• Definitia conciliului de la Florenta, 6 iulie 1439

    Definitia conciliului de la Florenta, 6 iulie 1439

    De la marea schisma, 1054, cand cele doua Biserici, Rasariteana si Apuseana, au incetat orice tentativa de dialog si colaborare, conciliul de la Roma-Ferara-Florenta, 1436-1439, ramane incercarea cea mai concreta de apropiere si unire dintre ele. Episcopii orientali si occidentali, intr-o dorinta profunda de unitate, au asternut pe masa de lucru, printre multe alte puncte considerate a fi divergente între ei, patru mari dosare: primatul episcopului de Roma, statutul sufletelor din purgatoriu (flacari purificatoare sau un statut de nefericire vremelnica), painea folosita la celebrarile euharistice (cu azima in Orient, fara azima in Occident), problematica purcederii Duhului Sfant (doar de la Tatal, de la Tatal prin Fiul, de la Tatal Filioque, adica de la Tatal si de la Fiul). Dupa indelungi dezbateri, dupa schimbarea de trei ori a locului desfasurarii conciliului, dupa multe concesiuni si argumentari biblice, patristice si magisteriale, spune cronicarul conciliului Syropulos, participantii au semnat, pe 6 iulie 1439, un document de unitate a crestinilor, al carui continut il gasiti in acest document, redactat in greceste si latineste. Toti participantii au semnat acest document, dupa cum se poate vedea din lista semnatarilor, mai putin Marcu al Efesului, care a parasit lucrarile conciliare in ascuns, a revenit la Constantinopol unde a imbracat haina antiunionista, reusind sa convinga tot Orientul ca participantii la conciliul de la Florenta s-au inselat si au comis o greseala, semnad documentul de unitate a crestinilor. Unitatea va dura pana in jurul anului 1480, cand nici un episcop oriental nu mai recunoaste validitatea documentului semnat la Florenta si il considera ne-canonic fiindca, spun ei, semnaturile au fost smulse cu forta de catre occidentali. Miscarea ecumenica de astazi se intereseaza tot mai mult la ce s-a petrecut atunci si cum putem avansa toti crestinii impreuna spre realizarea dorintei lui Cristos: "Ca toti sa fie una, pentru ca lumea sa creada". In acest sens, Biserica catolica, la Conciliul Vatican II, a adoptat un document de importanta majora pentru ecumenism: Unitatis Redintegratio. Dorinta lui Cristos dinaintea patimirilor devine dorinta unanima a Bisericii catolice. In 1964, Papa Paul VI da intalnire Patriarhului Atenagoras I al Constantinopolului la Ierusalim si acolo ajung la o intelegere asupra unei "Declaratii comune" prin care se abroga sentintele de excomunicare din anul 1054. Vezi documentul in limba franceza aici: http://www.vatican.va/roman_curia/pontifical_councils/chrstuni/ch_orthodox_docs/rc_pc_chrstuni_doc_19650107_athenagoras-i-paul-vi_fr.html. In 2014, Papa Francisc si Patriarhul Bartolomeos I al Constantinopolului isi dau intalnire la Ierusalim si semneaza o "Declaratie comuna" prin care certifica declaratia comuna a predecesorilor lor si fac primul pas spre inlaturarea obstacolelor ce stau in cale unitatii crestinilor. Vezi documentul in limba franceza aici: http://corortodox.blogspot.ro/2014/05/declaratia-comuna-papei-franscisc-si.html.

    Eugen Episcop, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu.

    Ad perpetuam rei memoriam: Cu asentimentul că tot ceea ce este scris aici de către Prea-iubitul nostru fiu în Isus Cristos, Ioan Paleologul, Ilustrul Împărat al Romanilor (greci), de către delegații Venerabililor noștri Frați Patriarhi și de către alți reprezentanți ai Bisericii orientale.

    Cerurile se bucură și pământul tresaltă de veselie! (Ps 95) Zidul care despărțea Biserica Apuseană de cea Răsăriteană a fost dărmat dintre noi. Pacea și armonia au fost restabilite, fiindcă cel care, din două popoare a realizat unitatea lor (Ef 2, 5) în unul singur, Cristos, piatra unghiulară (Is 23, 16 // Ef 2, 5), a unit cele două Biserici prin legătura trainică a carității și a păcii și le menține într-o unitate perpetuă. După o lungă perioadă de tristețe și după o îndelungată și oribilă obscuritate produse de o neînțelegere banală, flacăra senină a unei unități dorite de toți tocmai s-a aprins. Să se bucure deci Biserica, Mama noastră, fiindcă își vede fiii, care până acum erau divizați între ei, reveniți la unitate și viețuiesc în pace; mai înainte ea plângea cu amărăciune separația dintre ei, iar acum, cu o bucurie imensă, aduce mulțumiri lui Dumnezeu cel Atotputernic datorită unității dintre ei. Pretutindeni pe pământ credincioșii se îmbrățișează și toți cei care sunt creștini se bucură cu Biserica catolică, Mama lor. Iată că Părinții Apuseni și cei Răsăriteni, după o lungă perioadă de discuții și neînțelegeri, fiind expuși pericolelor mării și călătoriei pe uscat și după ce au avut de înfruntat tot felul de dificultăți, s-au întrunit, bucuroși și hotărâți, la acest sfânt conciliu ecumenic, purtând dorința unei unități sfinte și cu dorința restabilirii carității din trecut; și nu au fost înșelați în așteptările lor. Fiindcă, după o lungă și laborioasă discuție, luminați fiind de bunătatea Duhului Sfânt, ei au dus la împlinire această unitate sfântă și mult dorită.

    Cine ar putea deci mulțumi îndeajuns lui Dumnezeu Atotputernicul pentru un așa de mare bine? Cine nu s-ar simți mișcat de izvoarele milostivirii divine? Ce inimă de piatră nu s-ar înmuia înaintea unei bunătăți atât de mari a celui Preaînalt? Sunt cu adevărat lucrări divine, care nu se datorează slăbiciunilor umane și de aceea trebuie să le acceptăm cu o venerație deosebită și să-l lăudăm pe Dumnezeu. Ție se cuvine lauda; Ție se cuvine mărirea, Ție se cuvine mulțumirea, Cristoase, izvorul milostivirii, care ai dat un bine atât de mare Miresei tale, Biserica catolică, și care ai făcut să strălucești, în vremurile noastre, prin minunile bunătății tale, pentru ca toți să povestească minunile tale. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a dăruit o binefacere de-a dreptul minunată, cu adevărat divină. Vedem cu ochii noștri ceea ce mulți, înaintea noastră, au dorit cu înflăcărare, însă nu au putut contempla așa ceva.

    Deci, Latinii și Grecii fiind întruniți în acest sfânt conciliu ecumenic au dat dovadă de mult zel, în particular, pentru a discuta cu grijă, iar după o anchetă minuțioasă, s-au exprimat unanim asupra articolului din Simbolul credinței referitor la purcederea Duhului Sfânt. Mărturiile extrase din Sfintele Scripturi stând ca dovadă, precum și autoritatea sfinților Doctori răsăriteni și apuseni, s-a aflat că unii spuneau că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul, pe când alții spuneau că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul; însă noi am recunoscut că toți au voit să exprime aceeași învățătură sub aceste forme diferite.

    Grecii, în ce-i privește, spuneau că mărturisind faptul că Duhul Sfânt purcede din Tatăl, nu exprimă intenția de a exclude purcederea din Fiul; însă au spus că se abțin să spună că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul deoarece, în opinia lor, latinii, formulând această învățătură, par să spună că Duhul Sfânt ar purcede din două principii și din două spirații (spirationibus / pneusewn).

    Latinii, în ce-i privește, au afirmat zicând că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul, însă nu cu intenția de a refuza că Tatăl este unicul izvor și principiu al dumnezeirii, a Duhului Sfânt și a Fiului; afirmând că Duhul Sfânt purcede din Fiul / Filioque, nu au voit nicidecum să spună că Tatăl nu este principiul acestei purcederi din Fiul, nici să afirme două principii și două spirații; însă au afirmat, dimpotrivă, după cum au făcut-o întotdeauna, că nu există decât un singur principiu și o unică purcedere a Duhului Sfânt.

    Deoarece din toate aceste explicații reținem o unică și aceeași interpretare a adevărului, s-au pronunțat și au convenit unanim în același asentiment și în același spirit unitatea Bisericii, care este sfântă și plăcută lui Dumnezeu. De aceea, în numele Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, cu aprobarea acestui sfânt conciliu ecumenic din Florența, decidem că articolul de credință despre care s-a vorbit, va fi crezut, acceptat și mărturisit de toți creștinii astfel:

    Mărturisim că Duhul Sfânt este din veșnicie cu Tatăl și cu Fiul și deține esența și ființa sa din Tatăl și în același timp din Fiul și purcede din veșnicie din unul și din celălalt, ca dintr-un unic principiu și o unică spirație. Declarăm că afirmând că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, Sfinții Doctori și Părinți trebuie să fie înțeleși în sensul că Fiul este, asemenea Tatălui, în opinia grecilor, cauză, și, în opinia latinilor, principiul existenței Duhului Sfânt. Deoarece Tatăl, dând naștere Fiului, i-a dat toate atributele sale, cu excepția faptului de a fi el-însuși Tatăl, deci i-a dat și ca Duhul Sfânt să purceadă din Fiul, Fiul avându-l din veșnicie de la Tatăl, prin care a fost zămislit el-însuși din veșnicie.

    Definim, de asemenea, că explicația expresiei Filioque a fost adăugată Simbolului în mod rațional, licit și datorită unei necesități ce se impunea la o vreme pentru mărturisirea adevărului.

    De asemenea, mărturisim că trupul Domnului nostru Isus Cristos este consacrat cu adevărat în pâinea de grâu, deopotrivă în cea azimă ca și în cea dospită, iar preoții pot consacra un fel sau altul de pâine, însă fiecare urmând propria tradiție a Bisericii Răsăritene sau Apusene.

    De asemenea, mărturisim că în cazul în care oameni cu adevărat pocăiți au murit în iubirea lui Dumnezeu, înainte ca ei să fi ispășit greșelile și omisiunile lor printr-o pocăință suficientă, sufletele lor sunt purificate după moarte prin pedepsele purgative, iar pentru a fi scutite de aceste pedepse, ajutorul credincioșilor aflați în viață le este foarte util, adică prin sacrificiul Liturghiei, rugăciuni, pomeni și alte fapte de pietate pe care credincioșii au obișnuința de a le face unii pentru alții, în conformitate cu învățăturile Bisericii.

    Sufletele care, după botez, nu sunt atinse de nici o pată a păcatului, iar sufletele care, au fost contaminate cu vreo pată a păcatului, au fost spălate, fie în timp ce erau unite cu trupul, fie după moarte, după cum s-a spus mai sus, aceste suflete, spunem noi, sunt primite imediat în cer și-l văd clar pe Dumnezeul Unul și Întreit, însă unele în mod mai perfect decât altele, fiecare după meritele lui. Cât despre sufletele care mor în păcatul de moarte, sau chiar și în păcatul original, coboară în infern numaidecât, unde vor fi supuse unor pedepse inegale.

    De asemenea, definim că Sfântul Scaun Apostolic și Pontiful Roman dețin primatul (tenere primatum / to prwteion katechein) asupra întregului univers; Pontiful Roman este succesorul Fericitului Petru, corifeul Apostolilor, este adevăratul Vicar al lui Cristos, Întâistătătorul întregii Biserici (caput / chephalen), Tatăl și Doctorul tuturor creștinilor și lui, în persoana Fericitului Petru, Domnul nostru Isus Cristos i-a dat puteri depline pentru a paște, cârmui și guverna Biserica universală precum este prevăzut acest lucru în actele conciliilor ecumenice și în sfintele canoane.

    Reînnoind ordinea stabilită în canoane, definim în felul următor ordinea între Patriarhate: adică, Patriarhul Constantinopolului este al doilea după Sfântul Pontif Roman, Patriarhul Alexandriei al treilea, Patriarhul Antiohiei al patrulea și Patriarhul Ierusalimului al cincilea, toate privilegiile și toate drepturile fiind menținute de altfel intacte.

    Dat la Florența, în sesiunea conciliară publică, ținută în mod solemn în biserica Santa Maria Maggiore, în anul întrupării Domnului nostru, 1439, luni, 6 iulie, a doua zi după calendarul din vechime, anul 6947 de la creația lumii și în anul al nouălea a Pontificatului nostru.

    Iată semnăturile Papei Eugen al IV-lea, a Împăratului Ioan Paleologul, a delegaților Patriarhilor, a Cardinalilor și a întregului cler răsăritean și apusean prezent la acest conciliu ecumenic.

    (Revue de l’Orient chrétien, nr. 1, 1986, Paris, „Acte du saint et œcuménique concile de Florence” p. 309-314).


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :