• Corespondență între Ieronim și Augustin

    Corespondență între Ieronim și Augustin

    Corespondență între Ieronim și Augustin

    Redau aici doua scrisori din corespondenta unot doi mari scriitori și teologi ai Bisericii secolului al IV-lea al creștinismului: sfântul Ieronim din Stridon (348-419), biblist, exeget, moralist, teolog și ascet inscontestabil, și sfântul Augustin din Tagaste (354-430), episcop de Hipona, teolog, exeget, filosof și întemeietor de viață monahală în Biserica apuseană. 

     

    Sf. Ieronim către Sf. Augustin: recomandare episcopului de Hipona

    Scrisoare scrisă în 397 din Betleem

    Ieronim către sfântul și drept-credinciosul, Fericitul Episcop Augustin, salut în Domnul. Împins de datoria sfântă să-ți transmit salutul meu, ți-am scris anul trecut, prin fratele, subdiacon, Asterius; vreau să cred că ai primit această scrisoare. Astăzi îți scriu din nou prin fratele, diacon, Presidius; întâi de toate, te rog să-ți amintești de mine; apoi îți încredințez și mesagerul acestei scrisori, care-mi este drag și te rog să-i acorzi protecție și ajutor, indiferent de nevoile lui; slavă Domnului, nu-i lipsește nimic în ce privește lucrurile materiale, însă este într-o căutare reală de prieteni, oameni respectabili, și nimic nu-l poate face mai fericit decât să închege prietenii frumoase și trainice. Vei putea afla de la el de ce s-a decis să se stabilească în Occident.

    Fiind într-o mănăstire, nu sunt scutit de nenorocirile mării acestei lumi agitate și sufăr din cauza dificultăților pelerinajului. Însă speranța mi-am pus-o în Cel care a spus: „Aveți încredere, eu am biruit lumea” (In 16, 33) și tot de la El aștept ajutorul ultim în lupta împotriva diavolului, dușmanul nostru. Te rog să transmiți salutul meu sincer și profund sfântului și venerabilului frate, Papa Alipius. Frații care se străduiesc să-l slujească pe Domnul în mănăstire cu mine te salută.

    Cristos, Dumnezeul nostru Atot-Puternic să-ți dea sănătate și să-ți amintești de mine, o, cu adevărat sfânt și venerabil, Domn și Papă.

     

    Sf. Augustin către Sf. Ieronim: despre De viris illustribus și origenism

    Scrisoare scrisă în anul 397

    Augustin către prea-iubitul și scumpul Domn și frate Ieronim, colegul meu în preoție. Țin să-ți mulțumesc în primul rând fiindcă mi-ai scris o scrisoare adevărată în schimbul unui simplu salut de la mine. Însă scrisoarea ta este mult prea scurtă în comparație cu ceea ce m-aș fi așteptat de la un om ca tine, căruia niciodată nu i se pare prea lungă, indiferent cât timp ar necesita scrierea ei. Chiar dacă ești ocupat cu tot felul de treburi în folosul altora și prins de grijile zilnice, nu ți-aș ierta cu ușurință o scrisoare atât de scurtă dacă nu m-aș gândi la cuvintele atât de puține la care ea răspunde. Te rog să începi, cu mine, o corespondență prin scrisori pentru a nu lăsa ca absența trupească să ne separe, chiar dacă, știm bine, suntem mereu uniți în Domnul prin unitatea duhului, chiar și atunci când tăcerea este reciprocă. Cărțile pe care le publici de ceva vreme mi-au permis să te cunosc aproape perfect. Dacă ar trebui să spun că nu te-aș cunoaște fiindcă nu te-am văzut niciodată, și tu ai putea spune același lucru, deoarece nici tu nu m-ai văzut vreodată. Însă, dimpotrivă, dacă tu te cunoști pe tine însuți fiindcă îți cunoști duhul, eu te cunosc destul de bine datorită cărților tale și îl laud pe Domnul fiindcă ți-a dat inteligență pentru a scrie spre folosul tău, al meu și al fraților care citesc.

    Acum ceva vreme s-a întâmplat să pun mâna pe o cartea de-a ta; nu-mi amintesc exact titlul, deoarece nu cred că avea un titlu, după obicei, pe prima pagină. Fratele la care am găsit acea carte spunea că se numea Epitaf. Aș putea crede că tu ai fi dorit să-i dai un asemenea titlu, dacă nu aș fi văzut că în lucrare ai fi scris despre viața sau scrierile unor bărbați morți. Însă deoarece mulți dintre cei cărora le reamintești scrierile trăiau încă atunci când ai publicat cartea, ba mai mult, sunt și acum în viață, m-ar mira ca tu să fi ales acest titlu, sau să fi crezut așa ceva. În rest, cartea mi se pare foarte interesantă, folositoare și nu pot decât să te felicit.

    În comentariul tău la scrisoarea către galateni, a sfântului Paul, am aflat un loc ce mă neliniștește foarte tare. Dacă admitem în Sfintele Scripturi ceva de genul minciunii oficiale, ce autoritate ar mai avea? Am putea oare să tragem o învățătură din ceva a cărei credibilitate este distrusă de îndrăzneala unei minciuni îndărătnice? Imediat ce ai scris acest text, dușmanul tău va găsi pretext să te acuze că afirmi ceva suspect. Și cu cât mai mult acest lucru este adevărat atunci când tu dorești să comentezi un text celebru al sfântului Paul: „Dumnezeu îmi este martor că nu mint cu nimic atunci când vă scriu” (Gal 1, 20), ar trebui să credem și să spunem că acest Apostol ar fi mințit atunci când spune despre sfântul Petru și despre sfântul Barnaba: „Dacă am văzut că ei nu merg drept, după adevărul Evangheliei”? (Gal 2, 14) Dacă sfântul Petru și sfântul Barnaba mergeau drept, sfântul Paul a mințit; dacă a mințit în acest loc, unde a spus adevărul? Am putea oare spune că zice adevărul atunci când ne convine nouă? Iar când este în opoziție cu gândurile noastre putem oare pune textul pe seama unei minciuni neoficiale? Cu o asemenea regulă, nu vor lipsi motive pentru a demonstra că Apostolul nu doar a putut, ci chiar a trebuit să mintă. Nu este necesar să-ți expun aici prin multe cuvinte argumentele mele, mai ales când știu cu cine stau de vorbă, tu, a cărei iscusită înțelepciune nu are nevoie decât de un singur cuvânt. Nu am nici o pretenție orgolioasă că aș putea îmbogăți, prin argumentele mele, geniul tău de comentator al Scripturilor, tu care ești bine înzestrat cu daruri divine; nimeni, în afară de tine, nu este în măsură să corecteze această lucrare a ta.

    Nu-mi stă mie în puteri să te învăț cum ar trebui să înțelegem ceea ce spune același Apostol: „M-am făcut evreu cu evreii, pentru a-i câștiga pe evrei” (1 Cor 9, 20) și restul spus datorită compasiunii milostivirii, nicidecum pentru a ascunde înșelăciunea. Astfel cel care slujește un bolnav devine, într-o oarecare măsură, bolnav ca și el; nu spune că are febră ca și el, însă se gândește, cu aceeași trăire a bolnavului, la felul în care ar dori să fie slujit dacă ar fi în locul lui. Sfântul Paul era evreu; odată devenit creștin, nu a abandonat tainele primite de poporul evreu în vremea pe când era evreu, atunci când tradiția iudaică le prescria spre binele evreilor. Le-a păstrat chiar și atunci când a devenit apostol al lui Cristos; însă a făcut asta pentru a arăta că aceste semne religioase nu aveau nimic vătămător pentru cei care, după ce le-au primit de la părinții lor, rămâneau atașați, chiar dacă mai apoi au aderat la credința în Cristos, fără să mai pună totuși speranța mântuirii lor în aceste mistere iudaice. Aceeași taină a mântuirii, semnificată prin tainele primite odinioară, erau eficace tocmai datorită Domnului Isus. De aceea sfântul Paul nu credea necesar să impună păgânilor un jug apăsător și inutil cu care nu erau familiarizați și care i-ar fi putut îndepărta de la credință (Fap 15, 28).

    Nu a intrat în conflict cu sfântul Petru fiindcă acesta respecta tradiția strămoșilor; sfântul Petru putea face acest lucru, dacă ar fi dorit, fără minciună, fără inconveniente și pe bună dreptate: erau lucruri nefolositoare, obișnuite și care nu făceau rău cu nimic. Însă încercarea de a-i iudaiza pe păgâni, ca și cum asemenea practici mai erau necesare pentru mântuire, chiar și după venirea Domnului, acest lucru adevărul îl respinge în mod categoric prin ministerul apostolic al lui Paul. Sfântul Petru nu ignora așa ceva, însă îi era teamă de cei netăiați împrejur. De aceea Paul intră în discuție aprinsă cu el și îi spune care este adevărul; iar Sfânta Scriptură, lăsată lumii pentru propășirea în credință a generațiilor ce vor veni, nu este slăbită prin acceptarea unei minciuni și autoritatea ei nu este în nici un fel îndoielnică, nici șovăitoare. Nu vrem, și, aș spune chiar, nu trebuie subliniate consecințele detestabile la care ar putea da naștere asemenea interpretări. Pentru mai multă claritate și mai mare precizie ar trebui să avem o discuție doar noi doi, față către față.

    Sfântul Paul părăsise ceea ce evreii aveau ca practici nefolositoare; mai întâi se despărțise de ei prin faptul că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și, voind să stabilească propria lor dreptate, „nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu” (Rom 10, 3). Un alt lucru nefolositor, părăsit de sfântul Paul, mai era și credința ce o respectau evreii în observarea cu strictețe a datinilor de odinioară nu doar ca datini, ci ca fiind necesare mântuirii chiar și după pătimirea și învierea lui Cristos, după instituirea și arătarea sacramentului harului după rânduiala lui Melchisedec. A existat o vreme în care asemenea practici erau necesare; nu avem nevoie de altă mărturie decât cea a martirului macabeilor care, altfel, ar fi fost fără folos și fără nici un scop (2 Mac 7, 1). În fine, marele Apostol se despărțea de evrei când aceștia îi atacau pe predicatorii creștini ai harului, care în ochii lor nu erau decât niște dușmani ai Legii. Avem aici de-a face cu erori și dispoziții vicioase pe care sfântul Paul le „combătea și le considera drept urâciuni, decis să piardă totul pentru a-L dobândi pe Isus Cristos” (Fil 2, 8) și nu se opunea respectării Legii conform obișnuinței strămoșilor, respect practicat de el însuși dar fără nici o necesitate de mântuire, așa cum credeau evreii, și fără dispoziții vicioase, așa cum îi reproșa sfântului Petru. Dacă sfântul Paul a respectat ceremoniile strămoșilor pentru a da de înțeles că era evreu pentru a-i câștiga pe evrei, de ce nu a adus jertfe cu păgânii, el care a trăit ca fără lege cu cei care nu aveau lege, pentru a-i câștiga și pe ei? Însă el era evreu din fire și spune toate acestea nicidecum pentru a lăsa să se înțeleagă că nu mai era, ci pentru a veni, cu milostivire, în ajutorul evreilor și al păgânilor; pentru a deveni mai milos, pare că acceptă chiar și erorile lor; nu este vorba despre viclenia minciunii, ci despre îmblânzirea milostivirii. Apostolul ne spune ferm într-un alt loc: „M-am făcut slab cu cei slabi, pentru a-i câștiga pe cei slabi” (1 Cor 9, 22) iar concluzia: „M-am făcut totul tuturor pentru a-i câștiga pe toți” are drept scop să ne arate slăbiciunile fiecăruia, evidente în mila Apostolului. Iar când spunea: „Cine suferă fără ca eu să nu sufăr?” (1 Cor 11, 29), nu se prefăcea că era slab, ci era într-adevăr.

    Te rog deci să fii mai sever, creștinește și intelectual, cu tine însuți pentru a fi în măsură să corectezi această lucrare și să cânți, după cum spun păgânii, palonidia: adevărul creștinilor este cu mult incomparabil mai frumos decât Elena a grecilor (este vorba despre istoria mitologică a poetului Stesicore, care și-a pierdut vederea fiindcă a denigrat-o pe Elena, însă apoi a compus un poem reparator în cinstea ei); pentru acest adevăr martirii noștri au luptat împotriva Sodomei mai mult decât eroii nu au luptat în trecut pentru Elena împotriva Troiei. Nu spun acestea pentru a insinua că ar trebui să-ți recapeți ochii inimii; Doamne ferește, nu cred că i-ai pierdut! Însă o spun pentru ca ochii tăi, sfinți și vigilenți, să-ți folosească pentru a preîntâmpina eventualele consecințe ce s-ar ivi, și de care poate nu ți-ai dat seama din lipsă de atenție, conducând pe unii să creadă că scriitorul cărților divine a putut, în mod deliberat și pios, să mintă asupra unui aspect.

    Ți-am scris, acum ceva vreme, o scrisoare ce nu a ajuns la tine, fiindcă cel care trebuia să ți-o ducă nu a mai plecat. Aveam un gând, în timp ce dictam acea scrisoare, și nu vreau să îl uit aici: dacă ai o opinie diferită de a mea și dacă ai dreptate, te rog să ierți sensibilitatea mea; iar dacă modul tău de a gândi despre adevăr este diferit de al meu (deoarece opinia ta nu va fi mai bună decât în măsura în care va fi adevărată), atunci ar exista din partea mea o mare greșeală într-o eroare care ar facilita adevărul, dacă se poate spune că adevărul poate uneori să faciliteze minciuna.

    Referitor la ceea ce mi-ai scris despre Origen, știam că trebuie să aprob și să laud tot ceea ce este bun și adevărat, nu doar în lucrările bisericești, dar și în orice altă carte, și că trebuie dezmințită și condamnată orice eroare și falsitate în aceste cărți. Însă ceea ce îți ceream atunci și îți cer și acum, bazându-mă pe înțelepciunea ta, este să-mi arăți toate punctele în care acest mare om s-a despărțit într-adevăr de adevăr. Cartea în care ai citat, în măsura în care îți aminteai, autorii bisericești și scrierile lor ar fi, cred eu, mai utilă dacă, după ce ai numit ereticii (și aș dori să știu de ce i-ai omis pe unii), ai mai spune și de ce trebuie să ne ferim de ei. Poate te temeai că lucrarea ar fi devenit prea voluminoasă dând mai multe informații despre punctele înaintate de autoritatea catolică împotriva ereticilor; în acest caz te rog, din dragoste față de frații mei, dacă ocupațiile tale îți permit ceva timp liber, să nu consideri că va fi un lucru prea greu, după ce, datorită harului Domnului Nostru, ai ajutat și încurajat atât de mult sfintele litere în limba latină, să aduni într-o carte, nu prea voluminoasă, învățăturile obraznice ale tuturor ereticilor care s-au străduit, până azi, să se opună credinței creștine, fie din orgoliu, fie din ignoranță sau îndărătnicie; va fi o lucrare foarte folositoare celor care nu au ușurința să cerceteze prin ei înșiși sau care, nefiind instruiți în litere, nu-și pot permite să studieze aceste lucruri. Te voi ruga stăruitor dacă n-aș ști că insistența ar fi semnul obișnuit prin care ne arătăm lipsa de caritate. Îl încredințez bunăvoinței tale pe Paul, fratele meu în Isus Cristos; dau mărturie că se bucură de multă cinste la noi.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :