-
Par Luca-Lucian le 21 Octobre 2019 à 21:07
Simbolismul cifrei 666
Despre acest simbolism s-au scris foarte multe. Aici doresc să aduc în atenția cititorilor doar unele ipoteze și posibilități de interpretare a cestei cifre, plecând de la comentarii patristice.
Originea cifrei se află în cartea Apocalipsei:
„Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ: avea două coarne ca de miel şi vorbea ca dragonul. Ea folosește întreaga autoritate a Fiarei celei dintâi, în faţa ei, şi face ca tot pământul şi toţi locuitorii lui să se prosterne înaintea Fiarei dintâi, căreia i se vindecase rana de moarte. Şi face semne mari: face chiar să cadă foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi-i înșală pe locuitorii pământului prin semnele pe care i-a fost dat să le facă înaintea Fiarei, zicându-le celor care locuiesc pe pământ să facă un chip al Fiarei care avea rana [produsă] de sabie şi totuși trăia. Şi i-a fost dat să dea un duh chipului Fiarei, aşa încât şi chipul Fiarei să vorbească şi să facă în aşa fel încât cei care nu se vor prosterna înaintea chipului Fiarei să fie uciși. Ea a făcut ca toţi – mici şi mari, bogați şi săraci, liberi şi sclavi – să pună un indiciu pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul numelui Fiarei sau numărul numelui ei. În aceasta este înţelepciunea: cine are minte să calculeze numărul Fiarei, căci este un număr de om. Numărul ei este șase sute șaizeci şi șase (666)” (13, 11-18).
După cum spune textul, trebuie să înțelegem ceva din această cifră, 666, să fie interpretată cumva, în ea se ascunde un mister pe care cititorul din toate timpurile a fost nevoit să-l înțeleagă într-un fel sau altul. Cele mai fanteziste interpretări au fost trecute în revistă, literale sau pseudo-științifice, în toate domeniile și în toate conspirațiile; cifra 666 a produs spaimă, a câștigat adepți și, în cele din urmă, își păstrează integralitatea misterului său nedeslușit.
Interpretarea trebuie căutată în altă parte, pe plan simbolic și spiritual. Irineu de Lyon (120/130-202) este Părintele Bisericii care a expus poate cu cea mai mare claritate simbolistica acestei cifre. Pentru acest teolog, la fel ca pentru autorii biblici și autorii contemporani lui, cifrele au o simbolistică aparte, o semnificație, chiar un suflet. Din cele mai vechi timpuri creștine, „7” este cifra perfecțiunii pământești: 4 (cifra lumii create: cele patru puncte cardinale) + 3 (cifra divină prin excelență, fiindcă în creștinism îl reprezintă pe Dumnezeu, Unul și Întreit) = 7. „7” este și cifra creației deoarece totul a fost creat în șapte zile. De câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea, îl întreabă într-o zi Petru pe Isus, oare până la șapte ori? Până la 70 X 7, îi răspunde Isus, adică întotdeauna (cf. Mt 18, 21-22). Cifra „8” este simbolul lumii transfigurate, desăvârșite, în timp ce „6” este simbolul lipsei, neîmplinirii. În ziua a șaptea, spune Biblia, Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea lui (cf. Gn 2, 2). Adică, în ziua a șaptea Dumnezeu contemplă lucrarea sa și se poziționează într-o relație de libertate cu ea, dar și de veșnicie. Odihna lui Dumnezeu este ne-intervenția sa în lume pentru a respecta libertatea locuitorilor ei creați după chipul și asemănarea sa (cf. Gn 1, 26-27), adică dotați cu liberul arbitru. Însă această ne-intervenție nu este pasivă și nici indiferență. Dimpotrivă, este Prezență, Lumină infuză în inima materiei care nu a ajuns încă la transfigurare, la îndumnezeire. Creația nu este singură, ea experimentează permanent o relație care este viață, dinamism, desăvârșire, extaz de iubire vie cu Infinitul.
Ori, „6” refuză să intre în această dinamică a vieții veșnice și beatifice. „6” refuză desăvârșirea, închide porțile, se închide într-o viziune finită asupra lui însuși. „6” se desprinde de transcendență și, făcând astfel, se închide în sine însuși. În loc să se lase îndumnezeit de iubirea lui Dumnezeu, în loc să se lase purtat pe puntea curcubeului care duce în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde Pământul și Cerul se întâlnesc, „6” se oprește la capătul punții și se declară autosuficient. Bucurându-se de autosuficiența sa uită că îi datorează totul Creatorului și că Acesta îl inundă mereu de iubirea sa. Cel ce se oprește la „6” este contrar lui Cristos care-și dă viața pentru omenirea pe care o iubește mai mult decât orice; este Anticristul, privindu-se doar pe sine fără să-i pese de restul lumii. Contrar stăpânirii vieții și libertății inițiate de Cristos care învinge moartea și deschide omul spre veșnicie, Anticristul nu propune decât sclavia absurdă a morții.
De ce „6” se repetă de trei ori pentru a ajunge la „666”? Ar trebui să vedem aici principiul cifrei „6” aplicat la cele trei nivele ale ființei umane: trup-suflet-spirit. Dictatura finitudinii și non-sensului odată stabilită, Anticristul poate să-și întindă domnia și tirania sa totală:
1. Asupra trupului: nevoind să se deschidă veșniciei, refuzând-o în mod liber și voit, neliniștea morții reușește foarte repede să pună stăpânire pe ființa umană conștientă de fragilitatea sa fizică. Această frică de moarte, despre care Părinții Bisericii vor spune că este cea mai penibilă consecință a căderii în păcat, este o frică ce înmărmurește, o neliniște ce stârnește toate mecanismele pentru a o uita, o durere ce împinge la distrugerea altor vieți pentru a aduna cât mai multe resurse, cât mai multe bunuri într-un reflex cupid de auto-prezervare. Dacă am fi eliberați de frica de moarte, cât rău nu s-ar putea evita! Robia omului de către om, de care se bucură Dușmanul speciei umane, este consecința acestui rău. Anticristul este întrupat în toate sclaviile moderne, în toate semnele ce reduc trupul la un obiect – prostituție, pornografie, droguri, dependență de alcool, etc. Tirania trupului, primul „6”, distruge orice formă de iubire, de caritate sau chiar de empatie vis-a-vis de celălalt. Reduce aproapele la un obiect de exploatat, un lucru de care ne putem folosi și abuza.
2. Asupra sufletului: fiecare perioadă de obscurantism – iconoclasm bizantin, protestant, extremiști sau talibani – distruge expresia artistică, amprenta Luminii lui Dumnezeu în lume. Fiindcă rădăcinile care introduc în Sursa Trină produc copaci producători de artă, de frumos, de bucurie, de profunzime a gândirii, toate aceste lucruri pe care Dușmanul le urăște, deoarece fac să se micșoreze domnia lui. El este cel care acționează în practică prin două tehnici de sclavie a sufletului: obscurantismul superstițios și prevestirea idiocrației. Prima este pusă în evidență prin dezvelirea spiritului religios care se opune inteligenței, rațiunii, imaginarului (virtuți care vin de la Dumnezeu), iar a doua este înjosirea masei unse cu doze masive de platitudini și vulgarități scuipate de televiziuni peste tot în lume și de multe site-uri internet. Adevărată otravă pentru suflet, este o contra-cultură nocivă care se distinge, nu de un mesaj contestatar bine construit, nu de o viziune singulară asupra lumii, ci de o acțiune involutivă ce distruge orice cultură și prin consecință orice civilizație. Al doilea „6” distruge orice formă de uimire și de inteligență. Fie cenzurând sau împingând către extreme delicvescența, tirania exersată asupra sufletului permite secătuirea inimilor, taie elanul dorinței de Dumnezeu sau instalează o societate de consum ce va întreține și amplifica tirania trupului, fiecare din cele trei elemente ale lui „666” fiind susținut de celelalte două.
3. Asupra spiritului: este o viziune amăgitoare și falsă despre Dumnezeu, despre voința și despre natura sa – represiuni, pedepse, dolorism, discriminări, masochism... Lista este, din păcate, extrem de lungă și dureroasă. Dureroasă, deoarece instinctul omului în demersul său către Dumnezeu ar trebui să rezulte din civilizațiile nemuritoare, extrăgând forțele lor din Izvorul Nemuritor. Într-o revenire a balansoarului, omul are reflexul de a refuza imaginile idolatrice despre un Dumnezeu teribil, înfricoșător, însă cade atunci într-un ateism tot la fel de catastrofic pe planul evoluției lui personale și colective. Trece de la dictatura idolului la refuzul conștient al originii lui și al destinației lui divine. Al treilea „6” este poate cel mai teribil dintre toți, fiindcă zidește ziduri între Creator și creatura sa iubită. Din Tată Prea iubitor și personal, cum este în realitate, Dumnezeu devine, într-un spirit pervertit, un supraveghetor de școală, un jandarm, un urmăritor sau, invers, o energie mecanică diluată sau un mare neant.
Triplul „6” este o treime hulitoare și inversată. Mai mult decât un simbol, este o emanație vomitată de abis, centru spiritual al urii și involuției. Forță profană, energia triplă a entropiei foarte prezentă în universul nostru, se infiltrează peste tot ca o pată de ulei, astfel încât putem considera că suntem într-adevăr un teritoriu ocupat de Dușman. Nicio instituție, nicio conștiință, nicio epocă, nicio civilizație nu este la adăpost; singura noastră speranță este să deschidem brațele Harului care va putea să ne ajute să trecem de la neîmplinirea lui „6” la plinătatea lui „7” pentru a termina cu desăvârșirea lui „8”, transfigurați în sânul dumnezeirii veșnice.
1 commentaire -
Par Luca-Lucian le 27 Octobre 2019 à 06:32
Domnului meu, venerabil și mult iubit, confratelui său în preoție, Jeronim, Augustin îi transmite salutul său în Domnul.
O neînțelegere pe fondul dialecticii oratorice
1. Cred că înainte ca tu să citești această scrisoare ai primit deja o alta de la mine, ce ți-am trimis-o prin slujitorul lui Dumnezeu, fiul meu, diaconul Ciprian. Citind-o, poate ți-ai dat bine seama, în modul cel mai sigur, că provenea de la mine, acea scrisoare despre care mi-ai spus că un exemplar a ajuns și la tine; deduc asta din cele scrise de tine deoarece mă lovești din toate părțile și mă bați cu pumnii, cum era neobrăzatul Dares care primea pumni de la Entellus (aluzie fină făcută aici de Augustin la lupta dintre tânărul Dares și bătrânul Entellus, imagine des folosită de Ieronim, care se inspiră din Virgil - Eneide 5, 368-408), care se lăsa bătut fără replică. Acuma totuși îți răspund la această scrisoare (Scrisoarea 102 a lui Ieronim către Augustin) pe care mi-ai tirmis-o prin scumpul meu fiu Asterius. Din această scrisoare am aflat tăria mărturiei tale caritabile mereu atât de binevoitoare care te caracterizează deja, dar și unele urme de rană pe care eu ți le-aș fi procurat. De aceea, când eram cuprins de farmecul lecturii de îndată mă cuprindea și tristețea. Ceea ce m-a mirat întâi de toate este faptul că tu spui că nu ai vrut să crezi cu ușurință că exemplarul ce-l țineai în mâini era cel al scrisorii mele pentru a evita ca eu să nu încep a-mi pune serioase întrebări cu privire la rana ce mi-a procurat-o răspunsul tău, în vreme ce tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că acea scrisoare provenea de la mine, iar apoi să răsăunzi în consecință. Apoi mă inviți, în cazul în care acea scrisoare ar fi de la mine, să ți-o spun fără ocolișuri sau să-ți trimit un exemplar de autenticitate incontestabilă pentru ca mai apoi să ne lansăm într-o dezbatere cu privire la Sfintele Scripturi fără nicio rezervă. Într-adevăr, cum am putea avea o discuție fără rezerve pe această temă dacă tu nu faci decât să mă rănești? Iar dacă nu m-ai fi rănit, ce motiv aș fi avut că fără să fi fost rănit de tine să-ți fi cerut motivul pentru care aș fi fost rănit de tine? Toate acestea s-au întâmplat fiindcă tu ar fi trebuit să verifici mai întâi că scrisoarea cu pricina provenea de la mine, adică să-ți fi permis să mă rănești doar după ce ți-ai fi făcut o opinie dreaptă. Dacă, așadar, nu m-ai fi rănit cu răspunsul tău, nu aș putea nici eu să-ți cer vreo justificare. Dar fiindcă tu îmi scrii în așa fel încât să mă rănești, ce am putea avea în comun ca să putem purta o discuție sinceră pe tema Sfintelor Scripturi? Nici vorbă ca eu să rămân rănit, în cazul în care tu ai dori acest lucru și ai voi să-mi dovedești într-un fel convingător că acest text al Scripturii (este vorba despre textul din Scrisoarea către galateni 2, 11-14 - discuția aprinsă dintre Paul și Petru pe tema "prefăcătoriei" lui Petru și a intenției lui de a-i iudaiza pe păgâni) l-ai înțeles în felul cel mai apropiat de adevăr decât l-am înțeles eu. În această situație cu siguranță voi ține seama de știința și iscusința ta ce mi le-ai revela, sau m-aș ridica din eroarea în care aș fi căzut, dacă tu mi-ai demonstra cu certitudine acest lucru.
Reproșuri
2. Însă tu, iubite frate, dacă considerai că nu erai rănit de cuvintele mele, nu ai gând nici că eu aș fi putut fi rănit de răspunsul tău. Fără dor și poate, într-adevăr, nu mi-aș fi putut închipui de la tine așa ceva ca, fără să-mi închipui că erai rănit, tu să-mi răspunzi în așa fel încât să mă rănești. Sau, fie nu mi-ai răspuns în acest spirit și ai crezut despre mine că pot fi rănit din cauza prostiei mele exagerate. Că tu ai putut avea o asemenea opinie despre mine, mă rănește desigur. Însă tu, care nu m-ai cunoscut niciodată așa, nu ar fi trebuit să crezi că aș fi putut fi așa, tu care nu ai voit să faci încredere cu ușurință unei copii a scrisorii mele, deoarece tu știai prea bine stilul meu de a scrie. Așadar, dacă ai remarcat, nu fără motiv, că aș avea motive să mă plâng, dacă ai fi crezut cu ușurință că unele scrisori ar fi fost de la mine în vreme ce nu erau, cu atât mai multe motive aș fi avut eu să mă plâng deoarece am fost judecat cu ușurință așa cum nu mă cunoștea cel care mă judeca! Nu ar fi trebuit în niciun fel să gândești că răspunsul tău nu conținea nimic care să mă rănească, în acest caz cum aș fi putut fi atât de nechibzuit pentru a fi rănit de răspunsul ce mi-l dădeai și care nu conținea nimic jignitor.
Obiecții și morală
3. Așadar, tu erai pregătit să mă rănești răspunzându-mi, fiind absolut convins că acea scrisoare era de la mine. Ori, deoarece vreau să cred că nu m-ai fi rănit fără să ai un motiv bine întemeiat, nu-mi rămâne decât să-mi recunosc propriul păcat, fiindcă eu aș fi fost cel care te-aș fi rănit primul prin acea scrisoare despre care nu aș putea spune că nu era de la mine. De ce atunci să înnot împotriva curentului apei (cf. Si 4, 32) și să nu încerc mai degrabă să obțin iertarea? Dacă te-am rănit, te rog așadar, prin milostivirea lui Cristos (cf. 2 Co 10, 1), să mă ierți și să nu-mi răspunzi cu rău la rău (cf. Rm 12, 17) rănindu-mă la rândul tău. Însă mă vei răni dacă vei trece sub tăcere o eroare pe care ai fi găsit-o în faptele și cuvintele mele. Iar, dacă tu critici la mine ceea ce nu merită să fie criticat, atunci tu vei fi cel care te vei răni nicdecum eu; îmi doresc mult ca faptele tale și sfintele reguli ce le trăiești să nu te facă să dorești cumva să mă rănești, reproșându-mi lucruri din răutate, în vreme ce știi prea bine că un spirit aflat în adevăr, așa cum ești tu, nu poate face asta. Iar pentru toate acestea, fie vei relua cu inimă bună, chiar dacă nu există greșeală, ceea ce tu crezi că merită să fie criticat, [fie vei trata cu toată afecțiunea unui tată pe cel ce nu-l poți refuza]. Se poate întâmpla, într-adevăr, ca ceva să ți se pară diferit de ceea ce constituie adevărul, fără însă ca tu să faci ceva care să nu fie cnoform cu ceea ce dorește caritatea. Iar eu însumi, voi primi cu bunăvoință o critică amicală, chiar dacă ceea ce poate fi apărat pe bună dreptate nu merită să fie criticat; iar dacă nu, voi recunoaște în același timp în bunăvoința ta și greșeala mea și, în măsura în care Domnul îmi dă capacitatea, mă voi arăta recunoscător în una și corectat în cealaltă.
Rolul criticii aduse unui prieten. Trebuie ca Ieronim să accepte dezbaterea
4. De ce oare ar trebui să-mi fie teamă, ca de viciile lui Entellus, de cuvintele tale care sunt poate dure, însă cu siguranță salvatoare? Celălalt primea lovituri, nu era îngrijit, și astfel era învins nu vindecat. Însă eu, dacă, împăcat sufletește, te las să-mi administrezi o corecție medicinală, nu voi suferi. Dacă, dimpotrivă, o slăbiciune, fie omenească sau chiar a mea, nu poate, chiar și atunci când sunt certat pe bună dreptate cu privire la ea, decât să fie atât de firavă încât nu se mai poate, atunci este mai bine să suferi în timp ce ești îngrijit cu privire la o bubă la cap decât să te lași fără îngrijiri medicale și fără să te vindeci. Este ceea ce spunea într-un fel destul de profund cel care a zis că dușmanii care ceartă sunt în majoritatea cazurilor mai de folos decât prietenii care se tem să critice. Primii, într-adevăr, în timp ce fac multă gălăgie, ne spun uneori adevăruri pe care le corectăm. Ceilalți, dimpotrivă, dau mărturie despre exercitarea la nivel mai mic a unui exercițiu de dreptate decât cel care ar trebui, deoarece le este teamă să nu pună în primejdie prietenia. Astfel, chiar dacă boul, ce tu pretinzi a fi, este obosit de uzura bătrâneții trupului tău, totuși nu la fel este și vioiciunea inimii tale, răspândind așa cum trebuie sudoarea pentru a lucra în via Domnului; așadar, dacă am spus ceva necuvenit, asigură-te cu mai multă convingere. Greutatea vârstei tale nu trebuie să-mi fie o povară, în măsura în care pleava greșelii mele este bine scuturată (cf. Mt 3, 12).
Ieronim trebuie să accepte dezbaterea cu Augustin
5. De aceea ceea ce ai scris la finalul ultimei tale scrisori, citesc adesea și meditez cu profundă venerație și totodată cu mare regret: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dar eu zic: dacă am locui cel puțin în regiuni ale lumii mai apropiate una de alta, astfel încât, dacă nu putem schimba cuvinte prin dialog, cel puțin scrisorile dintre noi să fie mai dese! Însă pentru moment, ochii și urechile noastre sunt despărțite de o distanță atât de mare încât îmi amintesc faptul că mai ieri eram tânăr pe când scriam Sfinției tale cu privire la cuvintele apostolului din Scrisoarea către galateni și iată că am îmbătrânit și tot mai aștept răspunsul de la tine, în vreme ce știu prea bine că copiile scrisorilor mele au ajuns cu bine la tine, prin nu știu ce mijloace, înaintea scrisorilor propriu zise pe care ți le-am trimis prin grijă personală. Pote cel ce trebuia să-ți înmâneze scrisoarea mea, ori nu ți-a dus-o, ori cea trimisă de tine nu mi-a înmânat-o. Însă acele scrisori, care au ajuns totuși în mâinile mele, mi se par de o așa mare bogăție încât nu am decât o singură dorință, dacă s-ar putea, să trăiesc în preajma ta. Deoarece nu pot face asta, mă gândesc să trimit unul din discipolii mei pentru ca el să-mi transmită și mie învățăturile tale, dacă cel puțin consideri că merit un răspuns din partea ta. Cu siguranță eu nu posed, și nu voi poseda niciodată, o știință atât de vastă în Sfintele Scripturi ca ce de care te bucuri tu, iar eu dacă știu câte ceva în acest domeniu, indiferent cât ar fi, știința asta o folosesc spre educarea poporului lui Dumnezeu. Dar a-mi acorda timp liber pentru a mă scufunda în studii mai profunde decât ceea ce credincioșii mei pot înțelege, ocupațiile mele bisericești mă împiedică cu desăvârșire.
Ura care îi macină pe creștini distruge credința
6. Sincer îți spun că nu știu absolut nimic despre anumite scrieri pline de răutate pe seama ta, nici cum au ajuns până în Africa, nici cum s-au propagat. Totuși am primit răspunsul tău cu privire la aceste răutăți. Citindu-l, trebuie să-ți mărturisesc, m-am întristat foarte tare văzând că între persoane atât de dragi și atât de apropiate, unite prin legăturile prieteniei atât de bine cunoscute de aproape toate Bisericile, discordia putea produce o așa mare nenorocire. Desigur, se vede bine din scrisoarea ta cât de mult te stăpânești și cât de mult te străduiești să nu-ți scoți ghearele indignării tale pentru a nu răspunde la răutate cu răutate (cf. 1 P 3, 9). Însă, dacă, citind aceste lucruri am fost cuprins de uimire și durere mare, mă întreb ce efect ar fi putut avea asupra mea asemenea scrieri împotriva ta dacă ar fi ajuns în mâinile mele? "Vai lumii pentru scandaluri!" (Mt 18, 7). Iată că se întâmplă, se adeverește cele spuse de Adevăr: "Din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Mt 24, 12). Ce inimi vor mai putea să se plece una peste cealaltă cu încredere? Cum se va mai putea instala afecțiunea în inimile unor asemenea oameni fără să stârnească îndoieli? Ce prieten nu va fi de temut ca un posibil dușman dacă asemenea lucru s-a produs între Ieronim și Rufin, fapt ce stârnesște lacrimi în ochii mei? O, mizerie a unei condiții de mizerie! O, știință ce nu ești în măsură să înveți să respecți dorințele prietenilor de acum fără a avea preștiința prietenilor din viitor! Dar de ce ar trebui să cred că unul ar trebui să plângă peste celălalt știut fiind faptul că omul nu știe ce va deveni mai târziu? Totuși știe, într-o oarecare măsură, și totuși!, ce este în prezent; însă ceea ce va fi în viitor, ignoră cu desăvârșire.
Augustin îl întreabă ceva pe Ieronim și acesta trebuie să răspundă
7. Dar putem merge și mai departe! Dacă la sfinți și la fericiții îngeri există cunoașterea de sine, dar și preștiința cu privire la ceea ce vor fi, cum se explică faptul că diavolul nu a putut rămâne mereu fericit în vreme ce, fiind un înger bun mai întâi, deținea cunoașterea cu privire la păcatul său în viitor și cu privire la pedeapsa veșnică? Cu privire la acest aspect, trebuie să-ți mărturisesc, nu pricep absolut nimic. Despre asta, atât cât poate fi cu putință să avem o opinie, aș dori să aud părerea ta. Ține seama de ceea ce sunt în stare să facă aceste locuri și aceste mări care ne separă fizic. Dacă eu aș putea fi această scrisoare, cea pe care tu tocmai o citești acuma, cu siguranță îmi vei da imediat răspuns la întrebarea mea. Însă, în aceste condiții, cine știe când mă voi bucura de un răspuns din partea ta? Când mi-l vei trimite? Când va ajunge la mine? Și totuși, să presupunem că într-o zi se va întâmpla lucrul acesta, chiar dacă nu așa de repede pe cât mi-aș dori, voi aștepta cu nerăbdare atât cât îmi stă în ființă! Revin acum la cuvintele tale de odinioară, atât de pline de regrete sincere, și, la rândul meu, mi le aproprii: "Să dea Domnul să vină ziua în care ne-am putea strânge în brațe și să avem un dialog îndelung, fie pentru ca eu să învăț ceva de la tine, fie ca tu să înveți ceva de la mine!" Dacă totuși, chiar și din puținul pe care-l știu, te-aș mai putea învăța eu pe tine ceva!
Augustin este trist din cauza neînțelegerilor dintre Ieronim și Rufin
8. Iar în aceste cuvinte, nu doar în ale tale, dar și în ale mele, aflu plăcere și noi forțe și, în ciuda dorinței neprefăcute, dar totuși fără perspective ce o avem unul pentru celălalt, nu pot spune că mă simt mângâiat. Sunt din noi înțepat de boldul atât de ascuțit al durerii când mă gândesc la faptul că Dumnezeu v-a dăruit la amândoi cu atâta generozitate și abundență ceea ce ne dorim atât de mult noi doi, adică să savurăm, în cea mai mare intimitate, mierea Sfintelor Scripturi și că s-a strecurat pacostea unui flagel atât de amar între voi - acest flagel este atât de josnic! Și cum ar putea fi altfel? Cine ar putea spune contrariul? Pe vremea când ați părăsit toate cele lumești pentru ca, ușurați de toate atracțiile pământești, să-l urmați pe Cristos cu mai multă ușurință și pe când trăiați împreună pe acele ținuturi pe unde însuși Cristos a mers pe când era om asemenea nouă și ne-a zis: "Pacea mea o dau vouă, pacea mea o las vouă" (In 14, 27), vouă, bărbați înputerea vârstei și care trăiați din cuvintele Domnului, vi s-a putut întâmpla așa ceva! Cu adevărat, "viața omului pe pământ este o încercare" (Iob 7, 1). Vai de mine, ce mult mi-aș dori să vă pot întâlni pe amândoi deodată! Fără îndoială, în tulburarea mea, în durerea mea, în neliniștea mea, m-aș arunca la picioarele voastre, aș plânge din toate puterile mele, v-aș ruga cu toată dragostea mea, atât pe unul cât și pe celălalt, dar și pe amândoi deodată să vă rugați pentru cei slabi pentru care Cristos a murit (cf. 1 Co 8, 11) și care, în marea lor spaimă, vă privesc acuma ca într-o piesă de teatru a acestei vieți, să nu scrieți unul împotriva celuilalt asemenea lucruri care, deoarece nu le puteți distruge în ciuda acordului vostru, vă vor împiedica să vă puneți de acord și care, chiar dacă veți cădea de acord, vă veți teme să citiți din teama de a nu reaprinde scânteia litigiului.
Augustin îl cheamă pe Ieronim la caritate și dialog
9. Însă eu spun acum Sfinției tale: niciodată nu m-am temut atât de tare de furia ta decât atunci când am citit ceva într-o scrisoare pe care tu mi-ai trimis-o. Nu este vorba despre atât de textul în care vorbești cu privire la Entele și boul obosit și unde îmi dădea mai degrabă impresia că glumeai cu veselie decât că amenințai sub impulsul mâniei, ci mai degrabă textul în care spuneai că ești serios în ceea ce scrii - fără îndoială mi-am depășit atribuțiile atunci când am vorbit, însă nu și teama mea - și unde scriai: "din teama ca răspunsul meu să nu provoace probabil răni și reproșuri meritate". Te întreb: dacă asta se poate întâmpla ce mai căutăm împreună sau de ce mai discutăm pentru ca inimile noastre să afle o pășune în care să nu existe amărăciunea discordiei, nu? Însă nu pot să nu spun ceea ce mi se pare absolut necesar să corectezi în scrierile tale, iar tu de asemenea să faci la fel dar fără să se întrevadă gelozia și să rănească prietenia noastră, în caz contrar să lăsăm deoparte toate acestea și să ne preocupăm de viețile noastre și de mântuirea noastră. Să vorbim despre subiecte care nu stârnesc împotrivire între noi pentru ca nimic din ceea ce construim împreună să nu fie în zadar! (cf. 1 Co 8, 1). În ce mă privește, mă simt departe de această desăvârșire despre care stă scris: "Dacă cineva nu rănește prin cuvânt, atunci acela este desăvârșit!" (Iac 3, 2). Dar eu cred cu tărie că pot cere și obține cu ușurință iertarea de la tine, în milostivirea lui Dumnezeu, dacă cumva te-am șocat cu ceva, iar tu trebuie să mi te deschizi pentru ca, după ce te-am auzit, "să-ți câștigi un frate" (cf. Mt 18, 15). Cu siguranță, distanțele ce ne separă și ne împiedică să ne oferim iertarea reciproc nu constituie un motiv suficient pentru ca tu să mă lași în îndoială. Pe scurt, în domeniul în care dorim să dobândim cunoștințe, dacă știu, dacă cred, dacă presupun că dețin ceva adevărat, însă tu ai o părere și o opinie diferită, atât cât îmi permite Domnul, mă voi strădui să susțin argumentația fără să te ofensez. Cât despre ofensa ta, când îmi voi da seama de furia ta, nu voi implora nimic altceva decăt iertarea de la tine.
Augustin îi arată lui Ieronim că doar prietenia învinge păcatul
10. Acum însă cred că nu ar fi trebuit să ai niciun motiv să te încingi așa de tare, decât dacă aș fi spus ceva ce nu trebuia sau dacă nu aș fi spus ceea ce trebuia, deoarece - ceea ce nu mă miră - ne cunoaștem reciproc mai puțin decât suntem cunoscuți de semenii noștri și de prietenii cei mai apropiați. Iar eu trebuie să-ți mărturisesc: mă las mai ușor antrenat de caritatea lor decât oboseala din cauza scandalurilor din această lume și pot să mă odihnesc liniștit fără probleme. Fiindcă simt că acolo se află Dumnezeu în mâinile căruia pot să mă încredințez fără probleme și în care îmi aflu odihna fără probleme. Iar în această lipsă de probleme, pe care o trăiesc din plin, nu-mi este absolut deloc teamă de incertitudinea zilei de mâine a umanității fragile după care gemeam mai sus. Într-adevăr, atunci când simt pe cineva că este înflăcărat de iubirea creștină și că, datorită ei, îmi devine un prieten fidel, tot ceea ce îi încredințez cu privire la proiecte și reflecții, nu le încredințez unui om, ci celui în care trăiește Dumnezeu și în care este prezent Dumnezeu. "Dumnezeu, într-adevăr, este iubire, iar cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu" (1 In 4, 16); dacă se îndepărtează de Dumnezeu, nu poate decât să provoace o durere proporționată cu fericirea ce o simțea pe când trăia în Dumnezeu. Însă, totuși, cel ce din prieten intim a devenit dușman personal poate inventa mai degrabă unele motive ingenioase decât fapte pentru a alimenta mânia. Dar la acest lucru poate ajunge cu ușurință oricine fără să ascundă ceea ce a făcut și fără să facă ceea vrea să ascundă. Fiindcă milostivirea lui Dumnezeu permite celor buni și credincioși să trăiască liberi și fără griji cu prietenii lor ce îi vor avea, indiferent cine ar fi ei, să nu scoată la iveală păcatele celuilalt săvârșite împotriva lor înșiși și să nu săvârșească ei înșiși păcatele pe care le condamnă la alții. Într-adevăr, atunci când un răufăcător inventează o minciună, fie nu este crezut deloc, fie doar reputația lui - deoarece mântuirea nu intră în calcule - este zdruncinată. Însă dacă răul este propagat, dușmanul este intim, chiar dacă nu s-a remarcat prin vorbăria sau cicăleala niciunui prieten intim. Dar care este acel om înțelept care să nu vadă cu câtă răbdare și tu suporți, nădăjduind consolarea conștiinței tale, faptele incredibile ale dușmăniei unuia din prietenii tăi care altădată ți-a fost foarte apropiat și cum ceea ce el aruncă în public împotriva ta și care află poate crezare la câțiva consideri ca fiind "arme de stânga" cu care luptăm împotriva diavolului la fel ca "armele de dreapta" (cf. 2 Co 6, 7)? Totuși aș fi preferat să-l știu mai puțin înarmat în acest sens și mai blând decât tine în această privință. Iată un mare motiv de tristețe și de uimire să vezi că într-o asemenea prietenie se poate ajunge la o așa mare dușmănie. Ar fi o bucurie, chiar una dintre cele mai de seamă, ca dintr-o asemenea dușmănie să se poată reveni la unirea inimilor de odinioară.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 14 Novembre 2019 à 09:41
Scrisoarea lui Ariste către Philocrat este un document ce poate fi datat din jurul anului 100 î.C. în care autorul povestește felul minunat în care a fost tradus Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei, din ebraică în grecește, așa zisa traducere LXX - Septuaginta.
Autorul - Flavius Josephus, în Antichități iudaice XII, 12-118, redă în integralitate acest text și ne spune, cu privire la autor, că este vorba despre un anume Ariste care scrie fratelui său Philocrat. Autorul susține a fi grec, adept al religiei Olimpului. În descrierea sa, Ariste păstrează un ton imparțial, dar admirativ în același timp, față de tradițiile evreilor. Scrisoarea pare a fi anterioară persecuțiilor inițiate de Antiochus IV Epifan, rege seleucid, în timp ce domnea pacea în Israel sub tatăl său, Antiochus al III-lea, zis cel Mare. În 1522, Luis Vives, în Civitate Dei Commentaria, cartea a XXII-a, arată că în realitate Ariste este un pseudonim în spatele căruia s-ar afla un evreu alexandrin.
Conținutul - Demetrios de Phalere, fondatorul și responsabilul bibliotecii din Alexandria, propune regelui macedonian al Egiptului, Ptolemeu al II-lea Philadelph, să insiste pentru ca textele religioase ale evreilor să fie
traduse în grecește, iar un exemplar să ajungă și pe rafturile bibliotecii alexandrine. Ptolemeu ia contact cu Marele Preot al evreilor din acea vreme, Eleazar, căruia îi cere să-i trimită câte șase oameni înțelepți din fiecare trib pentru realizarea acestei lucrări. Preotul Eleazar dă curs dorinței lui Ptolemeu, iar acesta din urmă eliberează mai întâi toți sclavii evrei aflați în Egipt. Apoi poruncește să se ia cele mai bune măsuri pentru ca lucrarea traducerii să se facă în cele mai bune condiții. Eleazar îi trimite apoi 72 de învățați în literele ebraice și grecești deopotrivă. Regele îi primește cu mare fast la Alexandria, dă un ospăț care durează șapte zile, în timpul cărora împăratul pune întrebări fiecărui invitat în parte pe teme filosofice, teologice, morale, de guvernământ, etc. În fine, traducătorii se retrag pe o insulă, Pharos, în preajma portului din Alexandria, și timp de 72 de zile au lucrat pentru realizarea traducerii. Se dă citire textului tradus înaintea împăratului și a adunării evreilor alexandrini, la Curtea imperială. Se decide ca textul să nu sufere nicio modificare în viitor, Demetrios afirmând că traducerea este de inspirație divină. Astfel se admite că limba greacă este o limbă sacră în care Dumnezeu poate revela misterele sale.
Redau aici, cred pentru prima dată, o traducere în limba română a acestei scrisori. Cu siguranță traducerea poate fi îmbunătățită, pe alocuri textul grec fiind destul de dificil de redat cu limpezime în limba română. De aceea am vrut ca textul original să apară în paralel cu traducerea iar cunoscătorii acestei limbi clasice să poată avea acces la document în limba greacă veche.
Scrisoarea lui Ariste către Philocrat
Text integral: grecește / românește
Verset
Textul în grecește
Traducere în românește
1
Ἀξιολόγου διηγήσεως, ὦ Φιλόκρατες, περὶ τῆς γενηθείσης ἡμῖν ἐντυχίας πρὸς Ἐλεάζαρον τὸν τῶν Ἰουδαίων ἀρχιερέα συνεσταμένης, διὰ τὸ σὲ περὶ πολλοῦ πεποιῆσθαι, παρ᾽ ἕκαστα ὑπομιμνήσκων, συνακοῦσαι περὶ ὧν ἀπεστάλημεν καὶ διὰ τί, πεπείραμαι σαφῶς ἐκθέσθαι σοι, κατειληφὼς ἣν ἔχεις φιλομαθῆ διάθεσιν,
O descriere demnă de încredere, iubite Philocrat, a fost publicată pentru întâlnirea pe care am avut-o cu Eleazar, Marele Preot al evreilor, datorită interesului nestăpânit de a auzi un rezumat personal al misiunii noastre, conținutul și scopul ei. Detaliind fiecare aspect în parte, am încercat să-ți prezint o expunere clară, ținând seama de înclinația ta spre erudiție,
2
ὅπερ μέγιστόν ἐστιν ἀνθρώπῳ, προσμανθάνειν ἀεί τι καὶ προσλαμβάνειν, ἤτοι κατὰ τὰς ἱστορίας, ἢ καὶ κατ᾽ αὐτὸ τὸ πρᾶγμα πεπειραμένῳ. οὕτω γὰρ κατασκευάζεται ψυχῆς καθαρὰ διάθεσις, ἀναλαβοῦσα τὰ κάλλιστα· καὶ πρὸς τὸ πάντων κυριώτατον νενευκυῖα τὴν εὐσέβειαν ἀπλανεῖ κεχρημένη κανόνι διοικεῖ.
lucru care este o calitate măreață pentru tot omul ce caută neîncetat a îmbunătăți bagajul de cunoștințe și de înțelegere, fie citind rezumate făcute de alții, fie din experiențe personale. Astfel se dobândește o dispoziție curată a spiritului, atingând cele mai nobile scopuri, și care, înclinate spre pietate, scopul sublim, se guvernează adoptând o regulă ce nu poate da greș.
3
Τὴν προαίρεσιν ἔχοντες ἡμεῖς πρὸς τὸ περιέργως τὰ θεῖα κατανοεῖν, ἑαυτοὺς ἐπεδώκαμεν εἰς τὸν προειρημένον ἄνδρα πρεσβείαν, καλοκαγαθίᾳ καὶ δόξῃ προτετιμημένον ὑπό τε τῶν πολιτῶν καὶ τῶν ἄλλων, καὶ κατακεκτημένον μεγίστην ὠφέλειαν τοῖς σὺν ἑαυτῷ καὶ τοῖς κατὰ τοὺς ἄλλους τόπους πολίταις, πρὸς τὴν ἑρμηνείαν τοῦ θείου νόμου, διὰ τὸ γεγράφθαι παρ᾽ αὐτοῖς ἐν διφθέραις ἑβραϊκοῖς γράμμασιν.
Scopul este bineînțeles consacrat studiului, în particular al lucrurilor referitoare la Dumnezeu, și m-am oferit ca ambasador să merg la acest om, a cărei integritate și reputație i-au câștigat o cinste deosebită în ochii cetățenilor și a altora și care a dobândit un foarte mare avantaj pentru propriul său anturaj și pentru cetățenii din alte ținuturi. Ambasada avea drept scop traducerea legii divine, din cauza scrierii ei pe pergament în caractere ebraice.
4
ἣν δὴ καὶ ἐποιησάμεθα ἡμεῖς σπουδῇ, λαβόντες καιρὸν πρὸς τὸν βασιλέα περὶ τῶν μετοικισθέντων εἰς Αἴγυπτον ἐκ τῆς Ἰουδαίας ὑπὸ πατρὸς τοῦ βασιλέως, πρώτως κεκτημένου τήν τε πόλιν καὶ κατὰ τὴν Αἴγυπτον παρειληφότος. Ἄξιόν ἐστι καὶ ταῦτά σοι δηλῶσαι.
Am realizat această lucrare cu mare elan, considerând-o drept ceva normal vizavi de împărat, cu privire la cei deportați din Iudeea în Egipt de împărat, tatăl lor, care a fost și fondatorul orașului și care a pus mâna pe guvernarea Egiptului. E necesar să-ți spun și acest lucru numaidecât,
5
πέπεισμαι γὰρ σε μᾶλλον ἔχοντα πρόσκλισιν πρὸς τὴν σεμνότητα καὶ τὴν τῶν ἀνθρώπων διάθεσιν τῶν κατὰ τὴν σεμνὴν νομοθεσίαν διεξαγόντων, περὶ ὧν προαιρούμεθα {δηλοῦν, ἀσμένως σε} ἀκούσεσθαι, προσφάτως παραγεγενημένον ἐκ τῆς νήσου πρὸς ἡμεῖς, καὶ βουλόμενον συνακούειν ὅσα πρὸς ἐπισκευὴν ψυχῆς ὑπάρχει.
deoarece sunt convins că tu ești mai înclinat spre pietate, iar atitudinea celor care trăiesc după legea sfântă, pe care, știind că tu mă ascuți cu bucurie, îmi propun să o fac cunoscută, fiindcă ai binevoit să-mi faci o vizită specială, venind din îndepărtata-ți insulă și dorești să auzi de la mine lucruri referitoare la zidirea sufletească.
6
καὶ πρότερον δὲ διεπεμψάμην σοι περὶ ὧν ἐνόμιζον ἀξιομνημονεύτων εἶναι τὴν ἀναγραφήν, ἣν μετελάβομεν παρὰ τῶν κατὰ τὴν λογιωτάτην Αἴγυπτον λογιωτάτην ἀρχιερέων περὶ τοῦ γένους τῶν Ἰουδαίων.
Ți-am trimis mai înainte descrierea cu privire la ceea ce eu consideram ca fiind cel mai important. La rândul meu am primit această descriere despre poporul evreu de la cei mai renumiți Mari Preoți din renumitul ținut al Egiptului.
7
φιλομαθῶς γὰρ ἔχοντί σοι περὶ τῶν δυναμένων ὠφελῆσαι διάνοιαν δέον ἐστὶ μεταδιδόναι, μάλιστα μὲν πᾶσι τοῖς ὁμοίοις, πολλῷ δὲ μᾶλλον σοὶ γνησίαν ἔχοντι τὴν αἵρεσιν, οὐ μόνον κατὰ τὸ συγγενὲς ἀδελφῷ καθεστῶτι τὸν τρόπον, ἀλλὰ καὶ τῇ πρὸς τὸ καλὸν ὁρμῇ τὸν αὐτὸν ὄντα ἡμῖν.
Deoarece îți place să auzi lucruri înălțătoare pentru suflet, am considerat, drept o datorie, să împărtășesc acest lucru cu toți oamenii care gândesc la fel, cu atât mai mult cu tine, care ești sufletul-pereche, fiind, nu doar un frate de sânge prin caracter, ci și în căutarea frumuseții, cum sunt și eu,
8
χρυσοῦ γὰρ χάρις ἢ κατασκευή τις ἄλλη τῶν τετιμημένων παρὰ τοῖς κενοδόξοις ὠφέλεισαν οὐκ ἔχει τὴν αὐτήν, ὅσον ἡ παιδείας ἀγωγὴ καὶ ἡ περὶ τούτων φροντίς. ἵνα δὲ μὴ περὶ τῶν προλεγομένων μηκύνοντες ἀδόλεσχόν τι ποιῶμεν, ἐπὶ τὸ συνεχὲς τῆς διηγήσεως ἐπανήξομεν.
fiindcă valoarea aurului sau al oricărei comori jefuite de cineva, care nu are nimic în cap, nu are același preț în raport cu importanța culturii și protecției acestor lucruri. Însă, din teama de a mă lungi prea mult cu această introducere și a mă pierde în discuții inutile, voi trece acum la partea esențială a descrierii mele.
9
Κατασταθεὶς ἐπὶ τῆς τοῦ βασιλέως βιβλιοθήκης Δημήτριος ὁ Φαληρεὺς ἐχρηματίσθη πολλὰ διάφορα πρὸς τὸ συναγαγεῖν, εἰ δυνατόν, ἅπαντα τὰ κατὰ τὴν οἰκουμένην βιβλία· καὶ ποιούμενος ἀγορασμοὺς καὶ μεταγραφὰς ἐπὶ τέλος ἤγαγεν, ὅσον ἐφ᾽ ἑαυτῷ τὴν τοῦ βασιλέως πρόθεσιν.
Atunci când a fost numit responsabil al bibliotecii împărătești, Demetrius din Phalerum a dus mai multe tratative pentru a aduna, pe cât posibil, toate cărțile importante ale lumii. Prin cumpărări și traduceri, a dus la îndeplinire, atât cât i-a stat în putință, planul împăratului.
10
παρόντων οὖν ἡμῶν ἐρωτηθείς Πόσαι τινὲς μυριάδες τυγχάνουσι βιβλίων; εἶπεν Ὑπὲρ τὰς εἴκοσι, βασιλεῦ· σπουδάσω δ᾽ ἐν ὀλίγῳ χρόνῳ πρὸς τὸ πληρωθῆναι πεντήκοντα μυριάδας τὰ λοιπά. προσήγγελται δέ μοι καὶ τῶν Ἰουδαίων νόμιμα μεταγραφῆς ἄξια καὶ τῆς παρὰ σοὶ βιβλιοθήκης εἶναι.
Eram prezent atunci când a fost întrebat: „Câte mii de cărți sunt acum (în biblioteca împărătească)? El răspunse: „Mai bine de 200.000, Împărate. Voi lua măsurile necesare pentru a crește cât mai repede numărul lor la 500.000. Mi s-a spus că legile evreilor ar merita să fie traduse și incluse în biblioteca Măriei Voastre”.
11
Τί τὸ κωλῦον οὖν, εἶπεν, ἐστί σε τοῦτο ποιῆσαι; πάντα γὰρ ὑποτέτακταί σοι τὰ πρὸς τὴν χρείαν.ὁ δὲ Δημήτριος εἶπεν Ἑρμηνείας προσδεῖται· χαρακτῆρσι γὰρ ἰδίοις κατὰ Ἰουδαίων χρῶνται, καθάπερ Αἰγύπτιοι τῇ τῶν γραμμάτων θέσει, καθὸ καὶ φωνὴν ἰδίαν ἔχουσιν. ὑπολαμβάνονται Συριακῇ χρῆσθαι· τὸ δ᾽ οὐκ ἔστιν, ἀλλ᾽ ἕτερος τρόπος.Μεταλαβὼν δὲ ἕκαστα ὁ βασιλεὺς εἶπε γραφῆναι πρὸς τὸν ἀρχιερέα τῶν Ἰουδαίων, ὅπως τὰ προειρημένα τελείωσιν λάβῃ.
„Ce te împiedică să faci asta?, l-a întrebat împăratul. Totul se află la dispoziția ta pentru a realiza acest proiect”. Demetrius i-a zis: „Este necesară o traducere. Ei folosesc litere specifice limbii iudaice, la fel cum egiptenii dau formă literelor lor conform cu limba lor. Evreii ar trebui să folosească limba siriacă, însă nu este cazul, fiindcă este o altă formă de limbaj”. Împăratul, reluând fiecare punct în parte, a poruncit ca o scrisoare să fie scrisă Marelui Preot al evreilor pentru ca proiectul menționat mai sus să fie dus la bun sfârșit.
12
νομίσας δὲ ἐγὼ καιρὸν εἶναι περὶ ὧν πολλάκις ἠξιώκειν Σωσίβιόν τε τὸν Ταραντῖνον καὶ Ἀνδρέαν, τοὺς ἀρχισωματοφύλακας, περὶ τῆς ἀπολυτρώσεως τῶν μετηγμένων ἐκ τῆς Ἰουδαίας ὑπὸ τοῦ πατρὸς τοῦ βασιλέως—ἐκεῖνος γὰρ ἐπελθὼν τὰ κατὰ κοίλην Συρίαν καὶ Φοινίκην ἅπαντα, συγχρώμενος εὐημερίᾳ μετὰ ἀνδρείας, τοὺς μὲν μετῴκιζεν, οὓς δὲ ᾐχμαλώτιζε, φόβῳ πάντα ὑποχείρια ποιούμενος· ἐν ὅσῳ καὶ πρὸς δέκα μυριάδας ἐκ τῆς τῶν Ἰουδαίων χώρας εἰς Αἴγυπτον μετήγαγεν,
Am considerat că era o ocazie prielnică referitor la unele lucruri despre care mă sfătuiam deseori cu Sosibius din Tarente și cu Andreas, principalele gărzi de corp, cu privire la eliberarea celor care fuseseră deportați din Iudeea de către tatăl împăratului. Acesta cucerise tot ținutul Coelei-Siria și Feniciei și, datorită unor succese militare, îi deportase pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi, iar pe alții îi făcuseră prizonieri și a domnit peste toți inspirând frică. Procedând astfel, a scos afară din țară evrei pentru a-i conduce în Egipt, circa 100.000 de oameni,
13
ἀφ᾽ ὧν ὡσεὶ τρεῖς μυριάδας καθοπλίσας ἀνδρῶν ἐκλεκτῶν εἰς τὴν χώραν κατῴκισεν ἐν τοῖς φρουρίοις (ἤδη μὲν καὶ πρότερον ἱκανῶν εἰσεληλυθότων σὺν τῷ Πέρσῃ, καὶ πρὸ τούτων ἑτέρων συμμαχιῶν ἐξαπεσταλμένων πρὸς τὸν τῶν Αἰθιόπων βασιλέα μάχεσθαι σὺν Ψαμμιτίχῳ ἀλλ᾽ οὐ τοσοῦτοι τῷ πλήθει παρεγενήθησαν, ὅσους Πτολεμαῖος ὁ τοῦ Λάγου μετήγαγε)·
dintre care a înrolat în armată circa 30.000 de bărbați și i-a rânduit în toată țara în punctele cheie de conflict. (În trecut deja, un bun număr dintre ei intraseră în țară cu perșii și, înaintea lor, alte trupe armate fuseseră trimise ca să lupte cu Psammitichus împotriva împăratului etiopienilor, însă nu erau atât de numeroși ca cei care fuseseră aduși de Ptolemeu, fiul lui Lagos).
14
καθὼς δὲ προείπομεν, ἐπιλέξας τοὺς ἀρίστους ταῖς ἡλικίαις καὶ ῥώμῃ διαφέροντας καθώπλισε, τὸ δὲ λοιπὸν χύμα πρεσβυτέρων καὶ νεωτέρων, ἔτι δὲ γυναικῶν, εἴασεν εἰς τὴν οἰκετίαν, οὐχ οὕτως τῇ προαιρέσει κατὰ ψυχὴν ἔχων, ὡς κατακρατούμενος ὑπὸ τῶν στρατιωτῶν, δι᾽ ἃς ἐπεποίηντο χρείας ἐν τοῖς πολεμικοῖς ἀγῶσιν—ἡμεῖς δὲ ἐπεί τινα παρεύρεσιν εἰς τὴν ἀπόλυσιν αὐτῶν ἀπελάβομεν, καθὼς προδεδήλωται, τοιούτοις ἐχρησάμεθα λόγοις πρὸς τὸν βασιλέα.
După cum am amintit mai sus, i-a ales pe cei mai buni, în floarea tinereții și vestiți prin forța lor, pe care i-a înarmat. Pe ceilalți locuitori, bătrâni, copii și femei, i-a trimis în sclavie, nu printr-o decizie personală ca să sufere o asemenea soartă, ci deoarece trupele l-au convins să ia această decizie datorită victoriilor dobândite în diferite bătălii. Așadar, atunci când ocazia s-a ivit pentru a-i elibera, după cum am pomenit mai sus, am rostit următorul discurs înaintea împăratului. —
15
μήποτε ἄλογον ᾗ ἐλέγχεσθαι ὑπ᾽ αὐτῶν τῶν πραγμάτων, ὦ βασιλεῦ. τῆς γὰρ νομοθεσίας κειμένης πᾶσι τοῖς Ἰουδαίοις, ἣν ἡμεῖς οὐ μόνον μεταγράψαι ἐπινοοῦμεν, ἀλλὰ καὶ διερμηνεῦσαι, τίνα λόγον ἕξομεν πρὸς ἀποστολήν, ἐν οἰκετίαις ὑπαρχόντων ἐν τῇ σῇ βασιλείᾳ πληθῶν ἱκανῶν; ἀλλὰ τελείᾳ καὶ πλουσίᾳ ψυχῇ ἀπόλυσον τοὺς συνεχομένους ἐν ταλαιπωρίαις, κατευθύνοντάς σου τὴν βασιλείαν τοῦ τεθεικότος αὐτοῖς θεοῦ τὸν νόμον, καθὼς περιείργασμαι.
„Împărate, nu este bine să treci prin niște evenimente fără a învăța nimic de la ele. Legile au fost stabilite pentru toți evreii, iar planul nostru nu este doar acela de a le traduce dar și de a le interpreta; dimpotrivă, cum vom putea justifica misiunea noastră atâta vreme cât mulți oameni sunt supuși puterii tale? Însă, datorită sufletului tău bun și milostiv, eliberează-i pe cei care trăiesc în mizerie; același Dumnezeu care le-a dat lor legea va face ca împărăția ta să sporească, după cum m-am străduit să-ți demonstrez.
16
τὸν γὰρ πάντων ἐπόπτην καὶ κτίστην θεὸν οὗτοι σέβοντα, ὃν καὶ πάντες, ἡμεῖς δέ, βασιλεῦ, προσονομάζοντες ἑτέρως Ζῆνα καὶ Δία· τοῦτο δ᾽ οὐκ ἀνοικείως οἱ πρῶτοι διεσήμαναν, δι᾽ ὃν ζωοποιοῦνται τὰ πάντα καὶ γίνεται, τοῦτον ἁπάντων ἡγεῖσθαί τε καὶ κυριεύειν. ὑπερηρκὼς δὲ σύμπαντας ἀνθρώπους τῇ λαμπρότητι τῆς ψυχῆς ἀπόλυσιν ποίησαι τῶν ἐνεχομένων ταῖς οἰκετίαις.
Acești oameni îl adoră pe Dumnezeu, protectorul și creatorul tuturor, pe care toți oamenii îl adoră, chiar și noi înșine, Împărate, doar că zeii noștri poartă nume diferite. Se numesc Zeus și Jupiter. Oamenii de la începuturi, vrând să arate asta, au demonstrat că cel prin care toți trăiesc și de care sunt toți creați este Stăpânul și Domnul tuturor. Deoarece tu îi depășești pe toți oamenii datorită bunătății sufletului tău, te rog, așadar, să-i eliberezi pe care sunt ținuți sclavi”.
17
οὐδὲ πολὺν χρόνον ἐπισχών, καὶ ἡμῶν κατὰ ψυχὴν πρὸς τὸν θεὸν εὐχομένων, τὴν διάνοιαν αὐτοῦ κατασκευάσαι πρὸς τὸ τοὺς ἅπαντας ἀπολυθῆναι (κτίσμα γὰρ ὂν θεοῦ τὸ γένος τῶν ἀνθρώπων καὶ μεταλλοιοῦται καὶ τρέπεται πάλιν ὑπ᾽ αὐτοῦ· διὸ πολλαχῶς καὶ ποικίλως ἐπεκαλούμην τὸν κυριεύοντα κατὰ καρδίαν, ἵνα συναναγκασθῇ, καθὼς ἠξίουν, ἐπιτελέσαι·
Nu am stat prea mult pe gânduri și am început să ne rugăm lui Dumnezeu cu multă credință pentru a înmuia inima împăratului și a-i elibera pe toți sclavii. Omenirea este creația lui Dumnezeu, este transformată și convertită de el. De aceea, prin neînchipuite feluri, l-am rugat pe Domnul din toată inima mea pentru a-l convinge pe împărat să ducă la îndeplinirea cererea mea.
18
μεγάλην γὰρ εἶχον ἐλπίδα, περὶ σωτηρίας ἀνθρώπων προτιθέμενος λόγον, ὅτι τὴν ἐπιτέλειαν ὁ θεὸς ποιήσει τῶν ἀξιουμένων· ὃ γὰρ πρὸς δικαιοσύνην καὶ καλῶν ἔργων ἐπιμέλειαν ἐν ὁσιότητι νομίζουσιν ἄνθρωποι ποιεῖν, κατευθύνει τὰς πράξεις καὶ τὰς ἐπιβολὰς ὁ κυριεύων ἁπάντων θεός),
Aveam multe speranțe, dând argumente în favoarea mântuirii oamenilor, că Dumnezeu se îngrijește să ne îndeplinească toate rugămințile în măsura în care, indiferent de ceea ce oamenii cred că pot face în credință pe calea dreptății și grijii pe care o dăm faptelor bune, Domnul Dumnezeu este cel care cârmuiește toate faptele și intențiile lor.
19
ὁ δὲ διανακύψας καὶ προσβλέψας ἱλαρῷ τῷ προσώπῴ Πόσας ὑπολαμβάνεις μυριάδας ἔσεσθαι; ἔφη. παρεστὼς δὲ Ἀνδρέας ἀπεφήνατο Βραχεῖ πλεῖον μυριάδων δέκα. ὁ δέ, Μικρόν γε, εἶπεν, Ἀριστέας ἡμᾶς ἀξιοῖ πρᾶγμα. Σωσίβιος δὲ καὶ τῶν παρόντων τινὲς τοῦτ᾽ εἶπον· Καὶ γὰρ ἄξιόν ἐστι τῆς σῆς μεγαλοψυχίας, ὅπως χαριστήριον ἀναθῇ τῷ μεγίστῳ θεῷ τὴν τούτων ἀπόλυσιν. μεγίστως γὰρ τετιμημένος ὑπὸ τοῦ κρατοῦντος τὰ πάντα καὶ δεδοξασμένος ὑπὲρ τοὺς προγόνους, εἰ καὶ μέγιστα ποιήσεις χαριστήρια, καθῆκόν ἐστι σοι.
(Împăratul) și-a ridicat ochii și, privindu-mă cu o privire blândă, mi-a zis: „Cam câte mii de oameni crezi că sunt?” Andreas, ridicându-se, i-a zis: „Un pic mai mult de 100.000”. A spus: „Este o cerere foarte consistentă pe care mi-o face Ariste”. Sosibius și unele persoane prezente au spus: „Este spre cinstea Măriei Tale, Împărate, să oferi eliberarea acestor oameni drept act de mulțumire față de Dumnezeul cel Prea-înalt, tu care ești atât de cinstit de Domnul tuturor și slăvit mai mult decât toți strămoșii tăi și, deci, dacă-ți arăți milostivirea într-un fel și mai măreț, este o faptă ce ți se potrivește de minune”.
20
διαχυθεὶς δὲ εὖ μάλα τοῖς ὀψωνίοις εἶπε προσθεῖναι, καὶ σώματος ἑκάστου κομίζεσθαι δραχμὰς εἴκοσι, καὶ περὶ τούτων ἐκθεῖναι πρόσταγμα, τὰς δὲ ἀπογραφὰς ποιεῖσθαι παρ᾽ αὐτά, μεγαλείως χρησάμενος τῇ προθυμίᾳ, τοῦ θεοῦ τὴν πᾶσαν ἐπιτελέσαντος ἡμῶν προαίρεσιν, καὶ συναναγκάσαντος αὐτὸν ἀπολυτρῶσαι μὴ μόνον τοὺς συνεληλυθότας τῷ στρατοπέδῳ τοῦ πατρός, ἀλλὰ καὶ εἴ τινες προῆσαν, ἢ μετὰ ταῦτα παρεισήχθησαν εἰς τὴν βασιλείαν. ὑπὲρ τὰ τετρακόσια τάλαντα τὴν δόσιν ἀπέφαινον εἶναι.
Împăratul a fost bulversat cu totul și a poruncit o mărire a soldei militarilor și plata a 20 de drahme pentru fiecare sclav și publicarea unui decret cu privire la aceste chestiuni și, în consecință, constituirea unui registru. Și-a arătat zelul la scară largă, Dumnezeu fiind cel care îndeplinea toate rugămințile noastre și împăratul a mers până acolo încât să-i elibereze, nu doar pe cei care au intrat în Împărăția lui cu armata tatălui, dar și pe cei care erau deja înainte sau care au ajuns mai apoi. Mărinimia Împăratului s-a ridicat la mai bine de 400 talanți.
21
καὶ τοῦ προστάγματος δὲ τὸ ἀντίγραφον οὐκ ἄχρηστον οἴομαι κατακεχωρίσθαι. πολλῷ γὰρ ἡ μεγαλομοιρία φανερωτέρα καὶ εὔδηλος ἔσται τοῦ βασιλέως, τοῦ θεοῦ κατισχύοντος αὐτὸν εἰς τὸ σωτηρίαν γενέσθαι πλήθεσιν ἱκανοῖς.
Cât privește copia decretului, cred că înregistrarea are o valoare deloc neglijabilă, deoarece mărinimia împăratului s-a dovedit în mod clar pe măsură ce Dumnezeu îi va da tăria să dea salvarea la o mare mulțime de oameni.
22
ἦν δὲ τοιοῦτο· Τοῦ βασιλέως προστάξαντος—Ὅσοι τῶν συνεστρατευμένων τῷ πατρὶ ἡμῶν εἰς τοὺς κατὰ Συρίαν καὶ Φοινίκην τόπους ἐπελθόντες τὴν τῶν Ἰουδαίων χώραν ἐγκρατεῖς ἐγένοντο σωμάτων Ἰουδαϊκῶν καὶ ταῦτα διακεκομίκασιν εἴς τε τὴν πόλιν καὶ τὴν χώραν ἢ καὶ πεπράκασιν ἑτέροις, ὁμοίως δὲ καὶ εἴ τινες προῆσαν ἢ καὶ μετὰ ταῦτά εἰσιν εἰσηγμένοι τῶν τοιούτων, ἀπολύειν παρὰ χρῆμα τοὺς ἔχοντας, κομιζομένους αὐτίκα ἑκάστου σώματος δραχμὰς εἴκοσι, τοὺς μὲν στρατιώτας τῇ τῶν ὀψωνίων δόσει, τοὺς δὲ λοιποὺς ἀπὸ τῆς βασιλικῆς τραπέζης.
Decretul suna cam așa: „Prin poruncă imperială – toți cei care au întărit rândurile armatei părinților noștri în ținuturile Siriei și Feniciei și care, atunci când armatele au înaintat în ținuturile evreilor, au devenit stăpâni peste oamenii evrei, pe care i-au adus în oraș sau în țară sau au fost vânduți la alții, precum și cei care erau deja aici înaintea cuceririlor sau au fost aduși după – cei care stăpânesc peste acești oameni trebuie numaidecât să-i elibereze, primind în schimb, pentru fiecare persoană, 20 de drahme, banii fiind dați, în cazul soldaților, atunci când li se dă solda, iar pentru ceilalți să se ia din trezoreria statului.
23
νομίζομεν γὰρ καὶ παρὰ τὴν τοῦ πατρὸς ἡμῶν βούλησιν καὶ παρὰ τὸ καλῶς ἔχον ᾐχμαλωτεῦσθαι τούτους, διὰ δὲ τὴν στρατιωτικὴν προπέτειαν τήν τε χώραν αὐτῶν κατεφθάρθαι καὶ τὴν τῶν Ἰουδαίων μεταγωγὴν εἰς τὴν Αἴγυπτον γεγονέναι· ἱκανὴ γὰρ ἦν ἡ παρὰ τὸ πεδίον γεγονυῖα ἐκ τῶν στρατιωτῶν ὠφέλεια· διὸ παντελῶς ἀνεπιεικής ἐστι καὶ ἡ τῶν ἀνθρώπων καταδυναστεία.
Deoarece sunt de părere că aceștia au fost făcuți prizonieri într-un mod abuziv, contrar dorințelor tatălui meu, și că o acțiune militară excesiv radicală și antrenată pentru a distruge pământurile lor și transferul evreilor în Egipt. Ajutorul dat soldaților era suficient iar sclavia acestor oameni este așadar complet inechitabilă.
24
πᾶσιν οὖν ἀνθρώποις τὸ δίκαιον ἀπονέμειν ὁμολογούμενοι, πολλῷ δὲ μᾶλλον τοῖς ἀλόγως καταδυναστευομένοις, καὶ κατὰ πᾶν ἐκζητοῦντες τὸ καλῶς ἔχον πρός τε τὸ δίκαιον καὶ τὴν κατὰ πάντων εὐσέβειαν, προστετάχαμεν ὅσα τῶν Ἰουδαϊκῶν ἐστι σωμάτων ἐν οἰκετίαις {πανταχῆ} καθ᾽ ὁντινοῦν τρόπον ἐν τῇ βασιλείᾳ, κομιζομένους τοὺς ἔχοντας τὸ προκείμενον κεφάλαιον ἀπολύειν, καὶ μηδένα κακοσχόλως περὶ τούτων μηδὲν οἰκονομεῖν· τὰς δ᾽ ἀπογραφὰς ἐν ἡμέραις τρισίν, ἀφ᾽ ἧς ἡμέρας ἐκκεῖται τὸ πρόσταγμα, ποιεῖσθαι πρὸς τοὺς καθεσταμένους περὶ τούτων, καταδεικνύντας εὐθὺ καὶ τὰ σώματα.
Mi-am dobândit reputația de a face dreptate tuturor oamenilor, cu atât mai mult celor care sunt subjugați fără motiv bine întemeiat. Obiectivul meu principal este acela de a promova dreptatea și credința în toate lucrurile. De aceea, am decretat că toți oamenii evrei ținuți sclavi pretutindeni în imperiu, indiferent din ce cauză, să fie eliberați, stăpânii lor să primească plata indicată mai sus și nimeni să nu trateze cu ușurință aceste probleme. Trei zile după ziua publicării acestui decret, stăpânii vor da registre persoanelor împuternicite cu această misiune, oferind detalii precise acestor funcționari.
25
διειλήφαμεν γὰρ καὶ ἡμῖν συμφέρειν καὶ τοῖς πράγμασι τοῦτ᾽ ἐπιτελεσθῆναι. τὸν δὲ βουλόμενον προσαγγέλλειν περὶ τῶν ἀπειθησάντων, ἐφ᾽ ᾧ τοῦ φανέντος ἐνόχου τὴν κυρίαν ἕξειν· τὰ δὲ ὑπάρχοντα τῶν τοιούτων εἰς τὸ βασιλικὸν ἀναληφθήσεται.
Am considerat că este în interesul nostru și al afacerilor imperiale ca această problemă să fie rezolvată. Toți cei care doresc pot da informații cu privire la oamenii care nu se supun prezentului decret, fiind bine știut faptul că vor fi supuși sancțiunilor toți acuzații dacă vor fi recunoscuți vinovați; bunurile acestor oameni vor fi confiscate în trezoreria statului”.
26
εἰσδοθέντος τοῦ προστάγματος, ὅπως ἐπαναγνωσθῇ τῷ βασιλεῖ, τὰ ἄλλα πάντ᾽ ἔχοντος πλὴν τοῦ Καὶ εἴ τινες προῆσαν ἢ καὶ μετὰ ταῦτα εἰσηγμένοι εἰσι τῶν τοιούτων, αὐτὸς τοῦτο ὁ βασιλεὺς προσέθηκε, μεγαλομοιρίᾳ καὶ μεγαλοψυχίᾳ χρησάμενος, ἐκέλευσέ τε τῶν διαφόρων δόσιν ἀθρόαν οὖσαν ἀπομερίσαι τοῖς ὑπηρέταις τῶν ταγμάτων καὶ βασιλικοῖς τραπεζίταις.
Acest decret a fost supus împăratului pentru a fi citit. Totul era identic cu privire la toate punctele, în afară de clauza: „precum și pentru toți cei care au fost aduși după”, clauză pe care însuși împăratul a adăugat-o cu propria lui mână, arătând astfel mărinimia bunătății lui. A poruncit, de asemenea, ca un dar generos pentru cheltuieli să fie împărțit între domesticii trupelor și bancherii împărătești.
27
οὕτω δοχθὲν ἐκεκύρωτο ἐν ἡμέραις ἑπτά· πλεῖον δὲ ταλάντων ἑξακοσίων ἑξήκοντα ἡ δόσις ἐγεγόνει. πολλὰ γὰρ καὶ τῶν ἐπιμαστιδίων τέκνων σὺν ταῖς μητράσιν ἐλευθεροῦντο. προσανενεχθέντος εἰ καὶ περὶ τούτων εἰκοσαδραχμία δοθήσεται, καὶ τοῦτ᾽ ἐκέλευσεν ὁ βασιλεὺς ποιεῖν, ὁλοσχερῶς περὶ τοῦ δόξαντος ἅπαντ᾽ ἐπιτελῶν.
Odată ce au fost decise lucrurile, decretul a fost pus în practică în șapte zile. Darul s-a ridicat la mai bine de 160 de talanți. Un mare număr de prunci a fost eliberat odată cu mamele lor. Exista o propunere suplimentară în decret, și anume, 20 de drahme trebuia să fie date pentru aceștia, iar împăratul a poruncit ca decizia să fie numaidecât pusă în execuție, punând astfel în aplicație toate detaliile politicii lui.
28
Ὡς δὲ κατεπράχθη ταῦτα, τὸν Δημήτριον ἐκέλευσεν εἰσδοῦναι περὶ τῆς τῶν Ἰουδαϊκῶν βιβλίων ἀναγραφῆς. πάντα γὰρ διὰ προσταγμάτων καὶ μεγάλης ἀσφαλείας τοῖς βασιλεῦσι τούτοις διῳκεῖτο, καὶ οὐδὲν ἀπερριμμένως οὐδ᾽ εἰκῇ. διόπερ καὶ τὸ τῆς εἰσδόσεως καὶ τὰ τῶν ἐπιστολῶν ἀντίγραφα κατακεχώρικα, καὶ τὸ τῶν ἀπεσταλμένων πλῆθος καὶ τὴν ἑκάστου κατασκευήν, διὰ τὸ μεγαλομοιρίᾳ καὶ τέχνῃ διαφέρειν ἕκαστον αὐτῶν. τῆς δὲ εἰσδόσεώς ἐστιν ἀντίγραφον τόδε·
Odată îndeplinite acestea, împăratul a poruncit lui Demetrius să facă un raport cu privire la cărțile evreilor. Toate măsurile au fost luate de acest împărat prin astfel de edicte, pe care le-a dus la îndeplinire în cele mai mici detalii, fără a fi neglijat sau uitat ceva. Din acest motiv, am înregistrat copiile raportului și scrisorilor, precum și numărul celor care au fost date și statutul fiecăreia în parte, deoarece fiecare era deosebit de înțeleaptă datorită tehnicii și bunătății împăratului. Copia raportului este următoarea:
29
Βασιλεῖ μεγάλῳ παρὰ Δημητρίου. προστάξαντός σου, βασιλεῦ, περὶ τῶν ἀπολιπόντων εἰς τὴν συμπλήρωσιν τῆς βιβλιοθήκης βιβλίων, ὅπως ἐπισυναχθῇ, καὶ τὰ διαπεπτωκότα τύχῃ τῆς προσηκούσης ἐπισκευῆς, πεποιημένος οὐ παρέργως τὴν ἐν τούτοις ἐπιμέλειαν, προσαναφέρω σοι τάδε.
„Măritului Împărat, din partea lui Demetrius. Porunca Măriei Tale, cu privire la colecția volumelor ce lipsesc și care sunt necesare în biblioteca imperială, precum și a articolelor care, din întâmplare, nu ar corespunde condițiilor impuse, vă mărturisesc faptul că am acordat cea mai mare importanță acestei misiuni, iar acum vă prezint raportul după cum urmează:
30
τοῦ νόμου τῶν Ἰουδαίων βιβλία σὺν ἑτέροις ὀλίγοις τισὶν ἀπολείπει· τυγχάνει γὰρ Ἑβραϊκοῖς γράμμασι καὶ φωνῇ λεγόμενα, ἀμελέστερον δέ, καὶ οὐχ ὡς ὑπάρχει, σεσήμανται, καθὼς ὑπὸ τῶν εἰδότων προσαναφέρεται· προνοίας γὰρ βασιλικῆς οὐ τέτευχε.
Manuscrisele legii iudaice, precum și alte câteva manuscrise, lipsesc din bibliotecă, fiindcă aceste lucrări sunt scrise cu litere și în limbă ebraică. Însă au fost transcrise într-un fel cam neglijent, nu așa cum ar fi trebuit să fie, conform raportului experților, și de aceea nu au primit avizul împărătesc.
31
δέον δέ ἐστι καὶ ταῦθ᾽ ὑπάρχειν παρά σοι διηκριβωμένα, διὰ τὸ καὶ φιλοσοφωτέραν εἶναι καὶ ἀκέραιον τὴν νομοθεσίαν ταύτην, ὡς ἂν οὖσαν θείαν. διὸ πόρρω γεγόνασιν οἵ τε συγγραφεῖς καὶ ποιηταὶ καὶ τὸ τῶν ἱστορικῶν πλῆθος τῆς ἐπιμνήσεως τῶν προειρημένων βιβλίων, καὶ τῶν κατ᾽ αὐτὰ πεπολιτευμένων [καὶ πολιτευομένων] ἀνδρῶν, διὰ τὸ ἁγνήν τινα καὶ σεμνὴν εἶναι τὴν ἐν αὐτοῖς θεωρίαν, ὥς φησιν Ἑκαταῖος ὁ Ἀβδηρίτης.
Aceste cărți trebuie să fie numaidecât pe rafturile bibliotecii într-o versiune exactă, deoarece această legislație, după cum ne-am putea aștepta, datorită naturii ei divine, este profund filosofică și autentică. Scriitorii, poeții și întreaga armată a istoricilor au ezitat așadar să se refere la cărțile mai sus menționate și la oamenii din trecut și din prezent care se aflau, în mare parte, numiți în aceste cărți, deoarece viziunea lor este sacră și sfințită, după cum spune Hecateus din Abdera.
32
ἐὰν οὖν φαίνηται, βασιλεῦ, γραφήσεται πρὸς τὸν ἀρχιερέα τὸν ἐν Ἱεροσολύμοις, ἀποστεῖλαι τοὺς μάλιστα καλῶς βεβιωκότας καὶ πρεσβυτέρους ὄντας ἄνδρας, ἐμπείρους τῶν κατὰ τὸν νόμον τὸν ἑαυτῶν, ἀφ᾽ ἑκάστης φυλῆς ἕξ, ὅπως τὸ σύμφωνον ἐκ τῶν πλειόνων ἐξετάσαντες καὶ λαβόντες τὸ κατὰ τὴν ἑρμηνείαν ἀκριβές, ἀξίως καὶ τῶν πραγμάτων καὶ τῆς σῆς προαιρέσεως, θῶμεν εὐσήμως. εὐτύχει διὰ παντός.
Dacă aprobi, Mărite Împărate, o scrisoare va fi trimisă Marelui Preot din Ierusalim, cerându-i să trimită oameni a căror viață este cât mai exemplară și cât mai matură posibil, competenți în materie de drept, câte șase din fiecare tribut, pentru ca, după examinarea textului aprobat de majoritate și după terminarea unei traduceri exacte, să putem produce o versiune excepțională într-un fel demn, atât cât privește conținutul, cât și obiectivul Măriei Tale. La revedere, Împărate”.
33
Τῆς δὲ εἰσδόσεως ταύτης γενομένης, ἐκέλευσεν ὁ βασιλεὺς γραφῆναι πρὸς τὸν Ἐλεάζαρον περὶ τούτων, σημάναντας καὶ τὴν γενομένην ἀπολύτρωσιν τῶν αἰχμαλώτων. ἔδωκε δὲ καὶ εἰς κατασκευὴν κρατήρων τε καὶ φιαλῶν καὶ τραπέζης καὶ σπονδείων χρυσίου μὲν ὁλκῆς τάλαντα πεντήκοντα καὶ ἀργυρίου τάλαντα ἑβδομήκοντα καὶ λίθων ἱκανόν τι πλῆθος—ἐκέλευσε δὲ τοὺς ῥισκοφύλακας τοῖς τεχνίταις, ὧν ἂν προαιρῶνται, τὴν ἐκλογὴν διδόναι—καὶ νομίσματος εἰς θυσίας καὶ ἄλλα πρὸς τάλαντα ἑκατόν.
La primirea acestui raport, împăratul a poruncit ca o scrisoare să-i fie trimisă lui Eleazar cu privire la acest subiect, anunțând în același timp eliberarea efectivă a prizonierilor. De asemenea, a oferit un cadou, consistând în cupe și farfurii, precum și o masă și vase de jertfă, cântărind circa 50 de talanți de aur, 70 talanți de argint și un număr impresionant de pietre scumpe; a dat poruncă colectorilor de impozite să-i lase pe artizani să aleagă tot ce și-ar dori precum și bani pentru sacrificii și alte nevoi, circa 100 de talanți.
34
δηλώσομεν δέ σοι περὶ τῆς κατασκευῆς, ὡς ἂν τὰ τῶν ἐπιστολῶν ἀντίγραφα διέλθωμεν. ἦν δὲ ἡ τοῦ βασιλέως ἐπιστολὴ τὸν τύπον ἔχουσα τοῦτον·
Voi arăta detaliile dispozițiilor după ce voi atașa copiile scrisorilor. Scrisoarea Împăratului suna cam așa:
35
Βασιλεὺς Πτολεμαῖος Ἐλεαζάρῳ ἀρχιερεῖ χαίρειν καὶ ἐρρῶσθαι. ἐπεὶ συμβαίνει πλείονας τῶν Ἰουδαίων εἰς τὴν ἡμετέραν χώραν κατῳκίσθαι γενηθέντας ἀνασπάστους ἐκ τῶν Ἱεροσολύμων ὑπὸ Περσῶν, καθ᾽ ὃν ἐπεκράτουν χρόνον, ἔτι δὲ καὶ συνεληλυθέναι τῷ πατρὶ ἡμῶν εἰς τὴν Αἴγυπτον αἰχμαλώτους·
Împăratul Ptolemeu, către suveranul Mare Preot Eleazar, salutări cordiale. Este o realitate faptul că mare număr de evrei s-a instalat în țara noastră după ce au fost dezrădăcinați din Ierusalim de perși, pe vremea când aceștia erau în forță, și care au venit în Egipt cu tatăl meu ca prizonieri.
36
ἀφ᾽ ὧν πλείονας εἰς τὸ στρατιωτικὸν σύνταγμα κατεχώρισεν ἐπὶ μείζοσι μισθοφορίαις, ὁμοίως δὲ καὶ τοὺς προόντας κρίνας πιστοὺς φρούρια κτίσας ἀπέδωκεν αὐτοῖς, ὅπως τὸ τῶν Αἰγυπτίων ἔθνος φόβος [μὴ] ἔχῃ διὰ τούτων· καὶ ἡμεῖς δὲ παραλαβόντες τὴν βασιλείαν φιλανθρωπότερον ἀπαντῶμεν τοῖς πᾶσι, πολὺ δὲ μᾶλλον τοῖς σοῖς πολίταις—
Pe mulți dintre ei i-a angajat în forțele armate, dându-le un salariu generos și, de asemenea, după ce i-a judecat pe vechii combatanți vrednici de încredere, a zidit clădiri speciale pentru ei pentru a împiedica prejudecățile din partea locuitorilor Egiptului. Acum, după ce eu am moștenit tronul, adopt o atitudine mai liberală cu privire la toți supușii mei, în particular cu privire la concetățenii tăi.
37
ὑπὲρ δέκα μυριάδας αἰχμαλώτων ἠλευθερώκαμεν, ἀποδόντες τοῖς κρατοῦσι τὴν κατ᾽ ἀξίαν ἀργυρικὴν τιμήν, διορθούμενοι καὶ εἴ τι κακῶς ἐπράχθη διὰ τὰς τῶν ὄχλων ὁρμάς, διειληφότες εὐσεβῶς τοῦτο πρᾶξαι, καὶ τῷ μεγίστῳ θεῷ χαριστικὸν ἀνατιθέντες, ὃς ἡμῖν τὴν βασιλείαν ἐν εἰρήνῃ καὶ δόξῃ κρατίστῃ παρ᾽ ὅλην τὴν οἰκουμένην διατετήρηκεν· εἴς τε τὸ στράτευμα τοὺς ἀκμαιοτάτους ταῖς ἡλικίαις τετάχαμεν, τοὺς δὲ δυναμένους καὶ περὶ ἡμᾶς εἶναι, τῆς περὶ τὴν αὐλὴν πίστεως ἀξίους, ἐπὶ χρειῶν καθεστάκαμεν.
Am eliberat mai mult de 100.000 de prizonieri, plătind stăpânilor lor banii pe măsura demnității lor. De asemenea, pregătesc măsuri pentru a răsplăti toate neplăcerile cauzate de violența mulțimii. Am decis să fac acest lucru ca o obligație religioasă, aducând o jertfă de mulțumire Dumnezeului Prea-înalt, care mi-a păstrat Imperiul în pace și în cea mai mare faimă printre toate popoarele pământului. Celor care se aflau în floarea tinereții și pe care i-am înrolat în armata mea, precum și celor care se află în prezent în slujba mea la curte, după ce mi-au câștigat încrederea, le-am încredințat responsabilitatea câtorva funcții importante.
38
βουλομένων δ᾽ ἡμῶν καὶ τούτοις χαρίζεσθαι καὶ πᾶσι τοῖς κατὰ τὴν οἰκουμένην Ἰουδαίοις καὶ τοῖς μετέπειτα, προῃρήμεθα τὸν νόμον ὑμῶν μεθερμηνευθῆναι γράμμασιν Ἑλληνικοῖς ἐκ τῶν παρ᾽ ὑμῶν λεγομένων Ἑβραϊκῶν γραμμάτων, ἵν᾽ ὑπάρχῃ καὶ ταῦτα παρ᾽ ὑμῖν ἐν βιβλιοθήκῃ σὺν τοῖς ἄλλοις βασιλικοῖς βιβλίοις.
Doresc să acord anumite favoruri acestora rămași în slujba mea, precum și tuturor evreilor din lumea întreagă, chiar și generațiilor viitoare. Am decis așadar ca Legea voastră să fie tradusă în literele limbii grecești din limba pe care voi o scrieți cu litere ebraice, pentru ca această lucrare să poată fi așezată în biblioteca mea, printre multe alte cărți importante.
39
καλῶς οὖν ποιήσεις καὶ τῆς ἡμετέρας σπουδῆς ἀξίως ἐπιλεξάμενος ἄνδρας καλῶς βεβιωκότας πρεσβυτέρους, ἐμπειρίαν ἔχοντας τοῦ νόμου, καὶ δυνατοὺς ἑρμηνεῦσαι, ἀφ᾽ ἑκάστης φυλῆς ἕξ, ὅπως ἐκ τῶν πλείονων τὸ σύμφωνον εὑρεθῇ, διὰ τὸ περὶ μειζόνων εἶναι τὴν σκέψιν. οἰόμεθα γὰρ ἐπιτελεσθέντος τούτου μεγάλην ἀποίσεσθαι δόξαν.
De aceea vă rog să dați dovadă de înțelepciune și să alegeți, conform unor criterii bine rânduite de dumneavoastră, selecționând bătrâni ce au o anumită experiență de viață în trăirea cu zel a Legii divine, câte șase din fiecare tribut, și care au capacitatea să traducă Legea, pentru a ajunge la o versiune acceptabilă de o mare majoritate, ținând seama de importanța problemelor abordate. Sunt convins că realizarea acestui proiect ne va aduce o mare faimă amândurora.
40
ἀπεστάλκαμεν δὲ περὶ τούτων Ἀνδρέαν τῶν ἀρχισωματοφυλάκων καὶ Ἀριστέαν, τιμωμένους παρ᾽ ἡμῖν, διαλεξομένους σοι καὶ κομίζοντας ἀπαρχὰς εἰς τὸ ἱερὸν ἀναθημάτων καὶ εἰς θυσίας καὶ τὰ ἄλλα ἀργυρίου τάλαντα ἑκατόν. γράφων δὲ καὶ σὺ πρὸς ἡμᾶς περὶ ὧν ἐὰν βούλῃ κεχαρισμένος ἔσῃ, καὶ φιλίας ἄξιόν τι πράξεις, ὡς ἐπιτελεσθησομένων τὴν ταχίστην περὶ ὧν ἂν αἱρῇ. ἔρρωσο.
Am dispus în acest sens ca Andreas, unul din principalii responsabili ai gărzii mele de corp, și Ariste, oameni care se bucură de mare cinste în ochii voștri, să discutați cu ei; ei vă vor aduce ofrande pentru Templu și 100 de talanți de argint pentru sacrificii și alte necesități. Scrieți-mi cu privire la tot ce doriți și rugămințile vă vor fi îndeplinite; veți da dovadă astfel de prietenie, iar ceea ce veți decide va fi pus în execuție cu cea mai mare grijă. Adio!”
41
Πρὸς ταύτην τὴν ἐπιστολὴν ἀντέγραψεν ἐνδεχομένως ὁ Ἐλεάζαρος ταῦτα· Ἐλεάζαρος ἀρχιερεὺς βασιλεῖ Πτολεμαίῳ φίλῳ γνησίῳ χαίρειν. αὐτός τε ἔρρωσο καὶ ἡ βασίλισσα Ἀρσινόη, ἡ ἀδελφή, καὶ τὰ τέκνα, καλῶς ἂν ἔχοι καὶ ὡς βουλόμεθα, καὶ αὐτοὶ δὲ ὑγιαίνομεν.
Drept răspuns la această scrisoare, Eleazar i-a scris cele ce urmează: „Eleazar, Mare Preot, împăratului Ptolemeu, drag prieten, salut. Sănătate Măriei Tale și împărătesei Arsinoe, surorii Măriei Tale și copiilor; dacă există sănătate putem face tot ce ne propunem. Și eu sunt sănătos.
42
λαβόντες τὴν παρὰ σοῦ ἐπιστολὴν μεγάλως ἐχάρημεν διὰ τὴν προαίρεσίν σου καὶ τὴν καλὴν βουλήν, καὶ συναγαγόντες τὸ πᾶν πλῆθος παρανέγνωμεν αὐτοῖς, ἵνα εἰδῶσιν ἣν ἔχεις πρὸς τὸν θεὸν ἡμῶν εὐσέβειαν. ἐπεδείξαμεν δὲ καὶ τὰς φιάλας ἃς ἀπέστειλας, χρυσᾶς εἴκοσι καὶ ἀργυρᾶς τριάκοντα, κρατῆρας πέντε, καὶ τράπεζαν εἰς ἀνάθεσιν, καὶ εἰς προσαγωγὴν θυσιῶν καὶ εἰς ἐπισκευὰς ὧν ἂν δέηται τὸ ἱερὸν ἀργυρίου τάλαντα ἑκατόν,
M-am bucurat foarte tare la primirea scrisorii Tale, văzând obiectivul nobil pe care Ți l-ai fixat. Am adunat mulțime mare de popor și am citit scrisoarea Măriei Tale pentru ca toți să cunoască marea credință ce o ai în Dumnezeul nostru. De asemenea, am arătat și vasele pe care ni le-ai trimis pentru Templu, 20 din argint și 30 din aur, cinci potire și o masă pentru rânduiala jertfelor, iar pentru a răspunde nevoilor Templului, cei 100 de talanți din argint,
43
περ ἐκόμισεν Ἀνδρέας τῶν τετιμημένων παρὰ σοὶ καὶ Ἀριστέας, ἄνδρες καλοὶ καὶ ἀγαθοὶ καὶ παιδείᾳ διαφέροντες καὶ τῆς σῆς ἀγωγῆς καὶ δικαιοσύνης ἄξιοι κατὰ πάντα· οἳ καὶ μετέδωκαν ἡμῖν τὰ παρὰ σοῦ, πρὸς ἃ καὶ παρ᾽ ἡμῶν ἀκηκόασιν ἁρμόζοντα τοῖς σοῖς γράμμασι.
toate acestea fiind aduse de cei doi oameni care se bucură a încrederea Ta, Andreas și Ariste, oameni integri, renumiți datorită educației lor, vrednici în toate de încrederea și dreptatea Ta. De asemenea, ei ne-au transmis mesajele Tale, iar ca răspuns din partea mea au auzit lucrurile așa cum le-ai scris și Tu.
44
πάντα γὰρ ὅσα σοι συμφέρει, καὶ εἰ παρὰ φύσιν ἐστίν, ὑπακουσόμεθα· τοῦτο γὰρ φιλίας καὶ ἀγαπήσεως σημεῖόν ἐστι. μεγάλα γὰρ καὶ σὺ καὶ ἀνεπίληστα τοὺς πολίτας ἡμῶν κατὰ πολλοὺς τρόπους εὐηργέτηκας.
Tot ce este spre folosul Măriei Tale, chiar dacă nu este în mod natural, voi face; este dovada unei prietenii și înțelegeri dintre noi. De asemenea, ai dat dovadă de multă umanitate în favoarea concetățenilor mei, dându-le multe avantaje în felurite chipuri.
45
εὐθέως οὖν προσηγάγομεν ὑπὲρ σοῦ θυσίας καὶ τῆς ἀδελφῆς καὶ τῶν τέκνων καὶ τῶν φίλων· καὶ ηὔξατο πᾶν τὸ πλῆθος, ἵνα σοι γένηται καθὼς προαιρῇ διὰ παντός, καὶ διασώζῃ σοι τὴν βασιλείαν ἐν εἰρήνῃ μετὰ δόξης ὁ κυριεύων ἁπάντων θεός, καὶ ὅπως γένηταί σοι συμφερόντως καὶ μετὰ ἀσφαλείας ἡ τοῦ ἁγίου νόμου μεταγραφή.
Așadar, am adus jertfe numaidecât pentru Măria Ta, pentru sora Măriei Tale, copiii și prietenii Tăi. Cu toții am spus că merită să se facă după dorințele Tale, pentru ca Dumnezeu, deasupra tuturor, să păstreze Imperiul Tău în pace și slavă iar traducerea Legii sfinte să se facă numaidecât și să ajungă la Tine în siguranță.
46
παρόντων δὲ πάντων ἐπελέξαμεν ἄνδρας καλοὺς καὶ ἀγαθοὺς πρεσβυτέρους, ἀφ᾽ ἑκάστης φυλῆς ἕξ, οὓς καὶ ἀπεστείλαμεν ἔχοντας τὸν νόμον. καλῶς οὖν ποιήσεις, βασιλεῦ δίκαιε, προστάξας, ὡς ἂν ἡ μεταγραφὴ γένηται τῶν βιβλίων, ἵνα πάλιν ἀποκατασταθῶσιν πρὸς ἡμᾶς ἀσφαλῶς οἱ ἄνδρες. ἔρρωσο.
În prezența adunării, am ales câțiva bătrâni, oameni cinstiți și autentici, șase din fiecare trib, pe care i-am trimis la Tine cu Legea în mâinile lor. Va fi un lucru nobil, Împărate prea-drept, dacă vei porunci ca, odată isprăvită lucrarea de traducere a Legii sinfte, acești oameni să revină în siguranță acasă. Adio!”
47
Εἰσὶ δὲ πρώτης φυλῆς· Ἰώσηφος, Ἐζεκίας, Ζαχαρίας, Ἰωάννης, Ἐζεκίας, Ἐλισσαῖος. δευτέρας· Ἰούδας, Σίμων, Σομόηλος, Ἀδαῖος, Ματταθίας, Ἐσχλεμίας. τρίτης· Νεεμίας, Ἰώσηφος, Θεοδόσιος, Βασέας, Ὀρνίας, Δάκις.
Numele acestor înțelepți sunt: din primul trib – Iosif, Ezechia, Zaharia, Ioan, Ezechia și Eliseu; din al doilea trib – Iuda, Simon, Samuel, Adeu, Mathias și Esclemias; din al treilea trib – Nehemiah, Iosif, Teodosie, Baseas, Ornias și Dakis;
48
τετάρτης· Ἰωνάθας, Ἀβαῖος, Ἐλισσαῖος, Ἁνανίας, Χαβρίας, [Χελκίας?]. πέμπτης· Ἴσακος, Ἰάκωβος, Ἰησοῦς, Σαββαταῖος, Σίμων, Λευίς. ἕκτης· Ἰούδας, Ἰώσηφος, Σίμων, Ζαχαρίας, Σομόηλος, Σελεμίας.
din al patrulea trib – Ionatan, Abraeus, Eliseu, Ananias, Chabrias; din al cincilea trib – Isac, Iacob, Isus, Sabbateus, Simon, Levi; din al șaselea trib – Iuda, Iosif, Simon, Zaharia, Samuel și Selemiah;
49
ἑβδόμης· Σαββαταῖος, Σεδεκίας, Ἰάκωβος, Ἴσαχος, Ἰησίας, Νατθαῖος. ὀγδόης· Θεοδόσιος, Ἰάσων, Ἰησοῦς, Θεόδοτος, Ἰωάννης, Ἰωνάθας. ἐνάτης· Θεόφιλος, Ἄβραμος, Ἄρσαμος, Ἰάσων, Ἐνδεμίας, Δανίηλος.
din al șaptelea trib – Sabbateus, Sedecias, Iacob, Isac, Iosia, Nathaeus; din al optulea trib – Teodosie, Iason, Isus, Teodot, Ioan și Ionatan; din al nouălea trib – Teofil, Abram, Abram, Iason, Endemias, Daniel ;
50
δεκάτης· Ἰερεμίας, Ἐλεάζαρος, Ζαχαρίας, Βανέας, Ἐλισσαῖος, Δαθαῖος. ἑνδεκάτης· Σαμούηλος, Ἰώσηφος, Ἰούδας, Ἰωνάθης. Χαβεῦ, Δοσίθεος. δωδεκάτης· Ἰσάηλος, Ἰωάννης, Θεοδόσιος, Ἄρσαμος, Ἀβιήτης, Ἐζεκῆλος. οἱ πάντες ἑβδομήκοντα δύο.
din al zecelea trib – Ieremia, Eleazar, Zaharia, Baneas, Eliseu și Datheus; din al unsprezecelea trib – Samuel, Iosif, Iuda, Ionatan, Chabeu și Dositeu; din al doisprezecelea trib – Isael, Ioan, Teodosie, Arsamus, Abietes și Ezechiel. 72 de înțelepți în total.
51
καὶ τὰ μὲν πρὸς τὴν τοῦ βασιλέως ἐπιστολὴν τοιαύτης ἐτύγχανεν ἀντιγραφῆς {ὑπὸ} τῶν περὶ τὸν Ἐλεάζαρον.Ὡς δὲ ἐπηγγειλάμην καὶ τὰ τῶν κατασκευασμάτων διασαφῆσαι, ποιήσω. πολυτεχνίᾳ γὰρ διαφέροντα συνετελέσθη, τοῦ βασιλέως πολλὴν ἐπίδοσιν ποιουμένου καὶ παρ᾽ ἕκαστον ἐπιθεωροῦντος τοὺς τεχνίτας. διὸ παριδεῖν οὐδὲν ἠδύναντο οὐδὲ εἰκῇ συντελέσαι. πρῶτον δέ σοι τὰ περὶ τῆς τραπέζης ἐξηγήσομαι.
Cele relatate de împărat în scrisoare au primit răspuns din partea lui Eleazar și a consilierilor lui. Deoarece am promis să dau toate detaliile cu privire la obiectele donate de împărat, o voi face acum. Obiectele în stadiul final erau diferite unele de altele și purtau marca artizanului; împăratul a adus o contribuție importantă și supraveghea el însuși artizanii în făurirea obiectelor, astfel încât să nu fie neglijat niciun detaliu în fabricarea obiectului respectiv. Mai întâi voi descrie în detaliu masa de jertfă.
52
προεθυμεῖτο μὲν οὖν ὁ βασιλεὺς ὑπέροπλόν τι ποιῆσαι τοῖς μέτροις τὸ κατασκεύασμα. προσέταξε δὲ πυθέσθαι τῶν ἀνὰ τὸν τόπον, πηλίκη τίς ἐστιν ἡ προοῦσα καὶ κειμένη κατὰ τὸ ἱερὸν ἐν Ἱεροσολύμοις.
Preocuparea principală a împăratului era aceea de a face din mobilier un obiect impresionant prin măsurile lui și a poruncit să se facă cercetări pe lângă populația locală cu privire la mărimea mobilierului care se afla în templul din Ierusalim.
53
ὡς δὲ ἀπεφήναντο τὰ μέτρα, προσεπηρώτησεν, εἰ κατασκευάσει μείζονα. τινὲς μὲν οὖν καὶ τῶν ἱερέων καὶ τῶν ἄλλων ἔλεγον μηδὲν ἐπικωλύειν. ὁ δὲ εἶπε βούλεσθαι καὶ πενταπλῆν τοῖς μεγέθεσι ποιῆσαι, διστάζειν δὲ μήποτε ἄχρηστος γένηται πρὸς τὰς λειτουργίας.
Când i-au dat măsurile, împăratul a venit cu o altă întrebare pentru a ști dacă aceste măsuri ar putea fi depășite. Unii preoți și leviți i-au spus că nu este nicio prescripție care să specifice acest lucru. Chiar dacă era dispus să realizeze mobilierul chiar și de cinci ori mai mare, Împăratul a zis că va ezita să facă așa ceva în cazul în care acest lucru s-ar dovedi a fi inutil pentru cult;
54
οὐ γὰρ αἱρεῖσθαι τὸ κεῖσθαι μόνον ἐν τῷ τόπῳ {τὰ} παρ᾽ αὐτοῦ, πολὺ δὲ μᾶλλον χάριν ἕξειν, ἐὰν τὰς καθηκούσας λειτουργίας ἐπὶ τῶν αὐτοῦ κατεσκευασμένων οἷς καθῆκε ποιῶνται δεόντως.
nu doar a voit, zicea el, ca darurile lui să fie dispuse în Templu, dar va fi și mai fericit dacă miniștrii responsabili s-ar achita cu sârguință de ritualurile lor folosind după rânduială mobilierul pe care intenționa să-l pună la dispoziția lor.
55
οὐ γὰρ ἕνεκεν σπάνεως χρυσοῦ τὰ προσυντετελεσμένα βραχύμετρα καθέστηκεν, ἀλλὰ φαίνεται πρός τινα λόγον, εἶπεν, οὕτως συνεστηκέναι τοῖς μέτροις. ἔτι γὰρ ἐπιταγῆς οὔσης οὐθὲν ἂν ἐσάνιζε· διόπερ οὐ παραβατέον οὐδὲ ὑπερθετέον τὰ καλῶς ἔχοντα.
Lipsa banilor nu era motivul pentru care făcuse o măsură mai mică a darurilor completate mai înainte, ci este clar, zicea el, de ce au fost făcute astfel. Dacă ar exista o prescripție precisă în acest sens, acum nu va mai lipsi nimic. De acea nu trebuie nici încălcat, nici depășit tot ceea ce este pe măsură și bine proporționat.
56
τῇ μὲν οὖν ποικιλίᾳ τῶν τεχνῶν ἐκέλευσεν ὅτι μάλιστα χρήσασθαι, σεμνῶς ἅπαντα διανούμενος καὶ φύσιν ἔχων ἀγαθὴν εἰς τὸ συνιδεῖν πραγμάτων ἔμφασιν. ὅσα δ᾽ ἂν ᾖ ἄγραφα, πρὸς καλλονὴν ἐκέλευσε ποεῖν· ὅσα δὲ διὰ γραπτῶν, μέτρα αὐτοῖς κατακολουθῆσαι.
Dăduse poruncă pentru ca diversitatea artelor să fie folosită din plin, intenția lui fiind una credincioasă din toate punctele de vedere; în plus, avea un ochi bine format pentru a aprecia lucrurile bine făcute. În cazul obiectelor nedefinite, împăratul porunci să se facă atenție la frumusețea lor, nu la banii cheltuiți; în cazul unor elemente specifice, măsurile trebuiau să corespundă indicațiilor prescrise.
57
Δύο γὰρ πήχεων τὸ μῆκος, τὸ δὲ ὕψος πήχεος καὶ ἡμίσους συνετέλουν, χρυσίου δοκίμου στερεὰν πάντοθεν τὴν ποίησιν ἐργασάμενοι, λέγω δὲ οὐ περί τι περιεπτυγμένου τοῦ χρυσοῦ, τὸν δὲ ἐλασμὸν αὐτὸν ἐπιδεδέσθαι.
La sfârșitul lucrării, masa măsura două coate lungime, o înălțime și jumătate; meșterii au întărit lucrarea cu aur foarte scump, ceea ce înseamnă că au adăugat, nu doar un strat de aur în exterior, dar și placa de jertfă era din aur masiv.
58
στεφάνην δὲ ἐποίησαν παλαιστιαίαν κυκλόθεν· τὰ δὲ κυμάτια στρεπτά, τὴν ἀναγλυφὴν ἔχοντα σχοινίδων ἔκτυπον, τῇ πορείᾳ θαυμαστῶς ἔχουσαν ἐκ τῶν τριῶν μερῶν· ἦν γὰρ τριγωνία.
Conturul mesei era făurit dintr-o bucată; împletiturile erau din lemn torsionat în relief; relieful era foarte bine lucrat pe trei laturi ale mesei. (Forma un triunghi).
59
καὶ καθ᾽ ἕκαστον μέρος ἡ διατύπωσις τῆς ἐνεργείας τὴν αὐτὴν διάθεσιν εἶχεν, ὥστε, καθ᾽ ὃ ἂν μέρος στρέφοιτο, τὴν πρόσοψιν εἶναι τὴν αὐτήν, κειμένου δὲ κατὰ τῆς στεφάνης τὸ μὲν εἰς αὐτὴν τὴν τράπεζαν ἀπόκλιμα τὴν διατύπωσιν ἔχειν τῆς ὡραιότητος, τὸ δὲ ἐκτὸς κλίμα πρὸς τὴν τοῦ προσάγοντος εἶναι θεωρίαν.
Pe fiecare latură, forma mesei era identică, astfel încât aspectul era la fel, indiferent din ce parte o priveai; când o parte a conturului mesei era așezată în jos, panta cobora până la suprafața mesei și-și păstra forma sa minunată, iar panta exterioară era vizibilă pentru toți cei care se apropiau.
60
διὸ τὴν ὑπεροχὴν ὀξεῖαν εἶναι τῶν δύο κλιμάτων συνέβαινε, μετέωρον ἐπικειμένην, ὡς προειρήκαμεν, τριγώνου κατεσκευασμένου, καθ᾽ ὃ ἂν μέρος στρέφοιτο. λίθων τε πολυτελῶν ἐν αὐτῷ διαθέσεις ὑπῆρχον ἀνὰ μέσον τῶν σχοινίδων· ἕτερος παρὰ ἕτερον πλοκὴν εἶχον ἀμίμητον τῇ ποιήσει.
Astfel, măsura celor două laturi în pantă era evidentă, fiind puțin înălțată, după cum am văzut, și de construcție triunghiulară, indiferent partea din care o priveai. Erau fixate forme din pietre scumpe pe ele între jocurile de linii; una încăleca peste cealaltă, dând o formă inegalabilă artei.
61
πάντες δ᾽ ἦσαν διὰ τρημάτων κατειλημμένοι χρυσαῖς περόναις πρὸς τὴν ἀσφάλειαν. ἐπὶ δὲ τῶν γωνιῶν αἱ κατακλεῖδες συνέσφιγγον πρὸς τὴν συνοχήν.
Pentru o mai mare siguranță, toate elementele erau îmbinate unele cu altele datorită unor găuri prin care treceau niște drugi auriți. La colțuri existau niște încheieturi speciale cu rolul de a menține totul strâns unit.
62
ἐκ πλαγίων δὲ κατὰ τὴν στεφάνην κυκλόθεν τὰ πρὸς τὴν ἄνω πρόσοψιν ῴοθεσία κατεσκεύαστο διάλιθος, ἐκτύπωσιν ἔχουσα προσοχῆς συνεχέσιν ἀναγλυφαῖς ῥαβδωταῖς, πυκνὴν ἐχούσαις τὴν πρὸς ἄλληλα θέσιν περὶ ὅλην τὴν τράπεζαν.
De jur împrejur în partea de sus, de fiecare parte a conturului, ieșea în evidență o bordură ovală îmbrăcată în pietre scumpe, relief ce se detașa de celelalte reliefuri zebrate și neîntrerupte, strâns îmbinate unele cu altele de jur împrejurul mesei.
63
ὑπὸ δὲ τὴν ἐκτύπωσιν τῶν λίθων τῆς ῴοθεσίας, στέφανον ἐποίησαν οἱ τεχνῖται πάγκαρπον, ἐν ὑπεροχῇ προδήλως ἔχοντα βοτρύων καὶ σταχύων, ἔτι δὲ φοινίκων καὶ μήλων ἐλαίας τε καὶ ῥοῶν καὶ τῶν παραπλησίων. τοὺς δὲ λίθους ἐργασάμενοι πρὸς τὴν τῶν προειρημένων καρπῶν διατύπωσιν, ἔχοντας ἑκάστου γένους τὴν χρόαν, ἀνέδησαν τῷ χρυσίῳ κύκλῳ περὶ ὅλην τὴν τῆς τραπέζης κατασκευὴν κατὰ κρόταφον.
Sub relieful pietrelor scumpe, ce forma frontiera ovală, despre care am vorbit, meșterii au mai făcut o coroană ornată cu tot felul de fructe, foarte vizibile, cu struguri și spice de grâu, curmale, mere, măsline, grenade și multe altele asemenea. Au sculptat pietrele sub forma fructelor amintite mai sus, respectând culoarea fiecărui fruct în parte, apoi le-au îmbinat folosind o bandă aurită ce înconjura tot conturul mesei de jur împrejur.
64
μετὰ δὲ τὴν τοῦ στεφάνου διάθεσιν, ὁμοίως κατὰ τὴν τῆς ῴοθεσίας διασκευὴν κατεσκεύαστο, καὶ τὰ λοιπὰ τῆς ῥαβδώσεως καὶ διαγλυφῆς, {διὰ} τὸ κατ᾽ ἀμφότερα τὰ μέρη τὴν τράπεζαν πρὸς τὴν χρῆσιν πεποιῆσθαι, καθ᾽ ὃ ἂν μέρος αἴρωνται, ὥστε καὶ τὴν τῶν κυμάτων θέσιν καὶ τὴν τῆς στεφάνης εἶναι κατὰ τὸ τῶν ποδῶν μέρος.
După ce au terminat coroana, au făurit o altă îmbinare asemănătoare care să corespundă formei bordurii, precum și restului îmbinărilor și gravurilor, fiindcă masa fusese concepută pentru a putea fi folosită de ambele părți, indiferent care ar fi fost fața principală, astfel încât poziția îmbinărilor coroanei să corespundă mereu părții unde se aflau picioarele.
65
ἔλασμα γὰρ ἐποίησαν καθ᾽ ὅλου τοῦ πλάτους τῆς τραπέζης στερεὸν δακτύλων τεσσάρων, ὥστε τοὺς πόδας ἐνίεσθαι εἰς τοῦτο, περόνας {σὺν} κατακλεῖσιν ἔχοντας ἐσφίγχθαι κατὰ τὴν στεφάνην, ἵνα, καθ᾽ ὃ ἂν αἴρωνται μέρος, ἡ χρῆσις ᾖ· τοῦτο δὲ κατὰ ἐπιφάνειαν θεωρεῖται ἀμφοτεροδεξίου τῆς κατασκευῆς οὔσης.
Au făurit și o placă metalică solidă de mărimea mesei, cu o grosime de patru degete, astfel încât puteau fi fixate picioarele, folosindu-se de niște găuri pentru a fi înfipte sub coroană, în așa fel încât să poată fi folosită indiferent pe ce parte te-ai afla. Din exterior se vedea foarte bine acest lucru, construcția fiind vizibilă de ambele părți.
66
ἐπ᾽ αὐτῆς δὲ τῆς τραπέζης μαίανδρον ἔκτυπον ἐποίησαν, ἐν ὑπεροχῇ λίθους ἔχοντα κατὰ μέσον πολυτελεῖς τῶν {πολυειδῶν}, ἀνθράκων τε καὶ σμαράγδων, ἔτι δὲ ὄνυχος καὶ τῶν ἄλλων γενῶν τῶν διαφερόντων ἐν ὡραιότητι.
Pe masa propriu-zisă, au realizat o sculptură în relief, foarte complexă, din pietre foarte scumpe și vizibile începând din interior spre exterior, din rubin de diferite feluri și din smaralde, de asemenea, din onix și din alte feluri de piatră renumite prin frumusețea lor.
67
μετὰ δὲ τὴν τοῦ μαιάνδρου διάθεσιν ἐπέκειτο σχιστὴ πλοκή, θαυμασίως ἔχουσα, ῥομβωτὴν ἀποτελοῦσα τὴν ἀνὰ μέσον θεωρίαν· ἐφ᾽ ᾗ κρυστάλλου λίθος καὶ τὸ λεγόμενον ἤλεκτρον ἐντετύπωτο, ἀμίμητον θεωρίαν ἀποτελοῦν τοῖς θεωροῦσι.
După realizarea motivului, amintit mai sus, au făcut o bandă cu desene frumos aranjate, lucrare ce dădea, la prima vedere, o formă în diamant; o piatră de cristal și o alta din chihlimbar au fost aranjate în relief, dând privitorilor o imagine incomparabilă.
68
τοὺς δὲ πόδας ἐποίησαν τὰς κεφαλίδας ἔχοντας κρινωτάς, ἀνάκλασιν κρίνων ὑπὸ τὴν τράπεζαν λαμβανόντων, τὰ δὲ τῆς ἐντὸς προσόψεως ὀρθὴν ἔχοντα τὴν πετάλωσιν.
Picioarele au fost realizate din lemn sculptat sub formă de crin, crinii fiind deschiși sub masă; părțile din interior, care puteau fi văzute, erau acoperite cu foiță de aur.
69
ἡ δὲ ἐπ᾽ ἐδάφους ἔρεισις τοῦ ποδὸς ἄνθρωπος λίθου πάντοθεν παλιστιαία, κρηπῖδος ἔχουσα τάξιν κατὰ τὴν πρόσοψιν, ὀκτὼ δὲ δακτύλων τὸ πλάτος ἔχουσα· ἐφ᾽ ὃν ἐπίκειται τὸ πᾶν ἔλασμα τοῦ ποδός.
Suportul piciorului pe pământ era împodobit cu rubin, cu o încheietură la piciorul dinainte, de opt degete lățime. Pe acest suport era sprijinită toată greutatea piciorului.
70
κατεσκεύασαν δὲ ἐκφύοντα κισσὸν ἀκάνθῳ πλεκόμενον ἐκ τοῦ λίθου, σὺν ἀμπέλῳ περιειλούμενον κυκλόθεν τῷ ποδὶ σὺν τοῖς βότρυσιν, οἳ λιθουργεῖς ἦσαν, μέχρι τῆς κεφαλῆς. ἡ δ᾽ αὐτὴ διάθεσις ἦν τῶν τεσσάρων ποδῶν, πάντα ἐνεργῶς πεποιημένα καὶ προσηγμένα, τῆς ἐμπειρίας καὶ τέχνης τὰς ὑπεροχὰς ἀπαραλλάκτως ἔχοντα πρὸς τὴν ἀλήθειαν, ὥστε καὶ ῥιπίζοντος τοῦ κατὰ τὸν ἀέρα πνεύματος κίνησιν ἐπιδέχεσθαι τὴν τῶν φύλλων θέσιν, πρὸς τὴν τῆς ἀληθείας διάθεσιν τετυπωμένων ἁπάντων.
Au mai realizat, din piatră, o viță de iederă care înflorește, îmbinată în acantă și înconjurată de jur împrejurul piciorului cu viță de vie și struguri, toate sculptate în piatră, până la vârf. Același motiv era aplicat la cele patru picioare; totul era realizat și îmbinat într-un mod artistic, arătând uniformitatea preeminenței experienței și artei cu un accent realist, astfel încât poziția foilor părea efectiv că sunt mișcate de o adiere de vânt, făcându-le parcă să se miște.
71
ἐποίησαν δὲ τριμερὲς τὸ στόμα τῆς τραπέζης, οἱονεὶ τρίπτυχον, πελεκίνοις συναρμοζόμενα γομφωτοῖς πρὸς ἑαυτὰ κατὰ τὸ πάχος τῆς κατασκευῆς, ἀθέατον καὶ ἀνεύρετον τὴν τῶν ἁρμῶν κατασκευάσαντες συμβολήν. ἡμιπηχίου δὲ οὐκ ἐλάσσονος ἦν τὸ πάχος τῆς ὅλης τραπέζης, ὥστε πολλῶν εἶναι ταλάντων τὴν ὅλην διασκευήν.
Totul fusese modelat în așa fel încât să dea impresia unei reprezentări realiste. Marginea mesei era făcută din trei straturi, fiecare strat fiind îmbinat, unul în celălalt, prin niște încheieturi de formă rotundă de grosimea mesei; încheieturile erau făcute atât de aproape de corp încât erau invizibile și foarte greu de detectat. Grosimea mesei nu era mai mică de o jumătate de cot; toată lucrarea cântărea mai mulți talanți.
72
ἐπεὶ γὰρ οὐ προᾐρητο τοῖς μεγέθεσιν οὐδὲν προσθεῖναι ὁ βασιλεύς, ὅσον ἔδει δαπανηθῆναι κατασκευαζομένων μειζόνων, ταῦτα ἀποδέδωκε πλείονα· καὶ κατὰ τὴν προαίρεσιν αὐτοῦ πάντα ἐπετελέσθη θαυμασίως καὶ ἀξιολόγως ἔχοντα, καὶ ταῖς τέχναις ἀμίμητα, καὶ τῇ καλλονῇ διαπρεπῆ.
Căci împăratul, decisese să nu mai adauge nimic măsurătorilor deoarece erau necesare cheltuieli importante pentru a le mări, a mărit numărul talanților astfel încât, urmându-și propriul obiectiv, fiecare detaliu era completat într-un fel minunat și remarcabil, de neegalat în artă și de o frumusețe excepțională.
73
τῶν δὲ κρατήρων δύο μὲν ἦσαν {χρυσοῖ} τῇ κατασκευῇ, φολιδωτὴν ἔχοντες ἀπὸ τῆς βάσεως μέχρι τοῦ μέσου τὴν διασκευὴν τῇ πορείᾳ, καὶ τὴν τῶν λίθων ἀνὰ μέσον τῶν φολίδων σύνδεσιν πολυτέχνως ἔχοντες.
Două adăpători erau în aur masiv cu motive în relief care se întrepătrundeau de la bază spre centru, cu o injoncțiune artistică de pietre prețioase în mijlocul lucrării.
74
εἶτα μαίανδρος ἐπέκειτο πηχυαῖος ὕψει, τὴν δ᾽ ἐκτύπωσιν ἐνυπῆρχε διὰ λιθώσεως ποικίλης, ἐμφαίνων σὺν ὡραιότητι τὸ τῆς τέχνης φιλόπονον. ἐπὶ δὲ τοῦτο ῥάβδωσις, ἐφ᾽ ᾗ διαπλοκὴ ῥόμβων, δικτυωτὴν ἔχουσα τὴν πρόσοψιν ἕως ἐπὶ τὸ στόμα.
La toate aceste se suprapunea un motiv complex cu înălțimea de un cot, încrustat în desen printr-o lucrare complexă în pietre scumpe, dând dovada unei arte meticuloase combinată cu frumusețe. Pe acest desen se întrepătrundeau împletituri cu motive circulare, dând un aspect de lesă până la gură.
75
τὸ δ᾽ ἀνὰ μέσον ἀσπιδίσκοι λίθων ἑτέρων παρ᾽ ἑτέροις, τοῖς γένεσι παραλλαγὴν ἐχόντων, τετραδακτύλων οὐκ ἔλαττον, ἀνεπλήρουν τὸ τῆς καλλονῆς ἐναργές. ἐπὶ δὲ τῆς στεφάνης τοῦ σώματος κρίνων τύπωσις σὺν ἀνθεμίσι καὶ βοτρύων σχοινιαὶ διάπλοκοι διετυποῦντο κυκλόθεν.
Pe partea centrală erau grupate mici umblături din pietre scumpe, apropiate și de felurite tipuri, având o lungime de cel puțin patru degete, asigurând o frumusețe de nedescris ansamblului. Pe margine gurii erau forme de crini cu flori și struguri întretăiați de jur împrejur.
76
οἱ μὲν οὖν διὰ τοῦ χρυσοῦ τοιαύτην εἶχον τὴν κατασκευήν, χωροῦντες ὑπὲρ δύο μετρητάς· οἱ δ᾽ ἀργυροῖ λείαν εἶχον τὴν διασκευήν, ἔνοπτρον δὴ γεγονυῖαν πρὸς αὐτὸ τοῦτο θαυμασίως ἔχουσαν, ὥστε πᾶν τὸ προσαχθὲν ἀπαυγάζεσθαι σαφέστερον μᾶλλον ἢ ἐν τοῖς κατόπροις.
Așa arăta modelul potirelor de băut aurite, susținând deasupra două măsuri mari. Cele în argint aveau un aspect neted, fiind astfel un reflector minunat adaptat acestui efect, astfel încât tot ceea ce se apropia devenea mai vizibil decât reflecția oglinzilor.
77
οὐκ ἐφικτὸν δ᾽ ἐστὶν ἐξηγήσασθαι τὰ προσυντελεσθέντα πρὸς τὴν τῆς ἀληθείας ἔμφασιν. ὡς γὰρ ἐπετελέσθη, τεθέντων τῶν κατασκευασμάτων ἑτέρου παρ᾽ ἕτερον—λέγω δὲ πρῶτον ἀργυροῦ κρατῆρος, εἶτα χρυσοῦ, πάλιν ἀργυροῦ καὶ χρυσοῦ—παντελῶς ἀνεξήγητος ἐγένετο τῆς προσόψεως ἡ διάθεσις, καὶ τῶν πρὸς τὴν θεωρίαν προσιόντων οὐ δυναμένων ἀφίστασθαι διὰ τὴν περιαύγειαν καὶ τὸ τῆς ὄψεως τερπνόν.
Totuși, îmi este imposibil să prezint detalii mai amănunțite ca să dau impresia realismului. Când lucrarea a fost isprăvită iar bucățile se îmbinau, adică un bol de băut în argint, apoi unul în aur, apoi altul în argint și altul în aur, efectul general al vederii era complet indescriptibil, și chiar cei care se apropiau pentru a-l vedea nu mai erau în măsură să se îndepărteze de strălucirea și minunăția ce o contemplau.
78
ποικίλη γὰρ ἦν ἡ τῆς ἐπιφανείας ἐνέργεια. προσορώντων γὰρ πρὸς αὐτὴν τὴν τοῦ χρυσίου κατασκευήν, ψυχαγωγία τις ἦν μετὰ θαυμασμοῦ, συνεχῶς ἐφ᾽ ἕκαστον ἐπιβαλλούσης τῆς διανοίας τεχνίτευμα. καὶ πάλιν ὅτε πρὸς τὴν τῶν ἀργυρῶν προσβλέψαι τις θέσιν ἤθελεν, ἀπέλαμπε τὰ πάντα κυκλόθεν, ὡς ἄν τις ἕστηκε, καὶ διάχυσιν ἐποίει μείζονα τοῖς θεωμένοις· ὥστε παντελῶς ἀνεξήγητον εἶναι τῶν ἐνηργημένων τὴν πολυτεχνίαν.
Realismul lucrării afișate în plină zi oferea un aspect foarte plăcut. În vreme ce oamenii priveau mobilierul în aur, exista o fascinație aparte, asociată cu o mirare foarte justificată, iar atenția era concentrată pe fiecare element artistic în parte. Și încă o dată, când toată lumea dorea să privească ceea ce era făurit din argint, totul se reflecta, indiferent de poziție, și provoca o senzație și mai mare printre spectatori. Astfel, caracterul artistic asupra mai multor aspecte ale capodoperelor erau dea dreptul indescriptibile.
79
τὰς δὲ χρυσᾶς φιάλας διετόρευσαν στεφάνοις ἀμπέλου κατὰ μέσον, περὶ δὲ τὰ χείλη κισσοῦ τε καὶ μυρσίνης ἔτι δ᾽ ἐλαίας ἀνέπλεξαν στέφανον ἔκτυπον, πολυτελεῖς ἐνέντες λίθους· καὶ τὰς λοιπὰς δὲ πορείας διηλλαγμένως ἐπετέλεσαν, ἅπαντα φιλοτιμηθέντες εἰς ὑπεροχὴν δόξης τοῦ βασιλέως ποιῆσαι.
Era gravate broderii în aur, împletituri din struguri pe mijloc, iar de jur împrejur era împletită o coroană de iederă, mirt și măslin în care erau încrustate pietre scumpe. Artiștii au isprăvit individual sculpturile ce rămâneau, întrecându-se în meșteșug pentru a face o lucrare cât mai iscusită spre slava împăratului.
80
καθόλου γὰρ οὔτ᾽ ἐν τοῖς βασιλικοῖς ὑπῆρχε ῥισκοφυλακίοις τοιαύτη κατασκευὴ τῇ πολυτελείᾳ καὶ τεχνουργίᾳ, οὔτ᾽ ἔν τινι ἄλλῳ. πρόνοιαν γὰρ οὐ μικρὰν ἐποιεῖτο ὁ βασιλεύς, φιλοδοξῶν εἰς τὰ καλῶς ἔχοντα.
Nu exista nicio lucrare de artă asemănătoare în frumusețe și meșteșug, nici în tezaurul imperial, nici în altă parte. Împăratul s-a interesat îndeaproape de această lucrare datorită gustului său neasemuit pentru operele de artă.
81
πολλάκις γὰρ τὸν δημόσιον χρηματισμὸν παρίει, τοῖς δὲ τεχνίταις παρήδρευεν ἐπιμελῶς, ἵνα καθηκόντως τῷ τόπῳ συντελέσωσιν, εἰς ὃν ἀπεστέλλετο τὰ τῶν ἔργων. διὸ πάντα σεμνῶς ἐγεγόνει, καὶ καταξίως τοῦ τε ἀποστέλλοντος βασιλέως καὶ τοῦ προστατοῦντος ἀρχιερέως τοῦ τόπου.
De multe ori a lăsat la o parte afacerile publice și se așeza cu grijă printre artizani pentru ca aceștia să isprăvească lucrarea în felul cel mai potrivit cu locul pentru care se realiza opera de artă. Astfel, totul s-a petrecut într-o solemnitate și într-un fel vrednic de împărat, care trimisese preoți și Marele Preot pentru a supraveghea locul.
82
καὶ γὰρ τὸ τῶν λίθων πλῆθος ἄφθονον, καὶ μεγάλοι τοῖς μεγέθεσιν, οὐκ ἔλαττον πεντακισχιλίων· καὶ ταῖς τέχναις κρατιστεύοντα πάντα, ὥστε πενταπλασίως τοῦ χρυσοῦ τιμιωτέραν εἶναι τὴν τῶν λίθων δόσιν καὶ τὴν τῶν τεχνῶν ἐνέργειαν.
Numărul pietrelor scumpe era nelimitat și erau de mărimi mari, cel puțin 5000 în total. Întreaga lucrare dovedea iscusința și excelența, astfel încât cadoul pietrelor și lucrarea artistică în sine valorau de cinci ori mai mult decât aurul.
83
Ὑπολαμβάνων οὖν καὶ τούτων τὴν ἀναγραφὴν ἀναγκαίαν εἶναι, δεδήλωκά σοι. τὰ δ᾽ ἑξῆς περιέχει τὴν πρὸς τὸν Ἐλεάζαρον ὁδὸν ἡμῖν γενομένην· τὴν δὲ θέσιν τῆς ὅλης χώρας πρῶτον δηλώσω. Ὡς γὰρ παρεγενήθημεν ἐπὶ τοὺς τόπους, ἐθεωροῦμεν τὴν πόλιν μέσην κειμένην τῆς ὅλης Ἰουδαίων ἐπ᾽ ὄρους ὑψηλὴν ἔχοντος τὴν ἀνάτασιν.
Am considerat necesar că această descriere era indispensabilă, de aceea am povestit-o. Ceea ce urmează spune drumul lui Eleazar pe care noi l-am împrumutat. Voi descrie mai întâi configurația întregii echipe. Când ne-am apropiat de acel loc, Ierusalim, am văzut orașul construit în mijlocul țării evreilor, pe o colină ce se întindea pe o mare înălțime.
84
ἐπὶ δὲ τῆς κορυφῆς κατεσκεύαστο τὸ ἱερὸν ἐκπρεπῶς ἔχον· καὶ οἱ περίβολοι τρεῖς, ὑπὲρ ἑβδομήκοντα δὲ πήχεις τῷ μεγέθει, καὶ τὸ πλάτος ἀκόλουθον καὶ τὸ μῆκος τῆς κατὰ τὸν οἶκον διασκευῆς ὑπῆρχε, μεγαλομοιρίᾳ καὶ χορηγίᾳ κατὰ πάντα ὑπερβαλλούσῃ διῳκοδομημένων ἁπάντων.
Pe vârful colinei fusese construit Templul, dând impresia că domina totul. Erau trei ziduri de întărituri înalte de mai bine de 70 de coți, lărgimea și lungimea edificiului erau proporționate cu mobilierul; totul fusese construit într-un mod excepțional din toate punctele de vedere, cu măiestrie și cu sume mari de bani.
85
καὶ τοῦ θυρώματος δὲ καὶ τῶν περὶ αὐτὸ συνδέσμων κατὰ τὰς φλιὰς καὶ τῆς τῶν ὑπερθύρων ἀσφαλείας ἔκδηλος ἦν ἡ τῶν χρημάτων γεγονυῖα ἀφειδὴς δαπάνη.
Era evident că nu s-a ținut cont de bani când au fost făurite porțile Templului, nici pentru închiderea lintourilor porților, nici pentru întărirea lor.
86
τοῦ τε καταπετάσματος ἡ διατύπωσις θυρώσει κατὰ πᾶν ὁμοιοτάτη ὑπῆρχε· καὶ μάλιστα διὰ τὴν τοῦ πνεύματος ὑποδρομὴν ἀδιάλειπτον κίνησιν λαμβονούσης τῆς διυφῆς, διὰ τὸ ἀπ᾽ ἐδάφους γινομένης τῆς ὑποδρομῆς {κατατείνειν} τὴν κόλπωσιν μέχρι τῆς ἄνω διατάσεως, ἡδεῖάν τινα καὶ δυσαπάλλακτον τὴν θεωρίαν ἔχοντος τοῦ πράγματος.
Configurația catapetesmei era foarte asemănătoare cu cea a mobilierului porții și ținea cont de mișcarea continuă cauzată materialelor de curentul de aer de la suprafață. Acest curent de aer era continuu fiindcă pleca de jos și se ridica sub formă de vârtej astfel încât crea ondulații până sus, fenomenul creând astfel un spectacol foarte plăcut și de neuitat.
87
ἥ τε τοῦ θυσιαστηρίου κατασκευὴ {συμμέτρως ἔχουσαν} πρὸς τὸν τόπον καὶ τὰ θύματα διὰ τοῦ πυρὸς ἐξαναλούμενα τὴν διοικοδομὴν εἶχε, τῆς δ᾽ ἀναβάσεως τῆς πρὸς αὐτό, πρὸς τὴν εὐκοσμίαν ἔχοντος τοῦ τόπου καθηκόντως τὸ κλίμα τῶν λειτουργούντων ἱερέων κεκαλυμμένων μέχρι τῶν σφυρῶν βυσσίνοις χιτῶσιν.
Mobilierul altarului era pe măsura locului și jertfelor consumate în foc; la fel și urcarea până la altar era foarte iscusită; scara fusese concepută în așa fel încât să fie adaptată preoților care-și desfășurau activitatea la altarul de jertfă, fiind îmbrăcați până la mijloc cu haine din in.
88
ὁ δὲ οἶκος βλέπει πρὸς ἕω, τὰ δ᾽ ὀπίσθια αὐτοῦ πρὸς ἑσπέραν· τὸ δὲ πᾶν ἔδαφος λιθόστρωτον καθέστηκε καὶ κλίματα πρὸς τοὺς καθήκοντας τόπους ἔχει τῆς τῶν ὑδάτων ἐπιφορᾶς ἕνεκεν, ἣ γίνεται διὰ τὴν σμῆξιν τῶν ἀπὸ τῶν θυσιῶν αἱμάτων. πολλαὶ γὰρ μυριάδες κτηνῶν προσάγονται κατὰ τὰς τῶν ἑορτῶν ἡμέρας.
Casa este orientată spre est, iar în partea opusă avea ieșire spre vest. Temelia era împodobită în întregime din pietre scumpe și existau uluce în pantă pentru a transporta apa necesară pentru curățirea sângelui jertfelor. (Mai multe mii de animale sunt jertfite acolo în timpul sărbătorilor).
89
ὕδατος δὲ ἀνέκλειπτός ἐστι σύστασις, ὡς ἂν καὶ πηγῆς ἔσωθεν πολυρρύτου φυσικῶς ἐπιρρεούσης, ἔτι δὲ θαυμασίων καὶ ἀδιηγήτων ὑποδοχείων ὑπαρχόντων ὑπὸ γῆν, καθὼς ἀπέφαινον πέντε σταδίων κυκλόθεν τῆς κατὰ τὸ ἱερὸν καταβολῆς καὶ ἑκάστου τούτων σύριγγας ἀναρίθμους, καθ᾽ ἕκαστον μέρος ἑαυτὰ συναπτόντων τῶν ῥευμάτων·
Există o aprovizionare continuă cu apă datorită ulucelor, dând sentimentul unui izvor care ar izvorî din interior, dar și datorită unor rezervoare subterane de o frumusețe extraordinară, de nedescris, care, pe o circumferință de cinci stadii de la temelia Templului dezvăluiau nenumărate canale pentru fiecare dintre ele, râurile întâlnindu-se de fiecare parte.
90
καὶ πάντα ταῦτα μεμολιβῶσθαι κατ᾽ ἐδάφους καὶ τοῦ τοίχου· ἐπὶ δὲ τούτων κεχύσθαι πολύ τι πλῆθος κονιάσεως, ἐνεργῶς γεγενημένων ἁπάντων. εἶναι δὲ πυκνὰ τὰ στόματα πρὸς τὴν βάσιν, ἀοράτως ἔχοντα τοῖς πᾶσι πλὴν αὐτοῖς οἷς ἐστιν ἡ λειτουργία, ὡς ῥοπῇ καὶ νεύματι πάντα καθαρίζεσθαι τὰ συναγόμενα παμπληθῆ τῶν θυμάτων αἵματα.
Totul era acoperit cu plumb până la temelia zidurilor; pe ele era un strat gros de smoală, totul bine rânduit și foarte eficace. La bază existau mai multe guri, complet invizibile, știute doar de responsabilii cu jertfele, astfel încât marile cantități de sânge adunate din jertfele animalelor erau curățate de presiunea puternică și de viteza apei.
91
πεπεισμένος δὲ καὶ αὐτὸς τὴν τῶν ὑποδοχείων κατασκευὴν δηλώσω καθὼς ἐπιστώθην. προήγαγον γὰρ πλέον σταδίων τεσσάρων ἐκ τῆς πόλεως, καὶ πρός τινα τόπον ἐκέλευσαν κατακύψαντα συνακοῦσαι τοῦ γινομένου ψόφου τῆς ἀπαντήσεως τῶν ὑδάτων· ὥστε συμφανές μοι γεγονέναι τὸ μέγεθος τῶν ἀγγείων, καθὼς δεδήλωται.
Fiind eu însumi convins, voi descrie planul construcției rezervoarelor așa cum le-am priceput și eu. Am fost condus la circa patru stadii în afara orașului și mi s-a spus să mă aplec într-un anumit loc pentru a auzi zgomotul apei care se întâlnește în canalele subterane. Rezultatul a fost acela că mărimea conductelor devenise evidentă pentru mine, după cum am arătat deja.
92
τῶν δὲ ἱερέων ἡ λειτουργία κατὰ πᾶν ἀνυπέρβλητός ἐστι τῇ ῥώμῃ καὶ τῇ τῆς εὐκοσμίας καὶ σιγῆς διαθέσει. πάντες γὰρ αὐτοκελεύστως διαπονοῦσι πολλῆς γινομένης κακοπαθείας, καὶ ἑκάστῳ τὸ διατεταγμένον μέλει. καὶ ἀδιαλείπτως ὑπηρετοῦσιν, οἱ μὲν τὴν ξυλείαν, οἱ δὲ ἔλαιον, οἱ δὲ σεμίδαλιν, οἱ δὲ τὰ τῶν ἀρωμάτων, ἕτεροι τὰ τῆς σαρκὸς ὁλοκαυτοῦντες, ἰσχύι διαφερόντως συγχρώμενοι·
Ministerul preoțesc era absolut de neîntrecut în vigoarea sa și în organizarea tăcerii bine rânduite: toți preoții lucrau din greu, depuneau multe eforturi, și fiecare îndeplinea funcția prestabilită. Slujba lor era neobosită, împărțeau jertfele, unii asigurau transportul lemnului, alții aduceau uleiurile, alții veneau cu făina de grâu, alții aduceau condimentele dulci, alții ofereau jertfele de ardere de tot ale bucăților de carne, cu toții săvârșeau lucrarea pentru care erau numiți.
93
διαλαβόντες γὰρ ἀμφοτέραις τῶν μόσχων τὰ σκέλη, πλεῖον ὄντα ταλάντων δύο σχεδὸν ἑκάστου, ἀναρρίπτουσιν ἑκατέραις θαυμασίως ὕψος ἱκανὸν καὶ οὐχ ἁμαρτάνουσι τῆς ἐπιθέσεως. ὁμοίως δὲ καὶ τὰ τῶν προβάτων ἔτι δ᾽ αἰγῶν τοῖς βάρεσι καὶ πιμελῇ θαυμασίως ἔχει. κατὰ πᾶν γὰρ ἐκλεγομένων οἷς ἐπιμελές ἐστιν ἀμώμητα καὶ τῇ παχύτητι διαφέροντα, τὸ προειρημένον ἐπιτελεῖται.
Separă pulpele taurilor cu mâinile lor, chiar dacă aceste bucăți de carne sunt mult mai grele decât preoții; apoi, printr-o mișcare în jos despică cele două pulpe foarte perfect și cu o precizie uluitoare. Oile și caprele sunt jertfite în același fel remarcabil, indiferent de greutatea grăsimii. Cei care doresc aleg de fiecare dată animale fără pată care se remarcă prin grăsimea lor; aceasta este procedura de urmat.
94
πρὸς δὲ τὴν ἀνάπαυσιν τόπος αὐτοῖς ἐστὶν ἀποτεταγμένος, οὗ καθίζουσιν οἱ διαναπαυόμενοι. τούτου δὲ γινομένου, τῶν διαλελοιπότων ἐγείρονται πρόθυμοι, οὐδενὸς ἐπιτάσσοντος τὰ τῆς λειτουργίας.
Au o sală de odihnă rezervată unde se așază pentru odihna prevăzută. După ce s-au odihnit, unii dintre preoții odihniți se ridică în grabă, pentru a continua slujba, însă nimeni nu se ocupă cu organizarea ministerului lor.
95
ἥ τε πᾶσα σιγὴ καθέστηκεν, ὥστε ὑπολαμβάνειν, μηθ᾽ ἕνα ἄνθρωποι ἐν τῷ τόπῳ παρεῖναι, πρὸς τοὺς ἑπτακοσίους παρόντων τῶν λειτουργῶν—καὶ τῶν προσαγόντων δὲ τὰ θύματα πολύ τι πλῆθος—ἀλλὰ φόβῳ καὶ καὶ καταξίως μεγάλης θειότητος ἅπαντ᾽ ἐπιτελεῖται.
O tăcere generală domnește, astfel încât ai putea crede că n-ar fi acolo decât un singur om, chiar dacă numărul miniștrilor era de fiecare dată mai mare de 700, în plus de numărul mare de participanți care aduceau animale spre sacrificare. Totul este făcut cu respect și într-un fel vrednic de divinitate.
96
μεγάλην δὲ ἔκπληξιν ἡμῖν παρέσχεν, ὡς ἐθεασάμεθα τὸν Ἐλεάζαρον ἐν τῇ λειτουργίᾳ, τά τε τοῦ στολισμοῦ καὶ τῆς δόξης, ἣ συνίσταται διὰ τὴν ἔνδυσιν οὗ φορεῖ χιτῶνος καὶ τῶν περὶ αὐτὸν λίθων· χρυσοῖ γὰρ κώδωνες περὶ τὸν ποδήρη εἰσὶν αὐτοῦ, μέλους ἦχον ἀνιέντες ἰδιάζοντα· παρ᾽ ἑκάτερον δὲ τούτων ἄνθεσι πεποικιλμένοι ῥοΐσκοι, τῇ χρόᾳ θαυμασίως ἔχοντες.
A fot o ocazie de mare mirare pentru mine când l-am văzut pe Eleazar exersându-și ministerul și văzând veșmintele strălucitoare, până chiar și tunica ce o purta era împodobită cu pietre scumpe; partea de jos a tunicii era ornată cu o ghirlandă de clopoței ce făceau un zgomot aparte. Clopoțeii erau separați între ei de pomponuri sub formă de flori de culori vii.
97
κατέζωστο δὲ διαφόρῳ ζώνῃ διαπρεπεῖ, διυφασμένῃ καλλίστοις χρώμασιν. ἐπὶ δὲ τοῦ στήθους φορεῖ τὸ λεγόμενον λόγιον, ἐν ᾧ συνεσφιγμένοι λίθοι δεκαδύο, διαλλάσσοντες τοῖς γένεσι, χρυσῷ κεκολλημένοι, τὰ τῶν φυλάρχων ὀνόματα κατὰ τὴν ἐξ ἀρχῆς διάταξιν γενηθεῖσαν, ἀπαυγάζοντες ἕκαστος ἀνεξήγητον τῆς ἰδιότητος τὴν φυσικὴν χρόαν.
Purta la brâu o centură minunată țesută din cele mai frumoase culori. Pe piept purta ceea ce se numește „oracolul” de care sunt atârnate 12 pietre de diferite feluri, încercuite cu fir de aur și pe care erau scrise numele patriarhilor în ordinea originii lor, fiecare piatră arătând propria ei culoare naturală – foarte indescriptibilă.
98
ἐπὶ δὲ τῆς κεφαλῆς ἔχει τὴν λεγομένην κίδαριν, ἐπὶ δὲ ταύτης τὴν ἀμίμητον μίτραν, τὸ καθηγιασμένον βασίλειον ἐκτυποῦν ἐπὶ πετάλῳ χρυσῷ γράμμασιν ἁγίοις ὄνομα τοῦ θεοῦ, κατὰ μέσον τῶν ὀφρύων, δόξῃ πεπληρωμένον, ὁ κριθεὶς ἄξιος τούτων ἐν ταῖς λειτουργίαις.
Pe cap poartă ceea ce se numește o „tiară”, iar pe deasupra „mitra” cea de neimitat, diadema sfântă, observându-se în relief în față, iar în centru sunt încrustate literele sfinte pe o foiță de aur, însemnând numele lui Dumnezeu, a cărei slavă este de negrăit. Purtătorul acestora este considerat vrednic de asemenea veșminte în timpul slujbelor.
99
ἡ δὲ συμφάνεια τούτων ἐμποιεῖ φόβον καὶ ταραχήν, ὥστε νομίζειν εἰς ἕτερον ἐληλυθέναι ἐκτὸς τοῦ κόσμου· καὶ διαβεβαιοῦμαι, πάντα ἄνθρωπον προσελθόντα τῇ θεωρίᾳ τῶν προειρημένων εἰς ἔκπληξιν ἥξειν καὶ θαυμασμὸν ἀδιήγητον, μετατραπέντα τῇ διανοίᾳ διὰ τὴν περὶ ἕκαστον ἁγίαν κατασκευήν.
Aparența lor îi reduce pe oameni la tăcere și rămân înmărmuriți: un om ar putea crede că a ieșit din lumea asta și s-a trezit într-o altă lume. Spun cu tărie că fiecare om care se apropie de spectacolul pe care tocmai l-am descris va face experiența de a rămâne înmărmurit, o experiență cu nu poate fi povestită în cuvinte, ființa lui fiind transformată văzând grija sfântă pentru fiecare detaliu în parte.
100
πρὸς γὰρ τὴν ἐπίγνωσιν ἁπάντων ἐπὶ τὴν παρακειμένην ἄκραν τῆς πόλεως ἀναβάντες ἐθεωροῦμεν· ἣ κεῖται μὲν ἐν ὑψηλοτάτῳ τόπῳ, πύργοις ἐξησφαλισμένη πλείοσι, μέχρι κορυφῆς εὐμήκεσι λίθοις ἀνῳκοδομημένων αὐτῶν, ὡς μεταλαμβάνομεν, πρὸς φυλακὴν τῶν περὶ τὸ ἱερὸν τόπων·
Pentru a examina tot ceea ce înconjoară scena, am urcat spre citadela orașului și am privit de acolo. Se află pe un sit înălțat, întărit cu mai multe turnuri, care sunt la rândul lor zidite din piatră tăiată până în vârf, după informațiile mele, pentru a proteja zona din împrejurimile Templului,
101
ἵνα, ἐὰν ἐπίθεσίς τις ἢ νεωτερισμὸς ἢ πολεμίων ἔφοδος γένηται, μηθεὶς δύνηται ὁδὸν εἰς τοὺς περιβόλους ποιήσασθαι τοὺς περὶ τὸν οἶκον· ἐπικειμένων καὶ ὀξυβελῶν ἐπὶ τῶν πύργων τῆς ἄκρας καὶ ὀργάνων ποικίλων, καὶ τοῦ τόπου κατὰ κορυφὴν ὄντος τῶν προειρημένων περιβόλων,
astfel încât, în caz de asalt, de revoltă sau de atac al dușmanilor, nimeni să nu poată forța drumul pentru a pătrunde în interiorul clădirii înconjurate de ziduri și întărituri. Existau și catapulte amplasate pe turnurile citadelei și o mare varietate de arme de război; locul domina cartierul amintit.
102
ὡσανεὶ φυλασσομένων τῶν πύργων ὑπὸ τῶν πιστοτάτων ἀνδρῶν καὶ τῇ πατρίδι μεγάλας ἀποδείξεις δεδωκότων· οἵτινες οὐκ εἶχον ἐξουσίαν ἐξιέναι τῆς ἄκρας, εἰ μὴ ταῖς ἑορταῖς, καὶ τοῦτο ἐκ μέρους, οὐδὲ εἰσοδεύειν εἴων οὐδένα.
Turnurile erau, pentru a spune așa, păzite de santinelele cele mai vrednice de încredere, care s-au remarcat prin vrednicia slujirii țării lor. Nu li se permitea să iasă din citadelă, decât în timpul sărbătorilor, și atunci pentru a asigura paza: nimănui nu-i era îngăduit să intre.
103
μετὰ ἀκριβείας δὲ πολλῆς εἶχον, εἰ καί τις ἐπιταγὴ γένοιτο διὰ τοῦ προκαθηγουμένου πρὸς θεωρίαν εἰσδέξασθαί τινας· οἷον καὶ καθ᾽ ἡμᾶς ἐγεγόνει. μόλις γὰρ ἀνόπλους ὄντας ἡμᾶς δύο παρεδέξαντο πρὸς τὸ κατανοῆσαι τὰ τῶν θυσιῶν.
Atunci când comandantul lor le dădea ordin să accepte vizitatori, de pildă cum era cazul nostru, puneau în aplicare ordinul în felul cel mai strict posibil, permițându-ne, împotriva inimii, chiar dacă erau doar doi, și încă neînarmați, să privim ceremoniile în timpul jertfelor.
104
ἔλεγον δὲ καὶ δι᾽ ὅρκων πεπιστῶσθαι τὸ τοιοῦτον· τοὺς γὰρ πάντας ὀμωμοκέναι, κατ᾽ ἀνάγκην {ἐπιτελουμένους} θείως τὸ κατὰ τὸν ὁρισμὸν πρᾶγμα, ὄντας πεντακοσίους μὴ παραδέξασθαι πλεῖον ἀνθρώπων πέντε κατὰ τὸ αὐτό· τοῦ γὰρ ἱεροῦ τὴν πᾶσαν εἶναι φυλακὴν τὴν ἄκραν· καὶ τὸν καταβαλλόμενον αὐτὴν τὴν προφυλακὴν τῶν εἰημένων οὕτως ἠσφαλίσθαι.
O asemenea procedură era stabilită sub jurământ, ziceau ei, deoarece fiecare jurase că, așa cum se obișnuiește pentru lucrurile divine {să se facă} sub jurământ, nu puteau admite decât cinci persoane odată, chiar dacă ei erau în număr de 500. Citadela, ziceau ei, asigura toată protecția templului, iar fondatorul ei dăduse astfel garanția protecției cât mai sigure a locurilor pe care le-am descris.
105
τῆς δὲ πόλεώς ἐστι τὸ χύμα συμμέτρως ἔχον, οἷον τεσσαράκοντα σταδίων ὄντος τοῦ περιβόλου, καθόσον εἰκάσαι δυνατόν. ἔχει δὲ τὴν τῶν πύργων θέσιν θεατροειδῆ, καὶ φαινομένων διόδων—τῶν ὑποκειμένων, τῶν δ᾽ ἐπάνωθεν—{εἰθισμένως}—, καὶ τὰς διὰ τούτων διεξόδους. ἀνάκλασιν γὰρ ἔχει τὰ τῶν τόπων, ὡς ἂν ἐπ᾽ ὄρους τῆς πόλεως ῴκοδομημένης. εἰσὶ δὲ καὶ διαβάθραι πρὸς τὰς διόδους.
Mărimea orașului este bine proporționată, circa 40 de stadii în circumferință, după cât pot eu estima. Decorul turnurilor sale este asemenea unui teatru, la fel ca toate căile de circulație, care se împart, unele mai jos, altele mai sus, după felul lor obișnuit ; tot la fel este și cu străzile care le traversează. Deoarece orașul este construit pe o colină, terenul este în pantă.
106
οἱ μὲν γὰρ μετέωροι τὴν ὁδείαν, οἱ δ᾽ ὑπ᾽ αὐτὰς ποιοῦνται, καὶ μάλιστα διεστηκότες τῆς ὁδείας, διὰ τοὺς ἐν ταῖς ἁγνείαις ὄντας, ὅπως μηδενὸς θιγγάνωσιν ὧν οὐ δέον ἐστίν.
Există scări ce duc la căile de circulație. Unele persoane se deplasează deasupra lor, altele dedesubtul lor, scopul fiind acela de a se îndepărta cât mai mult de strada principală pentru a fi cât mai aproape de cei care participă la riturile purificării pentru a evita să atingă la tot pasul vreun obiect interzis.
107
οὐκ ἀλόγως δὲ τὴν πόλιν συμμετρίᾳ καθηκούσῃ κατεσκεύασαν οἱ πρῶτοι, σοφῶς δὲ ἐπινοήσαντες. τῆς γὰρ χώρας πολλῆς οὔσης καὶ καλῆς, καί τινων μὲν πεδινῶν, τῶν κατὰ τὴν Σαμαρεῖτιν λεγομένην, καὶ τῶν συναπτόντων τῇ τῶν Ἰδουμαίων χώρᾳ, τινῶν δὲ ὀρεινῶν, τῶν {συναπτόντων τῇ τῶν Ἰουδαίων χώρᾳ, χρὴ} πρὸς τὴν γεωργίαν καὶ τὴν ἐπιμέλειαν τῆς γῆς γίνεσθαι συνεχῶς, ἵνα καὶ διὰ τοῦτο οὗτοι τὴν εὐκαρπίαν ἔχωσιν· οὗ καὶ γινομένου γεωργεῖται {πάντα μετὰ} δαψιλείας πολλῆς ἐν πάσῃ τῇ προειρημένῃ χώρᾳ.
Există motive bine întemeiate pentru ca pionierii să construiască orașul în armonia specifică, iar planul lor era înțelept. Teritoriul era vast și frumos; unele părți erau plate, precum regiunea Samariei și cartierul Idumeii ; alte părți erau deluroase, precum cartierul Iudeii. Se vedea o grijă deosebită pentru cultivarea și păstrarea pământului în vederea asigurării celor necesare locuitorilor. Când se are în vederea această grijă, orice agricultură este însoțită de un randament pe măsură pe întreg teritoriul amintit.
108
τῶν δὲ πόλεων ὅσαι μέγεθος ἔχουσι καὶ τὴν ἀκόλουθον εὐδαιμονίαν, ταύταις συμβέβηκεν εὐανδρεῖν, ἀμελεῖσθαι δὲ τῆς χώρας, πάντων ἐπὶ τὸ κατὰ ψυχὴν ἱλαροῦσθαι νενευκότων, καὶ τῇ κατασκευῇ πάντας ἀνθρώπους ἐπὶ τὰς ἡδονὰς εὐκαταφόρους εἶναι.
In orașele care ajung la o mărime destul de impunătoare și cu o prosperitate pe măsură, populația este numeroasă și pământul este mai delăsat, deoarece toți sunt interesați să guste din plăcerile culturale, și toată lumea, așa cum vedea ea lucrurile, are tendința să dorească doar plăcerea.
109
τοῦτο δὲ ἐγίνετο περὶ τὴν Ἀλεξάνδρειαν ὑπερβάλλουσαν πάσας τῷ μεγέθει καὶ εὐδαιμονίᾳ τὰς πόλεις. οἱ γὰρ ἀπὸ τῆς χώρας εἰς αὐτὴν ἀποξενούμενοι καταμένοντες ἐφ᾽ ἱκανὸν εἰς ἐλάττωσιν ἦγον τὰ τῆς ἐργασίας.
Ce s-a petrecut la Alexandria, care depășea toate orașele în mărime și prosperitate? Locuitorii de la țară au emigrat în acest oraș și s-au instalat, antrenând astfel declinul agriculturii.
110
ὅθεν ὁ βασιλεύς, ἵνα μὴ καταμένωσι, προσέταξε μὴ πλέον εἴκοσιν ἡμερῶν παρεπιδημεῖν· καὶ τοῖς ἐπὶ τῶν χρειῶν ὁμοίως δι᾽ ἐγγράπτων διαστολὰς ἔδωκεν, ἐὰν ἀναγκαῖον ᾖ κατακαλέσαι, διακρίνειν ἐν ἡμέραις πέντε.
Atunci, împăratul, pentru a împiedica instalarea lor, a poruncit ca durata sejurului lor să nu depășească 20 de zile. De asemenea, a dat instrucțiuni în scris celor care erau însărcinați cu afacerile comerciale și porunci ca, în cazul în care o adunare era necesară, problema trebuia să fie reglată în cel mult cinci zile.
111
πρὸ πολλοῦ δὲ ποιούμενος καὶ χρηματιστὰς καὶ τοὺς τούτων ὑπηρέτας ἐπέταξε κατὰ νομούς, ὅπως μὴ πορισμὸν λαμβάνοντες οἱ γεωργοὶ καὶ προστάται τῆς πόλεως ἐλαττῶσι τὰ ταμιεῖα, λέγω δὲ τὰ τῆς γεωργίας πρόσφορα.
Pentru a arăta importanța ce o dădea acestui lucru, împăratul a numit chiar funcționari și ajutători de funcționari pe districte, împiedicând astfel agricultorii și căpeteniile orașului să se angajeze în activități comerciale, lucru ce ar reduce veniturile imperiale, adică beneficiile cuvenite din agricultură.
112
παρεξέβημεν δὲ ταῦτα διὰ τὸ καλῶς ἡμῖν τὸν Ἐλεάζαρον ὑποδεδειχέναι τὰ προειρημένα. μεγάλη γὰρ ἐστὶν ἡ τῶν γεωργουμένων φιλοπονία. καὶ γὰρ ἐλαϊκοῖς πλήθεσι σύνδενδρός ἐστι καὶ σιτικοῖς καρποῖς αὐτῶν ἡ χώρα καὶ ὀσπρίοις, ἔτι δὲ ἀμπέλῳ καὶ μέλιτι πολλῷ. τὰ μὲν τῶν ἄλλων ἀκροδρύων καὶ φοινίκων οὐδ᾽ ἀριθμεῖται παρ᾽ αὐτοῖς.
Am vrut să aduc în atenția voastră aceste detalii deoarece Eleazar m-a instruit în amănunțit cu privire la tot ce am povestit până acum. Zelul agricultorilor era într-adevăr deosebit. Pământurile lor conțineau livezi întregi de măslini și culturi de porumb și legume de tot felul, dar aveau și vii, produceau miere în mari cantități. Cât privește copacii fructiferi și palmierii producători de curmale ce se aflau pe pământurile lor nimeni nu îi poate număra.
113
κτήνη τε πολλὰ παμμιγῆ, καὶ δαψιλὴς ἡ τούτων νομή· διὸ καλῶς ἔβλεψαν, ὅτι πολυανθρωπίας οἱ τόποι προσδέονται, καὶ τὴν κατασκευὴν τῆς πόλεως καὶ τῶν κωμῶν ἔθεντο κατὰ λόγον.
Au animale și dobitoace de tot felul cu pășuni întinse suficiente pentru ele. Așadar, au înțeles foarte bine că teritoriile lor trebuiau să fie bine populate și au conceput orașul și satele în consecință.
114
πολὺ δὲ πλῆθος καὶ τῶν ἀρωμάτων καὶ λίθων πολυτελῶν καὶ χρυσοῦ παρακομίζεται διὰ τῶν Ἀράβων εἰς τὸν τόπον. ἐργάσιμος γὰρ καὶ πρὸς τὴν ἐμπορίαν ἐστὶ κατεσκευασμένη ἡ χώρα, καὶ πολύτεχνος ἡ πόλις, οὐ σπανίζει δὲ οὐδὲν τῶν διακομιζομένων διὰ τῆς θαλάσσης.
Prin intermediul arabilor ajung aici mari cantități de mirodenii și pietre prețioase. Pământul este agricol dar este bine echipat și pentru comerț; în oraș există mai multe meserii de artă, iar mărfurile aduse de peste mări nu lipsesc,
115
ἔχει γὰρ καὶ λιμένας εὐκαίρους χορηγοῦντας, τόν τε κατὰ τὴν Ἀσκαλῶνα καὶ Ἰόππην καὶ Γάζαν, ὁμοίως δὲ καὶ Πτολεμαίδα τὴν ὑπὸ τοῦ βασιλέως ἐκτισμένην. μέση δὲ κεῖται πρὸς τοὺς προειρημένους τόπους, οὐκ ἀπέχουσα τούτων πολύ. ἔχει δὲ πάντα δαψιλῆ κάθυγρος οὖσα πάντοθεν ἡ χώρα καὶ μεγάλην ἀσφάλειαν ἔχουσα.
datorită porturilor foarte bine situate care le aprovizionează, precum Ascalon, Iope și Gaza, dar și Ptolemais, pe care împăratul însuși l-a fondat, poziționat într-o zonă mai centrală decât cele menționate mai devreme, însă nu foarte departe de ele. Districtul este foarte bine irigat din toate părțile, totul este aici în abundență și în siguranță.
116
περιρρεῖ δ᾽ αὐτὴν ὁ λεγόμενος Ἰορδάνης ποταμὸς ἀείρρους. {τῆς δὲ χώρας} οὐκ ἔλαττον ἑξακισχιλίων μυριάδων ἀρουρῶν κατὰ τὸ ἀρχαῖον οὔσης (μετέπειτα δὲ οἱ γειτνιῶντες ἐπέβησαν αὐτῆς) ἑξήκοντα μυριάδες ἀνδρῶν ἔγκληροι καθειστήκεισαν ἑκατοντάρουροι. πληρούμενος δὲ ὁ ποταμός, καθὼς ὁ Νεῖλος, ἐν ταῖς πρὸς τὸν θερισμὸν ἡμέραις, πολλὴν ἀρδεύει τῆς γῆς·
Fluviul Iordan curge împrejurul lui și nu seacă niciodată. La începuturi, pământul nu măsura mai mult de 60.000.000 de acri; mai apoi, popoarele învecinate au dat năvală. 600.000 de colonizatori s-au stabilit aici, fiecare primind 100 de acri de pământ. Deoarece fluviul crește în zilele când se apropie recolta, la fel ca Nilul, irigă o mare parte din aceste pământuri,
117
ὃς εἰς ἕτερον ποταμὸν ἐκβάλλει τὸ ῥεῦμα κατὰ τὴν Πτολεμαίων χώραν, οὗτος δὲ ἔξεισιν εἰς θάλασσαν. ἄλλοι δὲ χειμάρροι λεγόμενοι κατίασι, περιλαμβάνοντες τὰ πρὸς τὴν Γάζαν μέρη καὶ τὴν Ἀζωτίων χώραν.
deversându-și apele într-un alt râu din regiunea Ptolemais, care se revarsă, la rândul lui, în mare. Alte fluvii și râuri mai curg pe acolo, irigând părțile dinspre Gaza și districtul Azotos.
118
περιέχεται δὲ ἀσφαλείαις αὐτοφυέσι, δυσείσβολος οὖσα καὶ πλήθεσιν ἀπραγμάτευτος, διὰ τὸ στενὰς εἶναι τὰς παρόδους, κρημνῶν παρακειμένων καὶ φαράγγων βαθέων, ἔτι δὲ τραχείας οὔσης πάσης τῆς περιεχούσης πᾶσαν τὴν χώραν ὀρεινῆς.
Regiunea este înconjurată de scuturi naturale, făcând dificilă invazia și inaccesibilă intrarea pentru mulți oameni, datorită căilor de acces accidentate și foarte strâmte, prăpăstiilor abrupte și văilor adânci precum și a unui lanț muntos foarte accidentat.
119
ἐλέγετο δὲ καὶ ἐκ τῶν παρακειμένων ὀρέων τῆς Ἀραβίας μέταλλα χαλκοῦ καὶ σιδήρου συνίστασθαι πρότερον. ἐκλέλειπται δὲ ταῦτα, καθ᾽ ὃν ἐπεκράτησαν Πέρσαι χρόνον, τῶν τότε προστατούντων ποιησαμένων διαβολήν, ὡς ἄχρηστος ἡ κατεργασία γίνεται καὶ πολυδάπανος,
Exista obișnuința de a spune că minele de zinc și de fier se aflau în colinele învecinate Arabiei, însă în perioada domniei persane au fost abandonate din cauza informațiilor date de autoritățile competente ale vremii, conform cărora nu erau rentabile și foarte costisitoare.
120a
ὅπως μὴ διὰ τὴν μεταλλείαν τῶν εἰρημένων συμβῇ καὶ τὴν χώραν καταφθείρεσθαι, καὶ σχεδὸν διὰ τὴν ἐκείνων δυναστείαν ἀλλοτριωθῆναι, παρεύρεσιν λαβόντων εἰς τοὺς τόπους εἰσόδου, διὰ τὸ τὴν διαβολὴν γεγονέναι ταύτην.
Închiderea lor mai avea ca scop împiedicarea ruinării locului ce ar fi rezultat în urma exploatării acestor mine, sau chiar dispariția acelei zone din cauza tiraniei, deoarece aceste autorități au găsit pretextul afirmațiilor lor mergând în zonele miniere.
120b
Ὅσον οὖν καὶ περὶ τούτων ἔδει, κεφαλαιωδῶς σεσήμαγκά σοι, ὦ Φιλόκρατες ἀδελφέ· τὰ δὲ τῆς ἑρμηνείας ἑπομένως δηλώσομεν.
Ți-am explicat pe scurt, frate Philocrat, tot ceea ce trebuia știut cu privire la acest subiect, iar acum îți voi explica detaliile traducerii.
121
ἐπιλέξας γὰρ τοὺς ἀρίστους ἄνδρας καὶ παιδείᾳ διαφέροντας, ἅτε δὴ γονέων τετευχότας ἐνδόξων, οἵτινες οὐ μόνον τὴν τῶν Ἰουδαϊκῶν γραμμάτων ἕξιν περιεποίησαν αὑτοῖς, ἀλλὰ καὶ τῆς τῶν Ἑλληνικῶν ἐφρόντισαν οὐ παρέργως κατακευῆς·
Eleazar a ales oameni dintre cei mai destoinici și cu un nivel foarte ridicat de pregătire datorat obârșiilor lor familiale; nu stăpâneau doar literatura iudaică, dar studiaseră cu multă seriozitate și pe cea a grecilor.
122
διὸ καὶ πρὸς τὰς πρεσβείας εὔθετοι καθεστήκεισαν, καὶ τοῦτ᾽ ἐπετέλουν ὅτε δέοι, καὶ πρὸς τὰς ὁμιλίας καὶ τὰς ἐπερωτήσεις τὰς διὰ τοῦ νόμου μεγάλην εὐφυίαν εἶχον, τὸ μέσον ἐζηλωκότες κατάστημα (τοῦτο γὰρ κάλλιστόν ἐστιν), ἀποτεθειμένοι τὸ τραχὺ καὶ βάρβαρον τῆς διανοίας, ὁμοίως δὲ καὶ τὸ κατοίεσθαι καὶ νομίζειν ὑπερφρονεῖν ἑτέρους ὑπερβεβηκότες, τὴν δ᾽ ὁμιλίαν καὶ τὸ συνακούειν καὶ πρὸς ἕκαστον ἀποκρίνεσθαι δεόντως παραδεδεγμένοι, καὶ πάντες ταῦτα συντηροῦντες καὶ μᾶλλον ἐν τούτοις βουλόμενοι ὑπερφέρειν ἕτερος ἑτέρου, καὶ τοῦ καθηγουμένου πάντες ἄξιοι καὶ τῆς περὶ αὐτὸν ἀρετῆς.
Așadar erau foarte bine calificați pentru lucrarea cu pricina și au făcut o treabă așa cum o cereau împrejurările; dispuneau de o ușurință naturală în relațiile lor interpersonale și cu privire la rezolvarea interpretările Legii, calea de mijloc fiind scopul lor cel mai lăudabil; au lăsat deoparte orice spirit de ceartă și orice manieră incultă; tot la fel au reușit să treacă peste orice vanitate și dispreț față de aproapele, și s-au angajat mai degrabă să împărtășească armonios între ei, ascultând și răspunzând, cum se cuvenea. Au păstrat cu strictețe aceste reguli și au lucrat mai mult în sensul depășirii reciproce; toți și fiecare în parte erau vrednici de căpetenia lor și de calitățile lui remarcabile.
123
νοῆσαι δ᾽ ἦν, ὡς ἠγάπησαν τὸν Ἐλεάζαρον δυσαποσπάστως ἔχοντες, καὶ ἐκεῖνος αὐτούς· χωρὶς καὶ τοῦ πρὸς τὸν βασιλέα γεγραφέναι περὶ τῆς ἀποκαταστάσεως αὐτῶν πολλὰ παρεκάλεσε τὸν Ἀνδρέαν ποιῆσαι, συναντιλαμβάνεσθαι παρακαλῶν, καθ᾽ ὃ ἂν δυνώμεθα.
Se putea vedea cu ochiul liber cât erau de apropiați cu Eleazar, la fel cum și Eleazar era apropiat lor. În plus de a scrie împăratului cu privire la reintegrarea lor, l-a rugat pe Andreas să ia multe măsuri precise în acest sens, cerându-i să colaboreze la maximul capacităților lor.
124
καὶ ἡμῶν ἐπαγγελλομένων {εὖ φροντίσειν} περὶ τούτων, ἔφη καὶ λίαν διαγωνιᾷν· εἰδέναι γάρ, ὅτι φιλάγαθος ὢν ὁ βασιλεὺς πάντων μέγιστον ἡγεῖται τὸ μεταπέμπεσθαι, καθ᾽ ὃν ἂν τόπον ὀνομασθῇ τις ἄνθρωπος διαφέρων ἀγωγῇ καὶ φρονήσει παρ᾽ ἑτέρους.
Am promis că voi face mare atenție la aceste lucruri, la care mi-a zis că este foarte îngrijorat, deoarece împăratul, din dragoste față de cultură, considera că este de cea mai mare importanță să nu aducă la curtea sa pe oricine ci doar oameni remarcabili prin cultura lor sau de o prudență ce depășește mult contemporanii, indiferent din ce obârșie ar veni.
125
μετείληφα γὰρ καλῶς αὐτὸν λέγειν, ὅτι περὶ ἑαυτὸν ἔχων ἄνδρας δικαίους καὶ σώφρονας τὴν μεγίστην ἂν φυλακὴν τῆς βασιλείας ἕξειν, συμβουλευόντων παρρησίᾳ πρὸς τὸ συμφέρον τῶν φίλων· ὃ δὴ σύνεστι τοῖς ἀποστελλομένοις ὑπ᾽ αὐτοῦ.
Înțeleg astfel de ce a făcut declarația nobilă de a avea la curtea sa doar oameni integri și înțelepți, acest lucru aducând cea mai mare protecție Imperiului său; acesta era sfatul cel mai prietenos ce i l-au putut da apropiații lui spre binele său. Dorința i-a fost pe deplin respectată prin delegații pe care i-a trimis.
126
καὶ δι᾽ ὅρκων ἐπιστοῦτο, μὴ προΐεσθαι τοὺς ἀνθρώπους, εἴ τις ἑτέρα χρεία πρὸς τὰ ἰδίαν αὐτῷ κατεπείγοι, πρὸς δὲ τὴν κοινὴν πᾶσι τοῖς πολίταις ἑπανόρθωσιν ἐξαποστέλλειν αὐτούς.
Eleazar afirma de asemenea sub jurământ că nu ar permite oamenilor să plece dacă orice altă decizie ar dăuna propriului său avantaj; el doar i-a trimis pentru îmbunătățirea comună a tuturor locuitorilor.
127
τὸ γὰρ καλῶς ζῇν ἐν τῷ τὰ νόμιμα συντηρεῖν εἶναι· τοῦτο δὲ ἐπιτελεῖσθαι διὰ τῆς ἀκροάσεως πολλῷ μᾶλλον ἢ διὰ τῆς ἀναγνώσεως. προτιθέμενος οὖν ταῦτα καὶ τὰ τούτοις παραπλήσια φανερὸς ἦν τὴν διάθεσιν, ὃς ἦν πρὸς αὐτούς.
El spunea că viața frumoasă consistă în păstrarea poruncilor, iar acest obiectiv se obține mai mult prin ascult decât prin lectură. Prin asemenea declarații și altele asemănătoare înaintea lor arăta foarte clar dispozițiile lui față de ei.
128
Ἄξιον δὲ ἐπιμνησθῆναι {διὰ} βραχέων τῶν ὑποδειχθέντων ὑπ᾽ αὐτοῦ πρὸς τὰ δι᾽ ἡμῶν ἐπιζητηθέντα. νομίζω γὰρ τοὺς πολλοὺς περιεργίαν ἔχων τινὰ τῶν ἐν τῇ νομοθεσίᾳ περί τε τῶν βρωτῶν καὶ ποτῶν καὶ τῶν νομιζομένων ἀκαθάρτων εἶναι κνωδάλων.
Merită să amintesc aici pe scurt declarațiile lui ca răspuns la întrebările puse prin mijlocirea mea. În opinia mea, omenirea, în ansamblul ei, arată o anumită neliniște cu privire la părțile legislației iudaice referitor la carne și băuturi, mai ales referitor la animalele considerate necurate.
129
πυνθανομένων γὰρ ἡμῶν, διὰ τί, μιᾶς καταβολῆς οὔσης, τὰ μὲν ἀκάθαρτα νομίζεται πρὸς βρῶσιν, τὰ δὲ καὶ πρὸς τὴν ἁφὴν (δεισιδαιμόνως γὰρ τὰ πλεῖστα τὴν νομοθεσίαν ἔχειν, ἐν δὲ τούτοις πάνυ δεισιδαιμόνως) πρὸς ταῦτα οὕτως ἐνήρξατο.
De pildă, am întrebat de ce, ținând cont că nu există decât o singură creație, unele lucruri sunt considerate necurate pentru a fi mâncate, altele pentru a fi atinse, din cauza unei legislații minuțioase în majoritatea cazurilor, dar mai ales în aceste cazuri precise. Drept răspuns mi-a zis așa:
130
Θεωρεῖς, ἔφη, τὰς ἀναστροφὰς καὶ τὰς ὁμιλίας, οἷον ἐνεργάζονται πρᾶγμα, διότι κακοῖς ὁμιλήσαντες διαστροφὰς ἐπιλαμβάνουσιν ἄνθρωποι, καὶ ταλαίπωροι δι᾽ ὅλου τοῦ ζῇν εἰσιν· ἐὰν δὲ σοφοῖς καὶ φρονίμοις συζῶσιν, ἐξ ἀγνοίας ἐπανορθώσεως εἰς τὸν βίον ἔτυχον.
„Voi observați”, îmi zice el, „importanța ridicată de modul nostru de viață și de relațiile interpersonale, în măsura în care, prin relații rele, oamenii devin perverși și sunt mizerabili toată viața; însă, dacă se întovărășesc bine cu oameni înțelepți și prudenți scapă de ignoranță și fac progrese.
131
διαστειλάμενος οὖν τὰ τῆς εὐσεβείας καὶ δικαιοσύνης πρῶτον ὁ νομοθέτης ἡμῶν, καὶ διδάξας ἕκαστα περὶ τούτων, οὐκ ἀπαγορευτικῶς μόνον ἀλλ᾽ ἐνδεικτικῶς, καὶ τὰς βλάβας προδήλους καὶ τὰς ὑπὸ τοῦ θεοῦ γινομένας ἐπιπομπὰς τοῖς αἰτίοις—
În primul rând, legislatorul nostru a dat prescripții explicite cu privire la respectul religiei și dreptății și a publicat un ansamblu de instrucțiuni precise cu privire la ele, nu doar sub formă negativă, dar și pozitivă, precum și cu privire la relele evidente și la intervențiile lui Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe cei vinovați”.
132
προϋπέδειξε γὰρ πάντων πρῶτον, ὅτι μόνος ὁ θεός ἐστι, καὶ διὰ πάντων ἡ δύναμις αὐτοῦ φανερὰ γίνεται, πεπληρωμένου παντὸς τόπου τῆς δυναστείας, καὶ οὐθὲν αὐτὸν λανθάνει τῶν ἐπὶ γῆς γινομένων ὑπ᾽ ἀνθρώπων κρυφίως, ἀλλ᾽ ὅσα ποιεῖ τις αὐτῷ φανερὰ καθέστηκε, καὶ τὰ μέλλοντα γίνεσθαι—
Eleazar începu prin a-mi demonstra că Dumnezeu este Unul, că puterea lui se vede în toate, fiecare loc fiind plin de domnia lui, și niciun lucru de pe pământ, chiar și cele mai ascunse fapte ale oamenilor nu-i sunt necunoscute, ci, dimpotrivă, toate faptele oamenilor îi sunt cunoscute, chiar și ceea ce va fi.
133
ταῦτ᾽ οὖν ἐξεργαζόμενος ἀκριβῶς καὶ πρόδηλα θεὶς ἔδειξεν ὅτι, κἂν ἐννοηθῇ τις κακίαν ἐπιτελεῖν, οὐκ ἂν λάθοι, μὴ ὅτι καὶ πράξας, διὰ πάσης τῆς νομοθεσίας τὸ τοῦ θεοῦ δυνατὸν ἐνδεικνύμενος.
Astfel, pregătind aceste întrebări cu precizie și punându-le în mod foarte clar, mi-a demonstrat că chiar și atunci când un om gândea să facă rău, nu va putea să scape, cu atât mai puțin după ce a înfăptuit acel rău, arătându-mi astfel puterea lui Dumnezeu prin expunerea legislației iudaice în ansamblul ei.
134
ποιησάμενος οὖν τὴν καταρχὴν ταύτην, καὶ δείξας ὅτι πάντες οἱ λοιποὶ παρ᾽ ἡμᾶς ἄνθρωποι πολλοὺς θεοὺς εἶναι νομίζουσιν, αὐτοὶ δυναμικώτεροι πολλῷ καθεστῶτες ὧν σέβονται ματαίως—
Asta era introducerea lui; apoi mi-a dovedit că tot restul omenirii („mai puțin noi”, zicea el) crede că există mai mulți dumnezei, oamenii fiind mult mai puternici decât zeii ce îi adoră în zadar;
135
ἀγάλματα γὰρ ποιήσαντες ἐκ λίθων καὶ ξύλων, εἰκόνας φασὶν εἶναι τῶν ἐξευρόντων τι πρὸς τὸ ζῇν αὐτοῖς χρήσιμον, οἷς προσκυνοῦσι, παρὰ πόδας ἔχοντες τὴν ἀναισθησίαν.
Oamenii fac chipuri din piatră și lemn și spun că sunt asemenea celor care au făcut o descoperire, că aceste chipuri sunt folositoare pentru viața lor și le adoră, chiar dacă acele chipuri sunt pur materiale și nu pot fi recunoscute drept dumnezei.
136
εἴ τι γὰρ κατ᾽ ἐκεῖνό τις {θεὸς εἴη}, κατὰ τὴν ἐξεύρεσιν, παντελῶς ἀνόητον· τῶν γὰρ ἐν τῇ κτίσει λαβόντες τινὰ συνέθηκαν καὶ προσυπέδειξαν εὔχρηστα, τὴν κατασκευὴν αὐτῶν οὐ ποιήσαντες αὐτοί· διὸ κενὸν καὶ μάταιον τοὺς ὁμοίους ἀποθεοῦν.
Efectiv, dacă existența unui dumnezeu ar depinde de criteriul facerii lui, ar fi de-a dreptul absurd, deoarece într-un asemenea caz, creaturile ar fi luat unele din lucrurile create și ar fi putut demonstra utilitatea lor fără a fi ei înșiși creatorii lor. De aceea este în zadar să divinizezi semenii egali ție.
137
καὶ γὰρ ἔτι καὶ νῦν εὑρεματικώτεροι καὶ πολυμαθέστεροι τῶν ἀνθρώπων τῶν πρίν εἰσι πολλοί, καὶ οὐκ ἂν φθάνοιεν αὐτοὺς προσκυνοῦντες. καὶ νομίζουσιν οἱ ταῦτα διαπλάσαντες καὶ μυθοποιήσαντες τῶν Ἑλλήνων οἱ σοφώτατοι καθεστάναι.
Și totuși, chiar până astăzi există mai multă creativitate și erudiție decât la oamenii de altă dată; însă făcătorii de idoli sunt primii care îi și venerează. Cei care au făcut asemenea obiecte și scris aceste mituri sunt în general considerați drept fiind cei mai înțelepți dintre greci.
138
τῶν γὰρ ἄλλων πολυματαίων τί δεῖ καὶ λέγειν, Αἰγυπτίων τε καὶ τῶν παραπλησίων, οἵτινες ἐπὶ θηρία καὶ τῶν ἑρπετῶν τὰ πλεῖστα καὶ κνωδάλων τὴν ἀπέρεισιν πεποίηνται, καὶ ταῦτα προσκυνοῦσι, καὶ θύουσι τούτοις καὶ ζῶσι καὶ τελευτήσασι;—
Cu siguranță nu este absolut necesar să mai arăt și restul oamenilor foarte stupizi, egiptenii și alții ca ei, care au făcut încredere animalelor și majorității șerpilor și monștrilor, care i-au venerat și cărora le-au adus sacrificii, atât vii cât și morți.
139
συνθεωρήσας οὖν ἕκαστα σοφὸς ὢν ὁ νομοθέτης, ὑπὸ θεοῦ κατεσκευασμένος εἰς ἐπίγνωσιν τῶν ἁπάντων, περιέφραξεν ἡμᾶς ἀδιακόποις χάραξι καὶ σιδηροῖς τείχεσιν, ὅπως μηθενὶ τῶν ἄλλων ἐθνῶν ἐπιμισγώμεθα κατὰ μηδέν, ἁγνοὶ καθεστῶτες κατὰ σῶμα καὶ κατὰ ψυχήν, ἀπολελυμένοι ματαίων δοξῶν, τὸν μόνον θεὸν καὶ δυνατὸν σεβόμενοι παρ᾽ ὅλην τὴν πᾶσαν κτίσιν.
În înțelepciunea sa, legislatorul, în studiul amănunțit al fiecărui element, și înzestrat de Dumnezeu cu cunoașterea adevărurilor universale, a decis să ne înconjoare de împrejmuiri și de ziduri din fier foarte înalte pentru a împiedica să ne amestecăm cu celelalte popoare, sub niciun chip, să păstrăm astfel nepătat atât în trupul cât și în sufletul, ținându-ne departe de credințele false și îndemnându-ne să adorăm singurul Dumnezeu atotputernic peste toată creația.
140
ὅθεν οἱ Αἰγυπτίων καθηγεμόνες ἱερεῖς, ἐγκεκυφότες εἰς πολλὰ καὶ μετεσχηκότες πραγμάτων, ἀνθρώπους θεοῦ προσονομάζουσιν ἡμᾶς· ὃ τοῖς λοιποῖς οὐ πρόσεστιν, εἰ μή τις σέβεται τὸν κατὰ ἀλήθειαν θεόν, ἀλλ᾽ εἰσὶν ἄνθρωποι βρωτῶν καὶ ποτῶν καὶ σκέπης·
Astfel, căpeteniile preoților egipteni, care dirijau mai multe anchete în profunzimea lor și dețineau o experiență practică a lucrurilor, ne-au numit „oamenii lui Dumnezeu”, denumire atribuită excluziv celor care adoră adevăratul Dumnezeu nu celor interesați de carne, băuturi și haine, atitudinea lor exprimând doar această grijă.
141
ἡ γὰρ πᾶσα διάθεσις αὐτῶν ἐπὶ ταῦτα καταφεύγει. τοῖς δὲ παρ᾽ ἡμῶν ἐν οὐδενὶ ταῦτα λελόγισται, περὶ δὲ τῆς τοῦ θεοῦ δυναστείας δι᾽ ὅλου τοῦ ζῇν ἡ σκέψις αὐτοῖς
Dimpotrivă, asemenea preocupări nu contează pentru oamenii din rândurile noastre, ci toată viața noastră principala grijă rămâne domnia lui Dumnezeu.
