Istoriografia orientală a păstrat memoria primului împărat creștin, Constantin cel Mare, dându-i cel puțin trei titulaturi dintre cele mai religioase posibil: 1) "Episcopul din afara Bisericii", adică, în limbajul nostru, "episcopul tuturor episcopilor din Biserică"; 2) "sfânt, egal apostolilor", adică i-a "egalat pe apostoli" în propovăduirea mesajului evanghelic; 3) "Pontifex Maximus", adică Pontiful Suprem, după Cristos, sau chiar egal cu Cristos; învățătura ariană, iscată la începutul sec. al IV-lea, care a făcut ravagii pe tot parcursul acestui secol în Biserică, se potrivea de minune acestor titulaturi deoarece, afirmând că Fiul, Isus Cristos, este de o substanță asemănătoare, homoiousios, cu a Tatălui, adică nu din aceeași substanță sau esență, hommousios, raportul împăratului și a lui Isus Cristos cu Dumnezeu Tatăl era cam de aceeași natură; cu alte cuvinte se continuă în creștinism ideea despre împărat din tradițiile păgâne, unde împăratul este "jumătate zeu / jumătate om"! Acest statut este perpetuat în tradiția imperială bizantină, iar istoricii germani ai sec. al XIX-lea i-au dat și un nume acestei tradiții: "cezaropapism", adică puterile Cezarului sunt amestecate cu cele ale Pontifilor bisericești.

Istoricii moderni sunt aproape unanimi pentru a spune că împăratul Constantin, chiar dacă a favorizat învățătura homoousion dezbătută și dogmatizată la Niceea în 325, imediat după, văzând că nici episcopii orientali nu se prea străduiau să implementeze această credință niceană prin predicile, scrierile și catehezele lor, reprimește căpeteniile arienilor: Arie, Eusebiu de Nicomedia, Eusebiu de Cezareea, Teognis de Niceea și Maris de Calcedon, în comuniunea Bisericii; aceștia nu vor admite niciodată Crezul de la Niceea, poate cu un mic bemol pentru Eusebiu de Cezareea, ci vor prezenta împăratului diferite formule de credință din care este eliminat tremenul cheie, homoousion, iar Constantin le acordă încredere, cere să fie reprimiți în Biserică, să ocupe din nou funcțiile bisericești avute înainte de conciliu, iar episcopii rămași fideli hotărârilor conciliare, Atanasie de Alexandria, Eustatie de Antiohia, Marcel de Ancyra, Asclepas de Gaza, sunt trimiși în exil, condamnați pentru că stârnesc discordie în Biserică, opunându-se cu fermitate celor care nu acceptă mărturisirea Crezului de la Niceea.

Pierre Maraval, unul dintre cei mai renumiți cercetători au creștinismului sec. al IV-lea, revine asupra cazului lui Constantin și îl dezvinovățește de toate acuzele cu privire la aderarea lui la arianism. Bazându-se pe scrierile lui Atanasie, Ieronim, Ps. Gelasie, și alții, istoricii moderni au afirmat în ultimile două secole, că primul împărat creștin ar fi "abdicat" credința de la Niceea pentru a se atașa și promova credința arienilor; termenul tehnic pentru a spune acest lucru este palinodia. Maraval, în articolul ce-l prezint aici în traducere românească, bazându-se pe istoricii bisericești din secolele IV-V, Socrate din Constantinopol, Sozomen Scolasticul și Teodoret al Cyrului, afirmă consecvența în credința niceană a lui Constantin până la moarte, chiar dacă în ultimile clipe ale vieții acesta a fost botezat de episcopul arian Eusebiu de Nicomedia; cercetătorul francez trece în revistă diferitele argumente care au stat la baza palinodiei și le contrazice, susținând fidelitatea sa în orthodoxia niceană. Este greu să-i dăm crezare 100% lui Maraval, dar nici nu putem fi contra lui 100%; adevărul se află undeva pe la mijloc și trebuie să mergem la izvoarele cele mai sigure și credibile pentru a înțelege fenomenul palinodiei/fidelității lui Constantin și a trage propiile concluzii.

Pierre Maraval : Constantin a devenit arian ?

În: Constantino, el primer emperador cristiano? Religion y politica en el siglo IV, Josep Vilella (ed.), Universitat di Barcelona Adolf Florensa, 2013, p. 249-256.

„Constantin, botezat la sfârșitul vieții de Eusebiu de Nicomedia, s-a rătăcit în învățătura ariană” (Ieronim, Chron., a. 337). Această afirmație a lui Ieronim în Chronicon, venind în sprijinul altor argumente, a influențat mulți istorici moderni, și nu dintre cei mai neînsemnați, care au considerat că, după ce a susținut conciliul din Niceea (325), Constantin s-a îndepărtat apoi de învățătura conciliului și a preferat să-i susțină pe adversarii săi, „arienii”. Acești istorici vorbesc despre Constantin folosind conceptul de palinodie, de răsturnare. Aduc în atenția cititorului câțiva dintre acești autori:

1.     J. Danielou – H.I. Marrou, Nouvelle histoire de l’Eglise, vol. I, Paris, 1936, p. 298; A. Piganiol, L’empire chrétien (325-395), Paris, 1972, p. 44; C. Pietri, „L’épanouissement du débat théologique et ses difficultés sous Constantin : Arius et le concile de Nicée », în : AA. VV. (dir.), Histoire du christianisme des origines à nos jours, vol. II [Naissance d’une chrétienté (250-430)], Paris 1995, p. 274 ; T. D. Barnes, Constantine. Dynasty, Religion and Power in the Later Roman Empire, Chichester – Malden, 2011, p. 141 :  

„doar cu câteva excepții, Constantin, până la sfârșitul vieții, i-a sprijinit pe adversarii definiției dogmatice de la Niceea”;

2.     D. de Decker – G. Dupuis-Masay, « L’épiscopat de l’empereur Constantin », Byzantion, 50 (1980), p. 154, n. 185, qui renvoie à M. Simonetti, La crisi ariana nel iv secolo, Roma 1975. p. 115-128 :

„știm că la sfârșitul vieții sale, Constantin a fost nevoit să reconsidere convingerile lui religioase sub unghiul arianismului a cărui cauză a susținut-o”;

3.     J.M. Magaz Fernandez, Historia de la Iglesia antigua, Madrid, 2007, p. 328: 

„trei ani după Niceea, Constantin și-a schimbat politica religioasă și a revenit să-i sprijine pe arieni, redându-le scaunele episcopale și înlocuindu-i cu episcopii niceeni”. 

O asemenea ipoteză nu este susținută de toți istoricii astăzi, dar o întâlnim încă destul de frecvent, uneori chiar sub formă caricaturală, precum vedem la acest cercetător recent care merge până la a susține că: „nici doi ani după conciliul din Niceea, deciziile practice cele mai însemnate care au fost luate acolo erau invalidate (de Constantin)”; R. E. Rubenstein, Le jour ou Jésus devint Dieu. L’affaire Arius, ou la grande querelle sur la divinité du Christ au dernier ssiècle de l’Empire romain, Paris 2001, p. 128. Parmi les sources anciennes, l’auteur ne cite guère qu’Athanase et ignore les historiens ecclésiastiques des Ve et VIe siècles.

1.     Mărturiile istoricilor din vechime

La aceste mărturii recente putem opune o remarcă generală: ipoteza unui Constantin favorabil arianismului este contrazisă practic de toate izvoarele secolelor IV și V, cu mici excepții. Trebuie să ne amintim întâi de toate că multe dintre scrisorile împăratului stau ca mărturie a atașamentului său față de deciziile conciliare:

·       scrisoarea către alexandrini în care le expune rezultatele conciliului și în care în anunță că 300 de episcopi au confirmat o singură credință iar Arie a fost convins că este în eroare (P. Maraval, Constantin le Grand. Lettres et discours, Paris, 2010, p. 53; Scrisoarea 18,5);

·       scrisoarea către locuitorii din Nicomedia în care, în timp ce denunță erorile episcopului lor, le spune că nu trebuie să se introducă o diferență de ousia între Tatăl și Fiul (P. Maraval, Constantin le Grand. Lettres et discours, Paris, 2010, p. 59; Scrisoarea 20,3);

·       scrisoarea către episcopul de Laodiceea în care acesta este invitat să nu urmeze exemplul lui Eusebiu și Teognis (P. Maraval, Constantin le Grand. Lettres et discours, Paris, 2010, p. 64-65; Scrisoarea 22);

·       edictul de condamnare a lui Arie în care ereticul este asimilat cu Porfir: „dușmanul lui Dumnezeu” (P. Maraval, Constantin le Grand. Lettres et discours, Paris, 2010, p. 65-75; Scrisoarea 24);

·       scrisoarea polemică împotriva lui Arie și a adepților lui  din anul 333 (P. Maraval, Constantin le Grand. Lettres et discours, Paris, 2010, p. 65-74; Scrisoarea 23).

Pe de altă parte, niciunul din marii actori a crizei ariene, niciun teolog care a intervenit în această dezbatere, nimeni dintre cei care au scris despre Sfânta Treime nu l-au acuzat pe Constantin că ar fi trecut de partea lui Arie:

1.     nici Atanasie, care a fost totuși nevoit să plece în exil la porunca lui Constantin (Ath. Apol. c. Arian, 59; 70; De syn. Arimini in Italia et Seleucia in Isauria, 10);

2.     nici Ilarie de Poitiers, trimis în exil de Constanțiu fiindcă îl susținea pe Atanasie, nu l-au acuzat pe Constantin că ar fi deviat de la orthodoxia niceană și chiar îl opun pe ortodoxul Constantin lui Constanțiu arian (Hilar., C. Const., 1, 27 : « ton père lui-même, mort depuis longtemps déjà, est pour toi anathème, lui qui avait pris à cœur ce synode de Nicée que toi, tu déshonores et ruines totalement par tes idées erronées [...]. Entends la foi professée par ton père, [...] et comprends que tu es l’adversaire de la religion divine [...] et un insurgé contre l’orthodoxie de ton père » (A. Rocher, Hilaire, Contre Constance, Paris 1987 [SC 334], p. 221-223) ; 

3.     nici Părinții Capadocieni, care au pus capăt „confuziei semantice” care provocase formula de la Niceea (R. P. C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God. The Arian Controversy 318-381, Edinburgh, 1988, p. 181-207);

4.     nici Ambroziu de Milano, marele apărător al niceismului, (De obit. Theod., nr. 40);

5.     nici Augustin de Hipona, care-l laudă pe împărat în De Civitate Dei V, 25; nu-i aduc asemenea acuzații.

La fel și istoricii bisericești din secolele V și VI, de la Rufin din Aquileia la Evagrie Ponticul: toți au afirmat că împăratul Constantin a rămas până la sfârșit fidel conciliului, mai mult, a cerut tuturor, inclusiv lui Arie, să rămână fideli hotărârilor de la Niceea. Doar Filostorgiu face excepție: el susține că împăratul Constantin a condamnat termenul homoousios și a impus un alt termen, heteroousios (Istoria bisericească II, 1) – însă mărturia unică a unui arian extremist, Filostorgiu, este mai mult decât suspectă și nu este confirmată de nicio altă sursă din vechime.

Mai trebuie spus că tradiția grecească, totuși deosebit de susceptibilă în acest domeniu, a fost mereu convinsă de orthodoxia niceană a lui Constantin, deoarece l-a numărat mereu în rândurile sfinților săi. Putem oare spune că această tradiție, în mod voluntar, dorind să nu arunce umbre asupra primului împărat creștin, este preluată de istoricii moderni pentru a o demistifica? În realitate, adesea se constată o ignoranță majoră a acestora cu privire la mărturia acestei tradiții. Pentru a o decreta fără valoare, ar trebui ca argumentele lor să fie convingătoare; așadar, despre aceste argumente vom vorbi în cele ce urmează.

2.     Revenirea celor exilați

De ce, majoritatea istoricilor moderni aduc această acuzație de palinodie, de schimbare a politicii religioase a împăratului? Sunt aduse mai multe motive:

1.     chemarea din exil a lui Eusebiu de Nicomedia și a celor doi episcopi – Teognis de Niceea și Maris de Calcedon – care fuseseră trimiși în exil de Constantin deoarece, după conciliu, au primit în comuniunea lor adepți ai lui Arie și s-au „asociat felului său eronat de a gândi” (C’est le motif invoqué par Constantin dans l’Ep., 20, 15, connue par Ath. Alex., De decr. Nic. syn., 41 [H.-G. Opitz, Athanasius Werke, II/1 (Die Apologien), 1-2, Berlin – Leipzig 1935, p. 43-45 (= Opitz, Athanasius Werke, II/1, 1-2) (Urkunde nº 27)] ; Theodor., Hist. eccl., 1, 20 (ne contient que les § 9-16) ; Ps. Gelas., Hist. eccl., 1, 11, 22-31 (même remarque). La partie qui n’est conservée que par Athanase est bien de Constantin, mais elle a peut-être été ajoutée par Athanase à une lettre indépendante contre Eusèbe et pourrait provenir de ces discours théologiques que l’empereur aimait tenir (Kraft, Kaiser Konstantins, p. 229); aceștia au revenit din exil începând cu anul 327 sau 328 și ar fi fost precedat chiar de revenirea lui Arie însuși; însă, revenirea acestor episcopi nu implică în niciun fel faptul că împăratul să fi trecut de partea arianismului; în realitate, Eusebiu a fost chemat la insistențele sorei lui Constantin, Constantia, cu care episcopul avea relații bune deoarece mijlocise în favoarea reabilitării soțului ei Licinius; iar scrisoarea prin care era trimis în exil îl acuza de faptul că se asociase cruzimii tiranului Licinius (cf. Constantin, Scrisoarea 20; P. Maraval, Constantin le Grand. Lettres et discours, Paris, 2010, p.59-62); Sozomen spune că în urma unui vis sau unei vedenii a lui Constantia în care îi era asigurată ortodoxia celor exilați Constantin îi readuce în episcopiile lor (Sozomene, Hist. eccl., III, 19, 3); istoricii bisericești spun că împăratul le-a cerut, după cum i-a cerut mai apoi și lui Arie, să accepte hotărârile de la Niceea; Socrate spune despre Eusebiu și Teognis că împăratul, după ce i-a chemat, le arăta o stimă deosebită „fiindcă au trecut de la o învățătură urâtă la orthodoxie”; Sozomen spune că au trebuit să se explice cu privire la primul lor refuz, zicând că nu-și dădeau seama cu adevărat de importanța problemei (Socrate Hist. eccl., I, 23, 1; Sozomen Hist. eccl., III, 19, 4); pe de altă parte este nedrept să spunem că Eusebiu de Nicomedia era arian deoarece avusese, înainte și după conciliu, o simpatie aparte față de Arie, și chiar dacă continua să păstreze anumite reticențe față de homoousios nicean, fără să adere totuși la tezele lui Arie; în 341 a prezidat conciliu din Antiohia, a cărei formulă de credință, chiar dacă nu conține termenul contestat de arieni, homoousios, mulțumindu-se să exprime asemănarea Tatălui și Fiului folosind niște formule extrase din Scriptură, va fi comentată favorabil îndelung de orthodoxul Ilarie de Poitiers (De syn. 32-33).

2.     Scrisoarea de regrete pe care Socrate, urmat de alți istorici bisericești, a atribuit-o din greșeală lui Eusebiu și Teognis (Socrate, Hist. eccl., I, 14; Sozomen Hist. eccl., II, 16, 3-7; Ps. Gelasie Hist. eccl., III, 15, 2-5) – știut fiind faptul că episcopii exilați erau în număr de trei; această scrisoare lasă să se înțeleagă faptul că Arie însuși fusese chemat la această dată din exil (327/328) deoarece autorii ei specifică revenirea lui pentru a justifica cererea lor de a reveni și ei; acest lucru i-a determinat pe unii istorici moderni să-și închipuie o a doua sesiune a conciliului din Niceea care l-ar fi primit pe Arie, și chiar s-ar fi elaborat o altă formulă de credință decât cea de la Niceea (325), și drept urmare împăratul Constantin l-ar fi chemat din exil; însă nici vorbă de o asemenea sesiune conciliară; niciun istoric din vechime nu pomenește despre așa ceva și nu există nicio urmă cu privire la o formulă ce-ar fi fost proclamată cu această ocazie; ipoteza este complet abandonată astăzi sau este redusă la desfășurarea unui conciliu care ar fi reexaminat cazul meletienilor (cf. A. Martin, Athanase d’Alexandrie et l’Eglise d’Egypte au iv e siecle (328-373), Roma 1996, p. 388. Cette deuxième session était postulée par Eduard Schwartz et Hans-Georg Opitz, mais ne repose que sur un texte d’Eusèbe très vague; Hanson, The Search, p. 177-178)

În realitate, această scrisoare adresată episcopilor, a căror autori spun că fuseseră condamnați de episcopi, nu poate fi lucrarea lui Eusebiu și Teognis, care fuseseră exilați la porunca împăratului, nu prin decizia unui conciliu, după cum stă mărturie scrisoarea lui Constantin citată mai sus; Tillemont și Louis Duchesne o consideră neautentică (L.-S. Lenain de Tillemont, Memoires pour servir a l’histoire ecclesiastique des six premiers siecles, VI [L’histoire des donatistes jusques’a l’episcopat de Saint Augustin; celle des Ariens jusques au regne de Theodose le Grand; celle du Concile de Nicee, etc.], Paris 1704 [première édition : 1699], p. 357 ; L. Duchesne, Histoire ancienne de l’Eglise, II, Paris 1907, p. 166, n. 1. Cf. Const., Ep., 20, citée par Ath. Alex., De decr. Nic. syn., 41 (Opitz, Athanasius Werke, II/1, 1-2, p. 43-45 [Urkunde nº 27]); dar ar fi să-i acordăm autori, ar fi preferabil să ne raliem ipotezei lui Annick Martin, care vede lucrarea a doi episcopi libieni care refuzaseră să subscrie conciliului și fuseseră depuși de ceilalți membri ai adunării, apoi exilați de împărat, și trebuie să fie datată doar din anul 335 (A. Martin, « Le fi l d’Arius : 325-335 », Revue d’Histoire Ecclesiastique, 84 (1989), p. 297-333); în plus, chiar dacă ar trebui să o atribuim lui Eusebiu și Teognis, ar trebui să remarcăm faptul că autorii ei afirmă acordul lor cu privire la credința de la Niceea (Socrate, Hist. eccl., I, 14).

În realitate, Arie nu va fi rechemat din exil în 327/328; în 333, Constantin îi face reproșuri încă într-o scrisoare a cărei dată o aflăm pe finalul scrisorii și ne arată că Arie este încă în exil (Constantin, Ep., 23, citée par Ath. Alex., De decr. Nic. syn., 40 (= Const., Ep., 23, à la fi n de laquelle est mentionnée la date à laquelle elle fut apportée à Alexandrie). Barnes, Constantine. Dynasty, p. 141, ne fait aucune allusion à ces textes, se contentant de renvoyer à Urkunde nº 37 (Ath. Alex., Ep. ad Serap. de morte Arii, 2, 1-3, 3) et à ses précédents ouvrages : T. D. Barnes, Constantine and Eusebius, Cambridge (Mass.) – London 1981, p. 229-241 ; Idem, Athanasius and Constantius. Theology and Politics in the Constantinian Empire, Cambridge (Mass.) – London 1993, p. 17-18 ; Idem, « The Exile and Recalls of Arius », Journal of Theological Studies, 60 (2009), p. 108-129).

Arie este chemat din exil doar în 335 doar după ce l-a asigurat pe împărat, care-l convocase la palat, că mărturisește credința de la Niceea; apoi Constantin a scris episcopilor întruniți în Ierusalim și le-a cerut să fie primit în comuniunea Bisericii (La confession de foi d’Arius est citée par Socr., Hist. eccl., 1, 26 ; les évêques réunis à Jérusalem reçoivent Arius pour avoir reçu de Constantin l’avis qu’il était convaincu quant à sa foi (Socr., Hist. eccl., 1, 33, 1); chiar dacă ei îl bănuiau pe Arie că ar fi făcut o declarație falsă – fiindcă ereticul nu poate fi decât un falsificator – istoricii din vechime nu expun nicio îndoială cu privire la atașamentul lui Constantin însuși la credința de la Niceea. Odată ce a primit mărturisirea lui Arie, „împăratul era de părere că Arie și Euzoius – un preot care semna documentul cu el – gândeau în același fel ca Părinții întruniți la Niceea și s-a bucura pentru asta” (Sozomen Hist. eccl., II, 27, 12; Socrate, Hist. eccl. I, 37); asemenea texte, de o limpezime incontestabilă, se pare că au fost mereu ignorate de cei care-l acuză pe Constantin de palinodie.

3.     Alungarea episcopilor după Niceea

Apoi, Constantin a mai fost acuzat că a alungat mai mulți episcopi favorabili credinței de la Niceea în exil; pentru asta unicul martor adus în atenție este Atanasie și la relectura pe care acesta o face, după 341, asupra evenimentelor care au urmat conciliului, în lucrări care nu sunt lucrări istorice, ci apologii sau pamflete; Atanasie a făcut din toți adversarii credinței de la Niceea arieni, în timp ce nimeni nu susținea tezele lui Arie condamnate, chiar dacă teologia lor trinitară, marcată încă de subordinațianismul tradițional până la acea vreme, nu era în perfectă concordanță cu expunerea credinței de la Niceea.

Atanasie i-a stigmatizat numindu-i „eusebieni” – Eusebiu de Nicomedia se afla în fruntea lor; Eusebiu de Cezareea făcea parte dina cest grup – și îi descrie ca fiind un grup omogen care nu încetează să se ridice împotriva conciliului și să denigreze înaintea împăratului pe toți cei care apără hotărârile de la Niceea, din care el însuși face parte; însă această grupare de conspiratori nu există decât în polemica lui; arianismul de care îi acuză pe cei doi Eusebiu este o „construcție monolitică” (L’expression est de Hanson, The Search, p. 19. Voir l’étude de D. M. Gwynn, The Eusebians. The Polemic of Athanasius of Alexandria and the Construction of the Arian Controversy, Oxford – New York 2007, p. 104-124 et 167, qui montre que ce parti «eusébien» n’existe pas. Comme l’a aussi montré L. Ayres, Nicaea and His Legacy. An Approach to Fourth Century Trinitarian Theology, Oxford – New York 2004, p. 105-110, l’arianisme est une invention des années 340-350, la période où Athanase écrit ses ouvrages historico-polémiques. Déjà H. Lietzmann, Histoire de l’Eglise ancienne, III [L’Eglise de l’Empire jusqu’a la mort de Julien], Paris 1962 [première édition allemande : 1938], p. 227, avait relevé que ce n’est qu’après 341 qu’Athanase avait levé contre ses adversaires le drapeau l’homooussion), căci teologia trinitară a acelora numiți cu acest termen și a tuturor acelora care mai apoi vor fi numiți drept arieni, este de o foarte mare diversitate; ar fi de dorit foarte tare ca istoricii să nu mai folosească fără judecată termenii „arianism” și „arieni” pentru a desemna orice doctrină sau orice personaj în dezacord cu simbolul de la Niceea, fiindcă astfel se folosește ca o categorie istoriografică ceea ce nu este decât o denumire polemică inventată de Atanasie și perpetuată de istoriografia bisericească orthodoxe (« Le temps est probablement venu de reléguer le terme “Arianisme” au moins entre guillemets, ou mieux encore de l’oublier » (R. D. Williams, recensant dans le Scottish Journal of Theology, 45 [1992], p. 102, l’ouvrage d’Hanson, The Search). Il a été peu écouté !)

Eusebienii, în opinia lui Atanasie, după ce gruparea lor a fost condamnată la Niceea, ar fi atacat hotărârile conciliului condamnând episcopii care le promovau; așadar, el prezintă ca o lucrare de demolare a conciliului alungarea în exil a mai multor episcopi ca urmare a unor sinoade locale, între 326-336; vorbim despre alungarea lui Eustatie de Antiohia, Marcel de Ancira și altora, care s-au afirmat ca fiind susținători ai termenului homoousios; iar în cele din urmă a fost alungat și el pe aceleași motive; în realitate, aceste alungări au avut la bază diferite motive într-o vreme în care politicul se amesteca cu doctrina, lucru cert în cazul lui Eustatie de Antiohia, acuzat fie că a nu ar fi acordat respectul cuvenit Augustei Elena pe când era în trecere în Antiohia, fie că ar fi sedus o femeie; însă motivul principal al alungării lor era acuzația de sabelianism adusă, nu fără motive, unora dintre ei (Socrate Hist. eccl., I, 24, 1; Teodoret Hist. eccl., I, 21-22; Sozomen Hist. eccl., II, 19); este cazul lui Eustatie, a mai multor episcopi din Siria și Fenicia, a lui Marcel de Ancyra, unul din apropiații lui Atanasie, care după ce l-a susținut ani la rând, în final este nevoit să-i recunoască heterodoxie (Socrate Hist. eccl., I, 36, 7; Sozomen Hist. eccl., II, 33; Sur la théologie trinitaire d’Eustathe et de Marcel, voir Hanson, The Search, p. 208-235. Constantin était présent au concile de Constantinople qui déposa Marcel, mais celui-ci fut déposé par les évêques, et sous l’accusation justifiée de sabellianisme (Hilar., Exc. ex opere hist. deperd., 2, A, Coll. antiar. Par., ser. A, 4 [Ep. syn. Sard. Orient, 2-3] [CSEL 65, p. 49-51]). La doctrine de Marcel d’Ancyre a certes fait et fait toujours l’objet de discussions, mais il suffi ra ici de citer Basile de Césarée (Ep., 69, 2), qui montre bien, dans une lettre à Athanase datée de l’automne 371, comment la voyait une partie de l’épiscopat oriental : « jusqu’à présent, dans toutes les lettres qu’ils [les Occidentaux] envoient, ils ne cessent d’anathématiser en tout sens Arius au nom odieux et de le bannir des églises ; mais à Marcel, qui a manifesté l’impiété diamétralement opposée à celle d’Arius [...], on ne voit pas qu’ils aient infligé un seul blâme » (Y. Courtonne [trad.], Saint Basile, Lettres, I, Paris 1957, p. 163). Et il demande à Athanase, et par lui aux Occidentaux, de « chasser l’hérésie de Marcel comme funeste, nuisible et étrangère à la foi saine » ; il le tient en effet, non sans raison, pour un sabellien).

Cei care îl acuză pe Constantin de palinodie îl acuză drept fiind cel care a poruncit aceste condamnări, făcute în realitate de episcopi, el fiind complet străin în asemenea decizii; în realitate, el făcea, destul de naiv, încredere episcopilor față de care arăta un deosebit respect și se mulțumea să pună în aplicare deciziile lor trimițând în exil cei pe care ei îi condamnau – nimeni nu ia reproșat nici condamnările, nici exilurile atunci când erau loviți cei care refuzau să adopte hotărârile de la Niceea.

4.     Opoziția lui Atanasie

Atanasie însuși a dorit să ne convingă de faptul că adversarii lui nu-l atacau decât pentru faptul că se opuneau conciliului din Niceea, al cărui campion era el însuși; desigur, Atanasie a devenit un apărător înflăcărat al conciliului din Niceea după 341, însă motivele opoziției pe care a stârnit-o între 328 și 335 sunt cu totul altele; fiind ales episcop de Alexandria în 328, la moartea episcopului Alexandru, într-o Biserică în care, în ciuda măsurilor de calmare luate la Niceea, persista schisma meletienilor, s-a aflat deîndată în conflict cu aceștia, cu atât mai mult cu cât episcopii meletieni fuseseră excluși din colegiul electorilor; iar Atanasie, patron al Bisericii puternice a Alexandriei, nu ezita să se folosească, împotriva opozanților săi, de metode brutale (Un papyrus de Londres (Pap. Lond., 1914) témoigne clairement de ces méthodes. Voir sur ce papyrus l’appréciation mesurée d’Annick Martin, Athanase, p. 361. Hanson, The Search, p. 254, parle de méthodes de gangster (thugs) pour intimider ses ennemis); fiind împiedicați de el să folosească bisericile lor, episcopii meletieni au trimis în 330/331 o delegație la Constantin pentru a-i cere dreptul unei întruniri, acuzându-l pe Atanasie de omucideri, de întemnițări, de lovituri, de răniri, d incendii de biserici; împăratul, fidel politicii de ordine și pace socială, i-a scris episcopului pentru a le acorda ceea ce aceștia cereau; Atanasie, în contra-atacul său, i-a acuzat că s-au asociat cu adepții lui Arie și că sunt, asemenea lor, eretici (Apol. c. Arian., 59, 4-6).

Putem reține în treacăt că este foarte curios, dacă la acea dată Arie și arianismul erau intraţi în comuniune – după cum susțin partizanii palinodiei –, că Atanasie se apără înaintea împăratului acuzându-i pe adversarii lui de a fi eretici arieni! (Plus étonnant encore : en 338, quand Athanase se défend devant «Constance» d’avoir détourné l’argent destiné aux veuves, il accuse « les Ariens » de vouloir accaparer cet argent (Ath. Alex., Apol. c. Arian., 18, 2-4). Si l’empereur est lui-même arien, comme on le prétend, cette accusation est dépourvue de sens. En fait, à cette date, Constantin est mort, mais Nicée reste la règle officielle, que Constance n’a pas encore abandonnée).

Pe de altă parte, putem crede că scrisoarea pe un ton destul de sec prin care împăratul îi cere, cu amenințarea exilului, să-i permită intrarea în Biserică tuturor acelora care doreau se referea la arieni, în timp ce ea viza reintegrarea doar a meletienilor, conform hotărârilor de la Niceea (Il n’en cite habilement qu’un extrait bien choisi : Ath., Apol. c. Arian., 59, 6 (cité par Socrate, Hist. eccl., 1, 27, 4 et Sozomen, Hist. eccl., 2, 22, 4-5). Voir Martin, Athanase, p. 345-346). În realitate însă, după ce a reușit să se dezvinovățească de primele acuze de violență împotriva lui în 330/331, apoi de un al doilea val în 332 – la care se mai adăuga aceea, compromițătoare, că ar fi vărsat aur responsabilului cu administrația, Philoumenos, care mai apoi a fost executat pentru conspirație – apoi în 333, de falsa acuzație că ar fi ucis un episcop meletian, Arsenios, Atanasie a fost în cele din urmă depus de un sinod întrunit în Tyr în 335 la ordinul împăratului, nu din motive doctrinare, după cum a dorit să dea el de înțeles (Il n’y a aucune raison de dire du concile de Tyr qu’il était un concile arien, comme le fait encore B. Meunier, « Qui est le Christ ?», dans J.-R. Armogathe – P. Montaubin – M.-Y. Perrin (éd.), Histoire generale du christianisme, I [Des origines au xv e siecle], Paris 2010, p. 200: aucune formule dogmatique n’y fut en effet élaborée (contrairement à ce qu’on trouve parfois écrit), et cette qualification lui vient d’Athanase, qui y était jugé en tant que trublion, non pour son soutien à Nicée. Sur ce concile, voir Martin, Athanase, p. 357-387), nu fiindcă nu l-a primit pe Arie în comuniunea sa (C’est ce qu’affirme à tort H. A. Drake, «The Impact of Constantine on Christianity», dans N. E. Lenski (éd.), The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge 2012 [première édition : 2006], p. 130 : « within a few years, Constantine would reverse himself about Arius’s orthodoxy and sent Athanasius into exile for refusing to admit him into communion with the Church of Alexandria »), ci în urma acuzațiilor, în parte justificabile, aduse de meletieni. Apoi a fost exilat de împărat fiind acuzat, poate în mod fals, că ar fi amenințat să blocheze vapoarele cu alimente în portul din Alexandria.

„Împăratul, fie că a crezut că era adevărat, fie că a gândit că episcopii vor fi de acum înainte în armonie dacă l-ar alunga pe Atanasie, a poruncit să fie exilat la Trier” (Sozomen Hist. eccl., II, 28, 14). O scrisoare a lui Constantin către Anton Abate, celebrul monah anahoret egiptean, care încercase să intervină în favoarea episcopului, îi aducea la cunoștință acestuia că nu va fi rechemat deoarece „Atanasie era un om violent, orgolios, producător de dezordine și de haos” (Sozomen Hist. eccl., II, 31, 3); decizia lui Constantin de a-l exila pe Atanasie nu are nimic în comun cu atașamentul acestuia la conciliul din Niceea și nu înseamnă nicidecum că împăratul și-a schimbat părerea; exilul are ca motiv un om care semănă discordie între episcopii orientali și în Egipt, împăratul crezând, pe deasupra, că amenința alimentarea capitalei Egiptului; Atanasie însuși, în plus, nu l-a acuzat niciodată pe Constantin, în lucrările lui, că ar fi negat credința de la Niceea; adversarii lui erau ceilalți episcopi care-l acuzau de abuz de putere, însă pe care el însuși i-a acuzat, în scrierile lui posterioare, că ar fi trădat credința de la Niceea. Așadar, nu există, în această problemă, motiv să se vorbească despre „conflict între Biserică și Stat” și a vedea „primul episod dintr-un conflict între ierarhia bisericească și Imperiu” (Piganiol, L’empire chretien p. 63 și 75) în măsura de a-l trimite pe Atanasie în exil. Era vorba despre o simplă procedură de ordin public, luată împotriva unui episcop care se opunea armoniei, și dorită cu tot dinadinsul de împărat. Atanasie, indiferent care erau calitățile sale și importanța scaunului său, nu era Biserica, ci doar unul din episcopii ei; pe de altă parte, atunci când i se aduce reproș lui Constantin că l-ar fi exilat, pe el și alți episcopi, se pare că se uită că a făcut-o la cererea colegilor lor, care i-au depus din funcțiile lor, și nu au contestat măsura de a lua calea exilului.

5.     Alte argumente

Alte acuze aduse lui Constantin „arianul” nu au aceeași importanță. Dacă a poruncit episcopilor conciliului din Tyr, care s-au deplasat la Ierusalim pentru sfințirea bazilicii Martyrium, să-l primească pe Arie a făcut-o, după cum am spus mai sus, după ce a primit de la acesta, în 335, asigurarea că accepta credința de la Niceea. Cele două scrisori păstrate pe care le-a adresat acestui conciliu îi invita simplu să restabilească armonia în Biserică, iar în a doua deplângea în termeni foarte dezamăgitori confuzia și pasiunea de care unii dintre membrii ei au dat dovadă, pledând încă o dată în favoarea restabilirii unității, armoniei, la care ținea înainte de toate (Constantin, Ep., 36 et 37. Ces lettres sont connues, l’une par Eusebiu Caes., Vita Const., IV, 42, l’autre par Athanase, Apol. c. Arian., 86, que reproduit Socrate, Hist. eccl., I, 26 ; Sozomen, Hist. eccl., II, 28; Ps. Gelasie, Hist. eccl., III, 18, 1-13). Să ne amintim că în timpul conciliului din Niceea, Eusebiu punea în gura lui următoarele cuvinte: „consider că diviziunea internă Bisericii lui Dumnezeu ca fiind mai oribilă decât orice război și orice luptă înverșunată, iar aceste lucruri mi se pare mai rele decât cele din afară!” (Vita Const., III, 12, 2).

În sfârșit, dacă Constantin a primit botezul de la Eusebiu de Nicomedia s-a întâmplat deoarece, căzând bolnav în împrejurimile acestui oraș (Eusebiu Vita Const., IV, 61, 3), era normal să fie botezat de episcopul locului, un episcop despre care am văzut că împăratul i-a cerut, după ce a revenit din exil, să treacă de partea credinței niceene, și care, pe deasupra, avea relații îndelungate cu familia imperială, cu care era înrudit. Acuzația lui Ieronim, aceea că botezul primit din mâinile lui Eusebiu dovedește că împărtășea ideile arienilor, este de nesusținut (Hefele, Hist. des conciles, I/2, Paris, 1907, p. 679). Acuzația se explică dacă ne amintim că Ieronim era preot în Antiohia într-o comunitate ultra-niceană care făcuse schismă cu episcopul locului și rămânea fidel memoriei lui Eustatie, nicean desigur, însă condamnat pentru sabelianism, apoi exilat după cum era cazul tuturor celor care sufereau condamnări. Ieronim nu putea fi decât violent și ostil față de cei care l-au condamnat, printre care îl număra, poate fără motiv, și pe Eusebiu de Nicomedia; în plus, știm prea bine că Eustatie îl considera pe Eusebiu drept eretic (La date du concile qui déposa Eustathe reste discutée, ainsi que l’identité de ses participants. R. W. Burgess, „The Date of the Deposition of Eustathius of Antioch”, Journal of Theological Studies, 51 (2000), p. 150-160, le date de la fin de 328. Un fragment d’Eustathe transmis par Théodoret fait connaître son opinion très défavorable sur Eusèbe de Nicomédie et ses partisans (Theodor., Hist. eccl., 1, 8, 1-5). Ieronim împărtășește punctul său de vedere și își revarsă ostilitatea asupra celui pe care l-a botezat.

Nu ne mai miră nici faptul că Lucifer de Calgari, ale cărui legături cu această comunitate sunt bine cunoscute, este cu Ieronim singurul a-l acuza pe Constantin de a se fi întors spre erezia arienilor (Lucif., De reg. apost., 10-11, met dans la bouche de Constance II : « si mon père n’avait pas eu raison de se tourner au parti des Ariens, nous autres, ses fils, nous ne règnerions pas »).

Câteva argumente suplimentare au mai fost aduse de unii cercetători: arianismul ar fi oferit un concept religios și ideologic mai bun pentru definirea și fondarea puterii imperiale; zicând că Fiul nu exista la un moment dat în timp, diferența între Cristos și împărat în raportul lor cu Dumnezeu era minimizat (K. Gross-Albenhausen, « Zur christlichen Selbstdarstellung Konstantins », Klio, 78 (1996), p. 171-185). Dacă ar trebui să ne referim aici la Eusebiu, mai mult sau mai puțin bănuit de arianism, nu o putem face plecând de la textul în care a teoretizat teologia politică a Imperiului – Triakontaeterikos logos / Laudă adusă lui Constantin, deoarece afirmă explicit preexistența Logosului (Eusebiu, Laus Const., 2, 4 : le Logos créé avant le temps ; XI, 7 : préexistait ; XII : est avant toutes choses).

Concluzii

După Niceea:

·       Constantin a rămas mereu fidel conciliului și credinței definite acolo;

·       Cei care au fost numiţi abuziv eusebieni, chiar și în ciuda acuzațiilor pe care Atanasie le-a adus împotriva lor, nu au căutat niciodată să abroge acea credință în timpul vieții lui Constantin, și de care nici nu s-au atins să o modifice la conciliul sfințirii din Ierusalim în 341(Socrate, Hist. eccl., II, 10, 2 : « ils modifient la foi, sans aucunement critiquer ce qui s’était fait à Nicée » (P. Périchon – P. Maraval, Socrate de Constantinople, Histoire ecclésiastique, II [Livres II et III], Paris 2005 [SC 493], p. 41).

·       Socrate, Sozomen, Teodoret, chiar dacă l-au urmat cu sfințenie pe Atanasie în denunțul lui făcut împotriva eusebienilor, nu încetează să spună, nu doar lucrarea împăciuitoare a împăratului în dezbaterile care au urmat conciliului, dar și atașamentul lui la acesta.

·       Socrate, după ce a relatat toate peripețiile care au urmat conciliului din Niceea, spune că împăratul „se atașa tot mai mult creștinismului și arăta că Dumnezeu intervenise cu adevărat în afirmarea credinței de la Niceea (Socrate Hist. eccl., I, 38, 11); nimic în scrierile lui nu lasă să se înțeleagă o schimbare de atitudine în materie de orthodoxie niceană.

·       Sozomen, care nu l-a acuzat nicăieri de infidelitate față de Niceea, merge pe aceeași linie cu Socrate; unica sa grijă, spune istoricul, a fost aceea de a menține unitatea Bisericii; după cum a remarcat el însuși, „dogma de la Niceea, chiar dacă nu era acceptată de toți, nimeni, atâta timp cât Constantin era în viață, nu îndrăznise să o refuze în mod deschis” (Sozomen Hist. eccl., III, 1, 1; cf. II, 22, 4).

·       Aceeași atitudine o întâlnim și la Teodoret care, încă de la începutul lucrării lui, îl numește „iubit de Dumnezeu”, „care merită orice laudă” și păstrează acest ton pe tot parcursul cărții pe care i-o consacră, fără să critice în vreun fel orthodoxia lui; mai mult, chiar spune că se scuză fiindcă l-a trimis pe Atanasie în exil, susținând că a fost înșelat de arieni și chiar ar fi poruncit revenirea lui înainte să moară (Teodoret Hist. eccl., I, 1, 4 și 2, 2; 32, 2 și 33, 1).

·       Învățătura lui Arie, sub Constantin, a fost mereu condamnată și nu a fost niciodată adoptată de împărat, este ceea ce putem și trebuie să spunem chiar dacă opinia comună știe că Arie a fost rechemat prima dată în 328 apoi readmis în comuniunea Bisericii în 335.

·       Așa zisa palinodie a lui Constantin nu a existat decât în imaginarul istoricilor moderni, care s-au lăsat abuzați de Atanasie și Ieronim, oameni polemici. În această cauză, istoricii sec. V și VI, chiar dacă au fost atașați tradiției orthodoxe niceene, nu i-au urmat și de aceea merită cu atât mai mult să fie crezuți.