• Dogmatică: principalele formule cristologice de-a lungul vremii în Biserică

    I 

    De la primul conciliu din Niceea, în 325, până la conciliul al II-lea din Vatican, 1962-1965, Biserica catolică numără 21 de concilii ecumenice în timpul cărora s-a afirmat și s-a definit în mod solemn credința Bisericii universale referitor la persoana lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Iar dacă de la primul până la ultimul conciliu ne este permis să constatăm un progres în explicația dogmatică, trebuie să recunoaștem totuși că acest conținut a rămas neschimbat în esența sa și nici un nou adevăr nu a fost formulat care să nu fi aflat izvorul său în Revelație, care a luat sfârșit odată cu moartea ultimului apostol.

    Deja primul simbol redactat de Sfinții Părinți la conciliul de la Niceea, pe care îl vor completa Părinții de la conciliul din Constantinopol, în 381, pentru a pune capăt arianismului care se încăpățâna în negarea dumnezeirii lui Isus, conține deja, într-o manieră destul de concisă, toată învățătura Bisericii despre Cristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unicul născut din Tatăl, adică din esența Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, născut iar nu creat, deoființă cu Tatăl și prin care toate au fost create, cele din cer și cele de pe pământ; care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer, s-a întrupat și s-a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, s-a suit la ceruri de unde va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți”.

    Însă această formulă de credință, sinteză a dogmaticii Bisericii, care este definită la Niceea ca fiind Una, Sfântă, Catolică și Apostolică, va provoca divergențe foarte grave între teologi, deoarece ea implică în Isus Cristos, în același timp, unitatea persoanei și dualitatea firilor, una divină și cealaltă umană. Unii, urmând învățătura lui Nestorius, vor contesta unitatea persoanei și vor separa, în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu de omul Isus din Nazaret, alții, reacționând la această învățătură, vor insista, înainte de toate, asupra unirii celor două firi și vor ajunge, cu monofizismul, să afirme absorbția firii umane în Cristos de către firea sa divină. Misiunea conciliului de la Efes, în 431, a fost aceea de a afirma, împotriva nestorianismului, unitatea persoanei Mântuitorului, iar misiunea conciliului de la Calcedon, în 451, a fost aceea de a menține dualitatea firilor, divină și umană.

    Deoarece ea a fost aprobată în unanimitate de episcopii prezenți la conciliul din Efes, scrisoarea adresată de sfântul Chiril al Alexandriei lui Nestorius la începutul anilor 430, trebuie să fie considerată ca fiind definiția dogmatică a conciliului: „Noi nu spunem că firea Cuvântului, prin nu știu ce fel de schimbare, s-a transformat în trup, nici chiar că ea s-ar fi transformat într-un om complet, compus din trup și suflet, însă noi afirmăm că Cuvântul s-a unit în mod hipostatic trupului animat de un suflet rațional, s-a făcut om într-un mod inexprimabil și de neînțeles, s-a numit Fiul omului, nicidecum doar prin bunăvoință, nici prin bună plăcere, cu atât mai puțin asumând doar personajul. Chiar dacă firile sunt diferite, totuși ele sunt unite într-o unitate adevărată, un singur Cristos, un singur Fiu fiind rezultatul unirii celor două firi; astfel nu a fost suprimată realitatea dualității celor două firi din cauza unirii lor, ci dumnezeirea și umanitatea este formată prin unirea lor tainică și de nedescris în unicul Domn, unicul Fiu, Isus Cristos. Astfel, același, care există înaintea veacurilor, născut din Tatăl, spunem că s-a născut din femeie după trup, fără a spune totuși că firea divină și-ar fi luat în Sfânta Fecioară un început al existenței, nici că ar fi avut nevoie să fie născut încă o dată după ce mai întâi a fost deja născut din Tatăl. Însă, deoarece, din cauza noastră și pentru a noastră mântuire, s-a unit în mod hipostatic firii umane, că s-a născut din femeie, din acest motiv este numit Fiul său după trup [...] Astfel, noi mărturisim un singur Cristos, un singur Domn” (Scrisoarea a 4-a).

    Dacă distincția dintre cele două firi în persoana Cuvântului întrupat nu trebuie să compromită unitatea acesteia, trebuie totuși arătat cum este posibil acest acord. Un discipol al lui Chiril Alexandrinul, monahul Eutihie, va ridica această problemă și, doritor să salveze într-un mod definitiv dumnezeirea lui Isus, va afirma deoființimea cu Tatăl, însă va nega deoființimea lui cu Mama sa, ca și cum tot ceea ce compune firea sa umană, trup, suflet și spirit, ar trebui să aparțină doar dumnezeirii sale. Absorbind astfel firea umană a lui Cristos în firea sa divină, Eutihie promovează doctrina numită monofizism. Papa Leon cel Mare, într-o scrisoare adresată episcopului Flavian (Scrisoarea 28-a), va expune adevărata credință a Bisericii și va menține cu tărie învățătura unității persoanei lui Isus Cristos în două firi. Conciliul de la Calcedon, în 451, va relua această formulă pentru a face din ea expresia autenticității credinței creștine și va da definiția dogmatică a celor două firi:

    „Recunoaștem un singur Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, același perfect în dumnezeire și același perfect în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, compus dintr-un suflet rațional și dintr-un trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire, însă deoființă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate, în afară de păcat; născut din Tatăl înaintea veacurilor după dumnezeire însă și din Fecioara Maria, Theotokos – Născătoare de Dumnezeu, după umanitate, în zilele de pe urmă, din cauza noastră și pentru mântuirea noastră; un singur și același Cristos și Domn în două firi, fără confuzie, fără schimbare, fără să fie divizate, fără să fie separate, fără ca vreodată diferența de fire să poată fi ștearsă din cauza unirii lor, fiecare fire păstrând proprietățile specifice; și într-o unică persoană neîmpărțită sau subzistentă, nicidecum împărțită sau divizată în două persoane, ci unul singur și același Fiu, Monogen, Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul Nostru Isus Cristos, după cum în vechime profeții au vorbit despre el, după cum el însuși, Isus Cristos, ne-a învățat și după cum simbolul Sfinților Părinți ne-au transmis prin Tradiție”.

    II 

    Mărturisirea de credință a conciliului de la Calcedon nu a reușit să pună capăt marilor controverse cristologice care au ocupat scena teologică și dogmatică a secolelor IV-V. Ca o preîntâmpinare a ereziei, mereu reînnoite, al doilea conciliu de la Constantinopol, în 553, reamintește, în 14 canoane, tezele condamnate de Biserică: „Dacă cineva nu admite că există două nașteri ale Cuvântului lui Dumnezeu, una din Tatăl înaintea veacurilor, atemporală și netrupească, și cealaltă, a aceluiași Cuvânt, în vremurile de pe urmă, când a coborât din ceruri, s-a întrupat în sânul fericitei Născătoare de Dumnezeu – Theotokos, Maria, păstrându-și fecioria perpetuă, și s-a născut din ea, să fie anatemă [...] Dacă cineva spune că unul este Cuvântul care a făcut minuni, altul Cristos care a suferit, sau Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut, împreună cu Cristos, din femeie sau din ea ca fiind un altul și nu afirmă unul și același Domn Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și făcut om și că același este cel care a făcut minuni și a suferit în mod voit în trupul său, să fie anatemă [...] Deoarece nu există decât un singur Cristos, Dumnezeu și om, același, în egală măsură, deoființă cu Tatăl în dumnezeire și deoființă nouă în umanitate, Biserica lui Dumnezeu refuză și condamnă în egală măsură pe cei care împart în două părți și pe cei care confundă misterul de netăgăduit al dumnezeirii lui Cristos [...] Deci, dacă cineva nu recunoaște în Domnul nostru Isus Cristos, care a fost răstignit în trup, adevăratul Dumnezeu și Domnul slavei și unul din Sfânta Treime, să fie anatemă [...]

    Conciliul din Calcedon stabilise, împotriva monofiziților, cele două firi ale lui Cristos; al treilea conciliu din Constantinopol, 680-681, va afirma, împotriva monoteliților, cele două voințe ale lui Cristos: „Învățăm că există în Cristos două voințe naturale și două făptuiri naturale, inseparabile, însă care nu se confundă; cele două voințe naturale, nu se opun una celeilalte, deoarece voința umană, departe de a opune rezistență, este în total acord cu voința divină atot-puternică. În același fel în care trupul este însăși trupul Cuvântului lui Dumnezeu, voința trupului este însăși voința Cuvântului lui Dumnezeu; de asemenea însă, deoarece trupul nu este suprimat prin îndumnezeirea care-l face să fie prea-sfânt și neprihănit, păstrând în același timp specificitatea proprie, tot astfel și voința sa umană îndumnezeită nu este abolită, ci dimpotrivă salvată. Același lucru se petrece deci și cu cele două făptuiri naturale, una divină și cealaltă umană [...] deoarece recunoaștem în Domnul nostru Isus Cristos două firi, radiind în una și aceeași subzistență și păstrând fiecare în această unică subzistență specificul lor natural”.

    Orice efort al gândirii creștine pentru a fixa în admirabila complexitate a trăsăturilor sale adevărata fizionomie a lui Cristos, în același timp Dumnezeu și om, va afla împlinirea dogmatică în definiția ce o dă despre întrupare al patrulea conciliu din Lateran, în 1215: „Cel care ne-a arătat, în mod explicit, calea vieții este Isus Cristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, întrupat de întreaga Sfântă Treime în comun și conceput din Fecioara Maria prin conlucrarea Duhului Sfânt, cu adevărat făcut om, compus dintr-un suflet rațional și dintr-un trup uman, o persoană în două firi. Veșnic și impasibil conform dumnezeirii, s-a făcut, conform umanității, pătimitor și muritor; pentru mântuirea omenirii a suferit și a murit pe cruce, s-a coborât în iad, a înviat și s-a urcat la ceruri și va veni la sfârșitul veacurilor să-i judece pe cei vii și pe cei morți și să dea fiecăruia după faptele sale”.

    Mărturisirea de credință a lui Mihail Paleologul, la cel de-al II-lea conciliu din Lyon, în 1274, condamnarea erorilor lui Pierre Jean Olive la conciliul din Viena, în 1312, apoi cea a lui Wicleff și Jean Huss la conciliul din Constanția, în 1414, decretul iacobiților după acordurile stabilite la conciliul din Florența, în 1441 sunt tot atâtea ocazii pentru Biserica universală de a-și exprima și confirma credința în Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, „născut din veșnicie din Tatăl, deoființă, atot-puternic și egal în toate Tatălui în dumnezeirea lui; născut în timp din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, cu un suflet rațional; astfel el are două nașteri, una din Tatăl din veșnicie, alta din Maica lui, în timp; Dumnezeu adevărat și om adevărat, specific în fiecare fire și perfect, nicidecum fiu adoptiv sau în aparență, ci singurul și unicul Fiu al lui Dumnezeu, în două firi, adică cea divină și cea umană, în întrunirea uneia și aceleiași persoane, impasibil și veșnic conform dumnezeirii, însă, conform umanității, pentru noi și pentru a noastră mântuire, a suferit o adevărată pătimire în trup, a murit și a fost îngropat, s-a coborât în iad, a înviat a treia zi într-adevăr, o înviere adevărată în trup, și, 40 de zile după această înviere, s-a urcat le cer cu trupul său înviat și cu sufletul său și șade la dreapta Tatălui, de unde va veni să-i judece pe cei vii și pe cei morți și va răsplăti pe fiecare după faptele sale”.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :