• Fotie al Constantinopolului: Mystagogia despre Duhul Sfânt

    "Ca toți să fie une, precum tu Tată ești în mine și eu în tine, ca lumea să creadă"! Aceasta este fraza centrală din "rugaciunea sacerdotală", cu valoare testamentară, a lui Isus rostită înaintea pătimirii, morții și învierii sale. Pentru a simboliza această unitate a creștinilor, Ioan evanghelistul vorbește despre cămașa dintr-o bucată, fără cusătură, a lui Isus pe care soldații au tras-o la sorți ca să nu o rupă în bucăți. Sfinții Părinți ai Bisericii, răsăriteni și apuseni, au văzut în această cămașă simbolul Bisericii Una, Sfântă, Katholică și Apostolică, indiviză, după cum afirmă Crezul stabilit și proclamat "regula fidei - normă a credinței" la Niceea, în 325. Ceea ce nu au făcut soldații păgâni, spun Sfinții Părinți, au făcut creștinii, care-și trag numele de la Cristos. Ei au sfârtecat această cămașă, fiecare susținând că are dreptate și deseori opunându-se celorlalți și considerându-se chiar "unica Biserică" voită și rânduită de Cristos. Sfântul Paul îi ceartă pe corinteni pentru dezbinările iscate între ei: unii susțineau că-i aparțin lui Apolo, alții lui Chepha, alții lui Paul, ca și cum aceștia ar fi murit pentru mântuirea lor! Sfântul Augustin se confruntă și el în vremea lui cu schisme (donatismul) și erezii (arianismul, pelagianismul, manicheismul) și predică neîncetat pentru restabilirea unității dintre creștini: "Dacă sunteți dezbinați, spunea el, mâncați-L pe cel care este unitatea voastră, Cristos Domnul". La Masa Sfântă suntem frați, mândcând și bând din aceeași pâine și din același potir. Istoria Bisericii primului mileniu este o dovadă grăitoare că rugăciunea lui Isus dinaintea pătimirii sale nu era considerată normativă de creștini deoarece asistăm la schisme și erezii soldate cu anateme și excomunicări cu nemiluita între creștini. Motivele principale ce au condus la dezbinările ce le resimțim până astăzi nu a fost atât pe plan teologic și/sau dogmatic, cât mai ales pe plan politic și disciplinar: cine deține întâietate? cine este mai puternic? cui trebuie să i se dea ascultare? cine primește mai multe distincții și funcții din partea împăraților vremii? etc. Degeaba a spus Isus: "cel dintâi să fie cel din urmă", sau, "cei ce dețin autoritate să fie slujitorii celorlalți", deoarece de multe ori funcția, în Biserică, a însemnat autoritate, uneori copleșitoare, exersată asura celuilalt. Din punct de vedere dogmatic s-a ivit totuși un "măr al discordiei" sau un "țap ispășitor" în expresia, adăugită la Crezul de la Niceea-Constantinopol, Filioque - și de la Fiul. Este vorba despre discuția legată de purcederea Duhului Sfânt, care retrimite, în definitiv, la o chestiune cristologică. În sec. al VI-lea apare pentru prima dată într-un Crez, așa-numitul Crezul lui Atanasie, sau Quicumque, expresia Filioque, în regiunile Spaniei de astăzi, unde se refugiaseră arienii după ce au fost combătuți pe toate fronturile în Orient și alungați din Bisericile răsăritene. Creștinii orthodocși, confruntându-se cu această învățătură ariană, au voit să afirme, cu argumente biblice, egalitatea în esență a Tatălui și a Fiului, prin consecință egala lor divintate și putere. Plecând de la două texte biblice: Aşadar, Isus a răspuns şi le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel. Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari decât acestea, ca să vă miraţi. După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă celor cărora vrea [să o dea]. De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-l cinstească pe Fiul aşa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinsteşte pe Fiul, nu-l cinsteşte pe Tatăl care l-a trimis. (Ioan 5, 19-23) și: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”. Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23), expresia Filioque introdusă în Crezul pus pe seama marelui teolog al conciliului de la Niceea, Atanasie al Alexandriei, avea ca scop să afirme egala divinitate, putere și demnitate a Fiului cu Tatăl. Nimeni nu s-a gândit atunci, și nici când expresia a fost introdusă în Crezul apusean, să afirme două izvoare ale Duhului Sfânt sau să denigreze a treia persoană a Sfintei Treimi acordându-i subordonarea sa față de Tatăl și Fiul. Prăpastia teologică și dogmatică între Răsărit și Apus a fost săpată, în principal, de interpreatea dată, de unii și de alții, acestei expresii și felului cum ea a fost introdusă din Crez și rostită în Bisericile Apusene până astăzi. Fotie al Cosntantinopolului, ridicat la această demnitate de la statutul de laic la cel de patriarh în doar o săptămână, încălcând astfel canoanele bisericești care interziceau acest lcuru, și care a fost excomunicat și înlăturat de pe scaunul patriarcal de două ori prin decizii conciliare (considerate la acea vreme ecumenice), cel din 869-870, ținut la Constantinopol, și cel din 899 convocat la Roma de împăratul Leon al VI-lea Înțeleptul (vezi lucrarea lui H. Chadwick, Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății, p. 222-270), este primul care a venit cu argumente, spera el, convingătoare să-i facă pe apuseni să renunțe la această adăugire. Tradiția ortodoxă, până astăzi, recurge la aceste argumente atunci când vrea să intre în polemică teologică cu tradiția catolică. Mai târziu, aceleași argumente au fost preluate și duse la extremă de monahul Grigore Palama care a intrat în conflict dogmatic deschis cu marele teolog mediaeval occidental, Toma de Aquino. Tradiția dogmaticii catolice afirmă, de la începuturi și până astăzi, un singur izvor în dumnezeire, Tatăl, o singură naștere în Dumnezeu, Fiul, o singură purcedere în Dumnezeu, Duhul Sfânt. Fiul este născut din Tatăl, înaintea veacurilor, iar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl din veșnicie. Purcederea Duhului Sfânt "și de la Fiul - Filioque" este afirmată pentru a întări credința în dumnezeirea Fiului, în egală măsură cu a Tatălui, și pentru a susține trimiterea Duhului Sfânt, de către Fiul, asupra Bisericii constituite în dimineața Învierii de primii discipoli care au crezut în misterul învierii propovăduit în Biserică de la începuturi. Redau aici argumentele lui Fotie al Constantinopolului extrase din lucrarea sa "Mistagogia Duhului Sfânt".

     

    Fotie al Constantinopolului: Mystagogia despre Duhul Sfânt

     

     

     

     

     

    Argumentația anti-filioque și,

    prin consecință, anti-apuseană

    a lui Fotie Patriarh al Constantinopolului,

    din Mistagogia Duhului Sfânt

     

    1.     Dacă, într-adevăr, Duhul Sfânt este ființă simplă, însă purcede din Tatăl și din Fiul, atunci aceștia doi trebuie să fie considerați ca fiind un singur ipostas, și se produce astfel confuzia lui Sabelius, sau mai precis, se dă naștere unei învățături semi-sabeliene.

    2.     Într-adevăr, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, este în același timp dublu și compus. Dacă Duhul Sfânt ar avea două principii (Tatăl și Fiul), cum se mai poate susține monarhia divină atât de mult propovăduită în Biserică?

    3.     Dacă Tatăl și Fiul sunt cele două izvoare ale Duhului Sfânt, atunci Tatăl pare a fi autorul direct și indirect al Duhului, tocmai fiindcă și Fiul purcede din Tatăl.

    4.     Dacă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl este perfectă, asta înseamnă că purcederea de la Fiul este de prisos.

    5.     Dacă Fiul ar avea această proprietate încât să purceadă Duhul Sfânt de la El ca de la Tatăl, proprietatea purcederii ar fi comună amândurora. Însă cum ar putea ca această proprietate să fie comună amândurora? Dacă este prin opoziție, asta nu înseamnă că una o anulează pe cealaltă? Fiindcă contrariile se anulează reciproc. Dacă este prin divergență, atunci o parte a Duhului Sfânt va purcede într-un fel și cealaltă parte în alt fel și va fi compus din părți inegale.

    6.     Dacă este adevărat că Fiul și Duhul Sfânt purced dintr-o cauză comună, adică de la Tatăl, și dacă Fiul ar fi autor al Duhului Sfânt, atunci înseamnă că Duhul Sfânt ar purcede și de la Fiul. Dar noi știm că Tatăl și Creatorul a toate i-a făcut pe amândoi egali în cinstire.

    7.     Dacă este adevărat că Fiul ar avea în comun cu Tatăl lucrarea de purcedere a Duhului Sfânt, atunci Duhul Sfânt ar trebui să dețină șu el capacitatea de purcedere, deoarece tot ceea ce Tatăl are în comun cu Fiul se potrivește și cu Duhul Sfânt. Astfel va rezulta faptul că Duhul Sfânt ar fi în același timp cauză și efect, lucru de-a dreptul mai monstruos decât toate mitologiile păgâne grecești.

    8.     Dacă Fiul are puterea de a fi izvor, însă acest lucru este negat Duhului Sfânt, asta înseamnă că Duhul Sfânt este inferior în putere Fiului, și tocmai asta era blasfemia ce o propovăduia Macedonius.

    9.     Ca scuză, ei (apusenii) susțin că Ambroziu al Milanului ar fi scris aceste lucruri în tratatele lui referitor la acest subiect, și chiar Augustin de Hipona și Ieronim. Pentru a-i apăra pe acești oameni ar trebui spus probabil că pneumatomahii ar fi corupt scrierile lor, sau poate ei vorbeau conform metodei folosite de Vasile cel Mare, care într-o perioadă a fost nevoie să se abțină să mai predice despre divinitatea Duhului Sfânt, sau poate, datorită faptului că fiind doar oameni, s-ar fi putut rătăci, în aceste discuții, departe de teologia sănătoasă. Mare număr de oameni renumiți, cum ar fi Dionisie al Alexandriei, Metodiu de Patara și Pierios, Pamfil, Teognost și Irineu al Lyonului cu discipolul său Hipolit au suferit și ei referitor la anumite domenii. Fiindcă noi nu acceptăm unele din afirmațiile lor, chiar dacă admitem, fără rezerve, multe alte lucruri din teologia lor.

    10.  Deci, Ambroziu, Augustin și Ieronim ar fi spus ceea ce susțin latinii; însă ierarhii celor șapte concilii ecumenice nu au susținut așa ceva. Unul după altul, toate aceste concilii au confirmat definiția credinței noastre. Întâistătătorii și luminile strălucite al Bisericii Romei Vechi au fost în acord cu aceste concilii fără nici cea mai mică rezervă și au decretat că nu era permis să se adauge sau să se înlăture ceva din definiția de credință, iar cel care ar îndrăzni să facă așa ceva, va fi alungat din comuniunea Bisericii fără nicio ezitare.

    11.  Divinul Grigore, în Dialoguri [sfântul Grigore cel Mare, Papă al Romei], care s-a stins nu multă vreme după cel de-al șaselea conciliu ecumenic, predica și scria în latinește că Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl. Zaharia [Papă al Romei], 165 de ani mai târziu, a tradus Dialogurile în grecește și spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și rămâne peste Fiul, fiindcă asta a învățat el de la Precursor [Ioan Botezătorul], care l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând sub chip de porumbel și rămânând peste El.

    12.  Leon al III-lea și Benedict al III-lea, mari Pontifi ai Bisericii Romei, în vremurile ce au urmat, au decretat că Simbolul de credință trebuie să fie recitat în grecește în timpul Sfintelor celebrări liturgice în Biserica Romei și în toate celelalte Biserici care țin de ea, pentru a evita ca unele greșeli, datorate traducerii în latinește, să dea cumva ocazie de blasfemie creștinilor. Acest Leon, deschizând comorile Bisericii Apostolice din Roma, a găsit două scuturi care erau păstrate printre alte piese moștenite de Papii precedenți, și pe care era înscrisă, în versiunea grecească [aici criticii textului văd o mică eroare a lui Fotie: Patriarhul nu spune că dedesubtul versiunii grecești se afla și versiunea latinească a Crezului] expunerea Simbolului credinței și poruncise ca această formulă să fie citită înaintea poporului credincios din Roma. Până în vremea lui Sergiu, dreptcredinciosul Patriarh al Bisericii Noii Rome, Pontifii Primei Rome trimiteau tuturor scaunelor patriarcale scrisori de confirmare a credinței lor atunci când erau consacrați noi episcopi, și în aceste scrisori transcriau de fiecare dată Simbolul credinței fără nicio modificare a textului.

    13.  Dar de ce să mai lungim vorba! Însuși Fiul lui Dumnezeu și Învățătorul nostru ne revelează că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Chiar și Sfântul Paul declară, zicând „dacă noi-înșine sau dacă un înger venit din cer vă proclamă o altă Evanghelie, diferită de cea pe care v-am predicat-o noi, să fie anatemă”! Și, doar dacă cineva este dea dreptul nebun, cine și-ar dori altă învățătură?

    14.  Când David spune „prin Duhul gurii sale” spunea și el că Duhul Sfânt nu purcede decât de la Tatăl, fiindcă aplica această frază gurii Tatălui, nu a Fiului, pentru ca să poată distruge, prin anticipație, orice blasfemie a celor care vor susține că Duhul ar purcede și de la Fiul.

    15.  În toate celelalte cazuri, purcederea demonstrează o ieșire simplă, după cum se spune în Psalmi „el purcedea/ieșea, își însușea aceleași apropouri” (Ps 40, 7 LXX). Însă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl nu înseamnă doar o simplă ieșire, ceva pe moment, care ar avea loc și care ar înceta, ci este vorba despre o purcedere în esență și naturală, însemnând felul de a fi și semnificând astfel însăși subzistența Duhului Sfânt, care nu subzistă prin naștere, precum Fiul, ci prin purcedere, deci într-u mod diferit de Fiul. Fiindcă specificul Fiului este acela de a fi veșnic născut din esența Tatălui, [modul să de subzistență este de a fi născut și de a continua să fie născut din esența Tatălui], iar specificul Duhului Sfânt este acela de a purcede din veșnicie, în mod natural, [modul său de subzistență este acela de a purcede și de a continua să purceadă din Tatăl]. Astfel ei sunt diferiți unul de celălalt doar datorită proprietăților specifice modului lor de subzistență, în timp ce în celelalte aspecte sunt una în esență, în natură, în demnitate, în putere și, pentru a spune mai simplu, în toate celelalte lucruri, împreună cu Tatăl și unul cu celălalt. În aceste condiții cum puteți voi spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul? Dacă vorbind despre purcedere vorbim despre cauza Duhului Sfânt, atunci înseamnă că El are două cauze [Tatăl și Fiul] și susțineți astfel o duarhie în locul monarhiei; însă nu stă în firea noastră să afirmăm absurdități cu duiumul pentru a deruta credința noastră. Totuși, dacă Duhul Sfânt purcede într-un mod diferit, ca și cum printr-o legătură reciprocă datorită rațiunii locuirii reciproce unul în celălalt și schimbului celorlalte proprietăți, și pentru a spune mai simplu, dacă purced ca și cum ar fi trimiși, atunci înțelegerea voastră este bună. După cum Tatăl l-a trimis pe Fiul, tot la fel Fiul l-a trimis pe Duhul Sfânt. Fiul spune: „când va veni Mângâietorul, pe care eu îl voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El îmi va da mărturie”. Totuși, voi vă mai înșelați și asupra altui aspect: mai întâi schimbând și falsificând, prin această adăugire [Filioque] mărturisirea comună a Simbolului credinței confirmat de cele șapte concilii ecumenice – nimeni altul decât voi a îndrăznit să facă așa ceva – și în al doilea rând, ceea ce voi adăugați între cele două fraze și pe care noi obișnuim să o numim conjuncție, implică semnificația unei purcederi egale și de la Tatăl și de la Fiul, în timp ce ați fi putut concepe în alt mod purcederea de la Fiul, după cum am spus mai sus. Însă, se cuvine nu doar să gândim în mod corect despre adevărurile creștine, trebuie nici să nu-i scandalizăm pe alții. Căci dacă, conform Evangheliei, cel ce produce scandal față de cineva este judecat vrednic de o pedeapsă îngrozitoare, ce se va întâmpla cu cei care au scandalizat lumea întreagă?

    16.  Când Fiul lui Dumnezeu vorbea despre Duhul Sfânt, nu a spus doar o dată, ci de două ori, în timpul aceluiași discurs, că Duhul Sfânt vine de la Tatăl. De ce nu a spus: și de la Mine? Potrivnicii mei spun că vorbea smerit, în calitatea sa de om; însă, în aceste condiții, le voi răspunde numaidecât, pentru a le arăta minciuna. Aceste cuvinte: „vă voi trimite”, nu erau spuse în calitatea sa de om, ci Dumnezeu fiind, deoarece un om nu-l trimite pe Dumnezeu, dacă ținem cont totuși că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Atunci, de două ori El a spus: „de la Tatăl” pentru a confirma o afirmație de o asemenea importanță și pentru a închide gurile celor care, pe viitor, vor îndrăzni să afirme că Duhul Sfânt purcede de la Fiul. Acest argument a fost susținut de credinciosul și înțeleptul împărat în timpul unei controverse referitoare la acest subiect cu episcopul de Milano [dintr-o notă a unui manuscris în versiune latină a acestui text ni se spune că: împăratul este Alexis Cumenul, iar episcopul de Milano este Petru, anul controversei fiind 1116, deci cu mult posterior lui Fotie]. 

     


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :