• Câteva date despre calendar

    Anno Domini, în latinește, Anul Domnului, sau mai exact: Anul Domnului Nostru Isus Cristos este o expresie care desemnează anul nașterii lui Isus Cristos așa cum a fost stabilit în sec. VI de monahul, astrologul și matematicianul Dionisie Exiguul, sau Dionisie cel Mic. El este cel care, la cererea papei Ioan I, a decretat anul 1 ca fiind anul inaugural al erei creștine, numită convențional de istorici „era noastră”, în opoziție cu „înaintea erei noastre”. Toate organismele mondiale au adoptat acest sistem de numărare a anilor, vom vedea conform căror calcule.

    Dionisie cel Mic, în lucrarea sa Liber Paschate – Cartea despre data Paștelui, publicată în anul 525, pune bazele calculului pentru o nouă eră în istoria omenirii. Cancelarul papei Ioan I, Bonofacius, îi cere să conceapă o metodă pentru a stabili data Paștelui, ținând cont de calculele astrologilor alexandrini, recunoscuți pentru dibăcia și înțelepciunea calculelor lor. Trebuie să știm că și conciliul I ecumenic de la Niceea, în 325, a stabilit că episcopul Alexandriei, sfătuit de colegiul astrologilor alexandrini, va stabili o dată unică pentru „sărbătoarea sărbătorilor”, Paștele Domnului, pentru a evita ca fiecare Biserică să calculeze după propriile opinii sărbătoarea cea mai mare și mai importantă a creștinismului: învierea Domnului. Patriarhul Chiril al Alexandriei stabilise o regulă de calcul, numită „Regula alexandrină”, publicată în anul 444 pe niște table, numite latine. Aceste table acopereau o perioadă de 95 de ani, sau cinci cicluri de câte 19 ani fiecare, și erau alcătuite după un calendar numit al „erei lui Dioclețian”, anul 1 ar corespunde anului 285 al erei noastre.

    În sec. al II-lea, filosoful Iustin și episcopul de Lyon, Irineu, au stabilit că Isus s-a născut în anul în care Quirinius făcea primul recensământ; acest an ar corespunde anului 6 al erei noastre. Iustin este chiar foarte precis atunci când spune: „Cristos s-a născut acum 150 de ani sub împăratul Quirinius, iar mai târziu, sub guvernatorul Ponțiu Pilat a învățat norodul învățătura pe care am primit-o și noi” (Apologia I, 46, 1). Această informație corespunde precis recensământului făcut de Quirinius. La începutul sec. III, Clement Alexandrinul spunea că Isus s-a născut în anul 28 după cucerirea Alexandriei de Octav Augustus, adică anul -2 al calendarului nostru de astăzi. Tertulian și Iulius Africanul sunt primii care propun o dată a nașterii Mântuitorului foarte apropiată de cea care va fi adoptată în sec. VI. Hipolit Romanul și istoricul Orosus preferau totuși să rețină ca an al nașterii Domnului anul 752 de la fondarea Romei, adică anul -2 al calendarului nostru de astăzi. Eusebiu al Cezareii vorbește despre anul 42 al lui Octav Augustus, adică tot anul -2 al calendarului actual, însă tot el este primul care afirmă că Isus s-ar fi născut în vremea lui Irod, adică înaintea anului -4 al erei noastre.

    În 525, Dionisie cel Mic adaugă un ciclu de 95 de ani începând cu anul 247 al erei lui Diocletian, continuând astfel tablele alexandrine; așa ajungem de la anul 285, tablele alexandrine, plus 247, era lui Diocletian, la anul 525 al calendarului actual. Însă el a decis să modifice în același timp anul de la începutul calendarului pentru a nu se mai referi la calendarul lui Diocletian, tocmai pentru a scoate din calculele calendarului creștin pe unul dintre cei mai mari persecutori al Bisericii primare. Astfel decide că anul în care el realizează continuarea tablelor alexandrine este 525 după întruparea lui Cristos, care devenea anul de început al noului calendar. Nu știm exact dacă el își notase undeva că anul 525, an în care a început să lucreze la tablele alexandrine, și la care a adăugat un ciclu de 95 de ani corespundea exact celor 19 cicluri în care avem, odată la patru ani, un an bisextil, iar săptămâna numără șapte zile. Alexandrinii calculaseră în așa fel anii încât acest ciclu de 19 ani făcea să cadă Paștele în fiecare an în aceeași lună, în aceeași zi.

    Dionisie cel Mic a luat ca dată de plecare în calculele lui 25 martie, ziua echinoxului de primăvară în calendarul iulian inițial, al anului 753, anul fondării Romei – ab Urbe Condita, deoarece această dată calendaristică avea avantajul să coincidă cu luna nouă în primăvară. Efectiv, în acel an, 753, care corespunde anului -1 al calendarului actual, adică anului 0 pe scara astronomilor, luna nouă a primăverii a avut loc pe 24 martie la orele 11 și 28 min. Anii din vecinătatea lui nu ofereau această coincidență.

    Încă din sec. IV, Buna Vestire, sărbătoarea zămislirii Mântuitorului, era celebrată la 25 martie. Astfel, Dionisie cel Mic nu a ezitat să sacrifice rigoarea reperelor istorice date de evanghelistul Luca, pentru a da mai mare importanță unei coincidențe astrale. Calendarul său cu data Paștelui, aprobat de papa Ioan al II-lea în 533, a stat la bază stabilirii noii ere în detrimentul și ca o succesiune a erei lui Diocletian. Nașterea lui Isus a fost stabilită pe 25 decembrie, adică nouă luni mai târziu după 25 martie, anul de plecare fiind tot 753, fondarea Romei, care va deveni anul 1 al erei creștine, sau anul 1 după Cristos, sau anul 1 al erei noastre. Anul 1 al Anului Domnului a fost aliniat pe anul 754 al calendarului iulian, care începea cu 1 ianuarie – la Roma anul începea pe 1 ianuarie de șase secole deja – zi care coincide cu ziua a opta de la nașterea lui Isus, în care, conform tradiției iudaice, avea loc tăierea împrejur a noului născut. Totuși, calendarul lui Dionisie cel Mic nu a fost aprobat imediat, ba chiar la Roma s-a continuat folosirea calendarului lui Diocletian până în sec. VIII.

    Era creștină, fondată pe calendarul lui Dionisie cel Mic, prezintă deci doi ani de întârziere dacă ținem cont de reperele cronologice ale evanghelistului Luca și de corespondențele propuse de istoricii din antichitate. Calendarul lui Dionisie se distanțează la patru ani de reperele cronologice ale evanghelistului Matei, conform căruia Isus s-ar fi născut cel puțin doi ani înaintea morții lui Irod cel Mare, adică în -4, dacă ținem cont de uciderea pruncilor nevinovați. Vedem deja că reperele cronologice ale celor două Evanghelii sunt contradictorii. Reperele sfântului Luca au putut fi studiate în funcție de izvoarele istoriei romane, mai ales primele versete din capitolul 2, unde evanghelistul spune: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Toţi mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată” (Lc 2, 1-4). Ori, istoricii ne spun că acest prim recensământ făcut de Quirinius a avut loc în anul 6 al erei noastre, după cum spune istoricul Flavius Iosif (Antichități iudaice, XVIII, cap. 3). Textul din Luca mai prezintă și alte inexactități istorice. Un istoric, Fergus Millar, în 1994, în A Study on Cassius Dio, Oxford University Press, p. 49, spunea că Luca a folosit informația privitoare la Quirinius pentru a explica felul în care Isus s-a născut la Betleem, însă realitatea istorică este înșelătoare, ba chiar falsă. În opinia istoricului, recensământul lui Quirinius nu a fost extins și în Galileea, unde trăia familia lui Isus, deoarece această provincie romană era cârmuită de Irod Antipa, nu făcea parte din teritoriile lui Quirinius și conform acestei teorii, data recensământului nu poate fi reținută ca indice cronologic.

     

    Anul zero!? Ce facem cu anul 0? Ei bine, anul 0 nu există în era creștină! Se crede că cifra zero a începută să fie folosită în Europa mult după stabilirea calendarului erei creștine. Așadar, era creștină începe direct cu anul 1 înainte de Cristos (î.d.C.) și anul 1 după Cristos (d.C.). Data de 1 ianuarie marchează începutul primului an, al primului deceniu, al primului secol, al primului mileniu al erei creștine, care se termină pe 31 decembrie anul 1, pe 31 decembrie deceniul 1, pe 31 decembrie secolul 1, pe 31 decembrie mileniul 1, etc. Mileniul al III-lea și secolul XXI au început pe i ianuarie 2001 și vor termina respectiv pe 31 decembrie. Totuși, pentru a simplifica calculele efemeridelor, astronomii moderni definesc un an 0 care ar corespunde anului -1 al istoricilor, notat anul 1 î.d.C.. Anul -1 al astronomilor corespunde anului 2 î.d.C.

     

    Crăciunul și prima zi din an? Ne putem pune întrebarea: dacă anul calendaristic începe cu nașterea lui Cristos, de ce prima zi din an nu este și ziua nașterii Mântuitorului? În iudaism, tăierea împrejur are loc în ziua a opta a nou-născutului de parte bărbătească în prezența a 10 bărbați, oameni adulți, și este un rit fondator. Prin acest rit, nou-născutul intră în comunitatea bărbaților care împărtășesc aceeași credință. În creștinism, tăierea împrejur a lui Isus era celebrată în fiecare an pe 1 ianuarie – a opta zi după nașterea sa, fixată simbolic pe 25 decembrie și comemorată în prima zi a anului 1. Aceasta este data înscrisă în calendarul catolic roman până în anul 1970. „Sfântul prepuțiu” a fost venerat ca o relicvă, însă astăzi s-a abandonat această tradiție. Așadar, începutul calendarului creștin este profund înrădăcinat în tradiția iudaică, chiar dacă, începând cu reforma liturgică post-conciliară Vatican II, oficiul din 1 ianuarie o celebrează pe Sfânta Fecioară Maria, Theotokos- Născătoare de Dumnezeu. Tradițiile ortodoxe regrupează sub vocabula Teofanie – Epifania Domnului – Boboteaza – trei evenimente prin care Dumnezeu arată omenirii începuturile mântuirii: 1) nașterea lui Isus la Betleem și adorația magilor veniți din Orient; 2) prezentarea lui Isus la Templu și tăierea împrejur a opta zi după nașterea sa; 3) Botezul lui Isus în Iordan, la 30 de ani, de Ioan Botezătorul și începerea activității publice; de aceea în tradițiile ortodoxe, ziua de 7 ianuarie este dedicată cinstirii sfântului Ioan Botezătorul, el trebuie să se micșoreze, iar Isus să crească; misiunea lui Ioan Botezătorul se încheie odată cu botezul Domnului. Tradiția catolică, până la reforma liturgică a conciliului Vatican II, celebra pe 25 decembrie nașterea Mântuitorului, pe 1 ianuarie celebra tăierea lui Isus împrejur și impunerea numelui, iar pe 6 ianuarie se celebra Epifania Domnului, adică manifestarea Dumnezeirii lui înaintea magilor veniți don Orient cu daruri prețioase, înaintea celor prezenți la botezul său în Iordan când vocea Tatălui îl confirmă ca Mântuitor: „Acesta este Fiul meu Preaiubit”, înaintea convivilor de la nunta din Cana Galieii când Isus a transformat apa în vin și cei prezenți au crezut în el. Astăzi, ritul catolic roman prevede trei sărbători ale Epifaniei distanțate cronologic: pe 6 ianuarie Epifania Domnului înaintea magilor; în duminica imediat următoare, Epifania Domnului în râul Iordan când primește botezul; a doua duminică după 6 ianuarie, Epifania Domnului la nunta din Cana.

    Un ultim amănunt. Ritul catolic roman nu începe anul liturgic nici la Crăciun, cu nașterea Domnului, nici pe 1 ianuarie, odată cu calendarul profan. Anul liturgic începe odată cu prima duminică din Advent, înscriind astfel creștinul într-o triplă așteptare a Mântuitorului: venirea lui în trup la Betleem, venirea lui în sufletul fiecărui credincios, venirea lui în gloria finală la sfârșitul veacurilor. De aceea, calendarul liturgic roman așază ca ultimă sărbătoare Cristos Regele universului, cel care va veni în slavă să introducă omenirea în comuniunea Treimii. 


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :