• Lucian din Samosata: Prietenii minciunii sau Incredulul

    Résultat de recherche d'images pour "lucien de samosate"Este vorba despre un dialog comic, ficțiune, între Tychiade și Philocles, scris de marele și inegalabilul filosof satirist, Lucian din Samosata, în jurul anului 186 d.C., într-un stil alert. 

    Lucian s-a născut în jurul anului 120, la Samosata, la marginea Imperiului Roman aflat, la acea dată, în plină expansiune. Foarte repede abandonează limba natală, fără îndoială aramaica, pentru a îmbrățișa cultura greacă. Devine un celebru orator. Călătorește în tot bazinul mediteraneean, iar elocința lui mordantă îi asigură un trai mai mult decât decent și faimă. În ciuda secolelor care ne despart de el, scepticismul său neînfrânat, refuzul fanatismelor, superstiției, falșilor profeți, cultelor iraționale, gânditorilor care manipulează tinerii, sunt de o mare actualitate. Privirea care o are asupra societății este foarte întunecată: privește cu dezgust victoria poftelor, cruzimii, slugărniciei, vulgarității... Satirist în suflet, stigmatizează ipocrizia sub toate formele ei. Umorul lui este răvășitor, pe care-l caricaturiză drept cochet, pedant, îmbuibare, destrăbălare sau mizantropie. Râsul, crud sau haios, este mereu prezent, mai ales când face recurs la mitologia tradițională și vorbește despre zeii răzvrătitori, mânioși, geloși... Călătoriile lui fanteziste pe lună, în fundurile iadului sau în trupul unei balene, sunt o mărturie a unei imaginații fără limite și transmit o stare de bună dispoziție irezistibilă. Lucian a inspirat, prin opera sa, marii clasici umaniști: Thomas More, Erasme, Rabelais, Cyrano de Bergerac, Fenelon, Fontenelle, Swift, și chiar pe unii pictori ai renașterii.

     

    Tychiade: De ce, dragă Philocles, oamenii sunt atât de atrași de minciună? Am constatat cât de mult le place să spună tot felul de inepții și să înghită orice nebunie.

    Philocles: Există mii de motive, Tychiade, care explică faptul că unii oameni adoptă calea minciunii, dar mai întâi o fac din interes.

    Tychiade: Nu asta e problema, cum se spune; hai să excludem din start pe cei care înșală pentru avantaje proprii. La drept vorbind, îi înțeleg; acești mincinoși sunt chiar vrednici de elogii, aș spune, mai ales atunci când recurg la minciună împotriva dușmanilor sau folosesc acest mijloc pentru a-și salva viața, așa cum s-a întâmplat cu Ulise, care a mințit pentru a se proteja pe sine și pentru a înlesni revenirea însoțitorilor săi (Odiseea I, 5). Nu, este vorba mai degrabă de cei care, în loc să aleagă calea adevărului, au ales de bună voie cea a minciunii, făcând recurs la ea fără niciun motiv. Aș dori să înțeleg un asemenea comportament.

    Philocles: Ai avut de-a face deja cu asemenea oameni pasionați de minciună?

    Tychiade: Da! Sunt foarte numeroși!

    Philocles: Cred că dorința lor perversă se află în deznădăjduita lor stupiditate. Să fim sinceri, cum ai putea prefera ce e mai rău la ce e mai bine?

    Tychiade: Nu ai înțeles, Philocles. Ți-aș putea cita nume de oameni foarte inteligenți, dotați cu un excelent raționament și care, cu toate acestea, sunt posedați de mania minciunii, astfel încât sunt de-a dreptul șocat să văd cu câtă ușurință asemenea oameni valoroși savurează în egală măsură plăcerea de a minți atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Știi prea bine, avem excelente exemple printre oamenii minunați din vechime: îl avem pe Herodot, desigur, Ctesias din Cnide, fără să mai vorbim de inegalabilul Homer: toți erau oameni de un temperament extraordinar și totuși au folosit minciuna în scris, au înșelat contemporanii lor și ale căror născociri poetice s-au transmis din generație în generație până în zilele noastre. Trebuie să-ți mărturisesc faptul că îmi este rușine pentru ei atunci când ne povestesc istoria castrării lui Uranus, când vorbesc despre lanțurile lui Prometeu, despre Giganții revoltați și despre acea mascaradă tragică a infernului; când ne scaldă cu al lor Zeus care, îmbătat de iubire, se transformă în lebădă sau în taur, cu soțiile lui care se transformă în pasăre (Filomena a fost schimbată în privighetoare!) sau în urs; în fine, eram să uit aceaste făcături ale lui Pegases, Chimeres, Gorgones, Ciclopilor, pe scurt, aceste fabule care-i înveselesc pe copiii terorizați de un Mormo (un căpcăun feminin înspăimântător din poveștile pentru copii) sau de o Lamia (o mâncătoare de copii obraznici).

    Ok, asta o pot pricepe totuși: este poezie, la urma urmei! Însă cum să nu te pufnească râsul când vezi orașe – sau chiar națiuni întregi – zicându-ne baliverne și minciuni dintre cele mai grosolane, ba mai mult, într-un mod chiar foarte oficial! Cretanii, fără nicio jenă, ne arată, nimic mai mult, decât însuși mormântul lui Zeus; Atenienii confirmă – fără rușine – că Erichthonios a ieșit din pământ așa, dintr-o dată! Mai mult, insistă asupra faptului că primii oameni au ieșit din pământul Aticului, ca și cum ar fi crescut ca niște legume oarecare! Totuși, Atenienii sunt poate un popor mai puțin grotesc decât Thebainii care cred, tare ca fierul, că din ouăle uni șarpe renumit s-ar fi născut rasa umană. Vai de cel care îndrăznește să condamne asemenea prostii, care le-ar supune unei judecăți serioase și care ar crede că Coroibos (un personaj un pic neghiob care refuza să se culce cu soția lui din teamă față de soacra sa, cf. Lucian, Hermotime nr. 17) sau Margites (cf. Lucian, Visul nr. 15) sunt unicii care au acceptat povestea lui Triptolem care s-a înățat în aer într-un car tras de dragoni înaripați, sosirea lui Pan din Arcadia profundă pentru a-i salva pe atenieni la maraton (cf. Herodot, Istorii nr. 6, 105), răpirea lui Borea de către Orithyie (cf. Platon, Phedre nr. 229b-d), fiindcă un asemenea om ar fi considerat un neisprăvit și un nebun: într-adevăr, cum să negi faptele unui adevăr atât de strălucit! Minciuna are o asemenea putere, încât nu i te poți opune.

    Philocles: Hai să fim indulgenți cu poeții și cu cetățile, Tychiade: primii le dă poveștilor lor savoarea unei fabule, acesta fiind un mijloc prin care ei reușesc să acapareze atenția publicului; în ce-i privește pe atenieni și pe thebaini, mai mult decât celelalte popoare, putem înțelege de asemenea că folosesc ficțiunea pentru a arăta un sentiment patriotic față de țara lor. A înlătura miturile și legendele Greciei ar însemna semnarea condamnării la moarte a ghizilor turistici. Știm bine că străinii nu vor să audă nimic adevărat, nici chiar gratuit. Dimpotrivă, oamenii care nu posedă adevărul și care, de aceea, se scaldă în minciună, pe aceștia, fără regret, merită să-i considerăm de-a dreptul imbecili.

    Tychiade: Exact. Am fost și la Eucrat – ce mare om! – unde mi-a umplut urechile cu povești. Am fost atât de asaltat de tot felul de minunății și povești născocite încât a trebuit să o iau la fugă, ca și cum erinyenii erau pe urmele mele.

    Philocles: Eucrat este totuși un om vrednic de încredere; arată o barbă care parcă nu se mai termină, are 60 de ani și practică filosofia cu multă dăruire. Este imposibil ca el să accepte minciuna, cu atât mai mult să debiteze el însuși minciuni.

    Tychiade: Se vede limpede, dragul meu prieten, că nu ești pe fază și nu știi nimic despre afirmațiile pe care ni le-a ținut și ne-a forțat să le credem. Trebuia să-l vezi, jurând pe capul copiilor săi cu privire la adevărul discursului său, astfel încât ascultându-l, spiritul meu era asaltat de mii de gânduri: fie acest om era nebun sau într-un stadiu inferior, fie atunci, și mai grav, era un mistificator, un fel de semn disimulat de multă vreme sub o piele de leu, așa de ridicole era poveștile lui!

    Philocles: Dar ce spunea el? Împărtășește-mi, pe numele lui Hestia, dragă Tychiade, ard de nerăbdare să aflu ce om se ascunde sub această barbă.

    Tychiade: Știi prea bine că obișnuiesc să fac vizite lui Eucrat când timpul îmi permite. Astăzi trebuia numaidecât să stau de vorbă cu Leontichos, un prieten. Deoarece am aflat de la sclavul său că se afla la Eucrat, fiindcă era pe patul de suferință mi s-a spus, m-am dus la el – nu știam că era bolnav – pentru a-l vedea și pentru a sta de vorbă cu Leontichos, vânând astfel doi iepuri dintr-o lovitură. Însă Leontichos tocmai plecase. Dar se mai aflau la Eucrat câțiva oameni iluștri, printre care i-am recunoscut pe Cleodem peripateticianul, pe Dinomachus stoicul și mai ales pe Ion, știi, omul care vrea să fie admirat de fiecare dată când face un discurs despre scrierile lui Platon: se crede singurul pe lume care să fi înțeles gândirea filosofului. Am cunoscut cele mai mari nume ale înțelepciunii și virtuții, crema școlilor filosofice, oameni foarte respectabili și cu un caracter bine zidit. Era să-l uit pe medicul Antigonos care se afla acolo pentru a-l îngriji pe Eucrat, care începuse să-i fie mai bine. Într-adevăr, boala sa este ceva cronic fiindcă suferă de gută. Eucrat m-a invitat să mă așez lângă el. Vorbea cu glas scăzut, specific unui om în suferință, chiar dacă atunci când am intrat, l-am auzit strigând ca un dihor... Îți dai seama, am făcut mare atenție să nu-i ating piciorul. După politețile de curtoazie de tipul: Nu știam de boala ta, însă când am aflat, m-am străduit numaidecât să-ți fac o vizită..., m-am așezat lângă el. Filosofii noștri vorbiseră în termeni răi despre gazda noastră și încă mai vorbeau, fiecare simțindu-se obligat să-i prescrie medicinile necesare pentru însănătoșire. Așadar, iată care erau sfaturile lui Cleodem: „Pe cuvântul meu că, dacă cu mâna stângă, vei scoate din pământ un dinte de scorpie omorâtă așa cum ți-am prescris, dacă este împachetat într-o piele de leu proaspăt ucis și cu pielea se încinge piciorul bolnav, te asigur că răul se va vindeca dintr-o dată!”. – Da, dar nu, nu într-o piele de leu, intervine Dinomachus, nu, ci într-o piele de căprioară fecioară. Este mai logic! Căprioara nu este ea oare un animal sprinten a cărei forță rezidă în picioare? Leul este mare și destoinic, grăsimea, picioarele și coama lui au virtuți curative, cu condiția să fie folosite în timp ce se rostesc formule magice instantanee. Însă, în ce privește vindecarea picioarelor, sunt destul de sceptic. – Da, reia Cleodem, la fel gândeam și eu; eram sigur că doar o piele de căprioară ar fi benefică. Însă recent, un libian, cunoscând bine treaba, m-a convins să-mi schimb părerea și mi-a demonstrat că leul este de o agilitate cu mult superioară celei a căprioarelor. În cele din urmă așa stau lucrurile fiindcă leii vânează și prind căprioarele. La aceste cuvinte, ascultătorii s-au bucurat și au aplaudat îndelung în semn de aprobare a inteligenței acestui libian. Însă eu am făcut următoarea obiecție: „Cum adică! Voi credeți că niște cuvinte magice sau niște remedii venite din exterior pot ușura răul a cărei cauză este doar internă!” Au început să râdă la intervenția mea, astfel încât eram considerat drept ultimul imbecil, deoarece m-am îndoit  de valoarea acestor remedii pe care orice om înzestrat cu un pic de inteligență nu le putea contesta. Doar medicul Antigonos s-a arătat entuziast de intervenția mea; de ceva vreme, raporturile lui se răciseră cu însoțitorii bolnavului deoarece dorea să vindece pacientul folosind resursele artei sale, prescriind lui Eucrat să renunțe la vin, să mănânce legume și invitându-l să ofere cât mai multă odihnă trupului său. Cleodem, cu un mic surâs sarcastic în colțul gurii, mi-a zis: „Ce tot spui acolo, Tychiade? Te văd mirat fiindcă propunem asemenea remedii?” – Desigur, i-am răspuns, nu era nevoie să fiu prea naiv ca să cred că intervenții din exterior, ce nu au niciun raport cu cauzele interne ale bolii, și, mai mult, aplicate cu o doză de formule magice și alte baliverne, ar putea în mod rațional să redea sănătatea. Este imposibil: poți să ai chiar 16 scorpii intacte în pielea lui Nemeea, nu vor fi cu nimic de folos. De altfel, am cunoscut un leu care șchiopăta foarte tare, suferind ca un martir și, totuși, avea toată pielea pe el... – Mai degrabă tu ești cel care nu pricepi nimic, strigă dintr-o dată Dinomachus, nu te-ai străduit niciodată să studiezi aceste metode curative. Negi evidența. Multe minuni au avut loc prin femeile noastre bătrâne: scăderea febrei periodice, buboaie vindecate, șerpi vrăjiți. Deoarece lucrul este dovedit, de ce să nu crezi că vindecarea ține de miracol, fiindcă însăși metoda folosită este miraculoasă? – Concluzia ta nu mă convinge nicidecum, îi spusei, după cum însăși proverbul spune, cui pe cui se scoate. Nu sunt deloc convins că se pot produce vindecări prin formule magice. Dacă vrei să dărâmi convingerile mele, mai întâi trebuie să-mi dovedești că este în natura lucrurilor ca o tumoare să fie impresionată de o formulă divină sau de o formulă abracadabra, astfel încât să o ia la fugă prin gaura buricului! Poveștile tale nu sunt decât o adunătură de baliverne pentru femei ușoare. – Dacă înțeleg eu bine, tu nu crezi în zei, reia Dinomachus; efectiv, tu negi că se poate vindeca cineva folosind cuvinte sacre. – Nu, dragul meu, îi spusei! Zeii pot exista cu adevărat, chiar și cu aceste istorisiri care nu au niciun temei! Respect divinitățile noastre care știu de minune să-i vindece pe oameni făcând recurs la practici medicale. Chiar Asclepios, și fiii săi, vindecă bolnavii dându-le medicamente adevărate, fără a le prescrie însă anumite accesorii de la lei sau de la scorpii ramolite (cf. Odiseea nr. 4, 218). – Ajunge! spuse Ion. La rândul meu doresc să vă povestesc ceva edificator. Eram încă copil și cred că aveam cam 14 ani. Tatăl meu fusese prevenit că Midas, viticultorul său, un slujitor robust și îndemânatec la lucru, fusese mușcat de o viperă în jurul orei prânzului. Era căzut la pământ și piciorul său era cuprins de cangrenă. Fapta a avut loc în timp ce lega via iar șarpele veninos s-a strecurat până la el și l-a mușcat de gleznă, după care s-a retras în găoacea lui. Săracul om, striga ca un adevărat diavol amenințat și era chiar pe punctul de a muri. Ne-am dus să-l vedem pe Midas, pe care însoțitorii săi de lucru îl transportau pe o targă; tot trupul era umflat și dădea spre culoarea verzui; carnea nu era decât o rană imensă iar respirația era slabă. Însă un om, care era pe acolo, l-a asigurat pe tatăl meu, care era foarte amărât: „Nu-ți fie teamă, îi zise, mă duc să caut un babilonian, membru al sectei caldeenilor (considerați astronomi și astrologi renumiți, caldeenii practicau și medicina); el îți va vindeca slujitorul din două cuvinte și trei mișcări”. Bine, trec peste detalii, zis pe scurt, babilonianul a venit și l-a vindecat pe Midas extrăgând veninul din trup printr-o formulă magică și atârnând de piciorul bolnavului o piatră pe care o sfărâmase din piatra funerară a unei tinere fecioare. Îmi veți spune: „Ce stupiditate!” Ei bine, Midas, luând pe umerii săi targa pe care se afla, s-a reîntors la lucru în vie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. V-am povestit asta ca să vă demonstrez puterea rugăciunii și a unei bucăți de piatră funerară.