142
ὅπως οὖν μηθενὶ συναλισγούμενοι μηδ᾽ ὁμιλοῦντες φαύλοις διαστροφὰς λαμβάνωμεν, πάντοθεν ἡμᾶς περιέφραξεν ἁγνείαις καὶ διὰ βρωτῶν καὶ ποτῶν καὶ ἁφῶν καὶ ἀκοῆς καὶ ὁράσεως νομικῶς.
Astfel, pentru a evita ca noi să fim pervertiți în contact cu alți oameni sau prin amestecul cu oameni ce au influență rea, ne-a protejat din toate părțile, prin prescripții stricte cu privire la carne și băuturi, la atins, la privit și la auz, în conformitate cu legea.
143
τὸ γὰρ καθόλου πάντα πρὸς τὸν φυσικὸν λόγον ὅμοια καθέστηκεν, ὑπὸ μιᾶς δυνάμεως οἰκονομούμενα, καὶ καθ᾽ ἓν ἕκαστον ἔχει λόγον βαθύν, ἀφ᾽ ὧν ἀπεχόμεθα κατὰ τὴν χρῆσιν, καὶ οἷς συγχρώμεθα. χάριν δὲ ὑποδείγματος ἕν ἢ δεύτερον ἐπιδραμών σοι σημανῶ.
Fiindcă, în general, totul este stabilit în același fel cu privire la gândirea naturală, totul fiind guvernat de o putere supremă, și existența fiecărui element are un motiv bine întemeiat, atât cu privire la lucrurile de la care ne abținem cât și cu privire la cele pe care le folosim. Pentru a-ți demonstra, voi da unul sau două exemple.
144
Μὴ γὰρ εἰς τὸν καταπεπτωκότα λόγον ἔλθῃς, ὅτι μυῶν καὶ γαλῆς ἢ τῶν τοιούτων χάριν περιεργίαν ποιούμενος ἐνομοθέτει ταῦτα Μωϋσῆς· ἀλλὰ πρὸς ἁγνὴν ἐπίσκεψιν καὶ τρόπων ἐξαρτισμὸν δικαιοσύνης ἕνεκεν σεμνῶς πάντα ἀνατέτακται.
Să nu crezi în mod disprețuitor că Moise a adoptat acest proiect de lege din cauza unei preocupări excesive față de șoareci, nevăstuici sau alte animale asemănătoare. În realitate totul a fost stabilit solemn pentru a permite o trăire nepătată și o schimbare de viață în folosul dreptății.
145
τῶν γὰρ πτηνῶν, οἷς χρώμεθα, πάντα ἥμερα καθέστηκε καὶ διαφέρει καθαριότητι, πυροῖς καὶ ὀσπρίοις χρώμενα πρὸς τὴν τροφήν, οἷον περιστεραὶ τρυγόνες ἀττακοὶ πέρδικες ἔτι δὲ χῆνες καὶ τὰ ἄλλα ὅσα τοιαῦτα.
Păsările pe care le folosim ca alimente sunt toate domestice și de o neprihănire excepțională, hrana lor fiind formată din grâu și leguminoase – porumbei, turturele, lăcuste, potârnichi, precum și gâștele și alte păsări de acest gen.
146
περὶ ὧν δὲ ἀπηγόρευται πτηνῶν, εὑρήσεις ἄγριά τε καὶ σαρκοφάγα καὶ καταδυναστεύοντα τῇ περὶ ἑαυτὰ δυνάμει τὰ λοιπά, καὶ τὴν τροφὴν ἔχοντα δαπάνησεν τῶν προειρημένων ἡμέρων μετὰ ἀδικίας· οὐ μόνον δὲ ταῦτα, ἀλλὰ καὶ τοὺς ἄρνας καὶ ἐρίφους ἀναρπάζουσι, καὶ τοὺς ἀνθρώπους δὲ ἀδικοῦσι νεκρούς τε καὶ ζῶντας.
Cât privește păsările interzise, vei vedea că sunt sălbatice și carnivore iar altele care stăpânesc prin forța lor și care se hrănesc în dezavantajul păsărilor domestice menționate mai sus, ceea ce este un act de nedreptate; dar nu numai asta, ele se hrănesc chiar și cu miei și capre și atacă chiar oamenii, fie vii, fie se hrănesc cu cadavrele lor.
147
παράσημον οὖν ἔθετο διὰ τούτων, ἀκάθαρτα προσονομάσας, ὅτι δέον ἐστι κατὰ ψυχήν, οἷς ἡ νομοθεσία διατέτακται, δικαιοσύνῃ συγχρῆσθαι καὶ μηδένα καταδυναστεύειν, πεποιθότας ἰσχύι τῇ καθ᾽ ἑαυτούς, μηδὲ ἀφαιρεῖσθαι μηδέν, ἀλλ᾽ ἐκ δικαίου τὰ τοῦ βίου κυβερνᾷν, ὡς τὰ τῶν προειρημένων πτηνῶν ἥμερα ζῷα τὰ φυόμενα τῶν ὀσπρίων ἐπὶ γῆς δαπανᾷ, καὶ οὐ καταδυναστεύει πρὸς τὴν ἐπαναίρεσιν τῶν συγγενικῶν.
Numindu-le necurate, a vrut să spună astfel că era o datorie de cinste pentru cei, cărora le-a fost dată legea, să practice dreptatea și să nu manipuleze, bazându-se pe propriile forțe, nici să-l priveze pe Dumnezeu de ceva, ci de a guverna viața cu dreptate, așa cum fac aceste creaturi blânde, precum păsările menționate mai sus, care se hrănesc cu plante ce cresc pe pământ și nu arată o putere de dominare ce conduce la distrugerea altor creaturi asemănătoare lor.
148
διὰ τῶν τοιούτων οὖν παραδέδωκεν ὁ νομοθέτης σημειοῦσθαι τοῖς συνετοῖς, εἶναι δικαίους τε καὶ μηδὲν ἐπιτελεῖν βίᾳ, μηδὲ τῇ περὶ ἑαυτοὺς ἰσχύι πεποιθότας ἑτέρους καταδυναστεύειν.
Prin mijlocirea unor creaturi ca acestea, legislatorul ne-a dat învățătura cunoașterii oamenilor înțelepți, astfel încât ei ar trebui să fie drepți și să nu obțină nimic prin forța brutală, nici să practice stăpânirea peste alții folosindu-se de propriile forțe.
149
ὅπου γὰρ οὐδ᾽ ἅψασθαι καθῆκε τῶν προειρημένων διὰ τὴν περὶ ἕκαστα διάθεσιν, πῶς οὐ φυλακτέον παντάπασι τοὺς τρόπους εἰς τοῦτο κατακλασθῆναι;
În cazul în care este imposibil de atins una din creaturile amintite mai sus din cauza obișnuințelor lor naturale cu alte creaturi, orice precauție posibilă trebuie să fie luată pentru a evita ca morala omenească să degenereze la nivelul lor?
150
πάντα οὖν τὰ τῆς συγχωρήσεως ἡμῖν ἐπὶ τούτων καὶ τῶν κτηνῶν τροπολογῶν ἐκτέθειται. τὸ γὰρ διχηλεύειν καὶ διαστέλλειν ὁπλῆς ὄνυχας σημεῖόν ἐστι τοῦ διαστέλλειν ἕκαστα τῶν πράξεων ἐπὶ τὸ καλῶς ἔχον·
Tot ce privește comportamentul, ce ne este permis cu privire la aceste creaturi și animale, a fost expus simbolic. Astfel, copita despărțită în două, adică despărțitura ghearelor copitei, este simbolul despărțirii binelui săvârșit prin faptele noastre,
151
ἡ γὰρ ἰσχὺς τῶν ὅλων σωμάτων μετ᾽ ἐνεργείας ἀπέρεισιν ἐπὶ τοὺς ὤμους ἔχει καὶ τὰ σκέλη. μετὰ διαστολῆς οὖν ἅπαντα ἐπιτελεῖν πρὸς δικαιοσύνην ἀναγκάζει τὸ σημειοῦσθαι διὰ τούτων· ἔτι δὲ καὶ διότι παρὰ πάντας ἀνθρώπους διεστάλμεθα.
deoarece forța întregului trup cu faptele sale se află în spate și în picioare. Simbolismul vehiculat prin aceste lucruri ne obligă să facem o separație în ce privește faptele noastre, având ca scop practicarea dreptății. Asta explică de altfel de ce noi suntem diferiți de ceilalți oameni.
152
οἱ γὰρ πλείονες τῶν λοιπῶν ἀνθρώπων ἑαυτοὺς μολύνουσιν ἐπιμισγόμενοι, συντελοῦντες μεγάλην ἀδικίαν, καὶ χῶραι καὶ πόλεις ὅλαι σεμνύνονται ἐπὶ τούτοις. οὐ μόνον γὰρ {προάγουσι} τοὺς ἄρσενας, ἀλλὰ καὶ τεκούσας ἔτι δὲ θυγατέρας μολύνουσιν. ἡμεῖς δὲ ἀπὸ τούτων διεστάλμεθα.
Majoritatea celorlalți oameni pierd neprihănirea în relațiile lor sexuale, făptuind astfel greșeli grave. Ținuturi și regiuni întregi sunt mândre de așa ceva: acești oameni nu doar antrenează pe alți oameni în păcatul lor, dar pătează și mamele și fetele. Noi desolidarizăm de asemenea practici.
153
περὶ ὃν δὲ ἐστὶν ὁ προειρημένος τῆς διαστολῆς τρόπος, περὶ τοῦτον εἶναι καὶ τὸν τῆς μνήμης κεχαρακτήρικεν. πάντα γὰρ ὅσα διχηλεῖ καὶ μηρυκισμὸν ἀνάγει σαφῶς τοῖς νοοῦσιν ἐκτίθεται τὸ τῆς μνήμης.
Omul, despre al cărui comportament diferit am vorbit, este cel peste care legiuitorul a pus ștampila memoriei. De pildă, toate creaturile cu copita despicată și rumegătoarele exprimă foarte clar, pentru cei care simt asta, fenomenul memoriei.
154
ἡ γὰρ ἀναμηρύκησις οὐθὲν ἕτερον, ἀλλὰ τῆς ζωῆς καὶ συστάσεως ἐπιμνησις. τὸ γὰρ ζῇν διὰ τῆς τροφῆς συνεστάναι νομίζει.
Faptul de a rumega nu este nimic altceva decât memoria vieții de creatură și a compoziției sale, viața fiind compusă, în general, din hrană.
155
διὸ παρακελεύεται καὶ διὰ τῆς γραφῆς ὁ λέγων οὕτως· μνείᾳ μνησθήσῃ κυρίου τοῦ ποιήσαντος ἔν σοι τὰ μεγάλα καὶ θαυμαστά. κατανοούμενα γὰρ καὶ μεγάλα καὶ ἔνδοξα φαίνεται· πρῶτον μὲν ἡ σύμπηξις τοῦ σώματος καὶ ἡ τῆς τροφῆς διοίκησις καὶ ἡ περὶ ἕκαστον μέλος διαστολή·
Suntem îndemnați să păstrăm așadar aceste lucruri de Sfintele Scripturi, dar și de cel care spune: „Să-ți amintești de Domnul care a făcut lucruri minunate în tine”. Când înțelegem cu adevărat aceste lucruri, sunt într-adevăr mari și minunate; în primul rând structura trupului, digestia hranei și funcția specifică fiecărui mădular în parte.
156
πολλῷ δὲ μᾶλλον ἡ τῶν αἰσθήσεων διακόσμησις, διανοίας ἐνέργημα καὶ κίνησις ἀόρατος, ἥ τε ὀξύτης τοῦ πρὸς ἕκαστόν τι πράσσειν καὶ τεχνῶν εὕρεσις ἀπέραστον περιέχει τρόπον.
Mai mult, dispoziția atât de bine gândită a simțurilor, funcționarea și activitatea invizibilă a spiritului, precum și rapiditatea reacției lui la fiecare stimul și la creația artei și artizanatului, includ un comportament de nedepășit.
157
διὸ παρακελεύεται μνείαν ἔχειν, ὡς συντηρεῖται τὰ προειρημένα θείᾳ δυνάμει σὺν κατασκευῇ. πάντα γὰρ χρόνον καὶ τόπον ὥρικε πρὸς τὸ διὰ παντὸς μνημονεύειν τοῦ κρατοῦντος θεοῦ καὶ συντηροῦντος.
Mă invită așadar să-mi amintesc felul în care binecuvântările amintite mai sus sunt păstrate și conservate de puterea divină sub providența sa, deoarece a poruncit ca în orice moment să ne amintim mereu de Dumnezeu, stăpânitor și păstrător a toate.
158
καὶ γὰρ ἐπὶ τῶν βρωτῶν καὶ ποτῶν ἀπαρξαμένους εὐθέως τότε συγχρῆσθαι κελεύει. καὶ μὴν καὶ ἐκ τῶν περιβολαίων παράσημον ἡμῖν μνείας δέδωκεν, ὡσαύτως δὲ καὶ ἐπὶ τῶν πυλῶν καὶ θυρῶν προστέταχε μὲν ἡμῖν τιθέναι τὰ λόγια, πρὸς τὸ μνείαν εἶναι θεοῦ·
În consecință, în materie de carne și băuturi, legea poruncește oamenilor să ofere primele recolte și să le consume imediat. Mai mult, în hainele noastre ne-a dat un semn distinctiv ca semn de amintire, la fel și pe ușorii ușilor caselor noastre pe care ne-a poruncit să punem „legile”, ca să ne amintim mereu de Dumnezeu.
159
καὶ ἐπὶ τῶν χειρῶν δὲ διαρρήδην τὸ σημεῖον κελεύει περιῆφθαι, σαφῶς ἀποδεικνὺς ὅτι πᾶσαν ἐνέργειαν μετὰ δικαιοσύνης ἐπιτελεῖν δεῖ, μνήμην ἔχοντας τῆς ἑαυτῶν κατασκευῆς, ἐπὶ πᾶσι δὲ τὸν περὶ θεοῦ φόβον.
Dă ordine, de asemenea, stricte pentru ca un semn să fie purtat pe mâinile noastre, indicând clar că este datoria noastră să împlinim fiecare faptă cu dreptate, având mereu în minte propria noastră condiție, dar mai ales frica de Dumnezeu.
160
κελεύει δὲ καὶ κοιταζομένους καὶ διανισταμένους μελετᾷν τὰς τοῦ θεοῦ κατασκευάς, οὐ μόνον λόγῳ, ἀλλὰ διαλήψει θεωροῦντας τὴν κίνησιν καὶ ὑπόληψιν ἑαυτῶν, ὅταν εἰς ὕπνον ἔρχωνται, καὶ τὴν ἔγερσιν, ὡς θεία τίς ἐστι καὶ ἀκατάληπτος τούτων ἡ μετάθεσις.
Mai prescrie de asemenea ca oamenii, culcându-se și trezindu-se, să mediteze asupra poruncilor lui Dumnezeu, păstrând, nu doar cuvintele, dar și înțelegând mișcarea și impresia ce o au atunci când adorm și la fel când se trezesc, ce schimbare divină există între ei – dincolo de orice înțelegere.
161
Δέδεικται δέ σοι καὶ τὸ περισσὸν τῆς λογίας τῆς κατὰ τὴν διαστολὴν καὶ μνείαν, ὡς ἐξεθέμεθα τὴν διχηλίαν καὶ τὸν μηρυκισμόν. οὐ γὰρ εἰκῆ καὶ κατὰ τὸ ἐμπεσὸν εἰς ψυχὴν νενομοθέτηται, πρὸς δ᾽ ἀλήθειαν καὶ σημείωσιν ὀρθοῦ λόγου.
Ți-am dovedit deja natura extraordinar de puternică a rațiunii ce se află în spatele acestui caracter specific al memoriei atunci când ți-am vorbit despre copita despărțită în două și despre rumegătoarele de iarbă. Nu este o întâmplare că aceste lucruri fac parte din însăși ființa noastră; ci este legat de adevăr și de o rațiune dreaptă.
162
διατάξας γὰρ ἐπὶ βρωτῶν καὶ ποτῶν καὶ τῶν κατὰ τὰς ἁφὰς ἕκαστα, κελεύει μηθὲν εἰκῆ μήτε πράσσειν μήτε ἀκούειν, μήτε τῇ τοῦ λόγου δυναστείᾳ συγχρωμένους ἐπὶ τὴν ἀδικίαν τρέπεσθαι.
După ce a prescris fiecare ansamblu de reguli cu privire la carne și la băuturi și tot ce se referă la atins, a prescris ca orice faptă să nu fie făcută și niciun cuvânt să nu fie rostit în zadar și că nu trebuie folosită niciodată puterea cuvântului rostit pentru a face nedreptate.
163
καὶ ἐπὶ τῶν κνωδάλων δὲ ταὐτὸν ἔστιν εὑρεῖν. κακοποιητικὸς γὰρ ὁ τρόπος ἐστὶ καὶ γαλῆς καὶ τῶν τούτοις ὁμοίων, ὅσα διηγόρευται.
Același principiu poate fi găsit și în cazul animalelor, deoarece caracterul nevăstuicii și al șoarecului și al celorlalte creaturi asemănătoare lor, după cum s-a spus, este răutăcios.
164
πάντα γὰρ λυμαίνονται καὶ κακοποιοῦσι μύες, οὐ μόνον πρὸς τὴν ἑαυτῶν τροφήν, ἀλλὰ καὶ εἰς τὸ παντελῶς ἄχρηστον γίνεσθαι ἀνθρώπῳ, ὅ τι ἂν δή ποτ᾽ οὖν ἐπιβάληται κακοποιεῖν.
Șoarecii poluează și murdăresc totul, nu doar prin hrana lor, dar și în măsura în care fac absout inutil oricărei ființe umane tot ceea ce poate fi murdărit.
165
τό τε τῆς γαλῆς γένος ἰδιάζον ἐστί· χωρὶς γὰρ τοῦ προειρημένου ἔχει λυμαντικὸν κατάστημα· διὰ γὰρ τῶν ὤτων συλλαμβάνει, τεκνοποιεῖ δὲ τῷ στόματι.
Specia nevăstuicii este unică: în afara caracterului specificat mai sus, nevăstuicile mai au încă un alt aspect ce poluează: faptul de a concepe prin ureche și de a da naștere puilor prin gură.
166
καὶ διὰ τοῦτο ὁ τοιοῦτος τρόπος τῶν ἀνθρώπων ἀκάθαρτός ἐστιν· ὅσα γὰρ δι᾽ ἀκοῆς λαβόντες, ταῦτα τῷ λόγῳ σωματοποιήσαντες, κακοῖς ἑτέρους ἐνεκύλισαν οὐ τὴν τυχοῦσαν ἐπετέλεσαν, μιανθέντες αὐτοὶ παντάπασι τῷ τῆς ἀσεβείας μολυσμῷ. καλῶς δὲ ποιῶν ὁ βασιλεὺς ὑμῶν τοὺς τοιούτους ἀναιρεῖ, καθὼς μεταλαμβάνομεν.—
Deci, din acest motiv, orice caracteristică asemănătoare la oameni este necurată; oamenii care aud indiferent ce și care apoi exprimă fizic cu gura la ureche, implicând astfel și alte persoane în rău, săvârșesc o faptă de necurăție foarte gravă, iar ei înșiși sunt necurați cu desăvârșire din cauza necurăției păcatului. Fapta împăratului vostru de a îndepărta asemenea persoane – fiindcă suntem informați cu privire la acest lucru – se justifică pe deplin.
167
Ἐγὼ δ᾽ εἶπα Τοὺς ἐμφανιστὰς οἴομαί σε λέγειν· καὶ γὰρ αἰκίαις καὶ θανάτοις ἐπαλγέσιν αὐτοὺς περιβάλλει συνεχῶς.—Ὁ δέ Τούτους γὰρ καὶ λέγω· ἡ γὰρ ἐπαγρύπνησις ἀνθρώπων ἀπωλείᾳ ἀνόσιος.
Am zis: „Vă referiți la informatori, presupun, deoarece le impune sistematic pedepse și o moarte chinuită”. „Într-adevăr, la ei mă refer”, îmi zise el. „A fi cu băgare de seamă pentru a omorî oameni este ceva necuviincios.
168
ὁ δὲ νόμος ἡμῖν κελεύει μήτε λόγῳ μήτε ἔργῳ μηδένα κακοποιεῖν. καὶ περὶ τούτων οὖν, ὅσον ἐπὶ βραχὺ {διεξῆλθον, προσυποδείξας} σοι διότι πάντα κεκανόνισται πρὸς δικαιοσύνην, καὶ οὐδὲν εἰκῆ κατατέτακται διὰ τῆς γραφῆς οὐδὲ μυθωδῶς, ἀλλ᾽ ἵνα δι᾽ ὅλου τοῦ ζῇν καὶ ἐν ταῖς πράξεσιν ἀσκῶμεν δικαιοσύνην πρὸς πάντας ἀνθρώπους, μεμνημένοι τοῦ δυναστεύοντος θεοῦ.
Legea noastră interzice să facem rău cuiva, fie în gând, fie în faptă. De aceea am rezumat pe scurt aceste lucruri, arătându-ți că toate prescripțiile au fost stabilite cu dreptate în cap și că nicio prescripție nu a fost făcută în Scriptură fără un scop anume sau într-un fel fantezist, ci cu intenția ca noi să putem practica, prin întreaga noastră viață, dreptatea față de toți oamenii prin faptele noastre amintindu-ne de Dumnezeu atot-stăpânitor.
169
περὶ βρωτῶν οὖν καὶ τῶν ἀκαθάρτων ἑρπετῶν καὶ κνωδάλων καὶ πᾶς λόγος ἀνατείνει πρὸς δικαιοσύνην καὶ τὴν τῶν ἀνθρώπων συναναστροφὴν δικαίαν.
Cât privește cărnurile, reptilele necurate, animalele, orice judecată sunt îndreptate toate spre dreptatea și promovarea relațiilor între oamenii drepți”.
170
Ἐμοὶ μὲν οὖν καλῶς ἐνόμιζε περὶ ἑκάστων ἀπολογεῖσθαι· καὶ γὰρ ἐπὶ τῶν προσφερομένων ἔλεγε μόσχων τε καὶ κριῶν καὶ χιμάρων, ὅτι δεῖ ταῦτα ἐκ βουκολίων καὶ ποιμνίων λαμβάνοντας ἥμερα θυσιάζειν, καὶ μηθὲν ἄγριον, ὅπως οἱ προσφέροντες τὰς θυσίας μηθὲν ὑπερήφανον ἑαυτοῖς συνιστορῶσι, σημειώσει κεχρημένοι τοῦ διατάξαντος. τῆς γὰρ ἑαυτοῦ ψυχῆς τοῦ παντὸς τρόπου τὴν προσφορὰν ποιεῖται ὁ τὴν θυσίαν προσάγων.
În opinia mea, era obișnuit să prezinte argumente valabile pentru fiecare categorie în parte. De pildă, când vorbea despre jertfe cum ar fi viței, berbeci și capre, spunea că era datoria noastră să fie luate din turme și de pe pășuni, jertfind astfel animalele domestice, nicidecum animalele sălbatice, pentru a-i împiedica pe cei care oferă jertfe să fie conștienți în ei înșiși de orice exces, văzând că urmează simbolul legislatorului lor. Astfel, omul care aduce jertfe face o ofrandă din toate puterile ființei lui.
171
καὶ περὶ τούτων οὖν νομίζω τὰ τῆς ὁμιλίας ἄξια λόγου καθεστάναι· διὸ τὴν σεμνότητα καὶ φυσικὴν διάνοιαν τοῦ νόμου προῆγμαι διασαφῆσαί σοι, Φιλόκρατες, δι᾽ ἣν ἔχεις φιλομάθειαν.
În sfârșit, cred că în ce privește aceste chestiuni, detaliile cu privire la felul nostru de a trăi, merită să fie povestite. De aceea, datorită dragostei tală față de știință, iubite Philocrat, am cedat ideii să-ți expun solemnitatea specifică legii.
172
Ὁ δὲ Ἐλεάζαρος ποιησάμενος θυσίαν καὶ τοὺς ἄνδρας ἐπιλέξας καὶ πολλὰ δῶρα τῷ βασιλεῖ κατασκευάσας προέπεμψεν ἡμᾶς μετὰ ἀσφαλείας πολλῆς.
Eleazar a adus un sacrificiu, a ales oamenii și a pregătit o grămadă de cadouri pentru împărat. Apoi ne-a trimis pe drumul nostru cu mare escortă.
173
ὡς δὲ παρεγενήθημεν εἰς Ἀλεξάνδρειαν, προσηγγέλη τῷ βασιλεῖ περὶ τῆς ἀφίξεως ἡμῶν. {παρειμένοι} δ᾽ εἰς τὴν αὐλὴν Ἀνδρέας τε καὶ ἐγώ, φιλοφρόνως ἠσπασάμεθα τὸν βασιλέα καὶ τὰς ἐπιστολὰς ἀποδεδώκαμεν τὰς παρὰ τοῦ Ἐλεαζάρου.
Când am ajuns la Alexandria, vestea sosirii noastre a fost adusă împăratului. Andreas și cu mine am fost invitați la curte, am prezentat omagiile noastre împăratului și i-am înmânat scrisorile lui Eleazar.
174
περὶ πολλοῦ δὲ ποιούμενος τοῖς ἀπεσταλμένοις ἀνδράσιν ἐντυχεῖν, ἐκέλευσε τοὺς λοιποὺς πάντας ἀπολῦσαι τοὺς ἐπὶ τῶν χρειῶν, καλεῖν δὲ τοὺς ἀνθρώπους.
Împăratul era nerăbdător să-i întâlnească pe membrii delegației. A poruncit așadar să fie trimiși afară toți funcționarii de la curte și să fie aduși acești oameni de vază.
175
οὗ πᾶσι παραδόξου φανέντος—διὰ τὸ κατὰ ἔθος εἶναι, πεμπταίους εἰς πρόσωπον ἔρχεσθαι βασιλεῖ τοὺς περὶ χρήσιμον ἀφικνουμένους, τοὺς δὲ παρὰ βασιλέων ἢ πόλεων ἐν ὑπεροχαῖς μόλις ἐν τριάκοντα εἰς τὴν αὐλὴν παρίεσθαι—τοὺς δὲ ἥκοντας τιμῆς καταξιῶν μείζονος, καὶ τὴν ὑπεροχὴν κρίνων τοῦ πέμψαντος, ἀπολύσας οὓς ἐνόμιζε περισσούς, ὑπέμενε περιπατῶν, ἕως ἂν παραγινομένους ἀσπάσηται.
Caracterul fără precedent al acestui demers era foarte clar pentru noi toți, fiindcă devenise o obișnuință ca vizitatorii mai însemnați să fie prezentați împăratului în a cincea zi de la sosirea lor, reprezentanții împăraților sau ai orașelor importante fiind rareori admiși la curte înainte de 30 de zile. Totuși, a considerat că noii veniți meritau o cinste mai mare, ținând seama de cinstea celui care-i trimisese. Așadar, i-a lăsat pe toți funcționari să plece, considerându-i în plus, și a rămas doar cu delegații nou sosiți până ce a putut saluta întreaga delegație.
176
παρελθόντων δὲ σὺν τοῖς ἀπεσταλμένοις δώροις καὶ ταῖς διαφόροις διφθέραις, ἐν αἷς ἡ νομοθεσία γεγραμμένη χρυσογραφίᾳ τοῖς Ἰουδαϊκοῖς γράμμασι, θαυμασίως {εἰργασμένου τοῦ ὑμένος}, καὶ τῆς πρὸς ἄλληλα συμβολῆς ἀνεπαισθήτου κατεσκευασμένης, ὡς εἶδεν ὁ βασιλεὺς τοὺς ἄνδρας, ἐπηρώτα περὶ τῶν βιβλίων.
Aceștia au venit cu darurile ce le fuseseră încredințate și cu pielea foarte frumos lucrată pe care era înscrisă Legea în litere de aur, în caractere evreiești; pergamentul a fost lucrat cu multă chibzuință iar îmbinarea literelor era aproape imperceptibilă. Când împăratul a văzut delegații, a început să pună întrebări cu privire la cărți,
177
ὡς δὲ ἀπεκάλυψαν τὰ τῶν ἐνειλημάτων καὶ τοὺς ὑμένας ἀνείλιξαν, πολὺν ἐπιστὰς χρόνον καὶ προσκυνήσας σχεδὸν ἑπτάκις εἶπεν Εὐχαριστοῦ μέν, ἄνδρες, ὑμῖν, τῷ δ᾽ ἀποστείλαντι μᾶλλον, μέγιστον δὲ τῷ θεῷ, οὗτινός ἐστι τὰ λόγια ταῦτα.
și când i-au arătat ceea ce era sub învelitoare și au desfăcut pergamentul, a făcut o pauză mare, apoi de circa șapte ori s-a înclinat zicând: „Vă ofer mulțumirile mele, domnilor, și mai cu seamă celui care v-a trimis, dar mai ales lui Dumnezeu despre care vorbesc aceste oracole”.
178
ὁμοθυμαδὸν δὲ πάντων εἰπόντων ὑπὸ μίαν φωνήν, τῶν τε παραγεγονόντων καὶ τῶν συμπαρόντων, Εὖ βασιλεῦ, προήχθη δακρῦσαι τῇ χαρᾷ πεπληρωμένος. ἡ γὰρ τῆς ψυχῆς ἔντασις καὶ τὸ τῆς τιμῆς ὑπερτεῖνον δακρύειν ἀναγκάζει κατὰ τὰς ἐπιτυχίας.
Toți cei veniți și toți cei prezenți au zis într-un singur glas: „Este bine, împărate!” Împăratul era emoționat până la lacrimi, atât era de cuprins de bucurie. Intensitatea sentimentului asociat cu măreția cinstei primite i-a împins pe mulți oameni la lacrimi în acele clipe de succes.
179
κελεύσας δὲ εἰς τάξιν ἀποδοῦναι τὰ τεύχη, τὸ τηνικαῦτα ἀσπασάμενος τοὺς ἄνδρας εἶπεν Δίκαιον ἦν, θεοσεβεῖς ἄνδρες, ὧν χάριν ὑμᾶς μετεπεμψάμην, ἐκείνοις πρῶτον σεβασμὸν ἀποδοῦναι, μετὰ ταῦτα τὴν δεξιὰν ὑμῖν προτεῖναι· διὸ πεποίηκα τοῦτο πρῶτον.
Împăratul a poruncit ca darurile să fie așezate în ordine, apoi a salutat numaidecât delegația zicând: „Se cuvine, oameni ai lui Dumnezeu, să cinstim documentele pe care vi le-am cerut, iar apoi, să vă dați mâna dreaptă ca semn de salut, asta însemnând primul meu act de recunoștință.
180
μεγάλην δὲ τέθειμαι τὴν ἡμέραν ταύτην, ἐν ᾗ παραγεγόνατε, καὶ κατ᾽ ἐνιαυτὸν ἐπίσημος ἔσται πάντα τὸν τῆς ζωῆς ἡμῶν χρόνον· συντέτυχε γὰρ καὶ τὰ κατὰ τὴν νίκην ἡμῖν προσπεπτωκέναι τῆς πρὸς Ἀντίγονον ναυμαχίας. διὸ καὶ δειπνῆσαι σήμερον μεθ᾽ ὑμῶν βουλήσομαι.
Consider această zi a sosirii voastre ca fiind de cea mai însemnată importanță, și în fiecare an al vieții mele va fi marcată această zi, deoarece, din fericire, ziua coincide cu victoria mea pe mare împotriva lui Antigona. Așadar, va fi o cinste pentru mine să iau masa cu voi în acea zi.
181
πάντα {δ᾽ ὑμῖν}, εἶπε, παρέσται καθηκόντως, οἷς συγχρήσησθε, κἀμοὶ μεθ᾽ ὑμῶν. τῶν δὲ ἀσμενισάντων ἐκέλευσε καταλύματα δοθῆναι τὰ κάλλιστα πλησίον τῆς ἄκρας αὐτοῖς, καὶ τὰ κατὰ τὸ συμπόσιον ἑτοιμάζειν.
Orice masă la care veți lua parte, continuă împăratul, va fi servită după tradițiile voastre, iar eu voi mânca la fel ca voi”. Ei și-au arătat bucuria față de invitația făcută, iar împăratul porunci să li se dea cele mai frumoase apartamente în apropierea cetății și să se pregătească banchetul.
182
Ὁ δὲ {ἀρχεδέατρος} Νικάνωρ Δωρόθεον προσκαλεσάμενος, ὃς {ἦν} ἐπὶ τούτων ἀποτεταγμένος, ἐκέλευσε τὴν ἑτοιμασίαν εἰς ἕκαστον ἐπιτελεῖν. ἦν γὰρ οὕτω διατεταγμένον ὑπὸ τοῦ βασιλέων, ἃ μὲν ἔτι καὶ νῦν ὁρᾷς· ὅσαι γὰρ πόλεις εἰσίν, {αἳ τοῖς αὐτοῖς} συγχρῶνται πρὸς τὰ ποτὰ καὶ βρωτὰ καὶ στρωμνάς, τοσοῦτοι καὶ προεστῶτες ἦσαν· καὶ κατὰ τοὺς ἐθισμοὺς οὕτως ἐσκευάζετο, ὅταν παραγένοιντο πρὸς τοὺς βασιλεῖς, ἵνα κατὰ μηθὲν δυσχεραίνοντες ἱλαρῶς διεξάγωσιν· ὃ καὶ περὶ τούτους ἐγεγόνει.
Administratorul șef, Nicanor, l-a chemat pe Doroteu, însrcinatul cu pregătirea ospețelor, și i-a cerut personal să se ocupe de fiecare invitat. „Iată, zise el, ceea ce a poruncit împăratul; iar unele din aceste lucruri le poți vedea chiar acum”. Numărul delegaților însemnați este egal cu numărul orașelor, toate păstrând aceleași obiceiuri în materie de băutură, hrană și lenjerie de pat. Toate pregătirile au fost făcute conform acestor obiceiuri pentru ca, atunci când se vor prezenta înaintea împăratului, să nu aibă niciun motiv de nemulțumire, ci totul să se desfășoare în cea mai mare armonie.
183
προσεχέστατος γὰρ ὢν ἄνθρωπος ὁ Δωρόθεος εἶχε τὴν τῶν τοιούτων προστασίαν. συνέστρωσε δὲ πάντα τὰ δι᾽ αὐτοῦ χειριζόμενα, πρὸς τὰς τοιαύτας ὑποδοχὰς διαμεμερισμένα. διμερῆ τε ἐποίησε τὰ τῶν κλισμῶν, καθὼς προσέταξεν ὁ βασιλεύς· τοὺς γὰρ ἡμίσεις ἐκέλευσεν ἀνὰ χεῖρα κατακλῖναι, τοὺς δὲ λοιποὺς μετὰ τὴν ἑαυτοῦ κλισίαν, οὐδὲν ἐλλιπὼν εἰς τὸ τιμᾷν τοὺς ἄνδρας.
Era experiența lor. Doroteu, însărcinat cu aceste pregătiri, era un om foarte minuțios. A rânduit tot mobilierul de care se îngrijea și tot ceea se afla în inventarul său pentru o asemenea recepție. A așezat fotoliile pe două rânduri, conform poruncii imperiale, deoarece împăratul poruncise ca jumătate din oameni să se așeze în dreapta sa, iar cealaltă jumătate în spatele tronului său împărătesc, fără să cruțe niciun efort pentru a dovedi cinstea față de acești delegați.
184
Ὡς δὲ κατεκλίθησαν, ἐκέλευσε τῷ Δωροθέῳ τοῖς ἐθισμοῖς οἷς χρῶνται πάντες οἱ παραγινόμενοι πρὸς αὐτὸν ἀπὸ τῆς Ἰουδαίας, οὕτως ἐπιτελεῖν. διὸ τοὺς ἱεροκήρυκας καὶ θύτας καὶ τοὺς ἄλλους, οἷς ἔθος ἦν τὰς κατευχὰς ποιεῖσθαι, παρῃτήσατο· τῶν δὲ παραγεγονότων σὺν ἡμῖν Ἐλισσαῖον ὄντα τῶν ἱερῶν πρεσβύτερον ποιήσασθαι κατευχήν, ὃς ἀξιολόγως στὰς εἶπε
Când au luat fiecare loc, a poruncit lui Doroteu să facă totul conform tradițiilor celor invitați veniți din Iudeea. Doroteu i-a neglijat atunci pe eroii sacri, pe miniștrii jertfelor și pe ceilalți al căror rol era acela de a înălța rugăciuni. În schimb, însă, l-a invitat pe Eleazar, „decanul preoților, invitații noștri”, să facă o rugăciune. El s-a ridicat și a rostit aceste cuvinte memorabile
185
Πληρώσαι σε, βασιλεῦ, πάντων τῶν ἀγαθῶν ὧν ἔκτισεν ὁ παντοκράτωρ θεός· καὶ δῴη σοι ταῦτ᾽ ἔχειν καὶ γυναικὶ καὶ τέκνοις καὶ τοῖς ὁμονοοῦσι πάντα ἀνέκλειπτα τὸν τῆς ζωῆς χρόνον.
„Dumnezeu cel Atot-puternic să te înzestreze, împărate, cu toate binecuvântările ce le-a creat – și să-ți îngăduie ție, soției tale, copiilor tăi și tuturor celor ce împărtășesc opiniile tale, să vă bucurați de orice binecuvântare fără limite, în toate zilele vieții voastre”.
186
Εἰπόνοτος δὲ ταῦτα τούτου κατερράγη κρότος μετὰ κραυγῆς καὶ χαρᾶς εὐφροσύνου πλείονα χρόνον· καὶ τὸ τηνικαῦτα πρὸς τὸ τέρπεσθαι διὰ τῶν ἡτοιμασμένων ἐτράπησαν, τῶν λειτουργιῶν ἁπασῶν διὰ τῆς τοῦ Δωροθέου συντάξεως ἐπιτελουμένων· ἐν οἷς καὶ βασιλικοὶ παῖδες ἦσαν, καὶ τῶν τιμωμένων ὑπὸ τοῦ βασιλέως.
După cuvintele acestui om, s-a iscat un tunet de apaluze și strigăte și o bucurie euforică a pus stăpânire peste convivi timp îndelungat. Apoi, toți și-au întors privirile numaidecât spre plăcerea bucatelor pregătite, toate serviciile fiind asigurate prin grija lui Doroteu, chiar și pentru războinicii imperiali și pentru invitații de marcă ai împăratului.
187
Ὅτε δὲ καιρὸν ἔλαβεν ἐκ διαστήματος, ἠρώτησε τὸν ἔχοντα τὴν πρώτην ἀνάκλισιν (ἦσαν γὰρ καθ᾽ ἡλικίαν τὴν ἀνάπτωσιν πεποιημένοι) Πῶς ἂν τὴν βασιλείαν μέχρι τέλους ἄπταιστον ἔχων διατελοῖ;
După un anumit timp, când a găsit o ocazie, împăratul a cerut celui care ocupa primul fotoliu (erau așezați în funcție de vârsta lor): „Cum aș putea păstra regatul până la sfârșit fără să fiu atacat?”
188
βραχὺ δὲ ἐπισχὼν εἶπεν Οὕτως ἂν μάλιστα διευθύνοις, μιμούμενος τὸ τοῦ θεοῦ διὰ παντὸς ἐπιεικές. μακροθυμίᾳ γὰρ χρώμενος, καὶ βλιμάζων τοὺς ἀξίους ἐπιεικέστερον, καθώς εἰσιν ἄξιοι, μετατιθεὶς ἐκ τῆς κακίας καὶ εἰς μετάνοιαν ἄξεις.
După o scurtă pauză, zise: „Ați guverna mai bine imperiul dacă ați imita bunătatea veșnică a lui Dumnezeu. Dând dovadă de răbdare și tratând cu mai multă indugență pe cei care merită pedepse, îi veți converti de la rău și îi veți conduce la regrete”.
189
Ἐπαινέσας δὲ ὁ βασιλεὺς τὸν ἐχόμενον ἠρώτα Πῶς ἂν ἕκαστα πράττοι; ὁ δὲ ἀπεκρίθη Τὸ δίκαιον εἰ πρὸς ἅπαντας διατηροῖ, ἑαυτῷ καλῶς τὰ ἕκαστα πράξει, διαλαμβάνων ὅτι πᾶν ἐννόημα σαφές ἐστι θεῷ· καταρχὴν δὲ θείου φόβου λαμβάνων ἐν οὐδενὶ διαπίπτοις.
Împăratul îl felicită pentru răspunsul său și întrebă pe următorul invitat: „Cum ar trebui să acționez în orice situație?” Răspunsul dat a fost: „Dacă am practica dreptatea către toți, ne-am achita cu bine de fiecare faptă în parte, crezând că fiecare gând este cunoscut de Dumnezeu. Să trăim în frica de Dumnezeu ca principiu de bază și nu vom săvârși erori”.
190
Καὶ τοῦτον δὲ εὖ μάλα παραδεξάμενος ἕτερον ἐπηρώτα Πῶς ἂν ὁμοίους ἑαυτῷ ἔχοι τοὺς φίλους; κἀκεῖνος εἶπεν Εἰ θεωροίησαν πολλήν σε πρόνοιαν ποιούμενον ὧν ἄρχεις ὄχλων· σὺ δὲ τοῦτο πράξεις ἐπιβλέπων ὡς ὁ θεὸς εὐεργετεῖ τὸ τῶν ἀνθρώπων γένος, ὁ ὑγείαν αὐτοῖς καὶ τροφὴν καὶ τὰ λοιπὰ κατὰ καιρὸν παρασκευάζων ἅπαντα.
A primit cu mare căldură acest răspuns și a întrebat pe un alt invitat: „Cum ar trebui să ne comportăm astfel încât prietenii să semene cu noi?” Acesta răspunse: „Dacă prietenii tăi ar vedea grija deosebită ce o acorzi supușilor tăi. Poți face acest lucru respectând felul în care Dumnezeu binecuvântează omenirea, dându-i sănătate, hrană și toate celelalte daruri la timpul potrivit.
191
Συνεπιμαρτυρήσας δὲ τούτῷ τὸν ἐχόμενον ἠρώτα Πῶς ἂν ἐν τοῖς χρηματισμοῖς καὶ διακρίσεσιν εὐφημίας {τυγχάνοι} καὶ ὑπὸ τῶν ἀποτυγχανόντων; ὁ δὲ εἶπεν Εἰ πᾶσιν ἴσος γένοιο τῷ λόγῳ, καὶ μηδὲν ὑπερηφάνως μηδὲ τῇ περὶ σεαυτὸν ἰσχύι πράσσοις κατὰ τῶν ἁμαρτανόντων.
L-a felicitat și pe acesta și a întrebat pe un alt invitat: „Cum aș putea obține, în raportele și în judecățile mele, aprobarea chiar și din partea celor care pierd procesul?” Răspunsul a fost: „Dacă ești drept cu toți în ceea ce spui și dacă nu faci nimic din aroganță sau nu folosești propria forță împotriva răufăcătorilor.
192
τοῦτο δὲ ποιήσεις τὴν διάταξιν βλέπων τὴν ὑπὸ τοῦ θεοῦ· τὰ γὰρ ἱκετευόμενα συντελεῖσθαι τοῖς ἀξίοις, τοῖς δὲ ἀποτυγχανόυσιν ἢ δι᾽ ὀνείρων ἢ πράξεων σημαίνεσθαι τὸ βλαβερὸν αὐτοῖς, οὐ κατὰ τὰς ἁμαρτίας οὐδὲ {κατὰ} τὴν μεγαλωσύνην τῆς ἰσχύος τύπτοντος αὐτούς, ἀλλ᾽ ἐπιεικείᾳ χρωμένου τοῦ θεοῦ.
Vei reuși acest lucru dacă vei ține seamă de metoda lui Dumnezeu. Rugăciunile celor care merită primesc răspuns, însă cei care au lipsuri, fie prin vise, fie prin fapte, sunt supuși unor prejudicii deloc benefice; dimpotrivă Dumnezeu nu-i lovește în funcție de ofensele lor, nici din toate puterile lui, ci arată mereu îndurare”.
193
Εὖ δὲ καὶ τοῦτον κατεπαινέσας ἠρώτα τὸν ἑξῆς Πῶς ὢν ἐν ταῖς πολεμικαῖς χρείαις ἀήττητος εἴη; ὁ δὲ εἶπεν Εἰ μὴ πεποιθὼς ὑπάρχοι τοῖς ὄχλοις μηδὲ ταῖς δυνάμεσιν, ἀλλὰ τὸν θεὸν ἐπικαλοῖτο διὰ πάντων, ἵνα τὰς ἐπιβολὰς αὐτῷ κατευθύνῃ δικαίως διεξάγοντι πάντα.
Împăratul îi dădu dreptate și acestui invitat și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea rămâne neînvins înaintea provocărilor războiului?” Invitatul răspunse: „Dacă nu ți-ai pune încrederea în armata ta și în forțele tale, ci invocându-l necontenit pe Dumnezeu pentru a conduce lucrarea sa deoarece Dumnezeu se ocupă de toate cu dreptate”.
194
Ἀποδεξάμενος δὲ καὶ τοῦτον τὸν ἕτερον ἠρώτα Πῶς ἂν φοβερὸς εἴη τοῖς ἐχθροῖς; ὁ δὲ εἶπεν Εἰ τῇ τῶν ὅπλων καὶ δυνάμεων παρασκευῇ πολλῇ χρώμενος {εἰδείη} ταῦτα ὄντα κενὰ ἐπὶ πλείονα χρόνον πρὸς τὸ συμπέρασμα δρᾷ τι· καὶ γὰρ ὁ θεὸς διδοὺς ἀνοχὰς καὶ ἐνδεικνύμενος τὸν τῆς δυναστείας φόβον ἐγκατασκευάζει πάσῃ διανοίᾳ.
L-a felicitat la fel și pe acest invitat și l-a întrebat pe următorul: „Cum aș putea fi respectat de dușmanii mei?” Răspunsul a fost: „Dacă, în ciuda arsenalului militar și forțelor tale, ai ști că aceste lucruri sunt nefolositoare pentru a duce la bun sfârșit ceva durabil. Dumnezeu, acordând un armistițiu și instalând astfel frica față de puterea lui, își face loc în toate sufeltele”.
195
Καὶ τοῦτον δὲ ἐπαινέσας εἶπε πρὸς τὸν ἐχόμενον Τί κάλλιστον αὐτῷ πρὸς τὸ ζῇν ἂν εἴη; κἀκεῖνος ἔφη Τὸ γινώσκειν ὅτι θεὸς δυναστεύει τῶν ἁπάντων, καὶ ἐπὶ τῶν καλλίστων πράσεων οὐκ αὐτοὶ κατευθύνομεν τὰ βουλευθέντα· θεὸς δὲ τελειοῖ τὰ πάντων καὶ καθηγεῖται δυναστεύων.
L-a felicitat și pe acest invitat și l-a întrebat pe următorul: „Ce înseamnă pentru tine binecuvântarea supremă pentru a trăi?” Răspunsul: „A ști că Dumnezeu este Domnul tuturor și că nu cârmuim noi înșine proiectele noastre în cele mai bune fapte, ci Dumnezeu este cel ce cârmuiește toate lucrările oamenilor și le conduce cu puterea sa suverană”.
196
Ἐπιφωνήσας δὲ καὶ τούτῳ καλῶς λέγειν τὸν ἕτερον ἠρώτα Πῶς ἂν ἀκέραια συντηρήσας ἅπαντα τοῖς ἐγγόνοις τὴν αὐτὴν παραδιδοῖ διάθεσιν ἐπὶ τέλει; ὁ δὲ εἶπεν Εὐχόμενος ἀεὶ πρὸς τὸν θεὸν ἀγαθὰς ἐπινοίας λαμβάνειν πρὸς τὰ μέλλοντα πράσσεσθαι, καὶ τοῖς ἐγγόνοις παρακελευόμενος μὴ ἐκπλήττεσθαι τῇ δόξῃ μηδὲ τῷ πλούτῴ θεὸν γὰρ εἶναι τὸν χαριζόμενον ταῦτα, καὶ οὐ δι᾽ ἑαυτοὺς ἔχει τὴν ὑπεροχὴν ἁπάντων.
I-a lăsat de înțeles acestui invitat că vorbea bine și l-a întrebat pe următorul: „Să presupunem că observ toate preceptele divine în totalitatea lor, cum aș putea transmite în cele din urmă aceeași atitudine și odraslelor mele?” Răspunsul a fost: „Rugându-l neîncetat pe Dumnezeu pentru a-ți inspira intenții bune asupra a ceea ce trebuie făcut și îndemnându-ți odraslele să nu fie orbite de măreția bogățiilor sau a onorurilor – cel care dă asemenea lucruri este Dumnezeu, iar oamenii nu au nimic în posesia lor datorită propriilor merite”.
197
Ἐπιμαρτυρήσας δὲ τούτοις τοῦ μετὰ ταῦτα ἐπυνθάνετο Πῶς ἂ τὰ συμβαίνοντα μετρίως φέροι; ἐκεῖνος δὲ ἔφησεν Εἰ πρόληψιν λαμβάνοις, ὅτι γέγοναν ὑπὸ τοῦ θεοῦ πάντες ἄνθρωποι μετασχεῖν τῶν μεγίστων κακῶν, ὡσαύτως δὲ καὶ ἀγαθῶν, καὶ οὐκ ἔστιν ἄνθρωπον ὄντα τούτων ἀμιγῆ γενέσθαι· ὁ θεὸς δὲ τὴν εὐψυχίαν δίδωσιν, ὃν ἱκετεύειν ἀναγκαῖον.
Împăratul l-a felicitat și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum aș putea suporta cu seninătate tot ce mi se întâmplă?” Răspunsul a fost: „Doar dacă admiți ca principiu de bază că Dumnezeu i-a creat pe toți oamenii pentru a împărtăși cele mai rele și cele mai însemnate binecuvântări și că este imposibil, ca om, să nu le ai pe amândouă. Însă Dumnezeu, căruia trebuie să ne rugăm neîncetat, înzestrează pe tot omul cu mult curaj.
198
Φιλοφρονηθεὶς δὲ καὶ τοῦτον καλῶς εἶπεν ἅπαντας ἀποφαίνεσθαι· ἐπερωτήσας δὲ ἔτι ἕνα καταλήξω τὸ νῦν ἔχον, ἵνα καὶ πρὸς τὸ τέρπεσθαι τραπέντες ἡδέως διεξάγωμεν. ἐν δὲ ταῖς μετὰ ταῦτα ἓξ ἑξῆς ἡμέραις καὶ παρὰ τῶν λοιπῶν ἑξῆς μαθήσομαί τι πλέον.
A fost mulțumit și de acest răspuns și a zis că toți i-au dat răspunsuri pe măsura așteptărilor sale. „Voi mai pune încă o întrebare, zice el, după care mă voi opri pentru moment, pentru ca să ne putem concentra mai mult asupra banchetului și să petrecem un timp cât mai agreabil. În următoarele șase zile voi mai învăța multe lucruri de la ceilalți invitați”.
199
εἶτ᾽ ἐπηρώτα τὸν ἄνδρα Τί πέρας ἀνδρείας ἐστίν; ὁ δὲ εἶπεν Εἰ τὸ βουλευθὲν ὀρθῶς ἐν ταῖς τῶν κινδύνων πράξεσιν ἐπιτελοῖτο κατὰ πρόθεσιν. τελειοῦται δὲ ὑπὸ τοῦ θεοῦ πάντα σοι καλῶς βουλευομένῳ, βασιλεῦ, συμφερόντως.
Apoi l-a întrebat pe următorul invitat: „Care este limita curajului?” Răspunsul: „Dacă intenția este împlinită corect așa cum era prevăzută în faptele ce comportă riscuri. Dacă intențiile tale sunt cinstite, împărate, atunci totul este săvârșit în mod avantajos pentru tine de Dumnezeu”.
200
Ἐπιφωνησάντων δὲ πάντων καὶ κρότῳ σημηναμένων πρὸς τοὺς φιλοσόφους εἶπεν ὁ βασιλεὺς (οὐκ ὀλίγοι γὰρ παρῆσαν τούτοις) Οἴομαι διαφέρειν τοὺς ἄνδρας ἀρετῇ καὶ συνιέναι πλεῖον, οἵτινες ἐκ τοῦ καιροῦ τοιαύτας ἐρωτήσεις λαμβάνοντες, ὡς δέον ἐστὶν ἀποκέκρινται, πάντες ἀπὸ θεοῦ τοῦ λόγου τὴν καταρχὴν ποιούμενοι.
Toată adunarea a aplaudat și chiar foarte tare, iar împăratul zise filosofilor, care erau destui în acea adunare: „Cred că acești oameni sunt foarte virtuoși și dau dovadă de o înțelegere mai mare a lucrurilor, deoarece, atunci când le punem întrebări de acest gen pe nepregătite, ei dau totuși răspunsuri foarte potrivite, toate făcând din Dumnezeu temelia argumentației lor”.
201
Μενέδημος δὲ ὁ Ἐρετριεὺς φιλόσοφος εἶπε Ναί, βασιλεῦ· προνοίᾳ γὰρ τῶν ὅλων διοικουμένων, καὶ ὑπειληφότων ὀρθῶς τοῦτο, ὅτι θεόκτιστόν ἐστιν ἄνθρωπος, ἀκολουθεῖ πᾶσαν δυναστείαν καὶ λόγου καλλονὴν ἀπὸ θεοῦ κατάρχεσθαι.
Filosoful Menedemus din Eritreia zise: „Da, într-adevăr, împărate, deoarece tot universul este guvernat de Providență și plecând de la principiul că omul este o creatură a lui Dumnezeu, este de la sine înțeles că orice tărie și orice frumusețe a argumentării au originea în Dumnezeu”.
202
τοῦ δὲ βασιλέως ἐπινεύσαντος τὰ περὶ τούτων ἔληξεν, ἐτράπησαν δὲ πρὸς εὐφροσύνην. ἐπιλαβούσης δὲ τῆς ἑσπέρας τὸ συμπόσιον ἐλύθη.
Împăratul s-a arătat a fi de acord cu acest răspuns și întrebările au luat sfârșit. Apoi s-au bucurat cu toții de ospăț, care s-a terminat odată cu lăsarea serii.
203
Τῇ δὲ μετὰ ταῦτα πάλιν κατὰ τὴν αὐτὴν διάταξιν τὰ τῆς ἀναπτώσεως καὶ συμποσίας ἐπετελεῖτο. καθὸ δὲ ἐνόμιζεν ὁ βασιλεὺς εὔκαιρον εἶναι πρὸς τὸ πυνθάνεσθαί τι τῶν ἀνδρῶν, ἐπηρώτα τοὺς ἑξῆς τῶν ἀποκεκριμένων τῇ προτέρᾳ ἡμέρᾳ.
A doua zi după amiază, pregătirile pentru locurile festivităților s-au reluat în aceeași ordine. Când împăratul a considerat necesar să pună întrebări invitaților, adresa întrebările lui vecinilor celor care dăduseră răspunsuri în ziua precedentă.
204
πρὸς τὸν ἑνδέκατον δὲ ἤρξατο τὴν κοινολογίαν ποιεῖσθαι· δέκα γὰρ ἦσαν οἱ ἠρωτημένοι τῇ προτέρᾳ. σιγῆς δὲ γενομένης ἐπυνθάνετο Πῶς ἂν πλούσιος διαμένοι;
A început dialogul cu al 11-lea invitat. Într-adevăr, ziua precedentă fuseseră interogați 10 invitați. Când s-a făcut tăcere, întrebă: „Cum aș putea rămâne bogat?”
205
βραχὺ δὲ ἐπισχὼν ὁ τὴν ἐρώτησιν ἐκδεχόμενος εἶπεν Εἰ μηδὲν ἀνάξιον τῆς ἀχῆς μηδὲ ἀσελγὲς πράσσοι, μηδὲ δαπάνῃ εἰς τὰ κενὰ καὶ μάταια συντελοῖ, τοὺς {δὲ} ὑποτεταγμένους εὐεργεσίᾳ πρὸς εὔνοιαν ἄγοι τὴν ἑαυτοῦ· καὶ γὰρ ὁ θεὸς πᾶσιν αἴτιος ἀγαθῶν ἐστιν, ᾧ κατακολουθεῖν ἀναγκαῖον.
După o scurtă pauză, invitatul care primise întrebarea zise: „Dacă nu ai face nimic nevrednic sau oribil cu bunurile tale și dacă nu ai contribui, prin cheltuieli inutile, la realizarea unor obiective zadarnice și nefolositoare; astfel îți atragi și bunăvoința supușilor în favoarea ta. Iar sursa binecuvântărilor pentru toată lumea este Dumnezeu însuși, pe care trebuie să-l cinstim necontenit.
206
Ἐπαινέσας δὲ ὁ βασιλεὺς τοῦτον ἕτερον ἐπηρώτα Πῶς ἂν τὴν ἀλήθειαν διατηροῖ; ὁ δὲ πρὸς τοῦτο ἀπεκρίθη Γινώσκων ὅτι μεγάλην αἰσχύνην ἐπιφέρει τὸ ψεῦδος πᾶσιν ἀνθρώποις, πολλῷ δὲ μᾶλλον τοῖς βασιλεῦσιν· ἐξουσίαν γὰρ ἔχοντες ὃ βούλονται πράσσειν, τίνος ἕνεκεν ἂν ψεύσαιντο; προσλαμβάνειν δὲ δεῖ τοῦτό σε, βασιλεῦ, διότι φιλαλήθης ὁ θεός ἐστιν.
Împăratul îl felicită și pe acest invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum aș putea rămâne mereu în adevăr?” Răspunsul a fost: „Dându-ți seama că minciuna este o rușine oribilă pentru fiecare om, cu atât mai mult pentru un împărat. Căci, dacă poți face tot ce voiești, ce motiv ai mai avea să minți? Este datoria ta, împărate, să accepți acest principiu suplimentar conform căruia Dumnezeu iubește adevărul”.
207
Ἀποδεξάμενος δὲ εὖ μάλα καὶ τοῦτον ἐπιβλέψας εἶπεν Τί ἐστι σοφίας διδαχή; ὁ δὲ ἕτερος ἀπεφήνατο Καθὼς οὐ βούλει σεαυτῷ τὰ κακὰ παρεῖναι, μέτοχος δὲ τῶν ἀγαθῶν ὑπάρχειν ἁπάντων, εἰ πράσσοις τοῦτο πρὸς τοὺς ὑποτεταγμένους καὶ τοὺς ἁμαρτάνοντας, εἰ τοὺς καλοὺς καὶ ἀγαθοὺς τῶν ἀνθρώπων ἐπιεικέστερον νουθετοῖς· καὶ γὰρ ὁ θεὸς τοὺς ἀνθρώπους ἅπαντας ἐπιεικείᾳ ἄγει.
L-a aprobat la fel de călduros și pe acest invitat și, privind cu atenție la următorul, l-a întrebat: „Ce ne învață înțelepciunea?” Acesa zise: „În măsura în care nu dorești să cadă rele peste tine, dar te faci complice al tuturor binecuvântărilor (aceasta ar fi înțelepciunea), dacă pui asta în practică cu subalternii tăi, chiar și cu cei nedrepți, și dacă îi corectezi cu blândețe atât pe cei buni cât și pe cei nedrepți, deoarece Dumnezeu cârmuie pe toți în milostivire”.
208
Ἐπαινέσας αὐτὸν τῷ μετ᾽ αὐτὸν εἶπε Πῶς ἂν φιλάνθρωπος εἴη; κἀκεῖνος ἔφη Θεωρῶν ὡς ἐν πολλῷ χρόνῳ καὶ κακοπαθείαις μεγίσταις αὔξει τε καὶ γεννᾶται τὸ τῶν ἀνθρώπων γένος· ὅθεν οὔτε εὐκόπως δεῖ κολάζειν, οὔτε αἰκίαις περιβάλλειν· γινώσκων ὅτι τὸ τῶν ἀνθρώπων ζῇν ἐν ὀδύναις τε καὶ τιμωρίαις καθέστηκεν. ἐπινοῶν οὖν ἕκαστα πρὸς τὸν ἔλεον τραπήσᾐ καὶ γὰρ ὁ θεὸς ἐλεήμων ἐστιν.
Împăratul îl felicită și pe acesta pentru răspunsul său și zise următorului invitat: „Cum pot fi prieten cu oricine?” El zise: „Observând cu atenție cum omenirea crește și este creată de-a lungul mai multor ani, trece prin suferințe grele, este datoria ta să nu implementezi cu ușurință pedepse, nici să supui oamenii la primejdii, știind că viața omului este făcută din suferințe și din pedepse. Dacă păstrezi în suflet toate acestea, atunci vei fi prietenul milostivirii, la fel cum Dumnezeu este milostivire”.
209
Ἀποδεξάμενος δὲ τοῦτον ἐπυνθάνετο τοῦ κατὰ τὸ ἑξῆς Τίς ἀναγκαιότατος τρόπος βασιλείας; Τὸ συντηρεῖν, εἶπεν, αὑτὸν ἀδωροδόκητον, καὶ νήφειν τὸ πλεῖον μέρος τοῦ βίου, καὶ δικαιοσύνην προτιμᾷν καὶ τοὺς τοιούτους φιλοποιεῖσθαι· καὶ γὰρ ὁ θεὸς φιλοδίκαιός ἐστιν.
Împăratului îi plăcu și acest răspuns și întrebă pe următorul invitat: „Care ar fi cea mai necesară îndeletnicire a domniei?” Răspunsul a fost: „Ca împăratul să nu fie corupt, să practice moderația toată viața, să respecte dreptatea înainte de toate și să-și facă prieteni de acest fel, fiindcă însuși Dumnezeu iubește dreptatea”.
210
Ἐπισημήνας καὶ τοῦτον πρὸς τὸν ἕτερον εἶπε Τί τὸ τῆς εὐσεβείας ἐστὶ κατάστημα; ἐκεῖνος δὲ ἔφη Τὸ διαλαμβάνειν ὅτι πάντα διὰ παντὸς ὁ θεὸς ἐνεργεῖ καὶ γινώσκει, καὶ οὐθὲν ἂν λάθοι ἄδικον ποιήσας ἢ κακὸν ἐργασάμενος ἄνθρωπος· ὡς γὰρ θεὸς εὐεργετεῖ τὸν ὅλον κόσμον, οὕτως καὶ σὺ μιμούμενος ἀπρόσκοπος ἂν εἴης.
L-a felicitat de asemenea și pe acest invitat și îi zise vecinului său: „Care este esența credinței?” Acesta răspunse: „Înțelegerea faptului că Dumnezeu este mereu în lucrare în toate și este atot-știutor, iar omul nu-i poate ascunde vreo faptă nedreaptă sau rea. Într-adevăr, așa cum Dumnezeu face bine lumii întregi, tot la fel, imitându-l, vei fi ireproșabil”.
211
Ἐπιφωνήσας δὲ τούτῳ πρὸς τὸν ἕτερον εἶπε Τίς ὄρος τοῦ βασιλεύειν ἐστίν; ὁ δὲ ἔφη Τὸ καλῶς ἄρχειν ἑαυτοῦ, καὶ μὴ τῷ πλούτῳ καὶ τῇ δόξῃ φερόμενον ὑπερήφανον καὶ ἄσχημόν τι ἐπιθυμῆσαι, εἰ καλῶς λογίζοιο. πάντα γάρ σοι πάρεστιν ὡς οὐδέν. ὁ θεὸς δὲ ἀπροσδεής ἐστι καὶ ἐπιεικής. καὶ σὺ καθόσον ἄνθρωπος ἐννόει, καὶ μὴ πολλῶν ὀρέγου, τῶν δὲ ἱκανῶν πρὸς τὸ βασιλεύειν.
Împăratul încuviință și întrebă pe următorul invitat: „Ce înseamnă a domni?” Răspunsul a fost: „A ști să te stăpânești, a nu fi dominat de gustul după bogății și după onoruri, nici să ai, așadar, dorințe exagerate sau ndemne – a domni bine înseamnă să ai o gândire bună. Ai tot ce-ți trebuie. Așa cum Dumnezeu nu are nevoie de nimic și totuși este milostiv, la fel și tu, trebuie să gândești omenește, să nu dorești în mod exagerat, să te mulțumești doar cu cele necesare pentru o bună guvernare”.
212
Κατεπαινέσας δὲ αὐτόν, ἐπηρώτα τὸν ἕτερον Πῶς ἂν τὰ κάλλιστα διαλογίζοιτο; ἀπεκρίθη δὲ ἐκεῖνος Εἰ τὸ δίκαιον ἐπὶ παντὸς προβάλλοι συνεχῶς, καὶ νομίζοι τὴν ἀδικίαν τοῦ ζῇν στέρησιν εἶναι· καὶ γὰρ ὁ θεὸς διὰ παντὸς τοῖς δικαίοις ἀγαθὰ προσημαίνει μέγιστα.
I-a mulțumit și acestuia și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum am putea trezi în noi cele mai bune gâbduri?” Acesta răspunse: „Punând întodeauna dreptatea ca principiu în toate și admițând că nedreptatea înseamnă negarea vieții, deoarece Dumnezeu dă mereu celor drepți cele mai însemnate binecuvântări”.
213
Τοῦτον δὲ ἐπαινέσας εἶπε πρὸς τὸν ἑξῆς Πῶς ἂν ἐν τοῖς ὕπνοις ἀτάραχος εἴη; ὁ δὲ ἔφη Δυσαπολόγητον ἠρώτηκας πρᾶγμα. συναναφέρειν γὰρ οὐ δυνάμεθα ἐν τούτοις τοῖς κατὰ τὸν ὕπνον ἑαυτούς, ἀλλὰ περιεχόμεθα ἀλογίστῳ κατὰ {τάδε} αἰσθήσει.
Îl felicită și pe acesta și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea dormi fără să fim deranjați?” Acesta răspunse: „Ai pus o întrebare cu privire la un subiect la care se poate răspunde cu greu, deoarece conștiința de sine este imposibilă în lumea somnului iar noi suntem îngrădiți în această zonă de o senzație ce depășește rațiunea.
214
πάσχομεν γὰρ κατὰ τὴν ψυχὴν ἐπὶ τοῖς ὑποπίπτουσιν ὡς θεωρουμένους· ἀλογιστοῦμεν δέ, καθόσον ὑπολαμβάνομεν καὶ ἐπὶ πέλαγος καὶ ἐν πλοίοις ἢ πολεῖν, ἢ πέτασθαι φερομένους καὶ διαίρειν εἰς ἑτέρους τόπους, καὶ τοιαῦτα ἕτερα, καὶ ὁ ταῦθ᾽ ὑπολαμβάνων μὴ καθεστάναι.
În forul nostru interior, experiența lucrurilor ce au loc în timpul somnului este în așa fel încât ne dă impresia că totul este real; totuși, totul este irațional în măsura în care ne imaginăm că suntem pe mare sau în vapoare sau că suntem duși prin văzduh pe aripi și zburăm spre alte locuri și alte lucruri de acest fel, iar noi credem că toate acestea se petrec într-adevăr.
215
πλὴν ὅσον ἔμοιγε ἐφικτόν, οὕτω διείληφα· κατὰ πάντα τρόπον σέ, βασιλεῦ, καὶ τὰ λεγόμενα καὶ τὰ πραττόμενα πρὸς εὐσέβειαν ἐπανάγειν, οὕτως {ἑαυτῷ} συνιστορῇς, ὅτι τὸ κατ᾽ ἀρετὴν συντηρῶν οὔτε χαρίζεσθαι προαιρῇ παρὰ λόγον, οὐδὲ ἐξουσίᾳ χρώμενος τὸ δίκαιον αἴρεις.
O spun cât mai clar posibil. Din toate punctele de vedere, împărate, te rog să-ți revizuiești cuvintele și faptele, arătând respect față de Dumnezeu, pentru ca să poți înțelege, în conștiința ta, că ești pe calea virtuții. Să nu expui în mod negândit și nepotrivit cu statutul tău intențiile tale și să nu distrugi dreptatea prin felul în care îți exerciți puterea.
216
ἐπὶ πλεῖον γάρ, ἐν οἷς ἕκαστος πράγμασιν ἐγρηγορὼς τὴν διαγωγὴν ποιεῖται, καὶ καθ᾽ ὕπνον ἐν τοῖς αὐτοῖς ἡ διάνοια τὴν ἀναστροφὴν ἔχει, ὡς δὲ πάντα διαλογισμὸν καὶ πρᾶξιν ἐπὶ τὰ κάλλιστα τρεπομένην κατευθύνει καὶ ἐγρηγορὼς καὶ ἐν ὕπνῳ. διὸ καὶ περὶ σὲ διὰ παντός ἐστιν εὐστάθεια.
În majoritatea cazurilor, într-adevăr, subiectele care îi preocupă pe toți oamenii când sunt treji sunt aceleași la care s-au gândit înainte de a adormi, iar Dumnezeu orientează toate gândurile și faptele acestui om, trezit sau adormit, povățuind astfel pe tot omul spre scopurile cele mai mărețe. Aici trebuie să vezi stabilitatea ce te înconjoară mereu”.
217
Κατευφημήσας δὲ καὶ τοῦτον εἶπε πρὸς τὸν ἕτερον Ἐπεὶ σὺ δέκατος τὴν ἀπόκρισιν ἔχεις, ὡς ἂν ἀποφήνῃ, πρὸς τὸ δεῖπνον τραπησόμεθα.
Împăratul a adăugat la răspunsul acestui invitat următoarele: „Deoarece tu ești al zecelea care mi-a răspuns, acum ne vom concentra asupra cinei, după întrebarea asta”. Și a întrebat: „Cum am putea evita să facem ceva nedemn de noi înșine?”
218
ἠρώτα δέ Πῶς ἂν μηδὲν ἀνάξιον ἑαυτῶν πράσσοιμεν; ὁ δὲ εἶπεν Ἐπίβλεπε διὰ παντὸς εἰς τὴν σεαυτοῦ δόξαν καὶ τὴν ὑπεροχήν, ἵνα τούτοις ἀκόλουθα καὶ λέγῃς καὶ διανοῇ, γινώσκων ὅτι πάντες ὧν ἄρχεις περὶ σοῦ καὶ διανοοῦνται καὶ λαλοῦσιν.
Răspunsul a fost: „Să ai mereu un ochi asupra slavei și importanței tale în imperiu, pentru a putea spune și gândi ceea ce este în acord cu ele, știind că toți supușii tăi te cunosc și vorbesc despre tine.
219
οὐ γὰρ ἐλάχιστόν σε δεῖ τῶν ὑποκριτῶν φαίνεσθαι· τὸ γὰρ πρόσωπον, {ὃ δέον αὐτοῖς} ἐστιν ὑποκρίνεσθαι, τοῦτο συνθεωροῦντες ἀκόλουθα πάντα πράσσουσι· σὺ δὲ οὐχ ὑπόκρισιν ἔχεις, ἀλλ᾽ ἀληθῶς βασιλεύεις, θεοῦ δόντος σοι καταξίως τῶν τρόπων τὴν ἡγεμονίαν.
Nu trebuie să fii mai mic decât actorii! Efectiv, ei dau importanță personajului pe care-l joacă și fac toate cele în coerență cu personajul jucat. Totuși, rolul tău nu este un rol interimar, tu ești cu adevărat un împărat, Dumnezeu ți-a dat autoritatea pe care comportamentul tău o merită”.
220
Τοῦ δὲ βασιλέως εὖ μάλα συγκροτήσαντος μετὰ φιλοφροσύνης ἐπὶ πλείονα χρόνον, τοὺς ἀνθρώπους καθυπνοῦν παρεκάλουν. καὶ τὰ μὲν πρὸς τούτους ὡς ἔληξεν, ἐπὶ τὴν ἑξῆς ἐτράπησαν τῆς συμποσίας διάταξιν.
Împăratul a răspuns prin aplauze îndelungi și călduroase, după care i-a poftit pe invitați la somn. Când împăratul a isprăvit cu divertismentul, cu toții s-au întors spre bucatele de a doua zi pentru banchet.
221
Τῇ δὲ ἐχομένῃ, τῆς αὐτῆς διατάξεως γενηθείσης, ὅτε καιρὸν ὑπελάμβανεν ὁ βασιλεὺς εἶναι τοῦ πυνθάνεσθαί τι τῶν ἀνδρῶν, ἠρώτα τὸν πρῶτον τῶν ἀπολιπόντων πρὸς τὴν ἑξῆς ἐρώτησιν Τίς ἐστιν ἀρχὴ κρατίστη;
A doua zi, organizarea era ca în ziua precedentă și, atunci când împăratul a considerat necesar să pună întrebări invitaților, l-a întrebat pe primul dintre cei care nu primise încă întrebări: „Care este cea mai înaltă formă de suveranitate?”
222
ἐκεῖνος δὲ ἔφη Τὸ κρατεῖν ἑαυτοῦ καὶ μὴ συγκαταφέρεσθαι ταῖς ὁρμαῖς. πᾶσι γὰρ ἀνθρώποις φυσικὸν εἶναι τὸ πρός τι τὴν διάνοιαν ῥέπειν·
Invitatul răspunse: „A avea stăpânire de sine și a nu fi condus de instinct” Împăratul zise că tot omul este înclinat în gândirea lui spre o anumită direcție sau spre alta.
223
τοῖς μὲν οἶν πολλοῖς ἐπὶ τὰ βρωτὰ καὶ ποτὰ καὶ τὰς ἡδονὰς εἰκός ἐστι κεκλίσθαι, τοῖς δὲ βασιλεῦσιν ἐπὶ χώρας κατάκτησιν, κατὰ τὸ τῆς δόξης μέγεθος· πλὴν ἐν πᾶσι μετριότης καλόν. ἃ δὲ ὁ θεὸς δίδωσι, ταῦτα λαμβάνων σύνεχε· τῶν δ᾽ ἀνεφίκτων μὴ ἐπιθύμει.
„Majoritatea oamenilor este susceptibilă să se preocupe de cele necesare gurii, mâncare și băutură, și de plăcerile trupești, iar împărații de cuceriri teritoriale, în fincție de măreția statutului lor. Totuși, moderația este un lucru bun pentru toți oamenii. Așadar, ceea ce Dumnezeu îți dă, primește și păstrează; să nu dorești ceea ce este inaccesibil”.
224
Τοῖς δὲ ῥηθεῖσιν ἀρεσθεὶς πρὸς τὸν ἐχόμενον εἶπε Πῶς ἂν ἐκτὸς εἴη φθόνου; διαλιπὼν δὲ ἐκεῖνος ἔφη Πρῶτον εἰ νοήσαι, ὅτι ὁ θεὸς πᾶσι μερίζει δόξαν τε καὶ πλούτου μέγεθος τοῖς βασιλεῦσι, καὶ οὐδεὶς περὶ ἑαυτόν ἐστι βασιλεύς· πάντες γὰρ θέλουσι μετασχεῖν ταύτης τῆς δόξης, ἀλλ᾽ οὐ δύνανται· θεοῦ γάρ ἐστι δόμα.
Împăratul s-a arătat mulțumit de acest răspuns și zise următorului invitat: „Cum putem fi eliberați de invidie?” După o scurtă pauză, invitatul răspunse: „Întâi de toate, conștientizând faptul că Dumnezeu dă slavă și bogății tutror împăraților și fiecăruia în parte; niciun împărat nu duce lipsă. Toți ar dori să poată avea toate, însă nu reușesc, este un dar al lui Dumnezeu”.
225
Ἐπαινέσας δὲ τὸν ἄνδρα διὰ πλειόνων ἐπηρώτα τὸν ἕτερον Πῶς ἂν καταφρονοίη τῶν ἐχθρῶν; ὁ δὲ εἶπεν Ἠσκηκὼς πρὸς πάντας ἀνθρώπους εὔνοιαν καὶ κατεργασάμενος φιλίας, λόγον οὐθενὸς ἂν ἔχοις· τὸ δὲ κεχαριτῶσθαι πρὸς πάντας ἀνθρώπους καὶ καλὸν δῶρον εἰληφέναι παρὰ θεοῦ τοῦτ᾽ ἔστι κράτιστον.
Împăratul a făcut un îndelung elogiu acestui invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum am putea stăpâni peste dușmani?” Acesta răspunse: „Practicând bunătatea cu toți oamenii și favorizând legături de prietenie nu vei avea nicio obligație față de nimeni. A practica bunătatea față de toți oamenii și a primi un cadou frumos de la Dumnezeu, iată bunurile cele mai de preț”.
226
Συναινέσας δὲ τούτοις τὸν ἑξῆς ἐκέλευσεν ἀποκριθῆναι, πρὸς αὐτὸν εἰπών Πῶς ἂν δοξαζόμενος διαμένοι; εἶπε δὲ Τῇ προθυμίᾳ καὶ ταῖς χάρισι πρὸς τοὺς ἄλλους μεταδοτικὸς ὢν καὶ μεγαλομερὴς οὐδέποτ᾽ ἂν ἀπολίποι δόξης· ἵνα δὲ τὰ προειρημένα σοι διαμένῃ, τὸν θεὸν ἐπικαλοῦ διὰ παντός.
A fost de acord cu răspunsul și porunci următorului invitat să-i răspundă la întrebarea: „Cum am putea păstra cinstea pe care am primit-o?” Răspunsul a fost: „Dacă, prin hotărâre și generozitate îți vei dovedi larghețea și dărnicia față de alții, nu-ți va lipsi niciodată cinstea. Să te rogi neîncetat lui Dumnezeu pentru ca aceste calități să fie mereu ale tale”.
227
Εὐφημήσας δὲ τοῦτον ἕτερον ἠρώτα Πῶς τινα δεῖ φιλότιμον εἶναι; ἐκεῖνος δὲ ἔφη Πρὸς τοὺς φιλικῶς ἔχοντας ἡμῖν οἴονται πάντες ὅτι πρὸς τούτους δέον· ἐγὼ δ᾽ ὑπολαμβάνω, πρὸς τοὺς ἀντιδοξοῦντας φιλοτιμίαν δεῖν χαριστικὴν ἔχειν, ἵνα τούτῳ τῷ τρόπῳ μετάγωμεν αὐτοὺς ἐπὶ τὸ καθῆκον καὶ συμφέρον ἑαυτοῖς. δεῖ δὲ τὸν θεὸν λιτανεύειν, ἵνα ταῦτ᾽ ἐπιτελῆται· τὰς γὰρ ἁπάντων διανοίας κρατεῖ.
I-a făcut complimente și acestuia și întrebă pe următorul invitat: „Față de cine trebuie ca un om să fie generos?” „Este de datoria fiecărui om, zise acesta, de a fi generos față de toți cei care sunt deschiși. Este opinia generală. Convingerea mea este că noi trebuie, de asemenea, să dăm dovadă de caritate generoasă și față de dușmanii noștri, astfel îi putem întoarce spre ceea ce este bun și avantajos. Trebuie să te rogi lui Dumnezeu ca aceste lucruri să se întâmple, fiindcă doar el știe gândurile tuturor”.
228
Συνομολογήσας δὲ τούτοις τὴν ἕκτον ἐκέλευσεν ἀποφήνασθαι πυνθανόμενος Τίσι δεῖ χαρίζεσθαι; ἐκεῖνος δ᾽ ἀπεκρίθη Γονεῦσι διὰ παντός, καὶ γὰρ ὁ θεὸς πεποίηται ἐντολὴν μεγίστην περὶ τῆς τῶν γονέων τιμῆς. ἑπομένως δὲ τὴν τῶν φίλων ἐγκρίνει διάθεσιν, προσονομάσας ἴσον τῇ ψυχῇ τὸν φίλον. σὺ δὲ καλῶς ποιεῖς ἅπαντας ἀνθρώπους εἰς φιλίαν πρὸς ἑαυτὸν καθιστῶν.
Împăratul se arătă de acord cu răspunsul și îi ceru celui de-al 6-lea invitat să răspundă. Întrebarea era: „Pe cine trebuie să cinstim cu adevărat?” Răspunsul: „Față de părinți, mereu, deoarece o poruncă importantă a lui Dumnezeu se referă la cinstea datorată părinților. Apoi, strâns legat, este cinstea datorată prietneilor, numindu-i pe prieteni egalii tăi. Faci foarte bine dacă reușești să-ți faci din toți oamenii prietenii tăi”.
229
Παρακαλέσας δὲ καὶ τοῦτον ἐπυνθάνετο καὶ τοῦ μετέπειτα Τί καλλονῆς ἄξιόν ἐστιν; ὁ δὲ εἶπεν Εὐσέβεια. καὶ γὰρ αὕτη καλλονή τίς ἐστι πρωτεύουσα. τὸ δὲ δυνατὸν αὐτῆς ἐστιν ἀγάπη· αὕτη γὰρ θεοῦ δόσις ἐστιν· ἣν καὶ σὺ κέκτησαι πάντα περιέχων ἐν αὐτῇ τὰ ἀγαθά.
Împăratul l-a felicitat și pe acesta și puse întrebarea următorului invitat: „Ce merită să fie considerat drept frumusețe?” Invitatul răspunse: „Credința, deoarece este vorba despre o formă preeminentă frumuseții. Dinamica ei este iubirea, un dar divin pe care l-ai dobândit și tu, în iubire fiind incluse toate binecuvântările”.
230
Λίαν δὲ φιλοφρόνως ἐπικροτήσας εἶπε πρὸς ἕτερον Πῶς ἂν πταίσας πάλιν τῆς αὐτῆς κρατήσαι δόξης; ὁ δὲ ἔφη Σὲ μὲν οὐ δυνατόν ἐστι πταῖσαι, πᾶσι γὰρ χάριτας ἔσπαρκας, αἳ βλαστάνουσιν εὔνοιαν, ἣ τὰ μέγιστα τῶν ὅπλων κατισχύουσα περιλαμβάνει τὴν μεγίστην ἀσφάλειαν·
Împăratul l-a aplaudat călduros și îl întrebă pe vecinul său: „Cum am putea, după un pas greșit, să dobândim încă o dată aceeași slavă?” Răspunsul: „Pentru tine, o cădere este practic imposibilă, deoarece ai dat tuturor oamenilor daruri din care se naște bunăvoința, iar acest lucru este rezultatul faptului că cea mai puternică armă aduce cea mai mare siguranță.
231
εἰ δέ τινες πταίουσιν, ἐφ᾽ οἷς πταίουσιν, οὐκέτι χρὴ ταῦτα πράσσειν, ἀλλὰ φιλίαν κατακτησαμένους δικαιοπραγεῖν. θεοῦ δὲ δῶρον ἀγαθῶν ἐργάτην εἶναι καὶ μὴ τῶν ἐναντίων.
Totuși, dacă unii se clatină, în viitor trebuie să evite planul de acțiune care a provocat căderea lor, să-și facă prieteni și să se comporte cu dreptate. A face lucruri bune este un dar al lui Dumnezeu nu contrariul”.
232
Συναρεσθεὶς δὲ τούτοις πρὸς τὸν ἕτερον εἶπε Πῶς ἂν ἐκτὸς γένοιτο λύπης; ὁ δὲ ἔφησεν Εἰ μηδένα βλάπτοι, πάντες δὲ ὠφελοῖ, τῇ δικαιοσύνῃ κατακολουθῶν· τοὺς γὰρ ἀπ᾽ αὐτῆς καρποὺς ἀλυπίαν κατασκευάζειν.
S-a arătat foarte mulțumit de aceste cuvinte și l-a întrebat pe următorul invitat: „Cum am putea fi eliberați de mâhnire?” Răspunsul: „Urmând calea dreptății, fără a cauza nedreptate nimănui și ajutând pe toți. Roadele dreptății produc libertate în fața mâhnirii.
233
ἱκετεύειν δὲ τὸν θεόν, ἵνα μὴ τὰ παρὰ τὴν προαίρεσιν ἡμῶν ἀνακύπτοντα βλάπτῃ, λέγω δὴ οἷον θάνατοί τε καὶ νόσοι καὶ λῦπαι καὶ τὰ τοιαῦτα. {αὐτῷ} δὲ σοὶ εὐσεβεῖ καθεστῶτι τούτων οὐδὲν ἂν προσέλθοι.
Trebuie, continuă el, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca răul să nu vină din evenimente incompatibile cu conduita – vreau să zic moartea, boala, durerea și alte lucruri asemănătoare. În ce te privește, temându-te de Dumnezeu așa cum o faci, niciunul din aceste rele nu se poate abate asupra ta”.
234
Καλῶς δὲ καὶ τοῦτον ἐπαινέσας τὸν δέκατον ἠρώτα Τί μέγιστόν ἐστι δόξης; ὁ δὲ εἶπε Τὸ τιμᾷν τὸν θεόν· τοῦτο δ᾽ ἐστὶν οὐ δώροις οὐδὲ θυσίαις, ἀλλὰ ψυχῆς καθαρότητι καὶ διαλήψεως ὁσίας, καθὼς ὑπὸ τοῦ θεοῦ πάντα κατασκευάζεται καὶ διοικεῖται κατὰ τὴν αὐτοῦ βούλησιν· ἣν καὶ σὺ διατελεῖς ἔχων γνώμην, ᾗ πάρεστι σημειοῦσθαι πᾶσιν ἐκ τῶν ὑπὸ σοῦ συντετελεσμένων καὶ συντελουμένων.
Împăratul îl lăudă îndelung și pe acesta și întrebă pe al 10-lea: „Care este cea mai înaltă formă de slavă?” Răspunsul: „Slava lui Dumnezeu. Acest lucru nu se face prin daruri sau jertfe, ci cu o inimă curată și o dispoziție credincioasă, deoarece toate sunt poruncite de Dumnezeu și rânduite după voința sa. Aceasta este și atitudinea ta, iar roadele le poți vedea privind realizările tale din trecut și cele prezente”.
235
Μετὰ μείζονος δὲ φωνῆς πάντας αὐτοὺς ὁ βασιλεὺς ἠσπάζετο καὶ παρεκάλει, συνεπιφωνούντων τῶν παρόντων, μάλιστα δὲ τῶν φιλοσόφων. καὶ γὰρ ταῖς ἀγωγαῖς καὶ τῷ λόγῳ πολὺ προέχοντες αὐτῶν ἦσαν, ὡς ἂν ἀπὸ θεοῦ τὴν καταρχὴν ποιούμενοι. μετὰ δὲ ταῦτα ὁ βασιλεὺς εἰς τὸ φιλοφρονεῖσθαι προῆλθε διὰ τῶν προπόσεων.
Cu glas tare, împăratul le-a mulțumit tuturor și i-a încurajat pe toți; toți oamenii au auzit glasul său, în special filosofii, deoarece acești oameni depășeau cu mult pe toți ceilalți prin elocință și pricepere, punctul lor de plecare fiind mereu însuși Dumnezeu. După acestea, împăratul păși înaintea lor cu o față senină și îi îndemnă pe toți la petrecere.
236
Τῇ δὲ ἐπιούσῃ κατὰ τὰ αὐτὰ τῆς διατάξεως τοῦ συμποσίου γενομένης, καθὼς εὔκαιρον ἐγένετο τῷ βασιλεῖ, τοὺς ἑξῆς ἐρώτα τῶν προαποκεκριμένων, εἶπε δὲ τῷ πρώτῳ Τὸ φρονεῖν εἰ διδακτόν ἐστιν; ὃς δ᾽ εἶπε Ψυχῆς ἐστιν κατασκευὴ διὰ θείας δυνάμεως ἐπιδέχεσθαι πᾶν τὸ καλόν, ἀποστρέφεσθαι δὲ τἀναντία.
A doua zi, pregătirile pentru banchet erau la fel ca cele din ziua precedentă, iar când i s-a părut oportun împăratului, începu iar cu întrebările adresate invitaților, începând cu cei unde rămăsese ziua precendentă. Așadar, îl întrebă pe primul dintre invitați: „Înțelepciunea practică poate fi oare predată?” Răspunsul: „Este o dispoziție a sufletului, mediatizată de puterea lui Dumnezeu, aceea de a accepta tot ceea ce este frumos și de a refuza contrariul”.
237
Συνομολογήσας δὲ τὸν ἐχόμενον ἠρώτα Τί πρὸς ὑγείαν μάλιστα συντείνει; ἐκεῖνος δὲ ἔφη Σωφροσύνη· ταύτης δὲ οὐκ ἔστι τυχεῖν, ἐὰν μὴ θεὸς κατασκευάσῃ τὴν διάνοιαν εἰς τοῦτο.
A fost de acord și îl întrebă pe următorul invitat: „Ce contribuie cel mai mult la sănătate?” El zise: „Stăpânirea de sine, lucru imposibil de la sine, dacă Dumnezeu nu dispune inima și spiritul spre El”.
238
Παρακαλέσας δὲ τοῦτον πρὸς τὸν ἕτερον ἔφη Πῶς ἂν γονεῦσι τὰς ἀξίας ἀποδῴη χάριτας; ὃς δὲ εἶπε Μηδὲν αὐτοὺς λυπήσας· τοῦτο δ᾽ οὐκ ἔστιν, εἰ μὴ θεὸς τῆς διανοίας ἡγεμὼν γένοιτο πρὸς τὰ κάλλιστα.
Împăratul îl felicită și pe acest invitat și îl întrebă pe următorul: „Cum am putea arăta părinților recunoștința pe care o merită?” Răspunsul: „A nu le produce nicio durere, lucru imposibil dacă Dumnezeu nu cârmuiește spiritul spre cele mai nobile scopuri”.
239
Προσεπινεύσας δὲ τούτῳ τὸν ἑξῆς ἠρώτα Πῶς ἂν φιλήκοος εἴη; ἐκεῖνος δὲ εἶπε Διαλαμβάνων ὅτι πάντα συμφέρει γινώσκειν, ὅπως ἂν πρὸς τὰ συμβαίνοντα ἐκλεγόμενός τι τῶν ἠκροαμένων ἀνθυποτιθεὶς πρὸς τὰ τῶν καιρῶν ἂν ἀντιπράσσηται, σὺν χειραγωγίᾳ θεοῦ· τοῦτο δ᾽ ἐστίν, αἱ τῶν πράξεων τελειώσεις ὑπ᾽ αὐτοῦ.
Ridică din cap în semn de aprobare și îl întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea fi un ascultător atent?” Acesta răspunse: „Stimând că orice cunoaștere este de folos, astfel încât în fața dificultății un om să poată pune în practică una din învățămintele acumulate, să se opună situației iscate și să intervină cu ajutorul lui Dumnezeu – asta înseamnă că săvârșirea faptelor noastre trece prin el”.
240
Τοῦτον δὲ ἐπαινέσας πρὸς τὸν ἕτερον εἶπε Πῶς ἂν μηθὲν παράνομον πράσσοι; πρὸς τοῦτο ἔφησε Γινώσκων ὅτι τὰς ἐπινοίας ὁ θεὸς ἔδωκε τοῖς νομοθετήσασι πρὸς τὸ σώζεσθαι τοὺς βίους τῶν ἀνθρώπων, ἀκόλουθος εἴης ἂν αὐτοῖς.
Împăratul îl felicită și pe acest om și spuse următorului: „Cum am putea evita să facem ceva contrar Legii?” Invitatul răspunse: „Conștientizând că Dumnezeu a dat legislatorilor drept scop să salveze viața oamenilor, astfel îi veți urma”.
241
Ἀποδεξάμενος δὲ αὐτὸν πρὸς ἕτερον εἶπε Τίς ὠφέλεια συγγενείας ἐστίν; ὁ δὲ ἀπεφήνατο Ἐὰν τοῖς συμβαίνουσι νομίζωμεν ἀτυχοῦσιν μὲν ἐλαττοῦσθαι, καὶ κακοπαθῶμεν ὡς αὐτοί, φαίνεται τὸ συγγενὲς ὅσον ἰσχῦόν ἐστι—
Împăratul îl abrobă și pe acest invitat și spuse următorului: „Care este valoarea de bază a familiei?” Răspunse: „Dacă credem că suntem necăjiți din cauza evenimentelor dificile și suferim asemenea lor, atunci se arată trăinicia legăturilor familiale,
242
τελουμένων δὲ τούτων καὶ δόξα καὶ προκοπὴ παρὰ τοῖς τοιούτοις ὑπάρξει· τὸ γὰρ συνεργὲς εὐνόως γινόμενον ὡς ἐξ ἑαυτοῦ ἀδιάλυτον πρὸς ἅπαντα—μετὰ δὲ εὐημερίας, μηδὲν προσδεῖσθαι τῶν ἐκεῖνων· ἀλλὰ δέον {θεὸν} ἱκετεύειν, πάντα ἀγαθοποιεῖν.
iar când această nefericire va deveni eveniment al trecutului, slava și succesul vor fi ale noastre în ochii lor, deoarece ajutorul dat cu bună voie este indestructibil în sine orice-ar fi; odată cu prosperitatea, ajutorul nu mai este necesar, nu-ți rămâne decât să te rogi lui Dumnezeu să-ți dea toate binecuvântările sale”.
243
Ὡσαύτως δὲ ἐκεῖνοις ἀποδεξάμενος αὐτὸν ἄλλον ἠρώτα Πῶς ἀφοβία γίνεται; εἶπε δέ Συνιστορούσης τῆς διανοίας μηδὲν κακὸν πεπραχέναι, θεοῦ κατευθύνοντος εἰς τὸ καλῶς ἅπαντα βουλεύεσθαι.
Împăratului îi plăcu și acest răspuns, apoi îl întrebă pe următorul invitat: „Ce este curajul?” Răspuns: „Când spiritul este conștient că nu a făcut niciun rău, deoarece Dumnezeu îi îndrumă pe oameni spre reflecții bune în toate.
244
Τούτῳ δὲ ἐπιφωνήσας πρὸς ἄλλον εἶπε Πῶς ἂν προχείρως ἔχοι τὸν ὀρθὸν λόγον; ὁ δὲ εἶπεν Εἰ τὰ τῶν ἀνθρώπων ἀτυχήματα διὰ παντὸς ἐπιβλέποι· γινώσκων ὅτι ὁ θεὸς ἀφαιρεῖται τὰς εὐημερίας, ἑτέρους δὲ δοξάζων εἰς τὸ τιμᾶσθαι προάγει.
Împăratul aprobă și acest răspuns și spuse următorului: „Cum am putea avea o judecată bună la momentul potrivit?” Răspuns: „Având mereu o privire spre nefericirile omenirii, știind că Dumnezeu înlătură prosperitatea unora, mărind-o în același timp pe a altora și cârmuindu-i pentru a primi cinstirea”.
245
Καλῶς δὲ καὶ τοῦτον ἀποδεξάμενος τὸν ἑξῆς ἀποκριθῆναι παρεκάλει Πῶς ἂν μὴ εἰς ῥᾳθυμίαν, μηδὲ ἐπὶ τὰς ἡδονὰς τρέποιτο; ὁ δὲ Προχείρως ἔχων, εἶπεν, ὅτι μεγάλης βασιλείας κατάρχει καὶ πολλῶν ὄχλων ἀφηγεῖται, καὶ οὐ δεῖ περὶ ἕτερόν τι τὴν διάνοιαν εἶναι, τῆς δὲ τούτων ἐπιμελείας φροντίζειν· θεὸν δὲ ἀξιοῦν, ὅπως μηθὲν ἐλλίπῃ τῶν καθηκόντων.
Împăratul a arătat aprobarea sa călduroasă și față de acest răspuns și a pus întrebarea următorului invitat: „Cum aș putea evita să recurg la lenevie și plăceri?” „Având în primul rând în mintea ta, zise acesta, că domnești peste o Împărăție mare și că ai mulți oameni în subordine de aceea este de datoria ta să nu te concentrezi asupra altor lucruri secât să te gândești la bunăstarea lor. Ar trebui să ceri de la Dumnezeu ca să nu neglijezi nimic din responsabilitățile tale”.
246
Ἐπαινέσας δὲ καὶ τοῦτον τὸν δέκατον {ἠρώτα Πῶς ἂν ἐπιγινώσκοι} τοὺς δόλῳ τινὶ πρὸς αὐτὸν πράσσοντας; ὁ δὲ ἀπεφήνατο πρὸς τοῦτο Εἰ παρατηροῖτο τὴν ἀγωγὴν ἐλευθέριον οὖσαν, καὶ τὴν εὐταξίαν διαμένουσαν ἐν τοῖς ἀσπασμοῖς καὶ συμβουλίαις καὶ τῇ λοιπῇ συναναστροφῇ τῶν σὺν αὐτῷ, καὶ μηθὲν ὑπερτείνοντας τοῦ δέοντος ἐν ταῖς φιλοφρονήσεσι καὶ τοῖς λοιποῖς τοῖς κατὰ τὴν ἀγωγήν.
Împăratul l-a felicitat și pe acest om și l-a întrebat pe al 10-lea invitat: „Cum i-aș putea recunoaște pe cei care se conduc fals față de mine?” Răspunsul la această întrebare: „Observând dacă se comportă bine față de tine și dacă gesturile și salutul lor sunt la înălțimea demnității tale; văzându-i cum se comportă în timpul reuniunilor și în restul vieții sociale; văzând dacă depășesc limitele impuse în momentele de destindere și în alte circumstanțe ale vieții de zi cu zi.
247
θεὸς δὲ τὴν διάνοιαν {ἄξει} σοι, βασιλεῦ, πρὸς τὰ κάλλιστα. Συγκροτήσας πάντας τ᾽ ἐπαινέσας κατ᾽ ὄνομα, καὶ τῶν παρόντων ταὐτὰ ποιούντων, ἐπὶ τὸ μέλπειν ἐτράπησαν.
Dumnezeu va cârmui spiritul tău, împărate, spre cele mai nobile scopuri”. I-a aplaudat pe toți și i-a felicitat pe fiecare în parte; adunarea de față a făcut la fel și apoi și-au văzut de restul ceremoniilor.
248
Τῇ δὲ ἐχομένῃ τὸν καιρὸν λαβὼν ἐπηρώτα τὸν ἑξῆς Τίς ἐστιν ἀμέλεια μεγίστη; πρὸς τοῦτ᾽ ἔφη Εἰ τέκνων ἄφροντίς τις εἴη, καὶ μὴ κατὰ πάντα τρόπον ἀγαγεῖν {σπεύδοι}· εὐχόμεθα γὰρ ἀεὶ πρὸς τὸν θεόν, οὐχ οὕτως περὶ ἑαυτῶν ὡς περὶ τῶν ἐγγόνων, ἵνα παρῇ πάντα αὐτοῖς τὰ ἀγαθά. τὸ δὲ ἐπιδεῖσθαι παιδία σωφροσύνης μετασχεῖν, θεοῦ δυνάμει τοῦτο γίνεται.
A doua zi, împăratul găsi oportunitatea și-l întrebă pe următorul invitat: „Care este cel mai nefericit fel de neglijență?” La aceasta, invitatul răspunse: „Dacă cineva își neglijează copiii și nu face totul pentru a-i crește cum se cuvine. Căci noi ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu pentru noi înșine și pentru copiii noștri, ca binecuvântarea să coboare peste ei. Dorința copiilor ca ei să aibă un anumit control nu se întâmplă decât prin puterea lui Dumnezeu”.
249
Φήσας δὲ εὐλογεῖν ἄλλον ἠρώτα Πῶς ἂν φιλόπατρις εἴη; Προτιθέμενος, εἶπεν, ὅτι καλὸν ἐν ἰδίᾳ καὶ ζῇν καὶ τελευτᾷν. ἡ δὲ ξενία τοῖς μὲν πένησι καταφρόνησιν ἐργάζεται, τοῖς δὲ πλουσίοις ὄνειδος, ὡς διὰ κακίαν ἐκπεπτωκόσιν. εὐεργετῶν οὖν ἅπαντας, καθὼς συνεχῶς τοῦτ᾽ ἐπιτελεῖς, θεοῦ διδόντος σοὶ πρὸς πάντα χάριν, φιλόπατρις φανήσῃ.
Zicându că a vorbit bine, împăratul întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea fi un bun patriot?” Răspunse: „Adoptând ideea că este nobil să trăiești și să mori în propria țară. O țară străină provoacă dispreț săracilor, celor bogați rușine, la fel și oamenilor exilați pentru crime. Făcând binele față de toți, ducând în același timp o bună politică, vei fi fără îndoială un patriot bun, Dumnezeu urmând a te înzestra cu darurile sale în ochii tuturor.
250
Τούτου δὲ ἀκούσας τοῦ κατὰ τὸ ἑξῆς ἐπυνθάνετο Πῶς {ἂν} ἁρμόσαι γυναικί; {Γινώσκων} ὅτι μὲν θρασύ ἐστιν, ἔφη, τὸ θῆλυ γένος, καὶ δραστικὸν ἐφ᾽ ὃ βούλεται πρᾶγμα, καὶ μεταπῖπτον εὐκόπως διὰ παραλογισμοῦ, καὶ τῇ φύσει κατεσκεύασται ἀσθενές· δέον δ᾽ ἐστὶ κατὰ τὸ ὑγιὲς χρῆσθαι, καὶ μὴ πρὸς ἔριν ἀντιπράσσειν.
L-a ascultat și pe acest om, apoi l-a întrebat pe următorul: „Cum am putea ajunge la un acord cu o femeie?” „Recunoscând, zise acesta, că sexul feminin este îndrăzneț, foarte pragmatic pentru a obține ceea ce dorește, ușor susceptibil în a-și schimba părerea din cauza slăbiciunii rațiunii lui și a constituției lui slabe prin natură. Este necesar să se lucreze cu asemenea persoane într-un fel sănătos, evitând provocările ce pot conduce la certuri.
251
κατορθοῦται γὰρ βίος, ὅταν ὁ κυβερνῶν εἰδῇ, πρὸς τίνα σκοπὸν δεῖ τὴν διέξοδον ποιεῖσθαι. θεοῦ δ᾽ ἐπικλήσει καὶ βίος κυβερνᾶται κατὰ πάντα.
Căci viața prosperă atunci când cârmaciul cunoaște obiectivul pe unde trebuie să-și croiască trecerea. Viața este în totalitate cârmuită de rugăciuni către Dumnezeu”.
252
Συνανθομολογησάμενος δὲ τούτῳ τὸν ἑξῆς ἠρώτα Πῶς {ἂν} ἀναμάρτητος εἴη; ὁ δὲ ἔφησεν Ὡς ἅπαντα πράσσων καὶ μετὰ διαλογισμοῦ καὶ μὴ πειθόμενος διαβολαῖς, ἀλλ᾽ αὐτὸς ὢν δοκιμαστὴς τῶν λεγομένων καὶ κρίσει κατευθύνων τὰ τῶν ἐντεύξεων καὶ διὰ κρίσεως ἐπιτελῶν ταῦτα ἀναμάρτητος, ἔφησεν, ἂν εἴης, ὦ βασιλεῦ. τὸ δ᾽ ἐπινοεῖν ταῦτα καὶ ἐν τούτοις ἀναστρέφεσθαι θείας δυνάμεώς ἐστιν ἔργον.
Împăratul își arătă acordul pentru un asemenea răspuns și-l întrebă pe următorul invitat: „Cum am putea fi fără greșeală”? Răspunsul: „Făcând toate cu o judecată chibzuită, fără a fi influențat de declarații false, ci fiind propriul său judecător asupra celor spuse și, conform judecății sale, făcând toate în mod cinstit după cererile primite și, tot conform acestei judecăți, făcând să se obțină cele cerute – astfel vei fără greșeală, împărate. Având aceste intenții și a se cârmui în lumina lor este o lucrare ce necesită puterea lui Dumnezeu.
253
Διαχυθεὶς δὲ τοῖς εἰρημένοις τὸν ἕτερον ἠρώτα Πῶς ἂν ἐκτὸς θυμοῦ γένοιτο; πρὸς τοῦτ᾽ εἶπε Γινώσκων ὅτι πάντων ἐξουσίαν ἔχει, καί, εἰ χρήσαιτο θυμῷ, θάνατον ἐπιφέρει· ὅπερ ἀνωφελὲς καὶ ἀλγεινόν ἐστιν, εἰ τὸ ζῇν ἀφελεῖται πολλῶν, διὰ τὸ κύριον εἶναι. πάντων δ᾽ ὑπηκόων ὄντων καὶ μηδενὸς ἐναντιουμένου, τίνος χάριν θυμωθήσεται;
Fiind încurajat de acest răspuns, îl întrebă pe următorul invitat: „Cum aș putea evita furia?” Răspunsul: „Realizând că puterea îți este absolută și prin urmare orice recurs la furie conduce la moarte, fapt ce este într-adevăr ceva inutil și foarte urât de făcut, deoarece mulți se vor vedea privați de viață doar prin simplul fapt că sunt supuși. Însă, dacă toți sunt ascultători și nu există opoziție, la ce folos să te înfurii?
254
γινώσκειν δὲ δεῖ, διότι θεὸς τὸν πάντα κόσμον διοικεῖ μετ᾽ εὐμενείας καὶ χωρὶς ὀργῆς ἁπάσης· τούτῳ δὲ κατακολουθεῖν ἀναγκαῖόν ἐστί σε, ἔφησεν, ὦ βασιλεῦ.
Trebuie să știi că Dumnezeu cârmuiește întregul univers cu bunătate și fără furie, iar tu, împărate, zise, trebuie să-l urmezi”.
255
Καλῶς δὲ ἀποκεκρίσθαι φήσας τοῦτον ἐπυνθάνετο τοῦ μετέπειτα Τί ἐστιν εὐβουλία; Τὸ καλῶς ἅπαντα πράσσειν, ἀπεφήνατο, μετὰ διαλογισμοῦ, κατὰ τὴν βουλὴν παρατιθέντα καὶ {τὰ} βλαβερὰ τῶν κατὰ τὸ ἐναντίον τοῦ λόγου διάστημα, ἵνα πρὸς ἕκαστον ἐπινοήσαντες ὦμεν εὖ βεβουλευμένοι, καὶ τὸ προτεθὲν ἡμῖν ἐπιτελῆται. τὸ δ᾽ αὖ κράτιστον, θεοῦ δυναστείᾳ πᾶν βούλευμα {τελείωσιν ἕξει} σοι τὴν εὐσέβειαν ἀσκοῦντι.
I-a adus la cunoștință că a dat un răspuns pe măsură și-l întrebă pe următorul invitat: „Ce este o judecată bună?” Răspunsul: „Să faci bine în toate, ținând de fiecare dată seama, atunci când facem discernământ, de aspectele nefaste ale argumentului contrar, astfel încât, după ce am acordat atenție la toate detaliile, deciziile noastre să fie bune și să-și atingă obiectivul. Ceea ce este cel mai important, cu puterea lui Dumnezeu, toate obiectivele vor fi atinse dacă sunem credincioși”.
256
Κατωρθωκέναι δὲ καὶ τοῦτον εἰπὼν ἄλλον ἠρώτα Τί ἐστι φιλοσοφία; Τὸ καλῶς διαλογίζεσθαι πρὸς ἕκαστον τῶν συμβαινόντων, ἀπεφήνατο, καὶ μὴ ἐκφέρεσθαι ταῖς ὁρμαῖς, ἀλλὰ τὰς βλάβας καταμελετᾷν τὰς ἐκ τῶν ἐπιθυμιῶν ἐκβαινούσας, καὶ τὰ πρὸς τὸν καιρὸν πράσσειν δεόντως μετριοπαθῆ καθεστῶτα. ἵνα δ᾽ ἐπίστασιν τούτων λαμβάνωμεν, θεραπεύειν δεῖ τὸν θεόν.
Împăratul zise că și acest om răspunse bine și-l întrebă pe următorul invitat: „Ce este filosofia?” „A avea o judecată bine întemeiată despre fiecare eveniment, răspunse, și să nu ne lăsăm conduși de impulsuri, dar să studiem cu grijă consecințele nefaste ale pasiunilor, dând dovadă de cumpătarea cuvenită și necesară în săvârșirea lucrurilor ce se prezintă înaintea ochilor. Însă, pentru a împlini bine aceste lucruri, este absolut necesar să-l slujim pe Dumnezeu”.
257
Ἐπισημήνας δὲ καὶ τοῦτον ἕτερον ἠρώτα Πῶς ἂν ἀποδοχῆς {ἐν ξενιτείᾳ} τυγχάνοι; Πᾶσιν ἴσος γινόμενος, ἔφη, καὶ μᾶλλον ἥττων ἢ καθυπερέχων φαινόμενος πρὸς οὓς ξενιτεύει. κοινῶς γὰρ ὁ θεὸς τὸ ταπεινούμενον προσδέχεται κατὰ φύσιν, καὶ τὸ τῶν ἀνθρώπων γένος τοὺς ὑποτασσομένους φιλανθρωπεῖ.
Împăratul îl aplaudă și pe acest om și-l întrebă pe următorul: „Cum am putea afla primire în străinătate printre străini?” „Printr-un comportament egal față de toți, zise acesta, și părând inferior mai degrabă decât superior celor printre care el este străin. În general, Dumnezeu, prin natura sa, primește ceea ce este smerit, iar omenirea se dovedește a fi bună față de cei care sunt subalterni”.
258
Ἐπιμαρτυρήσας δὲ τούτοις ἄλλον ἠρώτα Πῶς {ἃ} ἂν κατασκευάσῃ καὶ μετὰ τοῦτο διαμένῃ; πρὸς τοῦτ᾽ εἶπεν Εἰ μεγάλα καὶ σεμνὰ ταῖς ποιήσεσιν ἐπιτελοῖ, πρὸς τὸ φείσασθαι τοὺς θεωροῦντας διὰ τὴν καλλονήν, καὶ μηθένα τῶν κατεργαζομένων τὰ τοιαῦτα παραπέμποι, μηδὲ τοὺς ἄλλους ἀμισθὶ συντελεῖν ἀναγκάζοι τὰ πρὸς τὴν χρείαν.
Împăratul arătă acordul său pentru un asemenea răspuns și-l întrebă pe următorul: „Cum ar supraviețui în viitor structura ce o construim?” Răspuns: „Dacă realizările, rezultatul faptelor, sunt mărețe și minunate, pentru ca cei care le văd să le protejeze datorită frumuseții lor; dacă nu neglijează pe cei care realizează asemenea opere și nu-i obligă pe alții să completeze prin meșteșugul lor fără nicio plată.
259
διανοούμενος γὰρ ὡς θεὸς πολυωρεῖ τὸ τῶν ἀνθρώπων γένος, χορηγῶν αὐτοῖς καὶ ὑγείαν καὶ εὐαισθησίαν καὶ τὰ λοιπά, καὶ αὐτὸς ἀκόλουθόν τι πράξει τῶν κακοπαθειῶν ἀποδιδοὺς τὴν ἀντάμειψιν. τὰ γὰρ ἐκ δικαιοσύνης τελούμενα, ταῦτα καὶ διαμένει.
Ținând seama de felul în care Dumnezeu se îngrijește de oameni dându-le sănătate, discernământ și toate celelalte, vor realiza ei însuși așa ceva oferind o indemnizație pentru chinurile îndurate. Căci faptele, care au o valoare permanentă, sunt cele săvârșite cu dreptate”.
260
Εὖ δὲ καὶ τοῦτον εἰρηκέναι φήσας τὸν δέκατον ἠρώτα Τί ἐστι σοφίας καρπός; ὁ δὲ εἶπε Τὸ μὴ συνιστορεῖν ἑαυτῷ κακὸν πεπραχότι, τὸν δὲ βίον ἐν ἀληθείᾳ διεξάγειν.
Împăratul zise că și acest om a vorbit bine și-l întrebă pe al 10-lea invitat: „Care este rodul înțelepciunii?” Răspunsul: „O conștiință clară în a nu săvârși răul și a-și trăi viața în adevăr.
261
ἐκ τούτων γὰρ κρατίστη χαρὰ καὶ ψυχῆς εὐστάθειά σοι γίνεται, μέγιστε βασιλεῦ, καὶ ἐλπίδες ἐπὶ θεῷ καλαὶ κρατοῦντί σοι τῆς ἀρχῆς εὐσεβῶς. Ὡς δὲ συνήκουσαν πάντες ἐπεφώνησαν σὺν κρότῳ πλείονι. καὶ μετὰ ταῦτα πρὸς τὸ προπιεῖν ὁ βασιλεὺς [λαμβάνειν] ἐτράπη, χαρᾷ πεπληρωμένος.
Din acestea rezultă cea mai mare bucurie și o stăpânire de sine tare, împărate puternic, precum și speranța în Dumnezeu, atunci când dirijezi Imperiul cu devotament”. Când au auzit acestea toți și-au făcut auzită mulțumirea printr-o avalanșă de aplauze. Apoi, împăratul, plin de bucurie, începu să bea în cinstea și pentru sănătatea lor.
262
Τῇ δ᾽ ἑξῆς καθὼς πρότερον ἡ διάταξις ἦν τῶν κατὰ τὸν πότον ἐπιτελουμένων, καιροῦ δὲ γενομένου τοὺς ἀπολιπόντας ὁ βασιλεὺς ἐπηρώτα. πρὸς τὸν πρῶτον δὲ ἔφη Πῶς ἂν μὴ τραπείη τις εἰς ὑπερηφανίαν;
A doua zi, organizarea era aceeași ca în ziua precedentă cât privește detaliile ospățului, iar când s-a ivit prilejul, împăratul începu cu întrebările sale adresate invitaților. La început zise: „Cum ar putea ca un om să evite a fi arogant?”
263
ἀπεκρίθη δὲ Εἰ τὴν ἰσότητα τηροῖ, καὶ παρ᾽ ἕκαστον ἑαυτὸν ὑπομιμνήσκοι, καθὼς ἄνθρωπος ὢν ἀνθρώπων ἡγεῖται. καὶ ὁ θεὸς τοὺς ὑπερηφάνους καθαιρεῖ, τοὺς δὲ ἐπιεικεῖς καὶ ταπεινοὺς ὑψοῖ.
Răspunsul: „Menținând imparțialitatea și amintindu-și, în cazul fiecărui individ în parte, că fiecare este un om chemat să guverneze oameni. Mai mult, Dumnezeu îi nimicește pe cei orgolioși și îi înalță pe cei blânzi și smeriți”.
264
Παρακαλέσας δὲ αὐτὸν τὸν ἑξῆς ἐπηρώτα Τίσι δεῖ συμβούλοις χρῆσθαι; τοῖς διὰ πολλῶν, ἔφη, πεπειραμένοις πραγμάτων καὶ τὴν εὔνοιαν συντηροῦσιν ἀκέραιον πρὸς αὐτὸν καὶ τῶν τρόπων ὅσοι μετέχουσιν αὐτῷ. θεοῦ ἐπιφάνεια γίνεται πρὸς τὰ τοιαῦτα τοῖς ἀξίοις.
Împăratul îl felicită și întrebă pe următorul invitat: „La cine ar trebui sa fac apel ca să mi-i iau drept consilieri?” „La cei care au dobândit experiență în multe lucruri de stat, zise acesta, și au mereu loialitate față de stat și față de cei în slujba statului. Dumnezeu îi înzestrează pe unii oameni, care merită, cu un asemenea dar”.
265
Ἐπαινέσας δὲ αὐτὸν ἄλλον ἠρώτα Τίς ἐστι βασιλεῖ κτῆσις ἀναγκαιοτάτη; Τῶν ὑποτεταγμένων φιλανθρωπία καὶ ἀγάπησις, ἀπεκρίνατο. διὰ γὰρ τούτων ἄλυτος εὐνοίας δεσμὸς γίνεται. τὸ δὲ γίνεσθαι κατὰ προαίρεσιν ταῦτα ὁ θεὸς ἐπιτελεῖ.
L-a felicitat și întrebă pe următorul invitat: „Care este cea mai însemnată virtute pentru un împărat?” „Iubirea și afecțiunea față de supușii săi, zise acesta. Astfel, legătura bunătății este nezdruncinată. Cât privește realizarea acestor obiective, Dumnezeu le face conform cu voința sa”.
266
Κατεπαινέσας δὲ αὐτὸν ἑτέρου διεπυνθάνετο Τί πέρας ἐστὶ λόγου; κἀκεῖνος δὲ ἔφησε Τὸ πεῖσαι τὸν ἀντιλέγοντα, διὰ τῆς ὑποτεταγμένης τάξεως τὰς βλάβας ἐπιδεικνύντα· οὕτω γὰρ λήψῃ τὸν ἀκροατὴν οὐκ ἀντικείμενος, συγχρώμενος δὲ ἐπαίνῳ πρὸς τὸ πεῖσαι. θεοῦ δὲ ἐνεργείᾳ κατευθύνεται πειθώ.
Împăratul îl felicită și puse întrebarea următorului invitat: „Care este scopul vorbirii?” „A convinge adversarul în dezbatere, zise el, subliniind erorile lui într-un mod ordonatt. Astfel, vei căștiga interlocutorul tău, fără a fi un antagonist, ci folosind elogii pentru a-l convinge. Iar convingerea reușește datorită acțiunii lui Dumnezeu”.
267
Εὖ δὲ λέγειν φήσας αὐτὸν ἕτερον ἠρώτα Πῶς ἂν, παμμιγῶν ὄχλων ὄντων ἐν τῇ βασιλείᾳ, τούτοις {ἁρμόσαι}; Τὸ πρέπον ἑκάστῳ συνυποκρινόμενος, εἶπε, καθηγεμόνα λαμβάνων δικαιοσύνην· ὡς καὶ ποιεῖς θεοῦ σοι διδόντος εὖ λογίζεσθαι.
Împăratul spuse că vorbise bine și acesta și-l întrebă pe următorul invitat: „Înaintea mulțimii heterogene a împărățiilor, cum am putea fi în armonie cu ele?” „Adoptând rolul ce convine fiecăruia, având drept principiu director dreptatea – după cum de altfel asta este practica ta astăzi, Dumnezeu îță dă o rațiune sigură”.
268
Φιλοφρονηθεὶς δὲ τούτῳ πρὸς τὸν ἕτερον εἶπεν Ἐπὶ τίσι δεῖ λυπεῖσθαι; πρὸς ταῦτα ἀπεκρίθη Τὰ συμβαίνοντα τοῖς φίλοις ὅταν θεωρῶμεν πολυχρόνια καὶ ἀνέκφευκτα γινόμενα. τελευτήσασι μὲν γὰρ καὶ κακῶν ἀπολελυμένοις οὐχ ὑπογράφει λύπην ὁ λόγος· ἀλλὰ ἐφ᾽ ἑαυτοὺς ἀναφέροντες καὶ τὸ πρὸς ἑαυτοὺς συμφέρον λυποῦνται πάντες ἄνθρωποι. τὸ δ᾽ ἐκφυγεῖν πᾶν κακὸν θεοῦ δυνάμει γίνεται.
Împăratul se arătă satisfăcut și de acest răspuns și zise următorului invitat: „Înaintea căror lucruri ar trebui să fim îngrijorați?” La care acesta zise: „Înaintea nefericirilor prietenilor noștri când îi vedem culcați și incurabili. Când au murit și sunt eliberați de rău, rațiunea nu ne mai arată față de ei nicio durere. Însă când oamenii suportă ei înșiși ceea ce le este spre folos, toată lumea suferă. Fuga de rău se datorează doar puterii lui Dumnezeu”.
269
Ὡς ἔδει δὲ φήσας αὐτὸν ἀποκρίνεσθαι πρὸς ἕτερον εἶπε Πῶς ἀδοξία γίνεται; ἐκεῖνος δὲ ἔφησεν Ὅταν ὑπερηφανία καθηγῆται καὶ θράσος ἄληκτον, ἀτιμασμὸς ἐπιφύεται καὶ δόξης ἀναίρεσις. θεὸς δὲ δόξης πάσης κυριεύει, ῥέπων οὗ βούλεται.
Împăratul afirmă că acest om a vorbit așa cum ar fi trebuit și-l întrebă pe următorul invitat: „Cum se poate naște nepopularitatea?” Acesta zise: „Atunci când aroganța și încrederea în sine fără limite domină, necinstea urmează și distrugerea bunei reputații. Dumnezeu are control asupra oricărei reputații, orientând-o spre acolo unde i se pare lui că e bine”.
270
Καὶ τούτῳ δ᾽ ἐπικυρώσας τὰ τῆς ἀποκρίσεως τὸν ἑξῆς ἠρώτα Τίσι δεῖ πιστεύειν ἑαυτόν; Τοῖς διὰ τὴν εὔνοιαν, εἶπε, συνοῦσί σοι, καὶ μὴ διὰ τὸν φόβον μηδὲ διὰ πολυωρίαν, ἐπανάγουσι πάντα πρὸς τὸ κερδαίνειν. τὸ μὲν γὰρ ἀγαπήσεως σημεῖον, τὸ δὲ δυσνοίας καὶ καιροτηρησίας· ὃς γὰρ ἐπὶ τὸ πλεονεκτεῖν {ὁρμᾶται} προδότης πέφυκε. σὺ δὲ πάντας εὐνόους ἔχεις θεοῦ σοι καλὴν βουλὴν διδόντος.
Confirmă răspunsul bun al acestuia și-l întrebă pe următorul invitat: „Cui merită să ne încredințăm?” „Celor care sunt atrași de loialitatea față de tine, zise el, nu din frică sau flaterie, având drept unic scop un câștig personal. Primul este un semn de afecțiune, al doilea de neafecțiune și de oportunism. Omul, al cărui scop nu este decât succesul, este un trădător prin natură. Cât te privește, tu ai bunăvoința tuturor, fiindcă Dumnezeu îți dă sfaturi bune”.
271
οφῶς δὲ αὐτὸν εἰπὼν ἀποκεκρίσθαι, ἑτέρῳ εἶπε Τί βασιλείαν διατηρεῖ; πρὸς τοῦτ᾽ ἔφη Μέριμνα καὶ φροντίς, ὡς οὐδὲν κακουργηθήσεται διὰ τῶν ἀποτεταγμένων εἰς τοὺς ὄχλους ταῖς χρείαις· καθὼς σὺ τοῦτο πράσσεις θεοῦ σοι τὴν σεμνὴν ἐπίνοιαν διδόντος.
Spuse că răspunsul acestui om era înțelept și zise următorului invitat: „Ce face ca o împărăție să dăinuie?” La asta răspunse: „Grija și preocuparea necesară pentru ca nicio nedreptate să nu fie făcută supușilor din partea funcționarilor numiți pentru a rezolva problemele lor – tocmai aceasta este și politica ta, Dumnezeu fiind cel care ți-a dat o asemenea nobilă intenție”.
272
Θαρσύνας δὲ τοῦτον ἕτερον ἐπηρώτα Τί διαφυλάσσει χάριτα καὶ τιμήν; ὁ δὲ εἶπεν Ἀρετή. καλῶν γὰρ ἔργων ἐστὶν ἐπιτέλεια, τὸ δὲ κακὸν ἀποτρίβεται· καθὼς σὺ διατηρεῖς τὴν πρὸς ἅπαντας καλοκἀγαθίαν παρὰ θεοῦ δῶρον τοῦτ᾽ ἔχων.
Împăratul adresă acestui om un cuvânt de încurajare și întrebă pe următorul invitat: „Ce face ca respectul și cinstea să dăinuie?” Acesta zise: „Virtutea, deoarece ea săvârșește fapte bune și renunță la rău; la fel cum și tu ai grijă de integritatea ta, primind acest dar de la Dumnezeu”.
273
Κεχαρισμένως δὲ καὶ τοῦτον ἀποδεξάμενος τὸν ἑνδέκατον ἐπηρώτα (διὰ τὸ δύο πλεονάζειν τῶν ἑβδομήκοντα) Πῶς ἂν κατὰ ψυχὴν καὶ ἐν τοῖς πολέμοις εἰρηνικῶς ἔχοι; ὁ δὲ ἀπεφήνατο Διαλαμβάνων ὅτι κακὸν οὐδὲν εἴργασται τῶν ὑποτεταγμένων οὐθενί, πάντες δὲ ἀγωνιοῦνται περὶ τῶν εὐεργετημάτων, εἰδότες, κἂν ἐκ τοῦ ζῇν ἀποτρέχωσιν, ἐπιμελητήν σε τῶν βίων.
Împăratul s-a arătat recunoscătoru acestui om pentru răspunsul dat și întrebă pe al 11-lea invitat (erau cu doi mai mult decât 70): „Cum am putea avea pace în sufletul nostru și în același timp război?” Răspunsul: „Știind că niciun rău nu a fost făcut niciunuia din supușii tăi și că toți se bat din cauza binefacerilor primite, știind că, chiar dacă-și dau viața, tu te vei îngriji de bunurile lor.
274
οὐ γὰρ διαλείπεις ἐπανορθῶν ἅπαντας τοῦ θεοῦ σοι καλοφροσύνην δεδωκότος. Ἐπισημήνας δὲ κρότῳ πάντας αὐτοὺς ἀπεδέξατο φιλοφρονούμενος, καὶ προπίνων ἑκάστῳ πλεῖόν τι πρὸς τὸ τερφθῆναι {ἐτράπη}, μετ᾽ εὐφροσύνης τοῖς ἀνδράσι συνὼν καὶ χαρᾶς πλείονος.
Tu nu încetezi să ajuți pe toată lumea, fiindcă Dumnezeu ți-a dat darul bunătății”. Împăratul i-a aplaudat din toată inima și primi cele spuse, apoi începu să bea în sănătatea lor și revenind la bucuria ospățului se amestecă printre invitați cu bucurie și mare plăcere.
275
Τῇ ἑβδόμῃ δὲ τῶν ἡμερῶν, πλείονος παρασκευῆς γενομένης, προσπαραγινομένων πλειόνων ἑτέρων ἀπὸ τῶν πόλεων (ἦσαν γὰρ ἱκανοὶ πρέσβεις), ἐπηρώτησεν ὁ βασιλεὺς καιροῦ γενομένου τὸν πρωτεύοντα τῶν ἀπολιπόντων τῆς ἐρωτήσεως Πῶς ἂν ἀπαραλόγιστος {εἴη};
În ziua a șaptea, după multe pregătiri și în mijlocul mulțimii venite din mai multe orașe (deoarece era o mulțime mare de delegați), împăratul, când a socotit potrivit, întrebă pe primul dintre cei care nu primise încă nicio întrebare: „Cum am putea evita să fim înșelați?”
276
ἐκεῖνος δὲ ἔφη Δοκιμάζων καὶ τὸν λέγοντα καὶ τὸ λεγόμενον καὶ περὶ τίνος λέγει, καὶ ἐν πλείονι χρόνῳ τὰ αὐτὰ δι᾽ ἑτέρων τρόπων ἐπερωτῶν. τὸ δὲ νοῦν ἔχειν ὀξὺν καὶ δύνασθαι κρίνειν ἕκαστα θεοῦ δώρημα καλόν ἐστιν· ὡς σὺ τοῦτο κέκτησαι, βασιλεῦ.
Răspunsul: „Făcând o anchetă asupra vorbitorului, discursului său și temei puse în discuție și efectuând aceleași anchete pe o perioadă mai mare de timp prin tot felul de mijloace. A avea un spirit dinamic și capacitatea de a discerne toate este un dar minunat de la Dumnezeu – iar tu, împărate, l-ai primit din belșug”.
277
Κρότῳ δὲ ἐπισημηνάμενος ὁ βασιλεὺς ἕτερον ἐπηρώτα Διὰ τί τὴν ἀρετὴν οὐ παραδέχονται τῶν ἀνθρώπων οἱ πλείονες; Ὅτι φυσικῶς ἅπαντες, εἶπεν, ἀκρατεῖς καὶ ἐπὶ τὰς ἡδονὰς τρεπόμενοι γεγόνασιν· ὧν χάριν ἀδικία πέφυκε καὶ τὸ τῆς πλεονεξίας χύμα.
Împăratul aplaudă cu bucurie răspunsul și întrebă pe următorul invitat: „De ce majoritatea oamenilor nu cinstește virtutea?” „Fiindcă toți oamenii, zise acesta, au devenit, prin natură, insensibili și dedați plăcerilor, de unde și nedreptatea care a crescut precum și cupiditatea.
278
τὸ δὲ τῆς ἀρετῆς κατάστημα κωλύει τοὺς ἐπιφερομένους ἐπὶ τὴν ἡδονοκρασίαν, ἐγκράτειαν δὲ κελεύει καὶ δικαιοσύνην προτιμᾷν. ὁ δὲ θεὸς πάντων ἡγεῖται τούτων.
Dispoziția virtuoasă, dimpotrivă, îi constrânge pe cei dedați regulilor plăcerii și le poruncește să respecte mai mult stăpânirea de sine și dreptatea. Dumnezeu cârmuiește toate aceste lucruri”.
279
Εὖ δὲ ἀποκεκρίσθαι τοῦτον εἰπὼν ὁ βασιλεὺς ἠρώτα Τίσι δεῖ κατακολουθεῖν τοὺς βασιλεῖς; ὁ δὲ ἔφη Τοῖς νόμοις, ἵνα δικαιοπραγοῦντες ἀνακτῶνται τοὺς βίους τῶν ἀνθρώπων· καθὼς σὺ τοῦτο πράσσων ἀένναον μνήμην καταβέβλησαι σεαυτοῦ, θείῳ προστάγματι κατακολουθῶν.
Împăratul spuse că acest om a dat un răspuns corect și-l întrebă pe următorul invitat: „De cine ar trebui să fie cârmuiți împărații?” Răspunsul: „De legi, astfel încât practicând dreptatea, să poată ameliora viața oamenilor. În acest sens, tu ai stabilit o memorie perpetuă de tine însuți, după porunca lui Dumnezeu”.
280
Εἰπὼν δὲ καὶ τοῦτον καλῶς λέγειν τὸν ἐχόμενον ἠρώτα Τίνας δεῖ καθιστάνειν στρατηγούς; ὃς δὲ εἶπεν Ὅσοι μισοπονηρίαν ἔχουσι, καὶ τὴν ἀγωγὴν αὐτοῦ μιμούμενοι, πρὸς τὸ διὰ παντὸς εὐδοξίαν ἔχειν αὐτούς, τὰ δίκαια πράσσουσι· καθὼς σὺ τοῦτο ἐπιτελεῖς, εἶπε, μέγιστε βασιλεῦ, θεοῦ σοι στέφανον δικαιοσύνης δεδωκότος.
Spuse că și acest om a vorbit bine și-l întrebă pe următorul invitat: „Cine ar trebui să fie numiți prim-miniștri?” Răspunsul: „Oameni care urăsc răutatea și, imitând stilul tău de viață, făptuiesc dreptatea astfel încât ajung să câștige reputația supușilor, după cum ai face tu, împărate, zise acesta, și să ajungă la acest scop, Dumnezeu înzestrând pe asemenea oameni cu coroana dreptății”.
281
Ἀποδεξάμενος δὲ αὐτὸν μετὰ φωνῆς ἐπὶ τὸν ἐχόμενον ἐπιβλέψας εἶπε Τίνας δεῖ καθιστάνειν ἐπὶ τῶν δυνάμεων ἄρχοντας; ὁ δὲ ἀπεφήνατο Τοὺς ἀνδρείᾳ διαφέροντας καὶ δικαιοσύνῃ, καὶ περὶ πολλοῦ ποιουμένους τὸ σώζειν τοὺς ἄνδρας ἢ τὸ νικᾷν, τῷ θράσει {παραβάλλοντας} τὸ ζῇν. ὡς γὰρ ὁ θεὸς εὖ ἐργάζεται πᾶσι, καὶ σὺ τοῦτον μιμούμενος εὐεργετεῖς τοὺς ὑπὸ σεαυτόν.
Aprobă prin apalauze răspunsul, îl privi pe următorul invitat și-l întrebă: „Pe cine ar trebui să numesc drept comandat al armatei?” Acesta zise: „Om cu o vitejie și o dreptate impecabile, care preferă să salveze viața oamenilor prin victoriile dobândite, riscând cu mare dăruire, propria lui viață. Așa cum Dumnezeu revarsă binecuvântarea sa peste toți oamenii, la fel și tu, imitându-l, ești un mare binefăcător pentru supușii tăi”.
282
Ὁ δὲ ἀποκεκρίσθαι φήσας αὐτὸν εὖ, ἄλλον ἠρώτα Τίνα θαυμάζειν ἄξιόν ἐστιν ἄνθρωπον; ὁ δὲ ἔφη Τὸν κεχορηγημένον δόξῃ καὶ πλούτῳ καὶ δυνάμει, καὶ ψυχὴν ἴσον πᾶσιν ὄντα· καθὼς σὺ τοῦτο ποιῶν ἀξιοθαύμαστος εἶ τοῦ θεοῦ σοι διδόντος εἰς ταῦτα τὴν ἐπιμέλειαν.
Împăratul zise că și acest răspuns îi era pe plac și întrebă pe următorul invitat: „Ce om merită admirația?” Răspunsul: „Omul înzestrat cu slavă, bogăție și putere, însă care, în sufletul lui, se simte egal cu toți, la fel cum tu, prin comportamentul tău, meriți toată admirația, Dumnezeu fiind cel care ți-a inspirat să te îngrijești de toate acestea”.
283
Ἐπιφωνήσας δὲ καὶ τούτῳ πρὸς τὸν ἕτερον εἶπεν Ἐν τίσι δεῖ πράγμασι τοὺς βασιλεῖς τὸν πλείω χρόνον διάγειν; ὁ δὲ εἶπεν Ἐν ταῖς ἀναγνώσεσι καὶ ἐν ταῖς τῶν πορειῶν ἀπογραφαῖς διατρίβειν, ὅσαι πρὸς τὰς βασιλείας ἀναγεγραμμέναι τυγχάνουσι πρὸς ἐπανόρθωσιν καὶ διαμονὴν ἀνθρώπων. ὃ σὺ πράσσων ἀνέφικτον ἄλλοις δόξαν κέκτησιν θεοῦ σοι τὰ βουλήματα συντελοῦντος.
Împăratul îl felicită și pe acest om și întrebă pe următorul invitat: „Cu ce ar trebui să se preocupe, cu precădere, un împărat?” Acesta zise: „Trebuie să citească mult, să citeaască descrierile de călătorie care au fost așternute în scris pentru împărății în scopul îmbunătățirii permanente a vieții oamenilor. Este exact ceea ce faci tu, dobândind astfel o slavă mai mare decât a celorlalți, în vreme ce Dumneze realizează planul său în tine”.
284
Ἐνεργῶς δὲ καὶ τοῦτον προσειπὼν ἕτερον ἠρώτα Τίνας δεῖ ποιεῖσθαι τὰς διαγωγὰς ἐν ταῖς ἀνέσεσι καὶ ῥᾳθυμίαις; ὁ δὲ ἔφη Θεωρεῖν ὅσα {παίζεται} μετὰ περιστολῆς καὶ πρὸ ὀφθαλμῶν τιθέναι τὰ τοῦ βίου μετ᾽ εὐσχημοσύνης καὶ καταστολῆς γινόμενα {βίῳ συμφέρον καὶ καθῆκον}. ἔνεστι γὰρ καὶ ἐν τούτοις ἐπισκευή τις.
Împăratul îl felicită cu mare căldură și pe acest om și întrebă pe următorul invitat: „Care ar trebui să fie ținuta în momentele de destindere și agrement?” Răspunsul: „A-l privi pe cel ce se destinde cu restricție și a privi cu atenție ceea ce se face în viață cu decență și moderație – lucrul acesta este necesar pentru o viață bună. Există efectiv o valoare terapeutică în aceste lucruri,
285
πολλάκις γὰρ καὶ ἐκ τῶν ἐλαχίστων αἱρετόν τι δείκνυται. σὺ δὲ πᾶσαν ἠσκηκὼς καταστολὴν διὰ τῶν ἐνεργεῖν φιλοσοφεῖς διὰ καλοκἀγαθίαν ὑπὸ θεοῦ τιμώμενος.
fiindcă deseori chiar și în lucrurile cele mai mici, ceva măreț se poate revela privirii. Tu ești exersat în materie de moderație și dai dovadă de iubire înțeleaptă în activitățile tale, primid astfel răsplata de la Dumnezeu pentru bunătatea ta morală”.
286
Εὐαρεστήσας δὲ τοῖς προειρημένοις πρὸς τὸν ἔνατον εἶπε Πῶς δεῖ διὰ τῶν συμποσίων διεξάγειν; ὁ δὲ ἔφησε Παραλαμβάνοντα τοὺς φιλομαθεῖς καὶ δυναμένους ὑπομιμνήσκειν τὰ {χρήσιμα τῇ βασιλείᾳ} καὶ τοῖς τῶν ἀρχομένων βίοις—ἐμμελέστερον ἢ μουσικώτερον οὐκ ἂν εὕροις τι τούτων·
Împăratul se arătă mulțumit și cu acest răspuns și îl întrebă pe al 9-lea invitat: „Cum ar trebui să ne comportăm în timpul ospețelor?” Răspuns: „Invitând oameni dornici să învețe și care sunt în măsură să-ți amintească lucrurile necesare pentru propășirea împărăției și pentru o viață bună a supușilor.
287
οὗτοι γὰρ θεοφιλεῖς εἰσι πρὸς τὰ κάλλιστα πεπαιδευκότες τὰς διανοίας—καθὼς καὶ σὺ τοῦτο πράσσεις, ὡς ἂν ὑπὸ θεοῦ σοι κατευθυνομένων ἅπαντων.
Nu vei găsi niciodată o mai bună armonie sau muzică, deoarece asemenea oameni îi sunt plăcuți lui Dumnezeu; în viața lor țintesc spre scopuri nobile. Aceasta este și formarea ta, împărate, iar toate planurile tale sunt bine cârmuite de Dumnezeu”.
288
Διαχυθεὶς δὲ ἐπὶ τοῖς εἰρημένοις, ἐπυνθάνετο τοῦ μετέπειτα Τί κάλλιστόν ἐστι τοῖς ὄχλοις, ἐξ ἰδιώτου βασιλέα κατασταθῆναι {ἐπ᾽} αὐτῶν, ἢ ἐκ βασιλέως βασιλέα; ἐκεῖνος δὲ ἔφη Τὸ ἄριστον τῇ φύσει.
Se arătă foarte mulțumit de aceste cuvinte și întrebă pe următorul invitat: „Ce este cel mai frumos pentru mulțime: să aibă un împărat, domnind peste ei, care înainte era un om de rând, sau un împărat de viță împărătească?” El răspunse: „Alternativa care prin natură este cea mai bună.
289
καὶ γὰρ ἐκ βασιλέων βασιλεῖς γινόμενοι πρὸς τοὺς ὑποτεταγμένους ἀνήμεροί τε καὶ σκληροὶ καθίστανται· πολλῷ δὲ μᾶλλον καί τινες τῶν ἰδιωτῶν καὶ κακῶν πεπειραμένοι καὶ πενίας μετεσχηκότες ἄρξαντες ὄχλων χαλεπώτεροι τῶν ἀνοσίων τυράννων ἐξέβησαν.
Unii împărați de viță împărătească se dovedesc a fi cruzi și duri cu supușii lor; însă mai rău: unii împărați de obârșie comună, având experiența nefericirii și sărăciei, atunci când ajung să guverneze peste oameni s-au dovedit a fi mai cruzi decât cei mai dârzi și nebuni tirani.
290
ἀλλὰ ὡς προεῖπον, ἦθος χρηστὸν καὶ παιδείας κεκοινωνηκὸς δυνατὸν ἄρχειν ἐστί· καθὼς σὺ βασιλεὺς μέγας ὑπάρχεις, οὐ τοσοῦτον τῇ δόξῃ τῆς ἀρχῆς καὶ πλούτῳ προσχών, ὅσον ἐπιεικείᾳ καὶ φιλανθρωπίᾳ πάντας ἀνθρώπους ὑπερῆρκας τοῦ θεοῦ σοι δεδωρημένου ταῦτα.
Însă, după cum am spus deja, un personaj nobil, care a avut parte de o educație aleasă este în măsură să împărățească. Așa cum tu, împărate puternic, nu te deosebești nici prin slavă și nici prin bogățiile mari ale Imperiului tău de alții, decât prin faptul că îi depășești pe toți oamenii în moderație și în omenie – Dumnezeu este cel care te-a înzestrat cu asemenea daruri”.
291
Ἐπὶ πλείονα χρόνον καὶ τοῦτον ἐπαινέσας τὸν ἐπὶ πᾶσιν ἠρώτα Τί μέγιστόν ἐστι βασιλείας; πρὸς τοῦτο εἶπε Τὸ διὰ παντὸς ἐν εἰρήνῃ καθεστάναι τοὺς ὑποτεταγμένους, καὶ κομίζεσθαι τὸ δίκαιον ταχέως ἐν ταῖς διακρίσεσι.
Împăratul îl felicită și pe acest om prin aplauze îndelungate și îl întrebă pe ultimul invitat: „Car ar fi cea mai importantă caracteristică a unui imperiu?” Acesta zise: „Să se asigure că supușii trăiesc mereu în pace și să garanteze că obțin dreptatea repede atunci când este cazul.
292
ταῦτα δὲ γίνεται διὰ τὸν ἡγούμενον, ὅταν μισοπόνηρος ᾖ καὶ φιλάγαθος καὶ περὶ πολλοῦ ποιούμενος ψυχὴν ἀνθρώπου σώζειν· καθὼς καὶ σὺ μέγιστον κακὸν ἥγησαι τὴν ἀδικίαν, δικαίως δὲ πάντα κυβερνῶν ἀένναον τὴν περὶ σεαυτὸν δόξαν κατεσκευάσας, τοῦ θεοῦ σοι διδόντος ἔχειν ἁγνὴν καὶ ἀμιγῆ παντὸς κακοῦ τὴν διάνοιαν.
Aceste lucruri se realizează datorită împăratului, când el urăște răul, iubește binele și ține cont de salvarea omului. Așa cum tu consideri nedreptatea ca fiind cel mai mare rău și așa cum felul tău de a guverna în toate lucrurile ți-a adus slava nepieritoare – Dumnezeu permițându-ți să ai un spirit curat de orice rău”.
293
Καταλήξαντος δὲ τούτου κατερράγη κρότος μετὰ φωνῆς καὶ χαρᾶς ἐπὶ πλείονα χρόνον. ὡς δὲ ἐπαύσατο, ὁ βασιλεὺς λαβὼν ποτήριον ἐπεχέατο καὶ τῶν παρόντων ἁπάντων καὶ τῶν εἰρημένων λόγων. ἐπὶ πᾶσι δὲ εἶπε Τὰ μέγιστά μοι γέγονεν ἀγαθὰ παραγενηθέντων ὑμῶν·
Când a terminat de vorbit, s-au stârnit aplauze îndelungate și strigăte de bucurie. Odată ce calmul a revenit, împăratul luă o cupă cu vin și o ridică în cinstea tuturor invitaților și le mulțumi pentru înțeleptele răspunsuri la întrebările lui. S-a adresat tuturor zicând: „Cele mai mari binefaceri mi-au venit datorită prezenței voastre.
294
πολλὰ γὰρ ὠφέλημαι, καταβεβλημένων ὑμῶν διδαχὴν ἐμοὶ πρὸς τὸ βασιλεύειν. ἑκάστῳ δὲ τρία τάλαντα προσέταξεν ἀργυρίου δοθῆναι καὶ τὸν ἀποκαταστήσοντα παῖδα. συνεπιφωνησάντων δὲ πάντων, χαρᾶς ἐπληρώθη τὸ συμπόσιον, ἀδιαλείπτως τοῦ βασιλέως εἰς εὐφροσύνην τραπέντος.
Efectiv, am tras mari foloase de pe urma învățăturilor voastre cu privire la împărăție așa cum mi le-ați prezentat”. Porunci să se dea trei talanți de argint fiecăruia dintre ei, precum și sclavului care urma să facă distribuirea. Toți au strigat de bucurie, invitații erau plini de bucurie, împăratul revenind mereu la festivitățile ospățului.
295
Ἐγὼ δὲ {εἰ πεπλεόνακα,} τούτοις, ὦ Φιλόκρατες, συγγνώμην ἔχειν. τεθαυμακὼς γὰρ τοὺς ἄνδρας ὑπὲρ τὸ δέον, ὡς ἐκ τοῦ καιροῦ τὰς ἀποκρίσεις ἐποιοῦντο πολλοῦ χρόνου δεομένας,
Dacă am insistat atât de îndelung asupra acestor întrebări, dragă Philocrat, îți cer iertare. Însă eu i-am admirat foarte tare pe acești oameni, felul în care răspundeau întrebărilor puse, instantaneu, fără a-și lua mult timp pentru reflecție,
296
καὶ τοῦ μὲν ἐρωτῶντος μεμεριμνηκότος ἕκαστα, τῶν δὲ ἀποκρινομένων καταλλήλως ἐχόντων τὰ πρὸς τὰς ἐρωτήσας, ἄξιοι θαυμασμοῦ κατεφαίνοντό μοι καὶ τοῖς παροῦσι, μάλιστα δὲ τοῖς φιλοσόφοις. οἴομαι δὲ καὶ πᾶσι τοῖς παραληψομένοις τὴν ἀναγραφὴν ἄπιστον φανεῖται.
iar, în vreme ce împăratul reflectase îndelung la fiecare întrebare, cei care răspundeau dădeau răspunsurile unele după altele – meritau cu adevărat să fie admirați, de mine și de auditoriu, dar mai ales de filosofi. Cred că cei care vor citi aceste rânduri vor ști să le aprecieze la justa lor valoare.
297
ψεύσασθαι μὲν οὖν οὐ καθῆκόν ἐστι περὶ τῶν ἀναγραφομένων· εἰ δὲ καί τι παραβαίην, οὐχ ὅσιον ἐν τούτοις· ἀλλ᾽, ὡς γέγονεν, οὕτως διασαφοῦμεν ἀφοσιούμενοι πᾶν ἁμάρτημα. διόπερ ἐπειράθην ἀποδεξάμενος αὐτῶν τὴν τοῦ λόγου δύναμιν παρὰ τῶν ἀναγραφομένων ἕκαστα τῶν γινομένων ἔν τε τοῖς χρηματισμοῖς τοῦ βασιλέως καὶ ταῖς συμποσίαις μεταλαβεῖν.
Astfel, a spune minciuni cu privire la subiectele care fac obiectul unei cronici nu este lucru înțelept; dacă aș comite cea mai mică eroare, ar fi necinstit. Dimpotrivă, povestesc lucrurile așa cum s-au întâmplat, evitând orice eroare. Am încercat așadar, acceptând din inimă tăria argumentării, să prezint, bazându-mă pe arhive, detaliile evenimentelor ce au avut loc cu ocazia audienței cu împăratul și ospețelor oferite.
298
ἔθος γάρ ἐστι, καθὼς καὶ σὺ γινώσκεις, ἀφ᾽ ἧς ἂν [ἡμέρας] ὁ βασιλεὺς ἄρξηται χρηματίζειν, μέχρις οὗ κατακοιμηθῇ, πάντα ἀναγράφεσθαι τὰ λεγόμενα καὶ πρασσόμενα, καλῶς γινομένου καὶ συμφερόντως.
După cum știi prea bine, obiceiul vrea ca, încă de la începutul domniei unui împărat și până la sfârșit, tot ceea ce se face și se spune să fie consemnat. Este o procedură excelentă și de folos,
299
τῇ γὰρ ἐπιούσῃ τὰ τῇ πρότερον πεπραγμένα καὶ λελαλημένα πρὸ τοῦ χρηματισμοῦ παραναγινώσκεται, καί, εἴ τι μὴ δεόντως γέγονε, διορθώσεως τυγχάνει τὸ πεπραγμένον.
căci a doua zi, înaintea începerii activităților zilnice, tot ceea ce s-a spus și a fost consemnat este citit, și în caz de nevoie, se aduc și corecturile necesare.
300
πάντ᾽ οὖν ἀκριβῶς {παρὰ τῶν} ἀναγεγραμμένων, ὡς ἐλέχθη, μεταλαβόντες κατακεχωρίκαμεν, εἰδότες ἣν ἔχεις φιλομάθειαν εἰς τὰ χρήσιμα.
Deci, toată această descriere am făcut-o, făcând referințe exacte la documentele sigure, după cum am spus, cunoscând dorința ta vie pentru a ști lucrurile ce au o valoare.
301
Μετὰ δὲ τρεῖς ἡμέρας ὁ Δημήτριος παραλαβὼν αὐτούς, καὶ διελθὼν τὸ τῶν ἑπτὰ σταδίων ἀνάχωμα τῆς θαλάσσης πρὸς τὴν νῆσον, καὶ διαβὰς τὴν γέφυραν, καὶ προσελθὼν ὡς ἐπὶ τὰ βόρεια μέρη, συνέδριον ποιησάμενος εἰς κατεσκευασμένον οἶκον παρὰ τὴν ἠϊόνα, διαπρεπῶς ἔχοντα καὶ πολλῆς ἡσυχίας ἔφεδρον, παρεκάλει τοὺς ἄνδρας τὰ τῆς ἑρμηνείας ἐπιτελεῖν, παρόντων ὅσα πρὸς τὴν χρείαν ἔδει καλῶς.
Trei zile mai târziu, Demetrius i-a luat pe invitați cu sine, a traversat marea, circa opt stadii, în direcția insulei, a traversat podul și s-a îndreptat spre Nord. Acolo i-a adunat într-o casă amenajată cu grijă lângă un pârâu – o clădire impunătoare și foarte liniștită – și i-a invitat pe acești oameni să realizeze lucrarea traducerii, tot necesarul de care ar avea nevoi urmând a fi distribuit cu multă generozitate.
302
οἱ δὲ ἐπετέλουν ἕκαστα σύμφωνα ποιοῦντες πρὸς ἑαυτοὺς ταῖς ἀντιβολαῖς· τὸ δὲ ἐκ τῆς συμφωνίας γινόμενον πρεπόντως ἀναγραφῆς οὕτως ἐτύγχανε παρὰ τοῦ Δημητρίου.
S-au apucat de treabă, punându-se de acord între ei cu privire la fiecare punct, comparând versiunile lor. Rezultatul acordului lor a fost transformat de Demetrius într-o copie unică conformă.
303
καὶ μέχρι μὲν ὥρας ἐνάτης τὰ τῆς συνεδρείας ἐγίνετο· μετὰ δὲ ταῦτα περὶ τὴν τοῦ σώματος θεραπείαν ἀπελύοντο γίνεσθαι, χορηγουμένων αὐτοῖς δαψιλῶς ὧν προῃροῦντο πάντων.
Lucrarea întâlnirii lor dura până pe la ora a noua, după care li se dădea drumul să meargă la odihnă și să se destindă; tot ceea ce-și doreau le era dat cu promptitudine.
304
ἐκτὸς δὲ καὶ καθ᾽ ἡμέραν, ὅσα βασιλεῖ παρεσκευάζετο, καὶ τούτοις ὁ Δωρόθεος ἐπετέλει· προστεταγμένον γὰρ ἦν αὐτῷ διὰ τοῦ βασιλέως. ἅμα δὲ τῇ πρωΐᾳ παρεγίνοντο εἰς τὴν αὐλὴν καθ᾽ ἡμέραν, καὶ ποιησάμενοι τὸν ἀσπασμὸν τοῦ βασιλέως, ἀπελύοντο πρὸς τὸν ἑαυτῶν τόπον.
În afară de toate acestea, Doroteu le dădea, de asemenea, tot ce era pregătit pentru împărat – aceasta era porunca ce o primise de la împărat. La ora întâi a zilei, cu toții mergeau la curte și, după ce dădeau binețe împăratului, reveneau la casa lor.
305
ὡς δὲ ἔθος ἐστὶ πᾶσι τοῖς Ἰουδαίοις, {ἀπονιψάμενοι} τῇ θαλάσσῃ τὰς χεῖρας, ὡς ἂν εὔξωνται πρὸς τὸν θεόν, ἐτρέποντο πρὸς τὴν ἀνάγνωσιν καὶ τὴν ἑκάστου διασάφησιν.
Urmând obișnuința tuturor evreilor, se spălau pe mâini în mare în timpul rugăciunii lor către Dumnezeu, apoi reveneau la citirea și interpretarea fiecărui punct în parte.
306
Ἐπηρώτησα δὲ καὶ τοῦτο Τίνος χάριν ἀπονιζόμενος τὰς χεῖρας τὸ τηνικαῦτα εὔχονται; διεσάφουν δέ, ὅτι μαρτύριόν ἐστι τοῦ μηδὲν εἰργάσθαι κακόν· πᾶσα γὰρ ἐνέργεια διὰ τῶν χειρῶν γίνεται· καλῶς καὶ ὁσίως μεταφέροντες ἐπὶ τὴν δικαιοσύνην καὶ τὴν ἀλήθειαν πάντα.
Am pus și eu întrebarea: „Care este scopul pentru care vă spălați pe mâini în timp ce rostiți rugăciunile?” Mi-au spus că, efectiv, nu au săvârșit niciun rău, dar orice activitate era făcută cu ajutorul mâinilor. Astfel, ei aduc, prin munca lor legitimă și sfântă, slavă și cinstire lui Dumnezeu.
307
καθὼς δὲ προειρήκαμεν, οὕτως καθ᾽ ἑκάστην εἰς τὸν τόπον, ἔχοντα τερπνότητα διὰ τὴν ἠσυχίαν καὶ καταύγειαν, συναγόμενοι τὸ προκείμενον ἐπετέλουν. συνέτυχε δὲ οὕτως ἐν ἡμέραις ἑβδομήκοντα δυσὶ τελειωθῆναι τὰ τῆς μεταγραφῆς, οἱονεὶ κατὰ πρόθεσίν τινα τοῦ τοιούτου γεγενημένου.
Astfel, după cum am spus mai devreme, se întruneau în fiecare zi în zonele special amenajate, pline de liniște și luminoase și înfăptuiau lucrarea lor. Rezultatul a fost unul minunat: în 72 de zile traducerea a fost făcută, parcă după un plan prestabilit.
308
Τελείωσιν δὲ ὅτε ἔλαβε, συναγαγὼν ὁ Δημήτριος τὸ πλῆθος τῶν Ἰουδαίων εἰς τὸν τόπον, οὗ καὶ τὰ τῆς ἑρμηνείας ἐτελέσθη, παρανέγνω πᾶσι, παρόντων καὶ τῶν διερμηνευσάντων, οἵτινες μεγάλης ἀποδοχῆς καὶ παρὰ τοῦ πλήθους ἔτυχον, ὡς ἂνμεγάλων ἀγαθῶν παραίτιοι γεγονότες.
Odată lucrarea terminată, Demetrius a întrunit toată adunarea evreilor în locul unde se realizase traducerea și o citi înaintea tuturor, în prezența traducătorilor, care au primit mari laude din partea mulțimii ascultătorilor; aceștia le-a mulțumit pentru ploaia de binecuvântări ce a căzut peste ei datorită prezenței lor.
309
ὡσαύτως δὲ καὶ τὸν Δημήτριον ἀποδεξάμενοι παρεκάλεσαν μεταδοῦναι τοῖς ἡγουμένοις αὐτῶν, μεταγράψαντα τὸν πάντα νόμον.
La fel și ei, și-au exprimat recunoștința față de Demetrius și i-au cerut, acum când lucrarea era isprăvită, să dea o copie și căpeteniilor lor.
310
καθὼς δὲ ἀνεγνώσθη τὰ τεύχη, στάντες οἱ ἱερεῖς καὶ τῶν ἑρμηνέων οἱ πρεσβύτεροι καὶ τῶν ἀπὸ τοῦ πολιτεύματος οἵ τε ἡγούμενοι τοῦ πλήθους εἶπον Ἐπεὶ καλῶς καὶ ὁσίως διηρμήνευται καὶ κατὰ πᾶν ἠκριβωμένως, καλῶς ἔχον ἐστίν, ἵνα διαμείνῃ ταῦθ᾽ οὕτως ἔχοντα, καὶ μὴ γένηται μηδεμία διασκευή.
În vreme ce cărțile erau citite, preoții s-au ridicat cu traducătorii înțelepți și cu mulțimea evreilor și căpeteniile poporului și au spus: „De când a fost realizată această versiune, legitim și în mod inspirat, în toate privințele, este bine ca lucrarea să rămână astfel și să nu se mai facă vreo revizuire”.
311
πάντων δ᾽ ἐπιφωνησάντων τοῖς εἰρημένοις, ἐκέλευσαν διαράσασθαι, καθὼς ἔθος αὐτοῖς ἐστιν, εἴ τις διασκευάσει προστιθεὶς ἢ μεταφέρων τι τὸ σύνολον τῶν γεγραμμένων ἢ ποιούμενος ἀφαίρεσιν, καλῶς τούτο πράσσοντες, ἵνα διὰ παντὸς ἀένναα καὶ μένοντα φυλάσσηται.
Aprobând cu toții ceea ce fusese spus, au poruncit să fie rostită o blasfemie, după obicei, împotriva acelora care, fie ar dori să modifice o parte oarecare a textului scris, fie ar voi să suprime un text. Era un pas bun înainte pentru ca acele cuvinte să fie păstrate cu sfințenie și să rămână astfel pentru totdeauna.
312
Προσφωνηθέντων δὲ καὶ τούτων τῷ βασιλεῖ μεγάλως ἐχάρη· τὴν γὰρ πρόθεσιν, ἣν εἴχεν, ἀσφαλῶς ἔδοξε τετελειῶσθαι. παρανεγνώσθη δὲ αὐτῷ καὶ πάντα, καὶ λίαν ἐξεθαύμασε τὴν τοῦ νομοθέτου διάνοιαν. καὶ πρὸς τὸν Δημήτριον εἶπε Πῶς τηλικούτων συντετελεσμένων οὐδεὶς ἐπεβάλετο τῶν ἱστορικῶν ἢ ποιητῶν ἐπιμνησθῆναι;
Auzind vorbindu-se despre aceste evenimente, împăratul se bucură enorm, deoarece i se părea că proiectul pe care-l avea se realizase întocmai, în cele mai mici detalii. A citit întreg textul și s-a minunat cu adevărat de profunzimea geniului legislatorului. Spuse lui Demetrius: „Cum de o lucrare de o asemenea amploare fiind isprăvită, niciun istoric sau poet nu a arătat vreun interes?”
313
ἐκεῖνος δὲ ἔφη Διὰ τὸ σεμνὴν εἶναι τὴν νομοθεσίαν καὶ διὰ θεοῦ γεγονέναι· καὶ τῶν ἐπιβαλλομένων τινὲς ὑπὸ τοῦ θεοῦ πληγέντες τῆς ἐπιβολῆς ἀπέστησαν.
Acesta răspunse: „Fiindcă legislația este vrednică de respect și provine de la Dumnezeu, iar unii dintre cei care au încercat să o refuze, loviți de Dumnezeu drept pedeapsă, s-au abținut”.
314
καὶ γὰρ ἔφησεν ἀκηκοέναι Θεοπόμπου, διότι μέλλων τινὰ τῶν προηρμηνευμένων ἐπισφαλέστερον ἐκ τοῦ νόμου προσιστορεῖν ταραχὴν λάβοι τῆς διανοίας πλεῖον ἡμερῶν τριάκοντα· κατὰ δὲ τὴν ἄνεσιν ἐξιλάσκεσθαι τὸν θεόν, σαφὲς αὐτῷ γενέσθαι, τίνος χάριν τὸ συμβαῖνόν ἐστι.
Mai mult, el zise că-l auzise pe Theopompus afirmând că atunci când urma să dea citire, într-un fel înșelător, anumitor pasage din Legea care fusese tradusă, era zguduit vreme de 30 de zile; a făcut promisiune de reparație înaintea lui Dumnezeu în momentul unei reculegeri, cerând să fie clarificată cauza pentru care i s-au întâmplat toate acestea.
315
δι᾽ ὀνείρου δὲ σημανθέντος, ὅτι τὰ θεῖα βούλεται περιεργασάμενος εἰς κοινοὺς ἀνθρώπους ἐκφέρειν, ἀποσχόμενον δὲ οὕτως ἀποκαταστῆναι.
I s-a revelat într-un vis că se datora dorinței sale nechibzuite de a revela lucrurile lui Dumnezeu omului de rând; atunci a încetat fapta sa și și-a cerut iertare.
316
καὶ παρὰ Θεοδέκτου δὲ τοῦ τῶν τραγῳδιῶν ποιητοῦ μετέλαβον ἐγώ, διότι παραφέρειν μέλλοντός τι τῶν ἀναγεγραμμένων ἐν τῇ βίβλῳ πρός τι δρᾶμα τὰς ὄψες ἀπεγλαυκώθη· καὶ λαβὼν ὑπόνοιαν, ὅτι διὰ τοῦτ᾽ αὐτῷ τὸ σύμπτωμα γέγονεν, ἐξιλασάμενος τὸν θεὸν ἐν πολλαῖς ἡμέραις ἀποκατέστη.
De asemenea, am aflat și eu de la poetul tragic, Theodectus, că atunci când ar fi dorit să introducă într-o piesă de teatru un text din cele aflate în Biblie, a fost lovit de cataractă la ochi. Și-a dat sema că din acest motiv i se întâmpla asemenea lucru, atunci și-a exprimat părerea de rău înaintea lui Dumnezeu timp de mai multe zile și a fost vindecat.
317
Μεταλαβὼν δὲ ὁ βασιλεύς, καθὼς προεῖπον, περὶ τούτων τὰ παρὰ τοῦ Δημητρίου, προσκυνήσας ἐκέλευσε μεγάλην ἐπιμέλειαν ποιεῖσθαι τῶν βιβλίων καὶ συντηρεῖν ἁγνῶς.
Când împăratul primi, după cum am spus, descrierea lui Demetrius cu privire la lucrare, s-a înclinat și a poruncit să se aibă mare grijă de aceste cărți și să fie cinstite cum se cuvine.
318
παρακαλέσας δὲ καὶ τοὺς ἑρμηνεῖς, ἵνα παραγίνωνται πυκνότερον πρὸς αὐτόν, ἐὰν ἀποκατασταθῶσιν εἰς τὴν Ἰουδαίων,—δίκαιον γὰρ εἶπε τὴν ἐκπομπὴν αὐτῶν γενέσθαι· παραγενηθέντες δέ, ὡς θέμις, ἕξειν αὐτοὺς φίλου·, καὶ {πολυωρία} τῆς μεγίστης τεύξεσθαι παρ᾽ αὐτοῦ.
I-a invitat de asemenea și pe traducători să-l mai viziteze și după ce se vor întoarce în Iudeea. Se cuvine, zise el, ca plecarea să aibă loc, însă când vor reveni îi va trata așa cum se cuvine, ca pe niște prieteni, și vor primi din partea lui ospitalitatea cea mai generoasă posibil.
319
τὰ δὲ πρὸς τὴν ἐκπομπὴν αὐτῶν ἐκέλευσεν ἑτοιμάζειν, μεγαλομερῶς τοῖς ἀνδράσι χρησάμενος. ἑκάστῳ γὰρ στολὰς ἔδωκε τῶν κρατίστων τρεῖς καὶ χρυσίου τάλαντα δύο καὶ κυλίκιον ταλάντου καὶ τρικλίνου πᾶσαν κατάστρωσιν.
A poruncit să fie pregătită plecarea lor și i-a tratat pe acești oameni cu toată cinstea cuvenită; oferi fiecăruia câte trei veșminte țesute din cel mai fin in, câte doi talanți de aur, câte o cupă de un talant și câte un mobilier complet pentru o sală de mese.
320
ἔπεμψε δὲ καὶ τῷ Ἐλεαζάρῳ μετὰ τῆς ἐκπομπῆς αὐτῶν ἀργυρόποδας κλίνας δέκα καὶ τὰ ἀκόλουθα πάντα καὶ κυλίκιον ταλάντων τριάκοντα καὶ στολὰς δέκα καὶ πορφύραν καὶ στέφανον διαπρεπῆ καὶ βυσσίνων ὀθονίων ἱστοὺς ἑκατὸν καὶ φιάλας καὶ τρυβλία καὶ κρατῆρας χρυσοῦς δύο πρὸς ἀνάθεσιν.
A trimis de asemenea și lui Eleazar, în bagajele lor, 10 divane cu picioare de argint, însoțite de toate accesoriile necesare, o ceașcă de 30 de talanți, 10 veșminte, o draperie violet, o coroană minunată, 100 de tricotaje din in, vase, boluri și două cupe de aur pentru sfințire.
321
ἔγραψε δὲ καὶ παρακαλῶν, ἵνα, ἐάν τινες τῶν ἀνδρῶν προαιρῶνται πρὸς αὐτὸν ἀνακομισθῆναι, μὴ κωλύσῃ, περὶ πολλοῦ ποιούμενος τοῖς πεπαιδευμένοις συνεῖναι, καὶ εἰς τοιούτους τὸν πλοῦτον κατατίθεσθαι δαψιλῶς, καὶ οὐκ εἰς μάταια.
A mai scris și o invitație pentru ca în cazul în care unul din acei oameni ar dori să revină, nu va fi niciun obstacol, deoarece acorda o atenți deosebită cercului de oameni de cultură și investea cu generozitate bogățiile lui în asemenea oameni nu în cheltuieli inutile.
322
Σὺ δέ, καθὼς ἐπηγγειλάμην, ἀπέχεις τὴν διήγησιν, ὦ Φιλόκρατες. τέρπειν γὰρ οἴομαί σε ταῦτα ἢ τὰ τῶν μυθολόγων βιβλία. νένευκας γὰρ πρὸς περιεργίαν τῶν δυναμένων ὠφελεῖν διάνοιαν, καὶ ἐν τούτοις τὸν πλείονα χρόνον διατελεῖς. πειράσομαι δὲ καὶ τὰ λοιπὰ τῶν ἀξιολόγων ἀναγράφειν, ἵνα διαπορευόμενος αὐτὰ κομίζῃ τοῦ βουλήματος τὸ κάλλιστον ἔπαθλον.
Iată, dragă Philocrat, după cum ți-am promis, descrierea mea. Sper ca ceea ce ți-am povestit să-ți placă mai mult decât cărțile de mitologie, deoarece înclinația ta este în direcția grijii față de lucrurile benefice spiritului cărora le consacri cel mai mult timp. Voi încerca de asemenea să-ți scriu și restul din cele de folos, pentru ca, parcurgând toate acestea, să poți dobândi nobila răsplată pe care ți-o dorești.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 24 Novembre 2019 à 18:48
Sfânta Scriptură nu spune explicit care este originea și rolul Duhului Sfânt în sânul Sfintei Treimi. Totuși ne dă indicii sigure pentru a ne spune că Duhul Sfânt nu este născut, unicul născut în Sfânta Treime fiind doar Fiul, ci purcede de la Tatăl (cf. In 15, 26), fără a ne spune când: înaintea Fiului, după Fiul, în același timp cu Fiul. Acestea de fapt sunt întrebări false și nechibzuite, deoarece când vorbim despre Dumnezeu și despre relațiile intra-trinitare suntem constrânși să ieșim din timpul cunoscut nouă oamenilor. În Dumnezeu totul este veșnicie, totul este egalitate, totul este armonie și dăruire reciprocă. Diferența persoanelor divine constă doar în faptul că Tatăl este unicul nenăscut, Fiul este unicul născut, iar Duhul Sfânt este unicul care purcede de la Tatăl și de la Fiul, filioque. Chiar dacă această din urmă expresie, filioque, va intra foarte târziu în formula Crezului Niceno-constantinopolitan, încă din primele veacuri ale creștinismului au existat teologi care au dezbătut și argumentat cu privire la această expresie care face diferența dogmatică între tradiția teologică ortodoxă și cea catolică. Redau aici finalul monumentalei lucrări, Despre Sfânta Treime, a sfântului Augustin, lucrare care a marcat istoria gândirii creștine cu privire la dogmatica Sfintei Treimi, text în care episcopul de Hipona (n. 354 - m. 430) argumentează biblic purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl Filioque.
Argumentația sfântului Augustin cu privire
la purcederea Duhului Sfânt ex Patre Filioque
De Trinitate, 15, 26, 45-47 – Filioque în opinia sfântului Augustin
În ceruri îl vom vedea cu ușurință și ne vom bucura de contemplația lui Dumnezeu, luminați fiind pe deplin și liberi de orice incertitudine. Nu vom mai avea nevoie de raționamente, însă vom vedea în mod clar de ce Duhul Sfânt nu este Fiul Tatălui, chiar dacă purcede de la El. În incinta acestei lumini, nu va mai exista nicio problemă nerezolvată. Însă aici, pe pământ, experiența îmi arată dificultatea subiectului tratat și fără nicio îndoială cititorii mei studioși și inteligenți vor vedea ca mine că m-am angajat în a doua carte a acestei lucrări să aduc explicații cât mi-a stat în putință cu privire la anumite asemănări existente între omul creatură și Treimea supremă, gândirea mea neputând decât să exprime câteva idei concepute fără prea multă reflecție. Ba chiar am simțit că nu exista în inteligența mea mai mult efort decât succese. Am găsit în om, care nu este decât o creatură, o imagine a acestei Treimi minunate; iar pentru a face să se înțeleagă și mai bine cele trei persoane divine în unica ființă neschimbătoare, am încercat, mai ales în cartea a noua, să argumentez în etape succesive. Însă trei lucruri aparținând unei singure persoane nu vor fi în măsură să răspundă dorinței omului și să dea o idee justă cu privire la cele trei persoane divine, după cum am încercat să arăt în această a 15a carte.
În plus, în această Sfântă Treime care este Dumnezeu, nu există niciun interval de timp care să ne permită să credem sau cel puțin să ne întrebăm dacă Fiul este mai întâi născut din Tatăl, dacă mai apoi Duhul Sfânt a purces din ei. Fiindcă cel despre care Apostolul a zis: „Deoarece sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis în inimile voastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4, 6) este același cu cel despre care Fiul a zis: „Nu veți fi voi cei care veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mt 10, 20). Multe alte mărturii din Sfintele Scripturi dovedesc faptul că cel ce se numește propriu zis Duhul Sfânt în Sfânta Treime este Duhul Tatălui și al Fiului, cel despre care însuși Fiul spune: „Cel pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 15, 26); și în alt loc: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26). Acest lucru ne arată că purcede din amândoi, după cum însuși Fiul a zis: „Purcede de la Tatăl”; iar după învierea dintre morți, apărând discipolilor săi, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt” (In 20, 22), pentru a arăta că purcede și de la el. Așa se explică și această „putere” care „ieșea din el”, după cum vedem din Evanghelie, „și îi vindeca pe toți” (Lc 6, 19).
Dar de ce mai întâi l-a dat pe Duhul Sfânt pe pământ după înviere (cf. In 20, 22), apoi l-a trimis din cer (cf. Fap 2, 4)? Pentru că, zic eu, iubirea care ne face să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele a fost revărsată în inimile noastre chiar de acest Dar (cf. Rm 5, 5) pentru respectarea celor două porunci care rezumă toată Legea și Profeții (cf. Mt 22, 37-40). Este ceea ce a dorit să înțelegem atunci când Domnul Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt de două ori: o dată pe pământ fiind, pentru a sublinia iubirea față de aproapele, și a doua oară din înălțimile cerului, pentru a ne arăta iubirea de Dumnezeu. Dacă cineva poate explica altcumva această dublă dăruire a Duhului Sfânt, nu am nimic împotrivă, totuși eu nu mă îndoiesc de faptul că este vorba despre același Duh pe care Isus l-a dat după ce a suflat și despre care a zis imediat: „Mergeți, botezați toate popoarele în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), cuvinte prin care Sfânta Treime este atât de explicit arătată. Deci este același Duh care a fost dat din ceruri la Cincizecime, adică 10 zile după ce Domnul s-a înălțat la ceruri. Cum ne-am putea închipui că nu este Dumnezeu cel care-l dă pe Duhul Sfânt? Sau mai bine zis ce mare Dumnezeu este acela care dă un Dumnezeu! Fiindcă niciunul din discipolii săi nu l-a dat vreodată pe Duhul Sfânt. Ei se rugau pentru ca Duhul Sfânt să coboare asupra acelora cărora ei impuneau mâinile, însă nu îl dădeau. Iar această tradiție, Biserica o practică până astăzi prin pontifii ei. Simon Magul însuși, dând bani apostolilor, nu zice: „Dați-mi și mie această putere” pentru ca să-l dau și eu pe Duhul Sfânt, ci „pentru ca asupra acelora cărora voi impune mâinile să-l primească pe Duhul Sfânt”. Iar mai sus, Scriptura nu spune: Simon văzând că apostolii îl dădeau pe Duhul Sfânt, ci spune: „Ori, Simon, văzând că, prin impunerea mâinilor apostolilor, Duhul Sfânt era dat” (Fap 8, 19, 18). Astfel, Domnul Isus nu doar l-a dat pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, dar l-a și primit ca om; de aceea ni se spune că era plin de har (cf. In 1, 14) și de Duhul Sfânt (cf. Lc 11, 52; 4, 1). Se mai scrie despre el în termeni și mai clari: „Fiindcă Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fap 10, 38), desigur nu cu ulei vizibil, ci prin har, simbolizat de parfumul cu care Biserica îi unge pe cei botezați. Însă Cristos nu a fost uns cu Duhul Sfânt în momentul botezului său, când Duhul Sfânt a coborât peste el sub chip de porumbel (cf. Mt 3, 16), moment în care a voit să prefigureze dinainte trupul său, adică Biserica ale cărei mădulare îl primesc pe Duhul Sfânt în principal prin botez, dar trebuie să înțelegem că a primit ungerea tainică și invizibilă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1, 14), adică atunci când natura umană, fără să fi meritat pentru vreo lucrare bună făcută înainte, a fost unită Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei, astfel încât să nu formeze decât o singură persoană. Iată de ce noi mărturisim că s-a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioară. Fiindcă ar fi culmea absurdității să credem că nu l-a primit pe Duhul Sfânt decât la vârsta de 30 de ani, vârstă la care a fost botezat de Ioan (cf. Lc 3, 21-23). Trebuie să credem, dimpotrivă, că, dacă a venit la botez fără să fi fost atins de vreun păcat, nu a venit cu siguranță fără Duhul Sfânt. Într-adevăr, dacă stă scris cu privire la slujitorul și înaintemergătorul său Ioan: „El va fi plin de Duhul Sfânt din sânul mamei lui” (cf. Lc 1, 15), deoarece, chiar dacă este născut din femeie, l-a primit totuși pe Duhul Sfânt încă din sânul matern în care a fost format; ce-ar trebui să credem, ce-ar trebui să gândim despre Omul-Cristos, al cărui trup nu a fost conceput trupește, ci spiritual? Iar când se spune că a primit de la Tatăl său promisiunea Duhului Sfânt și că l-a răspândit asupra apostolilor (cf. Fap 2, 33), ne arată astfel că are cele două firi, firea omenească și firea divină, fiindcă l-a primit pe Duhul Sfânt ca om și la răspândit ca Dumnezeu. În ce ne privește, noi putem primi acest dar în măsura slăbiciunii noastre, însă nu-l putem răspândi asupra altora; doar ne putem ruga lui Dumnezeu, autorul acestui dar, să-l răspândească el însuși.
Așadar, putem să ne întrebăm dacă, atunci când s-a născut Fiul, Duhul Sfânt era deja purces de la Tatăl sau nu, sau dacă purcede din amândoi după nașterea Fiului, în divinitate unde, știm prea bine, nu există timp? După cum am spus deja, acolo unde există timp, să ne întrebăm dacă voința apare în primul rând în sufletul uman, pentru ca mai apoi să căutăm obiectul care, odată descoperit, va lua numele de fiu. Care fiu, odată născut sau conceput, voința devine completă și își atinge odihna atingându-și scopul, astfel încât ceea ce era dorință pe când căuta, să devină iubire când o dobândește, iubirea provenind din două lucruri, adică din sufletul care joacă rolul de tată, dând naștere, și de cunoaștere care joacă rolul de fiu, ca fiind născută? Cu siguranță nu, nu putem pune asemenea întrebări acolo unde nimic nu începe cu timpul și nici nu se sfârșește în timp. De aceea, cel care poate înțelege că Fiul este născut din veșnicie din Tatăl, să înțeleagă de asemenea că Duhul Sfânt purcede din veșnicie din amândoi. La fel, cel care poate înțelege, conform cuvintelor Fiului: „După cum Tatăl are viața în sine însuși, tot la fel a dat Fiului să aibă viața în el” (In 5, 28), să înțeleagă de asemenea, zic, și faptul că Tatăl nu a dat viață unui Fiu până atunci fără viață, ci l-a născut în afara timpului, astfel încât viața pe care Tatăl a dat-o Fiului născându-l este co-veșnică vieții înseși a Tatălui care i-a dat-o; de asemenea, trebuie să se înțeleagă și faptul că, deoarece este în natura Tatălui ca Duhul Sfânt să purceadă din el, tot la fel a dat și Fiului său ca același Duh Sfânt să purceadă din el, dublă procesiune deopotrivă veșnică; iar atunci când spunem că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, înțelegem în sensul că Tatăl de asemenea a dat și Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă de la Fiul. Într-adevăr, dacă Fiul ține de la Tatăl tot ce are, ține de asemenea ca Duhul Sfânt să purceadă și de la el. Însă trebuie exclus de aici orice noțiune de timp care ar introduce anterioritate și posterioritate, fiindcă nici umbră de așa ceva atunci când vorbim de procesiune în sânul divinității.
Cum vă închipuiți că n-ar fi absolut absurd să-l numim pe Duhul Sfânt fiul celor doi, deoarece, după cum, prin nașterea sa din Tatăl, Fiul are o esență veșnică și imuabilă, tot la fel, prin purcederea din amândoi, Duhul Sfânt are o fire veșnică și imuabilă? De aceea, dacă nu spunem că Duhul Sfânt este născut, nu îndrăznim să spunem nici că este nenăscut; evitând să folosim această expresie pentru a nu da de înțeles fie că ar exista doi tați în Sfânta Treime, fie că ar fi două persoane ce nu se disting una de cealaltă. Fiindcă doar Tatăl nu provine de la un altul; de aceea doar el este numit nenăscut, dacă nu în Scripturi, cel puțin în limbajul folosit de cei care discută despre un mister atât de măreț și încearcă să-l explice cum pot mai bine. Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede în principal / principaliter de la Tatăl și, fără vreun interval de timp, deopotrivă de la Tatăl și de la Fiul. Am putea spune că este fiul Tatălui și al Fiului dacă – opinie pe care tot omul cu puțină judecată o respinge fără jenă – amândoi l-ar fi născut? Nicidecum! Duhul celor doi nu este așadar născut din cei doi, ci el purcede de la amândoi.
Însă, cum în această co-veșnică, egală, netrupească, minunată neschimbată și indivizibilă Treime, este foarte dificil să distingem nașterea de purcedere, cei a căror inteligență nu este în măsură să se ridice mai sus, să se mulțumească de ceea ce am zis într-o zi într-o predică adresată poporului credincios iar mai apoi am pus-o în scris. După ce, între alte lucruri, am dat suficiente citate din Sfânta Scriptură pentru a dovedi că Duhul Sfânt purcede din amândouă persoanele divine, spuneam: „Deci, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, de ce a zis Fiul: Purcede de la Tatăl (In 15, 26)? De ce, credeți voi, dacă nu din obișnuința ce o are de a raporta tot ce îi aparține la Tatăl din care este născut? De aceea a zis: Învățătura mea nu este de la mine, ci este a aceluia care m-a trimis (In 7, 16). Așadar, dacă aici este vorba despre învățătura sa, chiar dacă el spune că nu este a lui, ci a Tatălui său, cu atât mai mult trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt purcede și de la el, chiar dacă spune: Purcede de la Tatăl, fără să zică: Nu purcede de la mine? Așadar, cel care ține a fi Dumnezeu – fiindcă este Dumnezeu din Dumnezeu – adică și cel de la care Duhul Sfânt purcede, în consecință Duhul Sfânt ține de la Tatăl însuși ca el să purceadă și de la Fiul așa cum purcede de la Tatăl. Așa putem înțelege, într-o oarecare măsură – atât cât pot înțelege ființe ca noi – de ce nu putem spune că Duhul Sfânt este născut, ci el purcede, fiindcă, dacă l-am numi Fiu, atunci ar fi fiul celor două persoane, lucru ce ar fi o absurditate enormă. Fiindcă, pentru a fi fiul celor două persoane, trebuie să existe un tată și o mamă, și departe de noi să credem așa ceva între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Mai mult, un fiu născut din oameni nu purcede de la tatăl său și de la mama sa în același timp; fiindcă, atunci când purcede de la tatăl în mamă, nu purcede de la mamă, iar când purcede de la mamă pentru a veni la ziuă, nu purcede de la tatăl. Însă, Duhul Sfânt nu purcede de la Tatăl în Fiul, apoi din Fiul pentru a sfinți creatura; totuși, purcede în același timp din unul și din celălalt, chiar dacă Tatăl i-a dat Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă din el ca din Tatăl. Efectiv, nu putem spune că Duhul Sfânt nu este viață, în vreme ce credem că Tatăl este viață și Fiul de asemenea; de aceea, după cum Tatăl are viața în el însuși, și a dat Fiului să aibă viața în el însuși, tot la fel i-a dat ca viața să purceadă de la el, după cum purcede de la Tatăl” (Om la Ev. Ioan 99, 8-9). Am transcris aici acest text din predică, dar mă adresez credincioșilor, nicidecum necredincioșilor.
Însă, dacă nu sunt în stare să vadă imaginea creată, să constate cât sunt de adevărate aceste trei facultăți care sunt în sufletul lor, care sunt trei fără a fi trei persoane, care toate trei aparțin aceluiași om care nu este decât o persoană, de ce nu cred ei ceea ce Sfintele Scripturi ne spun de Slăvita Treime, mai degrabă decât să ceară o explicație perfect clară cu privire la un mister care depășește rațiunea noastră slabă și neputincioasă? Sprijiniți pe o credință de nezdruncinat în Sfintele Scripturi, aceste mărturii demne de crezare, n-au decât să caute prin rugăciune, prin studiu și ducând o viață de virtute să lumineze inteligența lor, adică să vadă, atât cât este posibil, cu ochii spiritului ceea ce admit cu certitudinea credinței. Cine îi împiedică să facă asta? Sau mai bine spus cine nu-i îndeamnă? Însă dacă ei cred că trebuie să nege asemenea mistere, fiindcă inteligența lor oarbă nu le poate înțelege, ar trebui, în acest caz, ca orbii din naștere să nege existența soarelui? Lumina strălucește deci în întuneric, iar dacă în întunericul lor nu o înțeleg (cf. In 1, 5), nu au decât să fie luminați de darul lui Dumnezeu pentru a deveni credincioși și să înceapă să fie lumină cu referire la cei necredincioși; apoi, odată stabilită această temelie, să crească în ceea ce cred pentru ca să merite să vadă într-o zi rodul credinței lor. Fiindcă există lucruri pe care le credem cu certitudinea că nu le vom vedea niciodată. De pildă, nu-l vom vedea niciodată pe Cristos răstignit, și totuși, dacă nu credem în acest eveniment, care a avut loc, care a fost văzut, însă pe care nu trebuie să ne imaginăm că-l vom mai putea vedea vreodată, nu vom ajunge niciodată la Cristos așa cum trebuie să fie văzut pentru veșnicie. Cât privește această măreață, inefabilă, imaterială și imuabilă natură ce trebuie văzută într-un fel oarecare cu ochii inteligenței, în niciun loc privirea sufletului omenesc nu se exersează mai bine, sub simpla cârmuire a regulii credinței, decât în ceea ce omul însuși are în natura sa, care îl înalță deasupra celorlalte animale și care este superior altor părți ale sufletului său, adică în inteligența sa, deoarece inteligenței îi este dat să vadă până la un anumit punct în lucrurile invizibile; datorită ei, facultate interioară și judecătoare așezată pe un tron înălțat și cinstit, sensurile conduc toate întrebările să decidă și ea nu are niciun alt superior ei căruia să-i datoreze supunere și ascultare, decât Dumnezeu.
Însă în mijlocul discuțiilor îndelungi cărora am căzut pradă și am îndrăznit să mărturisesc faptul că nu am zis nimic vrednic de această cinstită și negrăită Treime, însă știind că știința divină este într-un mod minunat cu mult deasupra mea iar eu nu o pot atinge (cf. Ps 138, 6), în vârtejul acestor discuții, zic, unde deci, suflete al meu, unde crezi că ești, unde te închini, unde ești în picioare, așteptând ca cel care a iertat toate nevredniciile să vindece toate stângăciile tale (cf. Ps 102, 3)? Recunoști, fără îndoială, că ești în acel han în care Samariteanul milostiv l-a condus pe cel care era lovit de nenumărate lovituri de către bandiții care l-au lăsat pe jumătate mort (cf. Lc 10, 30-34). Totuși ai văzut multe adevăruri, nu cu ochii care văd lucruri sensibile, însă cu cei care cer celui care spunea: „Fă-mă să vad dreptatea” (Ps 16, 2). Da, ai văzut adevăruri și le-ai cernut cu ajutorul luminii înseși care te-a făcut să le vezi; acum ridică-ți ochii până la acea lumină și fixeaz-o, dacă poți. Atunci vei vedea care este diferența între nașterea Cuvântului lui Dumnezeu și purcederea Darului lui Dumnezeu; de aceea Fiul unic a zis că Duhul Sfânt nu este născut din Tatăl – în caz contrar ar fi fratele său – însă purcede de la Tatăl. De aceea susținem că Duhul celor două persoane divine fiind o anume comunicare consubstanțială a Tatălui și a Fiului, nu poate – departe de noi o asemenea eroare – să fie numit fiu. Însă tu nu poți fixa acolo privirea ta, pentru a distinge clar acest mister, știu, nu poți. Eu spun adevărul, mi-l spun mie însumi, știu ceea ce îmi este imposibil, totuși această privire o descopăr în trei lucruri în care tu poți recunoaște o imagine a slăvitei Treimi, pe ca re nu o vei contempla cu o privire certă. Îți arată că există în tine un cuvânt adevărat atunci când este născut din știința ta, adică atunci când spui ceea ce știi, chiar dacă nu rostești nici prin cuvinte, nici cu gândirea, niciun cuvânt ce ar aparține unei limbi; de altfel, gândirea noastră este formată din ceea ce cunoaștem, apoi se naște în privirea gândirii o imagine perfect asemănătoare gândirii pe care memoria o ținea închisă, iar aceste două lucruri, ca și cum cel care ar spune tată și fiu sunt uniți prin voință sa iubirea care vine de la o terță instanță. Însă această voință purcede din gândire – căci nimeni nu dorește ceea ce ignoră complet existența sau natura – dar care totuși să nu fie imaginea gândirii; de aceea, faptul că găsim în acest lucru complet intelectual diferența dintre naștere și purcedere, deoarece a vedea prin gândire nu înseamnă același lucru cu a dori, sau a se bucura prin voință; este ceea ce vede și face distincția cel care are o asemenea capacitate. Această capacitate, ai avut-o, suflete al meu, chiar dacă nu ai știut prea bine să exprimi destul de clar prin limbaj ceea ce ai întrevăzut foarte greu prin ceața atât de deasă a imaginilor materiale care nu încetează să bântuie gândurile omului. Însă această lumină, care nu ești tu, te-a făcut să vezi că există o diferență între imaginile materiale ale obiectelor materiale și adevărul care apare inteligenței, când le-am îndepărtat. Aceste lucruri și multe altele sigure, această lumină le-a făcut să strălucească privirii tale interioare. Ce te împiedică așadar să le contempli cu o privire fixă, dacă nu infirmitatea ta? Și de unde vine această infirmitate, dacă nu de la nevrednicia ta? De aceea, cine va vindeca toate aceste slăbiciuni dacă nu cel care ți-a iertat toate nedreptățile tale? Trebuie, așadar, să isprăvesc această lucrare mai bine cu o rugăciune decât cu cuvinte.
Doamne Dumnezeul nostru, credem în tine, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Adevărul nu ar fi spus: „Mergeți și botezați în numele Tatălui, și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), dacă nu ai fi existat ca Sfântă Treime. În plus, glasul divin nu ar fi spus: „Ascultă Israel: Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeul Unic” (Dt 6, 4), dacă, în același timp Treime fiind, nu erai decât un singur Dumnezeu și Domn. Iar dacă tu, Dumnezeu Tatăl, ai fi existat în același timp ca Dumnezeu Tată, și Fiul tău Isus Cristos și Darul tău Duhul Sfânt, nu am fi citit în scrisorile adevărului: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său (Gal 4, 4; In 3, 17); iar tu, Fiule unic, nu ai fi spus despre Duhul Sfânt: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26), și: „Cel pe care vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 14, 26). Conformându-mă aceste reguli a credinței, atât cât am putut și cât mi-ai dat să pot, am dorit să văd cu ochii inteligenței ceea ce credeam; am dezbătut îndelung, m-am străduit mult, Doamne Dumnezeul meu, unica mea speranță, scuză-mă; nu ține seamă de oboseala care mă împiedică să te caut mai mult; ajută-mă să te caut cu și mai multă înflăcărare. Dă-mi tăria să te caut, tu care mi-ai dat bucuria să te aflu deja și speranța să te găsesc tot mai mult. Înaintea ta se află tăria și slăbiciunea mea; păstreaz-o pe prima, vindec-o pe a doua. Înaintea ta se află știința și ignoranța mea; acolo unde tu mi-ai deschis ușa, permite-mi să intru, acolo unde mi-ai închis-o, deschide-mi când voi bate; fă să-mi amintesc de tine, să te înțeleg, să te iubesc. Mărește în mine aceste două lucruri până ce mă vei converti în întregime. Știu că este scris: „Nu vei scăpa de păcat din cauza mulțimii cuvintelor tale” (Prov 10, 19). Dar să îngăduie cerul să nu deschid gura decât pentru a predica Cuvântul tău și să cânt laudele tale! Astfel, nu doar aș evita păcatul, dar aș dobândi și merite nestemate, chiar și în mulțimea cuvintelor. Fiindcă acest om pe care l-ai fericit nu ar fi dorit niciodată să sfătuiască răul fiului pe care l-a născut în credință și căruia îi scria: „Vestește cuvântul, insistă, la timp potrivit și la timp nepotrivit” (2 Tim 4, 2). Ar trebui să spun că nu putem acuza că a vorbit prea mult cel care vestea Cuvântul tău, Doamne, nu doar la timp potrivit, dar și la timp nepotrivit? Nu era nimic prea mult deoarece nu era decât ceea ce era necesar. Iartă-mă Doamne din cauza mulțimii cuvintelor cu care m-am luptat în interior, în sufletul meu atât de mizerabil în ochii mei, însă care caută refugiu în sânul milostivirii tale. Deoarece, atunci când gura mea tace, gândul meu nu rămâne în tăcere. Cel puțin dacă nu aș gândi decât la lucruri ce-ți sunt plăcute, nu ți-aș cere să mă eliberezi de prisosul cuvintelor. Însă multe din gândurile mele, așa cum le cunoști, sunt gândurile unui om, fiindcă sunt deșertăciune. Dă-mi harul să nu dau multă atenție, să le resping chiar și atunci când îmi ung sufletul și să nu adorm într-un fel de moleșeală. Să nu mă stăpânească niciodată aceste gânduri încât să lase amprenta asupra faptelor mele; însă, sub cârmuirea ta, judecata mea să fie în siguranță și conștiința mea la adăpost. Un înțelept, vorbind despre tine într-o carte intitulată Ecleziast, a spus: „Noi înmulțim cuvintele și nu izbutim; însă totul se reduce la un singur cuvânt: El însuși este totul” (Eccl 43, 29). Așadar, atunci când voi ajunge la tine, aceste cuvinte pe care le înmulțim fără rost, vor înceta, iar tu vei fi singur pentru totdeauna în toți; atunci vom ține împreună un singur discurs, lăudându-te cu toții împreună și vom fi uniți în tine. Doamne Dumnezeule Unul, Dumnezeu Treime, credincioșii să primească tot ce mi-a venit de la tine în aceste cărți; iar dacă există ceva ieșit din gândirea mea, te rog să mă ierți, tu și toți credincioșii tăi. Amin!
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 11 Décembre 2019 à 08:26
Eretici și erezii la Sfântul Ieronim, Chronicon
Eusebiu de Cezareea este primul care lasă posterității o lucrare intitulată Chronicon, un text istoriografic ce rezumă cronologia universală și biblică. Versiunea greacă a lucrării s-a pierdut însă a ajuns până la noi o versiune armenească și una parțială în latină realizată de sfântul Ieronim. Lucrarea lui Eusebiu se compune din două părți: în prima parte face o sinteză a istoriei orientale, având ca bază izvoarele biblice, iar în a doua parte prezintă un tabel sincronic în mai multe coloane ce acoperă perioada de la Abraham (2600 î.Ch.) până în anul 303 d.Ch. Ieronim această a doua parte o traduce în latină și o continuă până în anul 378, anul morții împăratului filo-arian Valens și urcarea pe tronul imperial a niceanului Teodosie cel Mare. Chiar dacă Ieronim strecoară mai multe erori în lucrarea sa, rămâne totuși o operă istorică de mare valoare până astăzi și inspiră nenumărate lucrări istoriografice ale autorilor paleocreștini care au continuat-o, cum ar fi: Prosper de Aquitania, Cassiodor, Victor de Tunnuna
1. Donatiștii: Donat și donatiștii sunt menționați de două ori de Ieronim
a. Donat este bine cunoscut în 328, fondator al donatismului, prezent în Africa
b. În 355 Ieronim spune că Donat a fost alungat din Cartagina; dar se pare că donatiștii au ajuns să fie prezenți și la Roma, unde unii îi numesc „Montenses” și ocupau o biserică din Roma pe una din colinele orașului;
c. „Montenses” s-ar datora exegezei versetului biblic Hab 3, 3 făcută de donatiști și se bazează pe ecleziologia lor schismatică, identificându-l pe Donat cu imaginea acelui Sfânt (Sanctus), care ajunge de pe muntele întunecat – mons umbrosus, despre care vorbește profetul Habacuc: „Dumnezeu vine din Temán, Cel Sfânt, din muntele Parán, Maiestatea lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda lui”. Vezi, M. Dalvit, „The Ecclesiological Reflection of the Donatists Based on the Habacuc’s Profecy”, în Augustiniana, 63 (2013), p. 173-188.
2. Arienii: sunt numiți pentru prima dată de Ieronim când vorbește despre succesiunea episcopilor de Antiohia, în jurul anului 329;
a. „La Antiohia, după Tiranus, a fost consacrat al 20-lea episcop Vital, după el Philogonius, căruia îi urmează (al 22-lea) Paulin și după el (al 23-lea) Eustațiu. Începând cu acesta din urmă, constrâns să meargă în exil din cauza credinței lui, arienii au pus mâna pe Biserica Antiohiei rămânând până în prezent stăpâni aici, adică cu (episcopii) Eulalius, Eusebiu, Eufronios, Placilius, Ștefan, Leonțiu, Eudoxiu, Meletius, Euzoius, Doroteus, un alt Meletius. Nu am dat aici și anii lor de episcopat deoarece îi consider mai degrabă dușmani ai lui Cristos decât episcopi”.
b. Dar cine sunt acești episcopi de Antiohia înșiruiți aici de Ieronim?
i. Tiranus, episcop de Antiohia între 304 sau 308 până în 314;
ii. Vital, episcop de Antiohia între 314 și 320; („Vitale di Antiochia” NDPAC)
iii. Philogonius, episcop de Antiohia între 320 și 324 sau 325; un înverșunat potrivnic învățăturii lui Arie, încă de la începuturi;
iv. Paulin I, sau Paulin de Tyr, episcop de Antiohia ales după alungarea lui Eustațiu, în 327, și a murit câteva luni după consacrarea sa;
v. Eustațiu, care fusese mai întâi episcop de Bereea (Alep astăzi), apoi vine la Antiohia în 324, alungat în 327, va muri în exil după anul 343;
vi. Eulalius, episcop de Antiohia doar câteva luni, moare în 331;
vii. Eusebiu, însă nu avem nicio informație despre el și despre episcopatul său;
viii. Eufronios, ales de arieni; însă mai întâi arienii se gândiseră la Eusebiu de Cezareea Palestinei, însă acesta refuză din cauza canonului 15 de la conciliul din Niceea (325) care interzice schimbarea episcopilor de la o episcopie la alta; atunci împăratul Constantin i-a propus pe Eufronios, din Biserica Cezareii Capadociei, și pe Gheorghe din Aretusa; este ales Eufronios, însă nu a rămas episcop mai mult de un an și câteva luni, deoarece moare în 332;
ix. Placilius, pare a fi un nume stâlcit de Ieronim; adevăratul nume al succesorului lui Eufronios pare a fi Philaclus sau Placentius;
x. Ștefan este succesorul lui Placilius, episcop între 342 și 344, este condamnat și alungat în exil din cauza arianismului său și unui scandal, în 344;
xi. Leonțiu, discipol al lui Lucian din Antiohia, este succesorul lui Ștefan, episcop din 344 până în 358; Leonțiu este foarte aspru criticat de Atanasie de Alexandria pentru tezele sale ariene; în 355, Leonțiu îl sfințește diacon pe Aetius, căpetenia arienilor din ramura celor mai radicali, însă se supune protestelor credincioșilor împotriva noului diacon și îi retrage ministeriul;
xii. Eudoxiu, armean de origine, devine promotorul arianismului radical și îi ia sub protecția sa pe Aetius și pe Eunomius; este ales episcop în 358, dar deja în 357 îl vedem prezidând un sinod filoarian unde s-a aprobat formula de la Sirmium; pentru Eudoxiu, Fiul este neasemănător în toate cu Tatăl și neagă nașterea sa din esența Tatălui; mai apoi însă se detașează de arienii radicali și intră în grupul arienilor moderați, fiind recunoscut ca fiind „orthodox” la sinodul de la Constantinopol, din 360, devenind chiar episcop al orașului imperial, rămas vacant după condamnarea lui Macedonius; moare în 370;
xiii. Meletius este succesorul lui Eudoxiu, episcop de Antiohia în anul 354;
xiv. Euzoius este ales succesor pe scaunul Antiohiei în 360, după ce mai întâi fusese diacon în Biserica Alexandriei și foarte apropiat de Arie și de învățătura lui; în 325, conciliul de la Niceea îl condamnă la exil împreună cu Arie; mai apoi scrie însă o scrisoare sub formă de „mărturisire de credință” datorită căreia, un sinod întrunit la Ierusalim, în 335, la care Atanasie refuză să participe, este reabilitat; totuși, în 359, la sinodul din Seleucia se împrietenește mai tare cu filo-arienii și este ales episcop de Antiohia în 360 devenind astfel căpetenia arienilor moderați; în 361 l-a botezat pe împăratul Constanțiu, muribund; în 362, sub împăratul Iulian Apostatul, întrunește la Antiohia un sinod al episcopilor filo-arieni pentru a încerca repunerea în drepturi a lui Aetius, cerându-i doar să ia distanță de arienii radicali; rămâne episcop al comunității ariene la Antiohia până la moartea sa, în anul 375;
xv. Doroteus este ales succesor pe scaunul Antiohiei de partida ariană și va rămâne episcop până în 381, când edictul imperial al lui Teodosie cel Mare îl alungă din oraș; înainte de a fi episcop, Doroteus, începând cu anul 365, devine episcop de Heraclea (Tracia), fiind de tendință ariană moderată și îl sprijinea pe Demofil de Constantinopol; după plecarea de la Antiohia, Doroteus se retrage în Tracia, apoi merge la Constantinopol pentru a încerca să ocupe scaunul orașului imperial pe care fusese ales ca patriarh Marin, însă nu poate ocupa scaunul patriarcal din diferite motive;
xvi. Meletius este un alt episcop filo-arian pomenit de Chronicon-ul lui Ieronim; Biserica Antiohiei se afla în schismă deoarece existau doi episcopi în același timp, Meletius și Paulin, discipol al lui Lucifer de Cagliari, el fiind căpetenia „micuței Biserici Antiohiene” și care l-a sfinți preot pe Ieronim; Meletius, de origine armeană și prieten cu Acaciu de Cezareea, în 358 sau 360, este ales episcop de Sebaste după ce a fost condamnat episcopul Eustatius, însă credincioșii, fideli lui Eustatius, s-au opus iar Meletius s-a retras la Beroea; în 359 este prezent la sinodul de la Seleucia;
xvii. Când Eudoxiu se transferă la Constantinopol, Meletius, la sfârșitul anului 360, l-a înlocuit la Antiohia, însă câteva luni mai târziu, din cauza tendinței sale anti-ariene, este exilat în Armenia; însă, în 362, revine pe scaunul Antiohiei și se opune deschis episcopului arian Euzoius; tendința filo-ariană a împăratului Valens îl obligă, de două ori (în 365 și în 369) să plece în exil; la moartea lui Valens, în 378, Meletius poate reveni din exil și este susținut de Vasile cel Mare; este primul președinte al conciliului ecumenic întrunit la Constantinopol în 381, însă moare în timpul lucrărilor conciliare;
xviii. Eusebiu, mai întâi episcop de Berytus (azi Beirut) în Fenicia, apoi episcop de Nicomedia sub Constantin cel Mare; deoarece era un mare simpatizant al lui Arie, este condamnat de primul conciliu ecumenic de la Niceea (325) și exilat; totuși, în 328 este rechemat din exil, iar în 337 el este cel care-l botează pe Constantin pe patul de moarte; Eusebiu devine în sfârșit episcop de Constantinopol în anul 339; moare în jurul anului 341.
3. Ieronim vede în Constantin cel Mare un apărător al ereziei ariene și astfel devine deschizător de drum pentru o întreagă serie de împărați filo-arieni care-i vor persecuta pe niceeni până la urcarea pe tron a împăratului Teodosie cel Mare.
a. „Cruzimea arienilor, susținută de împăratul Constanțiu folosind exilul, întemnițarea și diferite tipuri de tortură, s-a abătut mai întâi asupra lui Atanasie și apoi asupra tuturor episcopilor care au vrut să rămână în ortodoxia niceană”
4. La moartea împăratului Constantin, în anul 337, Constanțiu – Flavius Iulius Constantius – obține spre guvernarea Orientul și dieceza din Tracia; s-a arătat drept zelos în a-i susține pe arieni; a domnit peste tot Imperiul începând cu anul 350 până la moartea sa, 361, când se pregătea să lupte împotriva rivalului său Iulian, devenit mai apoi împăratul Apostat, proclamat August de puterea armată în anul 360:
a. „Hermogenes, comandantul armatei, este alungat de mulțimea de la Constantinopol, susținut fiind de împărat și de puterea ariană, voia să-l alunge pe episcopul Paul”.
5. Nu știm mai nimic despre acest Hermogenes, comandant al armatei în anul 342 fiind susținut de împăratul filo-arian, Constanțiu; Paul este ales episcop de Constantinopol în 332, însă alegerea sa a fost privită cu ochi răi de episcopii din vecinătate; chiar dacă din notița lui Ieronim reiese că Paul ar face parte din tabăra niceenilor, îl găsim totuși printre participanții de la sinodul din Tyr unde a semnat condamnarea lui Atanasie de Alexandria, chiar dacă puțin timp după și el este condamnat și exilat în Pont; la moartea lui Constantin, în 337, Paul revine la Constantinopol, însă este alungat încă o dată iar locul său este ocupat de Eusebiu de Nicomedia; Paul se refugiază la Roma și, murind Eusebiu în anul 342, revine la Constantinopol, însă susținătorii filo-arieni îl propun ca episcop pe Macedonius în locul lui Paul; au loc lupte violente în oraș, iar Paul este exilat mai întâi la Singara, iar apoi la Emesa; Ieronim, probabil, vorbește în acest text despre acest episod dureros; în 344, Paul revine la Constantinopol fiind susținut de credincioși, însă este transferat în ascuns la Tesalonic, aflat sub jurisdicția lui Constant; acesta însă face presiuni asupra fratelui său Constanțiu pentru ca Paul să revină la Constantinopol; evenimentele sunt în defavoarea lui, Constant este ucis de Magneziu iar Constanțiu începe din nou să lupte împotriva lui; în 350 este arestat și transferat la Cucusa, unde a și murit de altfel puțin după.
6. Macedonienii: „De meserie fabricant de țesături de mătase, Macedonius îl înlocuiește pe Paul ca episcop al arienilor; cu el începe erezia macedoniană; Macedonius este alungat din Constantinopol”;
a. Macedonius este ales deci episcop de Constantinopol după plecarea în exil a lui Paul, în anii 342-348; când Paul revine, Macedonius abdică, însă după moartea lui Paul, în 350/351, revine pe scaunul Constantinopolului până în anul 360, când va fi exilat de ramura arienilor fundamentaliști;
b. Flaviu Filip – Flavius Philippus – este consul oficial sub Constanțiu, între 344-351, fiu de măcelar care devine notar; în 344 Filip este numit de Constanțiu prefect al Pretoriului din Orient și obține chiar consulatul pentru un an, în 348; politica lui religioasă este cea a lui Constanțiu, favorabilă arianismului; Flaviu este cel care l-a alungat la Tesalonic pe Paul al Constantinopolului și l-a înlocuit cu Macedonius; în 351, din porunca lui Filip, Paul este exilat la Cucusa, în Armenia;
c. Maximin de Treviri este un om important: Atanasie episcop de Alexandria este primit la el cu mare cinste când este exilat pentru prima dată de Constanțiu.
7. Restabilirea ortodoxiei: „Atanasie revine la Alexandria după ce primește o scrisoare din partea lui Constanțiu”;
a. Atanasie este susținut de Maximin – Maximinus, 330-346/347, episcop de Treviri în timpul domniei fiilor lui Constantin, unul din cei mai înverșunați anti-arieni; în realitate, Maximin îi oferă găzduire lui Atanasie după ce acesta este victima sinodului din Tir, din 335, sub Constantin, nu sub Constanțiu, unde va rămâne până în 337, anul morții lui Constantin, Constanțiu fiind cel care-l cheamă la Alexandria prin acea scrisoare;
b. La 26 iunie 345 moare episcopul impus de arieni la Alexandria, Grigore Capadocianul; cu această ocazie Constanțiu restabilește pe scaunul Alexandriei din nou pe Atanasie, aflat în al doilea său exil, la Roma de data aceasta, fiind primit de papa Iulius I; papa îi încredințează o scrisoare către credincioșii din Alexandria pentru a-l primi așa cum se cuvine pe episcopul lor; în drum spre Alexandria, Atanasie îl întâlnește pe Constanțiu la Antiohia unde împăratul îi înmânează o scrisoare pentru credincioșii din Alexandria îndemnându-i să trăiască în pace; revenind la Alexandria, Atanasie trece prin Siria, Fenicia, Palestina și, în cele din urmă, este primit cu mare fast de credincioșii alexandrini pe 21 octombrie 346;
c. „Eusebiu de Emesa, căpetenia partidei ariene, publică multe lucrări”; această notă a lui Ieronim, povestind un eveniment din anul 347, este unică: Eusebiu este prezentat drept căpetenia arienilor; Eusebiu, născut la Edesa, în Fenicia, în anul 300, era sirian se breaslă, în grec de formare și moare la Antiohia în 359; este unul din discipolii lui Eusebiu de Cezareea Palestinei
d. cât privește lucrările lui Eusebiu, același Ieronim spune în De viris illustribus: „Printre lucrările sale, cele mai semnificative sunt tratatele Împotriva evreilor, păgânilor și discipolilor lui Novațian, 10 cărți comentând Scrisoarea către Galateni și scurtele, însă numeroase, Omilii asupra Evangheliilor”.
8. Lupte doctrinale pentru orthodoxie: „Moare Maxim, al 40-lea episcop al Ierusalimului după Macarie; după el, arienii iau posesia Bisericii cu Chiril, Eutihie, Chiril a doua oară, Irineu, Chiril a treia oară, Ilarie și Chiril a patra oară. Dintre aceștia, Chiril este sfințit preot de Maxim, iar după moartea sa episcopatul îi este promis de Acaciu, episcopul Cezareii, și de alți arieni, dacă neagă sfințirea preoțească primită prin impunerea mâinilor lui Maxim; slujește ca diacon în Biserică; i se oferă o răsplată ca reparație a nedreptății suferite; îl degradează pe episcopul Heraclius făcându-l preot, acesta fusese numit episcop în locul său de Maxim înaintea morții lui, forțându-i mâna prin persecuții de tot felul”.
a. Acest eveniment povestit de Ieronim are loc în anul 348 și se referă la sfântul Chiril de Ierusalim; Macarie I fusese episcop al Ierusalimului din 312 până cu puțin înaintea anului 335, și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverșunați potrivnici ai lui Arie înaintea conciliului de la Niceea din 325;
b. Maxim al III-lea este episcop al Ierusalimului între anii 333-348;
c. Sfântul Chiril se naște la Ierusalim în 313 sau 315 și moare la 8 martie 387; ca preot al Bisericii din Ierusalim, sfințit de niceanul Maxim, în 348 este consacrat episcop de eusebienii Patrofil de Scitopolis și Acaciu de Cezareea Palestinei, în locul preotului Heraclius; intră în dezacord doctrinal și de jurisdicție cu Acaciu și este depus în 357 la sinodul de la Ierusalim; cu această ocazie eusebienii se văd divizați; Chiril se dă de partea homeousienilor, care în 359 l-au restabilit ca episcop la sinodul de la Seleucia; însă, sinodul de la Constantinopol, din 360, prezidat de Acaciu și de homeeni, l-a depus din nou; după moartea lui Constanțiu, în 362, revine pe propriul scaun episcopal, însă din cauza liniei filo-ariene a lui Valens, este exilat din nou fie în 367 fie câțiva ani după; în 378 revine la Ierusalim și participă la conciliul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381) și este prezent și la sinodul din 382 din același oraș; aici îi este recunoscută validitatea consacrării lui episcopale;
d. „Liberiu este consacrat al 34-lea episcop al Bisericii romane; fiind constrâns să plece în exil din cauza credinței, tot clerul s-a jurat că nu va accepta un altul; însă când a fost instituit Felix ca episcop de către arieni, mulți au fost cei care au jurat strâmb și, după un an, au fost alungați împreună cu Felix, fiindcă Liberiu, sătul de exil și sprijinind partida ereticilor, revine la Roma ca învingător”
e. Liberiu este episcop de Roma din 17 mai 352 până la moartea sa, 24 septembrie 366; Felix este episcop roman, deci antipapă, cu numele de Felix al II-lea, din 356 până la moartea sa, 22 noiembrie 365; papa Liberiu întrunește un sinod la Roma pentru a regla problema sfântului Atanasie, însă sinodul nu izbutește; de aceea face apel la Constanțiu pentru a întruni un sinod la Aquileia; Constanțiu însă al condamnă pe Atanasie de două ori: la sinodul din Arles (353) și la sinodul din Milano (355); Liberiu nu poate accepta o asemenea sentință și este trimis de Constanțiu în exil în 357, în Tracia – sfântul Ieronim fixează acest exil în 356;
f. Constanțiu poruncește prefectului Romei, Flaviu Leonțiu să-l aresteze pe papa Liberiu; exilat în Tracia, în locul său împăratul îl numește pe arhidiaconul Felix; papa este aspru persecutat și cade grav bolnav de aceea acceptă decizia împăratului Constanțiu care-i permite revenirea pe scaunul episcopal al Romei, unde este primit cu mare fast de credincioși, obligându-l pe Felix al II-lea să plece; sub domnia lui Iulian Apostatul (361-363) Liberiu, într-o scrisoare către episcopii din Italia (362-363) și într-un răspuns episcopilor orientali (366) se declară fără rezerve favorabil Crezului de la Niceea, din 325;
g. Într-o notă cu privire la evenimente din anul 354, Ieronim spune: „Episcopii din provinciile galice, Paulin și Rodin, sunt constrânși să plece în exil pe motiv de credință”; despre Paulin de Treviri, Ieronim spune că în anul 358 moare în exil, în Frigia; Paulin fusese sfinți preot de Maximin de Treviri, iar în 347 este consacrat episcop de Treviri; în timpul discuțiilor dintre Arie și Atanasie, Paulin este de partea lui Atanasie, care găsise ospitalitate la Treviri; în 353, Constanțiu întrunește un sinod la Arles în timpul căruia discipolii lui Arie au prezentat un document din partea împăratului prin care Atanasie era condamnat; în plus, Constanțiu mai dăduse un edict prin care episcopii care nu acceptau condamnarea lui Atanasie erau amenințați cu persecuția și exilul; toți episcopii prezenți la Arles au semnat condamnarea lui Atanasie, mai puțin episcopul Paulin, care este exilat în Frigia, unde și moare de altfel, în 358;
h. Rodin – Rhodianus – este episcop de Tolosa între anii 350-358; sursele istorice sunt nesigure cu privire la sinodul care l-a trimis în exil pe rodin; Ieronim ar susține că este vorba despre sinodul din Arles, din 353; Rufin din Aquileia și istoricul Sozomen, vorbind despre un sinod ținut înaintea celui de la Rimini, numesc cinci episcopi, printre care și rodin, condamnați la Milano în 355; la ei se adaugă și Ilarie de Poitiers, acest fiind însă trimis în exil la o altă dată (Rufin, HE I, 20; Sozomen HE IV, 9, 1-4); Supliciu Sever, vorbind despre sinoadele din Arles, Béziers și Milano, nu spune exact când Rodin se opune împăratului Constanțiu – poate după sinodul din Milano – însă vorbește despre Rodin împreună cu episcopul Ilarie de Poitiers, văzând că episcopul de Tolosa urmase exemplul lui Ilarie în a se opune sistematic deciziile imperiale; în plus, Supliciu Sever ne mai spune că sub consulii Arbitionus și Lollianus, Ilarie și Rodin iau drumul exilului, iar Rodin moare în exil în Frigia; în sfârșit, Ilarie de Poitiers vede în sinodul din Béziers, din 361, adunarea în timpul căreia Rodin se opune lui Constanțiu;
i. Arienii și Constanțiu îi condamnă la exil pe Eusebiu, episcop de Vercelli, Lucifer de Cagliari, Dionisie de Milano, Pancrațiu, preot roman, și Ilarie, un diacon;
j. Eusebiu de Vercelli, născut în Sardegna în 283, moare la Vercelli în 371, este primul episcop de Vercelli și unul din principalii antagoniști al ereziei ariene; este trimis de papa Liberiu, împreună cu episcopul de Cagliari, Lucifer, în misiune la împăratul Constanțiu pentru a-i cere întrunirea unui sinod care să pună capăt controversei ariene; adunarea are loc la Milano în 355, însă majoritatea episcopilor este ariană și este susținută de Constanțiu, iar Eusebiu refuză să semneze deciziile; împăratul îl trimite în exil la Scitopolis în Palestina, apoi în Capadocia și, în fine, în Tebaide; la moartea lui Constanțiu, în 362, Iulian îi permite să revină pe scaunul său episcopal; în 362, Eusebiu participă la sinodul din Alexandria, întrunit și prezidat de Atanasie, unde se decide iertarea și primirea în comuniunea Bisericii a arienilor căiți;
k. Lucifer, născut la Cagliari, la sfârșitul secolului al III-lea, moare la Cagliari în 370, este episcop al orașului natal; combate împotriva lui Arie și se opune condamnării lui Atanasie la sinodul de la Milano, din 355; este condamnat de Constanțiu la exil în Siria, apoi în Palestina și, în cele din urmă, în Egipt; Iulian publică un edict în 362 prin care permite episcopilor exilați să revină în episcopiile lor; în același an, sfântul Atanasie întrunește un sinod la Alexandria pentru a pune capăt discuțiilor dogmatice și îl invită și pe Lucifer, care merge în Antiohia unde consacră episcop pe Paulin, care-l susținea pe Eustațiu, unul din susținătorii ortodoxiei niceene; revenit la Cagliari, Lucifer se opune deciziilor de la Alexandria de a-i reintegra pe episcopii arieni căiți; la ideile lui sunt atrași mai mulți discipoli, inițiind astfel ceea ce a rămas în istoria Bisericii sub numele de „schisma luciferiană”;
l. Dionisie, născut probabil la Milano, mort în Capadocia, este episcop de Milano din 349, urmând lui Eustorgiu I, până la condamnarea sa din 355; participă la sinodul de la Milano din 355 întrunit cu scopul de a-l condamna pe Atanasie; fiind în raporturi bune cu împăratul Constanțiu, Dionisie semnează condamnarea lui Atanasie; însă, după ce vine de la Vercelli episcopul Eusebiu care, invalidând condamnarea, impune episcopilor prezenți mărturisirea de credință niceană, Constanțiu poruncește să fie reînnoită condamnarea; știind că aceste decizii nu sunt conforme cu cele hotărâte la Niceea (325), Dionisie de Milano, Eusebiu de Vercelli și Lucifer de Cagliari refuză să-și de acordul și sunt exilați; Dionisie este trimis în Capadocia iar scaunul episcopal de Milano este ocupat de arianul Auxențiu;
m. „Ilarie, episcop de Poitiers, exilat în Frigia în urma unui complot pus la cale de Saturnin, episcop de Arles, și de arienii vecini lui, scrise cărți despre religia noastră”
n. Ilarie de Poitiers, născut la Poitiers, în 315, mort la Poitiers în 367, este episcop de Picatvium, azi Poitiers, în Franța; în 356, sinodul din Béziers, convocat de episcopi filo-arieni, îl condamnă pe Ilarie fiindcă a refuzat comuniunea cu Valens, Ursaciu și Saturnin de Arles, și este exilat în Frigia de Constanțiu;
o. Saturnin, episcop de Arles – 347?-360 sau 361 – sprijină politica ariană a lui Constanțiu și îl condamnă pe Ilarie de Poitiers în 356; Saturnin este condamnat la rândul său de sinodul din Paris, în 360 sau 361;
p. Apoi sunt convocate sinoadele de la Rimini și Seleucia în Isauria, unde este condamnată credința străbună a Părinților, mai întâi prin trădarea celor 10 delegați, apoi de toți participanții – este nota lui Ieronim cu privire la aceste sinoade.
9. Sinoadele din Rimini și Seleucia:
a. Sinodul din Rimini se deschide în prezența a circa 400 de episcopi, la începutul lunii iunie în 359 și este convocat de împăratul Constanțiu pentru partea occidentală a imperiului să se discute cu privire la diferite poziții teologice – ortodoxe și filo-ariene – apărute între 357-358; la Seleucia se întrunește în paralel un alt sinod la care sunt convocați episcopii din partea orientală a imperiului;
b. La Rimini, Restitutus de Cartagina este desemnat să prezideze lucrările, papa Liberiu fiind absent; episcopii din partida minoritară a arienilor, Valens de Mursa, Ursaciu de Singidunum (azi Belgrad) și Germinius de Sirmium au condamnat încă o dată homoousios nicean și au optat pentru aprobarea unui Crez filo-arian prezentat la Sirmium la 22 mai 359; este confirmat însă Crezul de la Niceea la 21 iulie 359 iar Valens și cei din partida lui sunt excomunicați; se formează o ambasadă în fruntea căreia se află Restitutus pentru a merge la Constantinopol la împăratul Constanțiu pentru a-i transmite personal deciziile sinodului;
c. Constanțiu nu acceptă termenul homoousios; delegația este trimisă la Nike, unde Valens îi constrânge pe occidentali să semneze un Crez conform căruia Fiul este mărturisit ca fiind asemănător Tatălui după Scripturi;
d. Delegația revine la Rimini și occidentalii, constrânși și maltratați, acceptă pe rând așa zisa formulă de la Rimini, în care Fiul este definit asemănător Tatălui, iar termenii homoousios și homoiousios sunt condamnați; formula de la Rimini putea fi acceptată și de arieni, de aceea sinodul este considerat a fi încă o victorie a discipolilor lui Arie;
e. La Seleucia în Isauria – Asia Mică – sinodul se deschide la 27 septembrie 359 și durează câteva zile doar; participă circa 160 de episcopi majoritari arieni, lucrările fiind prezidate de Eustațiu de Sebaste, Eleusius de Cizic și Silvan de Tars; se impune formula filo-ariană de la Antiohia, din 341, și este condamnată cea prezentată de Acaciu de Cezareea care nu accepta nici termenii homoousios nici homoiousios, nici anomoios și îl considera pe Fiul asemănător Tatălui; deciziile sinodului sunt comunicate în octombrie împăratului Constanțiu care, având o înclinație pentru formula lui Acaciu, nu vede cu ochi buni aceste decizii;
f. Între timp ajunge însă vestea că episcopii întruniți la Rimini au acceptat, chiar dacă forțați, formula simpatizată de Constanțiu; atunci, împăratul i-a obligat și pe episcopii de la Seleucia să semneze formula de la Rimini.
10. Originile ereziei pneumatomahe:
a. „Ilarie revine în provinciile galice după ce, la Constantinopol, oferise lui Constanțiu o carte în apărarea”; probabil este vorba despre Contra Constantium Augustum; în 359, Ilarie scrie Liber II ad Constantium; după sinodul de la Seleucia, Ilarie merge la Constantinopol și face lui Constanțiu o propunere: să-i permită o confruntare cu Saturnin de Arles, principalul responsabil de condamnarea lui Ilarie la sinodul de la Beziers; împăratul nu dă curs acestei solicitări, atunci Ilarie scrie o lucrare intitulată Liber contra Constantium, unde filo-arianul Constanțiu este prezentat drept unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinilor;
b. „Aproape fiecare Biserică din lume este coruptă în numele păcii și cu complicitatea căpeteniei arienilor”; Ieronim spune astfel situația dificilă în care se aflau niceenii persecutați peste tot în Imperiu de împăratul filo-arian;
c. Meletius de Sebaste, episcop al armenilor, este transferat la Antiohia de Acaciu și Gheorghe, episcopi arieni, și după un anumit timp, primind preoții care fuseseră suspendați de predecesorul său Eudoxiu, schimbă poziția;
d. Următoarea notă a lui Ieronim, laudă lucrarea lui Ilarie în apărarea credinței niceene; Atanasie nu acceptă sub nicio formă formulele eretice ale arienilor, respinge orice altă formulă ce nu corespunde celei decretate de cei 318 Părinți: „Datorită lui Ilarie, Galia condamnă îmbârligăturile periculoase de la Rimini”;
e. În altă notă, Ieronim spune: „După moartea lui Gheorghe pe rug, produsă de o revoltă populară, acest Gheorghe fusese consacrat episcop al arienilor în locul lui Atanasie, acesta din urmă revine la Alexandria”; Gheorghe din Capadocia – sau de Alexandria – este episcopul arian al Alexandriei din 357 până la 24 decembrie 361; o revoltă populară îl constrânge să fugă la Constantinopol pentru a cere ajutor lui Constanțiu care îi dă armata necesară pentru a suprima revolta; din momentul în care Gheorghe a fost investit în mod ilicit, sfântul Atanasie spune că un decret de condamnare a fost redactat împotriva lui Gheorghe de însuși sinodul din Seleucia; moartea lui Gheorghe prin arderea pe rug este consecința fie unei noi revolte populare în Alexandria, fie a morții protectorului său, împăratul Constanțiu, care are loc în ziua de 3 noiembrie 361;
f. Următoarea notă a lui Ieronim îl laudă pe Paulin de Antiohia și este prezentat ca episcop legitim al acestui oraș - să nu uităm că Ieronim a fost sfințit preot de acest Paulin, căpetenia Micii Biserici din Antiohia: „Eusebiu (de Verceli) și Lucifer (de Cagliari) revin din exil; dintre cei doi, Lucifer, făcând front comun cu alți doi mărturisitori, îl consacră episcop pe Paulin pentru Biserica niceană de Antiohia, preot al episcopului Eustațiu, și care nu s-a lăsat niciodată contaminat datorită comuniunii lui cu ereticii”;
g. Și următoarea notă a lui Ieronim îl denigrează pe Meletius, văzând în el un sprijin pentru erezia macedoniană: „S-a întrunit sinodul la Antiohia, convocat de Meletius și de partizanii lui; după discuțiile privitoare la respingerea homoousiei și anomeismului, se afirmă dogma macedoniană a homoiousiei, cel de mijloc între cele două”; acest sinod – compus din circa 2o de episcopi din zona siro-palestiniană de tendință homeană și hmeousiană – se întrunește sub cârmuirea lui Meletius, în 363; Părinții sinodali acceptă Crezul de la Niceea (325); în nota trimisă împăratului ortodox Jovian se află explicația termenului homoousios: termenul ar indica faptul că Fiul, născut din ousia Tatălui, este asemenea Tatălui după ousia; așadar, homoousios este înțeles în sensul lui homoiousios;
h. O altă notă se referă tot la erezia ariană sau chiar pneumatomahă: „Valens, botezat de Eudoxiu, episcopul arienilor, ne persecută”; Eudoxiu de Antiohia, născut la începutul sec. al IV-lea, moare în 370, este armean de origine și devine episcop de Germanicia, de Antiohia, și în cele din urmă de Constantinopol, din 27 ianuarie 360 până la moartea sa; împăratul Valens este botezat de Eudoxiu în 367, cu ocazia războiului împotriva goților; în acelaşi an, Valens promulgă un decret prin care îi trimite în exil pe toți episcopii niceeni care fuseseră deja exilați de Constanțiu, iar mai apoi reintegrați de Iulian Apostatul; despre împăratul Valens, Ieronim spune: „Valens, obligat să părăsească Antiohia, căit târziu, îi recheamă pe toți cei exilați”;
i. Apoi Ieronim îl laudă pe episcopul Lucifer de Cagliari și pe ceilalți episcopi rămași în credința niceană în pofida persecuțiilor împăraților filo-arieni: „Moare Lucifer, episcop de Cagliari. Precum Grigore – Grigore de Elvira – episcop al provinciilor hispanice, și Filon de Libia, nu a căzut niciodată pradă ereziei ariene”.
11. Eunomieni și aețieni:
a. Cu privire la eunomieni și aețieni, citim la Ieronim: „La Constantinopol apare Eunomius, discipol al lui Aetius, de la care ia numele erezia eunomiană”;
b. Eunomius, născut la Dacora, în Capadocia la începutul sec. al IV-lea, moare în 393, este un episcop arian, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai arianismului; studiază teologia la Alexandria sub îndrumarea lui Aetius; Eudoxie îl sfințește diacon și-l recomandă ca episcop de Cizic în 360; un an după această numire, Eudoxie se vede nevoit de Constanțiu să-l suspende pe Eunomius; sub împărații Iulian și Jovian, între 360 și 364, Eunomius se află la Constantinopol, păstrând contactul cu Aetius; în 365, uzurpatorul Procopius se face numit împărat; Eunomius se revoltă împotriva lui Valens, trecând de partea lui Procopius; apoi, Eunomius se stabilește în orașul Calcedon, primindu-l la sine și pe refugiatul Procopius, în 366; în 367 este alungat în Mauritania, însă este rechemat fiind doar la jumătatea drumului; după moartea lui Valens, în 378, revine pe scena discuțiilor teologice; locuiește într-o suburbie a Constantinopolului, celebrând sfintele taine prin case; Teodosie I îl trimite în exil prin ținuturile Dunării, ținuturi cucerite de goți, iar Eunomius este exilat în Capadocia; după moartea lui Eunomius, Eutropius poruncește ca trupul său să fie adus la Tiana, iar lucrările lui să fie arse;
c. Aetius din Celesiria, cunoscut și sub numele de Aetius de Antiohia, născut în Celesiria, la sfârșitul sec. al III-lea, moare la Constantinopol în 367; lucrează mai întâi ca aurar la Antiohia, apoi se dedică studiului filosofiei și medicinii; este sfințit diacon de Leonțiu de Antiohia în anul 350; la primul sinod din Sirmium, Aetius intră în contrast dialectic cu episcopii semi-arieni, Vasile de Ancira și Eustație de Sebaste, care s-au străduit să-l ridice împotriva lui pe Constanțiu Galul; în 356, Aetius merge la Alexandria cu Eunomius pentru apărarea arianismului, însă este fugărit de împăratul Constanțiu; împăratul Iulian îl cheamă din exil și este consacrat episcop; când Valens devine împărat, în 364, se retrage pe proprietatea sa de pe insula Lesbo, apoi revine la Constantinopol, unde moare în 367;
d. Ieronim are o părere foarte negativă despre Petru al II-lea, episcop de Alexandria, considerat a fi nicean: „Petru este consacrat al 20-lea episcop al Alexandriei; după moartea lui Valens, a facilitat revenirea ereticilor în așa fel încât unii îl suspectau că schimbarea provine din faptul că ar fi acceptat bani” (Filostorgiu HE, III, 15);
e. Petru al II-lea este episcop al Alexandriei din 373, moartea lui Atanasie, până la moartea sa, în 381; în 375 este victima unei revolte ariene stârnită de împăratul Valens și de episcopul arian al Antiohiei și este nevoit să se refugieze la Roma; în timpul absenței este înlocuit de arianul alexandrin Lucius care, deja după asasinarea lui Gheorghe Capadocianul, era considerat ghidul arienilor din Alexandria; Petru revine la Alexandria la 30 mai 378, după moartea lui Valens, și urcă din nou pe scaunul său episcopal datorită unui decret papal emis de Papa Damasie I, care-l primise la el; Petru moare doi ani mai târziu; este citat în Edictul din Tesalonic, din 380, promulgat de Teodosie I;
f. Ultima notă despre arianism este referința la Auxențiu de Milano: „După moartea grea a lui Auxențiu, la Milano este consacrat episcop Ambroziu și sub el toți revin la credința adevărată”; Auxențiu, născut probabil la Durustorum (Silistra), la sfârșitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea, moare la Milano în 374, este episcop de Milano din 355 până la moartea sa; originar din Capadocia, este sfințit diacon de Grigore Capadocianul la Alexandria; apoi ajunge la Milano unde devine discipolul lui Dionisie, episcopul orașului; când Constanțiu îl condamnă pe Dionisie, fiind nicean, Auxențiu, fiind sprijinit de împărăteasa filo-ariană Iustina, este ales episcop de Milano; în 369, Auxențiu este excomunicat de episcopul Romei, Papa Damasie; Auxențiu rămâne însă pe scaunul episcopal de Milano până la moartea sa, fiind înlocuit de Ambroziu, după o dispută între niceeni și arieni;
g. Despre Aurelius Ambrosius, născut la Treviri, în 339/340, moare la Milano în 397, biograful său Paulin de Nola spune în Vita S. Ambrosii 7-8, că, pentru a-i convinge pe milanezi să nu-l aleagă episcop începe să le spună tot felul de neadevăruri la adresa sa cu privire la imoralitatea vieții lui; însă deoarece credincioșii nu credeau o iota din cele spuse de el, Ambroziu a încercat să fugă; milanezii s-au adresat atunci împăratului Valentinian I și Ambroziu este readus la Milano pentru a fi consacrat episcop, deși era doar simplu catehumen, la 7 decembrie 374.
12. Audienii: În Cronica sa, Ieronim are o notă unde îl menționează pe Audio și partizanii lui, audienii: „Audio crește în importanță în Celesiria, el dă numele său ereziei audiene”;
a. Audienii sunt o sectă ascetică fondată de Audio, arhidiacon de Edesa, în opoziție cu Biserica oficială cu privire la calculul datei paștelui și la dorința de avere a multora dintre ierarhi; Audio este exilat în ținuturile Ucrainei de azi și începe o lucrare de convertire a goților; Epifan de Salamina, care îi considera pe audieni antropomorfiți, scrie că aceștia acuzau Biserica de faptul că a schimbat data paștelui pentru a asculta mai degrabă de împăratul Constantin; Teodoret de Cyr îi confundă cu gnosticii și maniheii influențați de scrierea apocrifă: Apocalipsa lui Abraham.
13. Fotinienii: Fotinus și adepții lui sunt numiți într-o notă din Cronica lui Ieronim: „Fotinus, care inițiase o învățătură iudaizantă numită fotianism, moare în Galația”
a. Fotinus de Smirna, născut în Galația în anul 300, moare în Galația în 376, este episcop de Sirmium, oraș din Panonia, rezidența lui Constanțiu; a fost diacon și discipol al lui Marcel, episcopul de Ancyra, și el un băștinaș din Galația; amândoi s-au opus ereziei arienilor; Fotinus este condamnat și de arieni, în 344 la sinodul arian de la Antiohia, și de niceeni, care l-au recunoscut vinovat la două sinoade filo-ariene, cel din Milano (355) și cel de la Sirmium (351), unde se vede depus fiind acuzat de sabelianism și adopțianism; condamnarea definitivă a lui Fotinus și a discipolilor săi este oficială la conciliul de la Constantinopol I (381) și confirmată de episcopul Romei, Damasie I, în 382; totuși, se pare că Fotinus ar fi putut reveni pe scaunul episcopal în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), pentru ca apoi să fie alungat definitiv de împăratul Valentinian I, în 364.
În toată această lucrare, Ieronim înțelege să transmită informații credibile cu privire la persoane și fapte. Totuși, când este confruntat cu eretici și cu susținătorii de erezii, împărați sau episcopi, nu face economie să arate, printre linii, propria lui judecată impusă de propriul său caracter. Putem citi printre informațiile lui descrierea unei panorame geo-politice care, în sec. al IV-lea, influențează definirea dogmaticii Bisericii oficiale cu lupte intestine și multă muncă teologică pentru stabilirea și mărturisirea adevărului. Ieronim este un observator fin și pasionat de trăirile din vremea sa. De aceea, nu este doar un traducător dar și cronicar fără pereche. Propria lui opinie este expusă ori de câte ori simte nevoia, fără compromisuri pentru afirmarea adevărului.
Bibliografie selectivă:
Bazyli DEGÓRSKI O.S.P.P.E. „Eretici ed eresie nel Chronicon di San Girolamo”, în: Vox Patrum, 37 (2017), t. 68, p. 371-398.
Eusebius Caesariensis, Chronicon id est Temporum breviarium, ed. Ratdolt, Venetiis 1483;
- idem, Chronicorum libri duo, ed. A. Schoene, Berolini 1866-1875;
- idem, Werke, Bd. 5: Die Chronik, aus dem Armenischen übersetzt, hrsg. Von J. Karst, GCS 20, Berlin, 1911 ; idem, Werke, BD. 7 : Die Chronik des Hieronymus, hrsg. Von R. Helm, 2. Aufl. GCS 47, Berlin, 1956.
[Girolamo] Hieronymi, Opera 15 = Opere di Girolamo 15 : Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Roma, 2014, 209-307.
Camplani A., Atanasio di Alessandria, NDPAC I 622.
Crouzel H. – Odrobina L., Rodanio di Tolosa, NDPAC III 4573-4574.
Dattrino L., Eusebio di Vercelli, NDPAC I 1861-1862.
Forlin Patrucco M., Costanzo II, NDPAC I 1247-1248.
Kannengiesser Ch., Eusebio di Nicomedia, NDPAC I 1857-1860.
Mara M.G, Ambrogio di Milano, NDPAC I 229-235.
MaroneP., Felice II antipapa, NDPAC II 1927.
Pollastri A., Eufronio di Antiochia, NDPAC I 1826.
Samulowitz S., Vitale di Antiochia, NDPAC III 5664-5665.
Sauget J.-M., Massimo, NDPAC II 3116-3118.
Sauser E., Lucifer, Bischof von Calaris, BBKL V 298-301.
Saxer V. – Heid S., Massimino di Treviri, NDPAC II 3116.
Saxer V. – Samulowitz S., Saturnino di Arles, NDPAC III 4768-4769.
Scorza Barcellona F., Vittore di Tunnuna, NDPAC III 5678-5679.
Simonetti M., Acacio di Cesarea, NDPAC I 36-37.
Simonetti M., Aezio di Antiochia, NDPAC I 91-92.
Simonetti M., Antiochia di Siria. II. Concili, NDPAC I 349-350.
Simonetti M., Cirillo di Gerusalemme, NDPAC I 1050-1052.
Simonetti M., Dionigi di Milano, NDPAC I 1443.
Simonetti M., Doroteo di Antiochia, NDPAC I 1508.
Simonetti M., Eudossio, NDPAC I 1823-1824.
Simonetti M., Eulalio di Antiochia, NDPAC I 1833.
Simonetti M., Eunomio di Cizico, NDPAC I 1836-1837.
Simonetti M., Eusebio di Emesa, NDPAC I 1854-1855.
Simonetti M., Eustazio di Antiochia, NDPAC I 1862-1863.
Simonetti M., Euzoio di Antiochia, NDPAC I 1876-1877.
Simonetti M., Filogonio di Antiochia, NDPAC II 1958.
Simonetti M., Fotino di Sirmio, NDPAC II 1998-1999.
Simonetti M., Gregorio di Elvira, NDPAC II 2459-2460.
Simonetti M., Giorgio il Cappadoce, NDPAC II 2170.
Simonetti M., Ilario di Poitiers, NDPAC III 2521-2528.
Simonetti M., Leonzio di Antiochia, NDPAC II 2776.
Simonetti M., Lucifero (luciferiani), NDPAC II 2935-2937.
Simonetti M., Macedonio (macedoniani), NDPAC II 2961-2962.
Simonetti M., Melezio di Antiochia, NDPAC II 3190-3191.
Simonetti M., Paolino di Tiro, NDPAC III 3832.
Simonetti M., Paolino di Treviri, NDPAC III 3832-3833.
Simonetti M., Paolo di Costantinopoli, NDPAC III 3852-3853.
Simonetti M., Pietro II di Alessandria, NDPAC III 4077-4078.
Simonetti M., Rimini (concilio), NDPAC III 4509-4511.
Simonetti M., Seleucia d’Isauria (concilio), NDPAC III 4843-4844.
Starowieyski M., Cirillo di Gerusalemme (Pseudo), NDPAC I 1052.
Studer B., Liberio papa, NDPAC II 2822-2823. 398
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 12 Décembre 2019 à 15:16
Eusebiu de Cezareea, 265-339, este pionierul genului literar "istorie bisericească" și al "teologiei politice". Actor principal al discuțiilor teologice din secolul al IV-lea, Eusebiu a lăsat moștenire creștinismului o intensă activitate literară, multe din lucrările lui fiind de folos până astăzi istoricilor, filosofilor, exegeților și teologilor deopotrivă. Câteva texte:
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 16 Décembre 2019 à 08:03
Au mois d'octobre j'ai participé à un colloque international, Hyeronimus noster, dédié à saint Jérôme à l'occasion du 1600-eme anniversaire depuis sa mort, en 419. Il est bien connu que dans les études patristiques, saint Jérôme est incontournable sur plusieurs aspects : la traduction de la Vulgate, l’exégèse biblique, la théologie, la vie monastique, mais aussi la polémique. En effet, il est un des plus grands polémistes du christianisme ancien. Dans ma présentation j'ai essayé de surprendre la polémique entre Jérôme et Augustin à partir de l'interprétation d'un texte biblique, Gal 2, 11-14. Pour mémoire, il s'agit d'une disputatio entre Paul et Pierre, les deux colonnes de l'Eglise. Pierre est à Antioche et il est à table avec des païens ; en voyant arriver quelques fidèles de Jérusalem, il se retire, et, avec lui, également les autres juifs. Paul et Barnabé son scandalisés de cette attitude, et Paul apostrophe Pierre : "Si toi qui est juif, tu te comportes comme un païen et non comme un juif, comment peux-tu forcer les païens à judaïser ?". A partir de cet épisode, Jérôme veut montrer que Pierre et Paul ne se disputent pas en réalité, mais il s'agit bien d'une « dissimulation utile », en vue de corriger un défaut, celui de judaïser les fidèles provenant des gentils, tandis qu'Augustin n'admet, sous aucune forme, que la Bible contienne le moindre soupçon de mensonge et/ou de dissimulation pour qu'ainsi elle n'en perde le crédit. Selon Augustin, Pierre et Paul se sont vraiment disputé afin que Pierre, le corifé des Apôtres, puisse faire preuve d'une des vertus les plus importantes du christianisme, l'humilité : lui qui était plus grand se laissant apostropher par un plus petit. Bonne écoute...
https://www.youtube.com/watch?v=vLKDDTqBSwU&list=PLQuSPzP5TzNF_b5_C6-mgs72kpaA07OIQ&index=5&t=0s
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 27 Décembre 2019 à 14:39
Aici puteți viziona un filmuleț, circa 10 minute, cu înșiruirea tuturor celor care au ocupat Scaunul Apostolic al Sfântului Petru până la Papa Francisc.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 6 Février 2020 à 11:16
Este vorba despre un dialog comic, ficțiune, între Tychiade și Philocles, scris de marele și inegalabilul filosof satirist, Lucian din Samosata, în jurul anului 186 d.C., într-un stil alert.
Lucian s-a născut în jurul anului 120, la Samosata, la marginea Imperiului Roman aflat, la acea dată, în plină expansiune. Foarte repede abandonează limba natală, fără îndoială aramaica, pentru a îmbrățișa cultura greacă. Devine un celebru orator. Călătorește în tot bazinul mediteraneean, iar elocința lui mordantă îi asigură un trai mai mult decât decent și faimă. În ciuda secolelor care ne despart de el, scepticismul său neînfrânat, refuzul fanatismelor, superstiției, falșilor profeți, cultelor iraționale, gânditorilor care manipulează tinerii, sunt de o mare actualitate. Privirea care o are asupra societății este foarte întunecată: privește cu dezgust victoria poftelor, cruzimii, slugărniciei, vulgarității... Satirist în suflet, stigmatizează ipocrizia sub toate formele ei. Umorul lui este răvășitor, pe care-l caricaturiză drept cochet, pedant, îmbuibare, destrăbălare sau mizantropie. Râsul, crud sau haios, este mereu prezent, mai ales când face recurs la mitologia tradițională și vorbește despre zeii răzvrătitori, mânioși, geloși... Călătoriile lui fanteziste pe lună, în fundurile iadului sau în trupul unei balene, sunt o mărturie a unei imaginații fără limite și transmit o stare de bună dispoziție irezistibilă. Lucian a inspirat, prin opera sa, marii clasici umaniști: Thomas More, Erasme, Rabelais, Cyrano de Bergerac, Fenelon, Fontenelle, Swift, și chiar pe unii pictori ai renașterii.
Tychiade: De ce, dragă Philocles, oamenii sunt atât de atrași de minciună? Am constatat cât de mult le place să spună tot felul de inepții și să înghită orice nebunie.
Philocles: Există mii de motive, Tychiade, care explică faptul că unii oameni adoptă calea minciunii, dar mai întâi o fac din interes.
Tychiade: Nu asta e problema, cum se spune; hai să excludem din start pe cei care înșală pentru avantaje proprii. La drept vorbind, îi înțeleg; acești mincinoși sunt chiar vrednici de elogii, aș spune, mai ales atunci când recurg la minciună împotriva dușmanilor sau folosesc acest mijloc pentru a-și salva viața, așa cum s-a întâmplat cu Ulise, care a mințit pentru a se proteja pe sine și pentru a înlesni revenirea însoțitorilor săi (Odiseea I, 5). Nu, este vorba mai degrabă de cei care, în loc să aleagă calea adevărului, au ales de bună voie cea a minciunii, făcând recurs la ea fără niciun motiv. Aș dori să înțeleg un asemenea comportament.
Philocles: Ai avut de-a face deja cu asemenea oameni pasionați de minciună?
Tychiade: Da! Sunt foarte numeroși!
Philocles: Cred că dorința lor perversă se află în deznădăjduita lor stupiditate. Să fim sinceri, cum ai putea prefera ce e mai rău la ce e mai bine?
Tychiade: Nu ai înțeles, Philocles. Ți-aș putea cita nume de oameni foarte inteligenți, dotați cu un excelent raționament și care, cu toate acestea, sunt posedați de mania minciunii, astfel încât sunt de-a dreptul șocat să văd cu câtă ușurință asemenea oameni valoroși savurează în egală măsură plăcerea de a minți atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Știi prea bine, avem excelente exemple printre oamenii minunați din vechime: îl avem pe Herodot, desigur, Ctesias din Cnide, fără să mai vorbim de inegalabilul Homer: toți erau oameni de un temperament extraordinar și totuși au folosit minciuna în scris, au înșelat contemporanii lor și ale căror născociri poetice s-au transmis din generație în generație până în zilele noastre. Trebuie să-ți mărturisesc faptul că îmi este rușine pentru ei atunci când ne povestesc istoria castrării lui Uranus, când vorbesc despre lanțurile lui Prometeu, despre Giganții revoltați și despre acea mascaradă tragică a infernului; când ne scaldă cu al lor Zeus care, îmbătat de iubire, se transformă în lebădă sau în taur, cu soțiile lui care se transformă în pasăre (Filomena a fost schimbată în privighetoare!) sau în urs; în fine, eram să uit aceaste făcături ale lui Pegases, Chimeres, Gorgones, Ciclopilor, pe scurt, aceste fabule care-i înveselesc pe copiii terorizați de un Mormo (un căpcăun feminin înspăimântător din poveștile pentru copii) sau de o Lamia (o mâncătoare de copii obraznici).
Ok, asta o pot pricepe totuși: este poezie, la urma urmei! Însă cum să nu te pufnească râsul când vezi orașe – sau chiar națiuni întregi – zicându-ne baliverne și minciuni dintre cele mai grosolane, ba mai mult, într-un mod chiar foarte oficial! Cretanii, fără nicio jenă, ne arată, nimic mai mult, decât însuși mormântul lui Zeus; Atenienii confirmă – fără rușine – că Erichthonios a ieșit din pământ așa, dintr-o dată! Mai mult, insistă asupra faptului că primii oameni au ieșit din pământul Aticului, ca și cum ar fi crescut ca niște legume oarecare! Totuși, Atenienii sunt poate un popor mai puțin grotesc decât Thebainii care cred, tare ca fierul, că din ouăle uni șarpe renumit s-ar fi născut rasa umană. Vai de cel care îndrăznește să condamne asemenea prostii, care le-ar supune unei judecăți serioase și care ar crede că Coroibos (un personaj un pic neghiob care refuza să se culce cu soția lui din teamă față de soacra sa, cf. Lucian, Hermotime nr. 17) sau Margites (cf. Lucian, Visul nr. 15) sunt unicii care au acceptat povestea lui Triptolem care s-a înățat în aer într-un car tras de dragoni înaripați, sosirea lui Pan din Arcadia profundă pentru a-i salva pe atenieni la maraton (cf. Herodot, Istorii nr. 6, 105), răpirea lui Borea de către Orithyie (cf. Platon, Phedre nr. 229b-d), fiindcă un asemenea om ar fi considerat un neisprăvit și un nebun: într-adevăr, cum să negi faptele unui adevăr atât de strălucit! Minciuna are o asemenea putere, încât nu i te poți opune.
Philocles: Hai să fim indulgenți cu poeții și cu cetățile, Tychiade: primii le dă poveștilor lor savoarea unei fabule, acesta fiind un mijloc prin care ei reușesc să acapareze atenția publicului; în ce-i privește pe atenieni și pe thebaini, mai mult decât celelalte popoare, putem înțelege de asemenea că folosesc ficțiunea pentru a arăta un sentiment patriotic față de țara lor. A înlătura miturile și legendele Greciei ar însemna semnarea condamnării la moarte a ghizilor turistici. Știm bine că străinii nu vor să audă nimic adevărat, nici chiar gratuit. Dimpotrivă, oamenii care nu posedă adevărul și care, de aceea, se scaldă în minciună, pe aceștia, fără regret, merită să-i considerăm de-a dreptul imbecili.
Tychiade: Exact. Am fost și la Eucrat – ce mare om! – unde mi-a umplut urechile cu povești. Am fost atât de asaltat de tot felul de minunății și povești născocite încât a trebuit să o iau la fugă, ca și cum erinyenii erau pe urmele mele.
Philocles: Eucrat este totuși un om vrednic de încredere; arată o barbă care parcă nu se mai termină, are 60 de ani și practică filosofia cu multă dăruire. Este imposibil ca el să accepte minciuna, cu atât mai mult să debiteze el însuși minciuni.
Tychiade: Se vede limpede, dragul meu prieten, că nu ești pe fază și nu știi nimic despre afirmațiile pe care ni le-a ținut și ne-a forțat să le credem. Trebuia să-l vezi, jurând pe capul copiilor săi cu privire la adevărul discursului său, astfel încât ascultându-l, spiritul meu era asaltat de mii de gânduri: fie acest om era nebun sau într-un stadiu inferior, fie atunci, și mai grav, era un mistificator, un fel de semn disimulat de multă vreme sub o piele de leu, așa de ridicole era poveștile lui!
Philocles: Dar ce spunea el? Împărtășește-mi, pe numele lui Hestia, dragă Tychiade, ard de nerăbdare să aflu ce om se ascunde sub această barbă.
Tychiade: Știi prea bine că obișnuiesc să fac vizite lui Eucrat când timpul îmi permite. Astăzi trebuia numaidecât să stau de vorbă cu Leontichos, un prieten. Deoarece am aflat de la sclavul său că se afla la Eucrat, fiindcă era pe patul de suferință mi s-a spus, m-am dus la el – nu știam că era bolnav – pentru a-l vedea și pentru a sta de vorbă cu Leontichos, vânând astfel doi iepuri dintr-o lovitură. Însă Leontichos tocmai plecase. Dar se mai aflau la Eucrat câțiva oameni iluștri, printre care i-am recunoscut pe Cleodem peripateticianul, pe Dinomachus stoicul și mai ales pe Ion, știi, omul care vrea să fie admirat de fiecare dată când face un discurs despre scrierile lui Platon: se crede singurul pe lume care să fi înțeles gândirea filosofului. Am cunoscut cele mai mari nume ale înțelepciunii și virtuții, crema școlilor filosofice, oameni foarte respectabili și cu un caracter bine zidit. Era să-l uit pe medicul Antigonos care se afla acolo pentru a-l îngriji pe Eucrat, care începuse să-i fie mai bine. Într-adevăr, boala sa este ceva cronic fiindcă suferă de gută. Eucrat m-a invitat să mă așez lângă el. Vorbea cu glas scăzut, specific unui om în suferință, chiar dacă atunci când am intrat, l-am auzit strigând ca un dihor... Îți dai seama, am făcut mare atenție să nu-i ating piciorul. După politețile de curtoazie de tipul: Nu știam de boala ta, însă când am aflat, m-am străduit numaidecât să-ți fac o vizită..., m-am așezat lângă el. Filosofii noștri vorbiseră în termeni răi despre gazda noastră și încă mai vorbeau, fiecare simțindu-se obligat să-i prescrie medicinile necesare pentru însănătoșire. Așadar, iată care erau sfaturile lui Cleodem: „Pe cuvântul meu că, dacă cu mâna stângă, vei scoate din pământ un dinte de scorpie omorâtă așa cum ți-am prescris, dacă este împachetat într-o piele de leu proaspăt ucis și cu pielea se încinge piciorul bolnav, te asigur că răul se va vindeca dintr-o dată!”. – Da, dar nu, nu într-o piele de leu, intervine Dinomachus, nu, ci într-o piele de căprioară fecioară. Este mai logic! Căprioara nu este ea oare un animal sprinten a cărei forță rezidă în picioare? Leul este mare și destoinic, grăsimea, picioarele și coama lui au virtuți curative, cu condiția să fie folosite în timp ce se rostesc formule magice instantanee. Însă, în ce privește vindecarea picioarelor, sunt destul de sceptic. – Da, reia Cleodem, la fel gândeam și eu; eram sigur că doar o piele de căprioară ar fi benefică. Însă recent, un libian, cunoscând bine treaba, m-a convins să-mi schimb părerea și mi-a demonstrat că leul este de o agilitate cu mult superioară celei a căprioarelor. În cele din urmă așa stau lucrurile fiindcă leii vânează și prind căprioarele. La aceste cuvinte, ascultătorii s-au bucurat și au aplaudat îndelung în semn de aprobare a inteligenței acestui libian. Însă eu am făcut următoarea obiecție: „Cum adică! Voi credeți că niște cuvinte magice sau niște remedii venite din exterior pot ușura răul a cărei cauză este doar internă!” Au început să râdă la intervenția mea, astfel încât eram considerat drept ultimul imbecil, deoarece m-am îndoit de valoarea acestor remedii pe care orice om înzestrat cu un pic de inteligență nu le putea contesta. Doar medicul Antigonos s-a arătat entuziast de intervenția mea; de ceva vreme, raporturile lui se răciseră cu însoțitorii bolnavului deoarece dorea să vindece pacientul folosind resursele artei sale, prescriind lui Eucrat să renunțe la vin, să mănânce legume și invitându-l să ofere cât mai multă odihnă trupului său. Cleodem, cu un mic surâs sarcastic în colțul gurii, mi-a zis: „Ce tot spui acolo, Tychiade? Te văd mirat fiindcă propunem asemenea remedii?” – Desigur, i-am răspuns, nu era nevoie să fiu prea naiv ca să cred că intervenții din exterior, ce nu au niciun raport cu cauzele interne ale bolii, și, mai mult, aplicate cu o doză de formule magice și alte baliverne, ar putea în mod rațional să redea sănătatea. Este imposibil: poți să ai chiar 16 scorpii intacte în pielea lui Nemeea, nu vor fi cu nimic de folos. De altfel, am cunoscut un leu care șchiopăta foarte tare, suferind ca un martir și, totuși, avea toată pielea pe el... – Mai degrabă tu ești cel care nu pricepi nimic, strigă dintr-o dată Dinomachus, nu te-ai străduit niciodată să studiezi aceste metode curative. Negi evidența. Multe minuni au avut loc prin femeile noastre bătrâne: scăderea febrei periodice, buboaie vindecate, șerpi vrăjiți. Deoarece lucrul este dovedit, de ce să nu crezi că vindecarea ține de miracol, fiindcă însăși metoda folosită este miraculoasă? – Concluzia ta nu mă convinge nicidecum, îi spusei, după cum însăși proverbul spune, cui pe cui se scoate. Nu sunt deloc convins că se pot produce vindecări prin formule magice. Dacă vrei să dărâmi convingerile mele, mai întâi trebuie să-mi dovedești că este în natura lucrurilor ca o tumoare să fie impresionată de o formulă divină sau de o formulă abracadabra, astfel încât să o ia la fugă prin gaura buricului! Poveștile tale nu sunt decât o adunătură de baliverne pentru femei ușoare. – Dacă înțeleg eu bine, tu nu crezi în zei, reia Dinomachus; efectiv, tu negi că se poate vindeca cineva folosind cuvinte sacre. – Nu, dragul meu, îi spusei! Zeii pot exista cu adevărat, chiar și cu aceste istorisiri care nu au niciun temei! Respect divinitățile noastre care știu de minune să-i vindece pe oameni făcând recurs la practici medicale. Chiar Asclepios, și fiii săi, vindecă bolnavii dându-le medicamente adevărate, fără a le prescrie însă anumite accesorii de la lei sau de la scorpii ramolite (cf. Odiseea nr. 4, 218). – Ajunge! spuse Ion. La rândul meu doresc să vă povestesc ceva edificator. Eram încă copil și cred că aveam cam 14 ani. Tatăl meu fusese prevenit că Midas, viticultorul său, un slujitor robust și îndemânatec la lucru, fusese mușcat de o viperă în jurul orei prânzului. Era căzut la pământ și piciorul său era cuprins de cangrenă. Fapta a avut loc în timp ce lega via iar șarpele veninos s-a strecurat până la el și l-a mușcat de gleznă, după care s-a retras în găoacea lui. Săracul om, striga ca un adevărat diavol amenințat și era chiar pe punctul de a muri. Ne-am dus să-l vedem pe Midas, pe care însoțitorii săi de lucru îl transportau pe o targă; tot trupul era umflat și dădea spre culoarea verzui; carnea nu era decât o rană imensă iar respirația era slabă. Însă un om, care era pe acolo, l-a asigurat pe tatăl meu, care era foarte amărât: „Nu-ți fie teamă, îi zise, mă duc să caut un babilonian, membru al sectei caldeenilor (considerați astronomi și astrologi renumiți, caldeenii practicau și medicina); el îți va vindeca slujitorul din două cuvinte și trei mișcări”. Bine, trec peste detalii, zis pe scurt, babilonianul a venit și l-a vindecat pe Midas extrăgând veninul din trup printr-o formulă magică și atârnând de piciorul bolnavului o piatră pe care o sfărâmase din piatra funerară a unei tinere fecioare. Îmi veți spune: „Ce stupiditate!” Ei bine, Midas, luând pe umerii săi targa pe care se afla, s-a reîntors la lucru în vie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. V-am povestit asta ca să vă demonstrez puterea rugăciunii și a unei bucăți de piatră funerară.
Babilonianul a făcut de altfel mai multe asemenea isprăvi. Ascultați-o și pe aceasta. Într-o dimineață, mergând într-un câmp, a rostit șapte cuvinte sacramentale ieșite dintr-o veche formulă magică apoi a purificat locul cu sulf și torțe (cf. Odiseea nr. 22, 482), înconjurând acel câmp de trei ori; astfel a forțat toate reptilele să iasă din ascunzătorile lor. Subjugate de misterioasa incantație, viperele, aspidele, șerpii veninoși, broaștele râioase, fără deosebire, femele și masculi, s-au regrupat laolaltă. Doar un dragon bătrân nu ieșise, probabil prea bătrân și incapabil să iasă din găoacea lui, în fine, nu dăduse ascultare față de porunca magului. Văzând că nu erau înaintea lui toate bestiile din acel câmp, a trimis un șarpe tinerel la dragonul cel bătrân, care în cele din urmă s-a urnit din loc și a ieșit din ascunzătoarea lui. Odată toate aceste reptile adunate, babilonianul le-a suflat în botul lor și toate au dispărut numaidecât. Desigur, am rămas cu toții impresionați de o asemenea ispravă. – Un mic detaliu, dragul meu Ion, îi spusei, acest șarpe tinerel, trimis ca mesager, îl ținea cumva pe acel dragon bătrân de braț? Sau poate, acesta din urmă se sprijinea cumva într-un baston? – Îți bați joc de mine, strigă numaidecât Cleodem. Și eu mă îndoiam de asemenea fenomene. A trebuit ca eu să văd prin aer un barbar venit de la hiperboreeni (un popor imaginar din zonele nordice; specificul lor era acela de a trăi într-o fericire perfectă înainte și după moartea lor) – așa ni s-a prezentat – pentru ca eu să fiu convins de asemenea fenomene și să înving îndoiala. Cum aș fi putut face altfel deoarece l-am văzut cu ochii mei mișcându-se prin spațiu, mergând pe deasupra apelor și trecând prin flăcări. – Tu ai văzut, îi zic, luând un aer interogator, un hiperboreean care zbura prin văzduh și care mergea pe ape? – Da, am văzut! Chiar purta niște galoși mari cum doar oamenii din acele ținuturi poartă! Iar aceste minuni nu sunt decât mărunțișuri pe lângă toate celelalte câte a făcut: de pildă, a trimis iubiri la oameni, a invocat demoni, a înviat morți care erau deja în descompunere; l-a obligat chiar și pe Hecatus să părăsească luna pentru a veni la noi, dându-i, cu această ocazie, un chip uman.
Să-ți mai povestesc de asemenea ceea ce el a făcut la Glaucias, fiul lui Alexicles. Acest Glaucias moștenise multe bunuri de la tatăl său care tocmai murise și se îndrăgostise de Chrysis, soția lui Demeas. În acele vremuri era discipolul meu la lecțiile de filosofie și, fie spus în trecere, ar fi știut pe de rost toată învățătura peripateticienilor dacă nu era îndrăgostit: la 18 ani, într-adevăr, știa să facă silogisme și cunoștea cursul de fizică, adică... în fine, acest puști era stăpânit de o iubire care-l răvășea – și asta în sens unic, din păcate – astfel încât a venit să mi se tăinuiască. Deoarece eram pedagogul lui, trebuia să-l ajut, de aceea m-am dus să-l caut pe magul hiperboreean. Din start, omul nostru mi-a cerut în avans patru mine, de plătit pe loc: sacrificiile trebuie plătite. La acest preț a mai adăugat alte 16 mine pe deasupra dacă tânărul ar reuși să se culce cu iubita lui. Magul așteptă luna plină – asemenea ritualuri se fac de obicei în cele perioade – săpă o groapă în curtea casei, apoi, pe la miezul nopții, a chemat, înaintea noastră, sufletul lui Alexicles, tatăl lui Glaucias, care murise de șapte luni. Bătrânul, potrivnic iubirilor fiului său, nu-și găsise cuvintele cele mai violente pentru a le condamna; însă, în cele din urmă, își dădu acordul pentru această iubire. Apoi, magul l-a invocat pe Hecatus și pe Carberus, înainte de a porunci lunii să facă un salt până la el: atunci, ei bine, dragii mei, am fost martorul unor metamorfoze extraordinare: mai întâi luna a devenit femeie, apoi o vacă minunată, și în fine un câine de vânătoare. În cele din urmă, hiperboreeanul a făurit din argilă un mic Eros și strigă: „Du-te! Adu-o pe Chrysis până la noi!” Și dintr-o dată, această făcătură din argilă decolă de la pământ și zbură spre înălțimile cerului! Numaidecât cineva bate la ușă: era tânăra. A intrat și s-a aruncat la gâtul lui Glaucias. Foarte repede cei doi porumbei s-au aruncat în așternut și au făcut dragoste până la cântatul cocoșului! Odată fapta împlinită, luna s-a urcat în ceruri, spectrele s-au evaporat și, seara, am condus-o pe Chrysis la ea.
Ah! Dacă ai fi văzut acest spectacol, Tychiade, nu te-ai mai îndoi de puterea incantațiilor. – Aș crede dacă aș vedea. Însă acum, îmi pare rău că nu am un ochi atât de credul ca al tău. Cunosc relativ bine această tânără numită Chrysis: este o femeie mai degrabă desfrânată, se spune, și cred că nu era necesar să se recurgă la niște argilă zburătoare, la un guru din Hiperboreea, să fie deranjată luna, în vreme ce cu 20 de drahme într-un portofel ați fi putut-o chema fără să se facă apel la hiperboreeni. Această femeie are o slăbiciune pentru asemenea drăgălășenii. De altfel, reacția ei este contrară reacției prietenelor noastre fantomele. Acestea, știm bine, fug atunci când aud cel mai mic zgomot de fier; dimpotrivă, când Chrysis aude acest zgomot, vine cu dragă inimă, ce zic, aleargă... Într-adevăr, admir acest mare magician care ar putea seduce femeile cele mai înstărite și să se îmbogățească foarte repede, astfel încât mă mir că cere doar patru mici mine pentru ca Glaucias să se poată culca cu iubita sa Chrysis! Ce meschinărie! – Faci pe clown-ul, îmi spune Ion, refuzi să vezi realitatea în față! Aș dori să știu acuma care este opinia ta cu privire la acești oameni care, în ciuda faptului că au cunoștințe temeinice despre fantome, exorcizează posedații de violențele lor. La ce folosește să vin cu exemple: fiecare are în minte isprăvile acestui sirian din Palestina. Când este lună plină îi primește pe acei nefericiți care cad la pământ, cu ochii dați peste cap și cu spume la gură: îi repune pe picioare, apoi primește răsplata pe măsură. De fiecare dată când se află la căpătâiul bolnavilor, vorbește cu spiritul cel rău și îl întreabă cum a ajuns acolo. Pacientul rămâne mut, deoarece doar spiritul vorbește, fie în grecește, fie într-un dialect barbar: acesta se prezintă și povestește cum a invadat trupul acelui om. În acel moment, sirianul recurge la metoda sa de exorcizare și, dacă diavolul rezistă la stăruințele lui, nu ezită să-l amenințe înainte de a-l alunga pur și simplu. De altfel, eu însumi am fost martor când un asemenea demon a fugit din cineva și era negru ca tăciunele. – Vorbești de o ispravă! Îi zic eu. nu este prea dificil să rămâi impresionat, Ion, când știm că te minunezi doar și la vederea ideilor marelui tău patron Platon, idei mult prea vagi pentru a fi contemplate de sărmanii noștri ochi de miopi... – Îți închipui, întrerupse Eucrat, că Ion este singurul om care să fi avut asemenea vedenii? Ei bine nu, mulțimi de oameni au întâlnit așa ceva, ziua și noaptea. În ce mă privește, ochii mei au văzut mai multe, iar eu a trebuit, până azi, să fiu martor la cel puțin 10.000... La început nu eram convins; astăzi, nu mă mai deranjează, mai ales de când un arab mi-a dat un inel fabricat din fier forjat pe care era gravată o cruce și m-a învățat formule magice. Ești sigur, Tychiade, chiar nu crezi nimic din toate acestea? – Cum aș îndrăzni să mă îndoiesc de cuvintele lui Eucrat, fiul lui Dinon, model de înțelepciune care spune liber tot ceea ce dorește să ne împărtășească. – Ei bine! spuse Eucrat, te rog să asculți, prin glasul meu și prin aprobarea tovarășilor mei, povestea statuii care s-a arătat întregii familii, copii, adolescenți, bătrâni. – Ce fel de statuie, întreb eu? – nu ai văzut afară o statuie frumoasă sculptată de Demetrios? – Atletul care este gata să arunce discul: capul este întors spre sorele-răsare, ține obiectul în mână, iar gamba este arcuită gata pentru a se ridica, odată ce discul va fi aruncat în aer. – Nu, spuse Eucrat, confunzi statuia cu cea a lui Discobol din Myron. Nici măcar nu sunt vecini, Diadumenul, un alt copil încântător, lucrarea lui Polyclet. Nu te ocupa de statuile din dreapta, printre care se află și grupul Tyrannoctones din Critias și Nestocles (lucrări grecești clasice de notorietate). Dimpotrivă, ai văzut, lângă jetul de apă, un personaj obez și chel ca un ou? Mantaua de pe el îi lasă pe jumătate goliciunea vizibilă și avem impresia că barba lui este bătută de vânt. Mai mult, vinele sunt foarte pronunțate, atât de perfectă este lucrarea. Ei bine, aceasta este statuia cu pricina: este portretul lui Pelicchos (tatăl lui Aristeos, care a fost șeful expediției trimise împotriva lui Epidamne, cf. Thucydide nr. 1, 29), general din Corint. – Pe Zeus! Efectiv, am văzut acea statuie în dreapta fântânii: are mai multe fâșii de pânză, coroane seci și pieptul este plin cu foi de aur. – Am vrut să-l auresc pentru a-i mulțumi că m-a vindecat de febră de patru ori. – Cum! îi zic eu, acest militar destoinic este și medic, am auzit-o și pe asta! – Da! Ne mă privi așa, ca să nu se răzbune din cauza incredulității tale. Din experiență, eu cunosc acum puterea minunată a statuii de care tu râzi acuma. Atunci când suntem în măsură să potolim febra, așa cum a făcut-o ea, cred că suntem în măsură să o transmitem oricui. – Mă rog fără nicio încredere unei asemenea statui, îi zic, o lucrare făcută de mâna omului! Dar, mai exact, ce ți-a făcut această statuie? – Iată ce mi s-a întâmplat: când se ivește seara, coboară de pe piedestalul ei și se plimbă în jurul casei. Uneori mă întâlnesc cu ea și o aud chiar fredonând un cântecel. Este inofensivă. Totuși, nu este indicat să te afli în calea ei: dacă nu o lași să treacă, își urmează drumul, călcând în picioare pe oricine i-ar face obstacol. Mai mult, îi place la nebunie să se scalde și se zbenguie în apă toată noaptea, astfel încât o putem auzi zbătându-se în apă. – Pe bune! zic eu, nu este Pelichos, este Talos, cretanul, fiul lui Minos, statuia din bronz care, altă dată, făcea turul Insulei Creta. Generalul tău nu ar fi din bronz, ci din lemn, ar semăna, nu cu o statuie de-a lui Demetrios, ci cu una de-a lui Dedale: dovada, coboară de pe soclu, nu-i așa? – ai grijă, Tychiade, răspunse Eucrat, riști să-ți pară rău de cuvintele rostite. Știu pedeapsa celui care a îndrăznit să fure darurile pe care noi obișnuim să le oferim statuii, atunci când a apărut luna plină. – Tremur deja, zise Ion, imaginându-și nefericita pedeapsă! Ce sacrilegiu! Așadar, cum s-a răzbunat acest bronz? Mor de nerăbdare să aflu, și să-i fie de bine lui Tychiade care atinge astfel culmile incredulității! – Depusesem la picioarele statuii, continuă Eucrat, mai multe ofrande și monezi lipite de piciorul statuii cu ceară și foițe în argint: erau daruri drept mulțumire de la oamenii care fuseseră vindecați de statuie. Pe atunci era printre noi, în slujba noastră, un sclav libian, un tânăr mucos, care se îngrijea de cai. Într-o noapte, acest netrebnic, a încercat să fure ofrandele făcute statuii. Fiind destul de șiret, a recurs la faptă doar după ce statuia a coborât de pe soclu. Revenind la locul ei, statuia lui Pelichos a constatat fapta. Acum să vezi în ce fel s-a răzbunat, prinzându-l pe libian în flagrant delict. Acesta din urmă a început să mărșăluiască prin curte fără să poată ieși, pe scurt, era sechestrat și prizonier într-un adevărat labirint. Ziua se ivește și este prins cu furtul pe față. Acuzat de furt, este biciuit strașnic și nu a supraviețuit mult biciuirilor, murind într-un fel mizerabil, fiind schingiuit des și cu asprime. Se plângea atât de tare și de fiecare dată, a doua zi, se puteau vedea pe trupul său mărcile lăsate de schingiuire. Iată, am povestit istoria asta, Tychiade: poți să râzi de Pelichos și să spui că sunt un bătrân senil din vremurile lui Minos. – Dragă Eucrat, bronzul este bronz, iar statuia ta este lucrarea lui Demetrios din Alopeke: el a reprezentat o ființă umană, nu un zeu. Astfel, acest bun Pelichos nu-mi inspiră nicio frică; chiar și viu dacă era nu m-ar fi impresionat mai tare.
A sosit și rândul medicului Antigonos să ia cuvântul: „Și eu am un Hipocrat din bronz cu înălțimea de un cot; când lampa este stinsă, se plimbă prin toate camerele casei și peste tot producând un adevărat vacarm, răsturnând vaze, amestecând diferite preparate, dând mortarul cu lopata, mai ales atunci când uităm să-i aducem jertfe”. – Dacă înțeleg bine ce spui, zic eu, Hipocrat este foarte mândru când i se aduc jertfe rituale și se supără foc atunci când nu obține doza anuală de victime. Ar trebui însă să se mulțumească doar cu ofrandele de lapte și miere ce sunt depuse pe mormântul lui sau cu ghirlanda care înconjoară piatra sa funerară. – Ascultă, intervine Eucrat, am văzut ceva extraordinar, acum cinci ani, cu martori drept dovadă. Era în vremea culesului la vie. La ora prânzului, i-am lăsat pe lucrătorii mei la munca lor iar eu m-am retras în singurătate pentru meditație. Într-un loc umbros și agreabil, am auzit un lătrat de câine. Pe moment, am crezut că fiul meu, Mnason, plecase la vânătoare, hobbyul lui preferat, cu unii prieteni ai săi. M-am înșelat. Puțin timp după, s-a auzit un urlet: am văzut atunci o femeie monstru, înaltă de o jumătate de stadiu (circa 90 m) ce ținea o torță în mâna stângă și o sabie de cel puțin 20 de coți în mâna dreaptă. În locul picioarelor avea o învălmășeală de șerpi foarte hidoși; cât privește trupul, era asemenea cu cel al lui Gorgone; nici nu pot să vă povestesc ce înspăimântători și câtă teamă inspira privirea ei! În locul părului erau spânzurați o ceată de dragoni încolăciți ce cădeau în spirale pe umeri. Simplul fapt că mă gândesc acuma, tremur deja... Zicând aceste cuvinte, Eucrat ne-a arătat părul de pe mână care se ridicase sub efectul înspăimântării. În acel timp, Ion, Dinomacus și Cleodem, muți de mirare, erau spânzurați la buzele lui și se lăsau duși de nas, cu toții fiind înmărmuriți înaintea acestui colos ridicol, unei asemenea matroane gigantice, acestei născociri lipsite de orice rațiune. Eu am rămas perplex, amintindu-mi că acești indivizi îi învățau pe tineri înțelepciunea și erau lăudați de toată lumea. Într-adevăr, singura diferență între ei și cei mici era faptul că părul lor era ceva mai gri și aveau barbă; în afară de aceste detalii, cred că se lăsau duși de nas mai ușor decât copii cu asemenea născociri dintre cele mai fabuloase.
Dinomacus luă cuvântul și zise: „A propos, Eucrat, care era mărimea câinilor zeiței?” – Erau mai mari decât elefanții Indiei; pielea lor era neagră și lipicioasă ca cea a acestor animale. În fin, când am văzut acești monștri, am rămas stană de piatră, încercând doar inelul de pe deget pe care tocmai îl primisem de la un arab. Atunci, Hecate s-a ivit și a lovit pământul cu piciorul: îndată s-a deschis un hău, mai larg decât Tartarul, și zeița s-a aruncat în el. teama a dispărut și, ținându-mă de un trunchi de copac pentru a evit amețeala, m-am aplecat la gura hăului imens și am văzut lumea din infern în întregime, Pyriphlegetonul, mocirla, Carbere, și morți, printre care l-am recunoscut pe tatăl meu îmbrăcat cu hainele de la înmormântare. – Și ce făceau sufletele acolo? Zise Ion. – Erau regrupate în triburi și în frății și petreceau timpul în lenevie întinși pe o câmpie plină cu ciulini, cu familiile sau cu prietenii lor. – Acești blestemați de epicurieni, zise Ion, n-au decât să încerce să țină piept divinului nostru Platon și învățăturii lui despre suflete. O întrebare totuși: i-ai văzut pe Socrate și Platon? – Mi se pare că l-am întrevăzut pe Socrate, zise Eucrat, însă nu îndrăznesc să spun sigur: în opinia mea – însă hai să fim prudenți – cred că era ființa aceea mică și grasă, complet chel. Dimpotrivă, țin să-ți mărturisesc, fiindcă nu-mi place să-mi mint prietenii, că nu l-am văzut pe Platon. După ce am văzut acel loc, hăul s-a închis. Slujitorii mei, care mă căutau, m-au găsit – printre ei era și Pyrrhias, aici de față – când hăul tocmai se închisese de tot. Spune Pyrrhias, este adevărat tot ce spun eu aici, nu-i așa? – Da, pe Zeus! Am auzit lătratul care tot mai ieșea din hău. Chiar am putut remarca și strălucirea unor torțe.
Atunci am început să râd auzind acest martor care mai adăuga baliverne, amintind despre torțe și lătrat. Vine rândul lui Cleodem să ia cuvântul: „Ceea ce ne povestești nu este nou. Și eu, când eram bolnav, am fost martorul unui eveniment asemănător. Antigonos, care este printre noi, îmi făcea deseori vizite pe atunci pentru a mă îngriji. În ziua a șaptea a bolii, eram cald precum o oală în clocot și mă lăsase singur; ușa camerei mele era închisă și toți domesticii mei erau afară. Tu m-ai sfătuit așa, Antigonos, pentru ca să pot dormi un pic liniștit. Atunci am văzut – trezindu-mă – un tânăr îmbrăcat în alb. M-a tras din pat și m-a dus direct în iad unde i-am recunoscut pe Tantale, Tityos și Sisyphe. Trec peste detalii. Pe scurt, m-am găsit în fața tribunalului: Eaque, Charon, Moires și Erinyes constituiau complexul de judecată. Mai era și un individ cu un aer de principe și cred, fără să mă înșel, că era Hadesul: așezat pe tronul său, trecea cu ochii peste numele oamenilor înscriși pe lista viitorilor morți, cei care abuzau de timpul ce le mai rămânea de trăit. Tânărul m-a prezentat zeului care s-a aprins de mânie împotriva lui zicând: „Mai există mult fir de tors la fusul vieții lui! Du-l de unde a venit, tâmpitule! Ocupă-te mai degrabă de Demyl, fierarul: fusul său se învârte în gol și el își permite să trăiască fără rușinare!” Bucuros din cale-afară, vă imaginați, am plecat numaidecât de acolo. Febra a scăzut dintr-o dată și am anunțat pe toată lumea cu privire la moartea lui Demyl, care era un vecin. Efectiv, după ce mi s-a confirmat că era bolnav, zgomotul plângerilor funebre se auzi până la ferestrele noastre”. – Povestea ta e banală, zise Antigonos. Eu cunosc un om care a înviat 20 de zile după ce a fost înmormântat: eu l-am îngrijit, de altfel, înainte de a muri, și apoi, după ce a revenit la viață. – Cum adică! zic eu, timp de 20 de zile trupul nu-i putrezise încă? Nu a murit de foame? Dacă vrei să afli părerea mea, cred că te-ai îngrijit de un alt Epimenide (acest personaj ar fi dormit 50 de ani înainte de a relua cursul vieții, cf. Lucian, Timon nr. 4 & Maxim de Tyr, Dizertație nr. 10). În timp ce se continuam cu vorbăria, copiii lui Eucrat revin de la sala de fitness: cel mai mare era deja un tânăr ieșit din adolescență, pe când cel mic nu avea mai mult de 15 ani. Ne-au salutat respectuos apoi s-au așezat pe bancă lângă tatăl lor. Eucrat își amintește de o întâmplare: „Dorința de a-mi crește copiii în preajmă până la sfârșit, zise el mângâind cu blândețe pe unul dintre copiii lui, este la fel de puternic precum ceea ce-ți voi povesti, Tychiade! Nimeni nu cunoaște dragostea profundă ce mă lega de mama lor, scumpa mea soție decedată: cred că i-am arătat în mod evident iubirea prin tot ceea ce am făcut pentru ea pe când era în viață, dar și după decesul ei, când am așezat pe rugul funebru bijuteriile sale și rochia ei de nuntă. Șapte zile după moartea ei, m-am întins chiar pe acest pat, cum mă vezi acuma, încercând să-mi mângâi inima îndoliată, citind din tratatul lui Platon despre nemurirea sufletului. Dintr-o dată, draga mea Demenete intră și se așeză lângă mine, chiar aici în locul unde este așezat Eucratides – arătă cu degetul pe cel mai tânăr dintre fiii lui, care devenise galben ca ceara de emoție și începu să tremure tot. Văzând-o, continuă gazda noastră, am strâns-o în brațe și am izbucnit în plânsete. Dintr-o dată, am încetat plânsetele când soția mea a început să-mi reproșeze că nu am aruncat în foc tot ceea ce îi aparținea și că am uitat o sandală de-a ei cu fir de aur, zicându-mi că sandala cu pricina se afla sub cufărul de zestre. Apoi, conversația a continuat până ce acest tâmpit de câine maltez, care dormea sub pat, a început să latre atât de tare, încât soția mea dispăru. A doua zi, m-am dus în căutarea sandalei dedesubtul cufărului și am aruncat-o în foc. Atunci, Tychiade, mai poți rămâne sceptic după ce ai auzit asemenea povestiri? Nu fac ele oare parte din cotidianul nostru?” – Nu, pe Zeus, zic eu, iar cei care mai persistă să nege un adevăr atât de evident merită să fie loviți în fund cu sandala ta aurită!
În acel moment ajunge pitagoricianul Arignotos, filosoful cu coafura lui abundentă, cel a cărei înțelepciune sclipitoare este foarte lăudată, încât este supranumit „sfântul”. Când l-am văzut, m-am simțit mai bine, deoarece eram sigur că, asemenea unei securi bine ascuțite, avea să taie nodurile minciunii. Îmi spuneam în sinea mea: „Iată pe unul care va închide gura acestor mincinoși notorii!”. Pentru a recurge la o formulă clasică, era un deus ex machina. În fine, cerul îl trimisese la noi! S-a așezat pe patul lui Cleodem, care-i făcuse loc. Mai întâi se interesează de sănătatea lui Eucrat, apoi, aflând că e pe cale de vindecare, zise: „Dar despre ce vorbeați între voi până să ajung eu? Discuția părea interesantă și animată!” – Într-adevăr, zise Eucrat, arătându-mă cu degetul, am încercat să-l convingem pe acest om încuiat la minte că există, prin natură, demoni, fantome, suflete ale morților care roiesc împrejur și care se arată în vedenii tuturor. Mă înroșisem tot de rușine și aplecai capul, atât eram de respectuos față de persoana impunătoare a lui Arignotos. El zise: „Atenție, Eucrat, Tychiade dorește doar să ne facă să înțelegem că sufletele rătăcite aparțin oamenilor morți în violențe, oameni ce au fost decapitați, răstigniți, în fine, care au părăsit această viață în condiții anormale. Dacă aceasta este argumentația lui, nu-l pot contrazice”. – Nu ai înțeles, adăugă Dinomacus! El neagă totul în bloc și crede că nu trebuie să acorzi atenție unor asemenea lucruri; pentru el, toate acestea sunt povestiri de adormit copiii! – Ce mi se spune? strigă dintr-o dată Arignotos, aruncându-mi o privire impunătoare, refuzi să crezi în aceste lucruri, chiar dacă toți aceștia susțin că le-ar fi văzut? – Un moment, te rog! Nu cred nimic din toate acestea deoarece eu sunt singurul dintre voi toți care nu am văzut asemenea lucruri. Dimpotrivă, dacă aș vedea așa ceva, atunci voi putea fi de partea voastră. – Ei bine, zise el, atunci, dacă într-o zi vei merge la Corint să întrebi unde locuiește Eubatide. Când vei afla că locuiește lângă Craneion, mergi numaidecât la el și insistă pe lângă portarul Tibios să vizitezi locul unde Arignotos a învins un demon fundul unui hău, apoi l-a alungat, permițând locuitorilor casei să poată trăi, în sfârșit, liniștiți. – Dar ce s-a întâmplat, Arignotos? insistă Eucrat. – Această casă, zise el, era abandonată de multă vreme și deseori era vizitată de monștri dintre cei mai scârboși. Oricine s-ar fi instalat în acea casă era nevoit să o părăsească numaidecât din cauza fantomelor. De aceea casa căzuse în ruină, astfel încât acoperișul stătea să cadă. Desigur, nimeni nu îndrăznea să mai intre. Când am aflat de o asemenea ispravă, am consultat câteva cărți – dețin un număr impresionant de texte egiptene care vorbesc despre aceste probleme ale fantomelor – și, pe când lumea se află la primul somn, m-am dus în casa bântuită, în ciuda insistențelor oaspetelui meu care încerca să mă împiedice și care era cât pe ce să-mi rupă colțul hainei, atât de tare trăgea de mine; era convins că mă duceam spre pierzanie. Luând o lampă, am intrat în casă. După ce am așezat lampa în sala cea mai mare, m-am așezat pe jos și am citit textul meu, aproape cu neobrăzare. Demonul nu s-a lăsat prea mult așteptat și a crezut că eram o victimă oarecare, fiind fericit la gândul că mă voi înspăimânta și voi intra în panică. Mai este necesar să precizez că era dezgustător, foarte păros și avea culoarea întunecimii întunericului! Se prezintă înaintea mea, îmi făcu câteva scheme pentru a mă provoca și intimida, apoi s-a transformat pe rând în câine, în taur și în leu. Păstrându-mi firea, am rostit formulele egiptene, reușind, datorită atot-puterniciei cuvintelor mele, să-l fac să se ascundă într-un colț al încăperii întunecate. După ce am văzut limpede locul unde se afla, am adormit. Dimineață, în vreme ce toată lumea se aștepta să mă vadă răpus de demon, cum se întâmplase cu vizitatorii dinaintea mea, am ieșit din baracă spre surprinderea tuturor. M-am grăbit să merg la Eubatide pentru a-i anunța vestea cea bună: în fine, de acum înainte putea locui liniștit într-o casă exorcizată de puterile demoniace. M-a însoțit, el și o mare mulțime de curioși – toți erau mirați de minunea mea – până la locul de unde dispăruse spiritul. Am poruncit acelor oameni să vină cu hârlețe și să sape în împrejurimi. Așa s-au adus la iveală scheletele care au fost înmormântate apoi cu cinste. Din acel moment, casa a încetat să mai fie prada fantomelor. Când Arignotos, acest far al înțelepciunii, înaintea căruia i se înclinau cu toții, a isprăvit povestirea lui, toți au început și mai tare să stigmatizeze obrăznicia mea; cum să te mai îndoiești când auzi o istorie, fără îndoială adevărată, fiind povestită de însuși marele Arignotos? Totuși, mie puțin îmi păsa de părul lui alb sau de reputația lui de mare filosof: „Așadar, zic eu lui Arignotos, nu ești decât un om ca toți ceilalți, tu, unica speranță a inteligenței de care mă agățasem. Și tu ești una din acele persoane stăpânite de baliverne și iluzii. Ți se potrivește foarte bine proverbul: Aurul acesta nu e decât plumb greu”. – Deoarece refuzi spusele mele, zise el, și ale prietenilor noștri, Dinomacus, Cleodem și Eucrat, atunci vorbește-mi despre persoana care ar fi, în opinia ta, cea mai vrednică să vorbească despre asemenea subiecte și care ne-ar contrazice. – Pe Zeus, zic eu, a existat în trecut un om minunat, cetățean din Abdera, care se numea Democrit. Ar fi avut sentimentul că nimic din ceea ce povestiți voi aici nu poate fi adevărat. Era atât de tare convins, încât trăia în morminte, în afara împrejmuirii cetății; acolo se străduia să scrie cărțile lui, ziua și noaptea. Se spune că tineri descreierați își băteau joc de el, făcându-l să creadă că erau fantome; se îmbrăcau în haine lungi negre și își puneau pe față măști cu chip de morți. Îl înconjurau pe filosof și făceau înaintea lui piruete hidoase. Însă Democrit nu se arăta stânjenit de asemenea mascarade și nici măcar nu-și ridica ochii la asemenea spectacol. Continuând să scrie, în cele din urmă le zise: „Bine, cred că am râs destul pentru astăzi, vă puteți opri acuma!” Această anecdotă dovedește clar că nicio clipă măcar nu se gândise că sufletele ar putea subzista după ce au părăsit trupurile. – Povestirea ta, zise Eucrat, este mai degrabă dovada că acest Democrit era un tâmpit, dacă într-adevăr asta era gândirea lui. Acuma vă voi povesti eu o aventură ce mi s-a întâmplat cu adevărat: poate te vei convinge, Tychiade, nu se știe niciodată! Când eram tânăr și locuiam în Egipt, unde mă trimisese tatăl meu pentru a-mi continua studiile, am dorit să urc pe Nil până la Coptos (oraș din Egipt, azi Qyft), pentru a contempla celebrul Memnon (un monument sculptural de excepție ce orna templul funerar al regelui Amenophis al III-lea, restaurat de Septimiu Sever) și să ascult sunetul minunat ce-l face în fiecare dimineață. Iată că, doar pentru mine, statuia, nici gând să-mi scoată un son la întâmplare, așa cum face pentru toți oamenii de rând, îmi rosti un oracol în șapte versuri, asupra căruia nu voi insista acuma. Revenind pe Nil, am avut bucuria să călătoresc împreună cu un cetățean din Memphis, un scrib dotat cu o înțelepciune deosebită și foarte bun în științele egiptene. Îmi spunea că trăise 23 de ani în criptele templelor și dobândi-se o știință magică, învățată chiar de la zeița Isis. – Este vorba despre Pancrate, marele meu maestru, adăugă Arignotos; ce om divin! Se purta cu capul ras, se îmbrăca în in, mereu în meditație. Cunoștea un pic greaca, era înalt, avea un nas mare, buze groase, picioare slabe. – Este exact portretul lui, zise Eucrat, este Pancrate! La început mi s-a părut necunoscut. Văzându-l făcând minuni la fiecare escală, călărind crocodili și înotând în Nil printre animale feroce pe care le impresiona, am avut imediat convingerea că era un om sfânt. Am dorit să mi-l fac prieten și chiar am reușit, astfel încât mi-a revelat toate secretele științei lui vaste. Într-o zi mi-a cerut să-mi las toți slujitorii mei la Memphis pentru a-l însoți singur, zicându-mi „că nu vom duce lipsă de sclavi”. Era adevărat. Când eram într-un hotel, îndepărta zăvorul ușii sau se înarma, fie cu o mătură, fie cu un pistil, și le îmbrăca cu mai multe cârpe. Apoi făcea o vrăjitorie și rostea o formulă divinatorie; atunci obiectul începea să meargă cu atâta eleganță încât puteai să crezi că era un om. Acest sclav, de un gen cu totul deosebit, scotea apă, pregătea masa, făcea curățenie și ne servea cu o deosebită grijă. Când Pancrate nu mai avea nevoie de serviciile lui, îl readucea la stadiul inițial de mătură sau de pistil, rostind o nouă formulă magică. Mă minunam de o asemenea minunăție, însă nu puteam obține formula pe care o păstra secretă. Desigur, cu deosebită curtoazie, refuza mereu să mi-o facă cunoscută. Într-o zi, fără să-și dea seama, fiind în umbră, l-am auzit rostind celebra formulă. Era un singur cuvânt compus din trei silabe. Puțin după, Pancrate a trebuit să iasă până la piață cu treburi, însă înainte de a pleca dădu sfaturile lui pistilului. A doua zi, egipteanul fiind iar la piață, am luat pistilul, am așezat pe el câteva cârpe, cum făcea el, am rostit cele trei silabe miraculoase, apoi i-am poruncit să meargă să aducă apă. Pistilul mi-a adus un ulcior plin. „Foarte bine, i-am zis, este suficient, redevină pistil acuma”. Însă problemă, el refuză să mă asculte și continua să scoată apă, fără judecată, până ce camera era inundată. Eram neliniștit, după cum puteți gândi, și foarte triste deoarece riscam să-l mânii pe prietenul meu Pnacrate. Nu mă înșelam. Așadar am luat o secure și am tăiat pistilul în două. Din păcate, două bucăți de lemn s-au ridicat imediat, fiecare a luat câte un ulcior, și s-au dus să scoată apă. Aveam așadar doi slujitori în acțiune, în loc de unul. Pancrate revine, își dă seama de isprava mea și redă acestor două bucăți de lemn forma lor inițială. Câteva zile mai târziu, egipteanul a dispărut. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. – Cel puțin ai învățat ceva, zise Dinomacus: să transformi pistilul în slujitor. – Desigur! Sau mai bine spus, nu știu să fac treaba decât pe jumătate, deoarece nu-i pot reda statutul său inițial. Să-l transform în aducător de apă știu și dintr-o dată casa îmi este inundată!
Atunci nu m-am mai putut stăpâni și am strigat: „Când o să încetați să mai spuneți atâtea prostii? Să fie oare din cauza vârstei voastre? Cel puțin, din respect față de acești copii, rețineți-vă să mai povestiți baliverne, mai ales când sunt înfiorătoare. Încercați să-i respectați un pic! Nu le buimăciți capul cu tot felul vorbării goale care-i vor înspăimânta toată viața. Tot îndopându-i cu asemenea isprăvi oribile îi veți transforma în găini plouate”. – Remarcile tale cad la țanc, zise Eucrat, tocmai doream să vorbesc despre superstiție. Așadar, Tychiade, ce ai să ne spui despre oracole, profeții, despre cuvintele rostite de un muritor în contact cu zeii, despre glasurile ce se aud prin sanctuare, despre prezicerile preoteselor fecioare? Mă aștept încă o dată să ne reciți o poezie a incredulității tale. În ce mă privește, dețin un inel sacru pe care este înscris un Apolo pythian. De ce? Tocmai fiindcă acest Apolo îmi vorbește... Însă nu spun mai multe din teamă să nu se creadă că mă laud. Totuși, voi povesti ceea ce s-a întâmplat în templul lui Amphilochus, la Mallos, unde statuia eroului m-a învrednicit să-mi vorbească despre problemele mele. Vreau să-ți zic totul cu lux de-a-mănuntul. În final îți voi povesti la ce am fost martor la Pergamo și la Patara. Revenit în Egipt, în locurile natale, am aflat că oracolul din Mallos era renumit pentru fiabilitatea lui; efectiv, răspunsurile la întrebările ce îi sunt puse sunt de o mare claritate. De aceea i-am cerut să-mi prezică viitorul. Eucrat începu povestirea lui însă eu știam dinainte cum avea să o isprăvească. Mă plictisisem să mai joc permanenta voce a dizidentului. Am decis așadar să plec atunci când ajunsese cu povestea la călătoria lui din Egipt la Mallos. Trebuie să-ți mărturisesc de altfel că și ei se plictisiseră să aibă printre ei pe cineva care îi contesta tot timpul. Atunci am zis: „Trebuie să merg de urgență la Leontichos. Iar pe voi, care sunteți deasupra problemelor obișnuite ale oamenilor de rând, zeii să vă inspire în povestirile voastre inventate”. Cu aceste cuvinte i-am părăsit. Sunt convins că s-au simțit ușurați prin plecarea mea și nu mă înșel dacă spun că și-au făcut chiar provizii, în inimile lor, cu povești de adormit copiii. Iată așadar, dragul meu Philocles, ce am auzit la Eucrat. Trebuie să-ți spun că acum mă simt ca acei oameni îmbătați cu must. Stomacul îmi este umflat și chiar am nevoie să elimin totul. Să știi că nu mă voi uita la bani pentru a-mi procura drogul care-mi va permite să elimin aceste tâmpenii din capul meu; îmi este teamă că tot amintindu-mi de ele să nu devin nebun. Văd deja prin fața ochilor fantome, năluci, demoni, și alte prostii...
Philocles: Este exact ceea ce resimt și eu, Tychiade, după ce mi-ai povestit toate aceste anecdote. Cei care sunt mușcați de câini turbați nu sunt singurii care să fie atinși de turbare și care să fie bolnavi de aquaphobie. Omul mușcat, mușcă la rândul lui pe aproapele lui, iar această rană este la fel de nocivă ca cea provocată de câine. La Eucrat ai fost mușcat de toate aceste minciuni și mi-ai transmis turbarea, astfel încât am capul plin cu tot felul de tâmpenii.
Tychiade: Fii liniștit, dragă prietene, deținem un antidot de primă mână pentru a ne vindeca de această boală: adevărul și rațiunea. Să continuăm să le folosim bine și nu vom fi niciodată contaminați de nebunia minciunilor de tot felul și de prostia oamenilor.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 2 Avril 2020 à 08:17
"Politica religioasă a împăraților Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea". Aceștia au hotărât, în acord și la cererea lui Chiril al Alexandriei, convocarea unui conciliu ecumenic, al treilea din istoria Bisericii, la Efes, pentru a rezolva dificultatea stârnită de predica lui Nestorius al Cosntantinopolului. Acesta combate, în învățătura și în scrierile lui, titlul acordat Fecioarei Maria Thetotokos, adică Născătoare de Dumnezeu, preferând altele mai adecvate, în opinia lui: Anthropotokos, adică Născătoarea omului Isus, divinitatea lui având originea în Dumnezeu Tatăl, nicidecum dintr-o creatură, sau Christotokos, adică Născătoarea lui Cristos. Împărații vremii, Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea, precum și Papa Celestin I, merg pe mâna lui Chiril al Alexandriei, unul din marii sfinți ai Bisericii din sec. al V-lea, însă despre care istoricul francez din sec. al XVII-lea, Le Nain de Tillemeont, spune: "Cu siguranță Chiril este un mare sfânt, însă asta nu înseamnă că toate faptele lui au fost sfinte"; aspecte, documentate istoric, din viața acestui sfânt aflați vizionând filmul AGORA, vizionați triller-ul aici: https://www.imdb.com/video/vi290128921?playlistId=tt1186830&ref_=tt_ov_vi
votre commentaire
Suivre le flux RSS des articles de cette rubrique
Suivre le flux RSS des commentaires de cette rubrique