• Încercări pentru a înțelege mai bine Filioque

    Încercări și propuneri pentru a ajunge la un acord între

    Orient și Occident privitor la Filioque

     

    Purcederea Duhul Sfânt din Tatăl Filioque este, pentru Biserica latină, o dogmă de credință, un articol din Crez. Se află în dezbaterile conciliare, cel puțin din sec. VII; înainte de sec. VII era totuși acceptat de unii Sfinți Părinți, de Papi și de simbolul Quicumque, zis al lui Atanasie, într-o perioadă în care Orientul și Occidentul erau – uneori cu dificultate – în comuniune. După ruptura comuniunii din 1054, conciliile din Occident au mărturisit unanim dogma în purcederea Duhului Sfânt din Tatăl Filioque: la Bari în 1098, la Lateran IV în 1215; la Lyon II în 1274, unde delegații imperiali au cântat acest text din Crez de două ori, în grecește și în latinește; la Ferrara-Florența în 1438-1439, conciliul de unitate, când s-a semnat documentul „Cerurile se bucură” prin care Biserica a fost reunificată după aproape patru secole de dezbinare.

    Secolele care au urmat schismei din 1054 au cunoscut mai multe eforturi de restabilire a comuniunii și încercări pentru a se explica și a ajunge la un acord. Din nefericire, de o parte și de alta nu exista decât dorința de a-l reduce pe celălalt la sine, la propria gândire; grecii opuneau formula lor și latinii pe a lor ca fiind două absolute ce se exclud una pe cealaltă. Toate eforturile și strădaniile făcute în Occident de dominicani și franciscani, care au avut avantajul de a preciza tot mai mult formularea dogmei, nu au contribuit decât să adâncească prăpastia dintre orientali și occidentali și să-i opună și mai tare, fiecare făurind argumentații tot mai contradictorii. Orice încercare de apropiere dintre cele două tradiții era un risc pentru a-i înverșuna și mai tare pe opozanți. Un asemenea caz poate fi oare și cel de la conciliul din Florența? Dacă privim înverșunarea cu care Bisericile ortodoxe se exprimă privitor la acest conciliu până azi, am tinde să spunem că da. Câteva lucruri despre cum au decurs lucrurile la Florența.

     

    La conciliul de la Florența

    Discuțiile asupra legitimității adăugirii lui Filioque la Crez au început la Ferrara, în 1438. Apoi discuțiile au continuat la Florența, în 1439. Mai întâi s-a discutat asupra terminologiei: ce înseamnă „a purcede”? Marcu al Efesului a răspuns: o ieșire sau o emanație substanțială. Apoi discuțiile s-au aprins referitor la raportul dintre „substanță” și „ipostas”. S-au adus argumente patristice, în principal din Vasile cel Mare și Atanasie cel Mare. Grecii erau preocupați să salvgardeze unitatea sursei în dumnezeire: Tatăl fiind cauza a tot ceea ce purcede. Latinii încercau să le răspundă zicând că 1) Fiul primește din veșnicie de la Tatăl capacitatea de a-l spira pe Duhul Sfânt; 2) Duhul Sfânt purcede din amândoi ca dintr-un singur principiu. Pentru a evita să i se atribuie Fiului o altă operație decât cea a Tatălui, privitor la purcederea Duhului Sfânt – a Patre per Fiulium –, ceea ce ar fi compromis identitatea reală a ipostasurilor și a substanței și comuniunii de esență dintre Tatăl și Fiul, latinilor li s-a părut necesar să înțeleagă „a Patre per Fiulium” în sensul de „a Patre et Filio tanquam ab uno principio”. Li se părea că a afirma purcederea Duhului Sfânt doar din Tatăl ar însemna ruperea unității divine prin ruperea identității reale a ipostasurilor și substanței, deoarece ar însemna să i se atribuie Tatălui ceva ce nu ar avea și Fiul în afară de proprietatea paternității.

    Desigur grecii nu puteau intra într-o astfel de argumentație teologică. Pentru ei, latinii introduceau în Sfânta Treime un principiu ne-personal; în locul triadei, latinii ar propune două diade: Tatăl –Fiul și Tatăl Fiul – Duhul Sfânt. Grecii nu vor să audă altceva decât relații între persoane în interiorul cărora Tatăl este Principiu, Cauză, Autor-izvor. Latinii nu vor nici ei să audă altceva: în Dumnezeu există o singură substanță / trei ipostasuri, un Principiu al divinității. La Florența s-a întredeschis o ușă spre o înțelegere comună atunci când, pe 19 martie 1439, grecii au prezentat pentru prima dată un text din Maxim Mărturisitorul dintr-o Scrisoare a lui către Marinos, preot din Cipru, în care spune că latinii recunosc o singură Cauză a Fiului și a Duhului Sfânt, Tatăl. Ioan de Montenero, prezent la dezbateri, a prezentat un text din Părinții latini ca să arate că de fapt Filioque avea, pentru ei, același sens cu „per Filium”; chiar și unele texte din Vasile cel Mare, Epifan de Salamina, Didim cel Orb și Chiril de Alexandria argumentau în sensul latinilor; Isidor de Kiev și Besarion de Niceea s-au lăsat convinși de argumentația patristică. Au înțeles că nu era vorba despre o latinizare a grecilor ci de a accepta mărturia Sfinților Părinți. Ei nu puteau nici să se fi înșelat, nici să se opună unii altora, deoarece Duhul Sfânt vorbea în ei.

    Aceste idei au făcut drumul lor în cadrul dezbaterilor. Pe 12 aprilie, Besarion rostea un discurs dogmatic magistral înaintea conciliarilor; este vorba despre un adevărat tratat de pneumatologie. El reia Scrisoarea lui Maxim către Marinos drept bază a unității dintre latini și greci; Părinții nu au negat nicăieri în mod explicit existența unui raport veșnic între Duhul Sfânt și Fiul. Părinții greci aveau deja formula „prin Fiul”, iar unii chiar formule mai apropiate de Filioque. Nu pot fi considerate eretice, nici chiar dacă am forța înțelegerea termenului de erezie și l-am extinde cât am dori. Formula „prin Fiul” nu poate însemna decât o contribuție a Fiului, primită de la Tatăl, la purcederea Duhului Sfânt. Văzută astfel, formula este echivalentă expresiei „ex Filio”, explicată, așa cum specifică latinii, „tanquam ab uno principio”. Pe această bază s-a putut realiza unirea de la Florența. Textul de unire a fost redactat pe 5 iulie și proclamat pe 6 iulie 1439, fiind semnat de împărat și de 39 de orientali, episcopi, procurori, diaconi, abați de mănăstiri importante precum și de toți occidentalii prezenți la conciliu; iată textul:

    În numele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, cu aprobarea acestui sfânt conciliu ecumenic de la Florența noi mărturisim că trebuie să fie crezut și primit de toți creștinii acest adevăr al credinței, pe care toți trebuie să-l mărturisească, adică: Duhul Sfânt deține ființa sa veșnică de la Tatăl și de la Fiul, el are ființa și subzistența sa de la Tatăl și de la Fiul, el purcede din amândoi din veșnicie ca dintr-un unic principiu și printr-o unică spirație. Declarăm că ceea ce spun Sfinții Doctori și Părinți, adică faptul că Duhul Sfânt purcede din Tatăl prin Fiul, are intenția de a însemna că Fiul este în egală măsură, conform grecilor Cauza, conform latinilor Principiul subzistenței Duhului Sfânt, în egală măsură cu Tatăl. Deoarece tot ceea ce are Tatăl, acesta dă și Fiului născându-l, mai puțin faptul de a fi Tată, Fiul deține din veșnicie de la Tatăl ce-i dă naștere din veșnicie ca Duhul Sfânt să purceadă din El. Mai definim că explicația acestei formule, Filioque, a fost adăugată la Crez în mod licit și pe bună dreptate, pentru propovăduirea adevărului și deoarece se făcea simțită atunci necesitatea.

     

    Principalul punct de interes al acestui text este recunoașterea echivalenței posibile a formulei Filioque și a formulei „per Filium”. Această echivalență a stat la baza unirilor ulterioare în Biserică, precum cea din Brest, din 1596. Ne vine greu să credem că li s-a putut atribui grecilor formula că Fiul este, cu Tatăl, cauza purcederii Duhului Sfânt, deoarece ei au păstrat mereu această operație Tatălui. Ne vine greu, de asemenea, să credem că textul grec al actului de unitate să fi folosit verbul ekporeuesthai în fraza „el purcede din amândoi din veșnicie ca dintr-un singur Principiu și printr-o unică spirație”, știut fiind că acest verb este rezervat de greci pentru a exprima purcederea Duhului Sfânt din Tatăl ca din originea sa desăvârșit primară. În sfârșit, echivalența afirmată între „per Filium” și „ex Filio” nu exprimă nuanța care există între două expresii care stau la baza a două construcții teologice diferite ale misterului crezut în același fel și mărturisit în mod doxologic. Bessarion semnala totuși că ex înseamnă egalitate, nu ordinea, per, dimpotrivă, ordinea persoanelor și nu egalitatea lor. Latinii, admițând „per Filium” înțelegeau expresia ca și cum ar accepta o inferioritate a Fiului, sau o instrumentalizare imposibilă. În realitate, actul de unitate de la Florența nu s-a mulțumit doar să proclame acordul final al celor două expresii diferite aparținând la două feluri diferite de a face teologie ale aceleiași credințe; formula de la Florența aduce expresia grecească „per Filium” într-o înțelegere specific occidentală: expresia „per Filium” este catolică dacă este înțeleasă în sensul Filioque. Atunci mulți au spus că Florența a fost victoria occidentalilor și de aceea nu poate fi considerat un conciliu al unității. Totuși nimeni nu poate nega faptul că discuțiile pneumatologice au fost libere și serioase, însă trebuie să admitem și să acceptăm într-un anumit fel reticența orientalilor și insatisfacția lor privitor la concluziile formulei de la Florența. Două puncte esențiale trebuie să fie reținute de la Florența: 1) intenția de a recunoaște compatibilitatea și chiar echivalența celor două formulări, am putea spune chiar complementaritatea lor; 2) principiul pe baza căruia s-a ajuns la această echivalență, adică faptul că Părinții, aflați sub inspirația Duhului Sfânt, au ținut, în comuniune, una și cealaltă formulă; de aceea orice nou studiu privitor la acest aspect ar trebui să afle aici punctul său de plecare și de sprijin. (Yves Congar, Je crois en l'Esprit Saint, Cerf, Paris, 1995, p. 755-762).


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :