• Filioque: între teologie răsăriteană și apuseană

    Am scris mult și de multe ori pe această temă. Însă tot mai mult aud din partea unora (catolici) și a altora (ortodocși) că filioque este "piatra de poticnire" în dialogul dintre cele două mari tradiții creștine. O reflecție mai aprofundată, care să țină cont de contextul religios, politic, cultural și lingvistic în care a evoluat teologia creștină vreme de 2000 de ani ne va îndreptăți să spunem că nu este o "piatră" chiar așa de mare de poticneală decât doar pentru cei care, într-adevăr, nu vor să audă și mai ales să trăiască spusele lui Isus Cristos din Evanghelie: Ca toți să fie Una pentru ca lumea să creadă (In 17, 20-21). Știm cu toții că au fost bătălii de orgolii, de putere, chiar de manipulare a Adevărului creștin; toate acestea au condus la schisme după schisme și erezii după erezii în Biserica lui Cristos. De altfel, numele Bisericii, așa cum apare el în Revelația biblică este: Ekklesia tou Theou / Biserica lui Dumnezeu sau Ekklesia tou Christou / Biserica lui Cristos. Toate celelalte denumiri nu sunt decât adăugiri posterioare, care vor să spună, într-un fel sau altul, că Biserica este Una - Sfântă - Catolică - Apostolică, așa cum a definit-o cel mai bine gândirea conciliului de la Niceea, din anul 325. În plus, mulți sunt aceia care până astăzi încă mai confundă doi termeni: erezia și schisma; erezia este decretarea, în mod oficial de către Biserica universală, unei învățături ca fiind non conformă, chiar contrară Revelației biblice și Tradiției vii a Bisericii; schisma este o ruptură în sânul aceleiași tradiții creștine, având la bază de cele mai multe ori neînțelegeri de ordin disciplinar, nicidecum doctrinar. Ținând cont de această specificare, putem spune că Bisericile catolică și ortodoxă sunt schismatice, dar nicidecum eretice; este o mare nedreptate ce se aduce uneia din cele două Biserici atunci când se folosește termenul erezie petru a cataloga una sau alta din învățăturile lor; amândouă Bisericile au la bază dogmatica și teologia primelor 7 concilii ecumenice; au succesiunea apostolică a ministerelor de slujire în Biserică; au trăirea vieții spirituale bazată pe cele șapte sacramente sau taine; au cunoscut, de-a lungul vremurilor, influențe dictate de puterea politică și de organizarea Imperiului, Roman apoi Bizantin, în cele două emisfere ale lui, Orient și Occident. Limbajul teologic, grec într-o parte și latin în cealaltă parte; administrația ecleziastică; tradițiile specifice fiecărei părți a Imperiului au marcat și marchează felul de a gândi și de a trăi în calitate de creștini în cele două Biserici până astăzi. O voință și o dorință ecumenică nu are și nu poate fi eretică sau hulitoare decât pentru cei care nu vor să audă cuvintele Mântuitorului care străbat istoria noastră a oamenilor până la sfârșitul lumii: Veți fi recunoscuți ca discipoli ai mei dacă veți avea iubire în voi și dacă vă veți iubiți unii pe alții. Iubirea este cea mai mare virtute creștină, ura, dimpotrivă, este viciu.

    Prezint în cele ce urmează o gândire ortodoxă cu privire la teologia despre filioque a catolicilor, iar apoi redau, în traducere, un text oficial al Bisericii catolice redactat de Comisia Pontificală pentru Promoția Unității Creștinilor; astfel cititorii vor vedea felul cum astăzi se gândește, teologic și dogmatic vorbind, despre spinoasa problematică a lui filioque, care la rândul său are o istorie mai mult decât milenară și care este afirmat, sub diferite forme și diferite concepte teologice, atât în Orient cât și în Occident. Doar spiritul de ură și lipsa dorinței de unitate a creștinilor îi mai poate împinge pe unii să găsească motive de ceartă pe această temă.

    Filioque: purcederea Duhului Sfânt între Orient și Occident 

                                

    Filioque (= si de la Fiul), cuvinte adăugate la afirmația "care purcede din Tatăl"  în articolul Crezului Niceno-Constantinopolitan (325/381), articol care se referă la purcederea Duhului Sfânt. "Filioque", adăugat la versiunea occidentala a Crezului a provocat una dintre cele mai înverșunate dispute teologice dintre Orient și Occident. Ea rămâne și astăzi una din particularitățile doctrinare majore care separă tradiţia  ortodoxă de cea catolică. Pentru catolici, Filioque este o explicare si o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfânt, formulată de Conciliul ecumenic din 381. Pentru ortodocși, Filioque este: 1) o "dogmă nouă", deoarece încalcă decizia Conciliului din Efes (431) de a nu altera sau substitui Crezul de la Niceea-Constantinopol, nefiind apoi aprobată de un conciliu ecumenic; 2) "o altă credinţă", care implică teza celor două principii în unitatea lui Dumnezeu, considerată eroare inadmisibila din punctul de vedere al dogmaticii ortodoxe. Cele două reproșuri aduse dogmaticii catolice cu privire la Filioque sunt nefondate și nu au susținere, nici biblică, nici teologică: 1) Filioque nu este o nouă dogmă, ci o explicitare ce vine să completeze credința despre originea Duhului Sfânt; 2) Filioque nu este o altă credință ce ar implica teza „celor două principii”, ci teologia catolică spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl Filioque (și de la Fiul) ca dintr-un singur principiu, conform argumentelor biblice „Tatăl și cu mine una suntem” (In 10, 30); „Tatăl este în mine și eu în Tatăl” (In 14, 11); „cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl” (In 14, 9). În Sfânta Treime persoanele sunt distincte prin ipostasul lor, însă unite prin esența lor, de aceea teologia catolică nu admite nicidecum două principii în Dumnezeu.

    Filioque a fost introdus de latini în Crezul Niceno-constantinopolitan și folosit în liturghia latină, începând cu al treilea sinod local din Toledo, în 589, ca un protest împotriva arianismului ; apoi, confirmat de sinodul en­glez din Hatfield în 680, cu ocazia convertirii la catolicism a regelui arian al vizigoților (Recarede), sub pretextul că ar pune în evidență deplina dumnezeire a lui Cristos și egalitatea Sa cu Tatăl. Deşi regele Carol cel Mare insista ca Bisericile din Spania, Italia, Franța și Germania, să rostească Crezul cu adaosul, totuşi papa Leon al III-lea refuza introducerea Simbolului mo­dificat, în Biserica Romei. Cu toată această opoziție, la propunerea lui Henric al II-lea, papa Benedict al VIII-lea acceptă, în anul 1014, Crezul cu Filioque, în Biserica din Roma, fără consimțământul Bisericilor Răsăritene. La conciliul de la Florența (din 1439), prin discuții și dialog împăciuitor s-a ajuns la o înțelegere asupra ortodoxiei lui Filioque și este semnat documentul de unitate a creștinilor, Laetentur caeli în data din 6 iulie 1439. După Reformă (sec. XVI) a fost generalizat în Bisericile Protestante.

    Cel dintâi care arată implicațiile dogmatice neortodoxe ale adaosului Filioque este patriarhul Fotie (820-895), iar cel care a formulat, la conciliul de la Florența (1439), argumentele respingerii acestui adaos, este Marcu de Efes. Ortodocșii insista asupra argu­mentului istoric, Filioque fiind o „alterare”, în opinia lor, a Simbolului din 381, iar catoli­cii invocă motivele locale, deoarece, în secolul al VI-lea, Bisericile din Spa­nia și alte țări europene erau amenințate de arianism. Fi­lioque respinge, în opinia lor, ideea ariană despre inferioritatea Fiului față de Tatăl. În general, teologia catolică susține că Filioque explică relaţia veşnică dintre Tatăl și Fiul și clarifică egalitatea Fiului cu Tatăl în esența dumnezeiască, nu numai consubstanțialitatea, ci modul de proveniență a Persoanelor. Filioque este deci o explicitare a doctrinei despre originea divină a Duhului Sfânt, care n-a fost precizata în amănunt, aşa cum s-a întâmplat cu învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu, despre care conciliul de la Niceea (325) afirma : "născut, iar nu creat, deoființă cu Tatăl". Astăzi, mulți teologi catolici nu-l mai consideră drept un obsta­col dogmatic între cele două părți ale Bisericii, mărturisită la Niceea drept: Una – Sfântă – Catolică – Apostolică.

    Din partea teologiei ortodoxe s-au formulat mai multe argumente împotriva doctrinei Filioque, dintre care principalele sunt: 1) Filioque este o interpolare necanonică a Simbolului ecumenic de la 381; 2) Filioque im­plică doctrina lui Augustin despre cele două principii în unitatea dumnezeirii și deci despre "dubla purcedere"; 3) Filioque are repercusiuni asupra altor dogme de credinţă, de pildă ecleziologia, teologia sacramentelor și a energiilor divine. Dar si conținutul teologic al formulei Filioque este pus în discuție. Acesta nu are o bază biblică și nici patristică. Apoi, potrivit doc­trinei trinitare comune Bisericii ecumenice, Duhul purcede din ipostasul Tatălui, încât relaţia de purcedere este o relație de origine ipostatică. Purcederea, ca și paternitatea nu este ceva comun fiinţei divine, dumnezeirii, ci este proprie ipostasului Tatălui. Filioque deplasează acest principiu de la ipostaza Tatălui către natura comună.

    Chiar dacă unii Sfinți Părinți au acceptat și alte formule prin care să se explice relaţia veşnică dintre Fiul și Duhul Sfânt (de pildă, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Duhul este "propriu Fiului", iar Sfântul Ioan Damaschin, ca și Sfântul Maxim Mărturisitorul, afirmă ca Duhul purcede "din Tatăl prin Fiul" etc), totuşi ei au făcut o clară distincție între „monarhia” Tatălui și relațiile de origine care diferențiază ipostasele, paternitatea, filiația, purcederea, distincție care menţine echilibrul și egalitatea în Sfânta Treime. Dimpotrivă, spun ortodocșii, formula Filioque introduce în teologia trinitară nu numai o confuzie între natură și ipostas, ci și o confuzie în­tre Tatăl și Fiul, atât pe planul vieţii veșnice intra-treimice, cât și pe cel al manifestării temporale. Teologia catolica, spun ortodocșii, urmând Sfântului Augustin, care afirmă că orice însușire atribuită uneia dintre Persoanele divine poate fi atribuită și Ce­lorlalte, a exagerat simplitatea și unitatea de esență a lui Dumnezeu, în de­favoarea diversității Persoanelor. Scrierile pneumatologice patristice sau liturgice vorbesc despre "Du­hul care purcede din Tatăl și prin Fiul Se arată" sau de "Duhul care întru Fiul pururea Se odihnește". Teologii bizantini au făcut o distincție între purcederea veşnică și misiunea temporală. Pentru ei, Filioque presupune doctrina lui Augustin, despre doua principii în Treime și deci despre "dubla purcedere". A socoti pe Tatăl si pe Fiul drept o singură sursă, înseamnă a avea o înțelegere unilaterală, chiar fal­să, a Trinității, inclinând spre un subordinationism cu privire fie la Duhul, fie la Fiul. Expresia Sfântului Ioan Damaschin "Care purcede de la Tatăl prin Fiul" nu poate fi luată în niciun sens echivalentă cu "dubla proce­siune" ; cu toate acestea nimeni n-a sugerat adăugarea la Crez a formulei "prin Fiul".

    Patriarhul Fotie al Constantinopolului: Despre Filioque. O critică severă a formulei despre purcederea Duhului Sfânt "din Tatăl și din Fiul" o face Patriarhul Fotie al Constantinopolului (810-895) în Enciclica pe care o trimite patriarhilor orientali în 867 (Enciclica lui Fotie către Patriarhii orientali (867). Anunțând în partea introductivă a Enciclicii despre unele inovații cul­tice și canonice apusene (nerespectarea zilelor de post în timpul Postului Mare, respingerea validității Tainei mirului săvârșite de preot – acesta ar fi un drept exclusiv al arhiereilor, celibatul obligatoriu pentru preoţi), patriarhul Fotie subliniază apoi că "erorile latinilor" au atins culmea în aceea că au ajuns "să falsifice și sfântul Simbol (al credinţei), a cărui autoritate e inatacabilă, după toate hotărârile sinodale si ecu­menice". Intenția patriarhului Fotie a fost să atragă atenţia conducătorilor Bisericilor din Răsărit asupra netemeiniciei doctrinei despre Fi­lioque, prezentând și un rezumat al problemei, pe care urma să o discute pe larg un conciliu ecumenic. Enciclica constituie de altfel și convocarea sino­dului ortodox, care, de fapt, s-a ţinut în acelaşi an, la Constantinopol, în urma căruia papa a fost condamnat.

    Fotie înscrie în Enciclica sa din 867 două argumente principale con­tra doctrinei Filioque, pe care, deşi nu le dezvoltă, totuşi le consideră decisive : primul numai amintit, este ca formula "Duhul purcede de la Fiul" nu are temeiul unei dogme : ea este contra învăţăturii Evangheliilor, se opune hotărârilor conciliilor ecumenice, falsifică doctrina Sfinților Părinți. Astfel Filioque conține o doctrina necunoscută în Revelaţia biblică și în Tradiţia dogmatică a Bisericii. Al doilea argument demonstrează că o eroare în doctrina despre Du­hul Sfânt constituie o eroare antitrinitară, o deviație în însăşi dogma des­pre Dumnezeu-Sfânta Treime. Fotie susține că prin Filioque se introduc "două cauze" în Sfânta Treime. Astfel prin Filioque se neagă unitatea de principiu în Sfânta Treime și se strică raportul între ceea ce e comun în Dumnezeu și între ceea ce e propriu ipostaselor treimice. Fotie subliniază în mod repe­tat că, prin Filioque, se amestecă însușirile persoanelor. După învățătura ortodoxă, unele însușiri sunt comune Treimii, altele numai unei ipostase. Purcederea Duhului nu e ceva comun celor trei persoane, ci e proprie uneia din ele, Tatălui. 

    Acestea fiind spuse, iată acum și un document oficial al Bisericii catolice cu privire la Filioque. Textul este îndelung comentat pe internet de teologii ortodocși, în bine și/sau în rău, fapt pentru care și Vaticanul a ezitat multă vreme să-l pună în linie. Documentul este redactat de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor și poartă drept titlu: Tradițiile greacă și latină cu privire la purcederea Duhului Sfânt; documentul este publicat în revista franceză Documentation catholique, nr. 19, p. 941-945, care publică, în traducere franceză, documentele oficiale ale Vaticanului, din anul 1995. 

    În omilia din 29 iunie 1995, în bazilica Sfântul Petru, în prezența Patriarhului ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea exprima dorința de a fi lămurită învățătura tradițională a expresiei Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, pentru a putea pune în lumină armonia ei completă cu ceea ce conciliul ecumenic de la Constantinopol din 381 mărturisea în acel Crez: Tatăl ca izvor al întregii Sfintei Treimi, unică origine a Fiului și a Duhului Sfânt. Lămurirea pe care o cerea Sfântul Părinte, pe care o traduc în rândurile de mai jos, a fost pregătită de Conciliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor. Scopul este acela de a contribui la dialogul dus de Comisia mixtă internațională între Biserica romano catolică și Biserica ortodoxă. Osservatore Romano publică textul în 13 septembrie 1995, preluat și de Documentation catholique. Iată traducerea textului:

    În primul raport cu privire la „Misterul Bisericii și al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi”, Comisia mixtă internațională de dialog teologic între Biserica romano catolică și Biserica ortodoxă, aprobat în unanimitate la Munchen, în data de 6 iulie 1982, subliniase deja dificultatea seculară dintre cele două Biserici cu privire la originea veșnică a Duhului Sfânt. Neputând încă să trateze despre acest subiect a parte în această primă etapă a dialogului, Comisia spunea: „Fără a pretinde rezolvarea dificultăților iscate între Orient și Occident cu privire la relația dintre Fiul și Duhul Sfânt, putem spune totuși împreună că Duhul Sfânt, care purcede din Tatăl (In 15, 26), ca unic izvor în Sfânta Treime, și care a devenit Duhului filiațiunii noastre (Rm 8, 15), fiindcă este și „Duhul Fiului” (Gal 4, 6), ne este comunicat , în special în Euharistie, de acest Fiu peste care se coboară, în timp și în veșnicie (In 1, 32)” (Serviciul de informare, a Secretariatului pentru promovarea unității creştinilor, nr. 49, p. 116, I, 6).

    Biserica catolică recunoaște valoarea conciliară ecumenică, normativă și irevocabilă, ca expresie a credinței unice comune Bisericii și tuturor creștinilor, a Simbolului mărturisit în grecește la Constantinopol, în anul 381, de al doilea conciliu ecumenic. Nici mărturisirea de credință proprie unei tradiții liturgice specifice nu poate contrazice această expresie a credinței învățată și mărturisită de Biserica nedespărțită. Acest Simbol mărturisește, având la bază revelația biblică din In 15, 26: „care purcede de la Tatăl”, că Duhul Sfânt purcede ekporeumenon din Tatăl. Doar Tatăl este Principiul fără principiu ale celorlalte două persoane trinitare, unicul izvor al Fiului și al Duhului Sfânt. Așadar, Duhul Sfânt își are originea doar în Tatăl în mod principial, propriu și imediat (termeni folosiți de sfântul Toma de Aquino în Suma teologică, Ia q36a. 3, 1um și 2um). Părinții greci și tot Orientul creștin vorbesc, referitor la acest subiect, despre „monarhia Tatălui”, iar tradiția occidentală mărturisește și ea, urmând sfântului Augustin, că Duhul Sfânt își are originea în Tatăl „principaliter”, adică cu titlul de principiu (De Trinitate XV, 25, 47). În acest sens, ambele tradiții recunosc faptul că „monarhia Tatălui” implică în mod evident că Tatăl este singura Cauză trinitară sau Principiu al Fiului și Duhului Sfânt.

    Această origine a Duhului Sfânt, doar din Tatăl, ca principiu unic al întregii Sfintei Treimi, se numește ekporeusis în tradiția grecească, în limbajul stabilit de Capadocieni. Într-adevăr, sfântul Grigore de Nazianz, Teologul, caracterizează relația de origine a Duhului Sfânt din Tatăl folosind termenul ekporeusis pe care-l distinge de cel de purcedere – to proienai – pe care Duhul Sfânt îl are în comun cu Fiul: „Duhul Sfânt este cu adevărat Duhul care purcede – proion – din Tatăl, nu prin filiațiune, deoarece nu prin naștere, ci prin ekporeusis” (Discurs 39, 12; SC 358, p. 175). Chiar dacă sfântului Chiril al Alexandriei i se întâmplă uneori să aplice verbul ekporeusthai relației de origine a Fiului din Tatăl, nu-l folosește niciodată pentru a descrie relația dintre Duhul Sfânt și Fiul (cf. Comentarii la sfântul Ioan X, 2; Scrisoarea 55, între altele). Chiar la sfântul Chiril, termenul ekporeusis, diferit față de termenul proienai, nu poate caracteriza decât o relație de origine Principiului fără principiu al Sfintei Treimi: Tatăl. De aceea, Orientul ortodox a refuzat mereu formula purcedeekporeumenon – din Tatăl și din Fiul, iar Biserica catolică a refuzat să fie adăugat și de la Fiul la formula purcedeekporeumenon – din Tatăl al textului grecesc al Simbolului Niceno-constantinopolitan, nici chiar în uzul liturgic latin.

    Orientul ortodox nu refuză totuși orice relație veșnică între Fiul și Duhul Sfânt în originea lor din Tatăl. Sfântul Grigore de Nazianz, mare martor al ambelor tradiții, precizează împotriva lui Macedonius care se întreba: „Ce-i lipsește Duhului Sfânt pentru a fi Fiu, deoarece, dacă nu-i lipsește nimic, ar fi Fiu? – Noi spunem că nu-i lipsește nimic, fiindcă în Dumnezeu nimic nu este lipsă; însă este diferența manifestării, dacă aș putea spune, sau a relației dintre ei cea care creează și diferența lor de numire” (Discurs 31, 9; SC 250, p. 290-292). Totuși, Orientul ortodox exprimă în mod fericit această relație prin formula dia tou Yiou ekporeumenon – care purcede din Tatăl prin Fiul. Chiar și sfântul Vasile cel Mare spunea despre Duhul Sfânt: „Prin Fiul, care este unul, este atașat Tatălui, care este unul, și completează prin el însuși Fericita Treime vrednică de toată lauda” (Despre Duhul Sfânt, 18, 45; SC 17bis, p. 408). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Prin natură, Sfântul Duh, în ființa sa, își are în mod substanțial originea – ekporeumenon – din Tatăl prin Fiul născut” (Quaestiones ad Thalassium, LXIII). Întâlnim aceeași afirmație și la sfântul Ioan Damaschin: „Eu spun că Dumnezeu este mereu Tată, având dintotdeauna în el însuși Cuvântul și prin Cuvânt avându-l pe Duhul Sfânt ieșit din el - ekporeumenon” (Dialog împotriva lui Mani 5). Acest aspect al misterului Sfintei Treimi a fost mărturisit și la al șaptelea conciliu ecumenic ținut la Niceea în anul 787 sub prezidența Patriarhului Tarasie de Constantinopol care dezvoltă astfel Simbolul: „Credem în Duhul Sfânt, Domnul și de viață dătătorul, care de la Tatăl prin Fiul purcede – ekporeumenon” (Mansi XII, 1122D). Acest ansamblu doctrinal mărturisește despre credința trinitară fundamentală așa cum Orientul și Occidentul au mărturisit-o împreună în vremea Părinților Bisericii. Este baza care trebuie să ajute la construirea dialogului teologic între catolici și ortodocși.

    Învățătura despre Filioque trebuie să fie înțeleasă și prezentată de Biserica catolică astfel încât să nu dea de înțeles că ar contrazice monarhia Tatălui, nici faptul că el ar fi unica origine a purcederii – ekporeusis Duhului Sfânt. Într-adevăr, Filioque se poziționează într-un context teologic și lingvistic diferit de cel al afirmării singurei monarhii a Tatălui, unică origine a Fiului și Duhului Sfânt. Împotriva arianismului, încă virulent în Occident, s-a ajuns la afirmarea explicită a naturii comune dintre Fiul și Duhul Sfânt, fără a pune totuși în pericol unica monarhie a Tatălui. Vom prezenta aici sensul doctrinal autentic al lui Filioque pe baza credinței trinitare a Simbolului mărturisit de cel de-al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol. Vom da această interpretare autorizată, fiind conștienți, în același timp, de limitele limbajului uman pentru a exprima misterul inefabil al Sfintei Treimi, Dumnezeul Unic, ce depășește cuvintele și gândurile noastre.

    Biserica catolică interpretează Filioque în referință la valoarea conciliară și ecumenică, normativă și irevocabilă, a mărturisirii de credință referitor la originea veșnică a Duhului Sfânt așa cum a fost ea definită în anul 381 la conciliul ecumenic din Constantinopol în Simbolul său. Acest Simbol nu a fost cunoscut și recepționat la Roma decât cu ocazia conciliului ecumenic din Calcedon, din anul 451. Între timp, pe baza tradiției teologice latine anterioare, Părinți ai Bisericii occidentale, cum ar fi sfântul Ilarie de Poitiers, sfântul Ambroziu de Milano, sfântul Augustin de Hipona, sfântul Leon cel Mare mărturisise că Duhul Sfânt purcede – procedit – din veșnicie din Tatăl și din Fiul[1]. Deoarece Biblia latină, Vulgata și traducerile anterioare au tradus In 15, 26 para tou Patros ekporeutai prin qui a Patre procedit, latinii au tradus ek tou Patros ekporeumenon din Simbolul Niceno-constantinopolitan prin ex Patre procedentem (Mansi VII, 112B). Astfel s-a creat, involuntar, o echivalență falsă referitor la originea veșnică a Duhului Sfânt între teologia orientală ekporeusis și teologia latină processio.

    Ekporeusis grec nu înseamnă doar relația de origine în referință la Tatăl singur, drept Principiu fără principiu al Sfintei Treimi. Processio al latinilor, dimpotrivă, este un termen mai comun ce înseamnă comunicarea divinității consubstanțiale de la Tatăl Fiului și de la Tatăl prin și cu Fiul Duhului Sfânt[2]. Mărturisindu-l pe Duhul Sfânt „ex Patre procedentem”, latinii nu puteau presupune decât un Filioque implicit care ar fi explicit mai târziu în versiunea liturgică a Simbolului.

    Filioque este mărturisit în Occident începând cu sec. al V-lea, prin Simbolul quicumque – numit și Simbolul atanasian – apoi cu sinodul din Toledo, în Spania vizigotă, între 589 și 693, pentru a susține consubstanțialitatea trinitară. Totuși, dacă aceste sinoade nu l-au integrat în Simbolul Niceno-constantinopolitan, apare începând cu sfârșitul sec. al VII-lea, după cum stau mărturie actele conciliului din Aquileia-Frioul, din anul 796 (Mansi XIII, 836D) și celui din Aix-la-Chapelle, din anul 809 (Mansi XIV, 17). În sec. al IX-lea, totuși, Papa Leon al III-lea, grijuliu pentru păstrarea unității cu Orientul în mărturisirea credinței, ține piept lui Charlemagne și rezistă intenției acestuia de a adăuga ceva la Simbolul care se răspândise spontan în tot Occidentul, salvând în același timp adevărul conținut în Filioque. Roma nu l-a admis în versiunea oficială latină liturgică a Crezului decât în anul 1014.

    O teologie asemănătoare s-a dezvoltat și în epoca patristică la Alexandria începând cu sfântul Atanasie. La fel ca în tradiția latină, această teologie exprima prin termenul mai comun procesiune – proienai – desemnând comunicarea divinității Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul în comuniunea lor substanțială: „Duhul Sfânt purcede – proisi – de la Tatăl și de la Fiul; este evident că Duhul Sfânt este de substanță divină, procedând – proion – substanțial în ea și din ea” (Sfântul Chiril de Alexandria, Thesaurus). În sec. al VII-lea, bizantinii au rămas șocați de o mărturisire de credință a papei ce conținea Filioque referitor la purcederea Duhului Sfânt, purcedere pe care ei o traduceau inexact prin ekporeusis. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie atunci Romei o scrisoare care articulează împreună cele două înțelesuri – ale capadocienilor și ale latino-alexandrinilor – cu privire la originea veșnică a Duhului Sfânt: Tatăl este unicul Principiu fără principiu – în grecește aitia – al Fiului și al Duhului Sfânt; Tatăl și Fiul sunt izvor consubstanțial al purcederii – proienai – aceluiași Duh Sfânt. „Cu privire la purcedere – proienai – romanii au adus mărturiile Părinților latini, în plus, desigur, de cea a sfântului Chiril al Alexandriei în studiul său despre Evanghelia după sfântul Ioan. Bazându-se pe aceștia, ei au arătat că ei înșiși nu fac din Fiul Cauza – aitia – Duhului Sfânt – ei știu, într-adevăr, că Tatăl este Cauza unică a Fiului și a Duhului Sfânt, al unuia prin naștere și a celuilalt prin purcedere – ekporeusis – însă ei au explicat că acesta provine – proienai – prin Fiul și au arătat astfel unitatea și imutabilitatea esenței divine” (Scrisoare către Marin de Cipru). În opinia sfântului Maxim, care se face aici ecoul Romei, Filioque nu se referă la ekporeusis a Sfântului Duh ieșit din Tatăl în calitatea sa de izvor al Sfintei Treimi, ci arată purcederea sa – proienai, processio – în comuniunea consubstanțială a Tatălui și a Fiului, excluzând o eventuală interpretare subordinațianistă a monarhiei Tatălui.

    Faptul că în teologia alexandrină și cea latină Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul în comuniunea lor consubstanțială nu înseamnă că esența sau substanța divină este cea care purcede în el, ci faptul că îi este comunicată din Tatăl și de la Fiul care o au în comun. Aceasta a fost mărturisită dogmatic în anul 1215 de cel de-al IV-lea conciliu din Lateran: „Substanța nu dă naștere, nu este născută, nu purcede, ci Tatăl este cel care dă naștere, Fiul este cel născut, Duhul Sfânt este cel care purcede; astfel există distincție într persoane și unitate în natură. Chiar dacă altul – alius – este Tatăl, altul Fiul, altul Duhul Sfânt, ei nu sunt o altă – aliud – realitate”, ci ceea ce este Tatăl, Fiul este de asemenea, la fel și Duhul Sfânt; astfel, conform credinței orthodoxe și catholice, noi credem că sunt consubstanțiali. Căci Tatăl, dând naștere din veșnicie Fiului, i-a dat substanța sa. (...) Este evident că, născându-se, Fiul a primit substanța Tatălui fără ca ea să fie într-un fel oarecare micșorată, și astfel Tatăl și Fiul au aceeași substanță. Astfel, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care purcede din amândoi, sunt aceeași realitate” (DS 804-805). În 1274, al doilea conciliu din Lyon mărturisește că „Duhul Sfânt purcede din veșnicie din Tatăl și din Fiul, nu ca din două principii, ci ca dintr-un singur principiu – tamquamm ex uno principio. Este evident, la lumina conciliului din Lateran, care precedă al doilea conciliu din Lyon, că nu esența divină este cea care poate fi „unicul principiu” al purcederii Duhului Sfânt. Catehismul Bisericii Catolice interpretează această  formulă în felul următor la nr. 248: „ordinea veșnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanțială implică faptul că Tatăl, ca „Principiu fără de principiu”, să fie originea primară a Duhului Sfânt, dar, totodată, ca Tată al Fiului unul-născut, El este împreună cu Acesta Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt” (CBC nr. 248).

    Pentru Biserica catolică, „tradiția orientală exprimă mai întâi caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Mărturisind pe Duhul Sfânt drept având „originea lui în Tatăl” – ek tou Patros ekporeumenon – cf. In 15, 26 – ea afirmă că acesta își are originea în Tatăl prin Fiul. Tradiția occidentală exprimă mai întâi comuniunea consubstanțială dintre Tatăl și Fiul, spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul – Filioque. (...) „Această complementaritate legitimă, dacă nu este înăsprită, nu afectează identitatea credinței în realitatea aceluiași mister mărturisit” (CBC nr. 248). Conștientă de acest fapt, Biserica catolică a refuzat să fie adăugat un kai tou Yiou formulei ek tou Patros ekporeumenon Simbolului Niceno-constantinopolitan în bisericile, chiar de rit latin, care folosesc limba greacă; folosința liturgică a acestui text original rămânând mereu legitimă în Biserica catolică.

    Dacă este bine situat, Filioque al tradiției latine nu trebuie să conducă nicidecum la o subordonare a Duhului Sfânt în Sfânta Treime. Chiar dacă învățătura catolică afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul în comunicarea divinității lor consubstanțiale, nu recunoaște mai puțin realitatea relației originare pe care Duhul Sfânt o întreține, ca persoană, cu Tatăl, relație pe care Părinți de limbă greacă o exprimă prin termenul ekporeusis[3]. De asemenea, chiar dacă în ordinea trinitară Duhul Sfânt este consecutiv relației dintre Tatăl și Fiul, întrucât acesta își are originea în Tatăl, fiind Tatăl Unicului născut, în Duhul Sfânt această relație dintre Tatăl și Fiul atinge perfecțiunea trinitară. La fel cum Tatăl este caracterizat ca Tată de Fiul care îi dă naștere, tot la fel, Duhul Sfânt, având originea sa din Tatăl, îl caracterizează într-un fel trinitar în relația sa cu Fiul și caracterizează într-un fel trinitar pe Fiul în relația sa cu Tatăl; în plinătatea misterului trinitar ei sunt Tată și Fiu în Duhul Sfânt[4]. Tatăl nu dă naștere Fiului decât spirând – proballein – prin el pe Duhul Sfânt, iar Fiul nu este născut din Tatăl decât în măsura în care spirația – probole – trece prin el. Tatăl nu este Tatăl Fiului Unic decât fiind pentru el originea Duhului Sfânt („Duhul Sfânt se scurge din Tatăl în Fiul”, Chiril al Alexandriei, Thesaurus XXXIV).

    Duhul Sfânt nu-l precedă pe Fiul, fiindcă Fiul îl caracterizează pe Tatăl drept Tată din care Duhul Sfânt își are originea, fapt ce constituie ordinea trinitară[5]. Însă spirația Duhului din Tatăl se face prin – dia – nașterea Fiului pe care o caracterizează într-un fel trinitar. În acest sens sfântul Ioan Damaschin spune: „Duhul Sfânt este o putere substanțială care este contemplată în propriul său ipostas distinct, care purcede de la Tatăl și sălășluiește în Cuvânt” (Credința orthodoxă I, 7)[6]. Care este acest caracter trinitar pe care persoana Duhului Sfânt o aduce relației dintre Tatăl și Fiul? Este vorba despre rolul original al Duhului Sfânt în economie în raport cu misiunea și lucrarea Fiului. Tatăl este iubirea în izvorul ei (cf. 2 Cor 13, 13; 1 In 4, 8. 16), Fiul este „Fiul acestei iubiri” (Col 1, 14). Astfel, o tradiție, ce urcă până la sfântul Augustin, a văzut în „Duhul Sfânt care a revărsat în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu” (Rm 5, 5), iubirea ca Dar veșnic al Tatălui „Fiului său prea-iubit” (Mc 1, 9; 9, 7; Lc 20, 13; Ef 1, 6).[7]

    Iubirea divină își are originea în Tatăl, sălășluiește în „Fiul iubirii sale” pentru a exista consubstanțial prin acesta în persoana Duhului, Darul iubirii. Astfel se arată faptul că Duhul Sfânt cârmuiește, prin iubire, toată viața lui Isus spre Tatăl în împlinirea voinței sale. Tatăl îl trimite pe Fiul (Gal 4, 4) când Maria îl zămislește prin lucrarea Duhului Sfânt (Lc 1, 35). Duhul îl arată pe Isus ca Fiu al Tatălui la botez venind asupra lui (Lc 3, 21-22; In 1, 33). L-a împins pe Isus în pustiu (Mc 1, 12). Isus revine plin de Duhul Sfânt (Lc 4, 1). Isus tresaltă de bucurie în Duhul Sfânt binecuvântându-L pe Tatăl pentru lucrarea sa minunată (Lc 10, 21). Îi alege pe apostoli „sub mișcarea Duhului Sfânt” (Fap 1, 2). Îi scoate pe diavoli cu Duhul lui Dumnezeu (Mt 12, 28). Se oferă pe sine însuși Tatălui „printr-un Duh veșnic” (Evr 9, 14). Fiind pe cruce „încredințează Duhul său” în mâinile Tatălui (Lc 23, 46). În Duhul Sfânt coboară în iad (1 Pet 3, 19) și prin el este înviat (Rm 8, 11) și stabilit în puterea sa de Fiu al lui Dumnezeu (Rm 1, 4). Acest rol al Duhului Sfânt în existența intimă a vieții omenești a Fiului lui Dumnezeu făcut om decurge dintr-un raport trinitar veșnic prin care Duhul caracterizează, în misterul său, de Dar al iubirii, relația dintre Tatăl ca izvor al iubirii și Fiul său prea-iubit.

    Caracterul original al persoanei Duhului Sfânt ca Dar veșnic al iubirii Tatălui față de Fiul său prea-iubit arată că Duhul Sfânt, decurgând din Fiul în misiunea sa, este cel care îi introduce pe oameni în relația filială a lui Cristos la Tatăl său, deoarece această relație nu-și află caracterul trinitar decât în el: „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său care strigă: Abba! Tată!” (Gal 4, 6). În misterul mântuirii și în viața Bisericii, Duhul Sfânt face așadar mai mult decât să prelungească lucrarea Fiului. Efectiv, tot ceea ce a instituit Cristos – Revelația, Sacramentele, Ministerul apostolic și Magisteriul – necesită invocarea – epiklesis – constantă a Duhului Sfânt în lucrarea sa pentru a se arăta „iubirea care nu va trece niciodată” (1 Cor 13, 8) în comuniunea sfinților la viața trinitară. 



    [1] Tertulian este cel care a pus bazele teologie trinitare în tradiția latină pe baza comunicării substanțiale de la Tatăl la Fiul și prin Fiul la Duhul Sfânt: „Cristos spune despre Duhul Sfânt: va lua din ce este al meu (In 16, 14), după cum el ia de la Tatăl. Astfel, conexiunea de la Tatăl în Fiul și de la Fiul în Paraclet îi face pe cei trei coerenți unul din celălalt. Ei, care sunt o unică realitate – unum – nu un singur – unus – datorită unității substanței nu a singularității numerice” (Adversus Praxean, XXV, 1-2). Această comunicare a consubstanțialității divine după ordinea trinitară, o exprimă prin verbul procedere (ibid. VII, 6). Aceeași teologie o găsim și la sfântul Ilarie de Poitiers care spune Tatălui: „Să-l dobândesc pe Duhul tău care este din tine prin Fiul tău unic” (De Trinitate, XII). Trebuie să remarcăm faptul că „dacă credem că există o diferență între a primi de la Fiul (In 16, 15) și a purcede – procedere – din Tatăl (In 15, 26), cu siguranță este unul și același lucru ca acela de a primi de la Fiul și a primi de la Tatăl” (Ibid. VII, 20). În acest sens al comunicării divinității prin purcedere sfântul Ambroziu de Milano este primul care exprimă teologia Filioque: „Duhul Sfânt, când purcede – procedit – din Tatăl și din Fiul nu se desparte de Tatăl, nu se desparte de Fiul” (Despre Duhul Sfânt I, 11). Dezvoltând teologie Filioque, sfântul Augustin își va lua precauția totuși să salveze monarhia Tatălui în sânul comuniunii consubstanțiale a Sfintei Treimi: „Duhul Sfânt purcede din Tatăl cu titlul de principiu – principaliter - și, prin darul atemporal al celui al acestuia Fiului, din Tatăl și din Fiul în comuniune – communiter” (De Trinitate XV, 25, 47); vezi sfântul Leon Omilia LXXV, 3 și LXXVI.

    [2] Tertulian folosește primul verbul procedere într-un sens care este comun Cuvântului și Duhului Sfânt în sensul primirii divinității de la Tatăl: „Cuvântul nu a fost proferat din ceva vid și zadarnic și nu îi lipsește substanța, el care a procedat – processit – dintr-o asemenea substanță [divină] și a făcut atâtea substanțe [create]” (Adversus Praxean, VII, 6). Sfântul Augustin, urmându-l pe sfântul Ambroziu, reia această concepție mai comună o procesiunii: „Tot ceea ce purcede nu se naște, chiar dacă tot ceea ce se naște purcede” (Contra Maximinum, II, 14, 1). Mult mai târziu, sfântul Toma de Aquino va sublinia faptul că „natura divină este comunicată în orice procesiune care este ad-extra” (Suma teologică, Ia, q27, a. 3, 2um). Pentru el, ca pentru toată această teologie latină care folosește termenul de procesiune pentru Fiul ca și pentru Duhul Sfânt, „nașterea este o procesiune care pune persoana divină în posesia naturii divine” (ibid. Ia, q. 43, a. 2, c), fiindcă din veșnicie Fiul purcede pentru a fi Dumnezeu” (ibid.). În același fel, el spune că prin procesiunea sa, Duhul Sfânt primește natura de la Tatăl, la fel ca Fiul (ibid. Ia, q. 35, a. 2, c.). „Printre cuvintele ce au legătură cu o origine oarecare, cuvântul procesiune este cel mai general. Îl folosim pentru a desemna orice fel de origine; de pildă, spunem că linia purcede din punct, că raza purcede din soare, că râul purcede din izvorul său, și tot așa în toate celelalte cazuri. Tot la fel, deoarece admitem că atât unul cât și celălalt dintre acești termeni evocă originea, putem conclude că Duhul Sfânt purcede din Fiul” (ibid. Ia, q. 36, a. 2, c).

    [3] „Cele două relații, ale Fiului cu Tatăl și ale Duhului Sfânt cu Tatăl, ne obligă să afirmăm în Tatăl existența a două relații, una referindu-se la Fiul și cealaltă la Duhul Sfânt” (Toma de Aquino, Suma teologică Ia, q. 32, a. 2).

    [4] Sfântul Grigore de Nazianz spune că „Duhul Sfânt este un termen de mijloc – meson – între Nenăscut și Născut” (Discurs 31, 8; SC 250, p. 290).

    [5] Sfântul Grigore de Nyssa scrie: „Duhul Sfânt se spune că este al Tatălui și este dovedit că este și al Fiului: dacă cineva, spune sfântul Paul, nu-l are pe Duhul lui Cristos, nu îi aparține (Rm 8, 9). Deci, Duhul care este al lui Dumnezeu [Tatăl]este și Duhul lui Cristos. Totuși, Fiul care este al lui Dumnezeu [Tatăl] nu se spune același lucru și despre Duhul Sfânt; înșiruirea relației nu poate fi răsturnată” (Fragment din In orationem dominicam, citat de sfântul Ioan Damaschinul, PG 46, 1109BC). Iar sfântul Maxim Mărturisitorul spune în același sens când vorbește despre ordinea trinitară: „La fel cum Gândirea [Tatălui] este principiul Cuvântului, tot la fel este și al Duhului Sfânt prin mijlocirea Cuvântului. Și, la fel cum nu putem spune că Cuvântul este al glasului, tot la fel nu putem spune că Cuvântul este al Duhului” (Quaestiones et dubia, PG 90, 813B).

    [6] Sfântul Toma de Aquino, care cunoștea Credința orthodoxă, nu vede nicio opoziție între Filioque și o asemenea expresie a sfântului Ioan Damaschinul: „A spune că Duhul Sfânt sălășluiește sau se odihnește în Fiul nu exclude ca el să purceadă de la Fiul; fiindcă se spune, de asemenea, că Fiul sălășluiește în Tatăl, chiar dacă purcede din Tatăl” (Suma teologică, Ia, q. 36, a. 2, 4um).

    [7] Sfântul Toma de Aquino scrie, în continuitatea sfântului Augustin: „Dacă spunem despre Duhul Sfânt că sălășluiește în Fiul, o spunem în felul în care iubirea celui care iubește sălășluiește în cel iubit” (Suma teologică, Ia, q. 36, a. 2, 4um). Această învățătură despre Duhul Sfânt ca iubire a fost asumată în mod armonios de sfântul Grigore Palamas în sânul teologie grecești a mărturisirii ekporeusis doar din Tatăl: „Duhul cuvântului Prea-Înalt este ca o iubire negrăită a Tatălui față de acest Cuvânt născut în mod negrăit. Este vorba despre aceeași Iubire pe care același Cuvânt și Fiu iubit de Tatăl o folosește pentru Tatăl, însă, în calitatea lui de Duh provenind cu el din Tatăl și sălășluind în mod co-natural în el” (Capita physica XXXVI).


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :