• Istoria adevărată, de Lucian din Samosata

    Istoria adevărată, de Lucian din Samosata

    Lucian din Samosata (în greaca veche Λουκιανὸς ὁ Σαμοσατεύς, n. în  125 d.C. – d. după 190 d.C.) a fost un filosof și prozator, de origine asiriană, care s-a afirmat în domeniile retoricii și satirei. Lucian s-a născut la Samosata, în Siria de nord, într-o familie săracă. Deoarece părinții nu-i puteau asigura întreținerea într-o școală de retori, l-au trimis ucenic la un unchi care era mare sculptor. Deoarece nu i-a plăcut această activitate, a reușit să obțină trimiterea la școală, pentru început în regiunea natală, apoi în Ionia, posibil în final la Antiohia, un centru intelectual important al Imperiului Roman unde se și afirmă și cunoaște succesul. Deși greaca nu era limba lui maternă, după încheierea studiilor el a ținut conferințe Grecia, Macedonia, Italia. Apoi s-a stabiit, pentru o vreme, într-unul din orașele grecești ale Galiei meridionale. Către anul 160, a revenit în Orient, iar din 165 s-a stabilit cu toată familia la Atena unde a rămas pună în 185. Aici spiritul său independent, fin, original, și plin de umor a fost foarte apreciat. Când succesul său a început să scadă, a părăsit Atena și s-a stabilit la Alexandria unde a îndeplinit înalte funcții judiciare. A murit spre sfârșitul domniei împăratului Commodus, adică puțin înainte de 192, poate chiar în 191. A scris dialoguri satirice, pamflete, disertații, diatribe cu reminiscențe din filosofia cinicului Antistene prin care vizează filosofia speculativă, absurditatea credințelor religioase sau a slăbiciunilor omenești prea credule în puterile zeilor făuriți, în scrierile lui, după fizionomia și dotați cu virtuțile și viciile oamenilor muritori. Vă propun aici să citiți una dintre cele mai minunate lucrări, intitulată Istoria adevărată, în care însă nu există nimic adevărat, totul este imaginar. Povestirea are savoare, farmec și te ține cu sufletul la gură în dorința de a ști prin ce peripeții trec personajele principale, printre care se numără chiar autorul. Nu lipsesc din povestire înțepăturile satirice și bătaia de joc față de oamenii creduli în puteri divine imaginare care ar putea veni de la niște zei ce au în plus decât oamenii doar faptul că s-au construit legende mitologice în jurul lor cu care autorii au prostit plebea.

     

    Lucian din Samosata

    Istoria adevărată = Cartea Întâi

     

    1.         Atleții și cei care-și antrenează trupul nu sunt preocupați doar să-și mențină forțele naturale, nu se gândesc mereu doar la exercițiile din sala de gimnastică; însă au și momente de destindere și sunt conștienți că asemenea momente fac parte integrantă din exercițiile de antrenament. Cred că, după exemplul lor, și oamenii care se dedică studiului literelor trebuie să-și permită momente de relaxare a spiritului după ore îndelungate consacrate studiului și lecturilor serioase și astfel vor deveni mai vioi și mai energici în reluarea muncii.

    2.         Totuși această relaxare nu le poate fi de folos decât dacă se consacră citirii unor scrieri care nu-i încântă doar datorită tonului spiritual sau unei simplicități ieșite din comun, însă unde se poate găsi știință combinată cu imaginație, după cum se va recunoaște, sper eu, la citirea acestei cărți. Căci, nu doar originalitatea subiectului tratat și nici implementarea ideii că va trebui să placă, nici chiar faptul că am povestit istorii fictive sub aparențele unei probabilități de asemănare atrage cititorul, ci faptul că fiecare faptă istorică face apel, într-un fel comic, la unii din poeții, istoricii sau filosofii din vechime, care au scris lucrări renumite. Aș fi putut să vă dau și numele lor, dar sunt sigur că îi veți recunoaște cu ușurință la citirea acestei cărți.

    3.         Ctesias din Cnidia, fiul lui Ctesiochus, a scris despre indieni și despre țara lor lucruri pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit din gura cuiva. Jambule a povestit fapte incredibile despre tot ceea ce se află în ocean; este o certitudine pentru toți că această lucrare nu este decât ficțiune, totuși este o lucrare din care nu lipsește frumusețea povestirii. Mulți alții au ales asemenea subiecte: povestesc, de parcă ar fi evenimente trăite de ei-înșiși, fie aventuri, fie călătorii, în care fac descrieri de animale enorme, oameni plini de cruzime sau care trăiesc în mod ciudat. Autorul și maestrul tuturor acestor povestiri ciudate este Ulise al lui Homer, care povestește la Alcinous istoria sclaviei vânturilor, a oamenilor ce nu au decât un ochi și trăiesc doar mâncând carne crudă, iar obiceiurile le sunt de-a dreptul sălbatice; apoi vorbește despre monștrii cu mai multe capete, metamorfoza însoțitorilor lui Ulise săvârșită prin acțiunea unor filtre speciale și multe alte povestiri de felul acesta spuse naivilor Pheaciens.

    4.         Totuși când am citit acești autori nu i-am condamnat prea tare din cauza minciunilor lor, mai ales când am văzut că era o obișnuință la modă de-acuma chiar și pentru cei care se dedicau filosofiei; iar ceea ce m-a mirat mereu cel mai tare este faptul că își imaginau că atunci când scriau ficțiuni, falsitatea povestirilor lor scăpa cititorilor. Totuși, eu-însumi, fiind susținut de ideea de a lăsa un nume posterității și nevrând să fiu singurul care să nu se folosească de libertatea de a înșela, am decis, neavând nimic adevărat să povestesc, văzând că nu mi s-a întâmplat nimic vrednic să fie povestit, să mă dedic îndeaproape unei minciuni cu mult mai raționale decât cele ale celorlalți autori. Socotesc eu, nu va fi nimic adevărat în această lucrare decât doar mărturisirea că voi povesti o minciună; astfel sper să pot scăpa de acuzația ce am făcut-o eu celorlalți povestitori, mărturisind că nu voi spune nici un cuvânt adevărat. Voi povesti așadar fapte ce nu le-am văzut, aventuri ce nu mi s-au întâmplat și pe care nu le-am aflat de la nimeni; mai adaug lucruri ce nu există nicăieri și nici nu ar putea exista; deci, trebuie ca cititorii să nu creadă absolut nimic din cele ce voi povesti în această carte.

    5.         Plecând într-o zi de la colonadele lui Hercule și fiind purtat spre Oceanul occidental, am fost împins în larg de un curent favorabil. Motivul și intenția călătoriei mele era o curiozitate nesăbuită și dorința de a vedea ceva nou; doream, între altele, să văd limitele Oceanului și să văd ce fel de oameni locuiesc pe malul celălalt. Pentru a realiza acest proiect, m-am aprovizionat cu multe alimente și o cantitate suficientă de apă; am luat cu mine 50 de tineri de vârsta mea, ce aveau aceleași proiecte ca și mine; mi-am procurat mai multe arme, am angajat, cu o plată destul de consistentă, un pilot să ne fie drept ghid și am echipat vaporul nostru, un vapor de marfă, în așa fel încât să reziste la o călătorie lungă și la vânturi puternice.

    6.         Timp de o zi și o noapte am călătorit foarte bine; am parcurs o bună distanță, însă mai vedeam încă țărmul uscat, nu avansasem prea tare în larg. Însă a doua zi, la răsăritul soarelui, vântul a devenit tot mai puternic, valurile s-au mărit, întunericul ne-a învăluit încât nu mai era posibil să ridicăm pânzele. Forțați de împrejurări ne-am lăsat în voia vântului și am fost bântuiți de furtună timp de 79 de zile; însă în ziua a 80-a, la răsăritul soarelui, am observat, nu prea departe înaintea noastră, ridicând-se o insulă, acoperită cu copaci, în care se spărgeau valurile. Ne-am îndreptat spre malul acelei insule, am acostat și, după cum se întâmplă unor oameni care au fost mult timp încercați de violența mării, ne-am expus timp îndelungat pe țărm. În fine, în cele din urmă ne-am ridicat, am ales 30 dintre noi pentru a păzi vaporul, iar eu, cu ceilalți 20, am plecat să facem un tur pe acea insulă.

    7.         Ajunși, după ce am trecut prin pădure, la circa 3 stadii de la mare, am văzut o coloană de bronz pe care se afla o inscripție în grecește, dificil de deslușit, pe jumătate ștearsă, dar se putea citi totuși: „Până aici au ajuns Hercule și Bachus”. În apropiere, pe o stâncă, am observat marca a două picioare, una foarte mare, cealaltă mai mică; am gândit că cea mică ar putea fi amprenta piciorului lui Bachus, iar cealaltă a lui Hercule. Am adorat acești demi-zei și ne-am continuat drumul. Doar ce-am făcut câțiva pași și am dat peste un fluviu în care curgea un fel de vin asemenea celui din Chio: albia era largă, fluviul adânc și navigabil în mai multe locuri. Am început să credem tot mai tare în inscripția de pe colana de bronz, văzând aceste semne atât de evidente ale călătoriei lui Bachus. Atunci mi-a venit ideea să văd de unde izvora fluviul; am urcat în amonte și nu am găsit nici un izvor, însă am observat foarte multe vii roditoare pline cu struguri mari. Din butucul fiecăruia curgea, strop cu strop, un vin limpede ce alimenta fluviul. Se mai puteau observa mulți pești, care aveau gustul și culoarea vinului; am prins câțiva și i-am mâncat după care ne-am îmbătat; însă, deschizându-i, am găsit în ei foarte mult icre, de aceea am decis pe loc să amestecăm pești de apă dulce, pe care i-am prins mai apoi, pentru a mai ameliora un pic gustul acesta prea tare.

    8.         După ce am traversat fluviul printr-un loc mai strâmt, am dat peste un fel de vie de-a dreptul ieșită din comun: butucul, în partea lui mai apropiată de pământ, era foarte gros și în formă de săgeată; din partea lui superioară ieșeau fete al căror trup, de la brâu în sus, erau de o frumusețe de nedescris, așa cum este reprezentată Dafne, schimbată în dafin, atunci când Apolon va ajunge la ea. La extremitatea degetelor creșteau ramuri pline cu struguri; capetele lor, în loc de păr, erau acoperite de rămurele pe care creșteau struguri bogați; ne-am apropiat; ne-au dat binețe, ne-au dat mâna, vorbindu-ne, unele în limba lidiană, altele în indiană, majoritatea în grecește și ne-au dat câte un sărut pe gură; iar cei care primeau sărutul se îmbătau imediat și o luau razna. Însă nici una nu ne-a dat voie să culegem din rodul lor, iar dacă cineva îndrăznea să culeagă un strugure, numaidecât scoteau strigăte de durere. Unele ne invitau la o partidă de amor, iar când doi dintre ai noștri au intrat în jocul iubirii lor nu mai puteau scăpa de ele; au rămas prinși de părțile sexuale, încurcați cu aceste femei, și începeau să le crească rădăcini comune. Numaidecât degetele lor s-au preschimbat în ramuri, în rămurele, încât aveai impresia că vor produce imediat struguri bogați.

    9.         L-am abandonat, fugind spre vaporul nostru, și le-am povestit celor rămași la vapor de gardă metamorfoza însoțitorilor noștri, care au fost încorporați de acum înainte în vie. Totuși, dotați cu unele amfore, ne-am refăcut proviziile cu apă și ne-am făcut și un stoc de vin extras din fluviul lângă care am petrecut toată noaptea. A doua zi, la ivirea zorilor, am ridicat pânzele profitând de un vând liniștit; însă pe la amiază, fiind deja destul de departe de vederea insulei, s-a stârnit un vânt năprasnic dintr-o dată și ne-a luat prin surprindere cu violența lui, astfel încât după ce a învârtit vaporul de mai multe ori l-a ridicat în înălțimi mai bine de 3000 de stadii și nu l-a mai lăsat să revină pe mare; tăria vântului, care bătea în pânzele noastre, ținea vaporul în aer și-l conducea în așa fel încât am călătorit prin aer timp de șapte zile și șapte nopți.

    10.       În ziua a opta am zărit în depărtare un petec de pământ, un fel de insulă strălucitoare, în formă sferică, și luminată de o lumină puternică. Am acostat, am coborât și, după ce am cercetat țara, am găsit-o cultivată și locuită. În timpul zilei nu s-a putut vedea de acolo nimic altceva; însă, odată ce noaptea a coborât, am început să vedem mai multe insule învecinate, unele mai mari, altele mai mici, toate având culoarea focului; pe deasupra am mai văzut alt uscat, cu orașe, fluvii, mări, păduri, munți; mi se părea că era tocmai pământul pe care locuim.

    11.       Am decis să cutreierăm un pic și dintr-o dată ne-am trezit întâmpinați și acostați de ființe ce ce-și dau numele de Hippogypi. Acești Hippogypi sunt oameni purtați pe aripi de vulturi pe care-i folosesc drept cai; acești vulturi sunt de mărimi foarte mari și aproape toți au câte trei capete; pentru a da o idee despre mărimea lor, aș putea spune că fiecare pană este mai lungă și mai groasă decât cârma unui vapor mare de transport. Acești Hippogypi aveau poruncă să facă turul insulei și, dacă întâlnea vreun străin, să-l ducă înaintea împăratului. Ne-au prins deci și ne-au condus la împăratul lor. Acesta ne-a văzut și gândind, după înfățișarea noastră, cine suntem: „Străinilor, zice el, voi sunteți greci?” Am răspuns afirmativ. „Cum ați ajuns până aici traversând un drum atât de lung prin aer?” Atunci i-am povestit aventura noastră, iar el, la rândul lui, ne-a povestit-o pe a lui. Era bărbat și se numea Endymion; într-o zi, pe când dormea, fusese înălțat de la pământ, iar odată coborât a fost făcut împăratul acelei țări. Iar acea țară nu era altceva decât ceea ce noi pe pământ numim Luna. Ne-a îndemnat să avem curaj și să nu ne temem de nimic fiindcă el ne va da tot ceea de ce avem nevoie.

    12.       „Dacă reușesc să duc bine bătălia, zicea el, pe care o dau împotriva locuitorilor Soarelui, veți duce alături de mine o viață dintre cele mai fericite”. „Dar cine sunt acești dușmani, zicem noi, și care este cauza ostilităților dintre voi?” „Panteon, zice el, împăratul locuitorilor Soarelui, fiindcă Soarele este locuit ca și Luna, ne provoacă la bătălie de multă vreme. De aceea i-am adunat pe toți săracii Imperiului meu și intenționam să-i trimit să fondeze o colonie pe Steaua Polară, care este pustiită și nelocuită. Panteon, din gelozie, a voit să mă împiedice și, pe la mijlocul drumului, a venit în întâmpinarea noastră cu Hippomyrmecii. Învinși în luptă, datorită superiorității numărului, am fost obligați să părăsim acel loc. Însă astăzi doresc să reiau bătălia, iar dacă voi vreți să vă alăturați mie în luptă vă voi da fiecăruia câte un vultur împărătesc și tot echipamentul necesar. De mâine putem pleca deja la drum.” „Cum doriți, i-am zis eu”.

    13.       Ne-a oprit la masă și am rămas în palatul său. Dimineață ne-am trezit și ne-am echipat pentru război, fiind avertizați de spioni că dușmanii se apropie deja de noi. Forțele noastre erau compuse din 100.000 de soldați, fără să socotim călăuzele, conductorii mașinilor, infanteriei și trupele înaripate: numărul acestora din urmă se ridica la 80.000 de Hippogypi și 20.000 de luptători călări pe Lachanopteres. Este un fel de pasăre imensă acoperită de legume în loc de aripi și a cărui aripi repezi sunt asemenea unor foi de salată. În preajma lor se aflau Cenchrobolii și Scorodomacii; 30.000 de Psyllotoxoți și 50.000 de Anemodroni veniseră de pe Steaua Ursei în calitate de aliați. Psyllotoxoții erau călare pe purici uriași, de unde și numele lor, iar acești purici erau mari cât doi elefanți; Anemodronii sunt niște fantasini și sunt purtați de vânt fără să aibă nevoie de aripi. Iată cum: au haine lungi care coboară până la călcâie, le îndoaie iar vântul, bătând cu tărie le umflă și-i face să plutească prin aer ca niște bărci. Majoritatea sunt dotați și cu scuturi de luptă. Se mai spunea că trebuia să mai vină și stele de deasupra Capadociei, 60.000 de Strouthobalane și 50.000 de Hippogerane; însă noi nu le-am văzut, deoarece înțelesesem că nu mai vin. De aceea nici nu îndrăznesc să fac descrierea lor, fiindcă ceea ce se spunea mi se părea de ordinul fabulei și incredibilului.

    14.       Cam așa arătau trupele lui Endymion; toate purtau aceeași armură; casca era din fasole verde, care în acea țară sunt mari și foarte tari; armura, în solzi de pește, era fabricată din foi de brusture cusute împreună, care sunt rezistente precum cornul; armura și săbiile sunt asemănătoare cu ale grecilor.

    15.       La momentul începerii bătăliei armata era rânduită astfel: aripa dreaptă era ocupată de Hippogypi și de împărat, înconjurat de cei mai destoinici luptători, printre care ne număram și noi; la stânga erau Lachanopterii și în centru trupele înaripate, fiecare după rangul lor. Infanteria era de circa 60.000.000 și așa cum erau aranjați în luptă. În țara aceea păianjenii sunt foarte numeroși și cu mult mai mari, fiecare în parte, decât insulele Cyclade. Endymion le-a poruncit să țese o pânză care să țină de la Lună până la Steaua Polară; au făcut asta într-o clipită, pânza devenind un câmp de bătălie pe care împăratul și-a orânduit armata de infanterie, comandată de Nycterion, fiul lui Eudianax, și de alți doi generali.

    16.       Aripa stângă a dușmanilor era compusă din Hippomyrmeci în mijlocul cărora se afla Phatheon. Acești Hippomyrmeci sunt animale înaripate, asemănătoare furnicilor noastre, cu mărimi uriașe, cele mai mari dintre ele depășind două sute de Kg. Cei care le călăresc, nu doar iau parte la bătălie, dar se mai folosesc în luptă și de coarnele lor. Se spunea că numărul lor era de circa 50.000. Pe aripa dreaptă erau Aeroconopii, în număr aproape egal, toți arcași călărind muște uriașe. În spatele lor se aflau Aerocoracii (Aerocoraci = măcelari ai aerului), infanterie ușoară și soldați vrednici; aruncau de departe săgețile lor enorme; cel ce era ochit nu putea rezista multă vreme; murea infectat de mirosul ce-l inspira din rana sa; se spunea că înmuiau săgețile în sirop de otravă. În preajma lor se aflau Caulomyceții, infanteria cea mare, care se luptă corp la corp, numărul lor era de circa 10.000. Se numesc Caulomyceți fiindcă se folosesc de ciuperci ca scut iar ca săgeți cozi de aspergil. Apoi veneau Cynobalanii, care trimiseseră la Phaetheon locuitorii lui Sirius, în număr de 5.000. Sunt oameni cu cap de câine care luptă fiind încălecați pe animale înaripate. Se spunea că le lipsea mai mulți aliați întârziați, arcași trimiși de Calea Lactee și de Nephelocentauri. Aceștia au ajuns când bătălia era încă indecisă, și slavă zeilor că nu au venit! Arcașii nu erau prezenți; de aceea se spune că, din cauza lui Phaethon necăjit, țara lor a ars. Aceasta era armata împăratului Soarelui.

    17.       Să revenim acum la dispunerea armatelor noastre: trupele sunt distribuite pe posturi; măgarii celor două armate încep să mugească; ei sunt folosiți pe post de trompete și așa bătălia începe. Aripa stângă a Helioților nu putea suporta șocul Hippogypilor noștri, de aceea i-am urmărit și am produs un măcel mare; însă aripa lor dreaptă intră în partea aripii noastre stângi, iar Aeroconopii, abătându-se numaidecât asupra acestei aripi, au urmărit-o până la nivelul infanteriei noastre care înaintează spre a-i veni în ajutor și îi obligă să se retragă în dezordine, mai ales când își dau seama că aripa lor stângă este învinsă; deruta lor devine un fapt general; mulți sunt făcuți prizonieri; un mare număr sunt uciși; sângele curge din toate părțile pe nori, care sunt pătați și care preiau această culoare roșie ce o observăm noi la asfințitul soarelui; acest sânge cade până pe pământ, iar asta este, fără îndoială, în opinia mea, datorat unui eveniment asemănător, care s-a întâmplat altă dată în ceruri, când Homer ne spune că Jupiter s-a mânjit de sânge la moartea lui Sarpedon.

    18.       După ce s-a terminat bătălia cu dușmanii, am instituit două trofee: unul pe pânza de păianjen, pentru a sublinia succesul infanteriei, celălalt pe nori, datorită victoriei noastre în aer. Tocmai terminam de instituit aceste două trofee când au ajuns spionii să nu anunțe că Nephelocentaurii sunt pe cale să ajungă; aceștia ar fi trebuit să ajungă la Phaethon înaintea bătăliei. Îi vedeam ajungând, creând un spectacol bizar, deoarece erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai înaripați; mărimea lor era imensă: oamenii, care constituiau partea superioară, erau cât jumătate din colosul din Rhodes, iar caii cât un vapor de marfă. Numărul lor era atât de mare încât nici nu am îndrăznit să-l înscriu aici din teama că nimeni nu m-ar crede. În fruntea lor îl aveau pe Săgetător din Zodiac. Îndată ce și-au dat seama de înfrângerea aliaților lor, au trimis să-i spună lui Phaethon să revină în bătălie; ei-înșiși fiind experți în bătălie, cad sub Seleniți, sunt desființați, rătăcitori, risipiți pentru a-i urmări pe dușmanii lor și a-i aduna pe cei morți. Ieșind învingători, încearcă să-l urmărească pe împărat până în oraș, îi omoară cea mai însemnată parte a vulturilor, smulg trofeele, străbat toată câmpia țesută de păianjeni și m-au făcut prizonier pe mine împreună cu doi dintre însoțitorii mei. Phaethon ajunge în acest moment, iar dușmanii noștri, după ce au instituit noi trofee, ne-au condus ca prizonieri în aceeași zi în împărăția Soarelui, cu mâinile legate la spate cu un fir de pânză de păianjen.

    19.       Ei nu judecă asupra asediului orașului; însă, revenind pe urmele lor construiesc, suspendat în aer, un zid care împiedică razele Soarelui să ajungă până la Lună; zidul era dublu și alcătuit din nori. Iată de ce Luna este întunecată în timpul eclipsei totale și învăluită în noapte totală. Endymion, întristat de o asemenea nefericire, trimite ambasadori să-l roage pe Phaethon să dărâme zidul și astfel să nu permită ca el să trăiască în întuneric; îi promite că-i va plăti un tribut, că va deveni aliatul lui, că nu-l va mai provoca la război și îi oferă chiar ostateci drept garanți ai tratatului; Phaethon întrunește de două ori consiliul său: la prima deliberare, învingătorii persistă în mânia lor; la a doua se supun.

    20.       În cele din urmă pacea este proclamată cu următoarea înțelegere: „O alianță este stabilită între Helioți și aliații lor și între Seleniți și aliații lor cu condiția ca Helioții să dărâme zidul dintre Soare și Lună și să nu mai irupă pe Lună; se vor înapoia prizonierii cerând o taxă stabilită pentru fiecare dintre ei; în ce-i privește pe Seleniți, aceștia le va lăsa pe celelalte stele să se guverneze după legile proprii; nu vor mai provoca război împotriva Helioților, iar cele două popoare vor forma o ligă ofensivă și defensivă; împăratul Seleniților va plăti împăratului Helioților un tribut anual de 10.000 de măsuri de rouă și-i va da ca ostateci un număr egal de loiali, colonia Stelei Polare va fi făcută în comun și fiecare popor va trimite pe cei care doresc să facă parte din această colonie; această înțelegere va fi gravată pe o coloană de marmură, înălțată în aer, la limitele celor două Imperii. Pentru Helioți s-au angajat: Pyronide, Therite și Phlogius; pentru Seleniți s-au angajat: Nyctor, Menius și Polylamp.

    21.       Astfel s-a restabilit pacea, zidul a fost dărâmat, iar noi am redobândit libertatea. La revenirea noastră pe Lună, însoțitorii noștri au alergat înaintea noastră și ne-au îmbrățișat vărsând lacrimi. Endymion a făcut la fel; mai mult, ne-a propus să rămânem la el și să facem parte din colonia lui; chiar mi-a promis că-mi va da fiul său în căsătorie, fiindcă nu există femei în țara aceea; însă nu am acceptat ofertele lui și l-am rugat mai degrabă să ne readucă, pe mine și însoțitorii mei, pe mare. Văzând că nu mă poate convinge, ne-a dat drumul, după ce ne-a ospătat și încărcat cu cadouri timp de șapte zile.

    22.       Totuși trebuie să vă povestesc lucrurile noi și extraordinare ce le-am văzut în timpul șederii mele pe Lună. Întâi de toate, după cum am spus, acolo nu sunt femei, ci doar masculi în stare să perpetueze specia lor; căsătoriile nu se fac deci decât între masculi, iar cuvântul „femeie” este complet necunoscut. Rămân căsătoriți circa 25 de ani, și se căsătoresc la această vârstă; copii nu sunt purtați în pântece, ci în gamba piciorului; când embrionul a fost conceput, gamba se îngroașă, apoi, ceva mai târziu, la timpul cuvenit, se face o tăietură și se extrage un copil mort pe care-l readuc la viață expunându-l în bătaia vântului cu gura larg deschisă. Cu siguranță de aici vine la greci cuvântul „gastrocnemian”, fiindcă în loc de pântece, gamba este cea care devine însărcinată. Dar iată ceva și mai tare. În acea țară există o specie de oameni ce se numesc „dendriți” și care se nasc astfel: se taie testiculul drept al unui om și este pus în pământ, devine un copac mare, cărnos, asemănător unui falus (penis în erecție); are ramuri și frunze. Fructele sunt penisuri ce măsoară un cot lungime. Când au ajuns la maturitate, fructele se recoltează și îndepărtând coaja ies la iveală oameni. Mădularele lor genitale sunt artificiale: unii le au din fildeș, cei mai săraci din lemn și cu ele îndeplinesc toate îndatoririle matrimoniale.

    23.       Când un om a ajuns la o vârstă foarte înaintată nu moare ci se evaporă în fum și se dizolvă astfel în aer. Cu toții se hrănesc în același fel. Aprind focul și fac la rotisor broaște zburătoare, care la ei sunt în cantități uriașe; apoi se așază în jurul focului, ca în jurul unei mese, și se hrănesc inspirând fumul ce se ridică din rotisoarele de broaște. Acesta este meniul de rezistență al lor. Băutura lor este aer presat într-o vază care devine un lichid asemenea stropilor de rouă. Nu urinează, nici nu elimină excremente, fiindcă nu au, ca noi, sistem digestiv. De asemenea, nu au nici aparatul genital pentru relații sexuale, iar reproducerea lor se face, după cum spuneam, prin gamba piciorului, care se deschide când fătul ajunge la maturitate. Frumusețea lor constă în faptul de a fi cheli; nu suportă să vadă părul. În comete, dimpotrivă, părul este semn al frumuseții, cel puțin așa ne-au spus unii călători ce au fost pe acolo. Barba lor crește un pic deasupra genunchiului, degetele picioarelor nu au unghii și toți nu au decât un singur deget fiecare. Deasupra feselor le crește un fel de varză mare, în loc de coadă, mereu verde, și care nu se rupe niciodată, nici chiar atunci când individul cade pe spate.

    24.       Din nasul lor curge un fel de miere foarte acră; iar când lucrează sau fac ceva tot trupul lor transpiră lapte, din care ei fac brânză peste care adaugă un pic din această miere. Din ceapă extrag un fel de ulei gras și parfumat precum smirna. Au multe vii care produc apă: strugurii sunt asemenea cuburilor de gheață; de aceea, cred eu, când un vânt puternic zguduie aceste vii atunci cad cuburi de gheață, care nu sunt altceva decât acei struguri ajunși la maturitate. Pântecele îl folosesc drept buzunare: aici pun tot ce au ei nevoie, căci se deschide și se închide după voia fiecăruia. Nu au nici intestine, nici ficat; însă este păros la interior în așa fel încât copii se pot ascunde atunci când le este frig.

    25.       Hainele celor bogați sunt făcute din sticlă, stofă moale, iar hainele săracilor sunt țesute din zinc; țara produce în cantități mare acest metal, pe care-l prelucrează ca pe lână, după ce-l înmoaie în prealabil. Cât despre ochii lor, nici că îndrăznesc să spun cum sunt constituiți, din teama că voi fi tratat drept mincinos, atât de incredibilă este descrierea lor. Voi îndrăzni totuși să spun că ochii lor sunt amovibili: îi fixează atunci când vor și îi pun deoparte până când vor să vadă din nou ceva; atunci îi repun la locul lor pentru a se folosi de ei, iar dacă unii dintre ei își pierd ochii, ei împrumută ochii celorlalți și se folosesc de ei; unii bogați au chiar ochi de rezervă. Urechile lor sunt frunze de platan, excepție făcând oamenii născuți din ghindă, care le au din lemn.

    26.       Am mai văzut și alte minunății în palatul împăratului. Era o oglindă mare situată deasupra unui puț de adâncime mică. Coborând în puț se putea auzi tot ceea ce se spune pe pământ și, ridicând ochii spre oglindă, se vedeau toate orașele și toate popoarele ca și cum ai fi în mijlocul lor. Mi-am văzut părinții și țara mea; nu știu dacă și eu m-au văzut, nu pot să o spun; însă dacă cineva nu vrea să mă creadă va putea vedea el-însuși, dacă va merge acolo, că nu sunt deloc un impostor sau mincinos.

    27.       Totuși, după ce l-am salutat pe împărat și prietenii lui, am ridicat pânzele. Endymion mi-a oferit în cadou două mantii din sticlă, cinci haine din zinc și o armură completă din ghindă de lupini; însă am lăsat toate aceste cadouri în pântecele balenei; ne-a dat ca escortă 1000 de Hippogypi care ne-au însoțit pe o distanță de 500 de stadii.

    28.       Am traversat apoi mai multe țări diferite și am ajuns astfel la Steaua Polară, unde se afla noua colonie; ne-am oprit și am făcut plinul cu apă. De acolo am plecat spre Zodiac și, lăsând Soarele la stânga, am navigat aproape de pământ, fără să putem coborî, în ciuda dorinței prietenilor mei, fiindcă vântul ne era contrar. Deodată am văzut o țară fertilă, acoperită cu crânguri, bogată cu tot felul de bunuri. Nephelocentaurii, mercenarii lui Phaethon, dându-ne de urmă, au zburat pe vaporul nostru, însă când au aflat despre tratatul nostru de pace s-au retras numaidecât, din fericire pentru noi deoarece Hippogypii ne părăsiseră deja.

    29.       Am navigat apoi timp de o noapte și o zi, iar spre seară am ajuns la Lychnopolis după ce am îndreptat calea noastră spre regiunile inferioare. Acest oraș, aflat în zonele aeriene, se întinde între Hyades și Pleiades, și este situat un pic deasupra Zodiacului. Am acostat însă nu am aflat oameni ci lămpi care se plimbau prin port și în locurile publice. Unele erau mici, foarte numeroase, iar altele mari și bogate, strălucitoare și luminoase. Fiecare avea casa ei, vreau să zic lanterna ei, și fiecare avea un nume, ca oamenii; chiar le-am auzit vorbind. Nu numai că nu ne-a făcut nici un rău, dar chiar ne-au oferit ospitalitate. Însă noi nu îndrăzneam să acceptăm ospitalitatea lor și nimeni dintre noi nu avea curajul să stea la masă sau să petreacă noaptea cu ele. Palatul împăratului se afla în centrul orașului. Prințul stă în jilț toată noaptea, chemând pe fiecare după numele ei. Cea care nu răspunde este condamnată la moarte fiindcă și-a abandonat postul, moartea însemnând să fie stinsă. Am mers la palat să vedem ce se petrece acolo și am auzit mai multe lămpi care se justificau și prezentau motivele pentru care ajungeau atât de târziu la apel. Printre aceste lămpi le-am recunoscut și pe cele din casa noastră: i-am cerut vești despre familia mea și a răspuns cu generozitate întrebărilor mele. Am petrecut acolo toată noaptea. A doua zi am plecat, ne-am apropiat de nori și am descoperit orașul Nephelococcygie: vederea lui uimea privirile noastre; însă nu am putut acosta din cauza vântului potrivnic. Împăratul care domnește este Coronus, fiul lui Cottyphion. Mi-am amintit atunci ce spunea despre acest oraș Aristophan, poet renumit și veridic și acuma cred că se înșală cel care nu acordă credit spuselor lui. Trei zile mai târziu am observat în mod clar Oceanul, dar nu și țărmul, ci doar pământul din depărtare unde se îmbină cu cerul și care căpăta o culoare roșiatică tot mai arzândă; în a patra zi când, pe la amiază, vântul se mai calmase și chiar încetase de tot, am coborât și noi pe mare.

    30.       Doar ce am atins apa sărată și trebuia ca cineva să vadă bucuria noastră, mulțumirea noastră de nedescris! Ne-am lăsat copleșiți de o asemenea bucurie atât cât s-a putut, iar apoi, aruncându-ne în mare, am început să înotăm. Vremea era bună, marea liniștită. Însă deseori revenirea la fericire nu înseamnă decât presimțirea unor noi necazuri! De două zile vaporul nostru naviga liniștit pe Ocean când, în a patra zi, la răsăritul soarelui, am văzut în zare o mulțime imensă de monștri marini și balene. Cea mai mare dintre toate măsura 1500 de stadii. Acest monstru înaintează spre noi cu gura căscată perturbând foarte tare apele mării, vomita din gura sa tot felul de spurcăciuni în împrejurimi și-și arăta dinții care erau cu mult mai groși decât penisurile noastre, ascuțiți ca dinții unei beschii și albi ca fildeșul. Am văzut deja sfârșitul nostru, ne-am spus adio, ne-am îmbrățișat și așteptam să fim înghițiți. Balena se apropie de noi și ne înghite cu vapor cu tot. Din fericire pentru noi, balena nu a strâns din dinți, fiindcă ne-ar fi măcinat, și astfel vaporul s-a strecurat liniștit până în pântecele balenei.

    31.       În interiorul ei nu era decât întuneric și nu reușeam să distingem nimic; însă în curând, monstrul, deschizându-și gura, am descoperit că eram într-o cavitate imensă, atât de largă și adâncă încât ar fi încăput un întreg oraș și 10.000 de oameni. În mijloc am observat un munte de pești, bucăți de animale, pânze și ancore de vapoare, oase de oameni, pachete, iar mai departe o bucată de pământ și munți alcătuiți, fără îndoială, din mâlul pe care-l înghițea balena. S-a format chiar și o pădurice cu copaci de tot felul; creșteau chiar și legume încât puteai spune că te afli într-o adevărată grădină potajeră. Circumferința acestei grădini era de circa 240 de stadii. Se mai puteau vedea păsări de mare, pescăruși, ciocănitori, care făceau puii lor pe copaci.

    32.       Atunci am început să plângem amarnic; dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți și am început să-mi încurajez însoțitorii. Am început să ancorăm vaporul, am aprins brichetele și am aprins focul ca să pregătim ceva de mâncare din ceea ce aveam la îndemână; era acolo o mare cantitate de pește de tot felul și ne mai rămânea ceva apă de pe Steaua Polară. A doua zi, când ne-am trezit, de fiecare dată când balena deschidea gura, vedeam aici acei munți, iar în afară cerul senin, uneori chiar și insule și ne-am dat seama că balena parcurgea cu viteză mare toată întinderea oceanului. În cele din urmă am început să ne obișnuim cu noul nostru cadru de viață; apoi, luând cu mine șapte din însoțitorii mei, am intrat în pădure, hotărâți să facem o recunoaștere completă. Nu am mers nici măcar cinci stadii, că am dat peste un templu al lui Neptun, după cum se vedea pe inscripție. Ceva mai departe, am descoperit mai mult morminte cu rămășițele lor și în apropiere am dat de un izvor de apă limpede. În același timp am auzit un câine lătrând și în depărtare am văzut înălțându-se fum. Nu ne mai îndoim, acolo trebuie să fie un sătuc locuit cu oameni.

    33.       Avansam în ceercetarea noastră când deodată ne-am întâlnit cu un bătrân și un tânăr care lucrau cu strășnicie să-și cultive grădina și să-și ude legumele cu apa din izvor. Bucuroși dar și timorați ne-am oprit: aceștia, stăpâniți, după cum se vedea, de aceleași sentimente ca și noi, nu îndrăzneau să spună nimic. În cele din urmă bătrânul zise: „Cine sunteți, străinilor? Zei marini, sau muritori de rând, ca noi? Noi suntem oameni ce odinioară locuiam pe pământ, iar astăzi locuim în mijlocul mării, obligați să înotăm cu monstrul care ne-a înghițit, nesiguri de soarta ce ne așteaptă; se pare, într-adevăr, că suntem morți, și totuși credem că încă mai trăim”. „Și noi, îi spusei eu, bătrâne venerabil, suntem oameni ce am ajuns de puțin timp pe aceste meleaguri; alaltăieri am fost înghițiți de balenă cu vapor cu tot. Chiar acum eram într-o incursiune ca să cunoaștem meleagurile și această pădure ce ni se părea imensă ca întindere și foarte deasă. Cu siguranță un zeu ne-a condus până aici ca să ne întâlnim și să constatăm că nu suntem singurii înghițiți de balenă. Dar povestiți-ne aventura voastră, cine sunteți și cum ați ajuns până aici”. „Veți afla tot, spuse bătrânul, însă nu înainte de a primi de la mine darurile ospitalității ce vi le pot oferi”. La aceste cuvinte, ne-a luat de mână și ne-a condus în locuința sa pe care a știut să o facă destul de comodă și în care erau mai multe paturi cu toate cele necesare pentru dormit. Ne-a oferit legume, fructe, pește și vin; când a văzut că eram sătui, ne-a cerut să-i povestim aventurile noastre. I-am povestit, fără să omit ceva, furtuna, cum am ajuns pe insula Viilor, navigația noastră prin aer, bătălia și toate celelalte până ce am ajuns să fim înghițiți de balenă.

    34.       Uluit de povestea mea a început și el să ne spună istoria lui. „Străinilor, zice el, m-am născut în Cipru. Am plecat din patria mea, împreună cu fiul meu, pe care-l vedeți, și mai mulți slujitori; ridicasem pânzele pentru o călătorie spre Italia, luând cu mine, pe o navă mare, tot necesarul în vederea călătoriei; ați văzut multe din aceste lucruri în pântecele balenei. Până ce am zărit Sicilia, călătoria noastră a decurs bine. Însă dintr-o dată s-a stârnit o vijelie puternică ce ne-a împins fără milă în mijlocul Oceanului unde balena asta uriașă ne-a întâlnit și ne-a înghițit, oameni și vapor. Toți însoțitorii noștri au pierit, am scăpat doar eu și băiatul meu. După ce am făcut morminte morților, am ridicat un templu dedicat lui Neptun și am început să trăim ca mai înainte, cultivând legume în această grădină, mâncând pește și fructe. Această pădure foarte vastă, după cum vedeți, are și vie care produce un vin foarte bun; iar voi ați văzut, fără îndoială, un izvor a cărei apă este foarte limpede și rece. Am făcut un pat din foi; aprindem focul ca să ne facem hrana, mergem la vânătoarea păsărilor care zboară în jurul nostru și pescuim pești vii; intrând în branhiile balenei putem chiar să ne scăldăm atunci când dorim. Ceva mai departe se află un lac imens sărat, ce poate măsura circa 20 de stadii în diametru și în care se află pești de tot felul; ne bucurăm să putem naviga pe o bărcuță făcută de mine deasupra acestui lac. Iată că au trecut deja 27 de ani de când am fost înghițiți de balenă.

    35.       Soarta noastră ar fi, de altfel, foarte frumoasă dacă nu am avea vecini, oameni care s-au stabilit în împrejurimile noastre, care au o moralitate îndoielnică, sunt insuportabili, barbari, sălbatici. Ah, da, i-am zis eu, mai există în balenă alte ființe în afară de noi? – Da, și în număr foarte mare, zice el, toți fiind lipsiți de simțul ospitalității și au un aspect îngrozitor. În partea occidentală a pădurii, spre coada balenei, sunt taricanii: au ochi țipar și o față ca de rac de baltă; este un popor îndrăzneț, belicos și care nu se hrănește decât cu carne crudă. În partea cealaltă, spre partea dreaptă, sunt tritonomendeții: sunt asemenea oamenilor de la cap până la brâu, iar restul este asemenea unui țap. Sunt mai puțin dârzi ca ceilalți. La stânga se află carcinochirii și thynocephalii care au făcut legământ și au legat prietenie între ei. În mijloc sunt pagurazii și psetopozii, o specie războinică și sunt foarte ageri la alergat. Partea orientală, spre gura balenei, este aproape pustie în totalitate din cauza inundațiilor mării. Partea unde locuiesc eu, mă bucur de ea tare mult, plătind totuși un tribut anual de 500 de stridii datorat psetopozilor.

    36.       Asta este situația acestor locuri. Totuși trebuie să lucrăm pentru subzistență și să avem armele necesare ca să facem față acestor popoare. – Câți sunt? L-am întrebat eu. – Sunt mai mult de 1000. – Și care sunt armele lor? – Nimic altceva decât niște spini de pește. – Dacă așa stau lucrurile, atunci nu riscăm nimic dacă-i atacăm, deoarece ei nu au arme, pe când noi avem. Dacă învingem, vom putea trăi fără frică”. Ideea a plăcut moșului și noi ne-am retras pe vaporul nostru ca să ne pregătim de luptă. Refuzul plății tributului trebuia să fie motivul războiului. Era tocmai timpul scadenței; veniseră ambasadori să preia tributul. Bătrânul le-a răspuns pe un ton hotărât și i-a pus pe fugă. Imediat psetopozii și pagurazii, supărați împotriva lui Scintaurus, acesta era numele oaspetelui nostru, au pornit împotriva lui cu zarvă mare.

    37.       Prevăzusem că ne vor ataca; îi așteptam bine înarmați după ce trimisesem o delegație de 25 de oameni cu porunca de a nu ieși la atac decât după ce vor fi văzut dușmanii trecând dinaintea lor. Au făcut întocmai și i-au surprins pe dușmanii noștri din spate și i-au măcelărit. Noi, care eram tot în număr de 25, cu tot cu Scintaurus și fiul său, care luaseră și ei arme, i-am atacat din față și, luptându-ne cu dârjenie și curaj, am instalat o bătălie adevărată. În cele din urmă i-am pus pe fugă și am mers pe urmele lor până la peșterile unde se ascundeau ei. Au murit 170 dintre ai lor în timp ce noi nu am pierdut decât un singur om, pilotul care are spatele străpuns de un spin de roșioară.

    38.       Ziua aceea și noaptea următoare am rămas pe câmpul de luptă și am făcut un trofeu din spinul dorsal al unui delfin. A doua zi, celelalte popoare, aflând despre înfrângerea aliaților lor, au venit în întâmpinarea noastră: taricanii, sub comanda lui Pelamus, din partea dreaptă; din stânga, thynocephalii; în centru, carcinochirii. Tritonomendezii au preferat neutralitatea și nu s-au aliat niciunei părți. Întâlnirea a avut loc în apropierea templului lui Neptun. Ne-am lansat în luptă scoțând strigăte puternice, ce se auzeau în pântecele balenei ca ecoul unei peșteri. I-am pus pe fugă pe adversarii noștri dezarmați, i-am fugărit prin pădure și am rămas astfel stăpânii acelor ținuturi.

    39.       Ceva timp după aceea, ne-au trimis eroi care au curățat terenul de morți și ne-au făcut propuneri de amiciție. Am refuzat însă orice tentativă de alianță cu ei și, pătrunzând în teritoriile lor, i-am măcelărit pe toți, cu excepția tritonomendezilor. Aceștia însă, văzând în ce fel i-am tratat pe ceilalți, au luat-o la fugă prin bronhiile balenei și s-au aruncat în mare. Deveniți stăpânii acestor teritorii, după ce am eliminat toți dușmanii, am început să ducem o viață liniștită, practicând diferite îndeletniciri: vânătoare, cultivarea viței de vie, recoltarea fructelor din copaci, într-un cuvânt, duceam o viață normală, ca niște oameni care trăiesc liberi într-o închisoare foarte mare, de unde ne era imposibil să ieșim. Am petrecut astfel un an și opt luni.

    40.       În ziua a cincea din luna a noua, când balena căsca pentru a doua oară, fiindcă trebuie știut faptul că monstrul căsca o dată pe oră, lucru ce ne ajuta să numărăm orele zilei; deci, la al doilea căscat al balenei am auzit o mare agitație și am auzit multe voci, parcă ar fi fost un cântec și un zgomot greu descifrabil. Nedumeriți, după cum vă puteți da seama, ne-am îndreptat în grabă spre gura balenei și, ajungând până la marginea unde încep dinții, am putut vedea unul din cele mai spectaculoase vedenii ce se pot prezenta dinaintea ochilor: giganți de o jumătate de stadiu de înălțime, navigau pe insulele cele mari, ca pe niște vapoare. Sunt conștient că ceea ce povestesc eu aici va părea de necrezut cititorilor increduli, totuși nu mă sfiesc să povestesc. Aceste insule erau mai mult lungi decât înalte și fiecare insulă, având circa 100 de stadii în circumferință, era cârmuită de 120 de giganți. Unii, alungiți de-a lungul insulei, se foloseau, în loc de rame, de chiparoși imenși înzestrați cu frunzele și cu ramurile lor. În spate, în loc de elice, un pilot stătea în picioare, urcat pe o colină, și ținea în mână o cârmă din bronz lungă de un stadiu. În față, 40 de viteji înarmați erau gata oricând de atac; erau asemenea oamenilor, numai că nu aveau păr; părul lor era din foc, strălucitor, așa încât nici nu aveau nevoie de cască. În loc de pânze, fiecare insulă avea în mijloc o pădure imensă care se umfla la bătaia vântului și făcea ca insula să înainteze după comanda pilotului. Aveau și o căpetenie a vâslașilor, iar aceștia depuneau mare efort, după cum este obiceiul, ca să înainteze marea ambarcațiune.

    41.       La început nu văzusem decât două sau trei, apoi mai bine de 600 defilau dinaintea ochilor noștri și, separându-se în două flote, au început o bătălie navală. Cârmele s-au lovit; mai multe ambarcațiuni s-au ciocnit, altele s-au spart și au început să se scufunde; mai multe, în plină bătălie, se luptă cu vitejie și nu se dau bătute; oamenii care se aflau la cârmă, dând dovadă de mare dibăcie șu vitejie, se aruncau pe ambarcațiunile dușmane și masacrau fără milă; nu a fost făcut nici un prizonier. În loc de ghiulele își lansau polipi lipiți unii de alții care, împiedicându-se în pădure, încetineau înaintarea ambarcațiunilor. Se băteau și se răneau aruncând stridii mari cât o căruță și bureți de mare de mărimi imense.

    42.       Una din cele două părți avea drept căpetenie pe Eolocentaur și cealaltă pe Thalasopotes. Cearta dintre ei a intervenit, se spune, din cauza pradei. Se pare că Thalasopotes furase mai multe turme de delfini lui Eolocentaur; cel puțin asta reieșea auzindu-i cum țipau unii la alții; tot așa am aflat și numele celor doi împărați. În cele din urmă, victoria a revenit trupelor lui Eolocentaur; a reușit să scufunde mai bine de 150 de insule dușmane și a devenit stăpân peste alte trei cu tot echipajul lor. Restul insulelor au luat-o la fugă cu pupa ruptă. Învingătorii au luat-o pe urmele lor ceva timp, însă spre seară au revenit și au început să adune pagubele. Au început să pună stăpânire peste rămășițele ambarcațiunilor dușmanilor și au intrat în posesia bunurilor lor, fiindcă pierduseră și ei mai bine de 90 din insulele lor. Apoi au înălţat un trofeu în amintirea acestei victorii și au suspendat una din ambarcațiunile dușmanilor de gâtul balenei. Au petrecut noaptea lângă monstrul marin pe care-l priponise solid cu ancorele lor imense făcute din cristal și care aveau o grosime foarte mare; apoi, a doua zi, după ce au făcut un sacrificiu pe spinarea balenei și au îngropat morții lor, au urcat pe nava lor fericiți cântând imnul victoriei. Asta a fost povestirea bătăliei dintre insule.

     

    Istoria adevărată = Cartea a doua

    1.         De când viețuiam în pântecele balenei viața a început să devină insuportabilă; începeam să urăsc acest stil de viață și căutam un mijloc prin care să ieșim. La început am crezut că este suficient, pentru a scăpa, să facem o gaură în partea dreaptă a balenei și am început săpăturile. Însă după ce am trudit, fără spor, săpând o gaură de circa cinci stadii, am renunțat și am decis să dăm foc pădurii din balenă: consideram o metodă sigură de a face ca balena să moară. Apoi ar fi fost ușor pentru noi să scăpăm. Am început deci să dăm foc în regiunile învecinate cozii. Timp de șapte zile și șapte nopți balena părea insensibilă la căldura focului; însă a opta și a noua zi începeam să constatăm că era bolnavă: deschidea gura cu multă greutate, iar când o deschidea o închidea imediat. În ziua a zecea și a unsprezecea balena stătea să moară, mirosea deja urât. În ziua a douăsprezecea ne-am dat seama, chiar dacă era un pic târziu, că trebuie să-i punem o piedică să nu poată încleșta gura, în caz contrar ar fi existat riscul să murim sufocați în balenă după moartea ei. Am pus deci bârne mari de lemn între mandibulele monstrului apoi am început să pregătim ambarcațiunea pe care am încărcat-o cu multe provizii de apă și toate cele necesare traiului. Scinthaurus trebuia să fie pilotul. A doua zi balena era moartă.

    2.         Am împins ambarcațiunea noastră până la ieșirea din gura balenei, am trecut-o printre dinții ei și, după ce, printr-un efort considerabil am reușit să-i menținem gura larg deschisă, am strecurat încetinel vaporul nostru până ce am ajuns în mare. Apoi ne-am urcat pe spatele balenei și am oferit un sacrificiu lui Neptun și am rămas acolo trei zile să profităm de calmul pe care-l gustam după atâta vreme de stat în pântecele balenei; în ziua a patra de la ieșirea pe mare am ridicat pânzele. În călătoria noastră pe mare ne-am întâlnit cu multe cadavre ale celor care au dat bătălie pe mare; am constatat cu emoție imensitatea dezastrului. După ce am navigat câteva zile, ajutați de un timp minunat, s-a iscat vântul boreal care a început să bată cu putere și s-a făcut așa de frig încât marea a înghețat, gheața măsurând circa 400 orgive, astfel încât puteam coborî și merge pe gheață. Însă deoarece vântul nu înceta deloc din tărie și devenea tot mai insuportabil, sfătuiți de Scinthaurus, am început să săpăm în gheață o peșteră în care am stat timp de 30 de zile; am aprins focul și ne-am hrănit cu pește prăjit. Pentru a-i prinde era suficient să săpăm în gheață. Însă proviziile au început să se micșoreze și am revenit la vaporul nostru; l-am scos din gheață, am ridicat pânzele și am început să navigăm din nou încetișor alunecând pe gheață. În ziua a cincea a revenit căldura, gheața s-a topit, iar marea a redevenit navigabilă.

    3.         Navigasem deja circa 300 de stadii când ne-am trezit deodată pe o insulă pustie. Am reînnoit rezerva de apă, care începea să scadă, am ucis cu săgețile doi tauri sălbatici și am continuat călătoria. Acești tauri nu aveau coarnele crescute pe cap ci sub ochi, după voința lui Momus. După câteva stadii am intrat într-o mare care nu conținea apă ci lapte. În mijloc se ridica o insulă albă, plină cu viță de vie. Această insulă era de fapt o enormă bucată de brânză, compactă, după cum am putut să ne dăm seama odată ajunși la ea și începând să o mâncăm; avea o circumferință de 25 de stadii. Vița de vie era plină cu struguri, însă în loc de vin via dădea lapte. În mijlocul acestei insule era construit un templu, dedicat nereidei Galatea, după cum am putut vedea citind inscripția. Pe tot timpul șederii noastre acolo, însăși pământul era hrana noastră iar laptele strugurilor era băutură pentru noi. Se spune că Tyro, fiica lui Salomea, fusese regină în acea țară, răsplată ce o primise de la Neptun, când acest zeu a părăsit-o.

    4.         După ce am petrecut cinci zile pe această insulă am ridicat pânzele în a șasea zi, profitând de un vânt calm și de o mare liniștită. În ziua a opta, pe când nu mai eram în apele din lapte, ci în mijlocul apelor sălcii și albăstrui, am văzut o mare mulțime de oameni care alergau pe valurile apelor; erau asemenea nouă, și ca mărime și ca aspect; diferența era doar la picioare, care erau din plută, de unde probabil și numele lor „Phellopodes”. Eram profund mirați că în loc să se scufunde se mențineau mereu la suprafață și mergeau fără teamă. Unii dintre ei au intrat în vorbă cu noi, ne-au salutat în grecește și ne-au spus că merg la Phello, țara lor. Ne-au însoțit o bucată din drum, alunecând pe lângă vaporul nostru; însă apoi au schimbat direcția și ne-am separat urându-ne călătorie plăcută. În curând am descoperit mai multe insule, și nu prea departe de noi, la dreapta, țara Phello, unde mergeau atât de repede călătorii ce-i întâlnisem. Este o țară construită pe un rotund imens din plută. De departe, un pic spre dreapta, am văzut încă cinci orașe, foarte mari și foarte înălțate, din care ieșea un foc continuu.

    5.         Spre partea din față vedeam o insulă mai largă, deasupra apei, la o distanță de circa 500 de stadii. Ne-am apropiat și deîndată am simțit un miros minunat, parfumat, dulce, și ajungea până la noi; am fi putut spune că era mirosul pe care istoricul Herodot pretinde că l-ar fi simțit Arabia Fericită: un amestec de trandafir, narcisă, zambilă, crin, violete, smirnă, dafin, flori de vie, care ne îmbătau cu mirosul lor. Încântați de acest minunat parfum, speram să dăm de fericire după atâtea peripeții și am avansat spre acea insulă. Înaintând, am remarcat din toate părțile că era încercuită de porturi, mari și frumoase, și fluvii limpezi curgeau lin spre mare; apoi, am văzut pajiști, păduri, păsări cântătoare, unele cântând la marginea izvoarelor, multe altele pe ramuri; un aer curat și îmbietor cuprindea toată insula; adierea plăcută a zefirului mișca grațios frunzele copacilor și scotea sunete frumoase și prelungite, asemănătoare sunetelor de flaut traversier în mijlocul unei singurătăți. La această muzică se amesteca zgomotul mai multor voci, însă fără confuzie, precum cel ce se aude prin ospețe, când la acordurile harpei și flautului se amestecă aplauzele și laudele convivilor.

    6.         Subjugați de asemenea obiecte, ne-am îndreptat spre țărm; am intrat în port și am coborât, lăsându-l pe Scinthaurus și doi din însoțitorii noștri pe vapor. Am mers printr-o pajiște plină cu flori și am dat față în față cu niște sentinele și gardieni de coastă. Ne-au legat cu ghirlande de trandafiri (nu au lanțuri mai tari) și ne-au condus înaintea șefilor lor. Pe drum am aflat de la ei că pășisem pe insula Fericiților, guvernată de Cretios Rhadamanthe. Ne-au condus la tribunalul său și apariția noastră în judecată a fost planificată pentru ziua a patra.

    7.         Prima cauză, care fusese judecată înaintea noastră, era cea a lui Ajax, fiul lui Telamon. Era vorba dacă să fie sau nu admis printre eroi. Era acuzat că și-a provocat moartea într-un moment de extremă furie. După o dezbatere destul de lungă, Rhadamanthe a decis să i se dea să bea otravă de spânz, să fie încredințat în mâinile medicului Hippocrate din Cos, și atunci când își va reveni în fire, să fie admis la ospăț.

    8.         A doua cauză era o problemă de dragoste: These și Menelas se certau de la Elena; fiecare dintre ei doreau să o aibă. Rhadamanthe i-a dat-o lui Menelas datorită lucrărilor și pericolelor cu care s-a confruntat pentru organizarea căsătoriei lui; de altfel, These nu ducea lipsă de femei, le avea pe Amazonia și pe fiicele lui Minos.

    9.         A treia judecată era o afacere de întâietate între Alexandru, fiul lui Filip, și Cartaginois Anibal; întâietatea i-a fost acordată regelui Macedoniei și i s-a ridicat un tron lângă Cyrus cel Bătrân, regele perșilor.

    10.       Apoi a venit și rândul nostru. Judecătorul ne întreabă de ce, fiind vii, am intrat în acele ținuturi sacre. I-am povestit aventurile noastre fără să omitem ceva; ne-a invitat să rămânem într-un separeu, timp în care au loc deliberările, și apoi auzim avizul judecătorilor; erau, într-adevăr, mai mulți judecători, printre care și Aristide cel Drept din Atena. În fine, se proclamă încetarea judecății și auzim sentința: după moartea noastră vom suferi pedeapsa curiozității ce ne-a împins să călcăm pe acea insulă; suntem invitați la ospățul eroilor, iar apoi vom putea pleca. De asemenea a fixat timpul sejurului nostru acolo: vom sta de șapte luni.

    11.       Îndată ghirlandele cu care eram legați au căzut la pământ; liberi, am fost conduși în interiorul orașului, la ospățul acestor fericiți. Orașul est tot în aur, înconjurat de un zid de smarald; are șapte porți, fiecare fiind construită dintr-o singură bucată de scorțișoară; pavajul este din fildeș în partea închisă de ziduri; toate templele zeilor sunt construite din beril iar pe altare, făurite dintr-o singură bucată de ametist, se aduc jertfe de animale întregi. În jurul orașului curge un fluviu de smirnă minunat; are 50 de coți împărătești lărgime, iar adâncimea este suficientă încât se poate înota cu ușurință. Băile publice din acest oraș sunt clădiri imense din cristal, parfumate cu miros de scorțișoară; în loc de apă, bazinele sunt pline cu rouă caldă.

    12.       Hainele fericiților din oraș sunt făcute din pânză de păianjen, foarte rarefiate, de culoarea purpurei; în rest, ei nu au trup, sunt de nepipăit, fără carne pe ei și nu se prezintă înaintea ochilor decât niște forme și aparențe; totuși, chiar dacă au acest aspect lipsiți de trup, sunt foarte vizibili când stau în picioare, când se mișcă, când gândesc, când vorbesc. Într-un cuvânt, sunt asemenea unui suflet eliberat de materie și învăluite de o efigie trupească. Deci trebuie să fie atinși ca să fii sigur că nu este un trup cel pe care-l vezi; în realitate sunt niște umbre mergătoare, nicidecum niște umbre negre. Nimeni nu îmbătrânește la ei, fiecare păstrează vârsta ce o avea când a ajuns. Niciodată nu este noapte, chiar dacă nici zilele nu sunt prea luminoase; lumina este asemenea ivitului zorilor, atunci când noaptea se bate cu ziua și soarele se ivește la răsărit, și învăluie tot ținutul. Nu au decât un anotimp tot timpul anului: este o primăvară veșnică, cu un singur vânt care suflă, Zefirul.

    13.       Ținutul este înzestrat cu flori de tot felul, umbrit cu arbuști groși și plăcuți la vedere. Vița de vie este roditoare 12 luni pe ani, fiecare lună schimbă producția; piersicii, merii și ceilalți pomi de toamnă, produc recoltă de 13 ori pe an, având recoltă dublă în luna închinată lui Minerva. În loc de boabe de grâu, spicele produc pâini gata de mâncat, ca niște ciuperci. Împrejurul orașului se află 365 de izvoare de apă și tot atâtea izvoare de miere, 500 de izvoare de smirnă, însă acestea sunt ceva mai mici, șapte fluvii de lapte și opt de vin.

    14.       Ospățul se ține în afara orașului, într-un loc numit Champs Elysee. Este o pajiște minunată, înconjurată de mulți arbuști, groși, ale căror frunze țin umbră convivilor așezați pe covorașe din flori. Vântul este cel care dirijează totul și este ministrul banchetului, fără a fi și paharnic: acest minister este superfluu deoarece copaci mari din cristal de cea mai bună calitate, aflați în jurul banchetului, au roade care servesc convivii în cupe de toate formele și mărimile. Fiecare conviv, odată ajuns la banchet, recoltează una sau două din aceste cupe, le pune dinainte și recipientele se umplu imediat cu vin; așa se bea acolo. În loc de coroane, privighetorile și alte păsări cântătoare produc o ninsoare de flori ce curge din ciocurile lor pe capetele convivilor, flori adunate de pe pajiști, și pe care le împart asupra fiecăruia, ciripind și fâlfâind. Cât despre parfum, nori groși, în care smirna din fântâni și fluvii este concentrată, sunt deasupra mesei banchetului și, încetișor scuturați de vânt, se prefac într-o ploaie măruntă ca roua.

    15.       În timpul mesei urechile convivilor sunt încântate cu muzică și cântece împrumutate mai ales din poemele lui Homer. Chiar acest poet se află la masă și face parte din convivi, este așezat deasupra lui Ulise. Corurile sunt alcătuite din tineri și tinere, îndrumați și dirijați de Eunomus din Locra, Arion din Lesbos, Anacreon și Stesicor. L-am văzut efectiv acolo pe Homer împăcat cu Elena. Când s-au terminat primele cântece a ajuns o a doua corală formată din lebede, privighetori și rândunele; în timp ce cântau, întreaga pădure, mișcată de vânt, era încântată de melodia flautului.

    16.       Dar ceea ce făcea să fie și mai minunat acest banchet erau cele două izvoare, unul se numește Râs și celălalt Plăcere. Fiecare conviv, la începutul ospățului, merge să bea și petrec astfel tot timpul în plăceri și râsete.

    17.       Acum vreau să vă spun care sunt toți acei oameni renumiți pe care i-am văzut acolo: mai întâi semi-zeii și eroii care s-au luptat cu armele la Troia, cu excepția lui Ajax din Locra: se spune că ar fi singurul care a fost pedepsit în timpul invaziei; apoi, printre păgâni, i-am văzut pe Cirus, scitul Anacarsis, tracul Zamolxis, italianul Numa, lacedemonianul Licurgue, atenienii Focion, Telus și cei Șapte Înțelepți, mai puțin Periandrus. L-am văzut pe Socrate, fiul lui Sofrone, stând de vorbă cu Nestor și Palamede: în jurul lui era Iacinta din Lacedemona, Narcis din Tespies, Hilas și mulți alți băieți frumoși. Mi se părea că era îndrăgostit de Iacinta, sau cel puțin se vedea cum îi acorda atenții deosebite în timpul ospățului. De aceea Rhadamanthe, se spunea, nu era mulțumit și l-a amenințat chiar de mai multe ori că-l va alunga de pe acea insulă dacă nu se potolește cu vorbăria lui și cu glumele de prost gust în timpul ospățului. Doar Platon nu era prezent. Se spune că el locuiește în orașul său imaginar, cârmuit de principiile și de legile pe care el le-a descris în Republica.

    18.       Cât despre Aristip și Epicur, sunt convivi cărora li se acordă primele onoruri, datorită blândeții lor, gingășiei și veseliei cu care îi întrețin pe convivi. Tot acolo se află și Esop frigianul pe post de bufon pentru ceilalți. Diogene din Sinope a schimbat atât de mult umoristica încât s-a căsătorit cu Lais, curtezană, și deseori, încălzit din cauza beției, se ridică pentru a dansa și face tot felul de nebunii ce i le inspiră vinul. Nu am văzut niciun stoic. Se spune că sunt pe cale să escaladeze culmea abruptă a Virtuții. Am auzit zicându-se că Chrisip nu va obține permisiunea să intre pe insulă decât după ce va lua a patra doză de otravă de spânz. Se mai spune că academicienii intenționează să vină, însă sunt încă în îndoieli și analizează situația: nu cred încă în existența acestei insule cu certitudine; de altfel, cred că ei se feresc și de judecata lui Rhadamanthe, ei care resping orice fel de judecată. Suntem asigurați că mai mulți dintre ei și-au luat elanul pentru a-i urma pe cei care veneau aici, însă încetineala lor îi împiedică să ajungă, sau, fiindcă nu înțeleg despre ce este vorba, au rămas la jumătatea drumului pe cale.

    19.       Aceștia erau cei mai renumiți convivi. Onoruri deosebite sunt acordate lui Achile, apoi lui These. Acum iată felul lor de a gândi despre comerț și plăcerile dragostei. Ei mângâie înaintea martorilor, în văzul tuturor, bărbați și femei, fără să vadă în asta vreun rău. Doar Socrate susținea cu jurământ că nu exista nici o rea intenție în spatele acestor mângâieri, însă toți îl acuzau de auto-păcăleală. Deseori Iacinta și Narcis erau în acord pentru a se iubi, însă Socrate nega mereu posibilitatea de a se iubi în văzul tuturor. Toate femeile sunt în comun și nimeni nu este gelos pe vecinul său; în acest sens sunt platonicieni cu adevărat; băiețeii oferă toate serviciile dragostei ce li se cer și nu refuză niciodată pe nimeni.

    20.       Au trecut deja două sau trei zile de când eram la masă și l-am întâlnit personal pe Homer cu care am intrat imediat în vorbă; printre altele i-am cerut cine era el de fapt, deoarece la noi este obiectul unor discuții fără-de-sfârșit. Mi-a spus că știe de faptul că unii cred că este Chios, alții Smirna, mare număr Colofon; însă el zicea că este babilonian și că, printre concetățenii lui, nu este cunoscut cu numele de Homer, ci Tigran, fiindcă pe când fusese trimis ostatec la greci își schimbase numele. Apoi i-am vorbit despre unele probleme legate de logica aranjării versurilor în poemele lui și l-am întrebat dacă el este cu adevărat cel care le-a scris. Mi-a spus că toate poemele îi aparțin. Atunci nu m-am putut abține să critic în mod răutăcios glumele de prost gust ale gramaticienilor Zenodot și Aristarc. După ce mi-a satisfăcut curiozitatea referitor la acest aspect, l-am întrebat de ce a început poemul cu Poseidon în mânie. Mi-a spus că așa i-a venit în minte, fără să stea prea mult pe gânduri. Mi-am dorit foarte tare să știu dacă a compus Odiseea înaintea Heliadei, după cum susțin mulți. Mi-a spus că nu. Cât despre faptul dacă este orb, după cum se spune, nu a fost nevoie să-l întreb: avea ochii larg deschiși, lucru ce l-am constatat eu-însumi. Efectiv, veneam des să stau de vorbă cu el când vedeam că era liber; intram în discuție cu el, îi puneam o întrebare și el se grăbea să-mi răspundă, mai ales după ce a câștigat procesul cu Thersit. Acesta îl dăduse în judecată fiindcă susținea că și-a bătut joc de el în poemul său; însă Homer a fost dezvinovățit, fiind apărat de Ulise.

    21.       Cam în acest context a ajuns și Pitagora din Samos, care după ce a trecut prin șapte metamorfoze și a trăit tot în atâtea trupuri diferite, tocmai terminase ciclurile prin care trebuia să treacă sufletul. Partea lui dreaptă era din aur. A fost considerat vrednic să fie admis în acest sejur fericit, însă existau unele incertitudini referitoare la numele ce ar trebui să i se dea: Pitagora sau Euphorbius. A ajuns și Empedocle; avea trupul acoperit cu arsuri; nu s-a dorit primirea lui printre convivi, chiar dacă i-a implorat pe toți.

    22.       În curând a sosit timpul în care se sărbătoresc jocurile thanatusilor; Achile era cel care le prezida pentru a cincea oară, iar These pentru a șaptea oară. Deoarece este prea lung să le povestesc în detaliu, voi spune pe scurt: Carus, din descendența lui Hercule, a câștigat premiul, după ce l-a învins în luptă pe Ulise, care-și dorea coroana învingătorului; premiul de la box a fost împărțit între Arie egipteanul, al cărui mormânt se află la Corint, și Epheus, care s-au luptat cu puteri egale; nu era premiu pentru sărituri; cât despre premiul la alergături, nu-mi mai amintesc învingătorul; printre poeți, Homer a câștigat detașat înaintea celorlalți, însă Hesiod este cel care a primit coroana. Toate premiile întrecerilor sunt coroane din pene de păun.

    23.       Imediat după terminarea jocurilor, ni se anunță că nelegiuiții, pedepsiți și trimiși în sejurul morților, sfărâmase lanțurile, ucisese gardienii și amenințau că vor năvăli peste cei din Insula Fericiților. În fruntea lor mergea, se spune, Phalaris din Agrigente, egipteanul Busiris, Diomede din Tracia, Sciron și Pityocampte. La această veste, Rhadamanthe îi poziționează pe eroi la frontiere; sunt comandați de Achile, These și fiul lui Telamon, Ajax, vindecat de nebunia lui. În cele din urmă bătălia se încinge; lupta este corp la corp, iar eroii ies învingători, în special datorită tacticii impuse de Achile. Socrate s-a comportat magistral pe aripa stângă și a dat dovadă de multă măiestrie, chiar și când era în viață, înaintea lui Delium. Departe de el gândul să fugă la apropierea inamicului, și nu se putea citi nicio teamă pe chipul său. De aceea i s-a dat apoi, ca premiu pentru valoarea lui, o grădină mare și minunată, într-un cartier al orașului. Acolo și-a întrunit prietenii pentru a discuta cu ei; i-au dat numele acelui loc Necracademie.

    24.       Totuși, învinșii au fost făcuți prizonieri și trimiși în lanțuri de fier pentru a primi pedeapsa cea mai urâtă pentru îndrăzneala lor. Homer a dat cinste acestei bătălii compunând un poem pe care mi l-a dat la plecare pentru a-l aduce compatrioților mei; însă l-am pierdut mai târziu printre multe alte mărunțișuri. Poemul începea cu acest vers: Muză, povestește lupta eroilor cu morții. Apoi s-au fiert fasole, conform tradiției acelei țări după ce avea loc o victorie, și s-a făcut o masă festivă cu sărbătoare mare. Doar Pitagora nu a participat la această sărbătoare și s-a dus la o parte, singur, să mănânce, din cauza intoleranței lui la mâncarea de fasole.

    25.       Au trecut deja șase luni și eram la jumătatea lunii a șaptea când s-a petrecut un eveniment neașteptat. Cinyre, fiul lui Scinthaurus, băiat bine făcut și cu chipul frumos, s-a îndrăgosti de multă vreme de Elena, care, din partea sa, lăsa să se întrevadă pasiunea ei cea mai înflăcărată pentru acest tânăr. Deseori își făceau semne în timpul mesei, beau în sănătatea lor reciprocă și se ridicau de la masă ca să meargă să petreacă timp, față către față, în pădure. Învins de violența iubirii lui și de dificultatea de a mai rezista, Cinyre îşi făurește proiectul să o răpească pe Elena și să fugă cu ea. Ea și-a dat acordul și au decis să se retragă pe niște insule învecinate, fie la Phello, fie la Tyroesa. De mult timp îi înștiințase în secret pe trei din însoțitorii mei cei mai de seamă despre intențiile lui. Însă Cinyre nu spusese nimic tatălui său: știa prea bine că îi va pune tot felul de obstacole în realizarea proiectului său. După cum au plănuit, așa au și făcut. Pe timpul nopții, pe când eu eram absent și dormeam în sala ospățului, a ajuns fără știrea nimănui, a răpit-o pe Elena și s-a grăbit să înainteze cât mai repede în larg.

    24.       Spre miezul nopții, Menelas tocmai se trezise și vede că soția lui nu este în pat; începe să strige cât îl ținea gura; merge să-l vadă pe fratele său și cu el se duce la palatul lui Rhadamanthe. La ivirea zorilor, spionii au venit să spună că au văzut ambarcațiunea care era deja foarte departe în larg. Imediat Rhadamanthe a poruncit ca 50 de eroi să urce pe un vapor fabricat dintr-o singură bucată de lemn tare și le poruncește să meargă pe urmele fugitivilor. Au plecat în viteză și pe la amiază i-au ajuns din urmă, chiar în momentul în care intrau în oceanul de lapte, în apropierea insulei Tyroesa; era aproape să le scape. Eroii au legat vaporul lor cu lanțuri din trandafiri și i-au adus la port. Elena plângea, se înroșea, își acoperea fața. Rhadamanthe îi întreabă pe Cinyre și complicii lui pentru a ști dacă mai erau și alții implicați în acest proiect de răpire; ei au spus că erau singurii vinovați; atunci a fost legați de organele rușinoase și biciuiți cu nalbe; apoi au fost trimiși în locuința nelegiuiților.

    27.       În acel moment ni se comunică și nouă că trebuie să părăsim insula cât mai repede și că mai sunt îngăduitori cu noi doar până a doua zi. Eram trist, plângeam, văzând ce bunuri trebuia să părăsesc pentru a reîncepe o viață pelerină. Fericiții mă consolau și-mi spuneau că voi reveni să-i văd peste câțiva ani și chiar mi-au arătat viitorul meu tron și locul ce-l voi avea la masa lor, în compania celor mai însemnați dintre ei. Apoi m-am dus să-l caut pe Rhadamanthe pe care l-am rugat stăruitor să-mi reveleze viitorul și să mă povățuiască referitor la calea de urmat. Mi-a spus că-mi voi revedea patria, însă după multe peripeții și multe primejdii. Nu a voit să-mi spună deloc cât timp va mai trece până voi reveni acolo, și, arătându-mi mai multe insule, (se vedeau cinci iar a șasea era ceva mai îndepărtată decât celelalte), mi-a zis: Insulele pe care le vezi și de unde iese un foc continu sunt insulele celor nelegiuiți; a șasea este insula visurilor. Apoi poți vedea insula lui Calypso, însă nu o poți descoperi încă. După ce vei trece prin toate, vei vedea un continent imens, opus cu al vostru. Acolo vei avea de trăit multe aventuri, vei traversa multe țări, vei călători mult și vei întâlni pe cale oameni sălbatici și în cele din urmă vei acosta pe celălalt continent. Așa a vorbit Rhadamanthe.

    28.       După ce a isprăvit aceste cuvinte a smuls din pământ o rădăcină de nalbă, mi-a dat-o și mi-a spus să invoc această plantă de fiecare dată când voi fi în pericole dintre cele mai primejdioase. În special mi-a recomandat ca, în cazul în care voi atinge uscatul, să nu-mi pun sabia în foc pentru a amesteca jăratecul, să nu mănânc lupin și să nu am relații sexuale cu băieți mai mari de 18 ani; respectând aceste îndemnuri voi avea mari șanse să revin pe Insula Fericiților. Apoi am început să fac pregătirile pentru plecare; la ora prânzului am venit să mai stau o dată cu acei oameni la masă. A doua zi m-am dus să-l întâlnesc pe poetul Homer căruia i-am cerut să-mi facă o inscripție în versuri; mi-a făcut; am ridicat numaidecât o colană dintr-o piatră prețioasă, numită beril, în port pe care am gravat aceste două versuri:

                            Lucian, intrat în favoarea zeilor nemuritori,

                            A văzut aceste locuri și se reîntoarce în țara părinților.

    29.       Era ultima noastră zi; ziua următoare am ridicat pânzele; eroii ne-au făcut escortă, iar Ulise, apropiindu-se de mine, mi-a dat, fără știrea Penelopei, o scrisoare pentru a o înmâna lui Calypso, pe insula Ogygie. Rhadamanthe ne-a dat un pilot, Nauplius, să ne conducă, pentru ca în cazul în care am fi dirijați pe insulele învecinate, nimeni să nu oprească sub pretext de navigație suspectă. Doar ce-am ieșit din ambientul acela feeric, că am și intrat într-o zonă cu mirosuri insuportabile de asfalt, de sulf și de smoală arsă; în același timp vedeam ca un fel de fum oribil, dezgustător, ce ieșea din oameni ce erau prăjiți; un fel de ploaie măruntă, obscură, întunecoasă se pune peste noi sub forma picăturilor de rouă, însă din asfalt. Apoi am auzit un zgomot mare de biciuri și un concert îngrozitor de voci care plângeau.

    30.       Nu ne-am oprit pe toate aceste insule, ci doar pe una din ele, pe care o descriu aici. Era înconjurată din toate părțile cu marcaje înalte formate din țepi foarte bine ascuțite, înfipte în stânci; nu am văzut nici copaci, nici apă. Totuși, alunecând cu eforturi mari pe lângă margini, am înaintat printr-un spațiu plin cu mărăcini spinoși până ce am dat peste un ținut oribil și de acolo am ajuns la închisoare, chiar la locul supliciilor. Primul lucru văzut aici ne uimește pe toți. Peste tot se ridica din pământ, ca un lan de grâu, săbii și sulițe; trei fluvii încercuiau insula, unul de nămol, altul de sânge, și ultimul, ce se află în mijloc, era de foc; acesta era imens și este de netrecut; curge ca apa, iar valurile se ciocnesc precum valurile mării. Conține o cantitate mare de pește, dintre care unii sunt asemenea unor tăciuni aprinși, alții, mai mici, asemenea unor cărbuni încinși; se numesc lychnisci.

    31.       Nu există decât un loc foarte îngust pentru a intra pe insulă; este apărată de Timon din Atena. Totuși ne-au lăsat să trecem, fiind sub călăuza lui Nauplius, și am văzut pedepsiții care erau în mare număr, printre ei fiind împărați și oameni de rând deopotrivă; pe unii dintre ei chiar îi cunoșteam. Astfel l-am văzut pe Cinyrus înădușit de fum și spânzurat de părțile genitale. Ghizii noștri ne-au explicat care erau faptele acelor criminali și motivul pentru care erau pedepsiți. Cele mai crâncene pedepse sunt rezervate celor care au mințit în timpul vieții și care au scris scrieri necuviincioase. Printre ei era Ctesias din Cnidia, Herodot și mulți alții. Văzându-i, m-am mândrit în cugetul meu, deoarece nu-mi puteam reproșa nicio minciună.

    32.       Reveniți la ambarcațiunea noastră, fiindcă nu puteam suporta mai mult un așa spectacol, mi-am luat rămas bun de la Nauplius și am reluat drumul pe mare. În curând, la o mică distanță, a văzut Insula Visurilor înconjurată de întuneric și era dificil să o distingem. Chiar asemenea visurilor se îndepărta tot mai mult ce ne apropiam de ea, fugind din calea noastră și părea că se evaporă. În cele din urmă am ajuns la ea și am intrat în port, numit Portul Somnului, ce era aproape de poarta de fildeș, pe locul unde se înalță templul lui Alectrion. Debarcăm spre seară, intrăm în oraș unde vedem o mulțime de vise de toate felurile. Dar să vorbim mai întâi despre acest oraș pe care nimeni, înaintea mea, nu l-a descris. Doar Homer l-a amintit, însă ceea ce a spus el nu este deloc exact.

    33.       Insula este acoperită în întregime cu o pădure alcătuită din maci uriași și din mandragore și este plină cu o mare mulțime de lilieci, unicul animal înaripat ce se află pe insulă. În apropiere curge un fluviu, numit de acei locuitori Nictiporus, format din două izvoare învecinate: unul se numește Negretos și celălalt Panychie. Intrarea în oraș, frumos colorată din culori vii și schimbătoare, este asemenea unui fular de iris: nu are două porți, așa cum spune Homer, ci patru, dintre care două dau spre grădina slăbiciunilor, una din fier și cealaltă din argilă; prin ele ies, ni se spune, visurile înspăimântătoare, sângeroase, nemiloase; celelalte două porți sunt aproape de port și sunt cu fața spre mare: una este din corn, cealaltă din fildeș, prin asta din urmă am intrat noi. Ajunși în oraș, la dreapta se află templul Nopții: este principala divinitate a Insulei, cu Alectryon, al cărui templu este învecinat cu portul; la stânga se află palatul Somnului: el este împăratul ținutului și guvernează folosindu-se de doi intermediari satrapi despotici: Taraxion, fiul lui Mateogene, și Plutocles, fiul lui Phantasion. În centrul pieței publice este o fântână numită Careotis și, imediat lângă, două temple, unul dedicat Înșelătoriei și celălalt Adevărului. Fiecare are un sanctuar și un oracol, iar Antifon este preotul care interpretează visele și a fost investit cu această misiune de Somn.

    34.       Visele nu au nici aceeași natură, nici aceeași formă: unele sunt scurte, altele lungi; unele sunt frumoase și plăcute, altele sunt coșmaruri și urâte; unele par a fi din aur, altele fricoase și mizerabile; unele au aripi, alte au o fizionomie bizară. Unele sunt împodobite ca și cum ar fi pregătite pentru o sărbătoare triumfală: sunt deghizate în regi, în zei și alte costume de acest gen. Am recunoscut multe pe care le văzusem deja. Acestea s-au apropiat de noi și ne-au salutat ca pe niște oameni cunoscuți; ne-au luat de mână, ne-au adormit și ne-au tratat cu mult respect și bunăvoie. Apoi, am fost martorii celei mai frumoase primiri: ne-au promis că vor face din noi împărați și satrapi. Unele vise ne-au dus deja în ținuturile noastre părintești, ne-au dat să ne vedem părinții și prietenii noștri, și ne-au adus înapoi în aceeași zi.

    35.       Se împlineau deja 30 de zile și tot atâtea nopți de când eram pe acea Insulă, mângâindu-ne cu somnuri plăcute și cu ospețe, când, dintr-o dată, un vânt foarte violent s-a stârnit și ne-a trezit din somn. Ne-am sculat numaidecât în grabă, ne-am aprovizionat cât am putut mai repede și am plecat. În mai puțin de trei zile am ajuns pe Insula Ogygie unde am debarcat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a-i înmâna lui Calypso scrisoarea de la Ulise, nu înainte însă de a citi aceste rânduri: Ulise lui Calypso, salut! Să știi că de îndată ce ne-am despărțit, pe pluta pe care eu o construisem, am făcut naufragiu și, salvat cu greu de Leucothea, am ajuns la pheacieni care m-au condus în țara mea unde am găsit-o pe mama înconjurată de o mulțime de amanți care-mi mâncau toată agoniseala. I-am omorât pe toți și am sfârșit prin a muri și eu de mâna lui Telegon, acest fiu pe care l-am avut cu Circea. Acum sunt pe Insula Fericiților și sunt foarte bucuros că am lăsat viața ce o aveam când eram cu tine și nemurirea pe care mi-ai oferit-o. Cu prima ocazie voi fugi totuși de aici și voi reveni la tine să te găsesc. Acesta era conținutul scrisorii în care mai erau și unele recomandări pentru noi.

    36.       Înaintând ceva mai mult de țărm, am dat peste această grotă, despre care vorbește Homer, unde Calypso însăși era ocupată cu împletitul lânii. Îi dau scrisoarea, o citește și se scufundă în lacrimi. Apoi ne oferă ospitalitate și ne tratează ca pe niște oameni de vază. În același timp ne pune o sumedenie de întrebări despre Ulise și Penelopa, întrebându-ne dacă această femeie este așa de frumoasă și înțeleaptă după cum o lăudase Ulise înaintea ei. La întrebările ei răspundeam și noi cum știam mai bine pentru a-i fi pe plac. Apoi, la lăsarea serii, ne-am retras lângă malul râului pentru a dormi.

    37.       A doua zi am plecat; vântul sufla tare și a trebuit chiar să facem față unei furtuni care a durat două zile. A treia zi am ajuns la colcikythopirați. Sunt niște oameni sălbatici, care, în insulele învecinate, se ocupă cu pirateria, atacând navele care trec pe acolo. Ei au vapoare mari, fabricate din tigve lungi de șase coți; când aceste plante seacă, ei le scobesc la interior și înlătură materialul scobit, după care le pun să plutească; catargele lor sunt din papură, iar pânzele din foi de tigvă. S-au abătut asupra noastră și ne-au atacat cu două vapoare; au rănit mai mulți însoțitori de-ai mei și au lansat asupra noastră, în loc de pietre, semințe de tigvă. După o bătălie indecisă, care a durat până pe la mijlocul zilei, am văzut ajungând în spatele colokythopiraților flota carryonauților: aceste două popoare sunt dușmane, după cum am putut vedea din cele ce a urmat; într-adevăr, deîndată ce primii și-au dat seama că ceilalți îi ajung din urmă, ne-au abandonat pe noi pentru a intra în luptă cu ei.

    38.       Am ridicat și noi pânzele imediat și ne-am grăbit să plecăm, lăsând cele două popoare dușmane să se bată. Era clar că poporul carryonauților va ieși învingător: erau mai numeroși, fiindcă aveau cinci vapoare complet echipate pentru luptă și erau construite mai solid pentru a rezista atacurilor. Vapoarele lor erau fabricate din nuci tăiate la mijloc și golite: fiecare jumătate măsura 15 orgyii lungime. Când ne-am îndepărtat de ei încât nu-i mai vedeam, ne-am gândit să-i îngrijim pe răniții noștri și din acel moment nu am mai părăsit armele, pentru a evita orice surpriză. Aveam dreptate.

    39.       Doar ce soarele a apus că de pe o insulă pustie vedeam venind asupra noastră cam 20 de oameni călare pe niște delfini imenși. Erau pirați și aceștia. Acești delfini păreau a fi niște animale de război: erau foarte mari și nechezau de parcă ziceai că-s cai. Când s-au apropiat de noi s-au împărțit în două grupe și au început să arunce asupra noastră: unii sepii uscate, alții ochi de crabi; însă nu făceau față aruncătorilor noștri de săgeți și sulițe; majoritatea dintre ei au fost răniți și s-au retras din luptă, reîntorcându-se pe insulele lor.

    40.       Pe la miezul nopții, timpul era destul de calm, ne-am izbit pe neașteptate, fără să ne dăm seama, de un cuib enorm de păsări de mare, ce avea cel puțin 60 de stadii diametru. Pe dinafară plutea femela care-și depunea ouăle și era aproape tot atât de mare cât mușuroiul; când și-a luat zborul puțin a lipsit ca vaporul nostru să se scufunde din cauză bătăilor ei de aripi. În cele din urmă s-a îndepărtat de noi scoțând strigăte disperate. Când s-a făcut ziuă am intrat în cuib pentru a-l cerceta: ai fi crezut că ești pe o plută imensă, alcătuită din trunchi de copaci enormi; în interior erau 500 de ouă, fiecare având mărimea unui butoi din Chios. Cineva a observat că sub coajă erau deja pui care încercau să iasă la lumina zilei. Am tăiat cu securea un ou și am scos puiul afară, zgribulit și fără pene, însă avea deja mărimea a 20 de vulturi.

    41.       Înaintând în mare, cam la 200 de stadii de la acel cuib, ochii noștri au putut vedea niște minunății fantastice: o gâscă, cocoțată pe pupa vaporului nostru, începe dintr-o dată să strige și să bată din aripi, iar părul începe să crească pilotului nostru, Scinthaurus, care era complet chel. Însă ce era și mai minunat decât toate: catargul vaporului nostru a început să fie acoperit cu muguri din acare au ieșit ramuri, iar extremitățile produceau fructe. Erau un fel de struguri mari însă nu erau încă copți. Văzând acestea ne-am mirat foarte tare, ne puteți crede, și am început să ne rugăm zeilor să îndepărteze de la noi nenorocirile pe care le prevestesc asemenea semne.

    42.       Nu făcusem nici cinci stadii și deodată vedem înaintea ochilor noștri o pădure imensă și deasă de pini și chiparoși. Am crezut pentru moment că am ajuns la un continent, însă marea nu avea fund, iar copacii, fără rădăcină, erau plantați în apă, unde erau fixați imobili și drepți chiar dacă păreau că plutesc. Ne-am apropiat și, văzând minunea mai îndeaproape, am devenit foarte nesiguri în ce direcție ar trebui să o luăm. Efectiv, ne era imposibil să mai navigăm printre acei copaci, care formau parcă o plasă deasă și, pe de altă parte, nu ne era mai ușor nici să ne întoarcem. Am urcat pe unul din copacii cei mai înalți pentru a vedea ce posibilități ar fi să ieșim din așa încurcătură; am văzut că pădurea nu era mai lungă de 50 de stadii iar apoi se vedea marea cât cuprinzi cu ochii. Am decis atunci să ne chinuim să intrăm cu vaporul în acea pădure și să-l urcăm pe vârfurile copacilor, care erau foarte zdraveni, și așa speram să putem merge pe deasupra copacilor până ce vom da de mare, dacă nu vom mai întâlni și alte obstacole. Am început lucrul. Am legat un cablu imens de vaporul nostru, apoi, cocoțați în copaci, am început să tragem vaporul în sus. După multe eforturi am reușit să-l stabilim pe deasupra copacilor, am ridicat pânzele și am început să navigăm ca și cum am fi fost pe mare, împinși de un vânt benefic. Atunci mi-am amintit versul poetului Antimachus care spune într-o poezie:

    În timp ce navigau prin păduri.

    43.       În cele din urmă am ajuns, navigând pe deasupra acelor copaci, la apă; am coborât vaporul pe mare tot la fel cum l-am și urcat, folosindu-ne de același cablu. Marea pe care navigam era curată și foarte transparentă. Dintr-o dată cursa noastră se oprește din cauza unei deschideri a apelor. Era asemenea acelor prăpăstii ce se nasc pe pământ atunci când au loc cutremure puternice. Am coborât pânzele, iar vaporul nostru se oprește, însă nu fără dificultăți, chiar atunci când eram pe punctul să fim înghițiți. Ne-am întins gâturile ca să privim în acea prăpastie: era adâncă de cel puțin 1000 de stadii, înspăimântătoare, oribilă; apa era la dreapta ca și cum era tăiată în două bucăți. Privind împrejur, vedem la dreapta, la mică distanță, un pod format din apă ce făcea legătura între cele două părți ale apelor, creând astfel un canal de comunicare între cele două părți ale mării. Ne-am îndreptat spre acel pod și, forțând un pic ramele, am reușit, cu multă dificultate, să traversăm podul, împotriva tuturor așteptărilor.

    44.       Apoi am reușit să ajungem într-o mare foarte liniștită și am ajuns pe o insulă puțin cunoscută, însă foarte ușor accesibilă; pe insulă locuiau niște oameni sălbatici, numiți Bycephali, pe frunte având niște coarne, iar în rest erau asemenea Minotaurilor. Am coborât ca să ne refacem proviziile de apă și să reîmprospătăm, dacă era posibil, hrana care începea să ne lipsească. Am dat de apă foarte aproape de țărm, însă nu vedeam altceva; am auzit totuși un muget înfiorător la mică distanță. Convinși că era o turmă de boi, am făcut câțiva pași în acea direcție, însă am dat peste oamenii de care vorbeam. Când ne-au văzut, au început să ne urmărească; au luat trei din însoțitorii mei ca ostateci; ceilalți am reușit să fugim spre mare. Ne-am luat armele de pe vapor și am decis să revenim să-i salvăm pe însoțitorii noștri; ne-am întâlnit cu Bycephalii care împărțeau deja carnea prăzii lor; i-am speriat și, plecând pe urmele lor, am omorât cam 50 dintre ei; am prins și doi ostateci și am revenit la vapor cu ei. Însă tot nu am găsit ceva de mâncare; unii dintre ai noștri și-au dat cu părerea să-i omorâm pe ostatici. Nu am împărtășit opinia lor; am decis să-i păstrăm și să-i ținem sub pază până ce vor sosi trimiși ai Bycephalilor pentru a le cere preț de răscumpărare. Îi vedeam pe captivii noștri făcând semne și îi auzeam scoțând niște mugete plângărețe care păreau a fi rugăciuni. Răscumpărarea era o mare cantitate de brânză, de pește uscat, ceapă și patru cerbi, ce erau în așa fel constituiți că nu aveau decât trei picioare, două în spate iar cele din față lipite în unul singur. Primind acest preț i-am eliberat pe ostatecii noștri, și, după ce am mai rămas o zi pe insulă, am reluat navigația.

    45.       Vedeam deja apărând pești, păsări care zburau și toate semnele ce prevestesc ivirea uscatului. Dintr-o dată ne-am întâlnit și cu oameni care navigau într-un stil diferit de-al nostru. Erau în același timp nave și marinari. Vă voi spune cum. Culcați pe spate, țineau ridicate în erecție penisurile lor, care sunt foarte mari, de care legau pânzele; apoi, ținându-se unii de alții, se pun în bătaia vântului și înaintează în larg; alții, așezați pe niște bucăți de plută, la care sunt înhămați doi delfini, conduc și dirijează, folosindu-se de flanșe; aceste animale trag după ele plutele cu oamenii care sunt pe ele. Acești navigatori nu ne-au făcut niciun rău și nici nu au fugit când ne-am apropiat de ei; au intrat în contact cu noi fără teamă, prietenește, și păreau foarte surprinși văzând felul nostru de a naviga pe care au început să-l examineze în detaliu.

    46.       Seara am ajuns pe o insulă foarte impresionantă, locuită doar de femei, sau cel puțin așa păreau, care vorbeau limba greacă; s-au apropiat de noi, ne-au întins mâna și ne-au îmbrățișat; erau îmbrăcate ca niște curtezane, toate fiind tinere și frumoase, îmbrăcate cu o tunică ce cădea până la călcâi. Insula se numește Cabalusa, iar orașul Hydamardia. Fiecare femeie, luând câte unul dintre noi, ne-a condus la ele să ne ospăteze. În ce mă privește, ezitam, neprevăzând nimic bun în asta; cu o privire atentă am văzut imediat oase și cranii de oameni. Doream să strig, să cer ajutor pentru însoțitorii mei, să merg să-mi iau armele, însă am preferat să nu fac nimic. Mi-am luat doar acea rădăcină de nalbă și am rugat-o să mă scape din pericolul în care intrasem. Imediat după aceea, în timp ce gazda mea era ocupată cu serviciul, am văzut că picioarele ei nu erau ca cele ale unei femei, ci avea picioare de măgar. Mi-am scos sabia, m-am repezit asupra gazdei, am legat-o și i-am cerut să-mi spună totul. Ea rezistă, însă în cele din urmă cedează și-mi spune că sunt femei marine, numite Onosceles, și trăiesc mâncând oamenii care acostează pe insula lor: Îi îmbătăm, îmi zice ea, ne culcăm cu ei și îi ștrangulăm în timpul somnului. Auzind acestea, am lăsat-o pe acea femeie legată, am urcat pe acoperiș, și am început să strig din toate puterile pentru a-mi chema însoțitorii. Când au ajuns cu toții, le-am povestit cum stau lucrurile, le-am arătat oasele și craniile și i-am condus la prizoniera mea legată; însă ea s-a transformat în apă și a dispărut. Am introdus sabia în acea apă, la întâmplare, și a ieșit sânge.

    47.       Ne-am grăbit atunci să ajungem la vapor și am plecat de acolo. La ivitul zorilor am văzut un continent, care părea a fi pământul cel opus cu al nostru. L-am adorat, i-am făcut rugăciuni și am deschis discuții asupra părții ce o vom locui. Unii erau de părere să coboare câteva minute, apoi să revină; alții voiau să lase acolo vaporul nostru și să intre în interiorul acelei țări ca să-i cunoască pe locuitori. În timp ce discutam, s-a iscat o furtună puternică, a izbit vaporul nostru contra malului și l-a sfărâmat. Doar ce am avut timp să ne salvăm înotând, luând cu noi armele și tot ceea ce fiecare mai putea lua cu el. Acestea sunt, până ce am ajuns în aceste ținuturi noi, aventurile mele pe mare, în timpul navigației noastre printre insule, în aer, în balenă; iar apoi, după ce am scăpat din balenă, la eroi și printre vise, și în fine la Bycephali și la Onosceles. Cât despre cele ce am trăit odată ajunși pe acest pământ, vă voi povesti într-o lucrare viitoare.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :