-
Par Luca-Lucian le 16 Mars 2013 à 10:15
In 330 imparatul Constantin inaugura orasul ce-i va purta numele pe toata perioada Imperiului Bizantin, Constantinopol. Primul conciliu ecumenic intrunit in orasul de pe Bosfor, in 381, (alte doua concilii ecumenice se vor desfasura la Contantinopol, in 553 si 680-681) pozitioneaza scaunul patriarhal al noului oras si capitale Imperiale Rasaritene in a doua pozitie onorifica, dupa Roma si inaintea celorlalte trei patrirhate istorice: Ierusalim, Antiohia si Alexandria, argumentand ca este vorba despre "Noua Roma", care de acum inainte se va afla fata in fata cu "Vechea Roma" ca fiind cele doua mari centre de referinta bisericeasca in Orient si in Occident. Timp de mai bine de 1000 de ani Constantinopolul a cunoscut momente de glorie si decadenta, momente de expansiune si repliere, monente de bogatie si de saracie, momente de incontestabila referinta culturala si artistica si de lipsa, momente de mari erezii si schisme in interiorul Bisericii care au pus deseori in pericol unitatea si integritatea Bisericii si a Imperiului. Odata ce Constantinopolul a cazut in mainile Imperiului Turc, in 1453, Bizantul declina iar religia musulmana va castiga intreg arhipeagul, lasand doar vestigii ale trecutului glorios pe care l-a avut Biserica pe aceste meleaguri. Charles DIEHL – Membre de l’Institut, professeur à l’Université de Paris propune un parcurs rapid si ne invita sa descoperim 1123 de ani de istorie in care piliticul era amestecat cu religiosul si vice-versa.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 16 Mars 2013 à 10:54
In capitolul 15, Sf. Evanghelist Luca ne prezinta una dintre cele mai frumoase pagini din Scriptura. Pentru a exprima in imagini clare milostivirea inimii de Tata a lui Dumnezeu, Isus Christos folosese o parabola din viata de toate zilele: un tata care are doi fii (unde este mama lor?), cel mai mic ii cere partea de avere (de ce nu asteapta ziua testamentului?) si pleaca spre o tara indepartata (despre ce tara o fi vorba?); lipsit de toate, fiul cel mic se intoarce la tatal care-l copleseste cu gesturi de iubire: cu buzele il saruta, cu bratele il strange la piept, cu inima il iubeste ca mai inainte de a fi plecat, si scaote tot ce are mai bun pentru a sarbatori revenirea fiului care era mort si a revenit la viata, care era pierdut si a fot regasit; fiul cel mare ramane in casa parinteasca, adica nu in casa ci la camp si se rezbuna pe tatal sau ca nu-i da macar un miel sa se distreze cu prietenii. Fiecare dintre noi putem citi si reciti experienta vietii noastre spirituale la lumina acestei parabole: suntem uneori fiul risipitor, alteori fiul cel mare plin de prejudecati, alteori tatal capabil sa ierte chiar si in situatii incredibile. Sfantul Augustin a utilizat acest text evanghelic in lung si in larg ca substrat teologic si spiritual in majoritatea scrierilor sale. Confesiunile lui sunt scrise sub inspiratia parabolei "tatalui milostiv" in care el se vede coplesit de iubirea Tatalui care-l astepta si-l invita la ospatul Euharistic.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 16 Mars 2013 à 17:13
Raporturile reciproce între diversi membri ai Poporului lui Dumnezeu suscita astazi o atentie cu totul particulara. Într-adevar, invatatura conciliara despre misterul Bisericii si schimbarile culturale continue au condus la un asemenea grad de maturitate conditiile actuale încât fac sa apara probleme complet noi din care un bun numar reprezinta rezultate pozitive, chiar daca sunt delicate si complexe. Printre aceste probleme este de mentionat cea a raporturilor reciproce între episcopi si calugari si care reclama un interes particular. Nu putem fi insensibili asupra acestui aspect atunci când constatam cu usurinta faptul – a carei influenta merita cu adevarat sa fie aprofundata – ca numarul calugaritelor raspândite în lumea întreaga depaseste un milion, adica o sora pentru 250 femei catolice, iar calugarii sunt în jur de 270.000, printre care preotii reprezinta 35,6% din preotii întregii Biserici, iar în unele parti ei ajung chiar sa depaseasca jumatatea corpului sacredotal, spre exemplu pe pamânt african si în unele parti ale Americii Latine.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 16 Mars 2013 à 17:25
Jésus Christ est confessé par la foi chrétienne Dieu et homme à la fois. Le premier concile œcuménique, tenu à Nicée en 325, confesse Jésus Christ Verbe, Sagesse, Puissance de Dieu, engendré éternellement de la substance même du Père. Egalement, le même concile insiste pour affirmer sa vraie humanité dans le mystère de son incarnation « par la puissance de l’Esprit-Saint » de la Vierge Marie. Les Pères réunis à Nicée devaient répondre à la doctrine enseignée par Arius et ses partisans à partir de 318 : « il y eut un temps où le Verbe n’existait pas » et « Dieu n’a pas toujours été Père ». Le premier théologien à faire face à cette doctrine est l’évêque même d’Arius, Alexandre d’Alexandrie. Pour défendre la divinité du Christ, Alexandre n’hésite pas à utiliser, dans ses quelques écrits qui nous soient conservés, le titre « Theotokos – Mère de Dieu » attribué à Marie. Il semblerait qu’à Alexandrie existait déjà une dévotion traditionnelle de vénérer Marie avec le titre «Mère de Dieu» . Arius, curé de Baukalis au port d’Alexandrie, ayant acquis de l’expérience dans la discussion dialectique, est chargé d’enseigner aux fidèles la Parole de Dieu. Dans son enseignement, il ne semble pas attaquer ce titre ; cependant il ne le mentionne jamais non plus dans ses écrits. Ainsi il entend rester cohérent à lui-même enseignant un Fils inférieur au Père et niant qu’il soit Dieu au sens vrai et plénier du terme. Athanase d'Alexandrie, succeseur d'Alexandre, va attaquer sur tous les fronts l'arianisme et utiliserea plusieurs fois l'expression Theotokos afin d'affirmer la vraie nature divine et la vraie nature humaine du Christ.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 17 Mars 2013 à 09:41
Criza teologică şi doctrinală iscată la Alexandria între preotul Arius şi episcopul Alexandru şi care se răspândeşte cu rapiditate aproape în tot Orientul creştin poziţionează Biserica în faţa unei duble probleme: problemă doctrinală, reconcilierea dogmei monoteiste a monarhiei divine cu doctrina explicită a relaţiilor existente între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; problemă de disciplină ecleziastică internă pentru care Biserica cere sprijinul împăratului Constantin. Efectiv, doar câţiva ani după proclamarea Edictului din Milano, în 313, prin care puterea imperială acordă libertatea de cult, Arius, născut probabil în Libia în jurul anului 250, însă încardinat ca preot în Biserica din Alexandria, a provocat o „furtună doctrinală” puternică punând în cauză fundamentul însuşi al credinţei creştine: divinitatea lui Christos, Cuvântului Tatălui, a doua persoană a Sfintei Treimi.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 27 Mars 2013 à 17:37
Cetatea lui Dumnezeu este o lucrare a Sf. Augustin (354-430) redactată în spirit polemic împotriva păgânilor, între anii 413 și 426, care îi acuzau pe creștini de nefericita soartă a Romei, cetatea eternă, căzută în mâinile barbarilor conduși de Alaric. Este o lucrare de referință pentru Biserica apuseană, chiar dacă uneori a condus la deformări de genul „augustinismului politic“, referitor la relațiile dintre politic și religios. Lucrarea, compusă din 22 de cărți a exersat o influență majoră dintre cele mai durabile asupra istoriei doctrinei creștine. Augustin se află într-o perioadă de maturitate productivă în materie creștină, având deja la activ câteva lucrări de bază: Tratat despre liberul arbitru, 387-388; Tratat despre adevărata religie, 388-391; Cateheza începătărilor, 400-401; Comentarii asupra Facerii, 400-402. Toate aceste lucrări pregătitoare, precum și Cetatea lui Dumnezeu se însciu într-un lung proces de maturație în definirea legăturilor dintre Biserică și Stat în interiorul marilor schimbări intervenite în Imperiul Roman după Edictul din Milano, 313, dobândirea libertății de cult a creștinilor, și după conciliul ecumenic al doilea de la Constantinopol, 381, când creștinismul, sub împăratul Teodosie I, devine religia oficială a Imperiului și marchează începutul prigonirii sistematice a păgânilor și demolarea statuelor și templelor păgâne. Cetatea lui Dumnezeu, o scriere atât polemicâ cât și teoretică, are ca scop să combată tezele susținute de Eusebiu de Cezareea (265-340) și de Paul de Orosa (380-418) ce vor să lege indisolubil destinele Statului cu cele ale creștinismului. De asemenea, Augustin atacă acuzațiile venite din partea păgânilor care-i țin pe creștini drept responsabili de soarta crudă a Romei, care a condus la căderea Imperiului Roman de Apus. Căderea Romei în mâinile barbarilor, în 410, reprezintă elementul major care a declanșat publicarea acestei lucrări care-l va preocupa timp de 13 ani pe episcopul de Hipona.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 11 Avril 2013 à 08:25
"Sa nu-ti faci tie chip cioplit (idol), nici alta asemanare ca sa te inchini lui". Crestinismul a mostenit din iudaism acest precept fundamental. Singur Dumnezeu este Domn, Creator, vrednic de toata lauda. Iar Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin nici un chip cioplit, nici nu poate fi asemanat cu o fiinta umana. Dumnezeu este Duh si el trebuie adorat in "duh si in adevar", spunea Isus lui Nicodim (cf. In. cap. 4). Evreii au construit un idol, vitel de aur, si au inceput sa-l adore si sa-i aduca jertfe in lipsa indelungata a lui Moise pe munte, unde se intretinea cu Dumnezeu. La reintoarcere, Moise a aratat poporului ca Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, care nu accepta alte divinitati sau alti "eroi divini" langa sine, carora sa li se aduca un cult divin. Crestinismul a cunoscut perioada iconoclasta (lupta impotriva icoanelor), care a fost inlocuita cu iconodulia, adoratia icoanelor. In realitate, traditia crestina ne invata ca, teologic vorbind, icoana este o "fereastra deschisa spre Dumnezeu", fereastra prin care Dumnezeu ne priveste, fereastra prin care noi il privim pe Dumnezeu. Deci icoana este transparenta, nu opaca. Pacatuim impotriva poruncii divine atunci cand icoana ne opreste la ea si nu ne da acces la Dumnezeu, unicul vrednic de adoratie si veneratie. Evul Mediu si perioada renascentista a dezvoltat in crestinism foarte mult si cultul "relicvelor" sau al "moastelor" sfintilor. Biblia si Traditia Bisericii vin sa ne reaminteasca si de aceasta data "Sa nu-ti faci tie chip ciplit sau alta asemanare ca sa te inchini lui", caci UNICUL intermediar, mijlocitor, între Dumnezeu si om este Omul-Dumnezeu, Isus Christos (cf. I Tim. 2,4-5). Caci pentru a fi mijlocitor intre Dumnezeu si om trebuie sa fii in acelasi timp Om, sa fi experimentat perfectiunea umanitatii, chiar si in moarte, și Dumnezeu, sa fi experiemntat perfectiunea divina: vesnicie, imortalitate, imuablilitate. UNICUL care indeplineste acesta dubla conditie la perfectiune este Isus Christos Domnul, care nu a tinut cu orice pret sa apara egal cu Dumnezeu, a devenit sclav.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 14 Avril 2013 à 08:59
Patriarhul de Alexandria, Atanasie (298-373), a instaurat în Biserica Rasariteana traditia numirii episcopilor din randurile monahilor. Doua principale motive l-au condus spre aceasta decizie: episcopii iesiti din randurile monahilor erau, in majoritatea cazurilor, garantii ortodoxiei asa cum era ea definita in conciliile ecumenice; prin simplicitatea unei vieti, pe care noi am numi-o astazi voluntare, monahii nu aspirau la ranguri inalte in ierarhia bisericeasca, deci nu duceau lupte inversunate pentru ocuparea scaunelor vacante. Insa uneori monahii se lasau greu convinsi sa accepte asemenea sarcini. Este și cazul unui abate, Dracontius, prieten al episocpului Alexandrin, ce se bucura de mare renume de sfintenie printre monahi si de marturisire a ortodoxiei. Acesta se opune cu inversunare propunerii lui Atanasie de a deveni episcop de Hermopolis, în Egiptul de Sus. Motivele avansate de monah sunt urmatoarele: pierderea linistii contemplative, abandonarea ascezei specifice statutului monahal, nechibzuinta in a pastori Poporul lui Dumnezeu, etc. La toate aceste obiectii Patriarhul ii propune mijloace pentru a le depasi avand in vedere binele suprem: a fi pastorul turmei pe care Dumnezeu doreste sa i-o incredinteze, sa fie model de traire a credintei in mijlocul credinciosilor, sa celebreze cu ei misterle mantuirii: botezul, mirul, Euharistia, misterul Pascal, etc.
Scrisoarea Sfântul Atanasie de Alexandria către Draconțius
În primele comunități creștine, cei care se ocupau de guvernarea credincioșilor se numeau episcopi, un cuvând provenit din grecește, episcopos, care înseamnă „a veghea asupra, supraveghetor“, adică cel care administrează, responsabilul unei comunități. În Noul Testament, Sfântul Paul este cel care utilizează de câteva ori acest termen în scrisorile sale[1]. Tot Apostolul neamurilor este cel care atestă pentru prima dată existența mai multor carisme în Biserica primară: „Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn. Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor. Căci unuia [îi este dat] prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; unuia [îi este dată] puterea de a face minuni, altuia, profeţia, altuia, discernământul duhurilor, altuia, varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea“ (1 Cor. 12, 4-11). În fruntea darurilor oferite de Duhul Sfânt oamneilor spre guvernarea Bisercii lui Cristos se află cel al episcopatului. În opinia Sfântului Paul, „Episcopul trebuie să fie fără reproş, bărbatul unei singure soţii, sobru, înţelept, cuviincios, ospitalier, capabil să-i înveţe pe alţii. Să nu fie beţiv, nici violent, ci să fie blând, necertăreţ, dezlipit de bani. Să-şi organizeze bine casa proprie, ţinându-şi copiii sub ascultare cu toată cuviinţa, căci dacă cineva nu ştie să-şi organizeze propria casă, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie de curând botezat ca să nu se mândrească şi să cadă în condamnarea diavolului. Trebuie să aibă o bună mărturie şi de la cei din afară ca să nu cadă în dispreţul şi în laţul diavolului“ (1 Tim. 3, 2-7). Din această caracterizare a celui chemat la episcopat reis cele trei funcții, tripla munera, ale episcopului: guvernare, să organizeze și să administreze Biserica ce i-a fost încredințată; sfințire, să sfințească poporul credincios prin propria-i viața și prin sacramentele sfințitoare; învățător, să învețe și să conducă turma lui Cristos după modelul și exemplul Bunului Păstor. De aceea mai întâi el-însuși trebuie să ducă o viață de sfințenie, să fie format în lucrurile sfinte, să facă totul spre binele tuturor[2].
Sfântul Clement de Roma atestă pentru prima dată existența unei ierarhii bisericești: „Apostolii au știut de la Domnul nostru Isus Cristos că vor exista discuții aprinse referitor la demnitatea episcopală. De aceea, în preștiința lor despre viitor, au instituit ei înșiși episcopi și au stabilit regula că după moartea lor, alți bărbați încercați în credință, îi vor succeda în ministerul lor. Cei care au fost astfel instituiți de Apostoli, sau mai târziu de succesorii apostolilor, cu aprobarea întregii Biserici, care au slujit în mod ireproșabil turma lui Cristos cu smerenie, liniște și devotament, despre care toți au dat mărturie sinceră, nu cred că ar fi drept să-i îndepărtăm din ministerul lor. Ar fi o greșeală gravă pentru mine să îndepărtez din episcopat persoane care au dat dovadă de multă credință în slujire și s-au dovedit a fi fără cusur. Fericiți presbiterii care au trăit viața lor în slujire și ale căror roade sunt vizibile; lor nu trebuie să le fie teamă că vor fi destituiți din ministerul lor. Știu câteva cazuri de persoane care trăiau cu demnitate slujirea lor și pe care voi i-ați destituit din ministerul pe care-l împlineau fără cusur și cu deosebită cinste“ (Scrisoarea către corinteni, 44). Astfel se naște în Biserică ceea ce noi numim astăzi „succesiune apostolică“, adică începând cu apostolii ministerul episcopal s-a transmis prin impunerea mâinilor din generație în generație, neîntrerupt, până în zilele noastre. Conciliul de la Niceea, în 325, stabilește că pentru consacrarea noului episcop trebuie să fie prezenți cel puțin trei episcopi, iar numai în caz de necesitate sau persecuție unul singur este suficient. Biserica ortodoxă și catolică se bucură până astăzi de succesiune apostolică, fapt pentru care și sacramentele sunt considerate valide în ambele Biserici[3].
Episcopul, odată cu apariția ereziilor, reprezintă garantul credinței ortodoxe stabilite în conciliile ecumenice. Cei care se bucurau de o stimă cu totul deosebită și de supunere față de autoritatea bisericească, atunci când nu erau antrenați de niște stareți carismatici adepți ai ereziilor timpului, sunt monahii. De aceea, Sfântul Atanasie instaurează în Biserica Egiptului tradiția conform căreia, pentru a garanta ortodoxia credinței și comuniunea cu episcopul locului, vor fi chemați la episcopat doar persoane din rândul monahilor[4]. Această tradiție a rămas vie în Biserica ortodoxă până astăzi. Însă, printre monahi unii acceptă episcopatul cu deosebită ușurință sau chiar fac totul pentru a-l obține. Alții, dimpotrivă, au ales viața monahală tocmai datorită liniștii și contextului favorabil contemplației, de aceea manifestă reticențe deosebit de mari atunci când li se propune să accepte o asemenea demnitate de slujire[5]. Este și cazul unui monah, Draconțius, abatele unei mănăstiri din Egipt, căruia Sfântul Atanasie îi propune să devină episcop de Hermopolis, în Egiptul de Sus. Chemat la demnitatea episcopală, Draconțius refuză, motivând mai multe lucruri: este iubit de monahii săi, care nu-l vor lăsa să-i părăsească; a cerut sfatul mai multor persoane și toți l-au convins că ministerul episcopal nu este pentru el și că misiunea lui este mai rodnică printre monahi; ministerul la care este chemat este mult prea mare și de temut pentru nevrednicia lui; contemplația și asceza sunt motivul pentru care el a ales o viață retrasă, departe de zgomotul lumii.
Patriarhul Alexandriei îi scrie această scrisoare abatelui Draconțius pentru a-i aminti că primul lucru de care trebuie să țină cont în chemarea sa este slujirea și sfințirea poporului lui Dumnezeu. Ca episcop poate trăi aceleași exigențe de viață spirituală ca și un monah, iar în plus îi poate ajuta pe mulți credincioși să ajungă la sfințire. Episcopul este păstorul turmei încredințate de Dumnezeu și răscumpărate prin sângele lui Isus Cristos. Datorită ministerului episcopal noi creștini se nasc în Biserica lui Cristos. Învierea Domnului, garanție a propriei noastre învieri și misterul central al credinței creștine, este anunțată de episcop credincioșilor. Ministerul la care este chemat Draconțius este de o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. De aceea, nici un motiv nu este luabil pentru a refuza un asemenea minister. Istoria Bisericii ne arată că datorită acestor stâlpi orânduiți de însuși Isus Cristos prin succesiune apostolică, Evanghelia este anunțată la toate popoarele și tot pământul se bucură de mântuirea Domnului. Sfatul episcopului de Alexandria este acela de a da ascultare mai degrabă voinței și chemării lui Dumnezeu decât acelora care nu sunt decât niște piedici și se opun planului lui Dumnezeu.
Nu știm dacă abatele Draconțius a dat ascultare acestor sfaturi venite din partea superiorului său ierarhic. Însă văzând tonul final al scrisorii care se termină prin această „amenințare“: „Tocmai de aceea i-am invitat să ajungă la tine pe dragii mei Hierax, preot, și Maxim, lector. Spusele lor te vor încuraja și-ți vor face cunoscute stările mele sufletești acum când îți scriu aceste lucruri și pericolul ce există atunci când cineva contestă disciplina bisericească“, putem crede că i-ar fi fost dificil să se opună acceptării misiunii pe care Biserica dorește să i-o încredințeze. Probabil însuși Sfântul Atanasie a fost acela care avea misiunea de a-l consacra episcop și de a-i încredința spre păstorire episcopia Hermopolisului din Egiptul de Sus.
Redăm în continuare conținutul scrisorii după textul grecesc stabilit de Migne.
DE LA SFÂNTUL NOSTRU PĂRINTE
ATANASIE ARHIEPISCOP DE ALEXANDRIA
SCRISOARE CĂTRE DRACONȚIUS[6]
(524.) Ἀπορῶ τί γράψω. Ἆρα γὰρ ὡς παραιτούμενον μέμψομαί σε, ἢ ὡς τὸν καιρὸν ὁρῶντα, καὶ κρυπτόμενον διὰ τὸν φόβον τῶν Ἰουδαίων; Πλὴν εἴτε ἄλλως, εἴτε οὕτως, ἄξιον μέμψεως τὸ παρὰ σοῦ γεγενημένον, ἀγαπητὲ Δρακόντιε. Οὐ γὰρ ἔπρεπε λαβόντα σε τὴν χάριν κρύπτεσθαι, οὐδὲ φρόνιμον ὄντα, διδόναι τοῖς ἄλλοις προφάσεις φυγῆς. Πολλοὶ γὰρ ἀκούσαντες σκανδαλίζονται· οὐχ ὡς ἁπλῶς τοῦτό σου ποιοῦντος, ἀλλὰ συνορῶντος τὸν καιρὸν, καὶ τὰς ἐπικειμένας θλίψεις τῇ Ἐκκλησίᾳ. Καὶ φοβοῦμαι μὴ, διὰ σαυτὸν φεύγων, δι’ ἄλλους εὑρεθῇς κινδυνεύων παρὰ τῷ Κυρίῳ. Εἰ γὰρ ὁ ἕνα τῶν μικρῶν σκανδαλίζων, ἕλοιτ’ ἂν μύλον ὀνικὸν περὶ τὸν τράχηλον αὐτοῦ κρεμασθῆναι, καὶ καταποντισθῆναι· τί ἂν πάθοις σὺ τοσούτοις γινόμενος σκάνδαλον; Καὶ γὰρ ἡ ἐκ παραδόξου γενομένη συμφωνία ἐν τῇ Ἀλεξανδρέων χώρᾳ, ἐν τῇ σῇ καταστάσει, ἐξ ἀνάγκης σχισθήσεται διὰ τὴν σὴν ἀναχώρησιν· καὶ ἡ ἐπισκοπὴ δὲ τῆς χώρας αὐτῆς ὑπὸ πολλῶν ἁρπαγήσεται· καὶ πολλῶν οὐκ ὀρθῶν, ἀλλ’ ὧν οἶδας καὶ αὐτός. Καὶ ἐθνικοὶ δὲ οἱ ἐπαγγελλόμενοι Χριστιανοὶ γίνεσθαι ἐπὶ τῇ σῇ καταστάσει, ἀπομενοῦσιν Ἕλληνες, τῆς σῆς εὐλαβείας ἐξουθενούσης τὴν δοθεῖσαν χάριν.
(525.) Ποία οὖν ἐπὶ τοῖς τοιούτοις ἀπολογία παρὰ σοῦ δοθήσεται; Ποίοις ἂν ἀπονίψασθαι καὶ ἀπομάξασθαι λόγοις τὰς τοιαύτας αἰτίας δυνήσῃ; Πῶς θεραπεύσεις τοὺς διὰ σὲ πεσόντας καὶ σκανδαλιζομένους; Ἢ πῶς, μετὰ τὸ σχισθῆναι τὴν εἰρήνην, συῤῥάψαι ταύτην δυνήσῃ; Ὦ ἀγαπητὲ Δρακόντιε, ἀντὶ χαρᾶς λύπην ἡμῖν πεποίηκας, ἀντὶ παραμυθίας στεναγμόν. Προσεδοκοῦμεν γὰρ παραμυθίαν ἔχειν σε μεθ’ ἡμῶν, καὶ νῦν βλέπομεν φεύγοντά σε, καὶ ὁρῶμεν, ὅτι κρινόμενος μὲν ἐλεγχθήσῃ, κινδυνεύων δὲ μεταμεληθήσῃ. Καὶ τίς φείσεται, ὡς ὁ προφήτης εἴρηκεν, ἐπὶ σοί; Τίς ἀνακάμψει σὲ εἰς εἰρήνην, ὁρῶν τοὺς ἀδελφοὺς, δι’ οὓς Χριστὸς ἀπέθανε, βλαβέντας ἐπὶ τῇ σῇ φυγῇ; Δεῖ γὰρ εἰδέναι σε καὶ μὴ ἀμφιβάλλειν, ὅτι πρὶν μὲν κατασταθῇς σαυτῷ ἔζης, κατασταθεὶς δὲ, οἷς κατεστάθης. Καὶ πρὶν μὲν λάβῃς τὴν τῆς ἐπισκοπῆς χάριν, οὐδεὶς ἐγίνωσκέ σε· γενόμενον δὲ λοιπὸν, οἱ λαοὶ προσδοκῶσι φέροντά σε τροφὴν αὐτοῖς, τὴν ἐκ τῶν Γραφῶν διδασκαλίαν· ὅταν τοίνυν οἱ προσδοκῶντες λιμώττωσι, σὺ δὲ σαυτὸν μόνον τρέφῃς, καὶ ἔλθῃ ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστὸς, ἡμεῖς τε αὐτῷ παραστῶμεν, ποίαν σχοίης ἀπολογίαν, ὁρῶντος αὐτοῦ τὰ ἴδια πρόβατα λιμώττοντα; Εἰ μὲν γὰρ μὴ εἰλήφεις τὰ δηνάρια, οὐκ ἂν ἐμέμψατό σε· λαβόντα δὲ καὶ χώσαντα καὶ κρύψαντα, μέμψαιτ’ ἂν εἰκότως, λέγων ἐκεῖνα τὰ ῥήματα, ἃ μὴ γένοιτο, κἂν ἀκοῦσαι τὴν σὴν εὐλάβειαν· Ἔδει σε βαλεῖν τὰ δηνάριά μου τοῖς τραπεζίταις, ἵνα ἐλθὼν κἀγὼ παρ’ ἐκείνων ἀπαιτήσω. Παρακαλῶ φεῖσαι σεαυτοῦ καὶ ἡμῶν· σαυτοῦ μὲν, ἵνα μὴ κινδυνεύσῃς· ἡμῶν δὲ, ἵνα μὴ λυπηθῶμεν ἐπὶ σοί. Φρόντιζε τῆς Ἐκκλησίας, ἵνα μὴ διὰ σὲ πολλοὶ τῶν μικρῶν βλαβῶσι, καὶ οἱ ἄλλοι δὲ πρόφασιν λάβωσιν εἰς τὸ ἀναχωρεῖν. Εἰ μὲν οὖν τὸν καιρὸν ἐφοβήθης, καὶ καταπτήξας τοῦτο ἐποίησας, οὐκ ἀνδρικὸν τὸ φρόνημα· ἔδει γὰρ τὸν κατὰ Χριστὸν ζῆλον ἐν τοῖς τοιούτοις ἐπιδείκνυσθαι, καὶ μᾶλλον ἐν ταῖς περιστάσεσι παῤῥησιάζεσθαι, λέγειν τε τὰ τοῦ μακαρίου Παύλου ῥήματα· Ἐν τούτοις πᾶσιν ὑπερνικῶμεν· καὶ μάλιστα, ὅτι οὐ πρέπει τῷ καιρῷ δουλεύειν, ἀλλὰ τῷ Κυρίῳ· εἰ δὲ τῶν Ἐκκλησιῶν ἡ διάταξις οὐκ ἀρέσκει σοι, οὐδὲ νομίζεις τὸ τῆς ἐπισκοπῆς λειτούργημα μισθὸν ἔχειν, ἀλλὰ καταφρονεῖν τοῦ ταῦτα διαταξαμένου Σωτῆρος πεποίηκας σαυτόν· παρακαλῶ, μὴ τοιαῦτα λογίζου, μηδὲ ἀνέχου τῶν ταῦτα συμβουλευόντων· οὐ γὰρ ἄξια Δρακοντίου ταῦτα. Ἃ γὰρ ὁ Κύριος διὰ τῶν ἀποστόλων τετύπωκε, ταῦτα καλὰ καὶ βέβαια μένει· ἡ δὲ τῶν ἀδελφῶν δειλία παύσεται.
(528.) Εἰ γὰρ τὸν αὐτὸν νοῦν εἶχον πάντες, οἷον νῦν ἔχουσιν οἱ συμβουλεύοντές σοι, πῶς ἂν ἐγένου σὺ Χριστιανὸς, ἐπισκόπων μὴ ὄντων; Ἐὰν δὲ καὶ οἱ μεθ’ ἡμᾶς ἀναλάβωσι τὸν τοιοῦτον νοῦν, πῶς ἂν συστῆναι δυνήσωνται αἱ Ἐκκλησίαι; Ἢ νομίζουσιν οἱ συμβουλεύοντές σοι μηδὲν εἰληφέναι σε, ὅτι καταφρονοῦσιν; Ἀλλὰ καὶ τοῦτο ψευδῶς. Ὥρα γὰρ αὐτοὺς νομίζειν μηδὲν εἶναι μηδὲ τὴν τοῦ λουτροῦ χάριν, ἐάν τινες τούτου καταφρονῶσι. Ἀλλ’ εἴληφας, ὦ ἀγαπητὲ Δρακόντιε· μὴ ἀνέχου τῶν συμβουλευόντων σοι, μηδὲ ἀπάτα σαυτόν. Ἀπαιτηθήσεται γὰρ τοῦτο παρὰ τοῦ δεδωκότος Θεοῦ. Ἢ οὐκ ἤκουσας τοῦ Ἀποστόλου λέγοντος· Μὴ ἀμέλει τοῦ ἐν σοὶ χαρίσματος; Ἢ οὐκ ἀνέγνως, πῶς μὲν τὸν διπλάσαντα ἀποδέχεται, τὸν δὲ κρύψαντα κατεδίκασε; Γένοιτο δὲ ταχέως ἐπανελθεῖν σε, ἵνα καὶ σὺ τῶν ἐπαινουμένων γένῃ· Ἢ εἰπὲ, τίνος σε θέλουσιν εἶναι μιμητὴν οἱ συμβουλεύοντές σοι; Δεῖ γὰρ ἡμᾶς κατὰ σκοπὸν τῶν ἁγίων καὶ τῶν Πατέρων πολιτεύεσθαι, καὶ τούτους μιμεῖσθαι· εἰδέναι δὲ, ὅτι, τούτων ἀφιστάμενοι, ἀλλότριοι καὶ τῆς τούτων κοινωνίας γενόμεθα. Τίνα μὲν μιμεῖσθαί σε θέλουσιν ἐκεῖνοι; Τὸν διστάζοντα καὶ θέλοντα μὲν ἀκολουθῆσαι, ὑπερτιθέμενον δὲ καὶ συμβουλευόμενον διὰ τοὺς ἰδίους· ἢ τὸν μακάριον Παῦλον, τὸν ἅμα τῷ τὴν οἰκονομίαν ἐγχειρισθῆναι, μὴ προσαναθέμενον σαρκὶ καὶ αἵματι; Εἰ γὰρ καὶ ἔλεγεν, Οὐκ εἰμὶ ἱκανὸς καλεῖσθαι ἀπόστολος, ὅμως γινώσκων ὃ ἔλαβε, καὶ οὐκ ἀγνοῶν τὸν δεδωκότα, ἔγραφεν· Οὐαὶ γάρ μοί ἐστιν, ἐὰν μὴ εὐαγγελίζωμαι· ὥσπερ δὲ τὸ οὐαί μοι οὐκ εὐαγγελιζόμενος, οὕτως διδάσκων καὶ κηρύσσων τὸ Εὐαγγέλιον, χαρὰν καὶ στέφανον εἶχε τοὺς μαθητευομένους· διὰ τοῦτο καὶ σπουδὴ τῶν ἁγίων μέχρι τοῦ Ἰλλυρικοῦ κηρύττειν, καὶ μὴ ὀκνεῖν μηδὲ εἰς τὴν Ῥώμην ἀπελθεῖν, μηδὲ εἰς τὰς Σπανίας ἀναβῆναι, ἵνα ὅσον κοπιᾷ, τοσοῦτον καὶ τοῦ κόπου τὸν μισθὸν μείζονα ἀπολάβῃ. Ἐκαυχᾶτο οὖν τὸν ἀγῶνα σε καὶ ἐμαυτὸν πάντων τῶν ἁγίων μιμητὴν γενέσθαι. Ἢ τάχα τινὲς οἱ διὰ τοῦτο συμβουλεύοντές σοι κρύπτεσθαι, ὡς λόγον καὶ ὅρκον σου δεδωκότος μὴ στῆναι, ἐὰν περιβομβεῖν ταῖς ἀκοαῖς, καὶ δοκεῖν ἐν τούτοις εὐλαβεῖσθαι· ἀλλ’ εἰ ἦσαν ἀληθῶς εὐλαβεῖς, ηὐλαβήθησαν ἂν μάλιστα τὸν ἐπιθέντα σοι Θεὸν τὸ λειτούργημα. Εἰ δὲ ἀναγνόντες ἦσαν τὰς θείας.
(529.) Γραφὰς, οὐκ ἂν παρὰ ταύτας συνεβούλευον. Ὥρα γὰρ αὐτοὺς καὶ τὸν Ἱερεμίαν καταμέμφεσθαι, καὶ τὸν μέγαν αἰτιᾶσθαι Μωσῆν, ὅτι τὴν τούτων συμβουλὴν οὐκ ἤκουσαν, ἀλλὰ τὸν Θεὸν φοβηθέντες, τὴν διακονίαν ἐτέλεσαν, καὶ προφητεύοντες ἐτελειώθησαν. Καὶ γὰρ αὐτοὶ ἀποσταλέντες, καὶ λαβόντες ἤδη τὴν τῆς προφητείας χάριν, παρῃτήσαντο μὲν, ἐφοβήθησαν δὲ μετὰ ταῦτα, καὶ οὐκ ἐξουδένωσαν τὸν ἀποστείλαντα. Εἴτε τοίνυν ἰσχνόφωνος εἶ, καὶ βραδύγλωσσος, ἀλλὰ φοβήθητι τὸν πλάσαντά σε Θεόν· εἴτε νεώτερον σαυτὸν λέγεις πρὸς τὸ κήρυγμα, ἀλλ’ εὐλαβοῦ τὸν γινώσκοντά σε πρὸ τοῦ πλασθῆναι· εἴτε λόγον δέδωκας (ὁ δὲ λόγος τοῖς ἁγίοις ὡς ὅρκος ἦν), ἀλλὰ ἀνάγνωθι τὸν Ἱερεμίαν, πῶς καὶ αὐτὸς εἰρηκὼς, Οὐ μὴ ὀνομάσω τὸ ὄνομα Κυρίου, ὕστερον δὲ φοβηθεὶς τὸ ἐν αὐτῷ πῦρ γενόμενον, οὐκέτι, ὡς εἴρηκε, πεποίηκεν, οὐδὲ ὡς προληφθεὶς τῷ ὅρκῳ ἐκρύβη· ἀλλὰ τὸν ἐγχειρίσαντα εὐλαβούμενος, τετελείωκε τὴν προφητείαν. Ἢ οὐκ οἶδας, ἀγαπητὲ, ὅτι καὶ Ἰωνᾶς φεύγων, γέγονε μὲν, ὡς γέγονε, μετὰ δὲ ταῦτα πάλιν προεφήτευσεν; Μὴ τοίνυν ἄλλα παρὰ ταῦτα συμβουλεύου. Μᾶλλον γὰρ ἡμῶν οἶδεν ὁ Κύριος τὰ ἡμῶν, καὶ οἶδε τίσιν ἐγχειρίζει τὰς ἑαυτοῦ Ἐκκλησίας. Κἂν γὰρ μὴ ἄξιός τις τυγχάνῃ, ἀλλὰ μὴ πρὸς τὸν πρότερον βίον ἀποβλεπέτω, ἀλλὰ τὴν διακονίαν ἐκτελείτω· ἵνα μὴ πρὸς τῷ βίῳ καὶ τὴν ἐκ τῆς ἀμελείας κατάραν ἀπενέγκηται. Ἆρα γὰρ, ἀγαπητὲ Δρακόντιε, ταῦτα γινώσκων καὶ συνετὸς τυγχάνων, οὐ κατανύττῃ τὴν ψυχήν; Οὐ φροντίζεις μὴ ἀπόληταί τις τῶν ἐγχειρισθέντων σοι; Οὐ φλέγῃ ὡς ἀπὸ πυρὸς τοῦ συνειδότος; Οὐ φοβῇ τὴν ἡμέραν τῆς κρίσεως, ἐν ᾗ οὐδεὶς τῶν συμβουλευόντων νῦν ἐκεῖ γενήσεται βοηθός; Ἕκαστος γὰρ τῶν ἐγχειρισθέντων αὐτῷ καὶ λόγον ἀποδώσει. Τί γὰρ ὤνησε τὸν κρύψαντα τὸ δηνάριον ἡ πρόφασις; Ἢ τί
ὠφέλησε τὸν Ἀδὰμ εἰρηκότα, Ἡ γυνή με ἠπάτησεν; Ἀγαπητὲ Δρακόντιε, εἰ καὶ ἀληθῶς ἀσθενὴς τυγχάνεις, ἀλλὰ ἀναλαβεῖν σε τὴν φροντίδα πρέπει, ἵνα μὴ, τῆς Ἐκκλησίας ἐρήμου τυγχανούσης, οἱ ἐχθροὶ ταύτην βλάψωσι, πρόφασιν εὑρόντες τὴν σὴν φυγήν. Πρέπει σε ἀναζώσασθαι, ἵνα μὴ μόνους ἡμᾶς ἀφῇς ἐν τῷ ἀγῶνι· πρέπει σε συγκαμεῖν, ἵνα μετὰ πάντων καὶ τὸν μισθὸν ἀπολάβῃς. Σπεῦδε τοιγαροῦν, ἀγαπητὲ, μηκέτι βραδύνων, μηδὲ ἀνέχου τῶν σε κωλυόντων, ἀλλὰ τοῦ δεδωκότος μνήσθητι· καὶ δεῦρο πρὸς ἡμᾶς τοὺς ἀγαπῶντάς σε, τοὺς συμβουλεύοντάς σοι τὰ τῶν Γραφῶν, ἵνα καὶ παρ’ ἡμῶν προπεμφθῇς, καὶ λειτουργῶν ἐν ταῖς.(532.) Ἐκκλησίαις μνημονεύσῃς καὶ ὑπὲρ ἡμῶν. Οὐ γὰρ σὺ μόνος ἐκ μοναχῶν κατεστάθης, οὐδὲ σὺ μόνος προέστης μοναστηρίου, ἢ μόνος ὑπὸ μοναχῶν ἠγαπήθης· ἀλλ’ οἶδας, ὅτι καὶ Σεραπίων μοναχός ἐστι, καὶ τόσων μοναχῶν προέστη· οὐκ ἔλαθέ σε, πόσων μοναχῶν πατὴρ γέγονεν Ἀπολλώς. Οἶδας Ἀγάθωνα, καὶ οὐκ ἀγνοεῖς Ἀρίστωνα· μνημονεύεις Ἀμμωνίου, τοῦ μετὰ Σαραπίωνος ἀποδημήσαντος· ἴσως δὲ ἤκουσας καὶ περὶ Μουΐτου. ἐν τῇ ἄνω Θηβαΐδι, καὶ δύνασαι μαθεῖν περὶ Παύλου τοῦ ἐν τῷ Λατῷ, καὶ περὶ ἄλλων πολλῶν. Καὶ ὅμως οὗτοι, κατασταθέντες, οὐκ ἀντειρήκασιν, ἀλλ’ ἔχοντες τύπον τὸν Ἑλισσαῖον, καὶ εἰδότες τὰ κατὰ Ἡλίαν, μαθόντες τε τὰ κατὰ τοὺς μαθητὰς καὶ ἀποστόλους, ἀντελάβοντο τῆς φροντίδος, καὶ οὐ κατεφρόνησαν τῆς λειτουργίας, καὶ οὔτε χείρους ἑαυτῶν γεγόνασιν, ἀλλὰ καὶ μᾶλλον τοῦ καμάτου τὸν μισθὸν προσδοκῶσι, προκόπτοντες καὶ προκόπτειν ἄλλους νουθετοῦντες. Πόσους ἀπὸ τῶν εἰδώλων ἐπέστρεψαν; Πόσους ἀπὸ τῆς δαιμονιώδους συνηθείας ἔπαυσαν νουθετοῦντες; Πόσους παρέστησαν τῷ Κυρίῳ δούλους, ὥστε καὶ τοὺς ὁρῶντας τὰ σημεῖα ταῦτα βλέποντας θαυμάζειν; Ἢ οὐχὶ μέγα σημεῖον κόρην ποιῆσαι παρθενεύειν, καὶ νεώτερον ἐγκρατεύεσθαι, καὶ εἰδωλολάτρην ἐπιγνῶναι τὸν Χριστόν; Μὴ τοίνυν κωλυέτωσάν σε μοναχοὶ, ὡς μόνον ἐκ μοναχῶν κατασταθέντα, μηδὲ σὺ προφασίζου, ὡς χείρων σεαυτοῦ ἐσόμενος· δύνασαι γὰρ καὶ καλλίων γενέσθαι μιμούμενος τὸν Παῦλον, ζηλῶν τῶν ἁγίων τὰς πράξεις. Οἶδας γὰρ, ὅτι οἱ τοιοῦτοι, οἰκονόμοι τῶν μυστηρίων κατασταθέντες, μᾶλλον κατὰ σκοπὸν ἐδίωκον εἰς τὸ βραβεῖον τῆς ἄνω κλήσεως. Πότε Παῦλος ἐμαρτύρησε, καὶ τὸν στέφανον λαβεῖν προσεδόκησεν, εἰ μὴ ὅτε ἀπεστάλη διδάσκειν; Πότε Πέτρος ὡμολόγησεν, εἰ μὴ ὅτε εὐηγγελίζετο, καὶ ἁλιεὺς ἀνθρώπων γέγονε; Πότε Ἡλίας ἀνελήφθη, εἰ μὴ ὅτε πᾶσαν τὴν προφητείαν ἐπλήρωσε; Πότε Ἑλισσαῖος ἐν πνεύματι ἔσχε διπλᾶ, εἰ μὴ ὅτε πάντα καταλιπὼν ἠκολούθησε τῷ Ἡλίᾳ; Διὰ τί δὲ καὶ ἐξελέξατο μαθητὰς ὁ Σωτὴρ, εἰ μὴ ἵνα καὶ ἀποστείλῃ; Ὅθεν, τούτους ἔχων τύπον, ἀγαπητὲ Δρακόντιε, μὴ λέγε, μηδὲ πείθου τοῖς λέγουσιν ἁμαρτίας εἶναι πρόφασιν τὴν ἐπισκοπὴν, μηδὲ ὅτι ἐκ ταύτης ἀφορμὴ τοῦ ἁμαρτάνειν ἐστίν. Ἔξεστι γὰρ καὶ ἐπίσκοπον
(533.) ὄντα σε πεινᾷν, καὶ διψῇν, ὡς ὁ Παῦλος· δύνασαι μὴ πιεῖν οἶνον, ὡς ὁ Τιμόθεος· καὶ νηστεύειν καὶ αὐτὸς συνεχῶς, ὡς ὁ Παῦλος ἐποίει· ἵνα κατ’ ἐκεῖνον οὕτως νηστεύων, χορτάζῃς ἄλλους ἐν τοῖς λόγοις, καὶ διψῶν ἐν τῷ μὴ πιεῖν, ποτίζῃς ἄλλους διδάσκων. Μὴ οὖν ταῦτα προβαλλέτωσαν οἱ συμβουλεύοντές σοι. Οἴδαμεν γὰρ καὶ ἐπισκόπους νηστεύοντας, καὶ μοναχοὺς ἐσθίοντας. Οἴδαμεν καὶ ἐπισκόπους μὴ πίνοντας οἶνον, μοναχοὺς δὲ πίνοντας· οἴδαμεν καὶ σημεῖα ποιοῦντας ἐπισκόπους, μοναχοὺς δὲ μὴ ποιοῦντας. Πολλοὶ δὲ τῶν ἐπισκόπων οὐδὲ γεγαμήκασι, μοναχοὶ δὲ πατέρες τέκνων γεγόνασιν· ὥσπερ καὶ ἐπισκόπους πατέρας τέκνων, καὶ μοναχοὺς ἐξ ὁλοκλήρου γένους τυγχάνοντας. Καὶ πάλιν οἴδαμεν κληρικοὺς πεινῶντας, μοναχοὺς δὲ νηστεύοντας. Ἔξεστι γὰρ καὶ οὕτως, καὶ ἐκείνως οὐ κεκώλυται. Ἀλλὰ πανταχοῦ τις ἀγωνιζέσθω· καὶ γὰρ ὁ στέφανος οὐ κατὰ τόπον, ἀλλὰ κατὰ τὴν πρᾶξιν ἀποδίδοται. Οὐκοῦν μὴ ἀνέχου τῶν ἕτερα παρὰ ταῦτα συμβουλευόντων, ἀλλὰ μᾶλλον ἐπείγου, καὶ μὴ μέλλε· μάλιστα ὅτι καὶ ἡ ἁγία ἑορτὴ ἐγγίζει, ἵνα μὴ χωρὶς σοῦ οἱ λαοὶ τὴν ἑορτὴν ποιήσωσι, καὶ μέγαν κίνδυνον ἐπισπάσῃ κατὰ σαυτοῦ. Τίς γὰρ αὐτοῖς εὐαγγελίσεται τὸ Πάσχα μὴ παρόντος σου; Τίς αὐτοῖς τὴν ἡμέραν ἀναγγελεῖ τῆς ἀναστάσεως, κρυπτομένου σου; Τίς αὐτοῖς συμβουλεύσει δεόντως ἑορτάζειν, φεύγοντός σου; Ὢ πόσοι μὲν ὠφεληθήσονται παραγενομένου σου, πόσοι δὲ βλαβήσονται φεύγοντός σου! Καὶ τίς ἐπὶ τούτοις ἀποδέξεταί σε; Καὶ διὰ τί συμβουλεύουσί σοι μὴ ἀντιλαμβάνεσθαί σε τῆς ἐπισκοπῆς, αὐτοὶ θέλοντες ἔχειν πρεσβυτέρους; Εἰ γὰρ φαῦλος τυγχάνεις, μὴ συνέστωσάν σοι· εἰ δὲ ἐπιτήδειον εἶναί σε ἐπιγινώσκουσι, μὴ φθονείτωσαν τοῖς ἄλλοις· εἰ γὰρ τὸ διδάσκειν καὶ προΐστασθαι πρόφασίς ἐστιν ἁμαρτίας κατ’ ἐκείνους, μὴ διδασκέσθωσαν αὐτοὶ, μηδὲ πρεσβυτέρους ἐχέτωσαν, ἵνα μὴ χείρους ἑαυτῶν γένωνται αὐτοί τε καὶ οἱ διδάσκοντες αὐτούς. Ἀλλὰ μὴ πρόσεχε τούτοις τοῖς ἀνθρωπίνοις ῥήμασι, μηδὲ ἀνέχου τῶν ταῦτα συμβουλευόντων, καθὰ πολλάκις προεῖπον· σπεῦδε δὲ μᾶλλον καὶ ἐπίστρεφε πρὸς τὸν Κύριον, ἵνα, τῶν προβάτων αὐτοῦ φροντίζων, μνημονεύσῃς καὶ ἡμῶν. Τούτου δὲ χάριν προετρεψάμην ἐλθεῖν τοὺς ἀγαπητοὺς ἡμῶν Ἱέρακα τὸν πρεσβύτερον, καὶ Μάξιμον τὸν ἀναγνώστην· ἵνα καὶ διὰ λόγων σε προτρέψωνται, καὶ μαθεῖν δυνηθῇς ἐκ τούτου τήν τε διάθεσιν ἣν ἔχων ἔγραψα, καὶ τὸν ἐκ τοῦ ἀντιλέγειν τῇ ἐκκλησιαστικῇ διατάξει κίνδυνον.
Sunt neliniștit, nu știu ce să-ți scriu ; să te cert pentru că nu accepți [episcopatul], sau pentru că dai prea multă importanță situației prezente și te ascunzi de frica iudeilor ? Indiferent ce-ar fi, fapta ta, dragul meu Draconțius, este de condamnat. Odată ce primești harul nu se cuvine să te retragi în tine însuți, om cumsecade, și să dai astfel celor din jurul tău pretext să fugă. Mulți care cunosc fapta ta s-au scandalizat; nu doar de refuzul tău, ci și pentru faptul că nu ții cont de circumstanțele și tulburările care amenință Biserica. Mi-e teamă, ca tu fugind pentru a-ți procura propria liniște, să nu te afli, viz-a-vis de ceilalți, într-o postură rea înaintea Domnului. Dacă celui care scandalizează pe unul din cei mici, ar fi de preferat să i se lege o piatră de moară și să fie aruncat în mare (cfr. Mt 18, 6), care va putea fi soarta ta după ce ai deveni motiv de scandal pentru atâta lume? Acea armonie atât de plăcută care s-a produs pe meleaguri alexandrine când ai fost ales [ca episcop] va dispărea desidur la aflarea veștii retragerii tale; episcopatul acestor meleaguri va deveni râvna multora, iar pe aceștia, care vor fi nu chiar cei mai vrednici, îi cunoști destul de bine. Păgânii care au promis că vor deveni creștini când ai fost ales ca episcop vor rămâne în continuare Gentili, deoarece în pietatea ta disprețuiești harul primit.
Care va fi motivul refuzului tău? Cu ce argumente plauzibile vei putea spăla și usca obiecțiile? Cum îi vei îngriji pe cei care au căzut din cauza ta și care sunt scandalizați de comportamentul tău? După ce ai distrus pacea, cum o vei mai recâștiga? Dragul meu Draconțius, în loc de bucurie, tu ai produs sufletului meu tristețe. Speram multă mângâiere avându-te colg cu mine [în episcopat], însă acum văd că tu fugi [de acestă responsabilitate] și că, fiind condamnat la judecată, din teamă te vei converti. Însă cine îți va lua apărarea (cfr. Ier 15, 5 după LXX), după cum a spus Profetul, cine își va aminti de tine pentru a-ți dărui pacea, văzându-i pe frații tăi, pentru care Isus Cristos a murit, răniți din cauza fugii tale? Trebuie să știi și să nu te îndoiești deloc: înainte de a fi consacrat trăiești pentru tine însuți, odată ce vei fi consacrat vei trăi pentru cei pentru care ai fost consacrat. Înainte de a primi harul episcopatului, nu te cunoștea nimeni, însă acum poporul așteaptă de la tine hrană, învățătură biblică. Acum când lor le este foame, așteptând hrana de la tine, iar tu nu te hrănești decât pe tine însuți, când va veni Domnul Nostru Isus Cristos și ne vom prezenta înaintea lui, care-ți va fi apărarea când va vedea propriile lui oițe înfometate? Dacă nu ai fi primit talantul, nu-ți va face nici un reproș; însă deoarece ai primit și l-ai ascuns în pământ, pe drept cuvânt îți va spune aceste cuvinte de reproș, pe care nu-ți doresc să le auzi [din gura lui]: „Trebuia să depui banii mei la bacheri, iar la întoarcerea mea, aș fi retras ce este al meu cu dobândă“ (Mt 25, 27). Deci te rog ferește-te pe tine însuți și ferește-mă și pe mine; pe tine ca să eviți orice pericol, pe mine să evit orice mâhnire din dragoste față de tine. Fie-ți milă de Biserică; pentru ca mulți dintre cei mici să nu aibă neplăceri din cauza ta și mulți creștini să nu aibă un pretext pentru a se îndepărta de Biserică. Dacă te înspăimântă circumstanțele și dacă din teamă ai acționat astfel, îți pot spune că nu este un act bărbătesc; trebuia să dai mai degrabă dovadă de zel, după modelul lui Cristos, să ai mai mult curaj în asemenea circumstanțe și să spui și tu cuvintele Sfântului Paul: „În toate acestea suntem învingători“ (Rom 8, 37), mai ales acum când nu trebuie să fim sclavii momentului, ci slujitorii Domnului. Dacă organizarea Bisericii nu-ți convine, dacă ți se pare că sarcina episcopală nu este destul de plătită, atunci disprețul tău este și față de Mântuitorul care a voit-o astfel. Te rog din suflet, fii departe de asemenea raționamente și nu mai da ascultare celor care te sfătuiesc în acest sens; aceste lucruri nu sunt vrednice de Draconțius. Ceea ce Domnul a stabilit prin Apostolii săi, este un lucru bun și stabil; lașitatea fraților este trecătoare.
Dacă toți ar împărtăși același simțăminte ca și sfătuitorii tăi de acum, cum ai fi devenit creștin dacă nu ar fi existat episcopi? Dacă cei ce vin după noi au aceleași sentimente ca și tine, cum vor supraviețui Bisericile? Sfătuitorii tăi cred că tu nu ai primit nimic fiindcă ei disprețuiesc darul ce ți-a fost făcut? Chiar acest lucru este o eroare. În acest fel ei gândesc harul baptismal drept neglijabil deoarece îl disprețuiesc. Tu ai primit harul [episcopatului], dragul meu Draconțius, nu mai da ascultare sfătuitorilor tăi, nu te mai înșela tu însuți, fiindcă Dumnezeu, care ți-a dat acest har, îți va cere socoteală într-o zi. Nu ai auzit cuvintele Apostolului: „Nu neglija harul care este în tine“ (1 Tim 4, 14)? Nu ai citit cum Domnul îl primește pe cel care a dublat și cum îl tratează pe cel care a ascuns darul său? Îți doresc din suflet să revii cât mai repede asupra deciziei tale pentru a fi numărat și tu printre cei lăudați. Să vedem acum imitatorul cui doresc sfătuitorii tăi ca tu să fii. Trebuie să adoptăm felul de a se comporta al sfinților și al Părinților și să-i imităm, știind bine că prin îndepărtarea de exemplul lor, pierdem comuniunea cu ei. Pe cine vor ei ca tu să imiți? Pe cel indecis, care dorește să-l urmeze [pe Mântuitorul] însă întârzie și discerne din cauza apropiaților săi, sau pe Sfântul Paul, care imediat ce a primit misiunea, nu mai dă importanță trupului și sângelui? Chiar dacă și-a dat seama de slăbiciunile lui spunând: „Nu sunt vrednic de numele de Apostol“ (1 Cor 15, 9), știind totuși marele dar ce l-a primit și cunoscând bine pe cel care i-a făcut un asemenea dar, scrie: „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia“ (1 Cor 9, 15). Ar fi fost nefericit dacă nu ar fi evanghelizat; el a învățat, a predicat Evanghelia; bucuria și coroana sa au fost discipolii săi. Astfel a ajuns să predice cu zel până în Iliria, nu a ezitat să meargă și la Roma și chiar până în Spania pentru ca măsura oboselii sale să fie de asemenea cea a răsplății sale. Se bucura mai apoi că a dus lupta cea dreaptă, avea certitudinea că va primi coroana cea mare. De aceea, dragul meu Draconțius, pe cine îl imiți tu în decizia ta, pe Paul sau pe cei care se opun atitudinii lui? Îți doresc, și îmi doresc și mie, să fii imitatorul sfinților. Poate unii din apropiații tăi te sfătuiesc să te ascunzi fiindcă tu ai spus și ai jurat ca în cazul în care vei fi ales, nu vei accepta. Aud spunând că asemenea sfaturi zumzăie la urechile tale și cred ei că astfel îți dau o mână de ajutor; însă dacă ar fi cu adevărat credincioși, ar ține mai degrabă seamă de Dumnezeu care ți-a încredințat un asemenea minister.
Dacă ar fi citit Sfintele Scripturi, nu te-ar fi sfătuit contrar mesajului lor. Nu au decât să-l acuze pe Ieremia și pe marele Moise, care nu au dat ascultare unor asemenea sfaturi, ci, temându-se de Dumnezeu, au împlinit ministerul lor și au avansat în misiunea profetică. Trimiși fiind și ei și primind deja darul profeției, l-au respins mai întâi însă mai apoi au fost cuprinși de teamă și au dat ascultare celui care îi trimitea [în misiune]. Indiferent că vocea îți este dificilă sau limba lentă, să-ți fie teamă mai degrabă de Dumnezeu creatorul tău; dacă te consideri prea tânăr pentru a predica, arată respect față de cel care te cunoștea înainte de a te modela; dacă ți-ai dat cuvântul (a-și da cuvântul, pentru sfinți, înseamnă un jurământ), citește-l pe Ieremia. Și el spusese: „Nu voi numi numele Domnului“ (Ier 30, 9); însă, mai apoi, respectând flacăra interioară, nu a făcut ceea ce spusese și, sub motivul jurământului, nu s-a ascuns; l-a proclamat pe cel care-i încredințase misiunea și a dus la împlinire profeția. Oare nu știi, dragul meu, că și Iona s-a ascuns și a devenit ceea ce tu bine știi, iar mai apoi a revenit și a îndeplinit misiunea de profet? Nu da ascultare altor sfaturi decât acestora. Domnul cunoaște mai bine decât noi aceste probleme și știe cui încredințează Bisericile sale. Chiar dacă cineva nu este vrednic, să nu privească în trecutul vieții sale, ci să ducă la îndeplinire ministerul [la care este chemat] ca apoi, la sfârșitul vieții să nu primească nefericirea ca răsplată a neglijenței sale. Ei bine, dragul meu Draconțius, cunoscând toate acestea și așa prudent cum ești tu, nu smți oare remușcări? Oare chiar nu-ți pasă de cei care-ți sunt încredințați și care merg spre pierzanie? Chiar nu mai ții cont de conștiința ta deloc? Nu-ți este teamă de ziua judecății, când nimeni dintre cei ce te sfătuiesc acum nu-ți va putea veni în ajutor? Fiecare va da socoteală de ceea ce i s-a încredințat. Ce folos a avut scuza celui care ascunsese talantul său? Ce i-a folosit lui Adam scuza: „Femeia m-a înșelat“ (Gen 3, 12)? Dragul meu Draconțius, chiar dacă într-adevăr ești slab, este datoria ta să te îngrijești de Biserica abandonată, care va fi disprețuită de dușmanii ei, motivând faptul că tu ai fugit de ea; este de datoria ta să te încingi, pentru a nu mă lăsa singur în luptă; este datoria ta să iei partea ta de osteneală pentru ca să primești și tu răsplata cu noi. Grăbește-te deci, dragul meu, nu mai întârzia, nu mai da ascultare celor care te împiedică, amintește-ți de cel care ți-a încredințat [ministerul episcopal]. Vino aici lângă mine, fiindcă te iubesc și te sfătuiesc conform Scripturilor, pentru ca să te întronizez, iar tu să-ți amintești de mine atunci când vei oficia în Biserica [ce-ți este încredințată].
Nu ești singurul consacrat [episcop] printre monahi, nu ești singurul stareț de mănăstire, nici singurul îndrăgit de monahi; știi foarte bine, Serapion și el este monah și a avut mulți monahi sub cârmuirea sa; știi de asemenea cât de mulți monahi a avut în grijă și Apollos. Îl cunoști și pe Agaton, și pe Ariston, îți amintești de asemenea de Amonius, plecat odată cu Serapion; poate ai auzit chiar vorbindu-se despre Moites din Tebaida superioară și poți afla lucruri și despre Paul din Latos și despre mulți alții. Toți aceștia, odată consacrați, nu au contrazis [harul primit], ci având ca model pe Eliseu și cunoscând istoria lui Ilie, știind ceea ce au făcut apostolii și discipolii, au acceptat misiunea, nu au disprețuit slujirea, nu au devenit inferiori lor înșiși; dimpotrivă, așteaptă răsplata ostenelilor lor, progresând și invitând și pe alții să progreseze. Pe câți nu i-au întors de la idolii lor? Câți nu au renunțat, după predica lor, la obiceiuri diabolice! Câți slujitori au adus Domnului astfel încât cei care văd minunile lor sunt plini de admirație? Nu consideri o mare minunăție ca o tânără să îmbrățișeze fecioria, un tânăr să adopte un stil de viață în continență, ca un idolatru să-l recunoască pe Cristos? Monahii să nu te oprească deci, ca și cum tu ai fi unicul consacrat printre monahi; să nu ai ca pretext faptul că vei decădea. Vei putea chiar să devii mai bun dacă îl imiți pe Sfântul Paul și faptele pline de zel ale sfinților. Știi prea bine că, instituiți administratori ai misterelor, au avut în vizor cu mai multă hotărâre răsplata vocației cerești. Când a devenit Sfântul Paul martir și se aștepta să primească coroana dacă nu atunci cânt a fost trimis să predice? Când a făcut Sfântul Petru mărturisirea de credință dacă nu atunci când predica Evanghelia și a devenit pescar de oameni? Când a fost înălțat Ilie, dacă nu atunci când s-a achitat de ministerul său prefetic? Când a primit Eliseu dublul duhului dacă nu atunci când a părăsit toate pentru a-l urma pe Ilie? Dar de ce Mântuitorul alege discipoli, dacă nu pentru a-i trimite? Deci conform acestor modele, dragul meu Draconțius, să nu mai spui și s nu-i mai crezi pe cei care-ți spun că episcopatul este o ocazie de păcat și nu conduce decât la ocazii de greșeli. Ca episcop, poți suferi de foame și de sete, precum Paul; te poți abține de la vin, ca Timotei; poți posti în continu, ca Paul și postind astfel îi poți sătura pe alții prin învățăturile tale; abținându-te să bei pentru a-ți potoli setea, îi poți sătura pe alții prin învățătura ta. Sfătuitorii tăi deci să nu-ți obiecteze toate acestea.
Eu cunosc și episcopi care postesc și monahi care se ghiftuiesc; cunosc și episcopi care nu beau vin și monahi care fac excese; cunosc și episcopi care fac minuni și monahi care nu fac. Mulți episcopi nu au fost niciodată căsătoriți, însă sunt foarte mulți monahi care au fost tată de familie [mai întâi]; de asemenea există episcopi tată de familie și monahi care nu au posteritate; cunosc și clerici care suferă de foame și monahi care postesc. Acest lucru este permis și nimic nu este interzis. Pretutindeni se luptă; coroana biruinței nu depinde de locul [unde suntem] ci de faptele noastre.
Nu-i mai asculta pe aceia care-ți dau alte sfaturi decât acestea; dimpotrivă, grăbește-te; nu întârzia, mai ales că se apropie sfânta sărbătoare [a Paștelui]. Dacă tu nu vii în mijlocul poporului acesta, va celebra sărbătoarea fără tine și-ți vei încărca umerii cu o mare responsabilitate. Cine le va vesti Paștele dacă tu nu ești prezent? Cine le va face cunoscută ziua Învierii dacă tu te ascunzi? Cine le va da sfaturile înțelepte pentru a petrece cu bine sărbătoarea dacă tu ești ascuns? Oh! Câți vor putea fi ajutați dacă ai fi prezent și câți suferă din cauza fugii tale! Cine te va aproba acționând astfel? De ce te sfătuiesc ei să renunți la episcopat, tocmai ei care vor să aibă preoți? Dacă tu ești îndărătnic, ei să nu mai fie cu tine; dacă te cred apt, să nu mai fie invidioși pe alții. Dacă învățătura și respectarea poruncilor este ocazie de păcat, în opinia lor, n-au decât să nu primească învățătură, să nu aibă preoți, astfel încât să nu cadă nici ei și nici învățătorii lor. Haide, nu-i mai asculta pe acești oameni, nu te mai lăsa sfătuit astfel, după cum ți-am spus de atâtea ori; grăbește-te mai bine, revino la Domnul și, îngrijindu-te de oițele sale, amintește-ți și de mine. Tocmai de aceea i-am invitat să vină la tine dragii mei Hierax, preot, și Maxim, lector. Spusele lor te vor încuraja și-ți vor face cunoscute stările mele sufletești când îț scriu aceste lucruri și pericolul care există atunci când cineva contestă disciplina bisericească.
Pr. Dr. Lucian Dîncă, Universitatea din București.
[1] 1. Tim. 3, 1; Fil. 1, 1; Tit 1, 7.
[2] Vezi Michiels Andreas, L’origine de l’épiscopat: étude sur la fondation de l’Eglise, l’œuvre des Apôtres et le développement de l’épiscopat aux deux premiers siècles, Louvain: Tynographie de Joseph van Linthout, 1900, p. 15-100.
[3] Vezi Jean Colson, L’épiscopat catholique: collégialité et primauté dans les trois premiers siècles de l’Eglise, Paris, Editions du Cerf, 1963.
[4] Vezi Charles Kannengiesser, Athanase d’Alexandrie, évêque et écrivain, Paris, Beauchesne, 1983.
[5] Vezi Luigi I. Scipione, Vescovo e popolo: l’esercitio dell’autorita nella Chiesa primitiva (III secolo), Milano, Vita e pensiero, 1977.
[6] Textul critic stabilit de J.P. Migne, Patrologia graecae, vol. 25, col. 523-534.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 15 Avril 2013 à 14:59
Evagrie din Epifania, sau Scolasticul, s-a nascut in 536 in orasul Epifania, Siria, si a trecut la cele vesnice putin dupa anul 594. El este unul dintre ultimii care fac parte din lanțul istoricilor bisericesti, lanț inceput cu Eusebiu de Cezareea, Sozomen, Socrate, Teodoret de Cir. Instalat la Antiohia cu familia sa, Evagrie a exersat meseria de avocat. Este remarcat pentru profesinalismul său de Patriarhul de Antiohia, Grigore I (571-594), si-l face consilier juridic. In aceasta calitate l-a insotit la Constantinopol unde avea de reglat o problema delicata, in 587: Patriarhul intrase in conflict cu Asterius, contele de Orient. Cand Asterius a pierdut functia lui, noul numit, Ioan, a continuat aceeasi politica anti-Grigore si a adunat un dosar de acuzatii impotriva lui, printre altele invinuindu-l si de relatii incestuoase cu sora sa. Evagrie joaca un adevart rol de avocat in aceasta problema atat de delicata si-l apara inaintea imparatului Maurice si inaintea sinodului bisericesc intrunit la Constantinopol in 588. Imparatul Tiberiu Constantin (578-582) il numeste chestor imperial, iar Maurice (582-602) ii incredinteaza pastrarea documentelor administrative ale imperiului dandu-i titlul de prefect onorific. Printre lucrarile de seama ale lui Evagrie se numara Istoria bisericeasca, scrisa intre 592-594. In aceasta lucrare, autorul descrie evenimentele bisericesti si imperiale incepand cu "criza nestoriana", 429, si incheie lucrarea in anul al 12-lea al domniei imparatului Maurice, 593-594, data dupa care nu mai avem nici o informatie despre autor. In acest articol propunem o traducere a anexei pe care istoricul o aseaza in finalul cartii a doua, din cele sase, a Istoriei bisericesti. In aceasta anexa, bazandu-se pe documente de prima mana, Evagrie prezinta un proces verbal al dezbaterilor de la conciliul al patrulea ecumenic tinut la Calcedon, in 451, intrunit pentru a discuta in principal "dosarul Eutiches", monahul care propovaduia o invatatura monofizita si monotelita.
votre commentaire -
Par Luca-Lucian le 16 Avril 2013 à 07:59
Caesar Flavius Iustinus Augustus, nascut in 450 langa orasul Nis, provincia Daciei mediteraneene, urca pe tronul Imperiului Bizantin in 518 si va ramane pana la moartea sa, in 527. Marea lui reusita a fost aceea de a pune capat discutiilor dogmatice ce-i separau pe calcedonieni de monofiziti. In ciuda varstei inaintate, imparatul Iustin a militat, in calitate de adept al dogmei calcedoniene, pentru instaurarea ortodoxiei in intreg Imperiul. In acest sens a trimis tuturor crestinilor un edict prin care cerea unitatea tuturor in credinta si slujirea Unicului Dumnezeu in trei persoane distincte: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. A doua persoana divina s-a facut om prin conlucrarea Duhului Sfant si a Sfintei Fecioare Maria, Theotokos, umanitatea si divinitatea pastrand caracteristicile specifice firii in unica persoana a lui Isus Christos, Dumnezeu adevarat si om adevarat, Mantuitorul omenirii, unicul Mijlocitor intre Dumnezeu si om. Primele patru concilii au pus bazele domelor fundamentale ale crestinismului, cristologice si trinitare, insa mai existau in sec. VI persoane care fie pun in indoiala dogmele stabilite in concilii, fie propovaduiesc noi opinii si idei referitor la Sfanta Treime si la persoana lui Christos.
votre commentaire
Suivre le flux RSS des articles de cette rubrique
Suivre le flux RSS des commentaires de cette rubrique