• Ieronim din Stridon: mare sfânt și polemist inegalabil

    Sfântul Ieronim sfânt și polemist

    Ieronim din Stridon este, fără teama de a greși, unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii apusene, dar în același timp și unul dintre cei mai mari polemiști ai creștinismului din antichitate. Puțini sunt cei care au fost scutiți de înțepăturile peniței lui literare. De aceea și Tillemont, renumitul istoric al Școlii de la Port Royal din Franța, în vol. 12 din monumentala lui lucrare, Memoires pour servir a l'histoire ecclesiastique des six premiers siecles, înainte de a consacra multe pagini descrierii vieții Sf. Ieronim ține neapărat să atragă atenția cititorului asupra acestui aspect polemist al traducătorului Bibliei în Vulgata. Sfințenia vieții și caracterul polemic pot face menaj împreună în viața creștină? Tillemont demonstrează că da, plecând însăși de la viața Sf. Ieronim pe care Biserica îl cinstește de veacuri printre Sfinții și doctorii cei mai de seamă.

    Ieronim este un caracter, pentru a nu spune un caracterial. Irascibil, sensibil la exces, aplecat spre ceartă, uneori plin de vanitate, alteori orgolios, în stare să aducă laude exagerate prietenilor înainte de a intra în conflicte cu ei și a-i trata drept dușmani înverșunați. Înainte de toate însă, Ieronim este un om al cărții, al culturii, care-și organizează existența prin aasceză, uneori exagerată, și lucru intelectual excesiv.

    Stâlp al orthodoxiei romane, Ieronim se definește drept "câine paznic în slujba Bisericii". Născut într-o familie creștină înstărită, în 347/349, în Dalmația, Croația de astăzi, Ieronim ajunge la Roma unde urmează o carieră universitară studiind tot ce se putea studia la vremea respectivă: filosofie, filologie, retorică, gramatică, poeții clasici: Cicero și Virgil, etc. Dă dovadă de un spirit insațiabil în a cunoaște. Ajunge la Trier, unde studiază și teologia. 

    Într-o noapte a făcut următorul vis: fiind înaintea Judecătorului suprem, este acuzat de a fi ciceronian, mai mult decât a fi creștin. Astfel își dă seama că a sosit momentul să se intereseze mai mult la Biblie decât la scriitorii profani. Învață numaidecât ebraica biblică și greaca. Apoi întreprinde călătorii în Galia, Antiohia, pustiul Egiptului. Astfel intră în contact cu viața monahală orientală sub cele două forme: anacoretă (pustnică) și cenobitică (obștească). Mai descoperă și un al treilea mod de viață monahală, pe care îl numește "nebunesc" sau lipsit de chibzuință, pentru a nu spune diabolic: stiliții, cocoțații în copaci, flămânzii, asceții rigoriști, etc, care duceau un mod de viață extrem de rigid, uneori fără prea multă înrădăcinare biblică. Revenit la Antiohia, episcopul Paulin îl hirotonește preot, apoi ia drumul Constantinopolului pentru a studia în renumita bibliotecă din orașul imperial. Aici îl întâlnește pe Grigore de Nazianz, care îl introduce în vasta operă a lui Origen, pe care Ieronim îl numește "Învățător al Bisericii, în acord cu învățătura apostolilor" și începe deja să-i traducă Omiliile în latinește. Apoi îl însoțește pe episcopul Paulin la Roma, fiind convocat de Papa Damsie I, în 382, pentru un sinod unde trebuia să se analizeze și aprobe documentele conciliului ecumenic de la Constantinopol I, în 381, la care nu participase nici o delegație occidentală. Damasie remarcă inteligența lui Ieronim și face din el secretarul său personal, arhivist al Vaticanului și bibliotecar al Bibliotecii Vaticane. În această calitatea, Ieronim este chemat să fregventeze mari personalități ale lumii romane, devine îndrumător spiritual al unor doamne din înalta societată romană pe care le formează la exercițiul ascezei și al lecturii Scripturilor. Având acces la biblioteca lui Origen, traduce mai multe din lucrările lui în latinește, zicând că-i datorează mult, chiar dacă nu-i recunoaște întotdeauna inteligența lui în scrutarea Scripturilor.

    Papa Damasie, văzând cunoștințele profunde ale lui Ieronim în limbile ebraică biblică, greacă și latină, îi încredințează misiunea să revizuiască traducerile latine ale Evangheliilor și Psalmilor, iar apoi întreaga traducere a Bibliei în latinește. Plecând de la Hexaples, o colecție a șase traduceri în latinește a Bibliei realizată de Origen, Ieronim se interesează îndeaproape și la traducerea Septuagintei, traducerea Vechiului Testament din ebraică în grecește realizată de un grup de șapte zeci de învățați în sec. II, î.d.C la Alexandria, pentru evreii din diaspora.

    La moartea lui Damasie, iunie 384, totate privirile s-ar fi orientat spre Ieornim pentru a-i succede pe Scaunul Sfântului Petru. Însă Scrisoarea către Eustochia, scrisă în februarie 384, în care schingiuește societatea civilă, politică și bisericească romană, stârnește un val de intrigi și ostilități la adresa lui Ieronim și se vede nevoit să fugă în Palestina. Se stabilește la Betleem, unde fondează trei mănăstiri feminine și una masculină, iar în 391 începe propria lui traducere a Bibliei în latinește, versiunea numită Vulgata, în vigoare în Biserica latină până la conciliul Vatican al II-lea. Lucrul va dura 15 ani și opera se va impune în tot creștinismul occidental.

    Este suficient să privim corespeondența lui pentru a ne da seama că este un om de o deosebită cultură. Are un stil rafinat, tratează probleme biblice, despre morala ierarhilor Bisericii, despre văduvie, despre feciorie sau despre viața monahală. Augustin îi reproșează pe alocuri că nu respectă îndeajuns textele tradiției Bisericii. Răspunsul lui Ieronim la asemenea acuze nu întârzie și arată tensiunea dintre cei doi mari gânditori latini: "Dumnezeu să mă ferească să mă ating cumva de lucrările Fericirii Tale! Sunt destul de ocupat cu ale mele; nu-mi mai rămâne timp să le critic pe ale altora! Prudența ta știe dealtfel foarte bine că fiecare își susține punctul de vedere. Este un lucru pueril - de care se preocupau în trecut tinerii fără experiență - să acuzi oameni celebri după ce au dobândit o oarecare reputație prin munca lor. Nu sunt chiar așa de prost ca să mă simt rănit, atunci când propui explicații diferite de ale mele; nici tu să nu fii rănit, dacă explicațiile mele sunt contrare celor înaintate de tine. Însă între prieteni așa ceva este de-a dreptul inaceptabil atunci când privim propriile noastre erori, fără a ne mai interesa la erorile celorlalți, după cum spune Persus. Nu ai decât să iubești pe cine te iubește, iar în ce privește Scripturile, tinere, te rog să nu te împotrivești unui experiementat... Îți spun încă o dată, când te împotrivești unui experimentat, nu faci decât să-l închizi în tăcere. Însă nu-mi stă în fire, la vârsta mea, să fiu răutăcios la adresa unei persoane interesante. La revedere, dragă prietene!" (Scrisoarea 102, 2; Belles lettres, Paris, 1955, p. 94).

    Ieronim a fost un mare martor la vieții monahale din vremea sa. Este și va rămâne monah până la sfârșitul vieții: monah cu monahii, nu va ezita să scrie viața unora dintre ei, propunându-i ca modele de trăire a vieții creștine, chiar dacă uneori se află în certuri aprige cu alți monahi din Siria, pe care îi critică și de care se separă cu ușurință. 

    Uneori spiritul său de certăreț nu are nimic a face cu spiritul evanghelic. Portretele ce le descrie despre unii clerici romani, folosindu-se de un stil schingiuitor, sunt de o răutate dificil de imaginat. Chir Origen, atât de lăudat, trece prin schingiuirea stilului său; Rufin, cel mai bun și apropiat prieten al său, prieten al episcopului Ambroziu al Milanului, este schningiut de moarte și urmărit chiar să-l excomunice și să-l condamne la moarte din cauza rivalității stabilite între ei de traducerea unor lucrări ale lui Origen. Ieronim nu se sfiește să scrie despre Rufin: "Cadavrul lui îmi va mai da de furcă multă vreme". Intră în certuri dintre cele mai aprige cu răutatea ursului din Dalmația, locul său de obârșie.

    Principala sa lucrare rămâne însă de ordin exegetic. Este un om al Scripturii, în linia tradițională a alegoriei, ca Origen, învățătorul său în acest domeniu, pe care însă îl condamnă, posthum, fără drept de apel. Dar acordă deosebită importanță și sensului literal, apropiindu-se astfel de tradiția antioheană stabilită de fondatorul Școlii teologie din Antiohia, Lucian de Samosata, ca reacție împotriva stilului alegorizant exagerat al lui Origen.

    Devenit fără vlagă și orb, Ieronim este chemat la Dumnezeu pe 30 septembrie, 420, cu zece ani înaintea lui Augustin. Zece secole mai târziu, Gutenberg imprimă Vulgata lui Ieronim, apoi Erasmus o editează și, în sfârșit, în sec. XVI, conciliul din Trento recunoaște Vulgata ca text oficial pentru întreaga Biserică latină.

    Nu pot încheia aceste gânduri biografice despre Ieronim fără să reamintesc aici critica sa referitor la primele secole ale creștinismului: "De la Apostoli până la noi, Biserica a crescut în timp de prigoane și a fost încoronată cu martiriul. Însă, când au apărut împărații creștini, puterea și bogățiile au crescut, dar au slăbit virtuțile ei".

    Louis-Sebastien le Nain de Tillemont despre Sf. Ieronim din Stridon

    Putem spune despre Sf. Ieronim că a fost, într-o oarecare măsură, asemenea Sf. Paul, un parfum plăcut de viață pentru cei buni și un parfum de moarte pentru cei netrebnici. De aceea a fost urât, din timpul vieții, de eretici, de călugării și oamenii bisericii care aveau probleme cu Biserica și care vedeau cu ochi răi faptul de a se afla combătuți în erorile unora și în viciile altora. Dimpotrivă, era stimat și iubit de sfinți, care au cinstit virtutea lui și care au apreciat cu bucurie lucrările sale spre folosința Bisericii. Aceștia au continuat să-l cinstească și după moartea lui, iar Biserica a arătat față de el respectul ce-l datorează Doctorilor și Părinților ei, în timp ce mulți eretici, din vremurile lui, au vorbit doar cu dispreț despre el, ba chiar l-au sfâșiat prin învrăjbiri de tot felul și dintre cele mai urâcioase.

    Noi însă suntem constrânși să spunem că el a avut ca adversari chiar și persoane pe care noi le apreciem și stimăm datorită credincioșiei lor; iar ceea ce aceștia au spus împotriva lui nu a fost deloc fără temei din cauza unor defecte care se amestecau laolaltă cu multe alte virtuți. Este puțin spus că, având un geniu inegalabil, ridicat și plin de foc și pară, mai degrabă cel al unui orator decât al unui istoric sau unui critic, el a fost deseori destul de imprecis în a descrie lucrurile așa cum au fost ele și că a mers mai degrabă după propriile lui păreri decât să redea cu exactitate adevărul. Întâlnim deseori greșeli în lucrările lui deoarece se lăsa prea ușor influențat de sentimentul său interior și de promptitudinea sa naturală. Sunt defecte despre care este bine să fim avertizați, iar noi am fost constrânși să le remarcăm uneori pentru a evita să cădem pradă instinctului său polemic fără să fim precauți, respectând în același timp acest mare personaj. Este vorba totuși de defecte pe care cei bine instruiți și obișnuiți cu scrisul reușesc să le apere cum mult mai mare ușurință decât cei mediocri în arta literaturii; dacă ne-am opri doar la acest aspect al personajului nostru, fără să ținem seama de virtuțile și de credincioșia lui, am avea un respect neînsemnat față de el, creștinește vorbind.

    Este însă regretabil faptul că, fie datorită respectului pe care l-a avut mai întâi față de Origen, fie deoarece inteligența lui nu-i permitea încă să cântărească destul de bine vorbele spuse, s-au strecurat multe lucruri nedorite în scrierile lui, pe care regula adevărului nu ne permite să le aprobăm, el însuși fiind pus uneori în situația fie de a se scuza, fie de a condamna unele din spusele lui. Nu a putut evita nici chiar nefericirea întâlnită atât de des aproape la toți oamenii de a se lăsa antrenat împotriva acelora în care mai întâi avea încredere; astfel a îndrăznit chiar să vorbească despre Sf. Ioan Crisostom într-un mod nedemn pentru un asemenea om. Nu a reușit să aibă echilibrul de care dădea dovadă Sf. Augustin, și anume să discearnă, chiar și în cei mai răutăcioși, grăuntele de bunătate, care ar merita să fie cultivat și lăudat. A fost acuzat că ar fi avut el însuși o stimă foarte prestigioasă despre elocvența sa, că ar fi dat dovadă de prea multă superioritate față de alții pe care îi denigra; de asemenea se spune că ar fi avut o fire prin natură purtată spre gelozie și invidie, rănind astfel pe cei mai mari prieteni pe care și-i îndepărta. Ne este dificil într-adevăr să nu recunoaștem că avea în personalitatea lui ceva amărăciune și durere ce făcea rău multor persoane. Se aprindea foarte repede când își imagina că era șocat și nu ierta prea ușor cuiva împotriva căruia gândea că are motive să fie mânios. Acestea se desprind din cele spuse de el însuși și din cele relatate de alții care i s-au împotrivit și care au fost găsiți vinovați de defecte și mai mari decât ale lui dacă s-ar fi judecat cu aceeași severitate cu care ei i-au judecat pe alții.

    În aceste condiții am putea oare spune că atâția sfinți care l-au admirat, că Biserica cinstindu-l printre sfinții și doctorii ei, să fi căzut în iluzie și în pierzanie? Departe de Dumnezeu așa ceva. Așa ceva s-ar potrivi doar în cazul în care asemenea persoane s-ar fi descoperit a fi vinovate deoarece s-ar fi revoltat împotriva Bisericii. Cât despre noi, care suntem fiii ei smeriți, nu putem crede că ea l-a cinstit vreme de secole pe cel pe care Dumnezeu nu l-ar fin cinstit. De aceea îl vom considera mereu ca pe un sfânt și ne vom strădui să ne edificăm chiar și din acele lucruri din care mulți rămân scandalizați. Deoarece totul trebuie să conlucreze spre mântuirea noastră, chiar și defectele sfinților. Fără această convingere, Dumnezeu nu le-ar fi permis sau nu ni le-ar fi făcut cunoscute.

    Efectiv, dacă cei care recunosc în ei înșiși defectele ce i se atribuie sfântului Ieronim, nu ar mai avea de sperat mântuirea; astfel, mulți oameni ar avea motive berechet să cadă în deznădejde. Deoarece Sf. Ambrozie, Sf. Crisostom, Sf. Augustin sunt modele negrăite în trăirea unei virtuți perfecte pentru a ne invita să-i imităm și în același timp să-i smerească pe cei mai puternici, cine nu se va afla mereu prea departe de acești mari sfinți; astfel Înțelepciunea lui Dumnezeu este manifestă atunci când permite ca mari sfinți să cadă în păcate dintre cele mai îngrozitoare, precum David, și acceptă defecte chiar dintre cele mai incredibile în alții, nu doar pentru a-i umili în darurile cu care îi înzestrează, cu mărinimie de altfel, și pentru a le oferi ocazii de luptă și de victorie, dar mai mult pentru a-i mângâia pe cei slabi și a-i încuraja să progreseze cu mult curaj în virtute, chiar și atunci când defectele lor îi provoacă din toate părțile.

    Putem spune chiar că defectele sfântului Ieronim sunt folositoare tuturor oamenilor fiindcă din ele învățăm în ce constă temelia virtuții și credincioșia creștină. Căci dacă credința creștină ar însemna doar trăirea unei vieți egale și uniforme în care săvârșim puține greșeli, am avea motive să-l preferăm în locul lui pe Rufin. Totuși, Biserica îl lasă pe acesta în grija lui Dumnezeu, pe când pe celălalt l-a privit mereu ca pe cineva față de care a arătat un respect deosebit. Ea îl consideră de asemenea în mod incomparabil mai mare pe Teodosie decât pe nepotul său, despre care nu știm să fi făcut ceva care să fi meritat să facă penitență publică. Cel drept poate cădea de șapte ori pe zi, însă se ridică ori de câte ori cade; în plus, se ridică înveșmântat în umilință și curaj. Săvârșește greșeli, însă le ispășește prin penitență. Are înclinări rele, însă luptă împotriva lor cu atât mai multe forțe cu cât ele sunt mai tari. Scriptura nu-l numește fericit doar pe cel care este fără pată și nu păcătuiește nicidecum, ci și pe cel căruia Dumnezeu nu-i ține în seamă păcatul, deoarece îl urăște, dând dovadă de o iubire curată și sinceră față de dreptate, îl acoperă cu haina nupțială a carității, care acoperă multe păcate. De aceea nu ne este teamă să spunem că cu cât vom exagera mai mult defectele sfântului Ieronim cu atât mai mult vom sublinia virtuțile lui, fiindcă ele au acoperit și șters tot ceea ce exista în el defectuos. Nu depășim un dușman puternic decât dând dovadă de forțe și mai puternice.

    Ar trebui un sfânt așa luminat cum a fost el ca să ne învețe care era acest temei al virtuții ce acoperea în el defectele ușor vizibile; deoarece lucrarea făcută în Biserică prin cărțile lui nu este numaidecât virtute. Aquila, Symmacus, Teodotion au tradus Scriptura ca și el; însă acești pe jumătate evrei n-au încetat să fie disprețuiți de Dumnezeu și de oameni fiindcă ei nu au îndrăgit decât scoarța Scripturii fără a se lăsa copleșiți de credința adevărată și de trăirea adevăratei virtuți. Mulți eretici, din vremurile de pe urmă, și-au dat silința și ei să traducă sau să explice Scriptura, însă nu au rămas decât cu o slavă deșartă de ei înșiși, sau cu o reputație și mai deșartă printre oameni, fără nici un folos pentru mântuirea lor.

    El a practicat austerități dintre cele mai severe, care, cu siguranță, i-au fost foarte folositoare; și totuși, dacă nu am avea altceva de lăudat în el, am avea motiv să ne temem că aceste austerități l-ar fi făcut mai orgolios și nu ar fi fost motiv pentru ca acest spirit atât de sever și critic să fi fost găsit vinovat de ceva. Însă dragostea lui față de pustietate și sărăcie, pe când se bucura încă de toată stima și încrederea Sf. Damasie, și pe când putea dispune de bogățiile Sf. Marcela și Sf. Paula și grija ce a avut-o de a se îndepărta de cei care-l cinsteau mai tare, sunt lucruri despre care putem spune că nu le întâlnim decât la sfinți.

    Umilința este esențială pentru a conserva credința într-o reputație atât de mare de care se bucura deja pe când era în viață; iar această reputație pare a fi și mai mare în el atunci când din teamă sfântă nu acceptă, în tot timpul vieții, sau cel puțin o bună perioadă din viața lui, să exerseze ministerul preoțesc, la care a fost ridicat.

    Se pare că sărăcia lui a scos la iveală caritatea lui, care este, într-adevăr, sufletul și rădăcina virtuții; și totuși a găsit destule mijloace pentru a o practica în mănăstirea lui, mergând chiar până la a vinde și puținul de care dispunea și consacrând deseori zile întregi pentru a lucra cu drag și a scrie; zelul său pentru adevăr împotriva tuturor celor care-l răneau, nu a putut fi de asemenea într-un sfânt decât efectul unei strălucite carități față de Dumnezeu; iar ceea ce disprețuim în scrierile lui, ca fiind excese ale înflăcărării lui, nu sunt poate decât izbucniri ale sfintei sale carități.

    Putem spune mai ales că a arătat o virtute recunoscută chiar și de Sf. Augustin. Suntem foarte mirați că el nu a intrat în jocul polemicii împotriva lui chiar și atunci când unele situații evidente l-ar fi împins spre așa ceva; caritatea atât de smerită și inventivă a Sf. Augustin era în măsură să stingă chiar și mâniile cele mai aprinse, drepte sau nedrepte. Însă ceea ce admirăm cel mai mult este faptul că după această mică ceartă, care ari fi putut lăsa cu ușurință ceva amărăciune într-un spirit mândru și iubitor de sine însuși, nu lasă să se întrevadă decât stimă și prietenie față de acest sfânt. Amândoi au scris împotriva pelagienilor. Însă când Sf. Ieronim a văzut lucrările pe care Sf. Augustin le scrisese împotriva lor, a recunoscut, nu fără gelozie, ci chiar cu bucurie, harul îmbelșugat pe care acest sfânt l-a primit și care-l depășește pe el pentru a-i combate pe pelagieni. A spus asta înaintea întregii Biserici; iar el, care combătuse cu succes pe toți ereticii de mai mulți ani, spunea că este bătut în confruntarea cu acest geniu, cum îl numește. Nu-și dorea mai departe decât să tacă referitor la acest subiect și să laude victoriile Sf. Augustin cu o generozitate a inimii cu adevărat nemaipomenită. Un astfel de comportament nu putea veni decât dintr-o iubire pentru adevăr și pentru Biserică și nu putea avea ca substrat nicidecum o umilință superficială, ci una puternică și înălțată la un asemenea nivel încât rar se află chiar și la cei mai mari sfinți.

    Astfel am dorit să începem relatarea vieții Sf. Ieronim, pentru ca în cazul în care legile istoriei și regulile pe care suntem obligați să le respectăm în această lucrare nu ne permit să ascundem ceea ce pare a fi deficient într-un sfânt, să putem trage profit chiar și din defectele lui; cei care sunt mult mai moderați, precum Rufin, nu cred că sunt, din acest motiv, mai sfinți decât Ieronim; să nu-i condamnăm cu ușurință pe cei care, având totuși mari calități, dau dovadă în același timp de multe defecte; iar cei care sunt chinuiți sub greutatea înclinațiilor răutăcioase, sau sub jugul greșelilor în care au fost antrenați să cadă, să lucreze și să lupte împotriva viciilor lor și să le repare prin practicarea altor virtuți, mai ales printr-o umilință sinceră și printr-o iubire stăruitoare pentru adevăr, pentru Biserică și pentru sfinții ei. Am fi într-adevăr nefericiți dacă am avea defectele Sf. Ieronim fără a avea totuși și virtuțile lui.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :