice dreptatea și să nu manipuleze, bazându-se pe propriile forțe, nici să-l priveze pe Dumnezeu de ceva, ci de a guverna viața cu dreptate, așa cum fac aceste creaturi blânde, precum păsările menționate mai sus, care se hrănesc cu plante ce cresc pe pământ și nu arată o putere de dominare ce conduce la distrugerea altor creaturi asemănătoare lor. 

    148

    δι τν τοιοτων ον παραδδωκεν νομοθτης σημειοσθαι τος συνετος, εναι δικαους τε κα μηδν πιτελεν βίᾳ, μηδ τ περ αυτος σχι πεποιθτας τρους καταδυναστεειν.

    Prin mijlocirea unor creaturi ca acestea, legislatorul ne-a dat învățătura cunoașterii oamenilor înțelepți, astfel încât ei ar trebui să fie drepți și să nu obțină nimic prin forța brutală, nici să practice stăpânirea peste alții folosindu-se de propriile forțe. 

    149

    που γρ οδ ψασθαι καθκε τν προειρημνων δι τν περ καστα διθεσιν, πς ο φυλακτον παντπασι τος τρπους ες τοτο κατακλασθναι;

    În cazul în care este imposibil de atins una din creaturile amintite mai sus din cauza obișnuințelor lor naturale cu alte creaturi, orice precauție posibilă trebuie să fie luată pentru a evita ca morala omenească să degenereze la nivelul lor? 

    150

    πντα ον τ τς συγχωρσεως μν π τοτων κα τν κτηνν τροπολογν κτθειται. τ γρ διχηλεειν κα διαστλλειν πλς νυχας σημεῖόν στι το διαστλλειν καστα τν πρξεων π τ καλς χον·

    Tot ce privește comportamentul, ce ne este permis cu privire la aceste creaturi și animale, a fost expus simbolic. Astfel, copita despărțită în două, adică despărțitura ghearelor copitei, este simbolul despărțirii binelui săvârșit prin faptele noastre, 

    151

    γρ σχς τν λων σωμτων μετ νεργεας πρεισιν π τος μους χει κα τ σκλη. μετ διαστολς ον παντα πιτελεν πρς δικαιοσνην ναγκζει τ σημειοσθαι δι τοτων· τι δ κα διτι παρ πντας νθρπους διεστλμεθα.

    deoarece forța întregului trup cu faptele sale se află în spate și în picioare. Simbolismul vehiculat prin aceste lucruri ne obligă să facem o separație în ce privește faptele noastre, având ca scop practicarea dreptății. Asta explică de altfel de ce noi suntem diferiți de ceilalți oameni. 

    152

    ο γρ πλεονες τν λοιπν νθρπων αυτος μολνουσιν πιμισγμενοι, συντελοντες μεγλην δικαν, κα χραι κα πλεις λαι σεμννονται π τοτοις. ο μνον γρ {προγουσι} τος ρσενας, λλ κα τεκοσας τι δ θυγατρας μολνουσιν. μες δ π τοτων διεστλμεθα.

    Majoritatea celorlalți oameni pierd neprihănirea în relațiile lor sexuale, făptuind astfel greșeli grave. Ținuturi și regiuni întregi sunt mândre de așa ceva: acești oameni nu doar antrenează pe alți oameni în păcatul lor, dar pătează și mamele și fetele. Noi desolidarizăm de asemenea practici. 

    153

    περ ν δ στν προειρημνος τς διαστολς τρπος, περ τοτον εναι κα τν τς μνμης κεχαρακτρικεν. πντα γρ σα διχηλε κα μηρυκισμν νγει σαφς τος νοοσιν κτθεται τ τς μνμης.

    Omul, despre al cărui comportament diferit am vorbit, este cel peste care legiuitorul a pus ștampila memoriei. De pildă, toate creaturile cu copita despicată și rumegătoarele exprimă foarte clar, pentru cei care simt asta, fenomenul memoriei. 

    154

    γρ ναμηρκησις οθν τερον, λλ τς ζως κα συστσεως πιμνησις. τ γρ ζν δι τς τροφς συνεστναι νομζει.

    Faptul de a rumega nu este nimic altceva decât memoria vieții de creatură și a compoziției sale, viața fiind compusă, în general, din hrană. 

    155

    δι παρακελεεται κα δι τς γραφς λγων οτως· μνείᾳ μνησθσ κυρου το ποισαντος ν σοι τ μεγλα κα θαυμαστ. κατανοομενα γρ κα μεγλα κα νδοξα φανεται· πρτον μν σμπηξις το σματος κα  τς τροφς διοκησις κα  περ καστον μλος διαστολ·

    Suntem îndemnați să păstrăm așadar aceste lucruri de Sfintele Scripturi, dar și de cel care spune: „Să-ți amintești de Domnul care a făcut lucruri minunate în tine”. Când înțelegem cu adevărat aceste lucruri, sunt într-adevăr mari și minunate; în primul rând structura trupului, digestia hranei și funcția specifică fiecărui mădular în parte. 

    156

    πολλ δ μλλον τν ασθσεων διακσμησις, διανοας νργημα κα κνησις ἀόρατος, τε ξτης το πρς καστν τι πρσσειν κα τεχνν ερεσις πραστον περιχει τρπον.

    Mai mult, dispoziția atât de bine gândită a simțurilor, funcționarea și activitatea invizibilă a spiritului, precum și rapiditatea reacției lui la fiecare stimul și la creația artei și artizanatului, includ un comportament de nedepășit. 

    157

    δι παρακελεεται μνεαν χειν, ς συντηρεται τ προειρημνα θείᾳ δυνμει σν κατασκευ. πντα γρ χρνον κα τπον ρικε πρς τ δι παντς μνημονεειν το κρατοντος θεο κα συντηροντος.

    Mă invită așadar să-mi amintesc felul în care binecuvântările amintite mai sus sunt păstrate și conservate de puterea divină sub providența sa, deoarece a poruncit ca în orice moment să ne amintim mereu de Dumnezeu, stăpânitor și păstrător a toate. 

    158

    κα γρ π τν βρωτν κα ποτν παρξαμνους εθως ττε συγχρσθαι κελεει. κα μν κα κ τν περιβολαων παρσημον μν μνεας δδωκεν, σατως δ κα π τν πυλν κα θυρν προστταχε μν μν τιθναι τ λγια, πρς τ μνεαν εναι θεο·

    În consecință, în materie de carne și băuturi, legea poruncește oamenilor să ofere primele recolte și să le consume imediat. Mai mult, în hainele noastre ne-a dat un semn distinctiv ca semn de amintire, la fel și pe ușorii ușilor caselor noastre pe care ne-a poruncit să punem „legile”, ca să ne amintim mereu de Dumnezeu. 

    159

    κα π τν χειρν δ διαρρδην τ σημεον κελεει περιφθαι, σαφς ποδεικνς τι πσαν νργειαν μετ δικαιοσνης πιτελεν δε, μνμην χοντας τς αυτν κατασκευς, π πσι δ τν περ θεο φβον.

    Dă ordine, de asemenea, stricte pentru ca un semn să fie purtat pe mâinile noastre, indicând clar că este datoria noastră să împlinim fiecare faptă cu dreptate, având mereu în minte propria noastră condiție, dar mai ales frica de Dumnezeu.

    160

    κελεει δ κα κοιταζομνους κα διανισταμνους μελετν τς το θεο κατασκευς, ο μνον λγ, λλ διαλψει θεωροντας τν κνησιν κα πληψιν αυτν, ταν ες πνον ρχωνται, κα τν γερσιν, ς θεα τς στι κα κατληπτος τοτων μετθεσις.

    Mai prescrie de asemenea ca oamenii, culcându-se și trezindu-se, să mediteze asupra poruncilor lui Dumnezeu, păstrând, nu doar cuvintele, dar și înțelegând mișcarea și impresia ce o au atunci când adorm și la fel când se trezesc, ce schimbare divină există între ei – dincolo de orice înțelegere. 

    161

    Δδεικται δ σοι κα τ περισσν τς λογας τς κατ τν διαστολν κα μνεαν, ς ξεθμεθα τν διχηλαν κα τν μηρυκισμν. ο γρ εκ κα κατ τ μπεσν ες ψυχν νενομοθτηται, πρς δ λθειαν κα σημεωσιν ρθο λγου.

    Ți-am dovedit deja natura extraordinar de puternică a rațiunii ce se află în spatele acestui caracter specific al memoriei atunci când ți-am vorbit despre copita despărțită în două și despre rumegătoarele de iarbă. Nu este o întâmplare că aceste lucruri fac parte din însăși ființa noastră; ci este legat de adevăr și de o rațiune dreaptă. 

    162

    διατξας γρ π βρωτν κα ποτν κα τν κατ τς φς καστα, κελεει μηθν εκ μτε πρσσειν μτε κοειν, μτε τ το λγου δυναστείᾳ συγχρωμνους π τν δικαν τρπεσθαι.

    După ce a prescris fiecare ansamblu de reguli cu privire la carne și la băuturi și tot ce se referă la atins, a prescris ca orice faptă să nu fie făcută și niciun cuvânt să nu fie rostit în zadar și că nu trebuie folosită niciodată puterea cuvântului rostit pentru a face nedreptate. 

    163

    κα π τν κνωδλων δ τατν στιν ερεν. κακοποιητικς γρ τρπος στ κα γαλς κα τν τοτοις μοων, σα διηγρευται.

    Același principiu poate fi găsit și în cazul animalelor, deoarece caracterul nevăstuicii și al șoarecului și al celorlalte creaturi asemănătoare lor, după cum s-a spus, este răutăcios. 

    164

    πντα γρ λυμανονται κα κακοποιοσι μες, ο μνον πρς τν αυτν τροφν, λλ κα ες τ παντελς χρηστον γνεσθαι νθρπ, τι ν δ ποτ ον πιβληται κακοποιεν.

    Șoarecii poluează și murdăresc totul, nu doar prin hrana lor, dar și în măsura în care fac absout inutil oricărei ființe umane tot ceea ce poate fi murdărit. 

    165

    τ τε τς γαλς γνος διζον στ· χωρς γρ το προειρημνου χει λυμαντικν κατστημα· δι γρ τν των συλλαμβνει, τεκνοποιε δ τ στματι.

    Specia nevăstuicii este unică: în afara caracterului specificat mai sus, nevăstuicile mai au încă un alt aspect ce poluează: faptul de a concepe prin ureche și de a da naștere puilor prin gură. 

    166

    κα δι τοτο τοιοτος τρπος τν νθρπων κθαρτς στιν· σα γρ δι κος λαβντες, τατα τ λγ σωματοποισαντες, κακος τρους νεκλισαν ο τν τυχοσαν πετλεσαν, μιανθντες ατο παντπασι τ τς σεβεας μολυσμ. καλς δ ποιν βασιλες μν τος τοιοτους ναιρε, καθς μεταλαμβνομεν.—

    Deci, din acest motiv, orice caracteristică asemănătoare la oameni este necurată; oamenii care aud indiferent ce și care apoi exprimă fizic cu gura la ureche, implicând astfel și alte persoane în rău, săvârșesc o faptă de necurăție foarte gravă, iar ei înșiși sunt necurați cu desăvârșire din cauza necurăției păcatului. Fapta împăratului vostru de a îndepărta asemenea persoane – fiindcă suntem informați cu privire la acest lucru – se justifică pe deplin. 

    167

    γ δ επα Τος μφανιστς οομα σε λγειν· κα γρ ακαις κα θαντοις παλγσιν ατος περιβλλει συνεχς.— δ Τοτους γρ κα λγω· γρ παγρπνησις νθρπων πωλείᾳ νσιος.

    Am zis: „Vă referiți la informatori, presupun, deoarece le impune sistematic pedepse și o moarte chinuită”. „Într-adevăr, la ei mă refer”, îmi zise el. „A fi cu băgare de seamă pentru a omorî oameni este ceva necuviincios. 

    168

    δ νμος μν κελεει μτε λγ μτε ργ μηδνα κακοποιεν. κα περ τοτων ον, σον π βραχ {διεξλθον, προσυποδεξας} σοι διτι πντα κεκαννισται πρς δικαιοσνην, κα οδν εκ καταττακται δι τς γραφς οδ μυθωδς, λλ να δι λου το ζν κα ν τας πρξεσιν σκμεν δικαιοσνην πρς πντας νθρπους, μεμνημνοι το δυναστεοντος θεο.

    Legea noastră interzice să facem rău cuiva, fie în gând, fie în faptă. De aceea am rezumat pe scurt aceste lucruri, arătându-ți că toate prescripțiile au fost stabilite cu dreptate în cap și că nicio prescripție nu a fost făcută în Scriptură fără un scop anume sau într-un fel fantezist, ci cu intenția ca noi să putem practica, prin întreaga noastră viață, dreptatea față de toți oamenii prin faptele noastre amintindu-ne de Dumnezeu atot-stăpânitor. 

    169

    περ βρωτν ον κα τν καθρτων ρπετν κα κνωδλων κα πς λγος νατενει πρς δικαιοσνην κα τν τν νθρπων συναναστροφν δικααν.

    Cât privește cărnurile, reptilele necurate, animalele, orice judecată sunt îndreptate toate spre dreptatea și promovarea relațiilor între oamenii drepți”. 

    170

    μο μν ον καλς νμιζε περ κστων πολογεσθαι· κα γρ π τν προσφερομνων λεγε μσχων τε κα κριν κα χιμρων, τι δε τατα κ βουκολων κα ποιμνων λαμβνοντας μερα θυσιζειν, κα μηθν γριον, πως ο προσφροντες τς θυσας μηθν περφανον αυτος συνιστορσι, σημεισει κεχρημνοι το διατξαντος. τς γρ αυτο ψυχς το παντς τρπου τν προσφορν ποιεται τν θυσαν προσγων.

    În opinia mea, era obișnuit să prezinte argumente valabile pentru fiecare categorie în parte. De pildă, când vorbea despre jertfe cum ar fi viței, berbeci și capre, spunea că era datoria noastră să fie luate din turme și de pe pășuni, jertfind astfel animalele domestice, nicidecum animalele sălbatice, pentru a-i împiedica pe cei care oferă jertfe să fie conștienți în ei înșiși de orice exces, văzând că urmează simbolul legislatorului lor. Astfel, omul care aduce jertfe face o ofrandă din toate puterile ființei lui. 

    171

    κα περ τοτων ον νομζω τ τς μιλας ξια λγου καθεστναι· δι τν σεμντητα κα φυσικν δινοιαν το νμου προγμαι διασαφσα σοι, Φιλκρατες, δι ν χεις φιλομθειαν.

    În sfârșit, cred că în ce privește aceste chestiuni, detaliile cu privire la felul nostru de a trăi, merită să fie povestite. De aceea, datorită dragostei tală față de știință, iubite Philocrat, am cedat ideii să-ți expun solemnitatea specifică legii. 

    172

    δ λεζαρος ποιησμενος θυσαν κα τος νδρας πιλξας κα πολλ δρα τ βασιλε κατασκευσας προπεμψεν μς μετ σφαλεας πολλς.

    Eleazar a adus un sacrificiu, a ales oamenii și a pregătit o grămadă de cadouri pentru împărat. Apoi ne-a trimis pe drumul nostru cu mare escortă. 

    173

    ς δ παρεγενθημεν ες λεξνδρειαν, προσηγγλη τ βασιλε περ τς φξεως μν. {παρειμνοι} δ ες τν αλν νδρας τε κα γ, φιλοφρνως σπασμεθα τν βασιλα κα τς πιστολς ποδεδκαμεν τς παρ το λεαζρου.

    Când am ajuns la Alexandria, vestea sosirii noastre a fost adusă împăratului. Andreas și cu mine am fost invitați la curte, am prezentat omagiile noastre împăratului și i-am înmânat scrisorile lui Eleazar. 

    174

    περ πολλο δ ποιομενος τος πεσταλμνοις νδρσιν ντυχεν, κλευσε τος λοιπος πντας πολσαι τος π τν χρειν, καλεν δ τος νθρπους.

    Împăratul era nerăbdător să-i întâlnească pe membrii delegației. A poruncit așadar să fie trimiși afară toți funcționarii de la curte și să fie aduși acești oameni de vază. 

    175

    ο πσι παραδξου φανντος—δι τ κατ θος εναι, πεμπταους ες πρσωπον ρχεσθαι βασιλε τος περ χρσιμον φικνουμνους, τος δ παρ βασιλων πλεων ν περοχας μλις ν τρικοντα ες τν αλν παρεσθαι—τος δ κοντας τιμς καταξιν μεζονος, κα τν περοχν κρνων το πμψαντος, πολσας ος νμιζε περισσος, πμενε περιπατν, ως ν παραγινομνους σπσηται.

    Caracterul fără precedent al acestui demers era foarte clar pentru noi toți, fiindcă devenise o obișnuință ca vizitatorii mai însemnați să fie prezentați împăratului în a cincea zi de la sosirea lor, reprezentanții împăraților sau ai orașelor importante fiind rareori admiși la curte înainte de 30 de zile. Totuși, a considerat că noii veniți meritau o cinste mai mare, ținând seama de cinstea celui care-i trimisese. Așadar, i-a lăsat pe toți funcționari să plece, considerându-i în plus, și a rămas doar cu delegații nou sosiți până ce a putut saluta întreaga delegație. 

    176

    παρελθντων δ σν τος πεσταλμνοις δροις κα τας διαφροις διφθραις, ν ας νομοθεσα γεγραμμνη χρυσογραφίᾳ τος ουδαϊκος γρμμασι, θαυμασως {εργασμνου το μνος}, κα τς πρς λληλα συμβολς νεπαισθτου κατεσκευασμνης, ς εδεν βασιλες τος νδρας, πηρτα περ τν βιβλων.

    Aceștia au venit cu darurile ce le fuseseră încredințate și cu pielea foarte frumos lucrată pe care era înscrisă Legea în litere de aur, în caractere evreiești; pergamentul a fost lucrat cu multă chibzuință iar îmbinarea literelor era aproape imperceptibilă. Când împăratul a văzut delegații, a început să pună întrebări cu privire la cărți, 

    177

    ς δ πεκλυψαν τ τν νειλημτων κα τος μνας νελιξαν, πολν πιστς χρνον κα προσκυνσας σχεδν πτκις επεν Εχαριστο μν, νδρες, μν, τ δ ποστελαντι μλλον, μγιστον δ τ θε, οτινς στι τ λγια τατα.

    și când i-au arătat ceea ce era sub învelitoare și au desfăcut pergamentul, a făcut o pauză mare, apoi de circa șapte ori s-a înclinat zicând: „Vă ofer mulțumirile mele, domnilor, și mai cu seamă celui care v-a trimis, dar mai ales lui Dumnezeu despre care vorbesc aceste oracole”. 

    178

    μοθυμαδν δ πντων επντων π μαν φωνν, τν τε παραγεγονντων κα τν συμπαρντων, Ε βασιλε, προχθη δακρσαι τ χαρ πεπληρωμνος. γρ τς ψυχς ντασις κα τ τς τιμς περτενον δακρειν ναγκζει κατ τς πιτυχας.

    Toți cei veniți și toți cei prezenți au zis într-un singur glas: „Este bine, împărate!” Împăratul era emoționat până la lacrimi, atât era de cuprins de bucurie. Intensitatea sentimentului asociat cu măreția cinstei primite i-a împins pe mulți oameni la lacrimi în acele clipe de succes. 

    179

    κελεσας δ ες τξιν ποδοναι τ τεχη, τ τηνικατα σπασμενος τος νδρας επεν Δκαιον ν, θεοσεβες νδρες, ν χριν μς μετεπεμψμην, κενοις πρτον σεβασμν ποδοναι, μετ τατα τν δεξιν μν προτεναι· δι πεποηκα τοτο πρτον.

    Împăratul a poruncit ca darurile să fie așezate în ordine, apoi a salutat numaidecât delegația zicând: „Se cuvine, oameni ai lui Dumnezeu, să cinstim documentele pe care vi le-am cerut, iar apoi, să vă dați mâna dreaptă ca semn de salut, asta însemnând primul meu act de recunoștință. 

    180

    μεγλην δ τθειμαι τν μραν τατην, ν παραγεγνατε, κα κατ νιαυτν πσημος σται πντα τν τς ζως μν χρνον· συνττυχε γρ κα τ κατ τν νκην μν προσπεπτωκναι τς πρς ντγονον ναυμαχας. δι κα δειπνσαι σμερον μεθ μν βουλσομαι.

    Consider această zi a sosirii voastre ca fiind de cea mai însemnată importanță, și în fiecare an al vieții mele va fi marcată această zi, deoarece, din fericire, ziua coincide cu victoria mea pe mare împotriva lui Antigona. Așadar, va fi o cinste pentru mine să iau masa cu voi în acea zi. 

    181

    πντα {δ μν}, επε, παρσται καθηκντως, ος συγχρσησθε, κμο μεθ μν. τν δ σμενισντων κλευσε καταλματα δοθναι τ κλλιστα πλησον τς κρας ατος, κα τ κατ τ συμπσιον τοιμζειν.

    Orice masă la care veți lua parte, continuă împăratul, va fi servită după tradițiile voastre, iar eu voi mânca la fel ca voi”. Ei și-au arătat bucuria față de invitația făcută, iar împăratul porunci să li se dea cele mai frumoase apartamente în apropierea cetății și să se pregătească banchetul. 

    182

    δ {ρχεδατρος} Νικνωρ Δωρθεον προσκαλεσμενος, ς {ν} π τοτων ποτεταγμνος, κλευσε τν τοιμασαν ες καστον πιτελεν. ν γρ οτω διατεταγμνον π το βασιλων, μν τι κα νν ρς· σαι γρ πλεις εσν, {α τος ατος} συγχρνται πρς τ ποτ κα βρωτ κα στρωμνς, τοσοτοι κα προεσττες σαν· κα κατ τος θισμος οτως σκευζετο, ταν παραγνοιντο πρς τος βασιλες, να κατ μηθν δυσχερανοντες λαρς διεξγωσιν· κα περ τοτους γεγνει.

    Administratorul șef, Nicanor, l-a chemat pe Doroteu, însrcinatul cu pregătirea ospețelor, și i-a cerut personal să se ocupe de fiecare invitat. „Iată, zise el, ceea ce a poruncit împăratul; iar unele din aceste lucruri le poți vedea chiar acum”. Numărul delegaților însemnați este egal cu numărul orașelor, toate păstrând aceleași obiceiuri în materie de băutură, hrană și lenjerie de pat. Toate pregătirile au fost făcute conform acestor obiceiuri pentru ca, atunci când se vor prezenta înaintea împăratului, să nu aibă niciun motiv de nemulțumire, ci totul să se desfășoare în cea mai mare armonie. 

    183

    προσεχστατος γρ ν νθρωπος Δωρθεος εχε τν τν τοιοτων προστασαν. συνστρωσε δ πντα τ δι ατο χειριζμενα, πρς τς τοιατας ποδοχς διαμεμερισμνα. διμερ τε ποησε τ τν κλισμν, καθς προσταξεν βασιλες· τος γρ μσεις κλευσεν ν χερα κατακλναι, τος δ λοιπος μετ τν αυτο κλισαν, οδν λλιπν ες τ τιμν τος νδρας.

    Era experiența lor. Doroteu, însărcinat cu aceste pregătiri, era un om foarte minuțios. A rânduit tot mobilierul de care se îngrijea și tot ceea se afla în inventarul său pentru o asemenea recepție. A așezat fotoliile pe două rânduri, conform poruncii imperiale, deoarece împăratul poruncise ca jumătate din oameni să se așeze în dreapta sa, iar cealaltă jumătate în spatele tronului său împărătesc, fără să cruțe niciun efort pentru a dovedi cinstea față de acești delegați. 

    184

    ς δ κατεκλθησαν, κλευσε τ Δωροθέῳ τος θισμος ος χρνται πντες ο παραγινμενοι πρς ατν π τς ουδαας, οτως πιτελεν. δι τος εροκρυκας κα θτας κα τος λλους, ος θος ν τς κατευχς ποιεσθαι, παρτσατο· τν δ παραγεγοντων σν μν λισσαον ντα τν ερν πρεσβτερον ποισασθαι κατευχν, ς ξιολγως στς επε

    Când au luat fiecare loc, a poruncit lui Doroteu să facă totul conform tradițiilor celor invitați veniți din Iudeea. Doroteu i-a neglijat atunci pe eroii sacri, pe miniștrii jertfelor și pe ceilalți al căror rol era acela de a înălța rugăciuni. În schimb, însă, l-a invitat pe Eleazar, „decanul preoților, invitații noștri”, să facă o rugăciune. El s-a ridicat și a rostit aceste cuvinte memorabile 

    185

    Πληρσαι σε, βασιλε, πντων τν γαθν ν κτισεν παντοκρτωρ θες· κα δη σοι τατ χειν κα γυναικ κα τκνοις κα τος μονοοσι πντα νκλειπτα τν τς ζως χρνον.

    „Dumnezeu cel Atot-puternic să te înzestreze, împărate, cu toate binecuvântările ce le-a creat – și să-ți îngăduie ție, soției tale, copiilor tăi și tuturor celor ce împărtășesc opiniile tale, să vă bucurați de orice binecuvântare fără limite, în toate zilele vieții voastre”. 

    186

    Επνοτος δ τατα τοτου κατερργη κρτος μετ κραυγς κα χαρς εφροσνου πλεονα χρνον· κα τ τηνικατα πρς τ τρπεσθαι δι τν τοιμασμνων τρπησαν, τν λειτουργιν πασν δι τς το Δωροθου συντξεως πιτελουμνων· ν ος κα βασιλικο παδες σαν, κα τν τιμωμνων π το βασιλως.

    După cuvintele acestui om, s-a iscat un tunet de apaluze și strigăte și o bucurie euforică a pus stăpânire peste convivi timp îndelungat. Apoi, toți și-au întors privirile numaidecât spre plăcerea bucatelor pregătite, toate serviciile fiind asigurate prin grija lui Doroteu, chiar și pentru războinicii imperiali și pentru invitații de marcă ai împăratului. 

    187

    τε δ καιρν λαβεν κ διαστματος, ρτησε τν χοντα τν πρτην νκλισιν (σαν γρ καθ λικαν τν νπτωσιν πεποιημνοι) Πς ν τν βασιλεαν μχρι τλους πταιστον χων διατελο;

    După un anumit timp, când a găsit o ocazie, împăratul a cerut celui care ocupa primul fotoliu (erau așezați în funcție de vârsta lor): „Cum aș putea păstra regatul până la sfârșit fără să fiu atacat?” 

    188

    βραχ δ πισχν επεν Οτως ν μλιστα διευθνοις, μιμομενος τ το θεο δι παντς πιεικς. μακροθυμίᾳ γρ χρμενος, κα βλιμζων τος ξους πιεικστερον, καθς εσιν ξιοι, μετατιθες κ τς κακας κα ες μετνοιαν ξεις.

    După o scurtă pauză, zise: „Ați guverna mai bine imperiul dacă ați imita bunătatea veșnică a lui Dumnezeu. Dând dovadă de răbdare și tratând cu mai multă indugență pe cei care merită pedepse, îi veți converti de la rău și îi veți conduce la regrete”. 

    189

    παινσας δ  βασιλες τν χμενον ρτα Πς ν καστα πρττοι; δ πεκρθη Τ δκαιον ε πρς παντας διατηρο, αυτ καλς τ καστα πρξει, διαλαμβνων τι πν ννημα σαφς στι θε· καταρχν δ θεου φβου λαμβνων ν οδεν διαππτοις.

    Împăratul îl felicită pentru răspunsul său și întrebă pe următorul invitat: „Cum ar trebui să acționez în orice situație?” Răspunsul dat a fost: „Dacă am practica dreptatea către toți, ne-am achita cu bine de fiecare faptă în parte, crezând că fiecare gând este cunoscut de Dumnezeu. Să trăim în frica de Dumnezeu ca principiu de bază și nu vom săvârși erori”. 

    190

    Κα τοτον δ ε μλα παραδεξμενος τερον πηρτα Πς ν μοους αυτ χοι τος φλους; κκενος επεν Ε θεωροησαν πολλν σε πρνοιαν ποιομενον ν ρχεις χλων· σ δ τοτο πρξεις πιβλπων ς θες εεργετε τ τν νθρπων γνος,  γεαν ατος κα τροφν κα τ λοιπ κατ καιρν παρασκευζων παντα.

    A primit cu mare căldură acest răspuns și a întrebat pe un alt invitat: „Cum ar trebui să ne comportăm astfel încât prietenii să semene cu noi?” Acesta răspunse: „Dacă prietenii tăi ar vedea grija deosebită ce o acorzi supușilor tăi. Poți face acest lucru respectând felul în care Dumnezeu binecuvântează omenirea, dându-i sănătate, hrană și toate celelalte daruri la timpul potrivit. 

    191

    Συνεπιμαρτυρσας δ τοτ τν χμενον ρτα Πς ν ν τος χρηματισμος κα διακρσεσιν εφημας {τυγχνοι} κα π τν ποτυγχανντων; δ επεν Ε πσιν σος γνοιο τ λγ, κα μηδν περηφνως μηδ τ περ σεαυτν σχι πρσσοις κατ τν μαρτανντων.

    L-a felicitat și pe acesta și a întrebat pe un alt invitat: „Cum aș putea obține, în raportele și în judecățile mele, aprobarea chiar și din partea celor care pierd procesul?” Răspunsul a fost: „Dacă ești drept cu toți în ceea ce spui și dacă nu faci nimic din aroganță sau nu folosești propria forță împotriva răufăcătorilor. 

    192

    τοτο δ ποισεις τν διταξιν βλπων τν π το θεο· τ γρ κετευμενα συντελεσθαι τος ξοις, τος δ ποτυγχανυσιν δι νερων πρξεων σημανεσθαι τ βλαβερν ατος, ο κατ τς μαρτας οδ {κατ} τν μεγαλωσνην τς σχος τπτοντος ατος, λλ πιεικείᾳ χρωμνου το θεο.

    Vei reuși acest lucru dacă vei ține seamă de metoda lui Dumnezeu. Rugăciunile celor care merită primesc răspuns, însă cei care au lipsuri, fie prin vise, fie prin fapte, sunt supuși unor prejudicii deloc benefice; dimpotrivă Dumnezeu nu-i lovește în funcție de ofensele lor, nici din toate puterile lui, ci arată mereu îndurare”. 

    193

    Ε δ κα τοτον κατεπαινσας ρτα τν ξς Πς ν ν τας πολεμικας χρεαις ἀήττητος εη; δ επεν Ε μ πεποιθς πρχοι τος χλοις μηδ τας δυνμεσιν, λλ τν θεν πικαλοτο δι πντων, να τς πιβολς ατ κατευθν δικαως διεξγοντι πντα.

    Împăratul îi dădu dreptate și acestui invitat și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea rămâne neînvins înaintea provocărilor războiului?” Invitatul răspunse: „Dacă nu ți-ai pune încrederea în armata ta și în forțele tale, ci invocându-l necontenit pe Dumnezeu pentru a conduce lucrarea sa deoarece Dumnezeu se ocupă de toate cu dreptate”. 

    194

    ποδεξμενος δ κα τοτον τν τερον ρτα Πς ν φοβερς εη τος χθρος; δ επεν Ε τ τν πλων κα δυνμεων παρασκευ πολλ χρμενος {εδεη} τατα ντα κεν π πλεονα χρνον πρς τ συμπρασμα δρ τι· κα γρ θες διδος νοχς κα νδεικνμενος τν τς δυναστεας φβον γκατασκευζει πσ διανοίᾳ.

    L-a felicitat la fel și pe acest invitat și l-a întrebat pe următorul: „Cum aș putea fi respectat de dușmanii mei?” Răspunsul a fost: „Dacă, în ciuda arsenalului militar și forțelor tale, ai ști că aceste lucruri sunt nefolositoare pentru a duce la bun sfârșit ceva durabil. Dumnezeu, acordând un armistițiu și instalând astfel frica față de puterea lui, își face loc în toate sufeltele”. 

    195

    Κα τοτον δ παινσας επε πρς τν χμενον Τ κλλιστον ατ πρς τ ζν ν εη; κκενος φη Τ γινσκειν τι θες δυναστεει τν πντων, κα π τν καλλστων πρσεων οκ ατο κατευθνομεν τ βουλευθντα· θες δ τελειο τ πντων κα καθηγεται δυναστεων.

    L-a felicitat și pe acest invitat și l-a întrebat pe următorul: „Ce înseamnă pentru tine binecuvântarea supremă pentru a trăi?” Răspunsul: „A ști că Dumnezeu este Domnul tuturor și că nu cârmuim noi înșine proiectele noastre în cele mai bune fapte, ci Dumnezeu este cel ce cârmuiește toate lucrările oamenilor și le conduce cu puterea sa suverană”. 

    196

    πιφωνσας δ κα τοτ καλς λγειν τν τερον ρτα Πς ν κραια συντηρσας παντα τος γγνοις τν ατν παραδιδο διθεσιν π τλει; δ επεν Εχμενος ε πρς τν θεν γαθς πινοας λαμβνειν πρς τ μλλοντα πρσσεσθαι, κα τος γγνοις παρακελευμενος μ κπλττεσθαι τ δξ μηδ τ πλοτ θεν γρ εναι τν χαριζμενον τατα, κα ο δι αυτος χει τν περοχν πντων.

    I-a lăsat de înțeles acestui invitat că vorbea bine și l-a întrebat pe următorul: „Să presupunem că observ toate preceptele divine în totalitatea lor, cum aș putea transmite în cele din urmă aceeași atitudine și odraslelor mele?” Răspunsul a fost: „Rugându-l neîncetat pe Dumnezeu pentru a-ți inspira intenții bune asupra a ceea ce trebuie făcut și îndemnându-ți odraslele să nu fie orbite de măreția bogățiilor sau a onorurilor – cel care dă asemenea lucruri este Dumnezeu, iar oamenii nu au nimic în posesia lor datorită propriilor merite”. 

    197

    πιμαρτυρσας δ τοτοις το μετ τατα πυνθνετο Πς τ συμβανοντα μετρως φροι; κενος δ φησεν Ε πρληψιν λαμβνοις, τι γγοναν π το θεο πντες νθρωποι μετασχεν τν μεγστων κακν, σατως δ κα γαθν, κα οκ στιν νθρωπον ντα τοτων μιγ γενσθαι· θες δ τν εψυχαν δδωσιν, ν κετεειν ναγκαον.

    Împăratul l-a felicitat și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum aș putea suporta cu seninătate tot ce mi se întâmplă?” Răspunsul a fost: „Doar dacă admiți ca principiu de bază că Dumnezeu i-a creat pe toți oamenii pentru a împărtăși cele mai rele și cele mai însemnate binecuvântări și că este imposibil, ca om, să nu le ai pe amândouă. Însă Dumnezeu, căruia trebuie să ne rugăm neîncetat, înzestrează pe tot omul cu mult curaj. 

    198

    Φιλοφρονηθες δ κα τοτον καλς επεν παντας ποφανεσθαι· περωτσας δ τι να καταλξω τ νν χον, να κα πρς τ τρπεσθαι τραπντες δως διεξγωμεν. ν δ τας μετ τατα ξ ξς μραις κα παρ τν λοιπν ξς μαθσομα τι πλον.

    A fost mulțumit și de acest răspuns și a zis că toți i-au dat răspunsuri pe măsura așteptărilor sale. „Voi mai pune încă o întrebare, zice el, după care mă voi opri pentru moment, pentru ca să ne putem concentra mai mult asupra banchetului și să petrecem un timp cât mai agreabil. În următoarele șase zile voi mai învăța multe lucruri de la ceilalți invitați”. 

    199

    ετ πηρτα τν νδρα Τ πρας νδρεας στν; δ επεν Ε τ βουλευθν ρθς ν τας τν κινδνων πρξεσιν πιτελοτο κατ πρθεσιν. τελειοται δ π το θεο πντα σοι καλς βουλευομν, βασιλε, συμφερντως.

    Apoi l-a întrebat pe următorul invitat: „Care este limita curajului?” Răspunsul: „Dacă intenția este împlinită corect așa cum era prevăzută în faptele ce comportă riscuri. Dacă intențiile tale sunt cinstite, împărate, atunci totul este săvârșit în mod avantajos pentru tine de Dumnezeu”. 

    200

    πιφωνησντων δ πντων κα κρτ σημηναμνων πρς τος φιλοσφους επεν βασιλες (οκ λγοι γρ παρσαν τοτοις) Οομαι διαφρειν τος νδρας ρετ κα συνιναι πλεον, οτινες κ το καιρο τοιατας ρωτσεις λαμβνοντες, ς δον στν ποκκρινται, πντες π θεο το λγου τν καταρχν ποιομενοι.

    Toată adunarea a aplaudat și chiar foarte tare, iar împăratul zise filosofilor, care erau destui în acea adunare: „Cred că acești oameni sunt foarte virtuoși și dau dovadă de o înțelegere mai mare a lucrurilor, deoarece, atunci când le punem întrebări de acest gen pe nepregătite, ei dau totuși răspunsuri foarte potrivite, toate făcând din Dumnezeu temelia argumentației lor”. 

    201

    Μενδημος δ  ρετριες φιλσοφος επε Να, βασιλε· προνοίᾳ γρ τν λων διοικουμνων, κα πειληφτων ρθς τοτο, τι θεκτιστν στιν νθρωπος, κολουθε πσαν δυναστεαν κα λγου καλλονν π θεο κατρχεσθαι.

    Filosoful Menedemus din Eritreia zise: „Da, într-adevăr, împărate, deoarece tot universul este guvernat de Providență și plecând de la principiul că omul este o creatură a lui Dumnezeu, este de la sine înțeles că orice tărie și orice frumusețe a argumentării au originea în Dumnezeu”. 

    202

    το δ βασιλως πινεσαντος τ περ τοτων ληξεν, τρπησαν δ πρς εφροσνην. πιλαβοσης δ τς σπρας τ συμπσιον λθη.

    Împăratul s-a arătat a fi de acord cu acest răspuns și întrebările au luat sfârșit. Apoi s-au bucurat cu toții de ospăț, care s-a terminat odată cu lăsarea serii. 

    203

    Τ δ μετ τατα πλιν κατ τν ατν διταξιν τ τς ναπτσεως κα συμποσας πετελετο. καθ δ νμιζεν βασιλες εκαιρον εναι πρς τ πυνθνεσθα τι τν νδρν, πηρτα τος ξς τν ποκεκριμνων τ προτρ μρ.

    A doua zi după amiază, pregătirile pentru locurile festivităților s-au reluat în aceeași ordine. Când împăratul a considerat necesar să pună întrebări invitaților, adresa întrebările lui vecinilor celor care dăduseră răspunsuri în ziua precedentă. 

    204

    πρς τν νδκατον δ ρξατο τν κοινολογαν ποιεσθαι· δκα γρ σαν ο ρωτημνοι τ προτρ. σιγς δ γενομνης πυνθνετο Πς ν πλοσιος διαμνοι;

    A început dialogul cu al 11-lea invitat. Într-adevăr, ziua precedentă fuseseră interogați 10 invitați. Când s-a făcut tăcere, întrebă: „Cum aș putea rămâne bogat?” 

    205

    βραχ δ πισχν τν ρτησιν κδεχμενος επεν Ε μηδν νξιον τς χς μηδ σελγς πρσσοι, μηδ δαπν ες τ κεν κα μταια συντελο, τος {δ} ποτεταγμνους εεργεσίᾳ πρς ενοιαν γοι τν αυτο· κα γρ θες πσιν ατιος γαθν στιν, κατακολουθεν ναγκαον.

    După o scurtă pauză, invitatul care primise întrebarea zise: „Dacă nu ai face nimic nevrednic sau oribil cu bunurile tale și dacă nu ai contribui, prin cheltuieli inutile, la realizarea unor obiective zadarnice și nefolositoare; astfel îți atragi și bunăvoința supușilor în favoarea ta. Iar sursa binecuvântărilor pentru toată lumea este Dumnezeu însuși, pe care trebuie să-l cinstim necontenit. 

    206

    παινσας δ  βασιλες τοτον τερον πηρτα Πς ν τν λθειαν διατηρο; δ πρς τοτο πεκρθη Γινσκων τι μεγλην ασχνην πιφρει τ ψεδος πσιν νθρποις, πολλ δ μλλον τος βασιλεσιν· ξουσαν γρ χοντες βολονται πρσσειν, τνος νεκεν ν ψεσαιντο; προσλαμβνειν δ δε τοτ σε, βασιλε, διτι φιλαλθης θες στιν.

    Împăratul îl felicită și pe acest invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum aș putea rămâne mereu în adevăr?” Răspunsul a fost: „Dându-ți seama că minciuna este o rușine oribilă pentru fiecare om, cu atât mai mult pentru un împărat. Căci, dacă poți face tot ce voiești, ce motiv ai mai avea să minți? Este datoria ta, împărate, să accepți acest principiu suplimentar conform căruia Dumnezeu iubește adevărul”. 

    207

    ποδεξμενος δ ε μλα κα τοτον πιβλψας επεν Τ στι σοφας διδαχ; δ τερος πεφνατο Καθς ο βολει σεαυτ τ κακ παρεναι, μτοχος δ τν γαθν πρχειν πντων, ε πρσσοις τοτο πρς τος ποτεταγμνους κα τος μαρτνοντας, ε τος καλος κα γαθος τν νθρπων πιεικστερον νουθετος· κα γρ θες τος νθρπους παντας πιεικείᾳ γει.

    L-a aprobat la fel de călduros și pe acest invitat și, privind cu atenție la următorul, l-a întrebat: „Ce ne învață înțelepciunea?” Acesa zise: „În măsura în care nu dorești să cadă rele peste tine, dar te faci complice al tuturor binecuvântărilor (aceasta ar fi înțelepciunea), dacă pui asta în practică cu subalternii tăi, chiar și cu cei nedrepți, și dacă îi corectezi cu blândețe atât pe cei buni cât și pe cei nedrepți, deoarece Dumnezeu cârmuie pe toți în milostivire”. 

    208

    παινσας ατν τ μετ ατν επε Πς ν φιλνθρωπος εη; κκενος φη Θεωρν ς ν πολλ χρν κα κακοπαθεαις μεγσταις αξει τε κα γεννται τ τν νθρπων γνος· θεν οτε εκπως δε κολζειν, οτε ακαις περιβλλειν· γινσκων τι τ τν νθρπων ζν ν δναις τε κα τιμωραις καθστηκεν. πινον ον καστα πρς τν λεον τραπσ κα γρ θες λεμων στιν.

    Împăratul îl felicită și pe acesta pentru răspunsul său și zise următorului invitat: „Cum pot fi prieten cu oricine?” El zise: „Observând cu atenție cum omenirea crește și este creată de-a lungul mai multor ani, trece prin suferințe grele, este datoria ta să nu implementezi cu ușurință pedepse, nici să supui oamenii la primejdii, știind că viața omului este făcută din suferințe și din pedepse. Dacă păstrezi în suflet toate acestea, atunci vei fi prietenul milostivirii, la fel cum Dumnezeu este milostivire”. 

    209

    ποδεξμενος δ τοτον πυνθνετο το κατ τ ξς Τς ναγκαιτατος τρπος βασιλεας; Τ συντηρεν, επεν, ατν δωροδκητον, κα νφειν τ πλεον μρος το βου, κα δικαιοσνην προτιμν κα τος τοιοτους φιλοποιεσθαι· κα γρ θες φιλοδκαις στιν.

    Împăratului îi plăcu și acest răspuns și întrebă pe următorul invitat: „Care ar fi cea mai necesară îndeletnicire a domniei?” Răspunsul a fost: „Ca împăratul să nu fie corupt, să practice moderația toată viața, să respecte dreptatea înainte de toate și să-și facă prieteni de acest fel, fiindcă însuși Dumnezeu iubește dreptatea”. 

    210

    πισημνας κα τοτον πρς τν τερον επε Τ τ τς εσεβεας στ κατστημα; κενος δ φη Τ διαλαμβνειν τι πντα δι παντς θες νεργε κα γινσκει, κα οθν ν λθοι δικον ποισας κακν ργασμενος νθρωπος· ς γρ θες εεργετε τν λον κσμον, οτως κα σ μιμομενος πρσκοπος ν εης.

    L-a felicitat de asemenea și pe acest invitat și îi zise vecinului său: „Care este esența credinței?” Acesta răspunse: „Înțelegerea faptului că Dumnezeu este mereu în lucrare în toate și este atot-știutor, iar omul nu-i poate ascunde vreo faptă nedreaptă sau rea. Într-adevăr, așa cum Dumnezeu face bine lumii întregi, tot la fel, imitându-l, vei fi ireproșabil”. 

    211

    πιφωνσας δ τοτ πρς τν τερον επε Τς ρος το βασιλεειν στν; δ φη Τ καλς ρχειν αυτο, κα μ τ πλοτ κα τ δξ φερμενον περφανον κα σχημν τι πιθυμσαι, ε καλς λογζοιο. πντα γρ σοι πρεστιν ς οδν. θες δ προσδες στι κα πιεικς. κα σ καθσον νθρωπος ννει, κα μ πολλν ργου, τν δ κανν πρς τ βασιλεειν.

    Împăratul încuviință și întrebă pe următorul invitat: „Ce înseamnă a domni?” Răspunsul a fost: „A ști să te stăpânești, a nu fi dominat de gustul după bogății și după onoruri, nici să ai, așadar, dorințe exagerate sau ndemne – a domni bine înseamnă să ai o gândire bună. Ai tot ce-ți trebuie. Așa cum Dumnezeu nu are nevoie de nimic și totuși este milostiv, la fel și tu, trebuie să gândești omenește, să nu dorești în  mod exagerat, să te mulțumești doar cu cele necesare pentru o bună guvernare”. 

    212

    Κατεπαινσας δ ατν, πηρτα τν τερον Πς ν τ κλλιστα διαλογζοιτο; πεκρθη δ κενος Ε τ δκαιον π παντς προβλλοι συνεχς, κα νομζοι τν δικαν το ζν στρησιν εναι· κα γρ θες δι παντς τος δικαοις γαθ προσημανει μγιστα.

    I-a mulțumit și acestuia și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum am putea trezi în noi cele mai bune gâbduri?” Acesta răspunse: „Punând întodeauna dreptatea ca principiu în toate și admițând că nedreptatea înseamnă negarea vieții, deoarece Dumnezeu dă mereu celor drepți cele mai însemnate binecuvântări”. 

    213

    Τοτον δ παινσας επε πρς τν ξς Πς ν ν τος πνοις τραχος εη; δ φη Δυσαπολγητον ρτηκας πργμα. συναναφρειν γρ ο δυνμεθα ν τοτοις τος κατ τν πνον αυτος, λλ περιεχμεθα λογστ κατδε} ασθσει.

    Îl felicită și pe acesta și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea dormi fără să fim deranjați?” Acesta răspunse: „Ai pus o întrebare cu privire la un subiect la care se poate răspunde cu greu, deoarece conștiința de sine este imposibilă în lumea somnului iar noi suntem îngrădiți în această zonă de o senzație ce depășește rațiunea. 

    214

    πσχομεν γρ κατ τν ψυχν π τος ποππτουσιν ς θεωρουμνους· λογιστομεν δ, καθσον πολαμβνομεν κα π πλαγος κα ν πλοοις πολεν, πτασθαι φερομνους κα διαρειν ες τρους τπους, κα τοιατα τερα, κα  ταθ πολαμβνων μ καθεστναι.

    În forul nostru interior, experiența lucrurilor ce au loc în timpul somnului este în așa fel încât ne dă impresia că totul este real; totuși, totul este irațional în măsura în care ne imaginăm că suntem pe mare sau în vapoare sau că suntem duși prin văzduh pe aripi și zburăm spre alte locuri și alte lucruri de acest fel, iar noi credem că toate acestea se petrec într-adevăr. 

    215

    πλν σον μοιγε φικτν, οτω διεληφα· κατ πντα τρπον σ, βασιλε, κα τ λεγμενα κα τ πραττμενα πρς εσβειαν πανγειν, οτως {αυτ} συνιστορς, τι τ κατ ρετν συντηρν οτε χαρζεσθαι προαιρ παρ λγον, οδ ξουσίᾳ χρμενος τ δκαιον αρεις.

    O spun cât mai clar posibil. Din toate punctele de vedere, împărate, te rog să-ți revizuiești cuvintele și faptele, arătând respect față de Dumnezeu, pentru ca să poți înțelege, în conștiința ta, că ești pe calea virtuții. Să nu expui în mod negândit și nepotrivit cu statutul tău intențiile tale și să nu distrugi dreptatea prin felul în care îți exerciți puterea. 

    216

    π πλεον γρ, ν ος καστος πργμασιν γρηγορς τν διαγωγν ποιεται, κα καθ πνον ν τος ατος δινοια τν ναστροφν χει, ς δ πντα διαλογισμν κα πρξιν π τ κλλιστα τρεπομνην κατευθνει κα γρηγορς κα ν πν. δι κα περ σ δι παντς στιν εστθεια.

    În majoritatea cazurilor, într-adevăr, subiectele care îi preocupă pe toți oamenii când sunt treji sunt aceleași la care s-au gândit înainte de a adormi, iar Dumnezeu orientează toate gândurile și faptele acestui om, trezit sau adormit, povățuind astfel pe tot omul spre scopurile cele mai mărețe. Aici trebuie să vezi stabilitatea ce te înconjoară mereu”. 

    217

    Κατευφημσας δ κα τοτον επε πρς τν τερον πε σ δκατος τν πκρισιν χεις, ς ν ποφν, πρς τ δεπνον τραπησμεθα.

    Împăratul a adăugat la răspunsul acestui invitat următoarele: „Deoarece tu ești al zecelea care mi-a răspuns, acum ne vom concentra asupra cinei, după întrebarea asta”. Și a întrebat: „Cum am putea evita să facem ceva nedemn de noi înșine?” 

    218

    ρτα δ Πς ν μηδν νξιον αυτν πρσσοιμεν; δ επεν πβλεπε δι παντς ες τν σεαυτο δξαν κα τν περοχν, να τοτοις κλουθα κα λγς κα διανο, γινσκων τι πντες ν ρχεις περ σο κα διανοονται κα λαλοσιν.

    Răspunsul a fost: „Să ai mereu un ochi asupra slavei și importanței tale în imperiu, pentru a putea spune și gândi ceea ce este în acord cu ele, știind că toți supușii tăi te cunosc și vorbesc despre tine. 

    219

    ο γρ λχιστν σε δε τν ποκριτν φανεσθαι· τ γρ πρσωπον, { δον ατος} στιν ποκρνεσθαι, τοτο συνθεωροντες κλουθα πντα πρσσουσι· σ δ οχ πκρισιν χεις, λλ ληθς βασιλεεις, θεο δντος σοι καταξως τν τρπων τν γεμοναν.

    Nu trebuie să fii mai mic decât actorii! Efectiv, ei dau importanță personajului pe care-l joacă și fac toate cele în coerență cu personajul jucat. Totuși, rolul tău nu este un rol interimar, tu ești cu adevărat un împărat, Dumnezeu ți-a dat autoritatea pe care comportamentul tău o merită”. 

    220

    Το δ βασιλως ε μλα συγκροτσαντος μετ φιλοφροσνης π πλεονα χρνον, τος νθρπους καθυπνον παρεκλουν. κα τ μν πρς τοτους ς ληξεν, π τν ξς τρπησαν τς συμποσας διταξιν.

    Împăratul a răspuns prin aplauze îndelungi și călduroase, după care i-a poftit pe invitați la somn. Când împăratul a isprăvit cu divertismentul, cu toții s-au întors spre bucatele de a doua zi pentru banchet. 

    221

    Τ δ χομν, τς ατς διατξεως γενηθεσης, τε καιρν πελμβανεν βασιλες εναι το πυνθνεσθα τι τν νδρν, ρτα τν πρτον τν πολιπντων πρς τν ξς ρτησιν Τς στιν ρχ κρατστη;

    A doua zi, organizarea era ca în ziua precedentă și, atunci când împăratul a considerat necesar să pună întrebări invitaților, l-a întrebat pe primul dintre cei care nu primise încă întrebări: „Care este cea mai înaltă formă de suveranitate?” 

    222

    κενος δ φη Τ κρατεν αυτο κα μ συγκαταφρεσθαι τας ρμας. πσι γρ νθρποις φυσικν εναι τ πρς τι τν δινοιαν ῥέπειν·

    Invitatul răspunse: „A avea stăpânire de sine și a nu fi condus de instinct” Împăratul zise că tot omul este înclinat în gândirea lui spre o anumită direcție sau spre alta.

    223

    τος μν ον πολλος π τ βρωτ κα ποτ κα τς δονς εκς στι κεκλσθαι, τος δ βασιλεσιν π χρας κατκτησιν, κατ τ τς δξης μγεθος· πλν ν πσι μετριτης καλν. δ  θες δδωσι, τατα λαμβνων σνεχε· τν δ νεφκτων μ πιθμει.

    „Majoritatea oamenilor este susceptibilă să se preocupe de cele necesare gurii, mâncare și băutură, și de plăcerile trupești, iar împărații de cuceriri teritoriale, în fincție de măreția statutului lor. Totuși, moderația este un lucru bun pentru toți oamenii. Așadar, ceea ce Dumnezeu îți dă, primește și păstrează; să nu dorești ceea ce este inaccesibil”. 

    224

    Τος δ ηθεσιν ρεσθες πρς τν χμενον επε Πς ν κτς εη φθνου; διαλιπν δ κενος φη Πρτον ε νοσαι, τι θες πσι μερζει δξαν τε κα πλοτου μγεθος τος βασιλεσι, κα οδες περ αυτν στι βασιλες· πντες γρ θλουσι μετασχεν τατης τς δξης, λλ ο δνανται· θεο γρ στι δμα.

    Împăratul s-a arătat mulțumit de acest răspuns și zise următorului invitat: „Cum putem fi eliberați de invidie?” După o scurtă pauză, invitatul răspunse: „Întâi de toate, conștientizând faptul că Dumnezeu dă slavă și bogății tutror împăraților și fiecăruia în parte; niciun împărat nu duce lipsă. Toți ar dori să poată avea toate, însă nu reușesc, este un dar al lui Dumnezeu”. 

    225

    παινσας δ τν νδρα δι πλεινων πηρτα τν τερον Πς ν καταφρονοη τν χθρν; δ επεν σκηκς πρς πντας νθρπους ενοιαν κα κατεργασμενος φιλας, λγον οθενς ν χοις· τ δ κεχαριτσθαι πρς πντας νθρπους κα καλν δρον εληφναι παρ θεο τοτ στι κρτιστον.

    Împăratul a făcut un îndelung elogiu acestui invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum am putea stăpâni peste dușmani?” Acesta răspunse: „Practicând bunătatea cu toți oamenii și favorizând legături de prietenie nu vei avea nicio obligație față de nimeni. A practica bunătatea față de toți oamenii și a primi un cadou frumos de la Dumnezeu, iată bunurile cele mai de preț”. 

    226

    Συναινσας δ τοτοις τν ξς κλευσεν ποκριθναι, πρς ατν επν Πς ν δοξαζμενος διαμνοι; επε δ Τ προθυμίᾳ κα τας χρισι πρς τος λλους μεταδοτικς ν κα μεγαλομερς οδποτ ν πολποι δξης· να δ τ προειρημνα σοι διαμν, τν θεν πικαλο δι παντς.

    A fost de acord cu răspunsul și porunci următorului invitat să-i răspundă la întrebarea: „Cum am putea păstra cinstea pe care am primit-o?” Răspunsul a fost: „Dacă, prin hotărâre și generozitate îți vei dovedi larghețea și dărnicia față de alții, nu-ți va lipsi niciodată cinstea. Să te rogi neîncetat lui Dumnezeu pentru ca aceste calități să fie mereu ale tale”. 

    227

    Εφημσας δ τοτον τερον ρτα Πς τινα δε φιλτιμον εναι; κενος δ φη Πρς τος φιλικς χοντας μν οονται πντες τι πρς τοτους δον· γ δ πολαμβνω, πρς τος ντιδοξοντας φιλοτιμαν δεν χαριστικν χειν, να τοτ τ τρπ μετγωμεν ατος π τ καθκον κα συμφρον αυτος. δε δ τν θεν λιτανεειν, να τατ πιτελται· τς γρ πντων διανοας κρατε.

    I-a făcut complimente și acestuia și întrebă pe următorul invitat: „Față de cine trebuie ca un om să fie generos?” „Este de datoria fiecărui om, zise acesta, de a fi generos față de toți cei care sunt deschiși. Este opinia generală. Convingerea mea este că noi trebuie, de asemenea, să dăm dovadă de caritate generoasă și față de dușmanii noștri, astfel îi putem întoarce spre ceea ce este bun și avantajos. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu ca aceste lucruri să se întâmple, fiindcă doar el știe gândurile tuturor”. 

    228

    Συνομολογσας δ τοτοις τν κτον κλευσεν ποφνασθαι πυνθανμενος Τσι δε χαρζεσθαι; κενος δ πεκρθη Γονεσι δι παντς, κα γρ θες πεποηται ντολν μεγστην περ τς τν γονων τιμς. πομνως δ τν τν φλων γκρνει διθεσιν, προσονομσας σον τ ψυχ τν φλον. σ δ καλς ποιες παντας νθρπους ες φιλαν πρς αυτν καθιστν.

    Împăratul se arătă de acord cu răspunsul și îi ceru celui de-al 6-lea invitat să răspundă. Întrebarea era: „Pe cine trebuie să cinstim cu adevărat?” Răspunsul: „Față de părinți, mereu, deoarece o poruncă importantă a lui Dumnezeu se referă la cinstea datorată părinților. Apoi, strâns legat, este cinstea datorată prietneilor, numindu-i pe prieteni egalii tăi. Faci foarte bine dacă reușești să-ți faci din toți oamenii prietenii tăi”. 

    229

    Παρακαλσας δ κα τοτον πυνθνετο κα το μετπειτα Τ καλλονς ξιν στιν; δ επεν Εσβεια. κα γρ ατη καλλον τς στι πρωτεουσα. τ δ δυνατν ατς στιν γπη· ατη γρ θεο δσις στιν· ν κα σ κκτησαι πντα περιχων ν ατ τ γαθ.

    Împăratul l-a felicitat și pe acesta și puse întrebarea următorului invitat: „Ce merită să fie considerat drept frumusețe?” Invitatul răspunse: „Credința, deoarece este vorba despre o formă preeminentă frumuseții. Dinamica ei este iubirea, un dar divin pe care l-ai dobândit și tu, în iubire fiind incluse toate binecuvântările”. 

    230

    Λαν δ φιλοφρνως πικροτσας επε πρς τερον Πς ν πτασας πλιν τς ατς κρατσαι δξης; δ φη Σ μν ο δυνατν στι πτασαι, πσι γρ χριτας σπαρκας, α βλαστνουσιν ενοιαν, τ μγιστα τν πλων κατισχουσα περιλαμβνει τν μεγστην σφλειαν·

    Împăratul l-a aplaudat călduros și îl întrebă pe vecinul său: „Cum am putea, după un pas greșit, să dobândim încă o dată aceeași slavă?” Răspunsul: „Pentru tine, o cădere este practic imposibilă, deoarece ai dat tuturor oamenilor daruri din care se naște bunăvoința, iar acest lucru este rezultatul faptului că cea mai puternică armă aduce cea mai mare siguranță. 

    231

    ε δ τινες πταουσιν, φ ος πταουσιν, οκτι χρ τατα πρσσειν, λλ φιλαν κατακτησαμνους δικαιοπραγεν. θεο δ δρον γαθν ργτην εναι κα μ τν ναντων.

    Totuși, dacă unii se clatină, în viitor trebuie să evite planul de acțiune care a provocat căderea lor, să-și facă prieteni și să se comporte cu dreptate. A face lucruri bune este un dar al lui Dumnezeu nu contrariul”. 

    232

    Συναρεσθες δ τοτοις πρς τν τερον επε Πς ν κτς γνοιτο λπης; δ φησεν Ε μηδνα βλπτοι, πντες δ φελο, τ δικαιοσν κατακολουθν· τος γρ π ατς καρπος λυπαν κατασκευζειν.

    S-a arătat foarte mulțumit de aceste cuvinte și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum am putea fi eliberați de mâhnire?” Răspunsul: „Urmând calea dreptății, fără a cauza nedreptate nimănui și ajutând pe toți. Roadele dreptății produc libertate în fața mâhnirii. 

    233

    κετεειν δ τν θεν, να μ τ παρ τν προαρεσιν μν νακπτοντα βλπτ, λγω δ οον θνατο τε κα νσοι κα λπαι κα τ τοιατα. {ατ} δ σο εσεβε καθεσττι τοτων οδν ν προσλθοι.

    Trebuie, continuă el, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca răul să nu vină din evenimente incompatibile cu conduita – vreau să zic moartea, boala, durerea și alte lucruri asemănătoare. În ce te privește, temându-te de Dumnezeu așa cum o faci, niciunul din aceste rele nu se poate abate asupra ta”. 

    234

    Καλς δ κα τοτον παινσας τν δκατον ρτα Τ μγιστν στι δξης; δ επε Τ τιμν τν θεν· τοτο δ στν ο δροις οδ θυσαις, λλ ψυχς καθαρτητι κα διαλψεως σας, καθς π το θεο πντα κατασκευζεται κα διοικεται κατ τν ατο βολησιν· ν κα σ διατελες χων γνμην, πρεστι σημειοσθαι πσιν κ τν π σο συντετελεσμνων κα συντελουμνων.

    Împăratul îl lăudă îndelung și pe acesta și întrebă pe al 10-lea: „Care este cea mai înaltă formă de slavă?” Răspunsul: „Slava lui Dumnezeu. Acest lucru nu se face prin daruri sau jertfe, ci cu o inimă curată și o dispoziție credincioasă, deoarece toate sunt poruncite de Dumnezeu și rânduite după voința sa. Aceasta este și atitudinea ta, iar roadele le poți vedea privind realizările tale din trecut și cele prezente”. 

    235

    Μετ μεζονος δ φωνς πντας ατος βασιλες σπζετο κα παρεκλει, συνεπιφωνοντων τν παρντων, μλιστα δ τν φιλοσφων. κα γρ τας γωγας κα τ λγ πολ προχοντες ατν σαν, ς ν π θεο τν καταρχν ποιομενοι. μετ δ τατα βασιλες ες τ φιλοφρονεσθαι προλθε δι τν προπσεων.

    Cu glas tare, împăratul le-a mulțumit tuturor și i-a încurajat pe toți; toți oamenii au auzit glasul său, în special filosofii, deoarece acești oameni depășeau cu mult pe toți ceilalți prin elocință și pricepere, punctul lor de plecare fiind mereu însuși Dumnezeu. După acestea, împăratul păși înaintea lor cu o față senină și îi îndemnă pe toți la petrecere. 

    236

    Τ δ πιοσ κατ τ ατ τς διατξεως το συμποσου γενομνης, καθς εκαιρον γνετο τ βασιλε, τος ξς ρτα τν προαποκεκριμνων, επε δ τ πρτ Τ φρονεν ε διδακτν στιν; ς δ επε Ψυχς στιν κατασκευ δι θεας δυνμεως πιδχεσθαι πν τ καλν, ποστρφεσθαι δ τναντα.

    A doua zi, pregătirile pentru banchet erau la fel ca cele din ziua precedentă, iar când i s-a părut oportun împăratului, începu iar cu întrebările adresate invitaților, începând cu cei unde rămăsese ziua precendentă. Așadar, îl întrebă pe primul dintre invitați: „Înțelepciunea practică poate fi oare predată?” Răspunsul: „Este o dispoziție a sufletului, mediatizată de puterea lui Dumnezeu, aceea de a accepta tot ceea ce este frumos și de a refuza contrariul”. 

    237

    Συνομολογσας δ τν χμενον ρτα Τ πρς γεαν μλιστα συντενει; κενος δ φη Σωφροσνη· τατης δ οκ στι τυχεν, ἐὰν μ θες κατασκευσ τν δινοιαν ες τοτο.

    A fost de acord și îl întrebă pe următorul invitat: „Ce contribuie cel mai mult la sănătate?” El zise: „Stăpânirea de sine, lucru imposibil de la sine, dacă Dumnezeu nu dispune inima și spiritul spre El”. 

    238

    Παρακαλσας δ τοτον πρς τν τερον φη Πς ν γονεσι τς ξας ποδη χριτας; ς δ επε Μηδν ατος λυπσας· τοτο δ οκ στιν, ε μ θες τς διανοας γεμν γνοιτο πρς τ κλλιστα.

    Împăratul îl felicită și pe acest invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum am putea arăta părinților recunoștința pe care o merită?” Răspunsul: „A nu le produce nicio durere, lucru imposibil dacă Dumnezeu nu cârmuiește spiritul spre cele mai nobile scopuri”. 

    239

    Προσεπινεσας δ τοτ τν ξς ρτα Πς ν φιλκοος εη; κενος δ επε Διαλαμβνων τι πντα συμφρει γινσκειν, πως ν πρς τ συμβανοντα κλεγμενς τι τν κροαμνων νθυποτιθες πρς τ τν καιρν ν ντιπρσσηται, σν χειραγωγίᾳ θεο· τοτο δ στν, α τν πρξεων τελεισεις π ατο.

    Ridică din cap în semn de aprobare și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea fi un ascultător atent?” Acesta răspunse: „Stimând că orice cunoaștere este de folos, astfel încât în fața dificultății un om să poată pune în practică una din învățămintele acumulate, să se opună situației iscate și să intervină cu ajutorul lui Dumnezeu – asta înseamnă că săvârșirea faptelor noastre trece prin el”. 

    240

    Τοτον δ παινσας πρς τν τερον επε Πς ν μηθν παρνομον πρσσοι; πρς τοτο φησε Γινσκων τι τς πινοας θες δωκε τος νομοθετσασι πρς τ σζεσθαι τος βους τν νθρπων, κλουθος εης ν ατος.

    Împăratul îl felicită și pe acest om și spuse următorului: „Cum am putea evita să facem ceva contrar Legii?” Invitatul răspunse: „Conștientizând că Dumnezeu a dat legislatorilor drept scop să salveze viața oamenilor, astfel îi veți urma”. 

    241

    ποδεξμενος δ ατν πρς τερον επε Τς φλεια συγγενεας στν; δ πεφνατο Ἐὰν τος συμβανουσι νομζωμεν τυχοσιν μν λαττοσθαι, κα κακοπαθμεν ς ατο, φανεται τ συγγενς σον σχῦόν στι—

    Împăratul îl abrobă și pe acest invitat și spuse următorului: „Care este valoarea de bază a familiei?” Răspunse: „Dacă credem că suntem necăjiți din cauza evenimentelor dificile și suferim asemenea lor, atunci se arată trăinicia legăturilor familiale, 

    242

    τελουμνων δ τοτων κα δξα κα προκοπ παρ τος τοιοτοις πρξει· τ γρ συνεργς ενως γινμενον ς ξ αυτο διλυτον πρς παντα—μετ δ εημερας, μηδν προσδεσθαι τν κενων· λλ δον {θεν} κετεειν, πντα γαθοποιεν.

    iar când această nefericire va deveni eveniment al trecutului, slava și succesul vor fi ale noastre în ochii lor, deoarece ajutorul dat cu bună voie este indestructibil în sine orice-ar fi; odată cu prosperitatea, ajutorul nu mai este necesar, nu-ți rămâne decât să te rogi lui Dumnezeu să-ți dea toate binecuvântările sale”. 

    243

    σατως δ κενοις ποδεξμενος ατν λλον ρτα Πς φοβα γνεται; επε δ Συνιστοροσης τς διανοας μηδν κακν πεπραχναι, θεο κατευθνοντος ες τ καλς παντα βουλεεσθαι.

    Împăratului îi plăcu și acest răspuns, apoi îl întrebă pe următorul invitat: „Ce este curajul?” Răspuns: „Când spiritul este conștient că nu a făcut niciun rău, deoarece Dumnezeu îi îndrumă pe oameni spre reflecții bune în toate. 

    244

    Τοτ δ πιφωνσας πρς λλον επε Πς ν προχερως χοι τν ρθν λγον; δ επεν Ε τ τν νθρπων τυχματα δι παντς πιβλποι· γινσκων τι θες φαιρεται τς εημερας, τρους δ δοξζων ες τ τιμσθαι προγει.

    Împăratul aprobă și acest răspuns și spuse următorului: „Cum am putea avea o judecată bună la momentul potrivit?” Răspuns: „Având mereu o privire spre nefericirile omenirii, știind că Dumnezeu înlătură prosperitatea unora, mărind-o în același timp pe a altora și cârmuindu-i pentru a primi cinstirea”. 

    245

    Καλς δ κα τοτον ποδεξμενος τν ξς ποκριθναι παρεκλει Πς ν μ ες ῥᾳθυμαν, μηδ π τς δονς τρποιτο; δ Προχερως χων, επεν, τι μεγλης βασιλεας κατρχει κα πολλν χλων φηγεται, κα ο δε περ τερν τι τν δινοιαν εναι, τς δ τοτων πιμελεας φροντζειν· θεν δ ξιον, πως μηθν λλπ τν καθηκντων.

    Împăratul a arătat aprobarea sa călduroasă și față de acest răspuns și a pus întrebarea următorului invitat: „Cum aș putea evita să recurg la lenevie și plăceri?” „Având în primul rând în mintea ta, zise acesta, că domnești peste o Împărăție mare și că ai mulți oameni în subordine de aceea este de datoria ta să nu te concentrezi asupra altor lucruri secât să te gândești la bunăstarea lor. Ar trebui să ceri de la Dumnezeu ca să nu neglijezi nimic din responsabilitățile tale”. 

    246

    παινσας δ κα τοτον τν δκατον {ρτα Πς ν πιγινσκοι} τος δλ τιν πρς ατν πρσσοντας; δ πεφνατο πρς τοτο Ε παρατηροτο τν γωγν λευθριον οσαν, κα τν εταξαν διαμνουσαν ν τος σπασμος κα συμβουλαις κα τ λοιπ συναναστροφ τν σν ατ, κα μηθν περτενοντας το δοντος ν τας φιλοφρονσεσι κα τος λοιπος τος κατ τν γωγν.

    Împăratul l-a felicitat și pe acest om și l-a întrebat pe al 10-lea invitat: „Cum i-aș putea recunoaște pe cei care se conduc fals față de mine?” Răspunsul la această întrebare: „Observând dacă se comportă bine față de tine și dacă gesturile și salutul lor sunt la înălțimea demnității tale; văzându-i cum se comportă în timpul reuniunilor și în restul vieții sociale; văzând dacă depășesc limitele impuse în momentele de destindere și în alte circumstanțe ale vieții de zi cu zi. 

    247

    θες δ τν δινοιαν {ξει} σοι, βασιλε, πρς τ κλλιστα. Συγκροτσας πντας τ παινσας κατ νομα, κα τν παρντων τατ ποιοντων, π τ μλπειν τρπησαν.

    Dumnezeu va cârmui spiritul tău, împărate, spre cele mai nobile scopuri”. I-a aplaudat pe toți și i-a felicitat pe fiecare în parte; adunarea de față a făcut la fel și apoi și-au văzut de restul ceremoniilor. 

    248

    Τ δ χομν τν καιρν λαβν πηρτα τν ξς Τς στιν μλεια μεγστη; πρς τοτ φη Ε τκνων φροντς τις εη, κα μ κατ πντα τρπον γαγεν {σπεδοι}· εχμεθα γρ ε πρς τν θεν, οχ οτως περ αυτν ς περ τν γγνων, να παρ πντα ατος τ γαθ. τ δ πιδεσθαι παιδα σωφροσνης μετασχεν, θεο δυνμει τοτο γνεται.

    A doua zi, împăratul găsi oportunitatea și-l întrebă pe următorul invitat: „Care este cel mai nefericit fel de neglijență?” La aceasta, invitatul răspunse: „Dacă cineva își neglijează copiii și nu face totul pentru a-i crește cum se cuvine. Căci noi ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu pentru noi înșine și pentru copiii noștri, ca binecuvântarea să coboare peste ei. Dorința copiilor ca ei să aibă un anumit control nu se întâmplă decât prin puterea lui Dumnezeu”. 

    249

    Φσας δ ελογεν λλον ρτα Πς ν φιλπατρις εη; Προτιθμενος, επεν, τι καλν ν δίᾳ κα ζν κα τελευτν. δ ξενα τος μν πνησι καταφρνησιν ργζεται, τος δ πλουσοις νειδος, ς δι κακαν κπεπτωκσιν. εεργετν ον παντας, καθς συνεχς τοτ πιτελες, θεο διδντος σο πρς πντα χριν, φιλπατρις φανσ.

    Zicându că a vorbit bine, împăratul întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea fi un bun patriot?” Răspunse: „Adoptând ideea că este nobil să trăiești și să mori în propria țară. O țară străină provoacă dispreț săracilor, celor bogați rușine, la fel și oamenilor exilați pentru crime. Făcând binele față de toți, ducând în același timp o bună politică, vei fi fără îndoială un patriot bun, Dumnezeu urmând a te înzestra cu darurile sale în ochii tuturor. 

    250

    Τοτου δ κοσας το κατ τ ξς πυνθνετο Πς {ν} ρμσαι γυναικ; {Γινσκων} τι μν θρασ στιν, φη, τ θλυ γνος, κα δραστικν φ  βολεται πργμα, κα μεταππτον εκπως δι παραλογισμο, κα τ φσει κατεσκεασται σθενς· δον δ στ κατ τ γις χρσθαι, κα μ πρς ριν ντιπρσσειν.

    L-a ascultat și pe acest om, apoi l-a întrebat pe următorul: „Cum am putea ajunge la un acord cu o femeie?” „Recunoscând, zise acesta, că sexul feminin este îndrăzneț, foarte pragmatic pentru a obține ceea ce dorește, ușor susceptibil în a-și schimba părerea din cauza slăbiciunii rațiunii lui și a  constituției lui slabe prin natură. Este necesar să se lucreze cu asemenea persoane într-un fel sănătos, evitând provocările ce pot conduce la certuri. 

    251

    κατορθοται γρ βος, ταν κυβερνν εδ, πρς τνα σκοπν δε τν διξοδον ποιεσθαι. θεο δ πικλσει κα βος κυβερνται κατ πντα.

    Căci viața prosperă atunci când cârmaciul cunoaște obiectivul pe unde trebuie să-și croiască trecerea. Viața este în totalitate cârmuită de rugăciuni către Dumnezeu”. 

    252

    Συνανθομολογησμενος δ τοτ τν ξς ρτα Πς {ν} ναμρτητος εη; δ φησεν ς παντα πρσσων κα μετ διαλογισμο κα μ πειθμενος διαβολας, λλ ατς ν δοκιμαστς τν λεγομνων κα κρσει κατευθνων τ τν ντεξεων κα δι κρσεως πιτελν τατα ναμρτητος, φησεν, ν εης, βασιλε. τ δ πινοεν τατα κα ν τοτοις ναστρφεσθαι θεας δυνμες στιν ργον.

    Împăratul își arătă acordul pentru un asemenea răspuns și-l întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea fi fără greșeală”? Răspunsul: „Făcând toate cu o judecată chibzuită, fără a fi influențat de declarații false, ci fiind propriul său judecător asupra celor spuse și, conform judecății sale, făcând toate în mod cinstit după cererile primite și, tot conform acestei judecăți, făcând să se obțină cele cerute – astfel vei fără greșeală, împărate. Având aceste intenții și a se cârmui în lumina lor este o lucrare ce necesită puterea lui Dumnezeu. 

    253

    Διαχυθες δ τος ερημνοις τν τερον ρτα Πς ν κτς θυμο γνοιτο; πρς τοτ επε Γινσκων τι πντων ξουσαν χει, κα, ε χρσαιτο θυμ, θνατον πιφρει· περ νωφελς κα λγεινν στιν, ε τ ζν φελεται πολλν, δι τ κριον εναι. πντων δ πηκων ντων κα μηδενς ναντιουμνου, τνος χριν θυμωθσεται;

    Fiind încurajat de acest răspuns, îl întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea evita furia?” Răspunsul: „Realizând că puterea îți este absolută și prin urmare orice recurs la furie conduce la moarte, fapt ce este într-adevăr ceva inutil și foarte urât de făcut, deoarece mulți se vor vedea privați de viață doar prin simplul fapt că sunt supuși. Însă, dacă toți sunt ascultători și nu există opoziție, la ce folos să te înfurii? 

    254

    γινσκειν δ δε, διτι θες τν πντα κσμον διοικε μετ εμενεας κα χωρς ργς πσης· τοτ δ κατακολουθεν ναγκαῖόν στ σε, φησεν, βασιλε.

    Trebuie să știi că Dumnezeu cârmuiește întregul univers cu bunătate și fără furie, iar tu, împărate, zise, trebuie să-l urmezi”. 

    255

    Καλς δ ποκεκρσθαι φσας τοτον πυνθνετο το μετπειτα Τ στιν εβουλα; Τ καλς παντα πρσσειν, πεφνατο, μετ διαλογισμο, κατ τν βουλν παρατιθντα κα} βλαβερ τν κατ τ ναντον το λγου διστημα, να πρς καστον πινοσαντες μεν ε βεβουλευμνοι, κα τ προτεθν μν πιτελται. τ δ α κρτιστον, θεο δυναστείᾳ πν βολευμα {τελεωσιν ξει} σοι τν εσβειαν σκοντι.

    I-a adus la cunoștință că a dat un răspuns pe măsură și-l întrebă pe următorul invitat: „Ce este o judecată bună?” Răspunsul: „Să faci bine în toate, ținând de fiecare dată seama, atunci când facem discernământ, de aspectele nefaste ale argumentului contrar, astfel încât, după ce am acordat atenție la toate detaliile, deciziile noastre să fie bune și să-și atingă obiectivul. Ceea ce este cel mai important, cu puterea lui Dumnezeu, toate obiectivele vor fi atinse dacă sunem credincioși”. 

    256

    Κατωρθωκναι δ κα τοτον επν λλον ρτα Τ στι φιλοσοφα; Τ καλς διαλογζεσθαι πρς καστον τν συμβαινντων, πεφνατο, κα μ κφρεσθαι τας ρμας, λλ τς βλβας καταμελετν τς κ τν πιθυμιν κβαινοσας, κα τ πρς τν καιρν πρσσειν δεντως μετριοπαθ καθεσττα. να δ πστασιν τοτων λαμβνωμεν, θεραπεειν δε τν θεν.

    Împăratul zise că și acest om răspunse bine și-l întrebă pe următorul invitat: „Ce este filosofia?” „A avea o judecată bine întemeiată despre fiecare eveniment, răspunse, și să nu ne lăsăm conduși de impulsuri, dar să studiem cu grijă consecințele nefaste ale pasiunilor, dând dovadă de cumpătarea cuvenită și necesară în săvârșirea lucrurilor ce se prezintă înaintea ochilor. Însă, pentru a împlini bine aceste lucruri, este absolut necesar să-l slujim pe Dumnezeu”. 

    257

    πισημνας δ κα τοτον τερον ρτα Πς ν ποδοχς {ν ξενιτείᾳ} τυγχνοι; Πσιν σος γινμενος, φη, κα μλλον ττων καθυπερχων φαινμενος πρς ος ξενιτεει. κοινς γρ θες τ ταπεινομενον προσδχεται κατ φσιν, κα τ τν νθρπων γνος τος ποτασσομνους φιλανθρωπε.

    Împăratul îl aplaudă și pe acest om și-l întrebă pe următorul: „Cum am putea afla primire în străinătate printre străini?” „Printr-un comportament egal față de toți, zise acesta, și părând inferior mai degrabă decât superior celor printre care el este străin. În general, Dumnezeu, prin natura sa, primește ceea ce este smerit, iar omenirea se dovedește a fi bună față de cei care sunt subalterni”. 

    258

    πιμαρτυρσας δ τοτοις λλον ρτα Πς {} ν κατασκευσ κα μετ τοτο διαμν; πρς τοτ επεν Ε μεγλα κα σεμν τας ποισεσιν πιτελο, πρς τ φεσασθαι τος θεωροντας δι τν καλλονν, κα μηθνα τν κατεργαζομνων τ τοιατα παραπμποι, μηδ τος λλους μισθ συντελεν ναγκζοι τ πρς τν χρεαν.

    Împăratul arătă acordul său pentru un asemenea răspuns și-l întrebă pe următorul: „Cum ar supraviețui în viitor structura ce o construim?” Răspuns: „Dacă realizările, rezultatul faptelor, sunt mărețe și minunate, pentru ca cei care le văd să le protejeze datorită frumuseții lor; dacă nu neglijează pe cei care realizează asemenea opere și nu-i obligă pe alții să completeze prin meșteșugul lor fără nicio plată. 

    259

    διανοομενος γρ ς θες πολυωρε τ τν νθρπων γνος, χορηγν ατος κα γεαν κα εαισθησαν κα τ λοιπ, κα ατς κλουθν τι πρξει τν κακοπαθειν ποδιδος τν ντμειψιν. τ γρ κ δικαιοσνης τελομενα, τατα κα διαμνει.

    Ținând seama de felul în care Dumnezeu se îngrijește de oameni dându-le sănătate, discernământ și toate celelalte, vor realiza ei însuși așa ceva oferind o indemnizație pentru chinurile îndurate. Căci faptele, care au o valoare permanentă, sunt cele săvârșite cu dreptate”. 

    260

    Ε δ κα τοτον ερηκναι φσας τν δκατον ρτα Τ στι σοφας καρπς; δ επε Τ μ συνιστορεν αυτ κακν πεπραχτι, τν δ βον ν ληθείᾳ διεξγειν.

    Împăratul zise că și acest om a vorbit bine și-l întrebă pe al 10-lea invitat: „Care este rodul înțelepciunii?” Răspunsul: „O conștiință clară în a nu săvârși răul și a-și trăi viața în adevăr. 

    261

    κ τοτων γρ κρατστη χαρ κα ψυχς εστθει σοι γνεται, μγιστε βασιλε, κα λπδες π θε καλα κρατοντ σοι τς ρχς εσεβς. ς δ συνκουσαν πντες πεφνησαν σν κρτ πλεονι. κα μετ τατα πρς τ προπιεν βασιλες [λαμβνειν] τρπη, χαρ πεπληρωμνος.

    Din acestea rezultă cea mai mare bucurie și o stăpânire de sine tare, împărate puternic, precum și speranța în Dumnezeu, atunci când dirijezi Imperiul cu devotament”. Când au auzit acestea toți și-au făcut auzită mulțumirea printr-o avalanșă de aplauze. Apoi, împăratul, plin de bucurie, începu să bea în cinstea și pentru sănătatea lor. 

    262

    Τ δ ξς καθς πρτερον διταξις ν τν κατ τν πτον πιτελουμνων, καιρο δ γενομνου τος πολιπντας βασιλες πηρτα. πρς τν πρτον δ φη Πς ν μ τραπεη τις ες περηφαναν;

    A doua zi, organizarea era aceeași ca în ziua precedentă cât privește detaliile ospățului, iar când s-a ivit prilejul, împăratul începu cu întrebările sale adresate invitaților. La început zise: „Cum ar putea ca un om să evite a fi arogant?” 

    263

    πεκρθη δ Ε τν στητα τηρο, κα παρ καστον αυτν πομιμνσκοι, καθς νθρωπος ν νθρπων γεται. κα  θες τος περηφνους καθαιρε, τος δ πιεικες κα ταπεινος ψο.

    Răspunsul: „Menținând imparțialitatea și amintindu-și, în cazul fiecărui individ în parte, că fiecare este un om chemat să guverneze oameni. Mai mult, Dumnezeu îi nimicește pe cei orgolioși și îi înalță pe cei blânzi și smeriți”. 

    264

    Παρακαλσας δ ατν τν ξς πηρτα Τσι δε συμβολοις χρσθαι; τος δι πολλν, φη, πεπειραμνοις πραγμτων κα τν ενοιαν συντηροσιν κραιον πρς ατν κα τν τρπων σοι μετχουσιν ατ. θεο πιφνεια γνεται πρς τ τοιατα τος ξοις.

    Împăratul îl felicită și întrebă pe următorul invitat: „La cine ar trebui sa fac apel ca să mi-i iau drept consilieri?” „La cei care au dobândit experiență în multe lucruri de stat, zise acesta, și au mereu loialitate față de stat și față de cei în slujba statului. Dumnezeu îi înzestrează pe unii oameni, care merită, cu un asemenea dar”. 

    265

    παινσας δ ατν λλον ρτα Τς στι βασιλε κτσις ναγκαιοττη; Τν ποτεταγμνων φιλανθρωπα κα γπησις, πεκρνατο. δι γρ τοτων λυτος ενοας δεσμς γνεται. τ δ γνεσθαι κατ προαρεσιν τατα θες πιτελε.

    L-a felicitat și întrebă pe următorul invitat: „Care este cea mai însemnată virtute pentru un împărat?” „Iubirea și afecțiunea față de supușii săi, zise acesta. Astfel, legătura bunătății este nezdruncinată. Cât privește realizarea acestor obiective, Dumnezeu le face conform cu voința sa”. 

    266

    Κατεπαινσας δ ατν τρου διεπυνθνετο Τ πρας στ λγου; κκενος δ φησε Τ πεσαι τν ντιλγοντα, δι τς ποτεταγμνης τξεως τς βλβας πιδεικνντα· οτω γρ λψ τν κροατν οκ ντικεμενος, συγχρμενος δ παν πρς τ πεσαι. θεο δ νεργείᾳ κατευθνεται πειθ.

    Împăratul îl felicită și puse întrebarea următorului invitat: „Care este scopul vorbirii?” „A convinge adversarul în dezbatere, zise el, subliniind erorile lui într-un mod ordonatt. Astfel, vei căștiga interlocutorul tău, fără a fi un antagonist, ci folosind elogii pentru a-l convinge. Iar convingerea reușește datorită acțiunii lui Dumnezeu”. 

    267

    Ε δ λγειν φσας ατν τερον ρτα Πς ν, παμμιγν χλων ντων ν τ βασιλείᾳ, τοτοις {ρμσαι}; Τ πρπον κστ συνυποκρινμενος, επε, καθηγεμνα λαμβνων δικαιοσνην· ς κα ποιες θεο σοι διδντος ε λογζεσθαι.

    Împăratul spuse că vorbise bine și acesta și-l întrebă pe următorul invitat: „Înaintea mulțimii heterogene a împărățiilor, cum am putea fi în armonie cu ele?” „Adoptând rolul ce convine fiecăruia, având drept principiu director dreptatea – după cum de altfel asta este practica ta astăzi, Dumnezeu îță dă o rațiune sigură”. 

    268

    Φιλοφρονηθες δ τοτ πρς τν τερον επεν π τσι δε λυπεσθαι; πρς τατα πεκρθη Τ συμβανοντα τος φλοις ταν θεωρμεν πολυχρνια κα νκφευκτα γινμενα. τελευτσασι μν γρ κα κακν πολελυμνοις οχ πογρφει λπην λγος· λλ φ αυτος ναφροντες κα τ πρς αυτος συμφρον λυπονται πντες νθρωποι. τ δ κφυγεν πν κακν θεο δυνμει γνεται.

    Împăratul se arătă satisfăcut și de acest răspuns și zise următorului invitat: „Înaintea căror lucruri ar trebui să fim îngrijorați?” La care acesta zise: „Înaintea nefericirilor prietenilor noștri când îi vedem culcați și incurabili. Când au murit și sunt eliberați de rău, rațiunea nu ne mai arată față de ei nicio durere. Însă când oamenii suportă ei înșiși ceea ce le este spre folos, toată lumea suferă. Fuga de rău se datorează doar puterii lui Dumnezeu”. 

    269

    ς δει δ φσας ατν ποκρνεσθαι πρς τερον επε Πς δοξα γνεται; κενος δ φησεν ταν περηφανα καθηγται κα θρσος ληκτον, τιμασμς πιφεται κα δξης ναρεσις. θες δ δξης πσης κυριεει, ῥέπων ο βολεται.

    Împăratul afirmă că acest om a vorbit așa cum ar fi trebuit și-l întrebă pe următorul invitat: „Cum se poate naște nepopularitatea?” Acesta zise: „Atunci când aroganța și încrederea în sine fără limite domină, necinstea urmează și distrugerea bunei reputații. Dumnezeu are control asupra oricărei reputații, orientând-o spre acolo unde i se pare lui că e bine”. 

    270

    Κα τοτ δ πικυρσας τ τς ποκρσεως τν ξς ρτα Τσι δε πιστεειν αυτν; Τος δι τν ενοιαν, επε, συνοσ σοι, κα μ δι τν φβον μηδ δι πολυωραν, πανγουσι πντα πρς τ κερδανειν. τ μν γρ γαπσεως σημεον, τ δ δυσνοας κα καιροτηρησας· ς γρ π τ πλεονεκτεν {ρμται} προδτης πφυκε. σ δ πντας ενους χεις θεο σοι καλν βουλν διδντος.

    Confirmă răspunsul bun al acestuia și-l întrebă pe următorul invitat: „Cui merită să ne încredințăm?” „Celor care sunt atrași de loialitatea față de tine, zise el, nu din frică sau flaterie, având drept unic scop un câștig personal. Primul este un semn de afecțiune, al doilea de neafecțiune și de oportunism. Omul, al cărui scop nu este decât succesul, este un trădător prin natură. Cât te privește, tu ai bunăvoința tuturor, fiindcă Dumnezeu îți dă sfaturi bune”. 

    271

    οφς δ ατν επν ποκεκρσθαι, τρ επε Τ βασιλεαν διατηρε; πρς τοτ φη Μριμνα κα φροντς, ς οδν κακουργηθσεται δι τν ποτεταγμνων ες τος χλους τας χρεαις· καθς σ τοτο πρσσεις θεο σοι τν σεμνν πνοιαν διδντος.

    Spuse că răspunsul acestui om era înțelept și zise următorului invitat: „Ce face ca o împărăție să dăinuie?” La asta răspunse: „Grija și preocuparea necesară pentru ca nicio nedreptate să nu fie făcută supușilor din partea funcționarilor numiți pentru a rezolva problemele lor – tocmai aceasta este și politica ta, Dumnezeu fiind cel care ți-a dat o asemenea nobilă intenție”. 

    272

    Θαρσνας δ τοτον τερον πηρτα Τ διαφυλσσει χριτα κα τιμν; δ επεν ρετ. καλν γρ ργων στν πιτλεια, τ δ κακν ποτρβεται· καθς σ διατηρες τν πρς παντας καλοκγαθαν παρ θεο δρον τοτ χων.

    Împăratul adresă acestui om un cuvânt de încurajare și întrebă pe următorul invitat: „Ce face ca respectul și cinstea să dăinuie?” Acesta zise: „Virtutea, deoarece ea săvârșește fapte bune și renunță la rău; la fel cum și tu ai grijă de integritatea ta, primind acest dar de la Dumnezeu”. 

    273

    Κεχαρισμνως δ κα τοτον ποδεξμενος τν νδκατον πηρτα (δι τ δο πλεονζειν τν βδομκοντα) Πς ν κατ ψυχν κα ν τος πολμοις ερηνικς χοι; δ πεφνατο Διαλαμβνων τι κακν οδν εργασται τν ποτεταγμνων οθεν, πντες δ γωνιονται περ τν εεργετημτων, εδτες, κν κ το ζν ποτρχωσιν, πιμελητν σε τν βων.

    Împăratul s-a arătat recunoscătoru acestui om pentru răspunsul dat și întrebă pe al 11-lea invitat (erau cu doi mai mult decât 70): „Cum am putea avea pace în sufletul nostru și în același timp război?” Răspunsul: „Știind că niciun rău nu a fost făcut niciunuia din supușii tăi și că toți se bat din cauza binefacerilor primite, știind că, chiar dacă-și dau viața, tu te vei îngriji de bunurile lor. 

    274

    ο γρ διαλεπεις πανορθν παντας το θεο σοι καλοφροσνην δεδωκτος. πισημνας δ κρτ πντας ατος πεδξατο φιλοφρονομενος, κα προπνων κστ πλεῖόν τι πρς τ τερφθναι {τρπη}, μετ εφροσνης τος νδρσι συνν κα χαρς πλεονος.

    Tu nu încetezi să ajuți pe toată lumea, fiindcă Dumnezeu ți-a dat darul bunătății”. Împăratul i-a aplaudat din toată inima și primi cele spuse, apoi începu să bea în sănătatea lor și revenind la bucuria ospățului se amestecă printre invitați cu bucurie și mare plăcere. 

    275

    Τ βδμ δ τν μερν, πλεονος παρασκευς γενομνης, προσπαραγινομνων πλεινων τρων π τν πλεων (σαν γρ κανο πρσβεις), πηρτησεν βασιλες καιρο γενομνου τν πρωτεοντα τν πολιπντων τς ρωτσεως Πς ν παραλγιστος {εη};

    În ziua a șaptea, după multe pregătiri și în mijlocul mulțimii venite din mai multe orașe (deoarece era o mulțime mare de delegați), împăratul, când a socotit potrivit, întrebă pe primul dintre cei care nu primise încă nicio întrebare: „Cum am putea evita să fim înșelați?” 

    276

    κενος δ φη Δοκιμζων κα τν λγοντα κα τ λεγμενον κα περ τνος λγει, κα ν πλεονι χρν τ ατ δι τρων τρπων περωτν. τ δ νον χειν ξν κα δνασθαι κρνειν καστα θεο δρημα καλν στιν· ς σ τοτο κκτησαι, βασιλε.

    Răspunsul: „Făcând o anchetă asupra vorbitorului, discursului său și temei puse în discuție și efectuând aceleași anchete pe o perioadă mai mare de timp prin tot felul de mijloace. A avea un spirit dinamic și capacitatea de a discerne toate este  un dar minunat de la Dumnezeu – iar tu, împărate, l-ai primit din belșug”. 

    277

    Κρτ δ πισημηνμενος βασιλες τερον πηρτα Δι τ τν ρετν ο παραδχονται τν νθρπων ο πλεονες; τι φυσικς παντες, επεν, κρατες κα π τς δονς τρεπμενοι γεγνασιν· ν χριν δικα πφυκε κα τ τς πλεονεξας χμα.

    Împăratul aplaudă cu bucurie răspunsul și întrebă pe următorul invitat: „De ce majoritatea oamenilor nu cinstește virtutea?” „Fiindcă toți oamenii, zise acesta, au devenit, prin natură, insensibili și dedați plăcerilor, de unde și nedreptatea care a crescut precum și cupiditatea. 

    278

    τ δ τς ρετς κατστημα κωλει τος πιφερομνους π τν δονοκρασαν, γκρτειαν δ κελεει κα δικαιοσνην προτιμν. δ θες πντων γεται τοτων.

    Dispoziția virtuoasă, dimpotrivă, îi constrânge pe cei dedați regulilor plăcerii și le poruncește să respecte mai mult stăpânirea de sine și dreptatea. Dumnezeu cârmuiește toate aceste lucruri”. 

    279

    Ε δ ποκεκρσθαι τοτον επν βασιλες ρτα Τσι δε κατακολουθεν τος βασιλες; δ φη Τος νμοις, να δικαιοπραγοντες νακτνται τος βους τν νθρπων· καθς σ τοτο πρσσων ἀένναον μνμην καταββλησαι σεαυτο, θείῳ προστγματι κατακολουθν.

    Împăratul spuse că acest om a dat un răspuns corect și-l întrebă pe următorul invitat: „De cine ar trebui să fie cârmuiți împărații?” Răspunsul: „De legi, astfel încât practicând dreptatea, să poată ameliora viața oamenilor. În acest sens, tu ai stabilit o memorie perpetuă de tine însuți, după porunca lui Dumnezeu”. 

    280

    Επν δ κα τοτον καλς λγειν τν χμενον ρτα Τνας δε καθιστνειν στρατηγος; ς δ επεν σοι μισοπονηραν χουσι, κα τν γωγν ατο μιμομενοι, πρς τ δι παντς εδοξαν χειν ατος, τ δκαια πρσσουσι· καθς σ τοτο πιτελες, επε, μγιστε βασιλε, θεο σοι στφανον δικαιοσνης δεδωκτος.

    Spuse că și acest om a vorbit bine și-l întrebă pe următorul invitat: „Cine ar trebui să fie numiți prim-miniștri?” Răspunsul: „Oameni care urăsc răutatea și, imitând stilul tău de viață, făptuiesc dreptatea astfel încât ajung să câștige reputația supușilor, după cum ai face tu, împărate, zise acesta, și să ajungă la acest scop, Dumnezeu înzestrând pe asemenea oameni cu coroana dreptății”. 

    281

    ποδεξμενος δ ατν μετ φωνς π τν χμενον πιβλψας επε Τνας δε καθιστνειν π τν δυνμεων ρχοντας; δ πεφνατο Τος νδρείᾳ διαφροντας κα δικαιοσν, κα περ πολλο ποιουμνους τ σζειν τος νδρας τ νικν, τ θρσει {παραβλλοντας} τ ζν. ς γρ θες ε ργζεται πσι, κα σ τοτον μιμομενος εεργετες τος π σεαυτν.

    Aprobă prin apalauze răspunsul, îl privi pe următorul invitat și-l întrebă: „Pe cine ar trebui să numesc drept comandat al armatei?” Acesta zise: „Om cu o vitejie și o dreptate impecabile, care preferă să salveze viața oamenilor prin victoriile dobândite, riscând cu mare dăruire, propria lui viață. Așa cum Dumnezeu revarsă binecuvântarea sa peste toți oamenii, la fel și tu, imitându-l, ești un mare binefăcător pentru supușii tăi”. 

    282

    δ ποκεκρσθαι φσας ατν ε, λλον ρτα Τνα θαυμζειν ξιν στιν νθρωπον; δ φη Τν κεχορηγημνον δξ κα πλοτ κα δυνμει, κα ψυχν σον πσιν ντα· καθς σ τοτο ποιν ξιοθαμαστος ε το θεο σοι διδντος ες τατα τν πιμλειαν.

    Împăratul zise că și acest răspuns îi era pe plac și întrebă pe următorul invitat: „Ce om merită admirația?” Răspunsul: „Omul înzestrat cu slavă, bogăție și putere, însă care, în sufletul lui, se simte egal cu toți, la fel cum tu, prin comportamentul tău, meriți toată admirația, Dumnezeu fiind cel care ți-a inspirat să te îngrijești de toate acestea”. 

    283

    πιφωνσας δ κα τοτ πρς τν τερον επεν ν τσι δε πργμασι τος βασιλες τν πλεω χρνον διγειν; δ επεν ν τας ναγνσεσι κα ν τας τν πορειν πογραφας διατρβειν, σαι πρς τς βασιλεας ναγεγραμμναι τυγχνουσι πρς πανρθωσιν κα διαμονν νθρπων. σ πρσσων νφικτον λλοις δξαν κκτησιν θεο σοι τ βουλματα συντελοντος.

    Împăratul îl felicită și pe acest om și întrebă pe următorul invitat: „Cu ce ar trebui să se preocupe, cu precădere, un împărat?” Acesta zise: „Trebuie să citească mult, să citeaască descrierile de călătorie care au fost așternute în scris pentru împărății în scopul îmbunătățirii permanente a vieții oamenilor. Este exact ceea ce faci tu, dobândind astfel o slavă mai mare decât a celorlalți, în vreme ce Dumneze realizează planul său în tine”. 

    284

    νεργς δ κα τοτον προσειπν τερον ρτα Τνας δε ποιεσθαι τς διαγωγς ν τας νσεσι κα ῥᾳθυμαις; δ φη Θεωρεν σα {παζεται} μετ περιστολς κα πρ φθαλμν τιθναι τ το βου μετ εσχημοσνης κα καταστολς γινμενα {βίῳ συμφρον κα καθκον}. νεστι γρ κα ν τοτοις πισκευ τις.

    Împăratul îl felicită cu mare căldură și pe acest om și întrebă pe următorul invitat: „Care ar trebui să fie ținuta în momentele de destindere și agrement?” Răspunsul: „A-l privi pe cel ce se destinde cu restricție și a privi cu atenție ceea ce se face în viață cu decență și moderație – lucrul acesta este necesar pentru o viață bună. Există efectiv o valoare terapeutică în aceste lucruri, 

    285

    πολλκις γρ κα κ τν λαχστων αρετν τι δεκνυται. σ δ πσαν σκηκς καταστολν δι τν νεργεν φιλοσοφες δι καλοκγαθαν π θεο τιμμενος.

    fiindcă deseori chiar și în lucrurile cele mai mici, ceva măreț se poate revela privirii. Tu ești exersat în materie de moderație și dai dovadă de iubire înțeleaptă în activitățile tale, primid astfel răsplata de la Dumnezeu pentru bunătatea ta morală”. 

    286

    Εαρεστσας δ τος προειρημνοις πρς τν νατον επε Πς δε δι τν συμποσων διεξγειν; δ φησε Παραλαμβνοντα τος φιλομαθες κα δυναμνους πομιμνσκειν τ {χρσιμα τ βασιλείᾳ} κα τος τν ρχομνων βοις—μμελστερον μουσικτερον οκ ν εροις τι τοτων·

    Împăratul se arătă mulțumit și cu acest răspuns și îl întrebă pe al 9-lea invitat: „Cum ar trebui să ne comportăm în timpul ospețelor?” Răspuns: „Invitând oameni dornici să învețe și care sunt în măsură să-ți amintească lucrurile necesare pentru propășirea împărăției și pentru o viață bună a supușilor.

    287

    οτοι γρ θεοφιλες εσι πρς τ κλλιστα πεπαιδευκτες τς διανοας—καθς κα σ τοτο πρσσεις, ς ν π θεο σοι κατευθυνομνων παντων.

    Nu vei găsi niciodată o mai bună armonie sau muzică, deoarece asemenea oameni îi sunt plăcuți lui Dumnezeu; în viața lor țintesc spre scopuri nobile. Aceasta este și formarea ta, împărate, iar toate planurile tale sunt bine cârmuite de Dumnezeu”. 

    288

    Διαχυθες δ π τος ερημνοις, πυνθνετο το μετπειτα Τ κλλιστν στι τος χλοις, ξ διτου βασιλα κατασταθναι {π} ατν,  κ βασιλως βασιλα; κενος δ φη Τ ριστον τ φσει.

    Se arătă foarte mulțumit de aceste cuvinte și întrebă pe următorul invitat: „Ce este cel mai frumos pentru mulțime: să aibă un împărat, domnind peste ei, care înainte era un om de rând, sau un împărat de viță împărătească?” El răspunse: „Alternativa care prin natură este cea mai bună.  

    289

    κα γρ κ βασιλων βασιλες γινμενοι πρς τος ποτεταγμνους νμερο τε κα σκληρο καθστανται· πολλ δ μλλον κα τινες τν διωτν κα κακν πεπειραμνοι κα πενας μετεσχηκτες ρξαντες χλων χαλεπτεροι τν νοσων τυρννων ξβησαν.

    Unii împărați de viță împărătească se dovedesc a fi cruzi și duri cu supușii lor; însă mai rău: unii împărați de obârșie comună, având experiența nefericirii și sărăciei, atunci când ajung să guverneze peste oameni s-au dovedit a fi mai cruzi decât cei mai dârzi și nebuni tirani. 

    290

    λλ ς προεπον, θος χρηστν κα παιδεας κεκοινωνηκς δυνατν ρχειν στ· καθς σ βασιλες μγας πρχεις, ο τοσοτον τ δξ τς ρχς κα πλοτ προσχν, σον πιεικείᾳ κα φιλανθρωπίᾳ πντας νθρπους περρκας το θεο σοι δεδωρημνου τατα.

    Însă, după cum am spus deja, un personaj nobil, care a avut parte de o educație aleasă este în măsură să împărățească. Așa cum tu, împărate puternic, nu te deosebești nici prin slavă și nici prin bogățiile mari ale Imperiului tău de alții, decât prin faptul că îi depășești pe toți oamenii în moderație și în omenie – Dumnezeu este cel care te-a înzestrat cu asemenea daruri”. 

    291

    π πλεονα χρνον κα τοτον παινσας τν π πσιν ρτα Τ μγιστν στι βασιλεας; πρς τοτο επε Τ δι παντς ν ερν καθεστναι τος ποτεταγμνους, κα κομζεσθαι τ δκαιον ταχως ν τας διακρσεσι.

    Împăratul îl felicită și pe acest om prin aplauze îndelungate și îl întrebă pe ultimul invitat: „Car ar fi cea mai importantă caracteristică a unui imperiu?” Acesta zise: „Să se asigure că supușii trăiesc mereu în pace și să garanteze că obțin dreptatea repede atunci când este cazul. 

    292

    τατα δ γνεται δι τν γομενον, ταν μισοπνηρος κα φιλγαθος κα περ πολλο ποιομενος ψυχν νθρπου σζειν· καθς κα σ μγιστον κακν γησαι τν δικαν, δικαως δ πντα κυβερνν ἀένναον τν περ σεαυτν δξαν κατεσκευσας, το θεο σοι διδντος χειν γνν κα μιγ παντς κακο τν δινοιαν.

    Aceste lucruri se realizează datorită împăratului, când el urăște răul, iubește binele și ține cont de salvarea omului. Așa cum tu consideri nedreptatea ca fiind cel mai mare rău și așa cum felul tău de a guverna în toate lucrurile ți-a adus slava nepieritoare – Dumnezeu permițându-ți să ai un spirit curat de orice rău”. 

    293

    Καταλξαντος δ τοτου κατερργη κρτος μετ φωνς κα χαρς π πλεονα χρνον. ς δ πασατο, βασιλες λαβν ποτριον πεχατο κα τν παρντων πντων κα τν ερημνων λγων. π πσι δ επε Τ μγιστ μοι γγονεν γαθ παραγενηθντων μν·

    Când a terminat de vorbit, s-au stârnit aplauze îndelungate și strigăte de bucurie. Odată ce calmul a revenit, împăratul luă o cupă cu vin și o ridică în cinstea tuturor invitaților și le mulțumi pentru înțeleptele răspunsuri la întrebările lui. S-a adresat tuturor zicând: „Cele mai mari binefaceri mi-au venit datorită prezenței voastre. 

    294

    πολλ γρ φλημαι, καταβεβλημνων μν διδαχν μο πρς τ βασιλεειν. κστ δ τρα τλαντα προσταξεν ργυρου δοθναι κα τν ποκαταστσοντα παδα. συνεπιφωνησντων δ πντων, χαρς πληρθη τ συμπσιον, διαλεπτως το βασιλως ες εφροσνην τραπντος.

    Efectiv, am tras mari foloase de pe urma învățăturilor voastre cu privire la împărăție așa cum mi le-ați prezentat”. Porunci să se dea trei talanți de argint fiecăruia dintre ei, precum și sclavului care urma să facă distribuirea. Toți au strigat de bucurie, invitații erau plini de bucurie, împăratul revenind mereu la festivitățile ospățului. 

    295

    γ δ πεπλενακα,} τοτοις, Φιλκρατες, συγγνμην χειν. τεθαυμακς γρ τος νδρας πρ τ δον, ς κ το καιρο τς ποκρσεις ποιοντο πολλο χρνου δεομνας,

    Dacă am insistat atât de îndelung asupra acestor întrebări, dragă Philocrat, îți cer iertare. Însă eu i-am admirat foarte tare pe acești oameni, felul în care răspundeau întrebărilor puse, instantaneu, fără a-și lua mult timp pentru reflecție, 

    296

    κα το μν ρωτντος μεμεριμνηκτος καστα, τν δ ποκρινομνων καταλλλως χντων τ πρς τς ρωτσας, ξιοι θαυμασμο κατεφανοντ μοι κα τος παροσι, μλιστα δ τος φιλοσφοις. οομαι δ κα πσι τος παραληψομνοις τν ναγραφν πιστον φανεται.

    iar, în vreme ce împăratul reflectase îndelung la fiecare întrebare, cei care răspundeau dădeau răspunsurile unele după altele – meritau cu adevărat să fie admirați, de mine și de auditoriu, dar mai ales de filosofi. Cred că cei care vor citi aceste rânduri vor ști să le aprecieze la justa lor valoare. 

    297

    ψεσασθαι μν ον ο καθκν στι περ τν ναγραφομνων· ε δ κα τι παραβαην, οχ σιον ν τοτοις· λλ, ς γγονεν, οτως διασαφομεν φοσιομενοι πν μρτημα. διπερ πειρθην ποδεξμενος ατν τν το λγου δναμιν παρ τν ναγραφομνων καστα τν γινομνων ν τε τος χρηματισμος το βασιλως κα τας συμποσαις μεταλαβεν.

    Astfel, a spune minciuni cu privire la subiectele care fac obiectul unei cronici nu este lucru înțelept; dacă aș comite cea mai mică eroare, ar fi necinstit. Dimpotrivă, povestesc lucrurile așa cum s-au întâmplat, evitând orice eroare. Am încercat așadar, acceptând din inimă tăria argumentării, să prezint, bazându-mă pe arhive, detaliile evenimentelor ce au avut loc cu ocazia audienței cu împăratul și ospețelor oferite. 

    298

    θος γρ στι, καθς κα σ γινσκεις, φ ς ν [μρας] βασιλες ρξηται χρηματζειν, μχρις ο κατακοιμηθ, πντα ναγρφεσθαι τ λεγμενα κα πρασσμενα, καλς γινομνου κα συμφερντως.

    După cum știi prea bine, obiceiul vrea ca, încă de la începutul domniei unui împărat și până la sfârșit, tot ceea ce se face și se spune să fie consemnat. Este o procedură excelentă și de folos, 

    299

    τ γρ πιοσ τ τ πρτερον πεπραγμνα κα λελαλημνα πρ το χρηματισμο παραναγινσκεται, κα, ε τι μ δεντως γγονε, διορθσεως τυγχνει τ πεπραγμνον.

    căci a doua zi, înaintea începerii activităților zilnice, tot ceea ce s-a spus și a fost consemnat este citit, și în caz de nevoie, se aduc și corecturile necesare. 

    300

    πντ ον κριβς {παρ τν} ναγεγραμμνων, ς λχθη, μεταλαβντες κατακεχωρκαμεν, εδτες ν χεις φιλομθειαν ες τ χρσιμα.

    Deci, toată această descriere am făcut-o, făcând referințe exacte la documentele sigure, după cum am spus, cunoscând dorința ta vie pentru a ști lucrurile ce au o valoare. 

    301

    Μετ δ τρες μρας Δημτριος παραλαβν ατος, κα διελθν τ τν πτ σταδων νχωμα τς θαλσσης πρς τν νσον, κα διαβς τν γφυραν, κα προσελθν ς π τ βρεια μρη, συνδριον ποιησμενος ες κατεσκευασμνον οκον παρ τν ϊνα, διαπρεπς χοντα κα πολλς συχας φεδρον, παρεκλει τος νδρας τ τς ρμηνεας πιτελεν, παρντων σα πρς τν χρεαν δει καλς.

    Trei zile mai târziu, Demetrius i-a luat pe invitați cu sine, a traversat marea, circa opt stadii, în direcția insulei, a traversat podul și s-a îndreptat spre Nord. Acolo i-a adunat într-o casă amenajată cu grijă lângă un pârâu – o clădire impunătoare și foarte liniștită – și i-a invitat pe acești oameni să realizeze lucrarea traducerii, tot necesarul de care ar avea nevoi urmând a fi distribuit cu multă generozitate. 

    302

    ο δ πετλουν καστα σμφωνα ποιοντες πρς αυτος τας ντιβολας· τ δ κ τς συμφωνας γινμενον πρεπντως ναγραφς οτως τγχανε παρ το Δημητρου.

    S-au apucat de treabă, punându-se de acord între ei cu privire la fiecare punct, comparând versiunile lor. Rezultatul acordului lor a fost transformat de Demetrius într-o copie unică conformă. 

    303

    κα μχρι μν ρας ντης τ τς συνεδρεας γνετο· μετ δ τατα περ τν το σματος θεραπεαν πελοντο γνεσθαι, χορηγουμνων ατος δαψιλς ν προροντο πντων.

    Lucrarea întâlnirii lor dura până pe la ora a noua, după care li se dădea drumul să meargă la odihnă și să se destindă; tot ceea ce-și doreau le era dat cu promptitudine. 

    304

    κτς δ κα καθ μραν, σα βασιλε παρεσκευζετο, κα τοτοις Δωρθεος πετλει· προστεταγμνον γρ ν ατ δι το βασιλως. μα δ τ πρωΐᾳ παρεγνοντο ες τν αλν καθ μραν, κα ποιησμενοι τν σπασμν το βασιλως, πελοντο πρς τν αυτν τπον.

    În afară de toate acestea, Doroteu le dădea, de asemenea, tot ce era pregătit pentru împărat – aceasta era porunca ce o primise de la împărat. La ora întâi a zilei, cu toții mergeau la curte și, după ce dădeau binețe împăratului, reveneau la casa lor. 

    305

    ς δ θος στ πσι τος ουδαοις, {πονιψμενοι} τ θαλσσ τς χερας, ς ν εξωνται πρς τν θεν, τρποντο πρς τν νγνωσιν κα τν κστου διασφησιν.

    Urmând obișnuința tuturor evreilor, se spălau pe mâini în mare în timpul rugăciunii lor către Dumnezeu, apoi reveneau la citirea și interpretarea fiecărui punct în parte. 

    306

    πηρτησα δ κα τοτο Τνος χριν πονιζμενος τς χερας τ τηνικατα εχονται; διεσφουν δ, τι μαρτριν στι το μηδν εργσθαι κακν· πσα γρ νργεια δι τν χειρν γνεται· καλς κα σως μεταφροντες π τν δικαιοσνην κα τν λθειαν πντα.

    Am pus și eu întrebarea: „Care este scopul pentru care vă spălați pe mâini în timp ce rostiți rugăciunile?” Mi-au spus că, efectiv, nu au săvârșit niciun rău, dar orice activitate era făcută cu ajutorul mâinilor. Astfel, ei aduc, prin munca lor legitimă și sfântă, slavă și cinstire lui Dumnezeu. 

    307

    καθς δ προειρκαμεν, οτως καθ κστην ες τν τπον, χοντα τερπντητα δι τν συχαν κα καταγειαν, συναγμενοι τ προκεμενον πετλουν. συντυχε δ οτως ν μραις βδομκοντα δυσ τελειωθναι τ τς μεταγραφς, οονε κατ πρθεσν τινα το τοιοτου γεγενημνου.

    Astfel, după cum am spus mai devreme, se întruneau în fiecare zi în zonele special amenajate, pline de liniște și luminoase și înfăptuiau lucrarea lor. Rezultatul a fost unul minunat: în 72 de zile traducerea a fost făcută, parcă după un plan prestabilit. 

    308

    Τελεωσιν δ τε λαβε, συναγαγν Δημτριος τ πλθος τν ουδαων ες τν τπον, ο κα τ τς ρμηνεας τελσθη, παρανγνω πσι, παρντων κα τν διερμηνευσντων, οτινες μεγλης ποδοχς κα παρ το πλθους τυχον, ς νμεγλων γαθν παρατιοι γεγοντες.

    Odată lucrarea terminată, Demetrius a întrunit toată adunarea evreilor în locul unde se realizase traducerea și o citi înaintea tuturor, în prezența traducătorilor, care au primit mari laude din partea mulțimii ascultătorilor; aceștia le-a mulțumit pentru ploaia de binecuvântări ce a căzut peste ei datorită prezenței lor. 

    309

    σατως δ κα τν Δημτριον ποδεξμενοι παρεκλεσαν μεταδοναι τος γουμνοις ατν, μεταγρψαντα τν πντα νμον.

    La fel și ei, și-au exprimat recunoștința față de Demetrius și i-au cerut, acum când lucrarea era isprăvită, să dea o copie și căpeteniilor lor. 

    310

    καθς δ νεγνσθη τ τεχη, στντες ο ερες κα τν ρμηνων ο πρεσβτεροι κα τν π το πολιτεματος ο τε γομενοι το πλθους επον πε καλς κα σως διηρμνευται κα κατ πν κριβωμνως, καλς χον στν, να διαμεν ταθ οτως χοντα, κα μ γνηται μηδεμα διασκευ.

    În vreme ce cărțile erau citite, preoții s-au ridicat cu traducătorii înțelepți și cu mulțimea evreilor și căpeteniile poporului și au spus: „De când a fost realizată această versiune, legitim și în mod inspirat, în toate privințele, este bine ca lucrarea să rămână astfel și să nu se mai facă vreo revizuire”. 

    311

    πντων δ πιφωνησντων τος ερημνοις, κλευσαν διαρσασθαι, καθς θος ατος στιν, ε τις διασκευσει προστιθες μεταφρων τι τ σνολον τν γεγραμμνων ποιομενος φαρεσιν, καλς τοτο πρσσοντες, να δι παντς ἀένναα κα μνοντα φυλσσηται.

    Aprobând cu toții ceea ce fusese spus, au poruncit să fie rostită o blasfemie, după obicei, împotriva acelora care, fie ar dori să modifice o parte oarecare a textului scris, fie ar voi să suprime un text. Era un pas bun înainte pentru ca acele cuvinte să fie păstrate cu sfințenie și să rămână astfel pentru totdeauna. 

    312

    Προσφωνηθντων δ κα τοτων τ βασιλε μεγλως χρη· τν γρ πρθεσιν, ν εχεν, σφαλς δοξε τετελεισθαι. παρανεγνσθη δ ατ κα πντα, κα λαν ξεθαμασε τν το νομοθτου δινοιαν. κα πρς τν Δημτριον επε Πς τηλικοτων συντετελεσμνων οδες πεβλετο τν στορικν ποιητν πιμνησθναι;

    Auzind vorbindu-se despre aceste evenimente, împăratul se bucură enorm, deoarece i se părea că proiectul pe care-l avea se realizase întocmai, în cele mai mici detalii. A citit întreg textul și s-a minunat cu adevărat de profunzimea geniului legislatorului. Spuse lui Demetrius: „Cum de o lucrare de o asemenea amploare fiind isprăvită, niciun istoric sau poet nu a arătat vreun interes?” 

    313

    κενος δ φη Δι τ σεμνν εναι τν νομοθεσαν κα δι θεο γεγονναι· κα τν πιβαλλομνων τινς π το θεο πληγντες τς πιβολς πστησαν.

    Acesta răspunse: „Fiindcă legislația este vrednică de respect și provine de la Dumnezeu, iar unii dintre cei care au încercat să o refuze, loviți de Dumnezeu drept pedeapsă, s-au abținut”. 

    314

    κα γρ φησεν κηκοναι Θεοπμπου, διτι μλλων τιν τν προηρμηνευμνων πισφαλστερον κ το νμου προσιστορεν ταραχν λβοι τς διανοας πλεον μερν τρικοντα· κατ δ τν νεσιν ξιλσκεσθαι τν θεν, σαφς ατ γενσθαι, τνος χριν τ συμβανν στι.

    Mai mult, el zise că-l auzise pe Theopompus afirmând că atunci când urma să dea citire, într-un fel înșelător, anumitor pasage din Legea care fusese tradusă, era zguduit vreme de 30 de zile; a făcut promisiune de reparație înaintea lui Dumnezeu în momentul unei reculegeri, cerând să fie clarificată cauza pentru care i s-au întâmplat toate acestea. 

    315

    δι νερου δ σημανθντος, τι τ θεα βολεται περιεργασμενος ες κοινος νθρπους κφρειν, ποσχμενον δ οτως ποκαταστναι.

    I s-a revelat într-un vis că se datora dorinței sale nechibzuite de a revela lucrurile lui Dumnezeu omului de rând; atunci a încetat fapta sa și și-a cerut iertare. 

    316

    κα παρ Θεοδκτου δ το τν τραγδιν ποιητο μετλαβον γ, διτι παραφρειν μλλοντς τι τν ναγεγραμμνων ν τ ββλ πρς τι δρμα τς ψες πεγλαυκθη· κα λαβν πνοιαν, τι δι τοτ ατ τ σμπτωμα γγονεν, ξιλασμενος τν θεν ν πολλας μραις ποκατστη.

    De asemenea, am aflat și eu de la poetul tragic, Theodectus, că atunci când ar fi dorit să introducă într-o piesă de teatru un text din cele aflate în Biblie, a fost lovit de cataractă la ochi. Și-a dat sema că din acest motiv i se întâmpla asemenea lucru, atunci și-a exprimat părerea de rău înaintea lui Dumnezeu timp de mai multe zile și a fost vindecat. 

    317

    Μεταλαβν δ  βασιλες, καθς προεπον, περ τοτων τ παρ το Δημητρου, προσκυνσας κλευσε μεγλην πιμλειαν ποιεσθαι τν βιβλων κα συντηρεν γνς.

    Când împăratul primi, după cum am spus, descrierea lui Demetrius cu privire la lucrare, s-a înclinat și a poruncit să se aibă mare grijă de aceste cărți și să fie cinstite cum se cuvine. 

    318

    παρακαλσας δ κα τος ρμηνες, να παραγνωνται πυκντερον πρς ατν, ἐὰν ποκατασταθσιν ες τν ουδαων,—δκαιον γρ επε τν κπομπν ατν γενσθαι· παραγενηθντες δ, ς θμις, ξειν ατος φλου·, κα {πολυωρα} τς μεγστης τεξεσθαι παρ ατο.

    I-a invitat de asemenea și pe traducători să-l mai viziteze și după ce se vor întoarce în Iudeea. Se cuvine, zise el, ca plecarea să aibă loc, însă când vor reveni îi va trata așa cum se cuvine, ca pe niște prieteni, și vor primi din partea lui ospitalitatea cea mai generoasă posibil. 

    319

    τ δ πρς τν κπομπν ατν κλευσεν τοιμζειν, μεγαλομερς τος νδρσι χρησμενος. κστ γρ στολς δωκε τν κρατστων τρες κα χρυσου τλαντα δο κα κυλκιον ταλντου κα τρικλνου πσαν κατστρωσιν.

    A poruncit să fie pregătită plecarea lor și i-a tratat pe acești oameni cu toată cinstea cuvenită; oferi fiecăruia câte trei veșminte țesute din cel mai fin in, câte doi talanți de aur, câte o cupă de un talant și câte un mobilier complet pentru o sală de mese. 

    320

    πεμψε δ κα τ λεαζρ μετ τς κπομπς ατν ργυρποδας κλνας δκα κα τ κλουθα πντα κα κυλκιον ταλντων τρικοντα κα στολς δκα κα πορφραν κα στφανον διαπρεπ κα βυσσνων θονων στος κατν κα φιλας κα τρυβλα κα κρατρας χρυσος δο πρς νθεσιν.

    A trimis de asemenea și lui Eleazar, în bagajele lor, 10 divane cu picioare de argint, însoțite de toate accesoriile necesare, o ceașcă de 30 de talanți, 10 veșminte, o draperie violet, o coroană minunată, 100 de tricotaje din in, vase, boluri și două cupe de aur pentru sfințire. 

    321

    γραψε δ κα παρακαλν, να, ἐάν τινες τν νδρν προαιρνται πρς ατν νακομισθναι, μ κωλσ, περ πολλο ποιομενος τος πεπαιδευμνοις συνεναι, κα ες τοιοτους τν πλοτον κατατθεσθαι δαψιλς, κα οκ ες μταια.

    A mai scris și o invitație pentru ca în cazul în care unul din acei oameni ar dori să revină, nu va fi niciun obstacol, deoarece acorda o atenți deosebită cercului de oameni de cultură și investea cu generozitate bogățiile lui în asemenea oameni nu în cheltuieli inutile. 

    322

    Σ δ, καθς πηγγειλμην, πχεις τν διγησιν, Φιλκρατες. τρπειν γρ οομα σε τατα τ τν μυθολγων βιβλα. ννευκας γρ πρς περιεργαν τν δυναμνων φελεν δινοιαν, κα ν τοτοις τν πλεονα χρνον διατελες. πειρσομαι δ κα τ λοιπ τν ξιολγων ναγρφειν, να διαπορευμενος ατ κομζ το βουλματος τ κλλιστον παθλον.

    Iată, dragă Philocrat, după cum ți-am promis, descrierea mea. Sper ca ceea ce ți-am povestit să-ți placă mai mult decât cărțile de mitologie, deoarece înclinația ta este în direcția grijii față de lucrurile benefice spiritului cărora le consacri cel mai mult timp. Voi încerca de asemenea să-ți scriu și restul din cele de folos, pentru ca, parcurgând toate acestea, să poți dobândi nobila răsplată pe care ți-o dorești. 

     

     


    votre commentaire
  • Sfânta Scriptură nu spune explicit care este originea și rolul Duhului Sfânt în sânul Sfintei Treimi. Totuși ne dă indicii sigure pentru a ne spune că Duhul Sfânt nu este născut, unicul născut în Sfânta Treime fiind doar Fiul, ci purcede de la Tatăl (cf. In 15, 26), fără a ne spune când: înaintea Fiului, după Fiul, în același timp cu Fiul. Acestea de fapt sunt întrebări false și nechibzuite, deoarece când vorbim despre Dumnezeu și despre relațiile intra-trinitare suntem constrânși să ieșim din timpul cunoscut nouă oamenilor. În Dumnezeu totul este veșnicie, totul este egalitate, totul este armonie și dăruire reciprocă. Diferența persoanelor divine constă doar în faptul că Tatăl este unicul nenăscut, Fiul este unicul născut, iar Duhul Sfânt este unicul care purcede de la Tatăl și de la Fiul, filioque. Chiar dacă această din urmă expresie, filioque, va intra foarte târziu în formula Crezului Niceno-constantinopolitan, încă din primele veacuri ale creștinismului au existat teologi care au dezbătut și argumentat cu privire la această expresie care face diferența dogmatică între tradiția teologică ortodoxă și cea catolică. Redau aici finalul monumentalei lucrări, Despre Sfânta Treime, a sfântului Augustin, lucrare care a marcat istoria gândirii creștine cu privire la dogmatica Sfintei Treimi, text în care episcopul de Hipona (n. 354 - m. 430) argumentează biblic purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl Filioque.

    Argumentația sfântului Augustin cu privire

    la purcederea Duhului Sfânt ex Patre Filioque

    De Trinitate, 15, 26, 45-47 – Filioque în opinia sfântului Augustin

    În ceruri îl vom vedea cu ușurință și ne vom bucura de contemplația lui Dumnezeu, luminați fiind pe deplin și liberi de orice incertitudine. Nu vom mai avea nevoie de raționamente, însă vom vedea în mod clar de ce Duhul Sfânt nu este Fiul Tatălui, chiar dacă purcede de la El. În incinta acestei lumini, nu va mai exista nicio problemă nerezolvată. Însă aici, pe pământ, experiența îmi arată dificultatea subiectului tratat și fără nicio îndoială cititorii mei studioși și inteligenți vor vedea ca mine că m-am angajat în a doua carte a acestei lucrări să aduc explicații cât mi-a stat în putință cu privire la anumite asemănări existente între omul creatură și Treimea supremă, gândirea mea neputând decât să exprime câteva idei concepute fără prea multă reflecție. Ba chiar am simțit că nu exista în inteligența mea mai mult efort decât succese. Am găsit în om, care nu este decât o creatură, o imagine a acestei Treimi minunate; iar pentru a face să se înțeleagă și mai bine cele trei persoane divine în unica ființă neschimbătoare, am încercat, mai ales în cartea a noua, să argumentez în etape succesive. Însă trei lucruri aparținând unei singure persoane nu vor fi în măsură să răspundă dorinței omului și să dea o idee justă cu privire la cele trei persoane divine, după cum am încercat să arăt în această a 15a carte.

    În plus, în această Sfântă Treime care este Dumnezeu, nu există niciun interval de timp care să ne permită să credem sau cel puțin să ne întrebăm dacă Fiul este mai întâi născut din Tatăl, dacă mai apoi Duhul Sfânt a purces din ei. Fiindcă cel despre care Apostolul a zis: „Deoarece sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis în inimile voastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4, 6) este același cu cel despre care Fiul a zis: „Nu veți fi voi cei care veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mt 10, 20). Multe alte mărturii din Sfintele Scripturi dovedesc faptul că cel ce se numește propriu zis Duhul Sfânt în Sfânta Treime este Duhul Tatălui și al Fiului, cel despre care însuși Fiul spune: „Cel pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 15, 26); și în alt loc: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26). Acest lucru ne arată că purcede din amândoi, după cum însuși Fiul a zis: „Purcede de la Tatăl”; iar după învierea dintre morți, apărând discipolilor săi, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt” (In 20, 22), pentru a arăta că purcede și de la el. Așa se explică și această „putere” care „ieșea din el”, după cum vedem din Evanghelie, „și îi vindeca pe toți” (Lc 6, 19).

    Dar de ce mai întâi l-a dat pe Duhul Sfânt pe pământ după înviere (cf. In 20, 22), apoi l-a trimis din cer (cf. Fap 2, 4)? Pentru că, zic eu, iubirea care ne face să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele a fost revărsată în inimile noastre chiar de acest Dar (cf. Rm 5, 5) pentru respectarea celor două porunci care rezumă toată Legea și Profeții (cf. Mt 22, 37-40). Este ceea ce a dorit să înțelegem atunci când Domnul Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt de două ori: o dată pe pământ fiind, pentru a sublinia iubirea față de aproapele, și a doua oară din înălțimile cerului, pentru a ne arăta iubirea de Dumnezeu. Dacă cineva poate explica altcumva această dublă dăruire a Duhului Sfânt, nu am nimic împotrivă, totuși eu nu mă îndoiesc de faptul că este vorba despre același Duh pe care Isus l-a dat după ce a suflat și despre care a zis imediat: „Mergeți, botezați toate popoarele în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), cuvinte prin care Sfânta Treime este atât de explicit arătată. Deci este același Duh care a fost dat din ceruri la Cincizecime, adică 10 zile după ce Domnul s-a înălțat la ceruri. Cum ne-am putea închipui că nu este Dumnezeu cel care-l dă pe Duhul Sfânt? Sau mai bine zis ce mare Dumnezeu este acela care dă un Dumnezeu! Fiindcă niciunul din discipolii săi nu l-a dat vreodată pe Duhul Sfânt. Ei se rugau pentru ca Duhul Sfânt să coboare asupra acelora cărora ei impuneau mâinile, însă nu îl dădeau. Iar această tradiție, Biserica o practică până astăzi prin pontifii ei. Simon Magul însuși, dând bani apostolilor, nu zice: „Dați-mi și mie această putere” pentru ca să-l dau și eu pe Duhul Sfânt, ci „pentru ca asupra acelora cărora voi impune mâinile să-l primească pe Duhul Sfânt”. Iar mai sus, Scriptura nu spune: Simon văzând că apostolii îl dădeau pe Duhul Sfânt, ci spune: „Ori, Simon, văzând că, prin impunerea mâinilor apostolilor, Duhul Sfânt era dat” (Fap 8, 19, 18). Astfel, Domnul Isus nu doar l-a dat pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, dar l-a și primit ca om; de aceea ni se spune că era plin de har (cf. In 1, 14) și de Duhul Sfânt (cf. Lc 11, 52; 4, 1). Se mai scrie despre el în termeni și mai clari: „Fiindcă Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fap 10, 38), desigur nu cu ulei vizibil, ci prin har, simbolizat de parfumul cu care Biserica îi unge pe cei botezați. Însă Cristos nu a fost uns cu Duhul Sfânt în momentul botezului său, când Duhul Sfânt a coborât peste el sub chip de porumbel (cf. Mt 3, 16), moment în care a voit să prefigureze dinainte trupul său, adică Biserica ale cărei mădulare îl primesc pe Duhul Sfânt în principal prin botez, dar trebuie să înțelegem că a primit ungerea tainică și invizibilă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1, 14), adică atunci când natura umană, fără să fi meritat pentru vreo lucrare bună făcută înainte, a fost unită Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei, astfel încât să nu formeze decât o singură persoană. Iată de ce noi mărturisim că s-a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioară. Fiindcă ar fi culmea absurdității să credem că nu l-a primit pe Duhul Sfânt decât la vârsta de 30 de ani, vârstă la care a fost botezat de Ioan (cf. Lc 3, 21-23). Trebuie să credem, dimpotrivă, că, dacă a venit la botez fără să fi fost atins de vreun păcat, nu a venit cu siguranță fără Duhul Sfânt. Într-adevăr, dacă stă scris cu privire la slujitorul și înaintemergătorul său Ioan: „El va fi plin de Duhul Sfânt din sânul mamei lui” (cf. Lc 1, 15), deoarece, chiar dacă este născut din femeie, l-a primit totuși pe Duhul Sfânt încă din sânul matern în care a fost format; ce-ar trebui să credem, ce-ar trebui să gândim despre Omul-Cristos, al cărui trup nu a fost conceput trupește, ci spiritual? Iar când se spune că a primit de la Tatăl său promisiunea Duhului Sfânt și că l-a răspândit asupra apostolilor (cf. Fap 2, 33), ne arată astfel că are cele două firi, firea omenească și firea divină, fiindcă l-a primit pe Duhul Sfânt ca om și la răspândit ca Dumnezeu. În ce ne privește, noi putem primi acest dar în măsura slăbiciunii noastre, însă nu-l putem răspândi asupra altora; doar ne putem ruga lui Dumnezeu, autorul acestui dar, să-l răspândească el însuși.

    Așadar, putem să ne întrebăm dacă, atunci când s-a născut Fiul, Duhul Sfânt era deja purces de la Tatăl sau nu, sau dacă purcede din amândoi după nașterea Fiului, în divinitate unde, știm prea bine, nu există timp? După cum am spus deja, acolo unde există timp, să ne întrebăm dacă voința apare în primul rând în sufletul uman, pentru ca mai apoi să căutăm obiectul care, odată descoperit, va lua numele de fiu. Care fiu, odată născut sau conceput, voința devine completă și își atinge odihna atingându-și scopul, astfel încât ceea ce era dorință pe când căuta, să devină iubire când o dobândește, iubirea provenind din două lucruri, adică din sufletul care joacă rolul de tată, dând naștere, și de cunoaștere care joacă rolul de fiu, ca fiind născută? Cu siguranță nu, nu putem pune asemenea întrebări acolo unde nimic nu începe cu timpul și nici nu se sfârșește în timp. De aceea, cel care poate înțelege că Fiul este născut din veșnicie din Tatăl, să înțeleagă de asemenea că Duhul Sfânt purcede din veșnicie din amândoi. La fel, cel care poate înțelege, conform cuvintelor Fiului: „După cum Tatăl are viața în sine însuși, tot la fel a dat Fiului să aibă viața în el” (In 5, 28), să înțeleagă de asemenea, zic, și faptul că Tatăl nu a dat viață unui Fiu până atunci fără viață, ci l-a născut în afara timpului, astfel încât viața pe care Tatăl a dat-o Fiului născându-l este co-veșnică vieții înseși a Tatălui care i-a dat-o; de asemenea, trebuie să se înțeleagă și faptul că, deoarece este în natura Tatălui ca Duhul Sfânt să purceadă din el, tot la fel a dat și Fiului său ca același Duh Sfânt să purceadă din el, dublă procesiune deopotrivă veșnică; iar atunci când spunem că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, înțelegem în sensul că Tatăl de asemenea a dat și Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă de la Fiul. Într-adevăr, dacă Fiul ține de la Tatăl tot ce are, ține de asemenea ca Duhul Sfânt să purceadă și de la el. Însă trebuie exclus de aici orice noțiune de timp care ar introduce anterioritate și posterioritate, fiindcă nici umbră de așa ceva atunci când vorbim de procesiune în sânul divinității.

    Cum vă închipuiți că n-ar fi absolut absurd să-l numim pe Duhul Sfânt fiul celor doi, deoarece, după cum, prin nașterea sa din Tatăl, Fiul are o esență veșnică și imuabilă, tot la fel, prin purcederea din amândoi, Duhul Sfânt are o fire veșnică și imuabilă? De aceea, dacă nu spunem că Duhul Sfânt este născut, nu îndrăznim să spunem nici că este nenăscut; evitând să folosim această expresie pentru a nu da de înțeles fie că ar exista doi tați în Sfânta Treime, fie că ar fi două persoane ce nu se disting una de cealaltă. Fiindcă doar Tatăl nu provine de la un altul; de aceea doar el este numit nenăscut, dacă nu în Scripturi, cel puțin în limbajul folosit de cei care discută despre un mister atât de măreț și încearcă să-l explice cum pot mai bine. Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede în principal / principaliter de la Tatăl și, fără vreun interval de timp, deopotrivă de la Tatăl și de la Fiul. Am putea spune că este fiul Tatălui și al Fiului dacă – opinie pe care tot omul cu puțină judecată o respinge fără jenă – amândoi l-ar fi născut? Nicidecum! Duhul celor doi nu este așadar născut din cei doi, ci el purcede de la amândoi.

    Însă, cum în această co-veșnică, egală, netrupească, minunată neschimbată și indivizibilă Treime, este foarte dificil să distingem nașterea de purcedere, cei a căror inteligență nu este în măsură să se ridice mai sus, să se mulțumească de ceea ce am zis într-o zi într-o predică adresată poporului credincios iar mai apoi am pus-o în scris. După ce, între alte lucruri, am dat suficiente citate din Sfânta Scriptură pentru a dovedi că Duhul Sfânt purcede din amândouă persoanele divine, spuneam: „Deci, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, de ce a zis Fiul: Purcede de la Tatăl (In 15, 26)? De ce, credeți voi, dacă nu din obișnuința ce o are de a raporta tot ce îi aparține la Tatăl din care este născut? De aceea a zis: Învățătura mea nu este de la mine, ci este a aceluia care m-a trimis (In 7, 16). Așadar, dacă aici este vorba despre învățătura sa, chiar dacă el spune că nu este a lui, ci a Tatălui său, cu atât mai mult trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt purcede și de la el, chiar dacă spune: Purcede de la Tatăl, fără să zică: Nu purcede de la mine? Așadar, cel care ține a fi Dumnezeu – fiindcă este Dumnezeu din Dumnezeu – adică și cel de la care Duhul Sfânt purcede, în consecință Duhul Sfânt ține de la Tatăl însuși ca el să purceadă și de la Fiul așa cum purcede de la Tatăl. Așa putem înțelege, într-o oarecare măsură – atât cât pot înțelege ființe ca noi – de ce nu putem spune că Duhul Sfânt este născut, ci el purcede, fiindcă, dacă l-am numi Fiu, atunci ar fi fiul celor două persoane, lucru ce ar fi o absurditate enormă. Fiindcă, pentru a fi fiul celor două persoane, trebuie să existe un tată și o mamă, și departe de noi să credem așa ceva între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Mai mult, un fiu născut din oameni nu purcede de la tatăl său și de la mama sa în același timp; fiindcă, atunci când purcede de la tatăl în mamă, nu purcede de la mamă, iar când purcede de la mamă pentru a veni la ziuă, nu purcede de la tatăl. Însă, Duhul Sfânt nu purcede de la Tatăl în Fiul, apoi din Fiul pentru a sfinți creatura; totuși, purcede în același timp din unul și din celălalt, chiar dacă Tatăl i-a dat Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă din el ca din Tatăl. Efectiv, nu putem spune că Duhul Sfânt nu este viață, în vreme ce credem că Tatăl este viață și Fiul de asemenea; de aceea, după cum Tatăl are viața în el însuși, și a dat Fiului să aibă viața în el însuși, tot la fel i-a dat ca viața să purceadă de la el, după cum purcede de la Tatăl” (Om la Ev. Ioan 99, 8-9). Am transcris aici acest text din predică, dar mă adresez credincioșilor, nicidecum necredincioșilor.

    Însă, dacă nu sunt în stare să vadă imaginea creată, să constate cât sunt de adevărate aceste trei facultăți care sunt în sufletul lor, care sunt trei fără a fi trei persoane, care toate trei aparțin aceluiași om care nu este decât o persoană, de ce nu cred ei ceea ce Sfintele Scripturi ne spun de Slăvita Treime, mai degrabă decât să ceară o explicație perfect clară cu privire la un mister care depășește rațiunea noastră slabă și neputincioasă? Sprijiniți pe o credință de nezdruncinat în Sfintele Scripturi, aceste mărturii demne de crezare, n-au decât să caute prin rugăciune, prin studiu și ducând o viață de virtute să lumineze inteligența lor, adică să vadă, atât cât este posibil, cu ochii spiritului ceea ce admit cu certitudinea credinței. Cine îi împiedică să facă asta? Sau mai bine spus cine nu-i îndeamnă? Însă dacă ei cred că trebuie să nege asemenea mistere, fiindcă inteligența lor oarbă nu le poate înțelege, ar trebui, în acest caz, ca orbii din naștere să nege existența soarelui? Lumina strălucește deci în întuneric, iar dacă în întunericul lor nu o înțeleg (cf. In 1, 5), nu au decât să fie luminați de darul lui Dumnezeu pentru a deveni credincioși și să înceapă să fie lumină cu referire la cei necredincioși; apoi, odată stabilită această temelie, să crească în ceea ce cred pentru ca să merite să vadă într-o zi rodul credinței lor. Fiindcă există lucruri pe care le credem cu certitudinea că nu le vom vedea niciodată. De pildă, nu-l vom vedea niciodată pe Cristos răstignit, și totuși, dacă nu credem în acest eveniment, care a avut loc, care a fost văzut, însă pe care nu trebuie să ne imaginăm că-l vom mai putea vedea vreodată, nu vom ajunge niciodată la Cristos așa cum trebuie să fie văzut pentru veșnicie. Cât privește această măreață, inefabilă, imaterială și imuabilă natură ce trebuie văzută într-un fel oarecare cu ochii inteligenței, în niciun loc privirea sufletului omenesc nu se exersează mai bine, sub simpla cârmuire a regulii credinței, decât în ceea ce omul însuși are în natura sa, care îl înalță deasupra celorlalte animale și care este superior altor părți ale sufletului său, adică în inteligența sa, deoarece inteligenței îi este dat să vadă până la un anumit punct în lucrurile invizibile; datorită ei, facultate interioară și judecătoare așezată pe un tron înălțat și cinstit, sensurile conduc toate întrebările să decidă și ea nu are niciun alt superior ei căruia să-i datoreze supunere și ascultare, decât Dumnezeu.

    Însă în mijlocul discuțiilor îndelungi cărora am căzut pradă și am îndrăznit să mărturisesc faptul că nu am zis nimic vrednic de această cinstită și negrăită Treime, însă știind că știința divină este într-un mod minunat cu mult deasupra mea iar eu nu o pot atinge (cf. Ps 138, 6), în vârtejul acestor discuții, zic, unde deci, suflete al meu, unde crezi că ești, unde te închini, unde ești în picioare, așteptând ca cel care a iertat toate nevredniciile să vindece toate stângăciile tale (cf. Ps 102, 3)? Recunoști, fără îndoială, că ești în acel han în care Samariteanul milostiv l-a condus pe cel care era lovit de nenumărate lovituri de către bandiții care l-au lăsat pe jumătate mort (cf. Lc 10, 30-34). Totuși ai văzut multe adevăruri, nu cu ochii care văd lucruri sensibile, însă cu cei care cer celui care spunea: „Fă-mă să vad dreptatea” (Ps 16, 2). Da, ai văzut adevăruri și le-ai cernut cu ajutorul luminii înseși care te-a făcut să le vezi; acum ridică-ți ochii până la acea lumină și fixeaz-o, dacă poți. Atunci vei vedea care este diferența între nașterea Cuvântului lui Dumnezeu și purcederea Darului lui Dumnezeu; de aceea Fiul unic a zis că Duhul Sfânt nu este născut din Tatăl – în caz contrar ar fi fratele său – însă purcede de la Tatăl. De aceea susținem că Duhul celor două persoane divine fiind o anume comunicare consubstanțială a Tatălui și a Fiului, nu poate – departe de noi o asemenea eroare – să fie numit fiu. Însă tu nu poți fixa acolo privirea ta, pentru a distinge clar acest mister, știu, nu poți. Eu spun adevărul, mi-l spun mie însumi, știu ceea ce îmi este imposibil, totuși această privire o descopăr în trei lucruri în care tu poți recunoaște o imagine a slăvitei Treimi, pe ca re nu o vei contempla cu o privire certă. Îți arată că există în tine un cuvânt adevărat atunci când este născut din știința ta, adică atunci când spui ceea ce știi, chiar dacă nu rostești nici prin cuvinte, nici cu gândirea, niciun cuvânt ce ar aparține unei limbi; de altfel, gândirea noastră este formată din ceea ce cunoaștem, apoi se naște în privirea gândirii o imagine perfect asemănătoare gândirii pe care memoria o ținea închisă, iar aceste două lucruri, ca și cum cel care ar spune tată și fiu sunt uniți prin voință sa iubirea care vine de la o terță instanță. Însă această voință purcede din gândire – căci nimeni nu dorește ceea ce ignoră complet existența sau natura – dar care totuși să nu fie imaginea gândirii; de aceea, faptul că găsim în acest lucru complet intelectual diferența dintre naștere și purcedere, deoarece a vedea prin gândire nu înseamnă același lucru cu a dori, sau a se bucura prin voință; este ceea ce vede și face distincția cel care are o asemenea capacitate. Această capacitate, ai avut-o, suflete al meu, chiar dacă nu ai știut prea bine să exprimi destul de clar prin limbaj ceea ce ai întrevăzut foarte greu prin ceața atât de deasă a imaginilor materiale care nu încetează să bântuie gândurile omului. Însă această lumină, care nu ești tu, te-a făcut să vezi că există o diferență între imaginile materiale ale obiectelor materiale și adevărul care apare inteligenței, când le-am îndepărtat. Aceste lucruri și multe altele sigure, această lumină le-a făcut să strălucească privirii tale interioare. Ce te împiedică așadar să le contempli cu o privire fixă, dacă nu infirmitatea ta? Și de unde vine această infirmitate, dacă nu de la nevrednicia ta? De aceea, cine va vindeca toate aceste slăbiciuni dacă nu cel care ți-a iertat toate nedreptățile tale? Trebuie, așadar, să isprăvesc această lucrare mai bine cu o rugăciune decât cu cuvinte.

    Doamne Dumnezeul nostru, credem în tine, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Adevărul nu ar fi spus: „Mergeți și botezați în numele Tatălui, și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), dacă nu ai fi existat ca Sfântă Treime. În plus, glasul divin nu ar fi spus: „Ascultă Israel: Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeul Unic” (Dt 6, 4), dacă, în același timp Treime fiind, nu erai decât un singur Dumnezeu și Domn. Iar dacă tu, Dumnezeu Tatăl, ai fi existat în același timp ca Dumnezeu Tată, și Fiul tău Isus Cristos și Darul tău Duhul Sfânt, nu am fi citit în scrisorile adevărului: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său (Gal 4, 4; In 3, 17); iar tu, Fiule unic, nu ai fi spus despre Duhul Sfânt: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26), și: „Cel pe care vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 14, 26). Conformându-mă aceste reguli a credinței, atât cât am putut și cât mi-ai dat să pot, am dorit să văd cu ochii inteligenței ceea ce credeam; am dezbătut îndelung, m-am străduit mult, Doamne Dumnezeul meu, unica mea speranță, scuză-mă; nu ține seamă de oboseala care mă împiedică să te caut mai mult; ajută-mă să te caut cu și mai multă înflăcărare. Dă-mi tăria să te caut, tu care mi-ai dat bucuria să te aflu deja și speranța să te găsesc tot mai mult. Înaintea ta se află tăria și slăbiciunea mea; păstreaz-o pe prima, vindec-o pe a doua. Înaintea ta se află știința și ignoranța mea; acolo unde tu mi-ai deschis ușa, permite-mi să intru, acolo unde mi-ai închis-o, deschide-mi când voi bate; fă să-mi amintesc de tine, să te înțeleg, să te iubesc. Mărește în mine aceste două lucruri până ce mă vei converti în întregime. Știu că este scris: „Nu vei scăpa de păcat din cauza mulțimii cuvintelor tale” (Prov 10, 19). Dar să îngăduie cerul să nu deschid gura decât pentru a predica Cuvântul tău și să cânt laudele tale! Astfel, nu doar aș evita păcatul, dar aș dobândi și merite nestemate, chiar și în mulțimea cuvintelor. Fiindcă acest om pe care l-ai fericit nu ar fi dorit niciodată să sfătuiască răul fiului pe care l-a născut în credință și căruia îi scria: „Vestește cuvântul, insistă, la timp potrivit și la timp nepotrivit” (2 Tim 4, 2). Ar trebui să spun că nu putem acuza că a vorbit prea mult cel care vestea Cuvântul tău, Doamne, nu doar la timp potrivit, dar și la timp nepotrivit? Nu era nimic prea mult deoarece nu era decât ceea ce era necesar. Iartă-mă Doamne din cauza mulțimii cuvintelor cu care m-am luptat în interior, în sufletul meu atât de mizerabil în ochii mei, însă care caută refugiu în sânul milostivirii tale. Deoarece, atunci când gura mea tace, gândul meu nu rămâne în tăcere. Cel puțin dacă nu aș gândi decât la lucruri ce-ți sunt plăcute, nu ți-aș cere să mă eliberezi de prisosul cuvintelor. Însă multe din gândurile mele, așa cum le cunoști, sunt gândurile unui om, fiindcă sunt deșertăciune. Dă-mi harul să nu dau multă atenție, să le resping chiar și atunci când îmi ung sufletul și să nu adorm într-un fel de moleșeală. Să nu mă stăpânească niciodată aceste gânduri încât să lase amprenta asupra faptelor mele; însă, sub cârmuirea ta, judecata mea să fie în siguranță și conștiința mea la adăpost. Un înțelept, vorbind despre tine într-o carte intitulată Ecleziast, a spus: „Noi înmulțim cuvintele și nu izbutim; însă totul se reduce la un singur cuvânt: El însuși este totul” (Eccl 43, 29). Așadar, atunci când voi ajunge la tine, aceste cuvinte pe care le înmulțim fără rost, vor înceta, iar tu vei fi singur pentru totdeauna în toți; atunci vom ține împreună un singur discurs, lăudându-te cu toții împreună și vom fi uniți în tine. Doamne Dumnezeule Unul, Dumnezeu Treime, credincioșii să primească tot ce mi-a venit de la tine în aceste cărți; iar dacă există ceva ieșit din gândirea mea, te rog să mă ierți, tu și toți credincioșii tăi. Amin!


    votre commentaire
  • Eretici și erezii la Sfântul Ieronim, Chronicon

    Eusebiu de Cezareea este primul care lasă posterității o lucrare intitulată Chronicon, un text istoriografic ce rezumă cronologia universală și biblică. Versiunea greacă a lucrării s-a pierdut însă a ajuns până la noi o versiune armenească și una parțială în latină realizată de sfântul Ieronim. Lucrarea lui Eusebiu se compune din două părți: în prima parte face o sinteză a istoriei orientale, având ca bază izvoarele biblice, iar în a doua parte prezintă un tabel sincronic în mai multe coloane ce acoperă perioada de la Abraham (2600 î.Ch.) până în anul 303 d.Ch. Ieronim această a doua parte o traduce în latină și o continuă până în anul 378, anul morții împăratului filo-arian Valens și urcarea pe tronul imperial a niceanului Teodosie cel Mare. Chiar dacă Ieronim strecoară mai multe erori în lucrarea sa, rămâne totuși o operă istorică de mare valoare până astăzi și inspiră nenumărate lucrări istoriografice ale autorilor paleocreștini care au continuat-o, cum ar fi: Prosper de Aquitania, Cassiodor, Victor de Tunnuna

    1.     Donatiștii: Donat și donatiștii sunt menționați de două ori de Ieronim

    a.     Donat este bine cunoscut în 328, fondator al donatismului, prezent în Africa

    b.     În 355 Ieronim spune că Donat a fost alungat din Cartagina; dar se pare că donatiștii au ajuns să fie prezenți și la Roma, unde unii îi numesc „Montenses” și ocupau o biserică din Roma pe una din colinele orașului;

    c.     „Montenses” s-ar datora exegezei versetului biblic Hab 3, 3 făcută de donatiști și se bazează pe ecleziologia lor schismatică, identificându-l pe Donat cu imaginea acelui Sfânt (Sanctus), care ajunge de pe muntele întunecat – mons umbrosus, despre care vorbește profetul Habacuc: „Dumnezeu vine din Temán, Cel Sfânt, din muntele Parán, Maiestatea lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda lui”. Vezi, M. Dalvit, „The Ecclesiological Reflection of the Donatists Based on the Habacuc’s Profecy”, în Augustiniana, 63 (2013), p. 173-188.

     

    2.     Arienii: sunt numiți pentru prima dată de Ieronim când vorbește despre succesiunea episcopilor de Antiohia, în jurul anului 329;

    a.     „La Antiohia, după Tiranus, a fost consacrat al 20-lea episcop Vital, după el Philogonius, căruia îi urmează (al 22-lea) Paulin și după el (al 23-lea) Eustațiu. Începând cu acesta din urmă, constrâns să meargă în exil din cauza credinței lui, arienii au pus mâna pe Biserica Antiohiei rămânând până în prezent stăpâni aici, adică cu (episcopii) Eulalius, Eusebiu, Eufronios, Placilius, Ștefan, Leonțiu, Eudoxiu, Meletius, Euzoius, Doroteus, un alt Meletius. Nu am dat aici și anii lor de episcopat deoarece îi consider mai degrabă dușmani ai lui Cristos decât episcopi”.

    b.     Dar cine sunt acești episcopi de Antiohia înșiruiți aici de Ieronim?

                                          i.     Tiranus, episcop de Antiohia între 304 sau 308 până în 314;

                                        ii.     Vital, episcop de Antiohia între 314 și 320; („Vitale di Antiochia” NDPAC)

                                       iii.     Philogonius, episcop de Antiohia între 320 și 324 sau 325; un înverșunat potrivnic învățăturii lui Arie, încă de la începuturi;

                                       iv.     Paulin I, sau Paulin de Tyr, episcop de Antiohia ales după alungarea lui Eustațiu, în 327, și a murit câteva luni după consacrarea sa;

                                        v.     Eustațiu, care fusese mai întâi episcop de Bereea (Alep astăzi), apoi vine la Antiohia în 324, alungat în 327, va muri în exil după anul 343;

                                       vi.     Eulalius, episcop de Antiohia doar câteva luni, moare în 331;

                                     vii.     Eusebiu, însă nu avem nicio informație despre el și despre episcopatul său;

                                    viii.     Eufronios, ales de arieni; însă mai întâi arienii se gândiseră la Eusebiu de Cezareea Palestinei, însă acesta refuză din cauza canonului 15 de la conciliul din Niceea (325) care interzice schimbarea episcopilor de la o episcopie la alta; atunci împăratul Constantin i-a propus pe Eufronios, din Biserica Cezareii Capadociei, și pe Gheorghe din Aretusa; este ales Eufronios, însă nu a rămas episcop mai mult de un an și câteva luni, deoarece moare în 332;

                                       ix.     Placilius, pare a fi un nume stâlcit de Ieronim; adevăratul nume al succesorului lui Eufronios pare a fi Philaclus sau Placentius;

                                        x.     Ștefan este succesorul lui Placilius, episcop între 342 și 344, este condamnat și alungat în exil din cauza arianismului său și unui scandal, în 344;

                                       xi.     Leonțiu, discipol al lui Lucian din Antiohia, este succesorul lui Ștefan, episcop din 344 până în 358; Leonțiu este foarte aspru criticat de Atanasie de Alexandria pentru tezele sale ariene; în 355, Leonțiu îl sfințește diacon pe Aetius, căpetenia arienilor din ramura celor mai radicali, însă se supune protestelor credincioșilor împotriva noului diacon și îi retrage ministeriul;

                                     xii.     Eudoxiu, armean de origine, devine promotorul arianismului radical și îi ia sub protecția sa pe Aetius și pe Eunomius; este ales episcop în 358, dar deja în 357 îl vedem prezidând un sinod filoarian unde s-a aprobat formula de la Sirmium; pentru Eudoxiu, Fiul este neasemănător în toate cu Tatăl și neagă nașterea sa din esența Tatălui; mai apoi însă se detașează de arienii radicali și intră în grupul arienilor moderați, fiind recunoscut ca fiind „orthodox” la sinodul de la Constantinopol, din 360, devenind chiar episcop al orașului imperial, rămas vacant după condamnarea lui Macedonius; moare în 370;

                                    xiii.     Meletius este succesorul lui Eudoxiu, episcop de Antiohia în anul 354;

                                    xiv.     Euzoius este ales succesor pe scaunul Antiohiei în 360, după ce mai întâi fusese diacon în Biserica Alexandriei și foarte apropiat de Arie și de învățătura lui; în 325, conciliul de la Niceea îl condamnă la exil împreună cu Arie; mai apoi scrie însă o scrisoare sub formă de „mărturisire de credință” datorită căreia, un sinod întrunit la Ierusalim, în 335, la care Atanasie refuză să participe, este reabilitat; totuși, în 359, la sinodul din Seleucia se împrietenește mai tare cu filo-arienii și este ales episcop de Antiohia în 360 devenind astfel căpetenia arienilor moderați; în 361 l-a botezat pe împăratul Constanțiu, muribund; în 362, sub împăratul Iulian Apostatul, întrunește la Antiohia un sinod al episcopilor filo-arieni pentru a încerca repunerea în drepturi a lui Aetius, cerându-i doar să ia distanță de arienii radicali; rămâne episcop al comunității ariene la Antiohia până la moartea sa, în anul 375;

                                     xv.     Doroteus este ales succesor pe scaunul Antiohiei de partida ariană și va rămâne episcop până în 381, când edictul imperial al lui Teodosie cel Mare îl alungă din oraș; înainte de a fi episcop, Doroteus, începând cu anul 365, devine episcop de Heraclea (Tracia), fiind de tendință ariană moderată și îl sprijinea pe Demofil de Constantinopol; după plecarea de la Antiohia, Doroteus se retrage în Tracia, apoi merge la Constantinopol pentru a încerca să ocupe scaunul orașului imperial pe care fusese ales ca patriarh Marin, însă nu poate ocupa scaunul patriarcal din diferite motive;

                                    xvi.     Meletius este un alt episcop filo-arian pomenit de Chronicon-ul lui Ieronim; Biserica Antiohiei se afla în schismă deoarece existau doi episcopi în același timp, Meletius și Paulin, discipol al lui Lucifer de Cagliari, el fiind căpetenia „micuței Biserici Antiohiene” și care l-a sfinți preot pe Ieronim; Meletius, de origine armeană și prieten cu Acaciu de Cezareea, în 358 sau 360, este ales episcop de Sebaste după ce a fost condamnat episcopul Eustatius, însă credincioșii, fideli lui Eustatius, s-au opus iar Meletius s-a retras la Beroea; în 359 este prezent la sinodul de la Seleucia;

                                  xvii.     Când Eudoxiu se transferă la Constantinopol, Meletius, la sfârșitul anului 360, l-a înlocuit la Antiohia, însă câteva luni mai târziu, din cauza tendinței sale anti-ariene, este exilat în Armenia; însă, în 362, revine pe scaunul Antiohiei și se opune deschis episcopului arian Euzoius; tendința filo-ariană a împăratului Valens îl obligă, de două ori (în 365 și în 369) să plece în exil; la moartea lui Valens, în 378, Meletius poate reveni din exil și este susținut de Vasile cel Mare; este primul președinte al conciliului ecumenic întrunit la Constantinopol în 381, însă moare în timpul lucrărilor conciliare;

                                 xviii.     Eusebiu, mai întâi episcop de Berytus (azi Beirut) în Fenicia, apoi episcop de Nicomedia sub Constantin cel Mare; deoarece era un mare simpatizant al lui Arie, este condamnat de primul conciliu ecumenic de la Niceea (325) și exilat; totuși, în 328 este rechemat din exil, iar în 337 el este cel care-l botează pe Constantin pe patul de moarte; Eusebiu devine în sfârșit episcop de Constantinopol în anul 339; moare în jurul anului 341.

     

    3.   Ieronim vede în Constantin cel Mare un apărător al ereziei ariene și astfel devine deschizător de drum pentru o întreagă serie de împărați filo-arieni care-i vor persecuta pe niceeni până la urcarea pe tron a împăratului Teodosie cel Mare.

    a.     „Cruzimea arienilor, susținută de împăratul Constanțiu folosind exilul, întemnițarea și diferite tipuri de tortură, s-a abătut mai întâi asupra lui Atanasie și apoi asupra tuturor episcopilor care au vrut să rămână în ortodoxia niceană”

    4.   La moartea împăratului Constantin, în anul 337, Constanțiu – Flavius Iulius Constantius – obține spre guvernarea Orientul și dieceza din Tracia; s-a arătat drept zelos în a-i susține pe arieni; a domnit peste tot Imperiul începând cu anul 350 până la moartea sa, 361, când se pregătea să lupte împotriva rivalului său Iulian, devenit mai apoi împăratul Apostat, proclamat August de puterea armată în anul 360:

    a.     „Hermogenes, comandantul armatei, este alungat de mulțimea de la Constantinopol, susținut fiind de împărat și de puterea ariană, voia să-l alunge pe episcopul Paul”.

    5.     Nu știm mai nimic despre acest Hermogenes, comandant al armatei în anul 342 fiind susținut de împăratul filo-arian, Constanțiu; Paul este ales episcop de Constantinopol în 332, însă alegerea sa a fost privită cu ochi răi de episcopii din vecinătate; chiar dacă din notița lui Ieronim reiese că Paul ar face parte din tabăra niceenilor, îl găsim totuși printre participanții de la sinodul din Tyr unde a semnat condamnarea lui Atanasie de Alexandria, chiar dacă puțin timp după și el este condamnat și exilat în Pont; la moartea lui Constantin, în 337, Paul revine la Constantinopol, însă este alungat încă o dată iar locul său este ocupat de Eusebiu de Nicomedia; Paul se refugiază la Roma și, murind Eusebiu în anul 342, revine la Constantinopol, însă susținătorii filo-arieni îl propun ca episcop pe Macedonius în locul lui Paul; au loc lupte violente în oraș, iar Paul este exilat mai întâi la Singara, iar apoi la Emesa; Ieronim, probabil, vorbește în acest text despre acest episod dureros; în 344, Paul revine la Constantinopol fiind susținut de credincioși, însă este transferat în ascuns la Tesalonic, aflat sub jurisdicția lui Constant; acesta însă face presiuni asupra fratelui său Constanțiu pentru ca Paul să revină la Constantinopol; evenimentele sunt în defavoarea lui, Constant este ucis de Magneziu iar Constanțiu începe din nou să lupte împotriva lui; în 350 este arestat și transferat la Cucusa, unde a și murit de altfel puțin după.

     

    6.   Macedonienii: „De meserie fabricant de țesături de mătase, Macedonius îl înlocuiește pe Paul ca episcop al arienilor; cu el începe erezia macedoniană; Macedonius este alungat din Constantinopol”;

    a.     Macedonius este ales deci episcop de Constantinopol după plecarea în exil a lui Paul, în anii 342-348; când Paul revine, Macedonius abdică, însă după moartea lui Paul, în 350/351, revine pe scaunul Constantinopolului până în anul 360, când va fi exilat de ramura arienilor fundamentaliști;

    b.     Flaviu Filip – Flavius Philippus – este consul oficial sub Constanțiu, între 344-351, fiu de măcelar care devine notar; în 344 Filip este numit de Constanțiu prefect al Pretoriului din Orient și obține chiar consulatul pentru un an, în 348; politica lui religioasă este cea a lui Constanțiu, favorabilă arianismului; Flaviu este cel care l-a alungat la Tesalonic pe Paul al Constantinopolului și l-a înlocuit cu Macedonius; în 351, din porunca lui Filip, Paul este exilat la Cucusa, în Armenia;

    c.     Maximin de Treviri este un om important: Atanasie episcop de Alexandria este primit la el cu mare cinste când este exilat pentru prima dată de Constanțiu.

     

    7.   Restabilirea ortodoxiei: „Atanasie revine la Alexandria după ce primește o scrisoare din partea lui Constanțiu”;

    a.     Atanasie este susținut de Maximin – Maximinus, 330-346/347, episcop de Treviri în timpul domniei fiilor lui Constantin, unul din cei mai înverșunați anti-arieni; în realitate, Maximin îi oferă găzduire lui Atanasie după ce acesta este victima sinodului din Tir, din 335, sub Constantin, nu sub Constanțiu, unde va rămâne până în 337, anul morții lui Constantin, Constanțiu fiind cel care-l cheamă la Alexandria prin acea scrisoare;

    b.     La 26 iunie 345 moare episcopul impus de arieni la Alexandria, Grigore Capadocianul; cu această ocazie Constanțiu restabilește pe scaunul Alexandriei din nou pe Atanasie, aflat în al doilea său exil, la Roma de data aceasta, fiind primit de papa Iulius I; papa îi încredințează o scrisoare către credincioșii din Alexandria pentru a-l primi așa cum se cuvine pe episcopul lor; în drum spre Alexandria, Atanasie îl întâlnește pe Constanțiu la Antiohia unde împăratul îi înmânează o scrisoare pentru credincioșii din Alexandria îndemnându-i să trăiască în pace; revenind la Alexandria, Atanasie trece prin Siria, Fenicia, Palestina și, în cele din urmă, este primit cu mare fast de credincioșii alexandrini pe 21 octombrie 346;

    c.     „Eusebiu de Emesa, căpetenia partidei ariene, publică multe lucrări”; această notă a lui Ieronim, povestind un eveniment din anul 347, este unică: Eusebiu este prezentat drept căpetenia arienilor; Eusebiu, născut la Edesa, în Fenicia, în anul 300, era sirian se breaslă, în grec de formare și moare la Antiohia în 359; este unul din discipolii lui Eusebiu de Cezareea Palestinei

    d.     cât privește lucrările lui Eusebiu, același Ieronim spune în De viris illustribus: „Printre lucrările sale, cele mai semnificative sunt tratatele Împotriva evreilor, păgânilor și discipolilor lui Novațian, 10 cărți comentând Scrisoarea către Galateni și scurtele, însă numeroase, Omilii asupra Evangheliilor”.

     

    8.   Lupte doctrinale pentru orthodoxie: „Moare Maxim, al 40-lea episcop al Ierusalimului după Macarie; după el, arienii iau posesia Bisericii cu Chiril, Eutihie, Chiril a doua oară, Irineu, Chiril a treia oară, Ilarie și Chiril a patra oară. Dintre aceștia, Chiril este sfințit preot de Maxim, iar după moartea sa episcopatul îi este promis de Acaciu, episcopul Cezareii, și de alți arieni, dacă neagă sfințirea preoțească primită prin impunerea mâinilor lui Maxim; slujește ca diacon în Biserică; i se oferă o răsplată ca reparație a nedreptății suferite; îl degradează pe episcopul Heraclius făcându-l preot, acesta fusese numit episcop în locul său de Maxim înaintea morții lui, forțându-i mâna prin persecuții de tot felul”.

    a.     Acest eveniment povestit de Ieronim are loc în anul 348 și se referă la sfântul Chiril de Ierusalim; Macarie I fusese episcop al Ierusalimului din 312 până cu puțin înaintea anului 335, și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverșunați potrivnici ai lui Arie înaintea conciliului de la Niceea din 325;

    b.     Maxim al III-lea este episcop al Ierusalimului între anii 333-348;

    c.     Sfântul Chiril se naște la Ierusalim în 313 sau 315 și moare la 8 martie 387; ca preot al Bisericii din Ierusalim, sfințit de niceanul Maxim, în 348 este consacrat episcop de eusebienii Patrofil de Scitopolis și Acaciu de Cezareea Palestinei, în locul preotului Heraclius; intră în dezacord doctrinal și de jurisdicție cu Acaciu și este depus în 357 la sinodul de la Ierusalim; cu această ocazie eusebienii se văd divizați; Chiril se dă de partea homeousienilor, care în 359 l-au restabilit ca episcop la sinodul de la Seleucia; însă, sinodul de la Constantinopol, din 360, prezidat de Acaciu și de homeeni, l-a depus din nou; după moartea lui Constanțiu, în 362, revine pe propriul scaun episcopal, însă din cauza liniei filo-ariene a lui Valens, este exilat din nou fie în 367 fie câțiva ani după; în 378 revine la Ierusalim și participă la conciliul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381) și este prezent și la sinodul din 382 din același oraș; aici îi este recunoscută validitatea consacrării lui episcopale;

    d.     „Liberiu este consacrat al 34-lea episcop al Bisericii romane; fiind constrâns să plece în exil din cauza credinței, tot clerul s-a jurat că nu va accepta un altul; însă când a fost instituit Felix ca episcop de către arieni, mulți au fost cei care au jurat strâmb și, după un an, au fost alungați împreună cu Felix, fiindcă Liberiu, sătul de exil și sprijinind partida ereticilor, revine la Roma ca învingător”

    e.     Liberiu este episcop de Roma din 17 mai 352 până la moartea sa, 24 septembrie 366; Felix este episcop roman, deci antipapă, cu numele de Felix al II-lea, din 356 până la moartea sa, 22 noiembrie 365; papa Liberiu întrunește un sinod la Roma pentru a regla problema sfântului Atanasie, însă sinodul nu izbutește; de aceea face apel la Constanțiu pentru a întruni un sinod la Aquileia; Constanțiu însă al condamnă pe Atanasie de două ori: la sinodul din Arles (353) și la sinodul din Milano (355); Liberiu nu poate accepta o asemenea sentință și este trimis de Constanțiu în exil în 357, în Tracia – sfântul Ieronim fixează acest exil în 356;

    f.      Constanțiu poruncește prefectului Romei, Flaviu Leonțiu să-l aresteze pe papa Liberiu; exilat în Tracia, în locul său împăratul îl numește pe arhidiaconul Felix; papa este aspru persecutat și cade grav bolnav de aceea acceptă decizia împăratului Constanțiu care-i permite revenirea pe scaunul episcopal al Romei, unde este primit cu mare fast de credincioși, obligându-l pe Felix al II-lea să plece; sub domnia lui Iulian Apostatul (361-363) Liberiu, într-o scrisoare către episcopii din Italia (362-363) și într-un răspuns episcopilor orientali (366) se declară fără rezerve favorabil Crezului de la Niceea, din 325;

    g.     Într-o notă cu privire la evenimente din anul 354, Ieronim spune: „Episcopii din provinciile galice, Paulin și Rodin, sunt constrânși să plece în exil pe motiv de credință”; despre Paulin de Treviri, Ieronim spune că în anul 358 moare în exil, în Frigia; Paulin fusese sfinți preot de Maximin de Treviri, iar în 347 este consacrat episcop de Treviri; în timpul discuțiilor dintre Arie și Atanasie, Paulin este de partea lui Atanasie, care găsise ospitalitate la Treviri; în 353, Constanțiu întrunește un sinod la Arles în timpul căruia discipolii lui Arie au prezentat un document din partea împăratului prin care Atanasie era condamnat; în plus, Constanțiu mai dăduse un edict prin care episcopii care nu acceptau condamnarea lui Atanasie erau amenințați cu persecuția și exilul; toți episcopii prezenți la Arles au semnat condamnarea lui Atanasie, mai puțin episcopul Paulin, care este exilat în Frigia, unde și moare de altfel, în 358;

    h.     Rodin – Rhodianus – este episcop de Tolosa între anii 350-358; sursele istorice sunt nesigure cu privire la sinodul care l-a trimis în exil pe rodin; Ieronim ar susține că este vorba despre sinodul din Arles, din 353; Rufin din Aquileia și istoricul Sozomen, vorbind despre un sinod ținut înaintea celui de la Rimini, numesc cinci episcopi, printre care și rodin, condamnați la Milano în 355; la ei se adaugă și Ilarie de Poitiers, acest fiind însă trimis în exil la o altă dată (Rufin, HE I, 20; Sozomen HE IV, 9, 1-4); Supliciu Sever, vorbind despre sinoadele din Arles, Béziers și Milano, nu spune exact când Rodin se opune împăratului Constanțiu – poate după sinodul din Milano – însă vorbește despre Rodin împreună cu episcopul Ilarie de Poitiers, văzând că episcopul de Tolosa urmase exemplul lui Ilarie în a se opune sistematic deciziile imperiale; în plus, Supliciu Sever ne mai spune că sub consulii Arbitionus și Lollianus, Ilarie și Rodin iau drumul exilului, iar Rodin moare în exil în Frigia; în sfârșit, Ilarie de Poitiers vede în sinodul din Béziers, din 361, adunarea în timpul căreia Rodin se opune lui Constanțiu;

    i.      Arienii și Constanțiu îi condamnă la exil pe Eusebiu, episcop de Vercelli, Lucifer de Cagliari, Dionisie de Milano, Pancrațiu, preot roman, și Ilarie, un diacon;

    j.      Eusebiu de Vercelli, născut în Sardegna în 283, moare la Vercelli în 371, este primul episcop de Vercelli și unul din principalii antagoniști al ereziei ariene; este trimis de papa Liberiu, împreună cu episcopul de Cagliari, Lucifer, în misiune la împăratul Constanțiu pentru a-i cere întrunirea unui sinod care să pună capăt controversei ariene; adunarea are loc la Milano în 355, însă majoritatea episcopilor este ariană și este susținută de Constanțiu, iar Eusebiu refuză să semneze deciziile; împăratul îl trimite în exil la Scitopolis în Palestina, apoi în Capadocia și, în fine, în Tebaide; la moartea lui Constanțiu, în 362, Iulian îi permite să revină pe scaunul său episcopal; în 362, Eusebiu participă la sinodul din Alexandria, întrunit și prezidat de Atanasie, unde se decide iertarea și primirea în comuniunea Bisericii a arienilor căiți;

    k.     Lucifer, născut la Cagliari, la sfârșitul secolului al III-lea, moare la Cagliari în 370, este episcop al orașului natal; combate împotriva lui Arie și se opune condamnării lui Atanasie la sinodul de la Milano, din 355; este condamnat de Constanțiu la exil în Siria, apoi în Palestina și, în cele din urmă, în Egipt; Iulian publică un edict în 362 prin care permite episcopilor exilați să revină în episcopiile lor; în același an, sfântul Atanasie întrunește un sinod la Alexandria pentru a pune capăt discuțiilor dogmatice și îl invită și pe Lucifer, care merge în Antiohia unde consacră episcop pe Paulin, care-l susținea pe Eustațiu, unul din susținătorii ortodoxiei niceene; revenit la Cagliari, Lucifer se opune deciziilor de la Alexandria de a-i reintegra pe episcopii arieni căiți; la ideile lui sunt atrași mai mulți discipoli, inițiind astfel ceea ce a rămas în istoria Bisericii sub numele de „schisma luciferiană”;

    l.      Dionisie, născut probabil la Milano, mort în Capadocia, este episcop de Milano din 349, urmând lui Eustorgiu I, până la condamnarea sa din 355; participă la sinodul de la Milano din 355 întrunit cu scopul de a-l condamna pe Atanasie; fiind în raporturi bune cu împăratul Constanțiu, Dionisie semnează condamnarea lui Atanasie; însă, după ce vine de la Vercelli episcopul Eusebiu care, invalidând condamnarea, impune episcopilor prezenți mărturisirea de credință niceană, Constanțiu poruncește să fie reînnoită condamnarea; știind că aceste decizii nu sunt conforme cu cele hotărâte la Niceea (325), Dionisie de Milano, Eusebiu de Vercelli și Lucifer de Cagliari refuză să-și de acordul și sunt exilați; Dionisie este trimis în Capadocia iar scaunul episcopal de Milano este ocupat de arianul Auxențiu;

    m.   „Ilarie, episcop de Poitiers, exilat în Frigia în urma unui complot pus la cale de Saturnin, episcop de Arles, și de arienii vecini lui, scrise cărți despre religia noastră”

    n.     Ilarie de Poitiers, născut la Poitiers, în 315, mort la Poitiers în 367, este episcop de Picatvium, azi Poitiers, în Franța; în 356, sinodul din Béziers, convocat de episcopi filo-arieni, îl condamnă pe Ilarie fiindcă a refuzat comuniunea cu Valens, Ursaciu și Saturnin de Arles, și este exilat în Frigia de Constanțiu;

    o.     Saturnin, episcop de Arles – 347?-360 sau 361 – sprijină politica ariană a lui Constanțiu și îl condamnă pe Ilarie de Poitiers în 356; Saturnin este condamnat la rândul său de sinodul din Paris, în 360 sau 361;

    p.     Apoi sunt convocate sinoadele de la Rimini și Seleucia în Isauria, unde este condamnată credința străbună a Părinților, mai întâi prin trădarea celor 10 delegați, apoi de toți participanții – este nota lui Ieronim cu privire la aceste sinoade.

     

    9.     Sinoadele din Rimini și Seleucia:

    a.     Sinodul din Rimini se deschide în prezența a circa 400 de episcopi, la începutul lunii iunie în 359 și este convocat de împăratul Constanțiu pentru partea occidentală a imperiului să se discute cu privire la diferite poziții teologice – ortodoxe și filo-ariene – apărute între 357-358; la Seleucia se întrunește în paralel un alt sinod la care sunt convocați episcopii din partea orientală a imperiului;

    b.     La Rimini, Restitutus de Cartagina este desemnat să prezideze lucrările, papa Liberiu fiind absent; episcopii din partida minoritară a arienilor, Valens de Mursa, Ursaciu de Singidunum (azi Belgrad) și Germinius de Sirmium au condamnat încă o dată homoousios nicean și au optat pentru aprobarea unui Crez filo-arian prezentat la Sirmium la 22 mai 359; este confirmat însă Crezul de la Niceea la 21 iulie 359 iar Valens și cei din partida lui sunt excomunicați; se formează o ambasadă în fruntea căreia se află Restitutus pentru a merge la Constantinopol la împăratul Constanțiu pentru a-i transmite personal deciziile sinodului;

    c.     Constanțiu nu acceptă termenul homoousios; delegația este trimisă la Nike, unde Valens îi constrânge pe occidentali să semneze un Crez conform căruia Fiul este mărturisit ca fiind asemănător Tatălui după Scripturi;

    d.     Delegația revine la Rimini și occidentalii, constrânși și maltratați, acceptă pe rând așa zisa formulă de la Rimini, în care Fiul este definit asemănător Tatălui, iar termenii homoousios și homoiousios sunt condamnați; formula de la Rimini putea fi acceptată și de arieni, de aceea sinodul este considerat a fi încă o victorie a discipolilor lui Arie;

    e.     La Seleucia în Isauria – Asia Mică – sinodul se deschide la 27 septembrie 359 și durează câteva zile doar; participă circa 160 de episcopi majoritari arieni, lucrările fiind prezidate de Eustațiu de Sebaste, Eleusius de Cizic și Silvan de Tars; se impune formula filo-ariană de la Antiohia, din 341, și este condamnată cea prezentată de Acaciu de Cezareea care nu accepta nici termenii homoousios nici homoiousios, nici anomoios și îl considera pe Fiul asemănător Tatălui; deciziile sinodului sunt comunicate în octombrie împăratului Constanțiu care, având o înclinație pentru formula lui Acaciu, nu vede cu ochi buni aceste decizii;

    f.      Între timp ajunge însă vestea că episcopii întruniți la Rimini au acceptat, chiar dacă forțați, formula simpatizată de Constanțiu; atunci, împăratul i-a obligat și pe episcopii de la Seleucia să semneze formula de la Rimini.

     

    10.  Originile ereziei pneumatomahe:

    a.     „Ilarie revine în provinciile galice după ce, la Constantinopol, oferise lui Constanțiu o carte în apărarea”; probabil este vorba despre Contra Constantium Augustum; în 359, Ilarie scrie Liber II ad Constantium; după sinodul de la Seleucia, Ilarie merge la Constantinopol și face lui Constanțiu o propunere: să-i permită o confruntare cu Saturnin de Arles, principalul responsabil de condamnarea lui Ilarie la sinodul de la Beziers; împăratul nu dă curs acestei solicitări, atunci Ilarie scrie o lucrare intitulată Liber contra Constantium, unde filo-arianul Constanțiu este prezentat drept unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinilor;

    b.     „Aproape fiecare Biserică din lume este coruptă în numele păcii și cu complicitatea căpeteniei arienilor”; Ieronim spune astfel situația dificilă în care se aflau niceenii persecutați peste tot în Imperiu de împăratul filo-arian;

    c.     Meletius de Sebaste, episcop al armenilor, este transferat la Antiohia de Acaciu și Gheorghe, episcopi arieni, și după un anumit timp, primind preoții care fuseseră suspendați de predecesorul său Eudoxiu, schimbă poziția;

    d.     Următoarea notă a lui Ieronim, laudă lucrarea lui Ilarie în apărarea credinței niceene; Atanasie nu acceptă sub nicio formă formulele eretice ale arienilor, respinge orice altă formulă ce nu corespunde celei decretate de cei 318 Părinți: „Datorită lui Ilarie, Galia condamnă îmbârligăturile periculoase de la Rimini”;

    e.     În altă notă, Ieronim spune: „După moartea lui Gheorghe pe rug, produsă de o revoltă populară, acest Gheorghe fusese consacrat episcop al arienilor în locul lui Atanasie, acesta din urmă revine la Alexandria”; Gheorghe din Capadocia – sau de Alexandria – este episcopul arian al Alexandriei din 357 până la 24 decembrie 361; o revoltă populară îl constrânge să fugă la Constantinopol pentru a cere ajutor lui Constanțiu care îi dă armata necesară pentru a suprima revolta; din momentul în care Gheorghe a fost investit în mod ilicit, sfântul Atanasie spune că un decret de condamnare a fost redactat împotriva lui Gheorghe de însuși sinodul din Seleucia; moartea lui Gheorghe prin arderea pe rug este consecința fie unei noi revolte populare în Alexandria, fie a morții protectorului său, împăratul Constanțiu, care are loc în ziua de 3 noiembrie 361;

    f.      Următoarea notă a lui Ieronim îl laudă pe Paulin de Antiohia și este prezentat ca episcop legitim al acestui oraș - să nu uităm că Ieronim a fost sfințit preot de acest Paulin, căpetenia Micii Biserici din Antiohia: „Eusebiu (de Verceli) și Lucifer (de Cagliari) revin din exil; dintre cei doi, Lucifer, făcând front comun cu alți doi mărturisitori, îl consacră episcop pe Paulin pentru Biserica niceană de Antiohia, preot al episcopului Eustațiu, și care nu s-a lăsat niciodată contaminat datorită comuniunii lui cu ereticii”;

    g.     Și următoarea notă a lui Ieronim îl denigrează pe Meletius, văzând în el un sprijin pentru erezia macedoniană: „S-a întrunit sinodul la Antiohia, convocat de Meletius și de partizanii lui; după discuțiile privitoare la respingerea homoousiei și anomeismului, se afirmă dogma macedoniană a homoiousiei, cel de mijloc între cele două”; acest sinod – compus din circa 2o de episcopi din zona siro-palestiniană de tendință homeană și hmeousiană – se întrunește sub cârmuirea lui Meletius, în 363; Părinții sinodali acceptă Crezul de la Niceea (325); în nota trimisă împăratului ortodox Jovian se află explicația termenului homoousios: termenul ar indica faptul că Fiul, născut din ousia Tatălui, este asemenea Tatălui după ousia; așadar, homoousios este înțeles în sensul lui homoiousios;

    h.     O altă notă se referă tot la erezia ariană sau chiar pneumatomahă: „Valens, botezat de Eudoxiu, episcopul arienilor, ne persecută”; Eudoxiu de Antiohia, născut la începutul sec. al IV-lea, moare în 370, este armean de origine și devine episcop de Germanicia, de Antiohia, și în cele din urmă de Constantinopol, din 27 ianuarie 360 până la moartea sa; împăratul Valens este botezat de Eudoxiu în 367, cu ocazia războiului împotriva goților; în acelaşi an, Valens promulgă un decret prin care îi trimite în exil pe toți episcopii niceeni care fuseseră deja exilați de Constanțiu, iar mai apoi reintegrați de Iulian Apostatul; despre împăratul Valens, Ieronim spune: „Valens, obligat să părăsească Antiohia, căit târziu, îi recheamă pe toți cei exilați”;

    i.      Apoi Ieronim îl laudă pe episcopul Lucifer de Cagliari și pe ceilalți episcopi rămași în credința niceană în pofida persecuțiilor împăraților filo-arieni: „Moare Lucifer, episcop de Cagliari. Precum Grigore – Grigore de Elvira – episcop al provinciilor hispanice, și Filon de Libia, nu a căzut niciodată pradă ereziei ariene”.

     

    11.  Eunomieni și aețieni:

    a.     Cu privire la eunomieni și aețieni, citim la Ieronim: „La Constantinopol apare Eunomius, discipol al lui Aetius, de la care ia numele erezia eunomiană”;

    b.     Eunomius, născut la Dacora, în Capadocia la începutul sec. al IV-lea, moare în 393, este un episcop arian, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai arianismului; studiază teologia la Alexandria sub îndrumarea lui Aetius; Eudoxie îl sfințește diacon și-l recomandă ca episcop de Cizic în 360; un an după această numire, Eudoxie se vede nevoit de Constanțiu să-l suspende pe Eunomius; sub împărații Iulian și Jovian, între 360 și 364, Eunomius se află la Constantinopol, păstrând contactul cu Aetius; în 365, uzurpatorul Procopius se face numit împărat; Eunomius se revoltă împotriva lui Valens, trecând de partea lui Procopius; apoi, Eunomius se stabilește în orașul Calcedon, primindu-l la sine și pe refugiatul Procopius, în 366; în 367 este alungat în Mauritania, însă este rechemat fiind doar la jumătatea drumului; după moartea lui Valens, în 378, revine pe scena discuțiilor teologice; locuiește într-o suburbie a Constantinopolului, celebrând sfintele taine prin case; Teodosie I îl trimite în exil prin ținuturile Dunării, ținuturi cucerite de goți, iar Eunomius este exilat în Capadocia; după moartea lui Eunomius, Eutropius poruncește ca trupul său să fie adus la Tiana, iar lucrările lui să fie arse;

    c.     Aetius din Celesiria, cunoscut și sub numele de Aetius de Antiohia, născut în Celesiria, la sfârșitul sec. al III-lea, moare la Constantinopol în 367; lucrează mai întâi ca aurar la Antiohia, apoi se dedică studiului filosofiei și medicinii; este sfințit diacon de Leonțiu de Antiohia în anul 350; la primul sinod din Sirmium, Aetius intră în contrast dialectic cu episcopii semi-arieni, Vasile de Ancira și Eustație de Sebaste, care s-au străduit să-l ridice împotriva lui pe Constanțiu Galul; în 356, Aetius merge la Alexandria cu Eunomius pentru apărarea arianismului, însă este fugărit de împăratul Constanțiu; împăratul Iulian îl cheamă din exil și este consacrat episcop; când Valens devine împărat, în 364, se retrage pe proprietatea sa de pe insula Lesbo, apoi revine la Constantinopol, unde moare în 367;

    d.     Ieronim are o părere foarte negativă despre Petru al II-lea, episcop de Alexandria, considerat a fi nicean: „Petru este consacrat al 20-lea episcop al Alexandriei; după moartea lui Valens, a facilitat revenirea ereticilor în așa fel încât unii îl suspectau că schimbarea provine din faptul că ar fi acceptat bani” (Filostorgiu HE, III, 15);

    e.     Petru al II-lea este episcop al Alexandriei din 373, moartea lui Atanasie, până la moartea sa, în 381; în 375 este victima unei revolte ariene stârnită de împăratul Valens și de episcopul arian al Antiohiei și este nevoit să se refugieze la Roma; în timpul absenței este înlocuit de arianul alexandrin Lucius care, deja după asasinarea lui Gheorghe Capadocianul, era considerat ghidul arienilor din Alexandria; Petru revine la Alexandria la 30 mai 378, după moartea lui Valens, și urcă din nou pe scaunul său episcopal datorită unui decret papal emis de Papa Damasie I, care-l primise la el; Petru moare doi ani mai târziu; este citat în Edictul din Tesalonic, din 380, promulgat de Teodosie I;

    f.      Ultima notă despre arianism este referința la Auxențiu de Milano: „După moartea grea a lui Auxențiu, la Milano este consacrat episcop Ambroziu și sub el toți revin la credința adevărată”; Auxențiu, născut probabil la Durustorum (Silistra), la sfârșitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea, moare la Milano în 374, este episcop de Milano din 355 până la moartea sa; originar din Capadocia, este sfințit diacon de Grigore Capadocianul la Alexandria; apoi ajunge la Milano unde devine discipolul lui Dionisie, episcopul orașului; când Constanțiu îl condamnă pe Dionisie, fiind nicean, Auxențiu, fiind sprijinit de împărăteasa filo-ariană Iustina, este ales episcop de Milano; în 369, Auxențiu este excomunicat de episcopul Romei, Papa Damasie; Auxențiu rămâne însă pe scaunul episcopal de Milano până la moartea sa, fiind înlocuit de Ambroziu, după o dispută între niceeni și arieni;

    g.     Despre Aurelius Ambrosius, născut la Treviri, în 339/340, moare la Milano în 397, biograful său Paulin de Nola spune în Vita S. Ambrosii 7-8, că, pentru a-i convinge pe milanezi să nu-l aleagă episcop începe să le spună tot felul de neadevăruri la adresa sa cu privire la imoralitatea vieții lui; însă deoarece credincioșii nu credeau o iota din cele spuse de el, Ambroziu a încercat să fugă; milanezii s-au adresat atunci împăratului Valentinian I și Ambroziu este readus la Milano pentru a fi consacrat episcop, deși era doar simplu catehumen, la 7 decembrie 374.

     

    12.  Audienii: În Cronica sa, Ieronim are o notă unde îl menționează pe Audio și partizanii lui, audienii: „Audio crește în importanță în Celesiria, el dă numele său ereziei audiene”;

    a.     Audienii sunt o sectă ascetică fondată de Audio, arhidiacon de Edesa, în opoziție cu Biserica oficială cu privire la calculul datei paștelui și la dorința de avere a multora dintre ierarhi; Audio este exilat în ținuturile Ucrainei de azi și începe o lucrare de convertire a goților; Epifan de Salamina, care îi considera pe audieni antropomorfiți, scrie că aceștia acuzau Biserica de faptul că a schimbat data paștelui pentru a asculta mai degrabă de împăratul Constantin; Teodoret de Cyr îi confundă cu gnosticii și maniheii influențați de scrierea apocrifă: Apocalipsa lui Abraham.

     

    13.  Fotinienii: Fotinus și adepții lui sunt numiți într-o notă din Cronica lui Ieronim: „Fotinus, care inițiase o învățătură iudaizantă numită fotianism, moare în Galația”

    a.     Fotinus de Smirna, născut în Galația în anul 300, moare în Galația în 376, este episcop de Sirmium, oraș din Panonia, rezidența lui Constanțiu; a fost diacon și discipol al lui Marcel, episcopul de Ancyra, și el un băștinaș din Galația; amândoi s-au opus ereziei arienilor; Fotinus este condamnat și de arieni, în 344 la sinodul arian de la Antiohia, și de niceeni, care l-au recunoscut vinovat la două sinoade filo-ariene, cel din Milano (355) și cel de la Sirmium (351), unde se vede depus fiind acuzat de sabelianism și adopțianism; condamnarea definitivă a lui Fotinus și a discipolilor săi este oficială la conciliul de la Constantinopol I (381) și confirmată de episcopul Romei, Damasie I, în 382; totuși, se pare că Fotinus ar fi putut reveni pe scaunul episcopal în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), pentru ca apoi să fie alungat definitiv de împăratul Valentinian I, în 364.

     

    În toată această lucrare, Ieronim înțelege să transmită informații credibile cu privire la persoane și fapte. Totuși, când este confruntat cu eretici și cu susținătorii de erezii, împărați sau episcopi, nu face economie să arate, printre linii, propria lui judecată impusă de propriul său caracter. Putem citi printre informațiile lui descrierea unei panorame geo-politice care, în sec. al IV-lea, influențează definirea dogmaticii Bisericii oficiale cu lupte intestine și multă muncă teologică pentru stabilirea și mărturisirea adevărului. Ieronim este un observator fin și pasionat de trăirile din vremea sa. De aceea, nu este doar un traducător dar și cronicar fără pereche. Propria lui opinie este expusă ori de câte ori simte nevoia, fără compromisuri pentru afirmarea adevărului.

     

    Bibliografie selectivă:

     

    Bazyli DEGÓRSKI O.S.P.P.E. „Eretici ed eresie nel Chronicon di San Girolamo”, în: Vox Patrum, 37 (2017), t. 68, p. 371-398.

    Eusebius Caesariensis, Chronicon id est Tem­porum breviarium, ed. Ratdolt, Venetiis 1483; 

    -       idem, Chronicorum libri duo, ed. A. Schoene, Beroli­ni 1866-1875;

    -       idem, Werke, Bd. 5: Die Chronik, aus dem Armenischen übersetzt, hrsg. Von J. Karst, GCS 20, Berlin, 1911 ; idem, Werke, BD. 7 : Die Chronik des Hieronymus, hrsg. Von R. Helm, 2. Aufl. GCS 47, Berlin, 1956.

    [Girolamo] Hieronymi, Opera 15 = Opere di Girolamo 15 : Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Roma, 2014, 209-307.

    Camplani A., Atanasio di Alessandria, NDPAC I 622.

    Crouzel H. – Odrobina L., Rodanio di Tolosa, NDPAC III 4573-4574.

    Dattrino L., Eusebio di Vercelli, NDPAC I 1861-1862.

    Forlin Patrucco M., Costanzo II, NDPAC I 1247-1248.

    Kannengiesser Ch., Eusebio di Nicomedia, NDPAC I 1857-1860.

    Mara M.G, Ambrogio di Milano, NDPAC I 229-235.

    MaroneP., Felice II antipapa, NDPAC II 1927.

    Pollastri A., Eufronio di Antiochia, NDPAC I 1826.

    Samulowitz S., Vitale di Antiochia, NDPAC III 5664-5665.

    Sauget J.-M., Massimo, NDPAC II 3116-3118.

    Sauser E., Lucifer, Bischof von Calaris, BBKL V 298-301.

    Saxer V. – Heid S., Massimino di Treviri, NDPAC II 3116.

    Saxer V. – Samulowitz S., Saturnino di Arles, NDPAC III 4768-4769.

    Scorza Barcellona F., Vittore di Tunnuna, NDPAC III 5678-5679.

    Simonetti M., Acacio di Cesarea, NDPAC I 36-37.

    Simonetti M., Aezio di Antiochia, NDPAC I 91-92.

    Simonetti M., Antiochia di Siria. II. Concili, NDPAC I 349-350.

    Simonetti M., Cirillo di Gerusalemme, NDPAC I 1050-1052.

    Simonetti M., Dionigi di Milano, NDPAC I 1443.

    Simonetti M., Doroteo di Antiochia, NDPAC I 1508.

    Simonetti M., Eudossio, NDPAC I 1823-1824.

    Simonetti M., Eulalio di Antiochia, NDPAC I 1833.

    Simonetti M., Eunomio di Cizico, NDPAC I 1836-1837.

    Simonetti M., Eusebio di Emesa, NDPAC I 1854-1855.

    Simonetti M., Eustazio di Antiochia, NDPAC I 1862-1863.

    Simonetti M., Euzoio di Antiochia, NDPAC I 1876-1877.

    Simonetti M., Filogonio di Antiochia, NDPAC II 1958.

    Simonetti M., Fotino di Sirmio, NDPAC II 1998-1999.

    Simonetti M., Gregorio di Elvira, NDPAC II 2459-2460.

    Simonetti M., Giorgio il Cappadoce, NDPAC II 2170.

    Simonetti M., Ilario di Poitiers, NDPAC III 2521-2528.

    Simonetti M., Leonzio di Antiochia, NDPAC II 2776.

    Simonetti M., Lucifero (luciferiani), NDPAC II 2935-2937.

    Simonetti M., Macedonio (macedoniani), NDPAC II 2961-2962.

    Simonetti M., Melezio di Antiochia, NDPAC II 3190-3191.

    Simonetti M., Paolino di Tiro, NDPAC III 3832.

    Simonetti M., Paolino di Treviri, NDPAC III 3832-3833.

    Simonetti M., Paolo di Costantinopoli, NDPAC III 3852-3853.

    Simonetti M., Pietro II di Alessandria, NDPAC III 4077-4078.

    Simonetti M., Rimini (concilio), NDPAC III 4509-4511.

    Simonetti M., Seleucia d’Isauria (concilio), NDPAC III 4843-4844.

    Starowieyski M., Cirillo di Gerusalemme (Pseudo), NDPAC I 1052.

    Studer B., Liberio papa, NDPAC II 2822-2823. 398


    votre commentaire
  • Eusebiu de Cezareea, 265-339, este pionierul genului literar "istorie bisericească" și al "teologiei politice". Actor principal al discuțiilor teologice din secolul al IV-lea, Eusebiu a lăsat moștenire creștinismului o intensă activitate literară, multe din lucrările lui fiind de folos până astăzi istoricilor, filosofilor, exegeților și teologilor deopotrivă. Câteva texte:


    votre commentaire
  • Iersonim și Augustin despre Gal 2, 11-14Au mois d'octobre j'ai participé à un colloque international, Hyeronimus noster, dédié à saint Jérôme à l'occasion du 1600-eme anniversaire depuis sa mort, en 419. Il est bien connu que dans les études patristiques, saint Jérôme est incontournable sur plusieurs aspects : la traduction de la Vulgate, l’exégèse biblique, la théologie, la vie monastique, mais aussi la polémique. En effet, il est un des plus grands polémistes du christianisme ancien. Dans ma présentation j'ai essayé de surprendre la polémique entre Jérôme et Augustin à partir de l'interprétation d'un texte biblique, Gal 2, 11-14. Pour mémoire, il s'agit d'une disputatio entre Paul et Pierre, les deux colonnes de l'Eglise. Pierre est à Antioche et il est à table avec des païens ; en voyant arriver quelques fidèles de Jérusalem, il se retire, et, avec lui, également les autres juifs. Paul et Barnabé son scandalisés de cette attitude, et Paul apostrophe Pierre : "Si toi qui est juif, tu te comportes comme un païen et non comme un juif, comment peux-tu forcer les païens à judaïser ?". A partir de cet épisode, Jérôme veut montrer que Pierre et Paul ne se disputent pas en réalité, mais il s'agit bien d'une « dissimulation utile », en vue de corriger un défaut, celui de judaïser les fidèles provenant des gentils, tandis qu'Augustin n'admet, sous aucune forme, que la Bible contienne le moindre soupçon de mensonge et/ou de dissimulation pour qu'ainsi elle n'en perde le crédit. Selon Augustin, Pierre et Paul se sont vraiment disputé afin que Pierre, le corifé des Apôtres, puisse faire preuve d'une des vertus les plus importantes du christianisme, l'humilité : lui qui était plus grand se laissant apostropher par un plus petit. Bonne écoute...

    https://www.youtube.com/watch?v=vLKDDTqBSwU&list=PLQuSPzP5TzNF_b5_C6-mgs72kpaA07OIQ&index=5&t=0s


    votre commentaire
  • Aici puteți viziona un filmuleț, circa 10 minute, cu înșiruirea tuturor celor care au ocupat Scaunul Apostolic al Sfântului Petru până la Papa Francisc.

    https://www.youtube.com/watch?v=305OOQGc2yY


    votre commentaire
  • Résultat de recherche d'images pour "lucien de samosate"Este vorba despre un dialog comic, ficțiune, între Tychiade și Philocles, scris de marele și inegalabilul filosof satirist, Lucian din Samosata, în jurul anului 186 d.C., într-un stil alert. 

    Lucian s-a născut în jurul anului 120, la Samosata, la marginea Imperiului Roman aflat, la acea dată, în plină expansiune. Foarte repede abandonează limba natală, fără îndoială aramaica, pentru a îmbrățișa cultura greacă. Devine un celebru orator. Călătorește în tot bazinul mediteraneean, iar elocința lui mordantă îi asigură un trai mai mult decât decent și faimă. În ciuda secolelor care ne despart de el, scepticismul său neînfrânat, refuzul fanatismelor, superstiției, falșilor profeți, cultelor iraționale, gânditorilor care manipulează tinerii, sunt de o mare actualitate. Privirea care o are asupra societății este foarte întunecată: privește cu dezgust victoria poftelor, cruzimii, slugărniciei, vulgarității... Satirist în suflet, stigmatizează ipocrizia sub toate formele ei. Umorul lui este răvășitor, pe care-l caricaturiză drept cochet, pedant, îmbuibare, destrăbălare sau mizantropie. Râsul, crud sau haios, este mereu prezent, mai ales când face recurs la mitologia tradițională și vorbește despre zeii răzvrătitori, mânioși, geloși... Călătoriile lui fanteziste pe lună, în fundurile iadului sau în trupul unei balene, sunt o mărturie a unei imaginații fără limite și transmit o stare de bună dispoziție irezistibilă. Lucian a inspirat, prin opera sa, marii clasici umaniști: Thomas More, Erasme, Rabelais, Cyrano de Bergerac, Fenelon, Fontenelle, Swift, și chiar pe unii pictori ai renașterii.

     

    Tychiade: De ce, dragă Philocles, oamenii sunt atât de atrași de minciună? Am constatat cât de mult le place să spună tot felul de inepții și să înghită orice nebunie.

    Philocles: Există mii de motive, Tychiade, care explică faptul că unii oameni adoptă calea minciunii, dar mai întâi o fac din interes.

    Tychiade: Nu asta e problema, cum se spune; hai să excludem din start pe cei care înșală pentru avantaje proprii. La drept vorbind, îi înțeleg; acești mincinoși sunt chiar vrednici de elogii, aș spune, mai ales atunci când recurg la minciună împotriva dușmanilor sau folosesc acest mijloc pentru a-și salva viața, așa cum s-a întâmplat cu Ulise, care a mințit pentru a se proteja pe sine și pentru a înlesni revenirea însoțitorilor săi (Odiseea I, 5). Nu, este vorba mai degrabă de cei care, în loc să aleagă calea adevărului, au ales de bună voie cea a minciunii, făcând recurs la ea fără niciun motiv. Aș dori să înțeleg un asemenea comportament.

    Philocles: Ai avut de-a face deja cu asemenea oameni pasionați de minciună?

    Tychiade: Da! Sunt foarte numeroși!

    Philocles: Cred că dorința lor perversă se află în deznădăjduita lor stupiditate. Să fim sinceri, cum ai putea prefera ce e mai rău la ce e mai bine?

    Tychiade: Nu ai înțeles, Philocles. Ți-aș putea cita nume de oameni foarte inteligenți, dotați cu un excelent raționament și care, cu toate acestea, sunt posedați de mania minciunii, astfel încât sunt de-a dreptul șocat să văd cu câtă ușurință asemenea oameni valoroși savurează în egală măsură plăcerea de a minți atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Știi prea bine, avem excelente exemple printre oamenii minunați din vechime: îl avem pe Herodot, desigur, Ctesias din Cnide, fără să mai vorbim de inegalabilul Homer: toți erau oameni de un temperament extraordinar și totuși au folosit minciuna în scris, au înșelat contemporanii lor și ale căror născociri poetice s-au transmis din generație în generație până în zilele noastre. Trebuie să-ți mărturisesc faptul că îmi este rușine pentru ei atunci când ne povestesc istoria castrării lui Uranus, când vorbesc despre lanțurile lui Prometeu, despre Giganții revoltați și despre acea mascaradă tragică a infernului; când ne scaldă cu al lor Zeus care, îmbătat de iubire, se transformă în lebădă sau în taur, cu soțiile lui care se transformă în pasăre (Filomena a fost schimbată în privighetoare!) sau în urs; în fine, eram să uit aceaste făcături ale lui Pegases, Chimeres, Gorgones, Ciclopilor, pe scurt, aceste fabule care-i înveselesc pe copiii terorizați de un Mormo (un căpcăun feminin înspăimântător din poveștile pentru copii) sau de o Lamia (o mâncătoare de copii obraznici).

    Ok, asta o pot pricepe totuși: este poezie, la urma urmei! Însă cum să nu te pufnească râsul când vezi orașe – sau chiar națiuni întregi – zicându-ne baliverne și minciuni dintre cele mai grosolane, ba mai mult, într-un mod chiar foarte oficial! Cretanii, fără nicio jenă, ne arată, nimic mai mult, decât însuși mormântul lui Zeus; Atenienii confirmă – fără rușine – că Erichthonios a ieșit din pământ așa, dintr-o dată! Mai mult, insistă asupra faptului că primii oameni au ieșit din pământul Aticului, ca și cum ar fi crescut ca niște legume oarecare! Totuși, Atenienii sunt poate un popor mai puțin grotesc decât Thebainii care cred, tare ca fierul, că din ouăle uni șarpe renumit s-ar fi născut rasa umană. Vai de cel care îndrăznește să condamne asemenea prostii, care le-ar supune unei judecăți serioase și care ar crede că Coroibos (un personaj un pic neghiob care refuza să se culce cu soția lui din teamă față de soacra sa, cf. Lucian, Hermotime nr. 17) sau Margites (cf. Lucian, Visul nr. 15) sunt unicii care au acceptat povestea lui Triptolem care s-a înățat în aer într-un car tras de dragoni înaripați, sosirea lui Pan din Arcadia profundă pentru a-i salva pe atenieni la maraton (cf. Herodot, Istorii nr. 6, 105), răpirea lui Borea de către Orithyie (cf. Platon, Phedre nr. 229b-d), fiindcă un asemenea om ar fi considerat un neisprăvit și un nebun: într-adevăr, cum să negi faptele unui adevăr atât de strălucit! Minciuna are o asemenea putere, încât nu i te poți opune.

    Philocles: Hai să fim indulgenți cu poeții și cu cetățile, Tychiade: primii le dă poveștilor lor savoarea unei fabule, acesta fiind un mijloc prin care ei reușesc să acapareze atenția publicului; în ce-i privește pe atenieni și pe thebaini, mai mult decât celelalte popoare, putem înțelege de asemenea că folosesc ficțiunea pentru a arăta un sentiment patriotic față de țara lor. A înlătura miturile și legendele Greciei ar însemna semnarea condamnării la moarte a ghizilor turistici. Știm bine că străinii nu vor să audă nimic adevărat, nici chiar gratuit. Dimpotrivă, oamenii care nu posedă adevărul și care, de aceea, se scaldă în minciună, pe aceștia, fără regret, merită să-i considerăm de-a dreptul imbecili.

    Tychiade: Exact. Am fost și la Eucrat – ce mare om! – unde mi-a umplut urechile cu povești. Am fost atât de asaltat de tot felul de minunății și povești născocite încât a trebuit să o iau la fugă, ca și cum erinyenii erau pe urmele mele.

    Philocles: Eucrat este totuși un om vrednic de încredere; arată o barbă care parcă nu se mai termină, are 60 de ani și practică filosofia cu multă dăruire. Este imposibil ca el să accepte minciuna, cu atât mai mult să debiteze el însuși minciuni.

    Tychiade: Se vede limpede, dragul meu prieten, că nu ești pe fază și nu știi nimic despre afirmațiile pe care ni le-a ținut și ne-a forțat să le credem. Trebuia să-l vezi, jurând pe capul copiilor săi cu privire la adevărul discursului său, astfel încât ascultându-l, spiritul meu era asaltat de mii de gânduri: fie acest om era nebun sau într-un stadiu inferior, fie atunci, și mai grav, era un mistificator, un fel de semn disimulat de multă vreme sub o piele de leu, așa de ridicole era poveștile lui!

    Philocles: Dar ce spunea el? Împărtășește-mi, pe numele lui Hestia, dragă Tychiade, ard de nerăbdare să aflu ce om se ascunde sub această barbă.

    Tychiade: Știi prea bine că obișnuiesc să fac vizite lui Eucrat când timpul îmi permite. Astăzi trebuia numaidecât să stau de vorbă cu Leontichos, un prieten. Deoarece am aflat de la sclavul său că se afla la Eucrat, fiindcă era pe patul de suferință mi s-a spus, m-am dus la el – nu știam că era bolnav – pentru a-l vedea și pentru a sta de vorbă cu Leontichos, vânând astfel doi iepuri dintr-o lovitură. Însă Leontichos tocmai plecase. Dar se mai aflau la Eucrat câțiva oameni iluștri, printre care i-am recunoscut pe Cleodem peripateticianul, pe Dinomachus stoicul și mai ales pe Ion, știi, omul care vrea să fie admirat de fiecare dată când face un discurs despre scrierile lui Platon: se crede singurul pe lume care să fi înțeles gândirea filosofului. Am cunoscut cele mai mari nume ale înțelepciunii și virtuții, crema școlilor filosofice, oameni foarte respectabili și cu un caracter bine zidit. Era să-l uit pe medicul Antigonos care se afla acolo pentru a-l îngriji pe Eucrat, care începuse să-i fie mai bine. Într-adevăr, boala sa este ceva cronic fiindcă suferă de gută. Eucrat m-a invitat să mă așez lângă el. Vorbea cu glas scăzut, specific unui om în suferință, chiar dacă atunci când am intrat, l-am auzit strigând ca un dihor... Îți dai seama, am făcut mare atenție să nu-i ating piciorul. După politețile de curtoazie de tipul: Nu știam de boala ta, însă când am aflat, m-am străduit numaidecât să-ți fac o vizită..., m-am așezat lângă el. Filosofii noștri vorbiseră în termeni răi despre gazda noastră și încă mai vorbeau, fiecare simțindu-se obligat să-i prescrie medicinile necesare pentru însănătoșire. Așadar, iată care erau sfaturile lui Cleodem: „Pe cuvântul meu că, dacă cu mâna stângă, vei scoate din pământ un dinte de scorpie omorâtă așa cum ți-am prescris, dacă este împachetat într-o piele de leu proaspăt ucis și cu pielea se încinge piciorul bolnav, te asigur că răul se va vindeca dintr-o dată!”. – Da, dar nu, nu într-o piele de leu, intervine Dinomachus, nu, ci într-o piele de căprioară fecioară. Este mai logic! Căprioara nu este ea oare un animal sprinten a cărei forță rezidă în picioare? Leul este mare și destoinic, grăsimea, picioarele și coama lui au virtuți curative, cu condiția să fie folosite în timp ce se rostesc formule magice instantanee. Însă, în ce privește vindecarea picioarelor, sunt destul de sceptic. – Da, reia Cleodem, la fel gândeam și eu; eram sigur că doar o piele de căprioară ar fi benefică. Însă recent, un libian, cunoscând bine treaba, m-a convins să-mi schimb părerea și mi-a demonstrat că leul este de o agilitate cu mult superioară celei a căprioarelor. În cele din urmă așa stau lucrurile fiindcă leii vânează și prind căprioarele. La aceste cuvinte, ascultătorii s-au bucurat și au aplaudat îndelung în semn de aprobare a inteligenței acestui libian. Însă eu am făcut următoarea obiecție: „Cum adică! Voi credeți că niște cuvinte magice sau niște remedii venite din exterior pot ușura răul a cărei cauză este doar internă!” Au început să râdă la intervenția mea, astfel încât eram considerat drept ultimul imbecil, deoarece m-am îndoit  de valoarea acestor remedii pe care orice om înzestrat cu un pic de inteligență nu le putea contesta. Doar medicul Antigonos s-a arătat entuziast de intervenția mea; de ceva vreme, raporturile lui se răciseră cu însoțitorii bolnavului deoarece dorea să vindece pacientul folosind resursele artei sale, prescriind lui Eucrat să renunțe la vin, să mănânce legume și invitându-l să ofere cât mai multă odihnă trupului său. Cleodem, cu un mic surâs sarcastic în colțul gurii, mi-a zis: „Ce tot spui acolo, Tychiade? Te văd mirat fiindcă propunem asemenea remedii?” – Desigur, i-am răspuns, nu era nevoie să fiu prea naiv ca să cred că intervenții din exterior, ce nu au niciun raport cu cauzele interne ale bolii, și, mai mult, aplicate cu o doză de formule magice și alte baliverne, ar putea în mod rațional să redea sănătatea. Este imposibil: poți să ai chiar 16 scorpii intacte în pielea lui Nemeea, nu vor fi cu nimic de folos. De altfel, am cunoscut un leu care șchiopăta foarte tare, suferind ca un martir și, totuși, avea toată pielea pe el... – Mai degrabă tu ești cel care nu pricepi nimic, strigă dintr-o dată Dinomachus, nu te-ai străduit niciodată să studiezi aceste metode curative. Negi evidența. Multe minuni au avut loc prin femeile noastre bătrâne: scăderea febrei periodice, buboaie vindecate, șerpi vrăjiți. Deoarece lucrul este dovedit, de ce să nu crezi că vindecarea ține de miracol, fiindcă însăși metoda folosită este miraculoasă? – Concluzia ta nu mă convinge nicidecum, îi spusei, după cum însăși proverbul spune, cui pe cui se scoate. Nu sunt deloc convins că se pot produce vindecări prin formule magice. Dacă vrei să dărâmi convingerile mele, mai întâi trebuie să-mi dovedești că este în natura lucrurilor ca o tumoare să fie impresionată de o formulă divină sau de o formulă abracadabra, astfel încât să o ia la fugă prin gaura buricului! Poveștile tale nu sunt decât o adunătură de baliverne pentru femei ușoare. – Dacă înțeleg eu bine, tu nu crezi în zei, reia Dinomachus; efectiv, tu negi că se poate vindeca cineva folosind cuvinte sacre. – Nu, dragul meu, îi spusei! Zeii pot exista cu adevărat, chiar și cu aceste istorisiri care nu au niciun temei! Respect divinitățile noastre care știu de minune să-i vindece pe oameni făcând recurs la practici medicale. Chiar Asclepios, și fiii săi, vindecă bolnavii dându-le medicamente adevărate, fără a le prescrie însă anumite accesorii de la lei sau de la scorpii ramolite (cf. Odiseea nr. 4, 218). – Ajunge! spuse Ion. La rândul meu doresc să vă povestesc ceva edificator. Eram încă copil și cred că aveam cam 14 ani. Tatăl meu fusese prevenit că Midas, viticultorul său, un slujitor robust și îndemânatec la lucru, fusese mușcat de o viperă în jurul orei prânzului. Era căzut la pământ și piciorul său era cuprins de cangrenă. Fapta a avut loc în timp ce lega via iar șarpele veninos s-a strecurat până la el și l-a mușcat de gleznă, după care s-a retras în găoacea lui. Săracul om, striga ca un adevărat diavol amenințat și era chiar pe punctul de a muri. Ne-am dus să-l vedem pe Midas, pe care însoțitorii săi de lucru îl transportau pe o targă; tot trupul era umflat și dădea spre culoarea verzui; carnea nu era decât o rană imensă iar respirația era slabă. Însă un om, care era pe acolo, l-a asigurat pe tatăl meu, care era foarte amărât: „Nu-ți fie teamă, îi zise, mă duc să caut un babilonian, membru al sectei caldeenilor (considerați astronomi și astrologi renumiți, caldeenii practicau și medicina); el îți va vindeca slujitorul din două cuvinte și trei mișcări”. Bine, trec peste detalii, zis pe scurt, babilonianul a venit și l-a vindecat pe Midas extrăgând veninul din trup printr-o formulă magică și atârnând de piciorul bolnavului o piatră pe care o sfărâmase din piatra funerară a unei tinere fecioare. Îmi veți spune: „Ce stupiditate!” Ei bine, Midas, luând pe umerii săi targa pe care se afla, s-a reîntors la lucru în vie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. V-am povestit asta ca să vă demonstrez puterea rugăciunii și a unei bucăți de piatră funerară.

    Babilonianul a făcut de altfel mai multe asemenea isprăvi. Ascultați-o și pe aceasta. Într-o dimineață, mergând într-un câmp, a rostit șapte cuvinte sacramentale ieșite dintr-o veche formulă magică apoi a purificat locul cu sulf și torțe (cf. Odiseea nr. 22, 482), înconjurând acel câmp de trei ori; astfel a forțat toate reptilele să iasă din ascunzătorile lor. Subjugate de misterioasa incantație, viperele, aspidele, șerpii veninoși, broaștele râioase, fără deosebire, femele și masculi, s-au regrupat laolaltă. Doar un dragon bătrân nu ieșise, probabil prea bătrân și incapabil să iasă din găoacea lui, în fine, nu dăduse ascultare față de porunca magului. Văzând că nu erau înaintea lui toate bestiile din acel câmp, a trimis un șarpe tinerel la dragonul cel bătrân, care în cele din urmă s-a urnit din loc și a ieșit din ascunzătoarea lui. Odată toate aceste reptile adunate, babilonianul le-a suflat în botul lor și toate au dispărut numaidecât. Desigur, am rămas cu toții impresionați de o asemenea ispravă. – Un mic detaliu, dragul meu Ion, îi spusei, acest șarpe tinerel, trimis ca mesager, îl ținea cumva pe acel dragon bătrân de braț? Sau poate, acesta din urmă se sprijinea cumva într-un baston? – Îți bați joc de mine, strigă numaidecât Cleodem. Și eu mă îndoiam de asemenea fenomene. A trebuit ca eu să văd prin aer un barbar venit de la hiperboreeni (un popor imaginar din zonele nordice; specificul lor era acela de a trăi într-o fericire perfectă înainte și după moartea lor) – așa ni s-a prezentat – pentru ca eu să fiu convins de asemenea fenomene și să înving îndoiala. Cum aș fi putut face altfel deoarece l-am văzut cu ochii mei mișcându-se prin spațiu, mergând pe deasupra apelor și trecând prin flăcări. – Tu ai văzut, îi zic, luând un aer interogator, un hiperboreean care zbura prin văzduh și care mergea pe ape? – Da, am văzut! Chiar purta niște galoși mari cum doar oamenii din acele ținuturi poartă! Iar aceste minuni nu sunt decât mărunțișuri pe lângă toate celelalte câte a făcut: de pildă, a trimis iubiri la oameni, a invocat demoni, a înviat morți care erau deja în descompunere; l-a obligat chiar și pe Hecatus să părăsească luna pentru a veni la noi, dându-i, cu această ocazie, un chip uman.

    Să-ți mai povestesc de asemenea ceea ce el a făcut la Glaucias, fiul lui Alexicles. Acest Glaucias moștenise multe bunuri de la tatăl său care tocmai murise și se îndrăgostise de Chrysis, soția lui Demeas. În acele vremuri era discipolul meu la lecțiile de filosofie și, fie spus în trecere, ar fi știut pe de rost toată învățătura peripateticienilor dacă nu era îndrăgostit: la 18 ani, într-adevăr, știa să facă silogisme și cunoștea cursul de fizică, adică... în fine, acest puști era stăpânit de o iubire care-l răvășea – și asta în sens unic, din păcate – astfel încât a venit să mi se tăinuiască. Deoarece eram pedagogul lui, trebuia să-l ajut, de aceea m-am dus să-l caut pe magul hiperboreean. Din start, omul nostru mi-a cerut în avans patru mine, de plătit pe loc: sacrificiile trebuie plătite. La acest preț a mai adăugat alte 16 mine pe deasupra dacă tânărul ar reuși să se culce cu iubita lui. Magul așteptă luna plină – asemenea ritualuri se fac de obicei în cele perioade – săpă o groapă în curtea casei, apoi, pe la miezul nopții, a chemat, înaintea noastră, sufletul lui Alexicles, tatăl lui Glaucias, care murise de șapte luni. Bătrânul, potrivnic iubirilor fiului său, nu-și găsise cuvintele cele mai violente pentru a le condamna; însă, în cele din urmă, își dădu acordul pentru această iubire. Apoi, magul l-a invocat pe Hecatus și pe Carberus, înainte de a porunci lunii să facă un salt până la el: atunci, ei bine, dragii mei, am fost martorul unor metamorfoze extraordinare: mai întâi luna a devenit femeie, apoi o vacă minunată, și în fine un câine de vânătoare. În cele din urmă, hiperboreeanul a făurit din argilă un mic Eros și strigă: „Du-te! Adu-o pe Chrysis până la noi!” Și dintr-o dată, această făcătură din argilă decolă de la pământ și zbură spre înălțimile cerului! Numaidecât cineva bate la ușă: era tânăra. A intrat și s-a aruncat la gâtul lui Glaucias. Foarte repede cei doi porumbei s-au aruncat în așternut și au făcut dragoste până la cântatul cocoșului! Odată fapta împlinită, luna s-a urcat în ceruri, spectrele s-au evaporat și, seara, am condus-o pe Chrysis la ea.

    Ah! Dacă ai fi văzut acest spectacol, Tychiade, nu te-ai mai îndoi de puterea incantațiilor. – Aș crede dacă aș vedea. Însă acum, îmi pare rău că nu am un ochi atât de credul ca al tău. Cunosc relativ bine această tânără numită Chrysis: este o femeie mai degrabă desfrânată, se spune, și cred că nu era necesar să se recurgă la niște argilă zburătoare, la un guru din Hiperboreea, să fie deranjată luna, în vreme ce cu 20 de drahme într-un portofel ați fi putut-o chema fără să se facă apel la hiperboreeni. Această femeie are o slăbiciune pentru asemenea drăgălășenii. De altfel, reacția ei este contrară reacției prietenelor noastre fantomele. Acestea, știm bine, fug atunci când aud cel mai mic zgomot de fier; dimpotrivă, când Chrysis aude acest zgomot, vine cu dragă inimă, ce zic, aleargă... Într-adevăr, admir acest mare magician care ar putea seduce femeile cele mai înstărite și să se îmbogățească foarte repede, astfel încât mă mir că cere doar patru mici mine pentru ca Glaucias să se poată culca cu iubita sa Chrysis! Ce meschinărie! – Faci pe clown-ul, îmi spune Ion, refuzi să vezi realitatea în față! Aș dori să știu acuma care este opinia ta cu privire la acești oameni care, în ciuda faptului că au cunoștințe temeinice despre fantome, exorcizează posedații de violențele lor. La ce folosește să vin cu exemple: fiecare are în minte isprăvile acestui sirian din Palestina. Când este lună plină îi primește pe acei nefericiți care cad la pământ, cu ochii dați peste cap și cu spume la gură: îi repune pe picioare, apoi primește răsplata pe măsură. De fiecare dată când se află la căpătâiul bolnavilor, vorbește cu spiritul cel rău și îl întreabă cum a ajuns acolo. Pacientul rămâne mut, deoarece doar spiritul vorbește, fie în grecește, fie într-un dialect barbar: acesta se prezintă și povestește cum a invadat trupul acelui om. În acel moment, sirianul recurge la metoda sa de exorcizare și, dacă diavolul rezistă la stăruințele lui, nu ezită să-l amenințe înainte de a-l alunga pur și simplu. De altfel, eu însumi am fost martor când un asemenea demon a fugit din cineva și era negru ca tăciunele. – Vorbești de o ispravă! Îi zic eu. nu este prea dificil să rămâi impresionat, Ion, când știm că te minunezi doar și la vederea ideilor marelui tău patron Platon, idei mult prea vagi pentru a fi contemplate de sărmanii noștri ochi de miopi... – Îți închipui, întrerupse Eucrat, că Ion este singurul om care să fi avut asemenea vedenii? Ei bine nu, mulțimi de oameni au întâlnit așa ceva, ziua și noaptea. În ce mă privește, ochii mei au văzut mai multe, iar eu a trebuit, până azi, să fiu martor la cel puțin 10.000... La început nu eram convins; astăzi, nu mă mai deranjează, mai ales de când un arab mi-a dat un inel fabricat din fier forjat pe care era gravată o cruce și m-a învățat formule magice. Ești sigur, Tychiade, chiar nu crezi nimic din toate acestea? – Cum aș îndrăzni să mă îndoiesc de cuvintele lui Eucrat, fiul lui Dinon, model de înțelepciune care spune liber tot ceea ce dorește să ne împărtășească. – Ei bine! spuse Eucrat, te rog să asculți, prin glasul meu și prin aprobarea tovarășilor mei, povestea statuii care s-a arătat întregii familii, copii, adolescenți, bătrâni. – Ce fel de statuie, întreb eu? – nu ai văzut afară o statuie frumoasă sculptată de Demetrios? – Atletul care este gata să arunce discul: capul este întors spre sorele-răsare, ține obiectul în mână, iar gamba este arcuită gata pentru a se ridica, odată ce discul va fi aruncat în aer. – Nu, spuse Eucrat, confunzi statuia cu cea a lui Discobol din Myron. Nici măcar nu sunt vecini, Diadumenul, un alt copil încântător, lucrarea lui Polyclet. Nu te ocupa de statuile din dreapta, printre care se află și grupul Tyrannoctones din Critias și Nestocles (lucrări grecești clasice de notorietate). Dimpotrivă, ai văzut, lângă jetul de apă, un personaj obez și chel ca un ou? Mantaua de pe el îi lasă pe jumătate goliciunea vizibilă și avem impresia că barba lui este bătută de vânt. Mai mult, vinele sunt foarte pronunțate, atât de perfectă este lucrarea. Ei bine, aceasta este statuia cu pricina: este portretul lui Pelicchos (tatăl lui Aristeos, care a fost șeful expediției trimise împotriva lui Epidamne, cf. Thucydide nr. 1, 29), general din Corint. – Pe Zeus! Efectiv, am văzut acea statuie în dreapta fântânii: are mai multe fâșii de pânză, coroane seci și pieptul este plin cu foi de aur. – Am vrut să-l auresc pentru a-i mulțumi că m-a vindecat de febră de patru ori. – Cum! îi zic eu, acest militar destoinic este și medic, am auzit-o și pe asta! – Da! Ne mă privi așa, ca să nu se răzbune din cauza incredulității tale. Din experiență, eu cunosc acum puterea minunată a statuii de care tu râzi acuma. Atunci când suntem în măsură să potolim febra, așa cum a făcut-o ea, cred că suntem în măsură să o transmitem oricui. – Mă rog fără nicio încredere unei asemenea statui, îi zic, o lucrare făcută de mâna omului! Dar, mai exact, ce ți-a făcut această statuie? – Iată ce mi s-a întâmplat: când se ivește seara, coboară de pe piedestalul ei și se plimbă în jurul casei. Uneori mă întâlnesc cu ea și o aud chiar fredonând un cântecel. Este inofensivă. Totuși, nu este indicat să te afli în calea ei: dacă nu o lași să treacă, își urmează drumul, călcând în picioare pe oricine i-ar face obstacol. Mai mult, îi place la nebunie să se scalde și se zbenguie în apă toată noaptea, astfel încât o putem auzi zbătându-se în apă. – Pe bune! zic eu, nu este Pelichos, este Talos, cretanul, fiul lui Minos, statuia din bronz care, altă dată, făcea turul Insulei Creta. Generalul tău nu ar fi din bronz, ci din lemn, ar semăna, nu cu o statuie de-a lui Demetrios, ci cu una de-a lui Dedale: dovada, coboară de pe soclu, nu-i așa? – ai grijă, Tychiade, răspunse Eucrat, riști să-ți pară rău de cuvintele rostite. Știu pedeapsa celui care a îndrăznit să fure darurile pe care noi obișnuim să le oferim statuii, atunci când a apărut luna plină. – Tremur deja, zise Ion, imaginându-și nefericita pedeapsă! Ce sacrilegiu! Așadar, cum s-a răzbunat acest bronz? Mor de nerăbdare să aflu, și să-i fie de bine lui Tychiade care atinge astfel culmile incredulității! – Depusesem la picioarele statuii, continuă Eucrat, mai multe ofrande și monezi lipite de piciorul statuii cu ceară și foițe în argint: erau daruri drept mulțumire de la oamenii care fuseseră vindecați de statuie. Pe atunci era printre noi, în slujba noastră, un sclav libian, un tânăr mucos, care se îngrijea de cai. Într-o noapte, acest netrebnic, a încercat să fure ofrandele făcute statuii. Fiind destul de șiret, a recurs la faptă doar după ce statuia a coborât de pe soclu. Revenind la locul ei, statuia lui Pelichos a constatat fapta. Acum să vezi în ce fel s-a răzbunat, prinzându-l pe libian în flagrant delict. Acesta din urmă a început să mărșăluiască prin curte fără să poată ieși, pe scurt, era sechestrat și prizonier într-un adevărat labirint. Ziua se ivește și este prins cu furtul pe față. Acuzat de furt, este biciuit strașnic și nu a supraviețuit mult biciuirilor, murind într-un fel mizerabil, fiind schingiuit des și cu asprime. Se plângea atât de tare și de fiecare dată, a doua zi, se puteau vedea pe trupul său mărcile lăsate de schingiuire. Iată, am povestit istoria asta, Tychiade: poți să râzi de Pelichos și să spui că sunt un bătrân senil din vremurile lui Minos. – Dragă Eucrat, bronzul este bronz, iar statuia ta este lucrarea lui Demetrios din Alopeke: el a reprezentat o ființă umană, nu un zeu. Astfel, acest bun Pelichos nu-mi inspiră nicio frică; chiar și viu dacă era nu m-ar fi impresionat mai tare.

    A sosit și rândul medicului Antigonos să ia cuvântul: „Și eu am un Hipocrat din bronz cu înălțimea de un cot; când lampa este stinsă, se plimbă prin toate camerele casei și peste tot producând un adevărat vacarm, răsturnând vaze, amestecând diferite preparate, dând mortarul cu lopata, mai ales atunci când uităm să-i aducem jertfe”. – Dacă înțeleg bine ce spui, zic eu, Hipocrat este foarte mândru când i se aduc jertfe rituale și se supără foc atunci când nu obține doza anuală de victime. Ar trebui însă să se mulțumească doar cu ofrandele de lapte și miere ce sunt depuse pe mormântul lui sau cu ghirlanda care înconjoară piatra sa funerară. – Ascultă, intervine Eucrat, am văzut ceva extraordinar, acum cinci ani, cu martori drept dovadă. Era în vremea culesului la vie. La ora prânzului, i-am lăsat pe lucrătorii mei la munca lor iar eu m-am retras în singurătate pentru meditație. Într-un loc umbros și agreabil, am auzit un lătrat de câine. Pe moment, am crezut că fiul meu, Mnason, plecase la vânătoare, hobbyul lui preferat, cu unii prieteni ai săi. M-am înșelat. Puțin timp după, s-a auzit un urlet: am văzut atunci o femeie monstru, înaltă de o jumătate de stadiu (circa 90 m) ce ținea o torță în mâna stângă și o sabie de cel puțin 20 de coți în mâna dreaptă. În locul picioarelor avea o învălmășeală de șerpi foarte hidoși; cât privește trupul, era asemenea cu cel al lui Gorgone; nici nu pot să vă povestesc ce înspăimântători și câtă teamă inspira privirea ei! În locul părului erau spânzurați o ceată de dragoni încolăciți ce cădeau în spirale pe umeri. Simplul fapt că mă gândesc acuma, tremur deja... Zicând aceste cuvinte, Eucrat ne-a arătat părul de pe mână care se ridicase sub efectul înspăimântării. În acel timp, Ion, Dinomacus și Cleodem, muți de mirare, erau spânzurați la buzele lui și se lăsau duși de nas, cu toții fiind înmărmuriți înaintea acestui colos ridicol, unei asemenea matroane gigantice, acestei născociri lipsite de orice rațiune. Eu am rămas perplex, amintindu-mi că acești indivizi îi învățau pe tineri înțelepciunea și erau lăudați de toată lumea. Într-adevăr, singura diferență între ei și cei mici era faptul că părul lor era ceva mai gri și aveau barbă; în afară de aceste detalii, cred că se lăsau duși de nas mai ușor decât copii cu asemenea născociri dintre cele mai fabuloase.

    Dinomacus luă cuvântul și zise: „A propos, Eucrat, care era mărimea câinilor zeiței?” – Erau mai mari decât elefanții Indiei; pielea lor era neagră și lipicioasă ca cea a acestor animale. În fin, când am văzut acești monștri, am rămas stană de piatră, încercând doar inelul de pe deget pe care tocmai îl primisem de la un arab. Atunci, Hecate s-a ivit și a lovit pământul cu piciorul: îndată s-a deschis un hău, mai larg decât Tartarul, și zeița s-a aruncat în el. teama a dispărut și, ținându-mă de un trunchi de copac pentru a evit amețeala, m-am aplecat la gura hăului imens și am văzut lumea din infern în întregime, Pyriphlegetonul, mocirla, Carbere, și morți, printre care l-am recunoscut pe tatăl meu îmbrăcat cu hainele de la înmormântare. – Și ce făceau sufletele acolo? Zise Ion. – Erau regrupate în triburi și în frății și petreceau timpul în lenevie întinși pe o câmpie plină cu ciulini, cu familiile sau cu prietenii lor. – Acești blestemați de epicurieni, zise Ion, n-au decât să încerce să țină piept divinului nostru Platon și învățăturii lui despre suflete. O întrebare totuși: i-ai văzut pe Socrate și Platon? – Mi se pare că l-am întrevăzut pe Socrate, zise Eucrat, însă nu îndrăznesc să spun sigur: în opinia mea – însă hai să fim prudenți – cred că era ființa aceea mică și grasă, complet chel. Dimpotrivă, țin să-ți mărturisesc, fiindcă nu-mi place să-mi mint prietenii, că nu l-am văzut pe Platon. După ce am văzut acel loc, hăul s-a închis. Slujitorii mei, care mă căutau, m-au găsit – printre ei era și Pyrrhias, aici de față – când hăul tocmai se închisese de tot. Spune Pyrrhias, este adevărat tot ce spun eu aici, nu-i așa? – Da, pe Zeus! Am auzit lătratul care tot mai ieșea din hău. Chiar am putut remarca și strălucirea unor torțe.

    Atunci am început să râd auzind acest martor care mai adăuga baliverne, amintind despre torțe și lătrat. Vine rândul lui Cleodem să ia cuvântul: „Ceea ce ne povestești nu este nou. Și eu, când eram bolnav, am fost martorul unui eveniment asemănător. Antigonos, care este printre noi, îmi făcea deseori vizite pe atunci pentru a mă îngriji. În ziua a șaptea a bolii, eram cald precum o oală în clocot și mă lăsase singur; ușa camerei mele era închisă și toți domesticii mei erau afară. Tu m-ai sfătuit așa, Antigonos, pentru ca să pot dormi un pic liniștit. Atunci am văzut – trezindu-mă – un tânăr îmbrăcat în alb. M-a tras din pat și m-a dus direct în iad unde i-am recunoscut pe Tantale, Tityos și Sisyphe. Trec peste detalii. Pe scurt, m-am găsit în fața tribunalului: Eaque, Charon, Moires și Erinyes constituiau complexul de judecată. Mai era și un individ cu un aer de principe și cred, fără să mă înșel, că era Hadesul: așezat pe tronul său, trecea cu ochii peste numele oamenilor înscriși pe lista viitorilor morți, cei care abuzau de timpul ce le mai rămânea de trăit. Tânărul m-a prezentat zeului care s-a aprins de mânie împotriva lui zicând: „Mai există mult fir de tors la fusul vieții lui! Du-l de unde a venit, tâmpitule! Ocupă-te mai degrabă de Demyl, fierarul: fusul său se învârte în gol și el își permite să trăiască fără rușinare!” Bucuros din cale-afară, vă imaginați, am plecat numaidecât de acolo. Febra a scăzut dintr-o dată și am anunțat pe toată lumea cu privire la moartea lui Demyl, care era un vecin. Efectiv, după ce mi s-a confirmat că era bolnav, zgomotul plângerilor funebre se auzi până la ferestrele noastre”. – Povestea ta e banală, zise Antigonos. Eu cunosc un om care a înviat 20 de zile după ce a fost înmormântat: eu l-am îngrijit, de altfel, înainte de a muri, și apoi, după ce a revenit la viață. – Cum adică! zic eu, timp de 20 de zile trupul nu-i putrezise încă? Nu a murit de foame? Dacă vrei să afli părerea mea, cred că te-ai îngrijit de un alt Epimenide (acest personaj ar fi dormit 50 de ani înainte de a relua cursul vieții, cf. Lucian, Timon nr. 4 & Maxim de Tyr, Dizertație nr. 10). În timp ce se continuam cu vorbăria, copiii lui Eucrat revin de la sala de fitness: cel mai mare era deja un tânăr ieșit din adolescență, pe când cel mic nu avea mai mult de 15 ani. Ne-au salutat respectuos apoi s-au așezat pe bancă lângă tatăl lor. Eucrat își amintește de o întâmplare: „Dorința de a-mi crește copiii în preajmă până la sfârșit, zise el mângâind cu blândețe pe unul dintre copiii lui, este la fel de puternic precum ceea ce-ți voi povesti, Tychiade! Nimeni nu cunoaște dragostea profundă ce mă lega de mama lor, scumpa mea soție decedată: cred că i-am arătat în mod evident iubirea prin tot ceea ce am făcut pentru ea pe când era în viață, dar și după decesul ei, când am așezat pe rugul funebru bijuteriile sale și rochia ei de nuntă. Șapte zile după moartea ei, m-am întins chiar pe acest pat, cum mă vezi acuma, încercând să-mi mângâi inima îndoliată, citind din tratatul lui Platon despre nemurirea sufletului. Dintr-o dată, draga mea Demenete intră și se așeză lângă mine, chiar aici în locul unde este așezat Eucratides – arătă cu degetul pe cel mai tânăr dintre fiii lui, care devenise galben ca ceara de emoție și începu să tremure tot. Văzând-o, continuă gazda noastră, am strâns-o în brațe și am izbucnit în plânsete. Dintr-o dată, am încetat plânsetele când soția mea a început să-mi reproșeze că nu am aruncat în foc tot ceea ce îi aparținea și că am uitat o sandală de-a ei cu fir de aur, zicându-mi că sandala cu pricina se afla sub cufărul de zestre. Apoi, conversația a continuat până ce acest tâmpit de câine maltez, care dormea sub pat, a început să latre atât de tare, încât soția mea dispăru. A doua zi, m-am dus în căutarea sandalei dedesubtul cufărului și am aruncat-o în foc. Atunci, Tychiade, mai poți rămâne sceptic după ce ai auzit asemenea povestiri? Nu fac ele oare parte din cotidianul nostru?” – Nu, pe Zeus, zic eu, iar cei care mai persistă să nege un adevăr atât de evident merită să fie loviți în fund cu sandala ta aurită!

    În acel moment ajunge pitagoricianul Arignotos, filosoful cu coafura lui abundentă, cel a cărei înțelepciune sclipitoare este foarte lăudată, încât este supranumit „sfântul”. Când l-am văzut, m-am simțit mai bine, deoarece eram sigur că, asemenea unei securi bine ascuțite, avea să taie nodurile minciunii. Îmi spuneam în sinea mea: „Iată pe unul care va închide gura acestor mincinoși notorii!”. Pentru a recurge la o formulă clasică, era un deus ex machina. În fine, cerul îl trimisese la noi! S-a așezat pe patul lui Cleodem, care-i făcuse loc. Mai întâi se interesează de sănătatea lui Eucrat, apoi, aflând că e pe cale de vindecare, zise: „Dar despre ce vorbeați între voi până să ajung eu? Discuția părea interesantă și animată!” – Într-adevăr, zise Eucrat, arătându-mă cu degetul, am încercat să-l convingem pe acest om încuiat la minte că există, prin natură, demoni, fantome, suflete ale morților care roiesc împrejur și care se arată în vedenii tuturor. Mă înroșisem tot de rușine și aplecai capul, atât eram de respectuos față de persoana impunătoare a lui Arignotos. El zise: „Atenție, Eucrat, Tychiade dorește doar să ne facă să înțelegem că sufletele rătăcite aparțin oamenilor morți în violențe, oameni ce au fost decapitați, răstigniți, în fine, care au părăsit această viață în condiții anormale. Dacă aceasta este argumentația lui, nu-l pot contrazice”. – Nu ai înțeles, adăugă Dinomacus! El neagă totul în bloc și crede că nu trebuie să acorzi atenție unor asemenea lucruri; pentru el, toate acestea sunt povestiri de adormit copiii! – Ce mi se spune? strigă dintr-o dată Arignotos, aruncându-mi o privire impunătoare, refuzi să crezi în aceste lucruri, chiar dacă toți aceștia susțin că le-ar fi văzut? – Un moment, te rog! Nu cred nimic din toate acestea deoarece eu sunt singurul dintre voi toți care nu am văzut asemenea lucruri. Dimpotrivă, dacă aș vedea așa ceva, atunci voi putea fi de partea voastră. – Ei bine, zise el, atunci, dacă într-o zi vei merge la Corint să întrebi unde locuiește Eubatide. Când vei afla că locuiește lângă Craneion, mergi numaidecât la el și insistă pe lângă portarul Tibios să vizitezi locul unde Arignotos a învins un demon fundul unui hău, apoi l-a alungat, permițând locuitorilor casei să poată trăi, în sfârșit, liniștiți. – Dar ce s-a întâmplat, Arignotos? insistă Eucrat. – Această casă, zise el, era abandonată de multă vreme și deseori era vizitată de monștri dintre cei mai scârboși. Oricine s-ar fi instalat în acea casă era nevoit să o părăsească numaidecât din cauza fantomelor. De aceea casa căzuse în ruină, astfel încât acoperișul stătea să cadă. Desigur, nimeni nu îndrăznea să mai intre. Când am aflat de o asemenea ispravă, am consultat câteva cărți – dețin un număr impresionant de texte egiptene care vorbesc despre aceste probleme ale fantomelor – și, pe când lumea se află la primul somn, m-am dus în casa bântuită, în ciuda insistențelor oaspetelui meu care încerca să mă împiedice și care era cât pe ce să-mi rupă colțul hainei, atât de tare trăgea de mine; era convins că mă duceam spre pierzanie. Luând o lampă, am intrat în casă. După ce am așezat lampa în sala cea mai mare, m-am așezat pe jos și am citit textul meu, aproape cu neobrăzare. Demonul nu s-a lăsat prea mult așteptat și a crezut că eram o victimă oarecare, fiind fericit la gândul că mă voi înspăimânta și voi intra în panică. Mai este necesar să precizez că era dezgustător, foarte păros și avea culoarea întunecimii întunericului! Se prezintă înaintea mea, îmi făcu câteva scheme pentru a mă provoca și intimida, apoi s-a transformat pe rând în câine, în taur și în leu. Păstrându-mi firea, am rostit formulele egiptene, reușind, datorită atot-puterniciei cuvintelor mele, să-l fac să se ascundă într-un colț al încăperii întunecate. După ce am văzut limpede locul unde se afla, am adormit. Dimineață, în vreme ce toată lumea se aștepta să mă vadă răpus de demon, cum se întâmplase cu vizitatorii dinaintea mea, am ieșit din baracă spre surprinderea tuturor. M-am grăbit să merg la Eubatide pentru a-i anunța vestea cea bună: în fine, de acum înainte putea locui liniștit într-o casă exorcizată de puterile demoniace. M-a însoțit, el și o mare mulțime de curioși – toți erau mirați de minunea mea – până la locul de unde dispăruse spiritul. Am poruncit acelor oameni să vină cu hârlețe și să sape în împrejurimi. Așa s-au adus la iveală scheletele care au fost înmormântate apoi cu cinste. Din acel moment, casa a încetat să mai fie prada fantomelor. Când Arignotos, acest far al înțelepciunii, înaintea căruia i se înclinau cu toții, a isprăvit povestirea lui, toți au început și mai tare să stigmatizeze obrăznicia mea; cum să te mai îndoiești când auzi o istorie, fără îndoială adevărată, fiind povestită de însuși marele Arignotos? Totuși, mie puțin îmi păsa de părul lui alb sau de reputația lui de mare filosof: „Așadar, zic eu lui Arignotos, nu ești decât un om ca toți ceilalți, tu, unica speranță a inteligenței de care mă agățasem. Și tu ești una din acele persoane stăpânite de baliverne și iluzii. Ți se potrivește foarte bine proverbul: Aurul acesta nu e decât plumb greu”. – Deoarece refuzi spusele mele, zise el, și ale prietenilor noștri, Dinomacus, Cleodem și Eucrat, atunci vorbește-mi despre persoana care ar fi, în opinia ta, cea mai vrednică să vorbească despre asemenea subiecte și care ne-ar contrazice. – Pe Zeus, zic eu, a existat în trecut un om minunat, cetățean din Abdera, care se numea Democrit. Ar fi avut sentimentul că nimic din ceea ce povestiți voi aici nu poate fi adevărat. Era atât de tare convins, încât trăia în morminte, în afara împrejmuirii cetății; acolo se străduia să scrie cărțile lui, ziua și noaptea. Se spune că tineri descreierați își băteau joc de el, făcându-l să creadă că erau fantome; se îmbrăcau în haine lungi negre și își puneau pe față măști cu chip de morți. Îl înconjurau pe filosof și făceau înaintea lui piruete hidoase. Însă Democrit nu se arăta stânjenit de asemenea mascarade și nici măcar nu-și ridica ochii la asemenea spectacol. Continuând să scrie, în cele din urmă le zise: „Bine, cred că am râs destul pentru astăzi, vă puteți opri acuma!” Această anecdotă dovedește clar că nicio clipă măcar nu se gândise că sufletele ar putea subzista după ce au părăsit trupurile. – Povestirea ta, zise Eucrat, este mai degrabă dovada că acest Democrit era un tâmpit, dacă într-adevăr asta era gândirea lui. Acuma vă voi povesti eu o aventură ce mi s-a întâmplat cu adevărat: poate te vei convinge, Tychiade, nu se știe niciodată! Când eram tânăr și locuiam în Egipt, unde mă trimisese tatăl meu pentru a-mi continua studiile, am dorit să urc pe Nil până la Coptos (oraș din Egipt, azi Qyft), pentru a contempla celebrul Memnon (un monument sculptural de excepție ce orna templul funerar al regelui Amenophis al III-lea, restaurat de Septimiu Sever) și să ascult sunetul minunat ce-l face în fiecare dimineață. Iată că, doar pentru mine, statuia, nici gând să-mi scoată un son la întâmplare, așa cum face pentru toți oamenii de rând, îmi rosti un oracol în șapte versuri, asupra căruia nu voi insista acuma. Revenind pe Nil, am avut bucuria să călătoresc împreună cu un cetățean din Memphis, un scrib dotat cu o înțelepciune deosebită și foarte bun în științele egiptene. Îmi spunea că trăise 23 de ani în criptele templelor și dobândi-se o știință magică, învățată chiar de la zeița Isis. – Este vorba despre Pancrate, marele meu maestru, adăugă Arignotos; ce om divin! Se purta cu capul ras, se îmbrăca în in, mereu în meditație. Cunoștea un pic greaca, era înalt, avea un nas mare, buze groase, picioare slabe. – Este exact portretul lui, zise Eucrat, este Pancrate! La început mi s-a părut necunoscut. Văzându-l făcând minuni la fiecare escală, călărind crocodili și înotând în Nil printre animale feroce pe care le impresiona, am avut imediat convingerea că era un om sfânt. Am dorit să mi-l fac prieten și chiar am reușit, astfel încât mi-a revelat toate secretele științei lui vaste. Într-o zi mi-a cerut să-mi las toți slujitorii mei la Memphis pentru a-l însoți singur, zicându-mi „că nu vom duce lipsă de sclavi”. Era adevărat. Când eram într-un hotel, îndepărta zăvorul ușii sau se înarma, fie cu o mătură, fie cu un pistil, și le îmbrăca cu mai multe cârpe. Apoi făcea o vrăjitorie și rostea o formulă divinatorie; atunci obiectul începea să meargă cu atâta eleganță încât puteai să crezi că era un om. Acest sclav, de un gen cu totul deosebit, scotea apă, pregătea masa, făcea curățenie și ne servea cu o deosebită grijă. Când Pancrate nu mai avea nevoie de serviciile lui, îl readucea la stadiul inițial de mătură sau de pistil, rostind o nouă formulă magică. Mă minunam de o asemenea minunăție, însă nu puteam obține formula pe care o păstra secretă. Desigur, cu deosebită curtoazie, refuza mereu să mi-o facă cunoscută. Într-o zi, fără să-și dea seama, fiind în umbră, l-am auzit rostind celebra formulă. Era un singur cuvânt compus din trei silabe. Puțin după, Pancrate a trebuit să iasă până la piață cu treburi, însă înainte de a pleca dădu sfaturile lui pistilului. A doua zi, egipteanul fiind iar la piață, am luat pistilul, am așezat pe el câteva cârpe, cum făcea el, am rostit cele trei silabe miraculoase, apoi i-am poruncit să meargă să aducă apă. Pistilul mi-a adus un ulcior plin. „Foarte bine, i-am zis, este suficient, redevină pistil acuma”. Însă problemă, el refuză să mă asculte și continua să scoată apă, fără judecată, până ce camera era inundată. Eram neliniștit, după cum puteți gândi, și foarte triste deoarece riscam să-l mânii pe prietenul meu Pnacrate. Nu mă înșelam. Așadar am luat o secure și am tăiat pistilul în două. Din păcate, două bucăți de lemn s-au ridicat imediat, fiecare a luat câte un ulcior, și s-au dus să scoată apă. Aveam așadar doi slujitori în acțiune, în loc de unul. Pancrate revine, își dă seama de isprava mea și redă acestor două bucăți de lemn forma lor inițială. Câteva zile mai târziu, egipteanul a dispărut. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. – Cel puțin ai învățat ceva, zise Dinomacus: să transformi pistilul în slujitor. – Desigur! Sau mai bine spus, nu știu să fac treaba decât pe jumătate, deoarece nu-i pot reda statutul său inițial. Să-l transform în aducător de apă știu și dintr-o dată casa îmi este inundată!

    Atunci nu m-am mai putut stăpâni și am strigat: „Când o să încetați să mai spuneți atâtea prostii? Să fie oare din cauza vârstei voastre? Cel puțin, din respect față de acești copii, rețineți-vă să mai povestiți baliverne, mai ales când sunt înfiorătoare. Încercați să-i respectați un pic! Nu le buimăciți capul cu tot felul vorbării goale care-i vor înspăimânta toată viața. Tot îndopându-i cu asemenea isprăvi oribile îi veți transforma în găini plouate”. – Remarcile tale cad la țanc, zise Eucrat, tocmai doream să vorbesc despre superstiție. Așadar, Tychiade, ce ai să ne spui despre oracole, profeții, despre cuvintele rostite de un muritor în contact cu zeii, despre glasurile ce se aud prin sanctuare, despre prezicerile preoteselor fecioare? Mă aștept încă o dată să ne reciți o poezie a incredulității tale. În ce mă privește, dețin un inel sacru pe care este înscris un Apolo pythian. De ce? Tocmai fiindcă acest Apolo îmi vorbește... Însă nu spun mai multe din teamă să nu se creadă că mă laud. Totuși, voi povesti ceea ce s-a întâmplat în templul lui Amphilochus, la Mallos, unde statuia eroului m-a învrednicit să-mi vorbească despre problemele mele. Vreau să-ți zic totul cu lux de-a-mănuntul. În final îți voi povesti la ce am fost martor la Pergamo și la Patara. Revenit în Egipt, în locurile natale, am aflat că oracolul din Mallos era renumit pentru fiabilitatea lui; efectiv, răspunsurile la întrebările ce îi sunt puse sunt de o mare claritate. De aceea i-am cerut să-mi prezică viitorul. Eucrat începu povestirea lui însă eu știam dinainte cum avea să o isprăvească. Mă plictisisem să mai joc permanenta voce a dizidentului. Am decis așadar să plec atunci când ajunsese cu povestea la călătoria lui din Egipt la Mallos. Trebuie să-ți mărturisesc de altfel că și ei se plictisiseră să aibă printre ei pe cineva care îi contesta tot timpul. Atunci am zis: „Trebuie să merg de urgență la Leontichos. Iar pe voi, care sunteți deasupra problemelor obișnuite ale oamenilor de rând, zeii să vă inspire în povestirile voastre inventate”. Cu aceste cuvinte i-am părăsit. Sunt convins că s-au simțit ușurați prin plecarea mea și nu mă înșel dacă spun că și-au făcut chiar provizii, în inimile lor, cu povești de adormit copiii. Iată așadar, dragul meu Philocles, ce am auzit la Eucrat. Trebuie să-ți spun că acum mă simt ca acei oameni îmbătați cu must. Stomacul îmi este umflat și chiar am nevoie să elimin totul. Să știi că nu mă voi uita la bani pentru a-mi procura drogul care-mi va permite să elimin aceste tâmpenii din capul meu; îmi este teamă că tot amintindu-mi de ele să nu devin nebun. Văd deja prin fața ochilor fantome, năluci, demoni, și alte prostii...

    Philocles: Este exact ceea ce resimt și eu, Tychiade, după ce mi-ai povestit toate aceste anecdote. Cei care sunt mușcați de câini turbați nu sunt singurii care să fie atinși de turbare și care să fie bolnavi de aquaphobie. Omul mușcat, mușcă la rândul lui pe aproapele lui, iar această rană este la fel de nocivă ca cea provocată de câine. La Eucrat ai fost mușcat de toate aceste minciuni și mi-ai transmis turbarea, astfel încât am capul plin cu tot felul de tâmpenii.

    Tychiade: Fii liniștit, dragă prietene, deținem un antidot de primă mână pentru a ne vindeca de această boală: adevărul și rațiunea. Să continuăm să le folosim bine și nu vom fi niciodată contaminați de nebunia minciunilor de tot felul și de prostia oamenilor.


    votre commentaire
  • "Politica religioasă a împăraților Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea". Aceștia au hotărât, în acord și la cererea lui Chiril al Alexandriei, convocarea unui conciliu ecumenic, al treilea din istoria Bisericii, la Efes, pentru a rezolva dificultatea stârnită de predica lui Nestorius al Cosntantinopolului. Acesta combate, în învățătura și în scrierile lui, titlul acordat Fecioarei Maria Thetotokos, adică Născătoare de Dumnezeu, preferând altele mai adecvate, în opinia lui: Anthropotokos, adică Născătoarea omului Isus, divinitatea lui având originea în Dumnezeu Tatăl, nicidecum dintr-o creatură, sau Christotokos, adică Născătoarea lui Cristos. Împărații vremii, Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea, precum și Papa Celestin I, merg pe mâna lui Chiril al Alexandriei, unul din marii sfinți ai Bisericii din sec. al V-lea, însă despre care istoricul francez din sec. al XVII-lea, Le Nain de Tillemeont, spune: "Cu siguranță Chiril este un mare sfânt, însă asta nu înseamnă că toate faptele lui au fost sfinte"; aspecte, documentate istoric, din viața acestui sfânt aflați vizionând filmul AGORA, vizionați triller-ul aici: https://www.imdb.com/video/vi290128921?playlistId=tt1186830&ref_=tt_ov_vi


    votre commentaire


    Suivre le flux RSS des articles de cette rubrique
    Suivre le flux RSS des commentaires de cette rubrique