• Iustin Filosoful: Despre învierea trupului

    Tratatul Despre învierea trupului a sfântului Iustin Filosoful, născut la Neapolis (astăzi Cisjordania, la începutul sec. al II-lea, mort ca martir în jurul anului 165 la Roma, este o una din cele mai antice demonstrații creștine cu privire la realitatea învierii trupului. Tratatul este citat de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească IV, 18, subliniind că este vorba despre o lucrare autentică a renumitului filosof păgân convertit la creștinism, Iustin din Neapolis. Dogma învierii trupului era, la începutul erei creștine, una dintre cele mai greu accesibile dogme în contextul păgân în care avea să se dezvolte creștinismul. Ne amintim cu toții insuccesul sfântului Paul la Areopag, Fapte cap. 17, când vorbește despre învierea morților primește replica: "despre asta te vom asculta altă dată". Teologii creștini s-au preocupat îndelung pentru a implementa această credință, mai întâi în interiorul Bisericii, iar apoi în afara ei pentru a atrage popoarele la mesajul Evangheliei. Argumentul fundamental este însăși învierea lui Cristos fără de care nu se poate susține și propovădui o asemenea realitate. Tratatul a cărei traducere o public aici pare a fi primul, sau cel puțin unul din primele tratate din creștinismul antic ce poartă acest titlu: Despre învierea trupului. Puțin după Iustin, filosoful Atenagoras din Atena (133-190), un mare apologet creștin, scrie și el o lucrare cu acest titlu și care ni s-a păstrat în totalitate în timp ce tratatul lui Iustin ne este conservat de Ioan Damaschinul care citează fragmente consistente din lucrarea marelui filosof și apologet creștin.

    Așadar, datorită lui Ioan Damaschinul avem astăzi sub ochii noștri extrase destul de largi din tratatul Despre învierea trupului a lui Iustin. Întrebarea care ne-o putem pune este: Cum a reușit acest monah să găsească în mănăstirea sa din Sfântul Sava, în Palestina, un tratat scris la Roma cu șase secole mai devreme? Probabil datorită însemnătății unei astfel de demonstrații, tratatul sfântului Iustin cunoscuse o răspândire destul de largă printre creștini, ajungând astfel ca diferite manuscrise să se afle prin mănăstiri și unii savanți, precum Ioan Damaschinul, să le redea o nouă viață după ce mai întâi s-au confruntat cu mesajul și conținutul lor. Editorii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea vor prelua acest text așa cum este el transmis de Ioan Damaschinul: P. Maran, în 1742; Migne, în 1856; Otto, în 1843. Prima traducere a tratatului într-o limbă modernă are loc în anul 1714, în limba engleză, realizată de D. Humphreys.

    Lucrarea este numită uneori ca fiind "tratat", alteori ca "fragmente". În ediția critică a lui Otto, textul nu are mai mult de 20 de pagini în limba greacă, sau 10 coloane în ediția lui Migne. După citirea acestor pagini tragem concluzia că autorul a spus esențialul; ne putem închipui greu o lucrare care să prezinte realitatea învierii trupului în mai puține cuvinte decât a făcut-o Iustin în acest tratat. Textul pare bine structurat și argumentat, scopul fiind acela de a-i convinge pe incredului cu privire la realitatea învierii, nu doar a sufletului, ci și a trupului. Traducerea este făcută după textul stabilit de Otto.

    Iustin Filosoful : Despre Învierea trupului

    Planul lucrării:

    Cap. 1: norme pentru a discerne între adevăr și fals; Dumnezeu este adevărul, cunoscut de Fiul său, Cuvântul întrupat.

    Cap. 2: obiecțiile celor care neagă învierea.

    Cap. 3: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la organele de reproducere; diferența dintre lumea aceasta și lumea cealaltă.

    Cap. 4: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la integritatea fizică.

    Cap. 5: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la posibilitatea învierii, datorită puterii lui Dumnezeu.

    Cap. 6: trecerea în revistă a câtorva curente filosofice – Platon, Epicur, Stoicii. Câte ceva despre fiecare din aceste învățături din care putem conclude că învierea este posibilă. Dumnezeu poate reface (în mai bine) ceea ce a făcut deja.

    Cap. 7: trupul, în sine, nu este unul detestabil. Ca și sufletul, trupul vine de la Dumnezeu.

    Cap. 8: Dumnezeu nu poate dori distrugerea lucrării sale.

    Cap. 9: Isus însuși a înviat în trupul său.

    Cap. 10: vestea cea bună a vieții veșnice nu este doar pentru suflet, care este deja nemuritor.

    1.1. Învățătura adevărului este liberă și independentă și nu acceptă nici să fie pusă la încercarea de a fi refuzată, nici să se supună, la cei care o acceptă, unui examen pe cale demonstrativă.

    1.2. Efectiv, ceea ce conține în sine de măreț, nobil și sigur nu are nevoie decât să fie obiect de credință în cel care învață asemenea doctrină.

    1.3. Iar noi știm că doctrina adevărului ne este învățată de Dumnezeu; de aceea, libertatea cu care suntem chemați să aderăm la ea nu are nimic împovărător.

    1.4. Ajunsă la noi pe calea autorității, nu acceptă nici măcar – pe bună dreptate – să i se ceară demonstrația afirmațiilor ei, deoarece nu mai există alta în afară de adevărul însuși, care, după cum spuneam, este însuși Dumnezeu.

    1.5. Orice demonstrație este, într-adevăr, mai puternică și mai vrednică de crezare decât ceea ce este demonstrat, dacă totuși ceea ce mai întâi nu era crezut, înaintea demonstrației, obține crezare odată ce demonstrația a fost făcută și atunci apare așa cum fusese vestită.

    1.6. Însă, știm prea bine, nimic nu este mai puternic și nici mai sigur decât adevărul, astfel încât a cere o demonstrație cu privire la adevăr ne asemănă cu cel care dorește ca fenomenele care se arată sensurilor să fie demonstrate pe calea rațiunii, așa cum ele se prezintă )sau: însăși faptul că se arată fenomene sensibile sa fie obiectul demonstrației raționale).

    1.7. Fiindcă norma pentru a discerne ceea ce este experimentat prin intermediul rațiunii este senzația; însă nu există pentru senzație vreo normă de discernământ în afara senzației înseși.

    1.8. Așadar, la fel cum noi supunem senzației ceea ce este obiectul căutărilor noastre raționale, pentru a judeca, datorită ei, despre ce este vorba atunci când afirmăm ceva, fie adevărat, fie fals, însă judecata noastră este întreruptă din moment ce facem încredere senzației,

    1.9. Tot la fel, noi trimitem la tribunalul adevărului raționamentele umane și profane și datorită lor noi facem judecata dacă sunt bune sau rele, însă rațiunile adevărului, nu le putem judeca cu nimic altceva, din moment ce am decis să-i facem încredere.

    1.10.      Ori, Dumnezeu este adevărul, Tatăl universului, care este inteligența perfectă.

    1.11.      Fiul, care s-a născut din el, Cuvântul, a venit la noi, întrupându-se, revelându-se pe sine și revelându-l pe Tatăl său, dându-ne în însăși persoana sa învierea morților urmată de viața cea veșnică.

    1.12.      Acest Cuvânt este Isus Cristos, Mântuitorul nostru și Domnul nostru.

    1.13.      Deci el însuși este, despre sine și despre univers, în acelaşi timp credință și demonstrație.

    1.14.      De aceea, cei care-l cunosc și îl urmează, având credința în el ca demonstrație, se odihnesc în el.

    1.15.      Însă, deoarece Adversarul nu încetează să provoace război multor oameni, având la îndemâna lui o mulțime de mijloace diferite, mai întâi împotriva celor care au îmbrățișat credința, pentru a-i întoarce de la credință, apoi împotriva celor care încă mai sunt increduli, pentru ca ei să nu ajungă niciodată la credință.

    1.16.      Mi se pare important ca și noi, înveșmântați cu armura cuvintelor credinței, care sunt de neînvins, să intrăm în luptă împotriva lui, în sprijinul celor slabi.

    2.1. Cei care susțin cea mai mârșavă doctrină susțin că nu există învierea trupului; în opinia lor este imposibil ca acest trup, odată distrus și devenit țărână, să fie refăcut în aceeași ființă.

    2.2. În plus de imposibilitatea învierii, ei mai spun că mântuirea trupului nu este importantă și e chiar inutilă (sau mai rău, nocivă) și o devalorizează subliniind slăbiciunile trupului; spun că este singura cauză a păcatelor, astfel încât, dacă trupul, zic ei, trebuie să învie, vor învia cu el și slăbiciunile lui.

    2.3. De aceea își imaginează argumentații de genul: dacă trupul învie, sau va învia în integritatea lui având toate părțile lui componente, sau va învia incomplet;

    2.4. însă, faptul că trupul trebuie să învie incomplet pune în lumină incapacitatea celui care îl învie, deoarece poate salva ceva, însă nu totalitatea;

    2.5. iar dacă trebuie să învie cu toate părțile componente și cu toate organele, cum să nu ni se pară complet absurd să spui că va fi așa după învierea morților? În timp ce Mântuitorul afirmă: „Nu se vor căsători, ci vor fi asemenea îngerilor din ceruri”.

    2.6. Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nu mănâncă nici nu se unesc în trup; de aceea noi credem că nu va exista învierea trupului.

    2.7. Ținând asemenea discursuri și multe altele de acest gen, se străduiesc să-i întoarcă pe credincioși de la adevărata credință.

    2.8. Mai sunt și oameni care susțin că Isus însuși nu a înviat decât sub formă de duh, nu și în trup, că nu avea decât o aparență de trup – străduindu-se astfel să știrbească promisiunea cu privire la învierea trupului.

    2.9. Așadar, în primul rând voi vorbi despre dificultățile ce li se par de nesoluționat; apoi voi putea, cu privire la trup, să duc expunerea mea pentru a demonstra că și trupul este mântuit.

    3.1. Așadar, ei susțin că în cazul în care trupul trebuie să învie în integralitatea lui și să intre în posesia tuturor mădularelor, trebuie de asemenea ca funcțiile acestor mădulare să reintre în exercițiu, ca matrice să conceapă noi vieți, ca mădularul masculin să fie în stare să fecundeze și tot așa mai departe.

    3.2. Să rămânem în limitele raționalului și bunului simț asupra unui singur aspect, al cărui caracter este mincinos, odată demonstrat, toată argumentația dinainte se va evapora.

    3.3. Faptul că mădularele care au o funcție specifică așa cum este cazul în timpul acestei vieți apare cu certitudine; însă nu este obligatoriu ca ele să îndeplinească acele funcțiuni conform principiului de la originea lor.

    3.4. Pentru ca o asemenea afirmație să fie clară, voi face următoarele observații:

    3.5. Funcția matricei este aceea de a concepe, iar cea a mădularului masculin de a fecunda.

    3.6. Însă, după cum, dacă aceste mădulare trebuie să îndeplinească asemenea funcții, faptul de a le îndeplini nu le este în mod absolut necesar – cel puțin întâlnim multe femei care nu zămislesc, de pildă cele care sunt sterile, chiar dacă sunt dotate cu organul conceperii –

    3.7. de aceea, faptul de a fi dotat cu acel organ nu înseamnă numaidecât, din necesitate, și faptul de a concepe.

    3.8. Știm prea bine că există femei care, fără a fi sterile din naștere, ci pentru că au ales să păstreze fecioria, au renunțat la unirea trupească; altele, sunt astfel de ceva vreme deja.

    3.9. Cât îi privește pe bărbați, întâlnim pe unii care păstrează fecioria, unii de la începuturi, alții de ceva vreme, astfel încât ei demonstrează că poate fi distrusă căsătoria bazată doar pe simplul fapt de a concepe în concupiscență.

    3.10. Însă, cu siguranță, întâlnim și printre animale unele dintre ele care nu au conceput, chiar dacă sunt dotate cu o matrice, cum sunt catârii, după cum știm prea bine, catârii nu zămislesc.

    3.11. Astfel este posibil să vedem și la oameni și la animale suprimarea unirii trupești, chiar înaintea instalării lumii viitoare.

    3.12. Este, de altfel, motivul principal pentru care Domnul nostru Isus Cristos s-a născut dintr-o fecioară, pentru a reduce la neant o zămislire care este rodul concupiscenței pătimașe și pentru a arăta Prințului acestei lumi că și în afara unirii trupești îi este posibil lui Dumnezeu să zidească un om.

    3.13. După nașterea sa, el a trăit, de altfel, în toată viața sa, viața specifică trupului, adică în ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea, însă funcția zămislirii este unica pe care nu a exersat-o; a arătat că era supus dorințelor trupești care sunt inevitabile și s-a abținut de la cele care nu sunt numaidecât absolut necesare.

    3.14. Astfel, privat de hrană, de băutură, de haine, trupul s-ar distruge, însă privat de unirea concupiscenței pătimașe, trupul nu suferă niciun rău.

    3.15. Prin asta vrea să ne arate dinainte că în lumea viitoare această unire, pe calea actului trupesc, va fi abolită, după cum spune el însuși:

    3.16. Fiii acestei lumi se căsătoresc, în schimb fiii lumii viitoare nu se căsătoresc, ci sunt ca îngeri în ceruri”.

    3.17. Așadar să nu se mire cei care sunt în afara credinței atunci când spunem că trupul, care încă din această viață poate trăi fără funcția sexuală, trebuie să fie astfel în lumea viitoare.

    4.1. Bine, zic ei. Deci, dacă trupul învie, învie așa cum era când a fost pus culcat în sicriu, astfel încât, dacă am fost puși în sicriu orbi, tot orbi vom învia; dacă eram șchiopi, vom învia tot șchiopi; iar dacă aveam o oarecare infirmitate, vom învia cu acea infirmitate în trup.

    4.2. O, voi orbi ce sunteți! Voi nu ați văzut că și în această lume există orbi ce recapătă vederea, șchiopi care încep să meargă, doar la un cuvânt al Domnului?

    4.3. Tot ceea ce Mântuitorul a făcut, a făcut mai întâi pentru ca să se împlinească Scriptura care spune despre sine prin profeți: „Orbii văd, surzii aud”, etc., și pentru ca noi să credem la înviere trupul va învia în integralitatea lui.

    4.4. Într-adevăr, dacă pe pământ el i-a vindecat pe cei bolnavi în trupul lor și le-a redat integralitatea trupului lor, cu cât mai mult nu va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să învie în integralitatea și în perfecțiunea lui.

    4.5. Așa trebuie să explicăm dificultățile care li se par lor insurmontabile.

    5.1. În plus, printre cei care spun că nu există învierea trupului, unii susțin că este imposibilă învierea, alții spun că este înjositor pentru Dumnezeu să învie trupul, din cauza caracterului său răutăcios și vrednic de dispreț; alții, în sfârșit, neagă cu desăvârșire faptul că trupul poate fi obiectul unei promisiuni.

    5.2. Ei bine, în primul rând, le spun celor care susțin că îi este imposibil lui Dumnezeu să învie trupul, explicându-le că exprimându-se astfel nu-și dau nici măcar seama că, afirmând asemenea lucruri ca și credincioși, în realitate artă prin fapte că sunt necredincioși, ba chiar mai mult necredincioși decât păgânii.

    5.3. Într-adevăr, în timp ce toți păgânii cred în idolii lor și sunt convinși că totul este posibil zeilor lor, după cum spune Homer, poetul lor: „Zeii pot toate, și chiar cu mare ușurință”,

    5.4. (iar el mai adaugă, „cu ușurință”, adică foarte la îndemâna lor, pentru a arăta măreția puterii zeilor), ei se dovedesc a fi mult mai necredincioși decât acești păgâni.

    5.5. Deci, dacă păgânii sunt convinși că totul este posibil pentru idolii lor, care sunt zeii lor „care au urechi și nu aud, au ochi și nu văd”, în timp ce noi știm prea bine că sunt demoni, după cum spune Scriptura: „Zeii păgâni sunt demoni”,

    5.6. cu atât mai mult noi care deținem adevărata credință, credința prin excelență, trebuie să credem în Dumnezeul nostru, fiindcă avem și atâtea mărturii în acest sens,

    5.7. mai întâi, nașterea primului nostru părinte, care a fost zidit din pământ de Dumnezeu, iar aceasta este o mărturie suficientă a puterii lui Dumnezeu.

    5.8. În al doilea rând, cine știe să gândească un pic poate vedea, după aceea, succesiunea generațiilor, și, mai mult, să admire faptul că plecând de la un mic strop al unui element lichid se formează o ființă vie de o asemenea importanță.

    5.9. Și totuși, dacă acest lucru n-ar fi fost obiectul unei promisiuni, fără a apărea ca realizat, a existat dovada cu mult mai incredibilă decât toate celelalte, atunci când realizând învierea în propriul său trup, dând astfel și mai multă crezare!

    5.10. Ori, eliminând orice dubiu, cu privire la înviere, Mântuitorul ne-a arătat realizări despre care voi vorbi ceva mai târziu.

    5.11. Pentru moment voi demonstra faptul că este posibilă învierea trupului, cerând iertare fiilor adevărului dacă fac apel la învățături ce par a fi din exterior și profane,

    5.12. mai întâi fiindcă nu există nimic ce să fie exterior lui Dumnezeu, nici chiar lumea, deoarece este lucrarea sa, în al doilea rând deoarece eu adresez acest tratat necredincioșilor.

    5.13. Căci dacă, într-adevăr m-aș fi adresat unor credincioși, ar fi fost suficient să spun printr-o mărturisire: „Credem!”, însă în realitate, este necesar să înaintez pe cale demonstrativă.

    5.14. Cu siguranță, indiciile care au fost prezentate mai sus pentru a arăta că învierea trupului este posibilă, sunt suficiente;

    5.15. însă, deoarece necredincioșii sunt încăpățânați în a crede, continui demonstrația mea cu mai multă convingere, fără a pleca de la credință, deoarece nu aderă la această credință, ci plecând de la necredință, mama lor, adică de la învățăturile profane.

    5.16. Dacă, în realitate, plecând de aici, le voi demonstra că învierea trupului este posibilă, atunci vor fi supuși unei mari rușini, deoarece nu pot fi în acord nici cu rațiunile credinței și nici nu rațiunile limbajului profan.

    6.1. Ei bine, cei care studiază lumea fizică, pe care noi îi numim savanți, spun despre univers că este, conform unora, cum ar fi Platon, materie și Dumnezeu; alții, cum ar fi Epicur, atomi și vid; alții, cum ar fi Stoicii, cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc:

    6.2. este suficient să ne amintim învățăturile care fac cea mai mare autoritate.

    6.3. Astfel, lumea există, conform învățăturii lui Platon, sub acțiunea lui Dumnezeu, plecând de la materie și conform Providenței sale;

    6.4. conform lui Epicur și școlii sale, plecând de la atomi și de la vid, conform unei nu știu ce deviații automatice a mișcării fizice care vine de la corpuri;

    6.5. conform Stoicilor, plecând de la cele patru elemente, prin care Dumnezeu se răspândește.

    6.6. Acestea fiind dezacordurile lor există totuși un anumit număr de opinii comune admise de toți.

    6.7. Una dintre acestea este și aceea că nimic nu vine de la neființă și că nimic nu se descompune nici nu dispare în neființă și că elemente din care are loc reproducerea fiecărei ființe sunt incoruptibile.

    6.8. Stând astfel lucrurile, va apărea ca posibil, în opinia tuturor, că există o „palingeneză” – sau o revenire la ființă a trupului.

    6.9. Dacă, în realitate, conform lui Platon, există materia și Dumnezeu, unul și celălalt sunt incoruptibile, iar Dumnezeu îndeplinește rolul de artizan, de pildă modelator, iar materia ține loc de pastă de modelat, sau de ceară, sau orice altceva de acest fel.

    6.10. Iar, ceea ce se naște din materie este o ființă modelată coruptibilă, o statuie sau un tablou, însă materia în sine este incoruptibilă, cum este pasta de modelat, sau ceara, sau orice altceva de acest fel.

    6.11. Astfel, cel care modelează, folosind ceara, sau pasta de modelat, modelează sau dă viață unei forme de ființă vie; în sens invers, dacă ființa modelată este distrusă, nu îi este imposibil celui care a modelat-o, înmuind din nou materia și reînnoind-o, să refacă același obiect ce fusese modelat.

    6.12. Astfel, conform lui Platon, nu îi este imposibil lui Dumnezeu, care este incoruptibil prin definiție și care deține și materia incoruptibilă, odată ce lucrarea modelată din materie a fost distrusă să reînnoiască încă o dată și să refacă același obiect modelat așa cum fusese modelat mai înainte.

    6.13. De asemenea, în realitate, conform Stoicilor, trupul fiind produs din amestecul celor patru elemente, odată descompus în cele patru elemente, deoarece acestea rămân incoruptibile, le este posibil încă o dată să reia aceeași compoziție și să formeze același amestec, începând cu Dumnezeu, care se răsfrânge în ele, și să refacă trupul pe care-l alcătuiau mai înainte;

    6.14. tot la fel, dacă facem un obiect alcătuit din aur, argint, bronz și aramă, și am dori ca apoi să le dizolvăm, astfel încât fiecare element să reia propria formă, iar apoi, în sens invers, dacă vrem, reamestecând aceleași elemente, refacem din ele același amestec de mai înainte.

    6.15. Conform lui Epicur, atomii și vidul fiind incoruptibili, iar atomii se întrunesc ținând cont de un anume rang și de o anume poziție, se formează astfel în același timp trupurile și alte combinații;

    6.16. iar când, cu timpul, trupul este descompus, din nou redevine acei atomi din care s-a născut.

    6.17. Ori, atomii fiind incoruptibili, nu există nicio imposibilitate, dacă se întrunesc din nou și reiau aceeași poziție și același rang, ca ei să producă trupul care fusese născut din ei mai înainte, și toate celelalte asemenea;

    6.18. tot la fel, să presupunem că un mozaicar alcătuiește o formă de animal din pietricelele lui, iar apoi acestea fiind risipite, fie sub efectul timpului, fie chiar de artist:

    6.19. cu aceleași pietricele, dacă le regrupează, după ce au fost risipite înainte, nu-i va fi imposibil, readunându-le din nou și repoziționându-le în același locuri, să refacă aceeași figură de animal de mai înainte.

    6.20. Iar Dumnezeu, readunând di noi mădularele despărțite unele de altele ale trupului, Dumnezeu, prin puterea sa, nu ar putea reface același trup care a existat mai înainte?

    6.21. Însă, într-adevăr, am arătat destul de clar, folosindu-mă de filosofii păgâni, raționamentul conform căruia este posibilă învierea trupului;

    6.22. Ori, dacă în opinia acestor păgâni care ajung la această concluzie: învierea trupului nu este imposibilă, cu atât mai mult ar trebui să ajungă și credincioșii!

    7.1. Apoi trebui să mă adresez și celor care disprețuiesc trupul și susțin că nu este vrednic de înviere nici de cetățenia cerească,

    7.2. mai întâi deoarece substanța sa este pământ, iar apoi fiindcă este plin de tot felul de păcate, astfel încât este inevitabil ca sufletul să fie părtaș cu trupul păcătos.

    7.3. Aceștia par să ignore ansamblul lucrării lui Dumnezeu precum și faptul că zămislirea și creația omului de la origine și pentru care scop au fost făcute ființele care sunt în lume.

    7.4. De altfel, Scriptura nu spune: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră”? Despre ce om este vorba? Cu siguranță este vorba despre omul trupesc.

    7.5. Într-adevăr, Scriptura spune: „Din pământ, Dumnezeu a luat argilă și l-a zidit pe om”. Este deci evident că omul zidit după chipul lui Dumnezeu era trupesc.

    7.6. Apoi, cum nu ar fi absurd să spunem că trupul modelat de Dumnezeu după propriul său chip poate fi disprețuitor și lipsit de valoare?

    7.7. Că trupul este un obiect valoros în ochii lui Dumnezeu reiese foarte clar tocmai din faptul că a fost zidit de el – dacă ținem cont totuși că chipul este ceva vrednic de cinste pentru cel care modelează și creează!

    7.8. Citind mai departe descrierea actului creației lumii aflăm că ființa pentru care au fost create toate este această ființă umană care este, în ochii Creatorului, cea mai vrednică de cinste.

    7.9. Da, zic ei, însă trupul este păcătos, astfel încât în mod inevitabil sufletul ar trebui să-l însoțească în păcatul său; un asemenea raționament îi aduce sufletului o acuzați falsă, deoarece îi atribuie doar trupului păcatele care sunt lucrarea comună a trupului și a sufletului.

    7.10. Așadar, unde sau cum ar putea păcătui trupul dacă nu împreună cu sufletul care-l precedă și îl provoacă?

    7.11. Este la fel ca și cum am despărți pe unul de altul doi boi care trag în același jug: nici unul nici celălalt din acești boi nu poate face singur lucrarea, tot la fel nici sufletul nici trupul, odată despărțite de lucrarea lor în același jug nu poate, prin sine, să facă ceva.

    7.12. Dacă doar trupul este păcătos, asta ar însemna că doar pentru el a venit Mântuitorul, după cum spune: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru a-i chema pe cei păcătoși la pocăință”.

    7.13. Dar, fiindcă am demonstrat că trupul este cinstit de Dumnezeu și că este cinstit, înaintea tuturor creaturilor, pe bună dreptate putem spune că va fi mântuit de Dumnezeu.

    8.1. Trebuie să mai vin cu argumente și împotriva acelora care susțin că, chiar dacă trupul este o creatură a lui Dumnezeu și că este mai cinstit în ochii lui decât toate creaturile, nu înseamnă pentru asta că a primit promisiunea învierii.

    8.2. cum nu ar fi absurd ca o ființă creată cu o așa de mare demnitate și cinstită mai mult decât oricare altă creatură, această ființă, Creatorul său să o disprețuiască astfel încât să o lase pe veci în neființă?

    8.3. Apoi, și sculptorul și pictorul dacă vor ca operele lor să rămână pentru a se prezenta datorită lor le reînnoiește când acestea se deteriorează.

    8.4. Iar Dumnezeu ar putea rămâne oare indiferent față de creatura sa pe care a făcut-o ca și cum n-ar fi existat și nu ar mai aduce-o la ființă?

    8.5. Îl vom putea numi așadar un Dumnezeu care se străduiește pentru nimic, așa cum ar face un om care își construiește mai întâi o casă pentru ca mai apoi să o dărâme, sau care ar rămâne indiferent înaintea distrugerii ei în timp ce-ar putea să o refacă? Așadar îl vom putea acuza pe Dumnezeu să facă ceva doar de dragul de a fi făcut ceva?

    8.6. Însă, cel care este incoruptibil nu lucrează astfel, inteligența universului nu este stupidă.

    8.7. N-au decât să-și țină pentru ei cuvintele lor, acești necredincioși, dacă rămân în încăpățânarea lor de a adera la credință. Da, Dumnezeu cheamă trupul la înviere și îi promite viața cea veșnică.

    8.8. Într-adevăr, din moment ce omul primește Vestea cea Bună a mântuirii, o primește și pentru trupul său.

    8.9. În realitate ce este omul decât un animal rațional alcătuit dintr-un trup și un suflet?

    8.10. Sufletul așadar nu este om în sine? Nu! Ci este sufletul omului. Trupul ar putea oare să fie numit om? Nu! Ci este numit trupul omului.

    8.11. Așadar dacă niciuna din aceste două realități nu este om în sine și ceea ce este numit om este componența celor două elemente și dacă Dumnezeu l-a chemat pe om la viață și la înviere, nu a chemat doar o parte din om, ci în integritatea lui, compunându-se în același timp din trup și suflet.

    8.12. De aceea nu vi se pare oare absurd ca în vreme ce două elemente sunt în raport cu aceeași ființă și în aceeași ființă să fie mântuit doar unul din ele și celălalt nu?

    8.13. Însă, deoarece nu este imposibil, după cum am arătat, ca trupul să revină la viață, după ce criteriu ar putea cineva să decidă că sufletul este mântuit iar trupul nu?

    8.14. Sau își poate imagina cineva că Dumnezeu este gelos? Însă știm prea bine că nu: el este bun și vrea mântuirea tuturor.

    8.15. De aceea nu doar sufletul nostru este cel care a primit chemarea lui Dumnezeu și vestea că el ne-a creat, ci împreună cu el și trupul nostru și împreună au crezut în Cristos Isus și atât unul cât și celălalt au fost spălați și unul și celălalt au fost îndreptățiți.

    8.16. Îndrăznesc ei oare să creadă că Dumnezeu ar fi o ființă josnică deoarece dorește să mântuiască atât trupul cât și sufletul deoarece și trupul și sufletul cred în el?

    8.17. Da, zic ei, fiindcă sufletul este incoruptibil, deoarece este o părticică din Dumnezeu și a primit din suflarea sa și de aceea Dumnezeu a voit să mântuiască ceea ce îi este apropiat și înrudit cu el; în timp ce trupul este coruptibil și nu vine din el așa cum vine sufletul.

    8.18. În aceste condiții, ce recunoștință îi mai putem mărturisi? Și ce dovadă a puterii și bunătății lui ar mai da el dacă nu ar trebui să fie mântuit decât ceea ce prin natură îi este asemenea și înrudit cu el ca fiind o părticică din el?

    8.19. Oferind mântuirea doar sufletului nu ar fi o mare ispravă, deoarece faptul de a fi mântuit îi este în natura sa, fiindcă este o părticică din Dumnezeu, un suflu primit de la el.

    8.20. Însă nu ar exista niciun act de recunoștință adus unui Dumnezeu care nu ar mântui decât ceea ce îi este asemănător, deoarece asta ar însemna să se mântuiască pe sine.

    8.21. Într-adevăr, cel care mântuiește doar partea care îi este asemănătoare se mântuiește pe sine însuși prin sine însuși din teama ca această parte să nu-i lipsească vreodată.

    8.22. Nu așa se comportă cineva care este bun. Nu putem numi bun un om care nu vorbește despre propriile fapte de binefacere doar copiilor săi și nepoților săi.

    8.23. Acest lucru, chiar și cele mai sălbatice dobitoace o fac și chiar dacă ar trebui să moară pentru a salva pruncii lor acceptă să meargă până la moarte.

    8.24. Însă dacă un om ar arăta aceeași generozitate față de sclavii săi, pe bună dreptate acel om va fi numit bun.

    8.25. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul nostru ne-a învățat să-i iubim pe dușmanii noștri, „în caz contrar, spune el, ce ispravă ați făcut?”

    8.26. Astfel ne-a arătat că este ceva bun să nu iubim doar proprii copii, dar și cei din afară. Iar ceea ce ne-a poruncit, el însuși a realizat față de noi înaintea noastră.

    9.1. Dacă trupul n-ar fi fost bun de nimic de ce s-ar mai fi îngrijit de el? Și ceea ce este și mai tare decât orice, el însuși a înviat morți.

    9.2. Din ce motiv? Oare nu pentru a arăta ceea ce trebuie să fie învierea?

    9.3. Cum a înviat morți? A înviat doar sufletele sau doar trupurile? Desigur ambele!

    9.4. Iar, dacă învierea era doar spirituală, ar fi trebuit ca cel Înviat însuși, pe de o parte, să ne arate trupul său rămas în mormânt și pe de altă parte sufletul său viu!

    9.5. În realitate însă nu a făcut așa: a înviat trupul, asigurându-ne astfel în el promisiunea vieții.

    9.6. De ce oare a înviat cu trupul cu care a suferit dacă nu să ne dea dovada învierii trupului?

    9.7. Dorind să confirme această realitate, în vreme ce discipolii săi nu credeau că el ar fi înviat cu trupul său în realitate, chiar dacă îl vedeau și erau astfel în îndoială, le-a spus: „Nu credeți încă? Vedeți: eu sunt!”

    9.8. Și s-a arătat lor pentru a fi pipăit și le-a arătat marca cuielor din mâini.

    9.9. Ei au fost conduși din toate părțile să-l recunoască, văzând că este el cu trupul său; atunci l-au invitat să mănânce cu ei pentru a ști astfel, cu certitudine, că el a înviat într-adevăr cu trupul său.

    9.10. A mâncat carne de miel și pește. După ce le-a arătat astfel că există o adevărată înviere a trupului, dorind să le mai arate – după cum le spusese deja că locuința noastră este în ceruri – că nu este imposibil ca trupul, la rândul lui, să urce la cer, a fost înălțat la cer în văzul lor, așa cum înviase, în trup.

    9.11. Așadar, după tot ce am spus până acum, dacă cineva îmi cere demonstrații apodictice despre înviere, nu este cu nimic diferit de saduceii, deoarece învierea trupului este puterea lui Dumnezeu și înainte de orice argument, asigurați în credință, suntem convinși prin fapte.

    10.1. Învierea este cea a trupului care a murit, deoarece duhul nu moare.

    10.2. Sufletul este în trup; trupul nu trăiește fără suflet; odată ce sufletul l-a abandonat, trupul nu mai există.

    10.3. În realitate, trupul este casa sufletului, sufletul este casa duhului.

    10.4. Iar pentru cei care și-au pus speranța sigură în Dumnezeu și cred nezdruncinat în el, aceste trei elemente sunt mântuite împreună.

    10.5. Examinând învățăturile profane aflăm că, în opinia lor, nu este imposibil ca trupul să obțină revenirea la viață și, în plus de toate acestea, deoarece îl vedem pe Mântuitorul arătându-ne în toată Evanghelia sa mântuirea trupului,

    10.6. de ce să mai pierdem vremea cu discuțiile inutile ale necredincioșilor și cu scandalul provocat de aceștia și de ce să nu vedem că a susține nemurirea sufletului înseamnă un pas înapoi, deoarece trupul ar fi muritor și nu ar putea reveni la viață?

    10.7. Într-adevăr, această învățătură, înainte să ne-o reveleze Adevărul, am aflat-o de la Pitagora și de la Platon.

    10.8. Așadar, dacă astea erau spuse de Mântuitorul și dacă el propovăduia vestea cea bună a învierii doar pentru suflet, ce ne-ar fi adus nou referitor la Pitagora, Platon și învățătura discipolilor lor?

    10.9. Însă, în realitate, el a venit să propovăduiască oamenilor Vestea cea Bună a speranței noi și inedite;

    10.10. fiindcă era un lucru noi și inedit ca Dumnezeu să promită nu să păstreze nemurirea nemuririi, ci să facă din mortalitate nemurire.

    10.11. Ori, prințul nedreptății neputând să mânjească altfel învățătura aceasta i-a trimis pe proprii săi discipoli care au proclamat învățături rele și otrăvitoare, după ce mai întâi și-a ales acești mesageri printre cei care l-au răstignit pe Mântuitorul nostru:

    10.12. ei purtau numele Mântuitorului, însă săvârșeau lucrarea celui care i-a trimis, ei prin care blasfemia a însoțit numele Mântuitorului.

    10.13. Iar dacă trupul nu învie, de ce mai este obiectul unei supravegheri și de ce nu i se lasă frâu liber pornirilor sale pătimașe,

    10.14. și de ce nu imităm doctorii care, atunci când se îngrijesc de vindecarea unui bolnav care are puține speranțe de supraviețuire le dau voie să-și satisfacă toate poftele deoarece știu prea bine că nu mai există nicio speranță de scăpare?

    10.15. Așa fac, desigur, cei care urăsc trupul, refuzându-l în afara moștenirii lor, atâta cât acest lucru depinde de ei: îl disprețuiesc tocmai din acest motiv: trebuie să devină un trup mort.

    10.16. Însă Medicul nostru, Isus Cristos, după ce ne-a smuls din dorințele noastre, îi oferă trupului nostru un regim nou care, în opinia lui, este înțelept și binevenit;

    10.17. este evident că îl păstrează ferit de păcat, deoarece se află în posesia unei speranțe de mântuire, așa cum medicii nu lasă pacienții care au speranțe de salvare să se dedea plăcerilor.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :