Până în 1054, dar mai cu seamă după această dată, Bisericile din Răsărit și din Apus au căutat mereu noi motive "întemeiate" pentru a rupe comuniunea dintre ele și a justifica propriile ei tradiții ca fiind cele adevărate și conforme cu moștenirea primită de la Apostoli și de la Sfinții Părinți. În secolul al XIII-lea, un diacon, slujitor în biserica "Sfânta Sofia" din Constantinopol, Constantin Stibles, sintetizează acuzele bizantinilor la adresa latinilor într-o lucrare intitulată: Memorii împotriva Bisericii latine. Mare cărturar al vremii, acest diacon a fost însărcinat de episcopul Constantinopolului, Gheorghe Xiphilin, să țină cursuri pe teme și cărți biblice. În cele din urmă devine monah, sub numele de Chiril, și mai apoi urcă pe scaunul metropolitan din Cyzic. După cea de-a patra cruciadă, 1204, abandonează scaunul său episcopal și stârnește o aprigă polemică împotriva Imperiului și Bisericii latine. Lucrările lui, în particular Memoriile, sunt des folosite de-a lungul istoriei de bizantini pentru a-i acuza pe latini și a-i considera eretici și nevrednici de numele de creștini. Trebuie știut faptul că după predica sfinților Petru și Paul la Roma, creștinismul se dezvoltă în două direcții, fiind inserat în două tradiții politice diferite: bizantină și latină. Fiecare parte a împrumutat de la sistemul politic și din tradițiile specifice elemente pe care a încercat să le incultureze și să le facă compatibile cu religia creștină: limba, portul, tradițiile populare, credințele religioase, filosofia, etc. Fotie al Constantinopolului semnalase deja câteva asemenea diferențe pe care le punea pe seama unei interpretări eronate a creștinismului de partea latină. Constantin Stilbes, șocat de ororile produse de cea de-a patra cruciadă la Constantinopol și de masacrul la care a fost martor, sintetizează toate aceste diferențe dintre Orient și Occident și le pune pe seama ereziei sau a unei înțelegeri greșite din partea latinilor a creștinismului și a rânduielilor stabilite dea lungul vremii în concilii ecumenice.

 

Constantin Stilbes, fost mitropolit de Cyzic, Chiril

Acuzele aduse Bisericii latine referitor la:

dogme, Scriptură și multe alte puncte

 

I.              Dogmele, Scripturile și alte lucruri asemănătoare

1.     Duhul Sfânt, zic ei, nu purcede doar de la Tatăl, ci și de la Fiul și înscriu, în mod fraudulos, aceste cuvinte în Simbolul sfintei noastre credințe.

2.     La formula „singur sfânt, singur Domn Isus Cristos spre slava lui Dumnezeu” ei mai adaugă „prin Duhul Sfânt”.

3.     Ei nu scriu: „un pic de drojdie face să crească tot aluatul”, ci corup și aici textul în așa fel încât exclud definitiv pâinea dospită.

4.     Sfintele canoane și sfintele Scripturi le sunt aproape necunoscute: ei spun că legea și canonul, pentru ei, este ceea ce poruncește papa, papă care există și trăiește astăzi; însă decretele celor care au părăsit această viață, fie ei Apostoli sau Sfinți Părinți, au murit odată cu ei, așa gândesc ei.

5.     Ei susțin că jurămintele nu sunt interzise și de aceea fac abuz ca să le facă și mai neînsemnate, fără să țină cont de porunca Evangheliei care spune că nu trebuie să juri; Dumnezeu, zic ei, jură, de pildă: „am jurat lui David” și „am jurat pe mine însumi”.

6.     De asemenea, nu se abțin, câtuși de puțin, nici de la jurămintele false; dinainte, însuși papa le iartă lipsa de a se abține de la jurămintele viitoare și pedepsele meritate pentru asta.

7.     Scrierile inspirate de Dumnezeu, de stelele și marii doctori ai Bisericii, Gură-de-Aur, Vasile, Grigore, nu sunt admiși la ei.

8.     Disprețuiesc chiar și scrierile marelui apostol Paul, pentru că, zic ei, nu era din numărul celor 12, nici martor al lui Cristos; vedenia minunată de pe drumul Damascului, minunatele cuvinte ale lui Cristos adresate apostolului – vas ales – faptul că purta numele și stigmatele lui, înălțarea lui până la al treilea cer, persecuțiile fără măsură suportate pentru Evanghelie și roadele muncii lui, credința atâtor popoare, nimic din toate acestea nu contează pentru ei.

9.     Este lege pentru ei a-l lăuda pe Dumnezeu doar în trei limbi: latinește, grecește și ebraică, și nu țin cont de celelalte limbi ale popoarelor care au aderat la credință.

 

II.  Ceremoniile sfinte și alte lucruri asemănătoare

10.  Ei aduc sacrificiul cu pâine nedospită și aduc astfel calomnie sfântului apostol Petru, pe care-l cinstesc și ei poate, și succesorilor lui, zicând că el le-a transmis această tradiție.

11.  Nu iau pâine de anumite dimensiuni și nu o rup pentru a o împărți, după cum a făcut Domnul la cina cea de taină; ei folosesc un fel de pâine azimă sub formă de monedă pe care celebrantul o consumă singur, fără să o rupă.

12.  Fie că celebrantul este un episcop sau preot, doar el se împărtășește cu pâinea oferită ca jertfă, iar celorlalți, clerici sau laici, le dă sacramentul împărtășaniei doar printr-un sărut. Ce fac ei cu cuvintele Mântuitorului: „cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică”, fiindcă ei nu participă la împărtășirea cu trupul și sângele lui Cristos, presupunând cazul în care ofranda lor ar fi licită?

13.  Toți se împărtășesc în Vinerea Sfântă și în ceasul morții; chiar și în aceste ocazii, nu primesc așa-numita pâine azimă consacrată de ei, ci o pâine diferită, obișnuită și care nu a fost folosită la jertfa euharistică. Ei aduc această justificare: „Nu știm cine este vrednic”. Un asemenea răspuns scoate la iveală o altă greșeală, faptul că nu recurg la părinți spirituali; dacă ar recurge la asemenea părinți, nu ar mai ignora cine este vrednic și cine nu.

14.  Cel ce primește sacramentul împărtășaniei își clătește gura cu apă, apoi scuipă jos și calcă în picioare ce a scuipat. Dacă asta vine de la Cristos, cum am putea trata așa ceva fără teamă? Dacă trebuie să considerăm așa ceva fără teamă, înseamnă că nu vine de la Cristos?

15.  La ei celebrează Liturghia un singur preot de două sau de trei ori în aceeași zi și pe același altar, sau pe altare diferite, sau diferiți preoți pe același altar, fiecare la rândul lui.

16.  Ei celebrează Liturghia de dimineață fără să țină cont de ceasul stabilit prin coborârea Duhului Sfânt (cf. Faptele apostolilor 2, 15, Duhul Sfânt a coborât la ceasul al 3-lea, orele 10, de aceea tradiția bizantină, până astăzi, celebrează liturghia doar la ora 10 dimineața).

17.  Neglijează complet canoanele celebrării sfintei liturghii așa cum le-au stabilit sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură-de-Aur.

18.  Ei botează doar printr-o scufundare în apă, invocând numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt în așa fel încât gestul pare a fi mai degrabă o spălare a feței.

19.  Ei botează doar cu apă; umplu cu sare gura neofitului. Îi fac o ungere cu salivă, scuipând mai întâi în căușul palmei lui stângi; apoi, amestecând saliva cu mâna dreaptă o folosesc drept unguent pentru neofiți și nu folosesc uleiul sfințit, conform tradiției sfintei Biserici apostolice.

20.  Când neofitul este înaintat în vârstă și a căzut în greșeli omenești, îi conferă ungerea cu uleiul sfințit spre iertarea păcatelor; ai zice că îl botează a doua oară.

21.  Episcopii lor nu celebrează mereu hirotoniri de preoți și episcopi, ci doar de patru ori pe an, la începutul fiecărui anotimp: primăvara, vara, toamna, iarna, în primele lor luni: martie, iunie, septembrie, decembrie. În prima săptămână a lunii martie sau a uneia din lunile amintite, miercurea hirotonesc preoții, diaconii și ceilalți membri ai clerului; sâmbăta episcopii și ceilalți mari preoți; doar în aceste zile ei reduc acțiunea Duhului Sfânt și nu cred în demnitatea celui care primește și a celui care conferă hirotonirile, sau mai degrabă în eficacitatea rugăciunilor, care este cauza, în toată vremea, acțiunii Duhului Sfânt.

22.  De asemenea, ei nu spun ca noi: „Se botează slujitorul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, prin triplă scufundare în apă, ci ei spun printr-o singură spălare: „Eu te botez cutare în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”.

23.  Hirotonesc în același timp mai multe persoane episcopi, preoți și diaconi.

24.  Succesorul papei defunct este înscăunat astfel. Sinodul face alegerea noului papă, apoi este condus lângă papa defunct și i se cere să-i atingă trupul mort; se ia mâna mortului și i se impune peste ceafa celui care este viu. Astfel, zic ei, se transmite ungerea sacră și consacrarea succesorului său, iar acesta celebrează pentru prima dată imediat după intențiile papei defunct care i-a dat consacrarea iar mai apoi celebrează cu toate puterile pontificale ca și cum ar fi fost consacrat în mod valid.

25.  În timpul postului mare ei celebrează în fiecare zi liturghia întreagă fără să știe ce este aia liturghia înainte-sfințitelor.

26.  Preoții lor fac ritualuri de purificare și de stropire cu apă sfințită pentru a îndepărta ceea ce îi înspăimântă, devenind astfel sclavii obiceiurilor iudaice.

27.  Cei mai de seamă dintre episcopii lor, când intră la liturghie, sunt escortați în procesiune de copii îmbrăcați sumar, care merg înaintea lor; îi stropesc cu apă sfințită după care le dă drumul. Ei învață că după această ceremonie acei copii devin virili și sunt scutiți de răni și de înfrângeri în bătălii.

28.  Pentru a-i da împăcarea cuiva care a fost excomunicat, îl dezbracă până la brâu și, pe pielea goală, îl schingiuiesc, folosind curele sau nuiele; apoi îl retrimit ca fiind împăcat prin asta.

29.  Cu ocazia solstițiului de vară, ei fac un morman mare cu oase de animale necurate, măgari, câini și altele, și le ard; apoi adună cenușa lor și o pun în apa pe care o folosesc pentru stropirea și sfințirea, după cum cred ei, celor care sunt stropiți.

30.  La intrarea în postul mare, adică în prima săptămână, miercuri, fiindcă miercurea încep ei postul mare, cu această cenușă amestecată cu apă preoții ung vârful capului, fruntea și fața celor care vin la ceremonie, deoarece ei cred, și-i fac și pe alții să creadă, că astfel sunt ajutați în practica postului și a virtuții. Se mai spune că mai amestecă cu această cenușă și pâinea ce o mănâncă; dacă așa stau lucrurile, ce practică mai abominabilă ar putea exista!

31.  În duminica Paștelui ei sacrifică un miel și îl aduc gata pregătit la rotisor în sanctuar unde îl depun pe piatra altarului în timpul sfintei liturghii; după ce liturghia s-a terminat, mănâncă carnea mielului la rotisor și ard oasele, păstrând cenușa tot timpul anului; se folosesc de această cenușă pentru a-i prăfui pe cei care doresc, în semn de sfințenie, după cum cred ei.

32.  Majoritatea sărbătorilor Domnului sunt celebrate la ei în contra-timp și în dezordine fără să țină seama de prescripțiile Părinților.

33.  Papa și ierarhia acestor oameni dau dezlegare la crime, mărturii false și alte păcate ce se vor săvârși în viitor și în timpurile ce vor veni, ceea ce deschide, celor dezlegați, porțile la orice faptă urâcioasă. Fapt și mai grav este însă că dau dezlegare păcătoșilor pe o perioadă prestabilită, doi sau trei ani de pildă, sau chiar mai mulți, sau mai puțini. Această glumă se referă și la trecut și dezleagă de păcatele săvârșite pe timpul a câțiva ani prestabiliți, sau luni, sau zile, fără a putea justifica normele bisericești după care ei reglementează aceste practici, decât doar cadourile care sunt aduse și cântărite de cei care primesc o asemenea dezlegare ilicită.

34.  Celebrează căsătorii nule și interzise. Într-adevăr, la ei două surori se pot căsători cu doi frați, iar cel care și-a dat fiica în căsătorie poate lua, din aceeași familie, fiica socrului pentru fiul său sau pentru fratele său, sau pentru o rudă apropiată.

35.  Ei folosesc cele cinci degete de la o mână pentru a face semnul sfintei cruci pe față.

 

III. Episcopii, ceilalți membri ai clerului și lucruri asemănătoare

36.  Căsătoria preoților și a diaconilor este interzisă la ei și interzic să primească împărtășania din mâinile preoților căsătoriți. Dacă bărbați căsătoriți sunt hirotoniți apoi preoți sau diaconi, trebuie să-și părăsească soțiile; în toate ținuturile lor au decretat aceste reguli pentru cei care vor să intre în clericatură; iar cei care nu respectă aceste norme, și mulți sunt cei care păcătuiesc împotriva lor căsătorindu-se a doua oară după moartea primei soții, unii chiar și a treia oară, continuând să exerseze, fără jenă, ministerul preoțesc și diaconesc.

37.  La ei, unii membri din cler, când păcătuiesc, primind o prietenă de-a lor în pat pe timpul nopții, fără să o vadă și fără să-i vorbească, cred ca nu este un păcat ci un vis și o vedenie în timpul somnului de care nu se cred vinovați.

38.  Episcopii stârnesc oamenii la luptă și chiar merg în fruntea batalioanelor; își pătează mâinile cu sânge, ucigând sau fiind uciși la rândul lor; devin criminali, ei, discipoli ai lui Cristos, ei, care consacră cu aceleași mâini trupul și sângele Domnului.

39.  Episcopii se bărbieresc și își tund părul, crezând că astfel ei fac un rit de purificare; în realitate este o tradiție iudaică.

40.  După moartea lor, episcopii rămân neînmormântați timp de opt zile în vederea obținerii unui profit necuviincios, pentru că enoriașii vin să-i viziteze și le aduc daruri din cele ce au, conform unei tradiții stabilite de ei. Când înmormântează un mort, nu le așază mâinile în formă de cruce pe piept, ci le întind lângă trup și i se astupă toate orificiile cu ceară.

41.  Transferul episcopilor de la un scaun la altul nu este interzis sub nicio formă la ei.

42.  Episcopatul se acordă fără jenă pe bază de bani, fie de papa, fie de ceilalți episcopi.

43.  Dacă un episcop se face vinovat de o greșeală ce ar trebui să se soldeze cu depunerea lui și dacă o recunoaște, papa îl dezleagă de pedeapsa meritată și deseori chiar îi încredințează o episcopie mai importantă; în același fel fac și ceilalți episcopi cu cei din subordinea lor.

44.  Conform spuselor și credinței lor, papa nu este succesorul lui Petru, ci chiar Petru în persoană; punându-l deasupra lui Petru, aproape îl divinizează și îl proclamă domn al întregii creștinătăți; cer să fie recunoscută prin jurământ această divinizare din partea întregii Biserici ecumenice și a episcopiilor de pretutindeni.

 

IV. Sfinții, lucrurile sacre și altele asemenea

45.  Ei o numesc pe Prea-Sfânta Maică a lui Dumnezeu nu Theotokos, ci doar Sfânta Maria, ca Sfânta egipteană sau Sfânta Maria-Magdalena.

46.  Nu se închină înaintea sfintelor moaște și nu le cinstesc deloc; majoritatea, mai ales episcopii, nu cinstesc nici chiar icoanele, în afară de răstignirea Mântuitorului, dar nici răstignirea, la ei nu este reprezentată prin pictură, ci în relief, ca oricare altă sculptură.

47.  Nu toți îl cinstesc pe sfântul apostol Paul, fiindcă, zic ei, nu a fost martor ocular al lui Cristos. Acesta este pretextul; în realitate însă ei se simt atacați în Scrisoarea către romani.

48.  Nu-i numără în rândul sfinților pe Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare și Grigore teologul și nu acceptă, după cum am spus, învățătura lor.

49.  Nu fac cinstirea sfinților în afară de cei pe care ei îi cred vrednici de ei; refuză cinstirea aproape a tuturor sfinților noștri, marii martiri sau personajele marcante. Marele împărat Constantin, egal apostolilor, care este totuși din regiunile lor și care i-a întărit în credința ortodoxă pe ei și pe păgâni deopotrivă precum și toate popoarele, departe de a fi considerat un sfânt, este respins de ei ca fiind un dușman, deoarece ei susțin că Imperiul Noii Rome aparține în realitate Vechii Rome, a lor.

50.  Când intră într-o biserică, cad cu fața la pământ și, lipiți de pământ, încep să șușotească; apoi fac semnul crucii pe sol cu un deget și o sărută înainte de a se ridica; așa termină ei rugăciunea și, ridicându-se, calcă în picioare crucea pe care au făcut-o pe sol.

51.  În timpul postului mare, nu venerează crucea și nici măcar nu o privesc, ci o ascund într-un loc întunecos după ce mai întâi au acoperit-o cu niște pânze. Odată cu crucea, ei ascund și cântul Aleluia, după cum zic ei, într-un recipient, și nu-l mai cântă pe tot timpul postului mare. În sâmbăta sfântă readuc crucea din ascunzătoarea ei, o dezvăluie, ca și cum ar ieși dintr-un mormânt, și o arată mulțimii; de îndată, cu mare bucurie, cu toții intonează Aleluia care poate dura ore în șir, cum la noi durează cântul „Cristos a înviat din morți” în duminica Paștelui.

52.  În marea duminică a Paștelui, ei fac o reprezentare, în interiorul bisericii, a mormântului dătător de viață al Domnului și Mântuitorului nostru în formă de sarcofag în care așază o statuie a Domnului peste care aruncă haine obișnuite cu care se îmbracă oamenii de obicei. Apoi se apropie de acea statuie și o venerează ca și cum s-ar apropia de mormântul Domnului; apoi fiecare își ia propriile haine pe care le îmbracă așa cum făceau mai înainte, consacrând astfel profanul și profanând sacrul; arată astfel, printr-o scenă vulgară, acest mormânt înaintea căruia se închinau ceva mai devreme, jucându-se cu lucruri care nu sunt de joacă, precum niște copii care făuresc noi case șubrede.

53.  Pentru ei, în general, masa altarului este obișnuită, la fel ca și fața de masă ce acoperă altarul și după liturghie se folosesc de acel altar ca masă pe care mănâncă, apoi iar ca altar de jertfă.

54.  Ceea cei ei spun că este trupul lui Cristos, pâinea azimă, când pleacă în călătorie o duc cu ei ca pe niște provizii oarecare în genți pe care le atârnă de-a lungul piciorului sau care sunt atârnate în spate lovindu-se de posterior.

55.  De altar se poate atinge oricine, indiferent de vârstă, sex, sau grad ierarhic, chiar și în timpul sfintei liturghii. Mai mult, ridică chiar tribunale în interiorul sanctuarului și laici se așază acolo lângă clerici, iar uneori, cu pinteni la încălțări și cu bâte în mâini. Strigă și discută cu glas tare și tot ceea ce se face de obicei în tribunalele publice îndrăznesc să facă în sanctuarul bisericilor, care este interzis de regulă lumii profane; uneori chiar și femei participă la complexul de judecată, atât de tare știu acei oameni pioși să distingă sacrul de profan. Fapt și mai dubios și mai vulgar din partea lor este că lasă accesul în acel spațiu l animale impure – câini, din păcate!, zic – chiar și în timpul celor mai sfinte ceremonii; când vine momentul înălțării sfintelor daruri, câinii se țin la picioarele preoților și încep să-i latre pe cei care intră în biserică și dau din coadă în jurul participanților și celebranților impuri.

56.  În timpul citirii sfintelor Evanghelii și a celebrării liturghiei, chiar și atunci când sunt aduse înainte sfintele daruri, la ei, cei care vor rămân pe scaune; a rămâne așezat pe tot timpul laudei aduse lui Dumnezeu nu-i deranjează absolut deloc. Dacă-i întrebi de ce rămân așezați, ei vă răspund: pentru a nu arăta dispreț față de Dumnezeu dând din picioare, dacă am rămâne în picioare. Ca și cum a rămâne așezat astfel nu ar fi lipsă de respect față de Dumnezeu, ci un semn de cinstire.

57.  După împărtășanie, nu rostesc nicio rugăciune de laudă în cinstea Maicii Domnului; mai mult, ei râd de noi și spun, în bătaie de joc, că suntem ca păgânii, primind sfintele daruri după ce am mâncat și am băut pe săturate; așa știu ei să ironizeze despre un lucru foarte respectabil, dar nerespectabil pentru ei, și dau dovadă astfel de lipsă de respect față de Sfânta Născătoare de Dumnezeu;

58.  Nu este interzis la ei să se intre în biserici cu câini, urși și alte animale impure.

59.  Îi numesc bogomili pe cei mai credincioși dintre păgâni și mai credincioși decât aceștia sunt, zic ei, armenii pe care-i laudă cu adevărat; puțin le lipsesc să arunce hule împotriva noastră zicându-ne că suntem mai rău decât evreii și sarazinii; ei adoră și sărută cu deosebit respect cartea Legii vechi în uz la evrei.

60.  Masacrul creștinilor este bine văzut de episcopii lor și mai ales de papa și declară aceste crime un mijloc de mântuire pentru cei ce le săvârșesc.

61.  Cei dintre ei care mor în războaie sunt declarați mântuiți; în opinia lor ei intră direct în paradis, chiar dacă au murit luptând pentru averi, din dorința de a ucide sau alte excese rele.

62.  Indiferent de moartea cu care a murit unul dintre ei, pun asta pe seama „riscului, dând acest nume barbar rizico șansei, sorții fixat de destin.

 

V. Veșmintele sfinte și alte lucruri asemănătoare

63.  Papa și reprezentanții lui poartă mitră și haine feminine și toate celelalte referindu-se la veșmintele din Legea veche. Iar veșmintele lor liturgice nu sunt făcute din lână, în cinstea lui Cristos jertfit ca un miel, ci din material de in și policrom. Mai poartă și mănuși în fiecare mână în timpul ceremoniilor; pe mănușa mâinii drepte desenează o mână care iese din nori, pe cea din mâna stângă, Mielul lui Dumnezeu.

64.  Episcopii poartă mereu inelul și susțin că-l poartă ca semn al căsătoriei lor cu Biserica ce le este încredințată, ca propria lor mireasă. Așa gândesc ei despre lucrurile divine în mod necinstit, într-un mod sensibil.

65.  Toți cei care aparțin clerului regular sau secular poartă haine obișnuite ca toți laicii, din slăbiciune și neseriozitate; la prima vedere nu ne putem da seama cine dintre ei este persoană consacrată și cine nu, fiindcă toți se bărbieresc și arată o față efeminată, dând astfel o contra mărturie: „Sunt vanitoși de rușinea lor”. În timp ce hainele obișnuite sunt făcute din lână, hainele liturgice sunt din in și lin; și aici stabilesc o lege contrară celei a Bisericii catolice. Unii monahi sunt îmbrăcați complet în alb, semn – așa zic ei – al virtuții curăției, iar credincioșii îi numesc „albi”.

 

VI. Alimentele și alte lucruri asemănătoare

66.  Ei mănâncă carnea animalelor ștrangulate, moarte (accidental sau de boală) sau omorâte de bestii, precum și sângele și carnea animalelor impure: urși, șacali, broaște țestoase, arici, castori, ciori, corbi, pescăruși, delfini, șobolani și animale chiar mai urâcioase și spurcate, dacă există.

67.  Eu nu știu ce-i aia săptămâna tyrophagiei, și pe tot timpul ei mănâncă carne și, mai mult, două zile din prima săptămână a posturilor. Ei încep postul de miercuri (miercurea cenușii) și pretind că sunt exact 40 de zile, începând cu acea zi, până în duminica floriilor; astfel, acești postitori conștiincioși numără exact zilele postului mare.

68.  În timpul postului mare, chiar dacă iau doar o singură masă pe zi, seara mănâncă și beau pește pe săturate și se îmbată; însă faptul de a bea vin toată ziua și în timpul acestor mese unice din timpul postului nu reprezintă o problemă pentru ei, dimpotrivă consideră că sunt sobri făcând astfel și săvârșesc o faptă de pioșenie.

69.  Sâmbăta și duminica din timpul postului mare ei dau copiilor lor brânză și ouă să mănânce și toți, în Joia Sfântă, întrerup postul, consumând aceleași alimente.

70.  Pe tot timpul anului ei mănâncă pește în fiecare miercuri și vineri și mănâncă de asemenea carne în fiecare miercuri și uneori și vinerea.

71.  În fiecare sâmbătă ei postesc și nu mănâncă decât seara fără să se înfrupte cu carne. Chiar dacă Nașterea lui Cristos cade într-o zi de sâmbătă, sau Botezul (Epifania) sau oricare altă sărbătoare mare, nu renunță la acest post.

72.  Mănâncă în preajma câinilor și urșilor domestici; le dă să lingă farfuriile ce conțin alimentele de pe masă iar apoi mănâncă ei-înșiși din aceleași farfurii.

73.  Monahii lor consumă grăsimea și șoricul de pe porc ce rămâne pe carne; sub pretextul unei oarecare boli, toți, monahi și laici, mănâncă carne în timpul sfânt al postului mare; iar dacă un monah este consacrat episcop, primește permisiunea să mănânce carne cât dorește.

74.  Popoarele latine nu au o regulă comună pentru cinstirea postului mare: în Polonia se postește nouă săptămâni, în Italia șase, iar alte popoare: unele opt, altele mai puțin.

75.  Se spune că unii dintre ei, sub pretext că este bun pentru sănătatea trupului, se spală cu propria urină, iar uneori chiar o beau, ca armenii; ce poate fi mai spurcat?

 

VIII. Atentatele împotriva locurilor sfinte și lucruri asemănătoare în timpul jafului

Constantinopolului de către cruciați (1204, cruciada a patra)

76.  Au dat foc bisericilor, cu miile, a căror frumusețe și dar al Duhului Sfânt ce le locuia erau fără seamăn.

77.  Din bisericile ce au fost salvate și din ruinele altor biserici au făcut grajduri pentru caii lor.

78.  Chiar și în sanctuarul sfânt al celei mai mari biserici dedicate Înțelepciunii lui Dumnezeu, „Aghia Sophia”, au introdus măgari pentru a-i încărca cu bunurile ce le furau, iar aceste animale fără rațiune se bălegau și urinau în sanctuarul interzis lucrurilor profane.

79.  În interiorul aceluiași sanctuar au sacrificat animalele pe care le-au introdus acolo: acestea sunt fapte ce nu pot fi calificate.

80.  În interiorul aceluiași sanctuar au introdus și o femeie ușuratică; așezându-se ea în locul numit synthronon, îi binecuvânta pe oamenii de față, parodiind astfel gesturile episcopului; în cele din urmă s-a ridicat pentru a dansa și, după ce a luat, cât a putut, în derâdere acel loc sfânt prin dansurile ei, a ieșit: și aceasta este o faptă de-a dreptul incalificabilă.

81.  Masa altarului din același sanctuar, un lucru rar datorită frumuseții artei și materialului din care era făcut și fiind sfințită prin consacrare, a fost făcută bucăți pe care le-au folosit apoi ca materiale oarecare.

82.  Unii dintre călăreții lor nobili au intrat călare în acest templu divin iar caii lor au călcat în picioare dalele sacre nechezând și bătând din copite.

83.  Patene și potire sacre au fost reduse la stadiul de ustensile de distracție în locuri necuvenite și le foloseau la mesele lor, unde erau, din păcate, și câinii lor printre convivi.

84.  Pâinea și vinul consacrate au fost răsturnate din vasele sfinte și aruncate ca niște gunoaie.

85.  Cu materialul vaselor sfinte din aur și argint și-au făurit centuri, bucle necuviincioase pentru pantaloni, pinteni pentru încălțările lor, iar pentru concubinele lor au făurit inele, coliere, cercei și multe alte bijuterii pentru picioare.

86.  Fețele de altar, ornamentele divine, veșmintele preoțești și episcopale au fost schimbate în haine și podoabe pentru bărbați și femei, în covorașe pentru șaua calului, în mantii pentru acoperirea cailor lor.

87.  Dale sacre din marmură și chiar marmura folosită la construirea altarului, precum și stâlpii din biserică nu s-au sinchisit să le arunce în stradă și le-au folosit la tot felul de lucrări.

88.  Moaște sfinte au fost aruncate din cutiile lor prețioase în locuri profane, ca niște obiecte oarecare.

89.  La ospiciul Sfântul-Samson au adus un iconostas acoperit cu reprezentări sacre pe care l-au găurit pentru a-l așeza în ceea ce ei numesc „convent” (adică toaletă), astfel încât prin aceste găuri – lucru greu de imaginat – bolnavii, din păcate!, își făceau nevoile.

90.  Imaginile sfinților au fost, unele arse, altele călcate în picioare, altele măcelărite cu securea și aruncate în depozitele de lemne ca să fie folosite drept combustibil pentru foc, altele au fost introduse ca decorațiuni prin case, altele au fost folosite drept scaune; unele au fost pironite pe parchetul din camere sau folosite ca staule pentru despărțirea cailor, din păcate!

91.  Preoții și episcopii lor au fost deseori văzuți în timp ce călcau în picioare, în timpul ceremoniilor, sfintele imagini ce se aflau sub picioarele lor.

92.  Au devastat mormintele sfinților sau a altor personaje, împărați și împărătese; au dezvăluit secretele naturii și jefuit mormintele în care se afla aur și argint, au furat până și ultimele veșminte; au cărat pe umerii lor mormântul împăratului Constantin cel Mare care este sfânt.

93.  În biserici și până la picioarele altarelor au omorât mulți dintre ai noștri, clerici și laici, care se refugiaseră în locuri sfinte, considerându-le inviolabile.

94.  Un episcop, echipat ca un războinic și care ținea crucea cu două mâini ca pe un steag, călărea în fruntea lor în bătălia împotriva acestui oraș, Constantinopol, în timpul bătăliei și înfăptuirii acelor acte de barbarie săvârșite de soldații lor. Când celebrau, acești episcopi erau escortați de băieți îmbrăcați sumar, după cum am spus mai sus.

95.  Un cardinal, intrând în biserica Arhanghelului la Anaplous, a mânjit cu var în acest lăcaș mai multe icoane ale sfinților; apoi a aruncat moaștele sfinților în marea din apropiere, cu intenția de a le recupera pe urmă.

96.  Ce să mai spun despre violurile tinerelor fecioare și ale monahiilor consacrate, adulterele, luarea ca sclavi a copiilor nobili și liberi, vânzarea lor la străini, mai ales sarazinilor, pentru motive, din păcate!, de necrezut și pentru ca acești negri traficanți să câștige sume mari.

97.  Lăsăm la o parte nedreptatea împotriva acestor oameni care nu s-au sinchisit cu nimic și care erau și creștini pe deasupra deoarece ei-înșiși făceau mărturisire de credință creștină; au venit din țări îndepărtate pentru a arde, a masacra, a jefui până la ultimele bunuri pe cei care trăiau aici, în așa fel încât acești oameni nu aveau dinaintea ochilor decât o viața ceva mai blândă decât moartea celor care erau masacrați pe câmpul de bătălie, având parte astfel de o moarte prelungită. La ce-mi folosește să enumăr acum toate acele lucruri incredibile, deoarece ceea ce am spus până acum este suficient pentru a arăta cruzimea lor?

98.  Cu ocazia acestor fapte urâte săvârșite de armatele lor împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor, nicio sancțiune nu a fost luată din partea Sfintei Biserici împotriva acestor răufăcători; dimpotrivă. Noi putem spune în concluzie că ierarhia favorizează asemenea incidente și cade astfel sub aceeași acuzație.

 

VIII. Raporturile cu ceilalți eretici

99.  Membrii Bisericii latine sunt în acord uneori cu unele puncte de credință ale ereticilor recunoscute și condamnate în trecut; amintesc aici cele mai importante. Întâi de toate păstrează de la evrei mai multe erori, cum ar fi: pâinea azimă, mâncarea mielului, faptul că episcopii se bărbieresc și se tund, aproape ținerea sabatului, băile de purificare și stropirile cu apă sfințită, veșmintele pontificale, etc.

100.       Apoi țin mai multe tradiții provenite de la armeni: ca ei, folosesc pâine azimă, mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei și în prima săptămână din postul mare; consumă ouă, lapte și brânză sâmbăta și duminica din postul mare; celebrează sărbătorile Domnului contra timpului (armenii celebrează, într-adevăr, Buna-Vestire pe 5 ianuarie, dimineața, iar Nașterea lui Cristos în seara aceleași zile, apoi, pe 6 ianuarie, Botezul Domnului, cu convingerea că Domnul s-a întrupat în aparență și nu în realitate, conform învățăturii lui Mani hulitorul); arată dispreț față de Maica Domnului prin felul în care o numesc (armenii, într-adevăr, aduc hulă împotriva Domnului zicând că el a trecut prin Fecioara Maria ca apa printr-un canal, conform învățăturii lui Valentin; de aceea minimalizează rolul celei care este deasupra Cherubinilor și nu cântă de obicei cântul ei, care se află în Evanghelia după sfântul Luca, având în acest sens ca învățător pe Nestorius); nu folosesc pentru botezul lor uleiul sfințit (după cum armenii, în loc de ulei sfințit, folosesc în mod greșit, unt sau ulei de susan); nu pun apă în prețiosul sânge, este ceea ce fac armenii din teama de a nu mărturisi în egală măsură divinitatea și umanitatea lui Cristos. Într-adevăr, ei cred, ca monofiziții, firea unică a lui Cristos după întrupare; mai mult, propun ca dogmă, în continuitatea învățăturii lui Paul de Samosata și Nestorius, că Domnul este doar un simplu om. De aici și ofranda cu pâine azimă, pentru ca nu cumva să se deducă în niciun fel că Omul-Dumnezeu este dublu și că partea umană asumată ar fi dotată cu suflet și inteligență; ei refuză azima ca simbol al sufletului și sarea ca simbol al inteligenței, zicând, ca Apolinarie, că trupul Domnului a primit ipostasul divin fiind privat de suflet și inteligență. De aceea ei fac semnul crucii cu un singur deget pe față pentru a semnifica unica fire a Răstignitului. La fel cum latinii pretind, în mod eronat, că sfântul apostol Petru și Părinții le-au transmis tradiția pâinii azimă, tot la fel și armenii spun că sfântul Grigore, sfântul doctor al Armeniei, le-a transmis învățătura lor referitoare la azimă și la potirul sângelui în care nu se adaugă apă, deoarece, zic ei, Cristos însuși a dat discipolilor săi, în timpul Cinei de taină, azimă și un potir fără amestec cu apă. Ei nu înțeleg faptul că astăzi Biserica celebrează ritul sângelui și apei ieșite din coasta Domnului și că Evangheliile nu spun explicit că vinul de la Cina cea de taină era cu desăvârșire fără amestec de apă. Tot armenii, ca și latinii, nu-și bat capul prea tare cu participarea la sfânta împărtășanie așa cum se face la noi, ci le este indiferentă participarea sau nu. Tot ei, în Vinerea sfântă, ascund sfânta cruce și după ce au ținut-o ascunsă până în duminica solemnă a Învierii, dis-de-dimineața acelei zile, o caută într-o parte și în alta, iar după ce au găsit-o, o expun spre venerație.

101.       În unele puncte, latinii cad în aceleași erori ca iacobiții, numiți astfel din cauza unui anume monah Iacob. Aceștia susțin indiferența față de venerația adusă icoanelor; atunci când se întâmplă să facă un gest de venerație, nu le sărută, ci le ating doar cu un singur deget iar apoi sărută acel deget. Tot la fel cu un singur deget trasează semnul crucii pe față, ducând mâna de la stânga spre dreapta; mănâncă carne în timpul săptămânii tyrophagiei; nu amestecă apa cu vinul sfintei jertfe.

102.       Tot la fel fac și Chatzizarii. Aceștia postesc câteva zile înaintea duminicii Apocreo și, sâmbăta și duminica din postul mare consumă ouă, lapte și brânză. Folosesc și ei pâinea azimă. Acest nume „Chatzizari” este dat celor care adoră crucea (chatzi este numele crucii la ei) și cred că crucea este mai puternică decât Cristos, fiindcă, zic ei, ea l-a învins pe Cristos; de aceea ei bat un cui în mijlocul crucii; de asemenea, ei sunt theopaschiști și monofiziți și se opun cu desăvârșire cultului sfintelor icoane.

103.       În aceste condiții, latinii care au aceste puncte în comun cu ei și care falsifică de câte ori este nevoie tradiția apostolilor și a Părinților, cum mai pot ei rămâne în stricta observație? Printre alte canoane, Părinții au specificat și ceea ce urmează: cei care nu se conformează preceptelor stabilite și care nu respectă deciziile conciliare, ci se îndepărtează, chiar și puțin, sunt considerați eretici și supuși anatemei. Iar dacă cea mai mică abatere este tratată astfel, ce să mai spunem despre acele abateri grave?

104.       Într-adevăr, istoricii dinaintea noastră spun că Papa însuși și creștinii din Occident, de dincolo de golful Ioniei, italienii, lombarzii, francii numiți și germanici, amalfitanii, venețienii și alții, sunt cu toții în afara Bisericii catolice de multă vreme și străini tradițiilor evanghelice și apostolice; au ajuns astfel, după cum spune istoria, din cauza tradițiilor barbare și anormale pe care le-au preluat de la ei; astfel s-au născut toate ereziile la ei. Tribul vandalilor, altă dată, a răsturnat puterea Romei și i-au dezrădăcinat pe romanii din trecut, și, deoarece sunt în acord cu anumite erezii, din cază că erau arieni, nestorieni, macedonieni și poate mai mult decât atât, au implantat la Roma ereziile lor pe care francii și germanicii le-au primit ca moștenire; de atunci ele s-au extins, dând naștere la multe alte erezii. În realitate, cei din Campania și din Albania nu sunt diferiți de grecii din antichitate în felul în care arată respect față de religie și obiceiuri; doar calabrezii au rămas, de la începuturi, creștini ortodocși.

 

Jean Darrouzès, „Le mémoire de Constantin Stilbès contre les Latins”, in : Revue des études byzantines, 1963, vol. 21 (1), p. 50-100.