În Ioan 14, 2 Isus ne revelează că există “mai multe locuințe în Casa Tatălui său”. Apostolul Paul afirmă corintenilor că a fost înălțat în extaz până la al treile cer, pe care-l numește de asemenea Paradis (II Cor. 12, 1-4). Plecând de la aceste afirmații pentru a susține existența primului, sau al patrulea sau chiar al șaptele cer, nu este decât un pas! Pentru a înțelege mai bine nu trebuie să uităm simbolismul cifrei șapte în Scriptură și în Biserică. 

Coranul insa este explicit: universul este constituit din șapte ceruri suprapuse: „Noi am creat șapte ceruri deasupra voastră” (Sur. 23, 17). Deoarece lumea este sferică, cerurile suprapuse iau aparența, în mod natural, unor foi de ceapă care se acoperă unele pe altele. Cifra celor șapte ceruri evocată de Coran ar putea fi doar simbolică, conform unor tendințe musulmane. Alții, dimpotrivă, interpretează la literă textul coranic și afirmă cu tărie existența celor șapte ceruri.

Sfantul Atanasie, episcop al Alexandriei, numit si Sfantul Atanasie cel Mare datorita fermitatii, curajului si ortodoxiei cu care a aparat credinta crestina in divinitatea Mantuitorului, apare in istoria Bisericii pentru prima data insotindu-l pe episcopul sau, Alexandru, in calitate de secretar, la primul conciliu ecumenic desfasurat la Niceea, in 325, la convocarea imparatului Constantin. Probabil la Niceea a descoperit si vocatia sa: sa lupte cu inversunare impotriva ereziei lui Arie si a aliatilor lui care negau in bloc divinitatea Cuvantului lui Dumnezeu intrupat. Format la scoala Parintelui sau spiritual, Alexnadru, sfantul Atanasie ii succede in mod natural pe scaunul Alexandriei, in 328, chiar daca nu avea inca 30 de ani impliniti, dupa cum cerea canonul 3 decretat de conciliul din Niceea . Se dovedeste a fi un om inspirat de Dumnezeu preluand destinele Bisericii Alexandrine intr-un moment destul de delicat din istoria sa: pe de o parte schisma meletiana  producea mari ravagii si diviziuni in interiorul regiunii ecleziastice egiptene, iar pe de alta parte, arienii, in frunte cu fondatorul lor, continuau propovaduirea doctrinei lor eronate chiar si dupa condamnarea suferita la Niceea. In acest context intreaga viata episcopala a sfantului Atanasie este dedicata in excluzivitate consolidarii dogmei intruparii Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintei Treimi, bazele credintei crestine. Iubirea sa fata de Isus Cristos, Cuvantul intrupat al Tatalui din iubire fata de noi, atasamentul pentru a lucra in serviciul Bisericii, interesul ce-l avea pentru mantuirea tuturor credinciosilor incredintati lui asupra carora veghea ca un bun pastor au aprins in inima lui o dorinta de nedescris pentru a lupta impotriva a tot ceea ce ar putea conduce la pierzanie sufletele rascumparate prin sacrificiul Mantuitorului pe cruce. Cuvantul sau era ascutit ca o sabie cu doua taiusuri fiind educat din frageda copilarie pentru a avea un mare respect si un sentiment profund de veneratie pentru Dumnezeu si pentru tot ceea ce era divin. Doctrina si invatatura sa erau hranite prin contemplarea Scripturilor. Intr-adevar, el nu utiliza textele sfinte in scopuri stiintifice sau exegetice, ci intr-un scop ce poate fi numi dogmatic: toate adevarurile de credinta crestina sunt revelate de Dumnezeu insusi in textele sfinte, inspirate de Duhul Sfant autorilor Bibliei. De aceea Patriarhul Alexandriei nu pierdea nici o ocazie pentru a indruma credinciosii si destinatarii scrierilor lui la studiul Scripturilor.

Evreii, cu multe secole înaintea venirii lui Christos, sărbătoreau ritul de purificare al paştelui pe data de 14 nisan, prima lună a anului iudaic. Ei prăznuiau sărbătoarea cu aluat nedospit şi ierburi amare la lumina unei lumânări amintindu-şi de pelerinajul părinţilor lor în pustiu după ieşirea din ţara Egiptului. Cu braţul său puternic, Dumnezeu a liberat poporul din sclavie şi l-a condus spre ţara făgăduinţei, ţara în care curge lapte şi miere (Ex 2-3). În fiecare an, evreii trebuiau să facă amintirea acestui pelerinaj. 

Cartea Exodului însă ne prezintă o tradiţie existentă la evrei chiar şi înaintea ieşirii din ţara Egiptului, tradiţie numită “ritul sângelui”. Când Moise se prezintă în faţa Faraonului pentru a cere eliberarea poporului, el justifică cererea sa spunând că trebuie să împlinească un rit specific în onoarea Dumnezeului lor. Acest lucru ei trebuie să-l facă în pustiu : “Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în puistiu, ca să aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru” (Ex 3, 18) ; “Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustiu un praznic în cinstea Mea” (Ex 5, 1) ; “Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească” (Ex 4, 23). 

Syllabus pentru cursul de "Politica si Religie II", sem. II, 20013

Deseori se confunda printre crestini preotii cu monahii si invers, monahii cu preotii. Toti monahii nu sunt preoti si nici toti preotii nu sunt monahi. Specificul monahilor este acela de a fi ales un Ordin religios unde se traieste in comunitate sau obste, dupa o regula de viata proprie recunoscuta ca fiind drum spre sfintenie de autoritatea Bisericii. In monahismul oriental exista Regula de viata a Sf. Vasile cel Mare adopatată de majoritatea comunitatilor monastice care o adapteaza contextului eclezial unde-si desfasoara activitatea fiecare si are o tenta mai degraba contemplativa. In monahismul occidental exista doua tipuri de consacrare monahala: monahism contemplativ, printre care putem aminti benedictinii, cistercienii (benedictini reformati), trapistii (cistercieni reformati), etc; monahism apostolic printre care putem aminti: franciscanii, dominicanii, iezuitii, sulpicienii, lazaristii, augustinienii, augustinienii asumptionisti, etc. Monahismul occidental contemplativ traieste dupa regula de viata a Sf. Benedict de Nursia, iar viata monahala apostolica a adoptat alte reguli de viata aprobate de Biserica Apuseana: Sf. Augustin, Sf. Francisc, Sf. Ignatiu de Loyola. Preotii seculari sau diecezani isi desfasoara misiunea in Biserica in mijlocul poporului lui Dumnezeu fara a trai dupa o regula de viata amintite mai sus. Superiorul lor legitim este episcopul diecezan sau eparhial caruia ii promite ascultare, respect si supunere. Superiorul legitim al monahilor este superiorul ordinului din care face parte in mainile caruia, la profesiunea monahala pe viata, promite lui Dumnezeu sa traiasca sfaturile evanghelice de castitate, saracie si ascultare.

Al doilea conciliu ecumenic, desfasurat la Constantinopol in 381, are specificitatea de a fi fost convocat de imparatul  Teodosie cel Mare si de a fi avut trei presedinti: Meletius de Antiohia, Grigore de Nazianz si Nectarie de Constantinopol. Grigore de Nazianz a fost chemat pe scaunul episcopal al Constantinopolului de insusi imparatul Teodosie dupa moartea lui Meletius. Aceasta numire l-a facut sa devina ipso facto si presedintele conciliului. Insa personajul nu facea unanimitate printre episcopi de aceea i s-a cautat "nod in papura" pentru a-l inlatura atat de pe scaunul episcopal cat si de la presidentia conciliului. Spiritul sau ascetic si reformator au jucat in defavoarea lui, de aceea multi au vrut sa-l vada chiar mort. Grigore renunta la scaunul episcopal al orasului imperial si paraseste lucrarile conicliului, insa inainte de toate tine sa faca un discurs de adio colegilor lui intruniti in lucrarile conicliare. Scopul era dublu: utilizand toata arta retorica de care era in stare, Grigore dorea, pe de o parte, sa convinga Parintii conciliari de necesitatea reformelor in interiorul Bisericii si printre clerici, iar pe de alta parte, sa trezeasca emotia si regretul in inimile ascultatorilor, care-i vor cere, in finalul discursului, sa ramana printre ei si sa prezideze dezbaterile conicliare. Nici primul, nici al doilea scop nu au fost atinse: dupa ce l-au ascultat cu placere, l-au aplaudat si l-au condus spre usa de iesire din sala conciliara, numind in locul lui ca episcop al Constantinopolului si presedinte al conciliului pe Nectarie.

Fratres carissimi

Non solum propter tres canonizationes ad hoc Consistorium vos convocavi, sed etiam ut vobis decisionem magni momenti pro Ecclesiae vita communicem. Conscientia mea iterum atque iterum coram Deo explorata ad cognitionem certam perveni vires meas ingravescente aetate non iam aptas esse ad munus Petrinum aeque administrandum.

Bene conscius sum hoc munus secundum suam essentiam spiritualem non solum agendo et loquendo exsequi debere, sed non minus patiendo et orando. Attamen in mundo nostri temporis rapidis mutationibus subiecto et quaestionibus magni ponderis pro vita fidei perturbato ad navem Sancti Petri gubernandam et ad annuntiandum Evangelium etiam vigor quidam corporis et animae necessarius est, qui ultimis mensibus in me modo tali minuitur, ut incapacitatem meam ad ministerium mihi commissum bene administrandum agnoscere debeam. Quapropter bene conscius ponderis huius actus plena libertate declaro me ministerio Episcopi Romae, Successoris Sancti Petri, mihi per manus Cardinalium die 19 aprilis MMV commisso renuntiare ita ut a die 28 februarii MMXIII, hora 20, sedes Romae, sedes Sancti Petri vacet et Conclave ad eligendum novum Summum Pontificem ab his quibus competit convocandum esse.

Fratres carissimi, ex toto corde gratias ago vobis pro omni amore et labore, quo mecum pondus ministerii mei portastis et veniam peto pro omnibus defectibus meis. Nunc autem Sanctam Dei Ecclesiam curae Summi eius Pastoris, Domini nostri Iesu Christi confidimus sanctamque eius Matrem Mariam imploramus, ut patribus Cardinalibus in eligendo novo Summo Pontifice materna sua bonitate assistat. Quod ad me attinet etiam in futuro vita orationi dedicata Sanctae Ecclesiae Dei toto ex corde servire velim.

Ex Aedibus Vaticanis, die 10 mensis februarii MMXIII 

BENEDICTUS PP. XVI

Platon, 427-347 î.d.Ch., în Republica, susține ideea că „cei mai bune trebuie să guverneze, deoarece ei consideră politica echivalent cu mântuirea și educarea omului. Cel ce guvernează trebuie să educe poporul, ignorant, pentru a înfăptui binele, și acest lucru fiindcă doar el posedează cunoașterea binelui. Prima sarcină a politicului nu este aceea de a gestiona (administrație și economie) afacerile comune. Înainte de toate el trebuie să lucreze pentru ca oamenii să devină mai buni, să convertească societatea umană la valorile transcendente. Politica are, la Platon, un scop nobil, ideal. Ideea că unii sunt destinați, chiar predestinați, guvernării este de înțeles în Republica lui Platon: guvernează doar cei care sun în măsură să trăiască valorile morale. Pentru aceștia puterea este o datorie, o sarcină, o slujirem nicidecum ca o satisfacere a propriilor interese de orice gen. Platon își dă seama că există un pericol real ca politica, deci și politicul, să se transforme în satisfacerea propriilor interese, cumune sau particulare. Consecința imediată unei asemenea concepții politice este refuzul democrației, care este complet exclusă de pe scara valorilor politice a lui Platon, și tot ceea ce atrage după sine: exprimarea sufragiilor prin vot liber, referendumul, etc.

Traditia Bisericii acorda acest apelativ autorilor ecleziastici din primele secole care au lasat lucrari teologice importante pentru dezvoltarea gandirii crestine posterioare. Fiecare dintre noi a auzit vorbind, în Orient, despre Atanasie al Alexandriei, despre Parintii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa), despre Ioan Chrisostomul, iar in Occident despre Ieronim, Augustin, Ambroziu, Grigorie cel Mare. Insa mai putini sunt cei care au auzit vorbind, in Rasarit despre Hermas, Origen, Alexandru de Alexandria, iar in Apus despre Tertulian, Rufin din Aquila, Lactantius, Marius Victorin, etc. Cei mai cunoscuti noua sunt cei care au dus o viata incoronata de sfintenie, in jurul carora s-au construit uneori multe povestiri legendare legate de sfintenia lor, pe cand cei lasati in umbra nu au avut fericirea sa fie apreciati in scrierile lor la justa valoare, repozitionand in contextul lor unele afirmatii, care, pentru unii dintre ei, mai tarziu, au fost catalogate erezii.

Grand catéchiste et ayant un cœur de pasteur pour le peuple à lui confié par la Providence, Saint Athanase n’hésite jamais à mettre toutes ces énergies pour défendre la foi que les environs trois cent pères réunis en concile à Nicée, en 325, ont signée. Défenseur acharné de la foi traditionnelle, il permit le triomphe de l’orthodoxie contre toute tentative d’enterrer le Symbole nicéen. Souvent, il est confronté aussi au pouvoir impérial qui voulait mettre la foi de l’Église au service des intérêts de l’État. Parfois seul contre tous, l’évêque alexandrin lutte pour la défense de la vérité en s’appuyant sur le témoignage plein de courage des apôtres du Christ. Ils ont témoigné, jusqu’au sacrifice du martyre, que le Christ, Verbe, Sagesse et Puissance de Dieu, par philanthropie, s’est fait chair, afin que nous devenions Dieu (cf. Sur l’incarnation du Verbe, 54). Aussi il est tout à fait normal que plusieurs historiens  et théologiens  se soient emparés de ce personnage exceptionnel pour mieux comprendre la cristallisation de la foi en la Trinite.