    Babilonianul a făcut de altfel mai multe asemenea isprăvi. Ascultați-o și pe aceasta. Într-o dimineață, mergând într-un câmp, a rostit șapte cuvinte sacramentale ieșite dintr-o veche formulă magică apoi a purificat locul cu sulf și torțe (cf. Odiseea nr. 22, 482), înconjurând acel câmp de trei ori; astfel a forțat toate reptilele să iasă din ascunzătorile lor. Subjugate de misterioasa incantație, viperele, aspidele, șerpii veninoși, broaștele râioase, fără deosebire, femele și masculi, s-au regrupat laolaltă. Doar un dragon bătrân nu ieșise, probabil prea bătrân și incapabil să iasă din găoacea lui, în fine, nu dăduse ascultare față de porunca magului. Văzând că nu erau înaintea lui toate bestiile din acel câmp, a trimis un șarpe tinerel la dragonul cel bătrân, care în cele din urmă s-a urnit din loc și a ieșit din ascunzătoarea lui. Odată toate aceste reptile adunate, babilonianul le-a suflat în botul lor și toate au dispărut numaidecât. Desigur, am rămas cu toții impresionați de o asemenea ispravă. – Un mic detaliu, dragul meu Ion, îi spusei, acest șarpe tinerel, trimis ca mesager, îl ținea cumva pe acel dragon bătrân de braț? Sau poate, acesta din urmă se sprijinea cumva într-un baston? – Îți bați joc de mine, strigă numaidecât Cleodem. Și eu mă îndoiam de asemenea fenomene. A trebuit ca eu să văd prin aer un barbar venit de la hiperboreeni (un popor imaginar din zonele nordice; specificul lor era acela de a trăi într-o fericire perfectă înainte și după moartea lor) – așa ni s-a prezentat – pentru ca eu să fiu convins de asemenea fenomene și să înving îndoiala. Cum aș fi putut face altfel deoarece l-am văzut cu ochii mei mișcându-se prin spațiu, mergând pe deasupra apelor și trecând prin flăcări. – Tu ai văzut, îi zic, luând un aer interogator, un hiperboreean care zbura prin văzduh și care mergea pe ape? – Da, am văzut! Chiar purta niște galoși mari cum doar oamenii din acele ținuturi poartă! Iar aceste minuni nu sunt decât mărunțișuri pe lângă toate celelalte câte a făcut: de pildă, a trimis iubiri la oameni, a invocat demoni, a înviat morți care erau deja în descompunere; l-a obligat chiar și pe Hecatus să părăsească luna pentru a veni la noi, dându-i, cu această ocazie, un chip uman.

    Să-ți mai povestesc de asemenea ceea ce el a făcut la Glaucias, fiul lui Alexicles. Acest Glaucias moștenise multe bunuri de la tatăl său care tocmai murise și se îndrăgostise de Chrysis, soția lui Demeas. În acele vremuri era discipolul meu la lecțiile de filosofie și, fie spus în trecere, ar fi știut pe de rost toată învățătura peripateticienilor dacă nu era îndrăgostit: la 18 ani, într-adevăr, știa să facă silogisme și cunoștea cursul de fizică, adică... în fine, acest puști era stăpânit de o iubire care-l răvășea – și asta în sens unic, din păcate – astfel încât a venit să mi se tăinuiască. Deoarece eram pedagogul lui, trebuia să-l ajut, de aceea m-am dus să-l caut pe magul hiperboreean. Din start, omul nostru mi-a cerut în avans patru mine, de plătit pe loc: sacrificiile trebuie plătite. La acest preț a mai adăugat alte 16 mine pe deasupra dacă tânărul ar reuși să se culce cu iubita lui. Magul așteptă luna plină – asemenea ritualuri se fac de obicei în cele perioade – săpă o groapă în curtea casei, apoi, pe la miezul nopții, a chemat, înaintea noastră, sufletul lui Alexicles, tatăl lui Glaucias, care murise de șapte luni. Bătrânul, potrivnic iubirilor fiului său, nu-și găsise cuvintele cele mai violente pentru a le condamna; însă, în cele din urmă, își dădu acordul pentru această iubire. Apoi, magul l-a invocat pe Hecatus și pe Carberus, înainte de a porunci lunii să facă un salt până la el: atunci, ei bine, dragii mei, am fost martorul unor metamorfoze extraordinare: mai întâi luna a devenit femeie, apoi o vacă minunată, și în fine un câine de vânătoare. În cele din urmă, hiperboreeanul a făurit din argilă un mic Eros și strigă: „Du-te! Adu-o pe Chrysis până la noi!” Și dintr-o dată, această făcătură din argilă decolă de la pământ și zbură spre înălțimile cerului! Numaidecât cineva bate la ușă: era tânăra. A intrat și s-a aruncat la gâtul lui Glaucias. Foarte repede cei doi porumbei s-au aruncat în așternut și au făcut dragoste până la cântatul cocoșului! Odată fapta împlinită, luna s-a urcat în ceruri, spectrele s-au evaporat și, seara, am condus-o pe Chrysis la ea.

    Ah! Dacă ai fi văzut acest spectacol, Tychiade, nu te-ai mai îndoi de puterea incantațiilor. – Aș crede dacă aș vedea. Însă acum, îmi pare rău că nu am un ochi atât de credul ca al tău. Cunosc relativ bine această tânără numită Chrysis: este o femeie mai degrabă desfrânată, se spune, și cred că nu era necesar să se recurgă la niște argilă zburătoare, la un guru din Hiperboreea, să fie deranjată luna, în vreme ce cu 20 de drahme într-un portofel ați fi putut-o chema fără să se facă apel la hiperboreeni. Această femeie are o slăbiciune pentru asemenea drăgălășenii. De altfel, reacția ei este contrară reacției prietenelor noastre fantomele. Acestea, știm bine, fug atunci când aud cel mai mic zgomot de fier; dimpotrivă, când Chrysis aude acest zgomot, vine cu dragă inimă, ce zic, aleargă... Într-adevăr, admir acest mare magician care ar putea seduce femeile cele mai înstărite și să se îmbogățească foarte repede, astfel încât mă mir că cere doar patru mici mine pentru ca Glaucias să se poată culca cu iubita sa Chrysis! Ce meschinărie! – Faci pe clown-ul, îmi spune Ion, refuzi să vezi realitatea în față! Aș dori să știu acuma care este opinia ta cu privire la acești oameni care, în ciuda faptului că au cunoștințe temeinice despre fantome, exorcizează posedații de violențele lor. La ce folosește să vin cu exemple: fiecare are în minte isprăvile acestui sirian din Palestina. Când este lună plină îi primește pe acei nefericiți care cad la pământ, cu ochii dați peste cap și cu spume la gură: îi repune pe picioare, apoi primește răsplata pe măsură. De fiecare dată când se află la căpătâiul bolnavilor, vorbește cu spiritul cel rău și îl întreabă cum a ajuns acolo. Pacientul rămâne mut, deoarece doar spiritul vorbește, fie în grecește, fie într-un dialect barbar: acesta se prezintă și povestește cum a invadat trupul acelui om. În acel moment, sirianul recurge la metoda sa de exorcizare și, dacă diavolul rezistă la stăruințele lui, nu ezită să-l amenințe înainte de a-l alunga pur și simplu. De altfel, eu însumi am fost martor când un asemenea demon a fugit din cineva și era negru ca tăciunele. – Vorbești de o ispravă! Îi zic eu. nu este prea dificil să rămâi impresionat, Ion, când știm că te minunezi doar și la vederea ideilor marelui tău patron Platon, idei mult prea vagi pentru a fi contemplate de sărmanii noștri ochi de miopi... – Îți închipui, întrerupse Eucrat, că Ion este singurul om care să fi avut asemenea vedenii? Ei bine nu, mulțimi de oameni au întâlnit așa ceva, ziua și noaptea. În ce mă privește, ochii mei au văzut mai multe, iar eu a trebuit, până azi, să fiu martor la cel puțin 10.000... La început nu eram convins; astăzi, nu mă mai deranjează, mai ales de când un arab mi-a dat un inel fabricat din fier forjat pe care era gravată o cruce și m-a învățat formule magice. Ești sigur, Tychiade, chiar nu crezi nimic din toate acestea? – Cum aș îndrăzni să mă îndoiesc de cuvintele lui Eucrat, fiul lui Dinon, model de înțelepciune care spune liber tot ceea ce dorește să ne împărtășească. – Ei bine! spuse Eucrat, te rog să asculți, prin glasul meu și prin aprobarea tovarășilor mei, povestea statuii care s-a arătat întregii familii, copii, adolescenți, bătrâni. – Ce fel de statuie, întreb eu? – nu ai văzut afară o statuie frumoasă sculptată de Demetrios? – Atletul care este gata să arunce discul: capul este întors spre sorele-răsare, ține obiectul în mână, iar gamba este arcuită gata pentru a se ridica, odată ce discul va fi aruncat în aer. – Nu, spuse Eucrat, confunzi statuia cu cea a lui Discobol din Myron. Nici măcar nu sunt vecini, Diadumenul, un alt copil încântător, lucrarea lui Polyclet. Nu te ocupa de statuile din dreapta, printre care se află și grupul Tyrannoctones din Critias și Nestocles (lucrări grecești clasice de notorietate). Dimpotrivă, ai văzut, lângă jetul de apă, un personaj obez și chel ca un ou? Mantaua de pe el îi lasă pe jumătate goliciunea vizibilă și avem impresia că barba lui este bătută de vânt. Mai mult, vinele sunt foarte pronunțate, atât de perfectă este lucrarea. Ei bine, aceasta este statuia cu pricina: este portretul lui Pelicchos (tatăl lui Aristeos, care a fost șeful expediției trimise împotriva lui Epidamne, cf. Thucydide nr. 1, 29), general din Corint. – Pe Zeus! Efectiv, am văzut acea statuie în dreapta fântânii: are mai multe fâșii de pânză, coroane seci și pieptul este plin cu foi de aur. – Am vrut să-l auresc pentru a-i mulțumi că m-a vindecat de febră de patru ori. – Cum! îi zic eu, acest militar destoinic este și medic, am auzit-o și pe asta! – Da! Ne mă privi așa, ca să nu se răzbune din cauza incredulității tale. Din experiență, eu cunosc acum puterea minunată a statuii de care tu râzi acuma. Atunci când suntem în măsură să potolim febra, așa cum a făcut-o ea, cred că suntem în măsură să o transmitem oricui. – Mă rog fără nicio încredere unei asemenea statui, îi zic, o lucrare făcută de mâna omului! Dar, mai exact, ce ți-a făcut această statuie? – Iată ce mi s-a întâmplat: când se ivește seara, coboară de pe piedestalul ei și se plimbă în jurul casei. Uneori mă întâlnesc cu ea și o aud chiar fredonând un cântecel. Este inofensivă. Totuși, nu este indicat să te afli în calea ei: dacă nu o lași să treacă, își urmează drumul, călcând în picioare pe oricine i-ar face obstacol. Mai mult, îi place la nebunie să se scalde și se zbenguie în apă toată noaptea, astfel încât o putem auzi zbătându-se în apă. – Pe bune! zic eu, nu este Pelichos, este Talos, cretanul, fiul lui Minos, statuia din bronz care, altă dată, făcea turul Insulei Creta. Generalul tău nu ar fi din bronz, ci din lemn, ar semăna, nu cu o statuie de-a lui Demetrios, ci cu una de-a lui Dedale: dovada, coboară de pe soclu, nu-i așa? – ai grijă, Tychiade, răspunse Eucrat, riști să-ți pară rău de cuvintele rostite. Știu pedeapsa celui care a îndrăznit să fure darurile pe care noi obișnuim să le oferim statuii, atunci când a apărut luna plină. – Tremur deja, zise Ion, imaginându-și nefericita pedeapsă! Ce sacrilegiu! Așadar, cum s-a răzbunat acest bronz? Mor de nerăbdare să aflu, și să-i fie de bine lui Tychiade care atinge astfel culmile incredulității! – Depusesem la picioarele statuii, continuă Eucrat, mai multe ofrande și monezi lipite de piciorul statuii cu ceară și foițe în argint: erau daruri drept mulțumire de la oamenii care fuseseră vindecați de statuie. Pe atunci era printre noi, în slujba noastră, un sclav libian, un tânăr mucos, care se îngrijea de cai. Într-o noapte, acest netrebnic, a încercat să fure ofrandele făcute statuii. Fiind destul de șiret, a recurs la faptă doar după ce statuia a coborât de pe soclu. Revenind la locul ei, statuia lui Pelichos a constatat fapta. Acum să vezi în ce fel s-a răzbunat, prinzându-l pe libian în flagrant delict. Acesta din urmă a început să mărșăluiască prin curte fără să poată ieși, pe scurt, era sechestrat și prizonier într-un adevărat labirint. Ziua se ivește și este prins cu furtul pe față. Acuzat de furt, este biciuit strașnic și nu a supraviețuit mult biciuirilor, murind într-un fel mizerabil, fiind schingiuit des și cu asprime. Se plângea atât de tare și de fiecare dată, a doua zi, se puteau vedea pe trupul său mărcile lăsate de schingiuire. Iată, am povestit istoria asta, Tychiade: poți să râzi de Pelichos și să spui că sunt un bătrân senil din vremurile lui Minos. – Dragă Eucrat, bronzul este bronz, iar statuia ta este lucrarea lui Demetrios din Alopeke: el a reprezentat o ființă umană, nu un zeu. Astfel, acest bun Pelichos nu-mi inspiră nicio frică; chiar și viu dacă era nu m-ar fi impresionat mai tare.

    A sosit și rândul medicului Antigonos să ia cuvântul: „Și eu am un Hipocrat din bronz cu înălțimea de un cot; când lampa este stinsă, se plimbă prin toate camerele casei și peste tot producând un adevărat vacarm, răsturnând vaze, amestecând diferite preparate, dând mortarul cu lopata, mai ales atunci când uităm să-i aducem jertfe”. – Dacă înțeleg bine ce spui, zic eu, Hipocrat este foarte mândru când i se aduc jertfe rituale și se supără foc atunci când nu obține doza anuală de victime. Ar trebui însă să se mulțumească doar cu ofrandele de lapte și miere ce sunt depuse pe mormântul lui sau cu ghirlanda care înconjoară piatra sa funerară. – Ascultă, intervine Eucrat, am văzut ceva extraordinar, acum cinci ani, cu martori drept dovadă. Era în vremea culesului la vie. La ora prânzului, i-am lăsat pe lucrătorii mei la munca lor iar eu m-am retras în singurătate pentru meditație. Într-un loc umbros și agreabil, am auzit un lătrat de câine. Pe moment, am crezut că fiul meu, Mnason, plecase la vânătoare, hobbyul lui preferat, cu unii prieteni ai săi. M-am înșelat. Puțin timp după, s-a auzit un urlet: am văzut atunci o femeie monstru, înaltă de o jumătate de stadiu (circa 90 m) ce ținea o torță în mâna stângă și o sabie de cel puțin 20 de coți în mâna dreaptă. În locul picioarelor avea o învălmășeală de șerpi foarte hidoși; cât privește trupul, era asemenea cu cel al lui Gorgone; nici nu pot să vă povestesc ce înspăimântători și câtă teamă inspira privirea ei! În locul părului erau spânzurați o ceată de dragoni încolăciți ce cădeau în spirale pe umeri. Simplul fapt că mă gândesc acuma, tremur deja... Zicând aceste cuvinte, Eucrat ne-a arătat părul de pe mână care se ridicase sub efectul înspăimântării. În acel timp, Ion, Dinomacus și Cleodem, muți de mirare, erau spânzurați la buzele lui și se lăsau duși de nas, cu toții fiind înmărmuriți înaintea acestui colos ridicol, unei asemenea matroane gigantice, acestei născociri lipsite de orice rațiune. Eu am rămas perplex, amintindu-mi că acești indivizi îi învățau pe tineri înțelepciunea și erau lăudați de toată lumea. Într-adevăr, singura diferență între ei și cei mici era faptul că părul lor era ceva mai gri și aveau barbă; în afară de aceste detalii, cred că se lăsau duși de nas mai ușor decât copii cu asemenea născociri dintre cele mai fabuloase.

    Dinomacus luă cuvântul și zise: „A propos, Eucrat, care era mărimea câinilor zeiței?” – Erau mai mari decât elefanții Indiei; pielea lor era neagră și lipicioasă ca cea a acestor animale. În fin, când am văzut acești monștri, am rămas stană de piatră, încercând doar inelul de pe deget pe care tocmai îl primisem de la un arab. Atunci, Hecate s-a ivit și a lovit pământul cu piciorul: îndată s-a deschis un hău, mai larg decât Tartarul, și zeița s-a aruncat în el. teama a dispărut și, ținându-mă de un trunchi de copac pentru a evit amețeala, m-am aplecat la gura hăului imens și am văzut lumea din infern în întregime, Pyriphlegetonul, mocirla, Carbere, și morți, printre care l-am recunoscut pe tatăl meu îmbrăcat cu hainele de la înmormântare. – Și ce făceau sufletele acolo? Zise Ion. – Erau regrupate în triburi și în frății și petreceau timpul în lenevie întinși pe o câmpie plină cu ciulini, cu familiile sau cu prietenii lor. – Acești blestemați de epicurieni, zise Ion, n-au decât să încerce să țină piept divinului nostru Platon și învățăturii lui despre suflete. O întrebare totuși: i-ai văzut pe Socrate și Platon? – Mi se pare că l-am întrevăzut pe Socrate, zise Eucrat, însă nu îndrăznesc să spun sigur: în opinia mea – însă hai să fim prudenți – cred că era ființa aceea mică și grasă, complet chel. Dimpotrivă, țin să-ți mărturisesc, fiindcă nu-mi place să-mi mint prietenii, că nu l-am văzut pe Platon. După ce am văzut acel loc, hăul s-a închis. Slujitorii mei, care mă căutau, m-au găsit – printre ei era și Pyrrhias, aici de față – când hăul tocmai se închisese de tot. Spune Pyrrhias, este adevărat tot ce spun eu aici, nu-i așa? – Da, pe Zeus! Am auzit lătratul care tot mai ieșea din hău. Chiar am putut remarca și strălucirea unor torțe.

    Atunci am început să râd auzind acest martor care mai adăuga baliverne, amintind despre torțe și lătrat. Vine rândul lui Cleodem să ia cuvântul: „Ceea ce ne povestești nu este nou. Și eu, când eram bolnav, am fost martorul unui eveniment asemănător. Antigonos, care este printre noi, îmi făcea deseori vizite pe atunci pentru a mă îngriji. În ziua a șaptea a bolii, eram cald precum o oală în clocot și mă lăsase singur; ușa camerei mele era închisă și toți domesticii mei erau afară. Tu m-ai sfătuit așa, Antigonos, pentru ca să pot dormi un pic liniștit. Atunci am văzut – trezindu-mă – un tânăr îmbrăcat în alb. M-a tras din pat și m-a dus direct în iad unde i-am recunoscut pe Tantale, Tityos și Sisyphe. Trec peste detalii. Pe scurt, m-am găsit în fața tribunalului: Eaque, Charon, Moires și Erinyes constituiau complexul de judecată. Mai era și un individ cu un aer de principe și cred, fără să mă înșel, că era Hadesul: așezat pe tronul său, trecea cu ochii peste numele oamenilor înscriși pe lista viitorilor morți, cei care abuzau de timpul ce le mai rămânea de trăit. Tânărul m-a prezentat zeului care s-a aprins de mânie împotriva lui zicând: „Mai există mult fir de tors la fusul vieții lui! Du-l de unde a venit, tâmpitule! Ocupă-te mai degrabă de Demyl, fierarul: fusul său se învârte în gol și el își permite să trăiască fără rușinare!” Bucuros din cale-afară, vă imaginați, am plecat numaidecât de acolo. Febra a scăzut dintr-o dată și am anunțat pe toată lumea cu privire la moartea lui Demyl, care era un vecin. Efectiv, după ce mi s-a confirmat că era bolnav, zgomotul plângerilor funebre se auzi până la ferestrele noastre”. – Povestea ta e banală, zise Antigonos. Eu cunosc un om care a înviat 20 de zile după ce a fost înmormântat: eu l-am îngrijit, de altfel, înainte de a muri, și apoi, după ce a revenit la viață. – Cum adică! zic eu, timp de 20 de zile trupul nu-i putrezise încă? Nu a murit de foame? Dacă vrei să afli părerea mea, cred că te-ai îngrijit de un alt Epimenide (acest personaj ar fi dormit 50 de ani înainte de a relua cursul vieții, cf. Lucian, Timon nr. 4 & Maxim de Tyr, Dizertație nr. 10). În timp ce se continuam cu vorbăria, copiii lui Eucrat revin de la sala de fitness: cel mai mare era deja un tânăr ieșit din adolescență, pe când cel mic nu avea mai mult de 15 ani. Ne-au salutat respectuos apoi s-au așezat pe bancă lângă tatăl lor. Eucrat își amintește de o întâmplare: „Dorința de a-mi crește copiii în preajmă până la sfârșit, zise el mângâind cu blândețe pe unul dintre copiii lui, este la fel de puternic precum ceea ce-ți voi povesti, Tychiade! Nimeni nu cunoaște dragostea profundă ce mă lega de mama lor, scumpa mea soție decedată: cred că i-am arătat în mod evident iubirea prin tot ceea ce am făcut pentru ea pe când era în viață, dar și după decesul ei, când am așezat pe rugul funebru bijuteriile sale și rochia ei de nuntă. Șapte zile după moartea ei, m-am întins chiar pe acest pat, cum mă vezi acuma, încercând să-mi mângâi inima îndoliată, citind din tratatul lui Platon despre nemurirea sufletului. Dintr-o dată, draga mea Demenete intră și se așeză lângă mine, chiar aici în locul unde este așezat Eucratides – arătă cu degetul pe cel mai tânăr dintre fiii lui, care devenise galben ca ceara de emoție și începu să tremure tot. Văzând-o, continuă gazda noastră, am strâns-o în brațe și am izbucnit în plânsete. Dintr-o dată, am încetat plânsetele când soția mea a început să-mi reproșeze că nu am aruncat în foc tot ceea ce îi aparținea și că am uitat o sandală de-a ei cu fir de aur, zicându-mi că sandala cu pricina se afla sub cufărul de zestre. Apoi, conversația a continuat până ce acest tâmpit de câine maltez, care dormea sub pat, a început să latre atât de tare, încât soția mea dispăru. A doua zi, m-am dus în căutarea sandalei dedesubtul cufărului și am aruncat-o în foc. Atunci, Tychiade, mai poți rămâne sceptic după ce ai auzit asemenea povestiri? Nu fac ele oare parte din cotidianul nostru?” – Nu, pe Zeus, zic eu, iar cei care mai persistă să nege un adevăr atât de evident merită să fie loviți în fund cu sandala ta aurită!

    În acel moment ajunge pitagoricianul Arignotos, filosoful cu coafura lui abundentă, cel a cărei înțelepciune sclipitoare este foarte lăudată, încât este supranumit „sfântul”. Când l-am văzut, m-am simțit mai bine, deoarece eram sigur că, asemenea unei securi bine ascuțite, avea să taie nodurile minciunii. Îmi spuneam în sinea mea: „Iată pe unul care va închide gura acestor mincinoși notorii!”. Pentru a recurge la o formulă clasică, era un deus ex machina. În fine, cerul îl trimisese la noi! S-a așezat pe patul lui Cleodem, care-i făcuse loc. Mai întâi se interesează de sănătatea lui Eucrat, apoi, aflând că e pe cale de vindecare, zise: „Dar despre ce vorbeați între voi până să ajung eu? Discuția părea interesantă și animată!” – Într-adevăr, zise Eucrat, arătându-mă cu degetul, am încercat să-l convingem pe acest om încuiat la minte că există, prin natură, demoni, fantome, suflete ale morților care roiesc împrejur și care se arată în vedenii tuturor. Mă înroșisem tot de rușine și aplecai capul, atât eram de respectuos față de persoana impunătoare a lui Arignotos. El zise: „Atenție, Eucrat, Tychiade dorește doar să ne facă să înțelegem că sufletele rătăcite aparțin oamenilor morți în violențe, oameni ce au fost decapitați, răstigniți, în fine, care au părăsit această viață în condiții anormale. Dacă aceasta este argumentația lui, nu-l pot contrazice”. – Nu ai înțeles, adăugă Dinomacus! El neagă totul în bloc și crede că nu trebuie să acorzi atenție unor asemenea lucruri; pentru el, toate acestea sunt povestiri de adormit copiii! – Ce mi se spune? strigă dintr-o dată Arignotos, aruncându-mi o privire impunătoare, refuzi să crezi în aceste lucruri, chiar dacă toți aceștia susțin că le-ar fi văzut? – Un moment, te rog! Nu cred nimic din toate acestea deoarece eu sunt singurul dintre voi toți care nu am văzut asemenea lucruri. Dimpotrivă, dacă aș vedea așa ceva, atunci voi putea fi de partea voastră. – Ei bine, zise el, atunci, dacă într-o zi vei merge la Corint să întrebi unde locuiește Eubatide. Când vei afla că locuiește lângă Craneion, mergi numaidecât la el și insistă pe lângă portarul Tibios să vizitezi locul unde Arignotos a învins un demon fundul unui hău, apoi l-a alungat, permițând locuitorilor casei să poată trăi, în sfârșit, liniștiți. – Dar ce s-a întâmplat, Arignotos? insistă Eucrat. – Această casă, zise el, era abandonată de multă vreme și deseori era vizitată de monștri dintre cei mai scârboși. Oricine s-ar fi instalat în acea casă era nevoit să o părăsească numaidecât din cauza fantomelor. De aceea casa căzuse în ruină, astfel încât acoperișul stătea să cadă. Desigur, nimeni nu îndrăznea să mai intre. Când am aflat de o asemenea ispravă, am consultat câteva cărți – dețin un număr impresionant de texte egiptene care vorbesc despre aceste probleme ale fantomelor – și, pe când lumea se află la primul somn, m-am dus în casa bântuită, în ciuda insistențelor oaspetelui meu care încerca să mă împiedice și care era cât pe ce să-mi rupă colțul hainei, atât de tare trăgea de mine; era convins că mă duceam spre pierzanie. Luând o lampă, am intrat în casă. După ce am așezat lampa în sala cea mai mare, m-am așezat pe jos și am citit textul meu, aproape cu neobrăzare. Demonul nu s-a lăsat prea mult așteptat și a crezut că eram o victimă oarecare, fiind fericit la gândul că mă voi înspăimânta și voi intra în panică. Mai este necesar să precizez că era dezgustător, foarte păros și avea culoarea întunecimii întunericului! Se prezintă înaintea mea, îmi făcu câteva scheme pentru a mă provoca și intimida, apoi s-a transformat pe rând în câine, în taur și în leu. Păstrându-mi firea, am rostit formulele egiptene, reușind, datorită atot-puterniciei cuvintelor mele, să-l fac să se ascundă într-un colț al încăperii întunecate. După ce am văzut limpede locul unde se afla, am adormit. Dimineață, în vreme ce toată lumea se aștepta să mă vadă răpus de demon, cum se întâmplase cu vizitatorii dinaintea mea, am ieșit din baracă spre surprinderea tuturor. M-am grăbit să merg la Eubatide pentru a-i anunța vestea cea bună: în fine, de acum înainte putea locui liniștit într-o casă exorcizată de puterile demoniace. M-a însoțit, el și o mare mulțime de curioși – toți erau mirați de minunea mea – până la locul de unde dispăruse spiritul. Am poruncit acelor oameni să vină cu hârlețe și să sape în împrejurimi. Așa s-au adus la iveală scheletele care au fost înmormântate apoi cu cinste. Din acel moment, casa a încetat să mai fie prada fantomelor. Când Arignotos, acest far al înțelepciunii, înaintea căruia i se înclinau cu toții, a isprăvit povestirea lui, toți au început și mai tare să stigmatizeze obrăznicia mea; cum să te mai îndoiești când auzi o istorie, fără îndoială adevărată, fiind povestită de însuși marele Arignotos? Totuși, mie puțin îmi păsa de părul lui alb sau de reputația lui de mare filosof: „Așadar, zic eu lui Arignotos, nu ești decât un om ca toți ceilalți, tu, unica speranță a inteligenței de care mă agățasem. Și tu ești una din acele persoane stăpânite de baliverne și iluzii. Ți se potrivește foarte bine proverbul: Aurul acesta nu e decât plumb greu”. – Deoarece refuzi spusele mele, zise el, și ale prietenilor noștri, Dinomacus, Cleodem și Eucrat, atunci vorbește-mi despre persoana care ar fi, în opinia ta, cea mai vrednică să vorbească despre asemenea subiecte și care ne-ar contrazice. – Pe Zeus, zic eu, a existat în trecut un om minunat, cetățean din Abdera, care se numea Democrit. Ar fi avut sentimentul că nimic din ceea ce povestiți voi aici nu poate fi adevărat. Era atât de tare convins, încât trăia în morminte, în afara împrejmuirii cetății; acolo se străduia să scrie cărțile lui, ziua și noaptea. Se spune că tineri descreierați își băteau joc de el, făcându-l să creadă că erau fantome; se îmbrăcau în haine lungi negre și își puneau pe față măști cu chip de morți. Îl înconjurau pe filosof și făceau înaintea lui piruete hidoase. Însă Democrit nu se arăta stânjenit de asemenea mascarade și nici măcar nu-și ridica ochii la asemenea spectacol. Continuând să scrie, în cele din urmă le zise: „Bine, cred că am râs destul pentru astăzi, vă puteți opri acuma!” Această anecdotă dovedește clar că nicio clipă măcar nu se gândise că sufletele ar putea subzista după ce au părăsit trupurile. – Povestirea ta, zise Eucrat, este mai degrabă dovada că acest Democrit era un tâmpit, dacă într-adevăr asta era gândirea lui. Acuma vă voi povesti eu o aventură ce mi s-a întâmplat cu adevărat: poate te vei convinge, Tychiade, nu se știe niciodată! Când eram tânăr și locuiam în Egipt, unde mă trimisese tatăl meu pentru a-mi continua studiile, am dorit să urc pe Nil până la Coptos (oraș din Egipt, azi Qyft), pentru a contempla celebrul Memnon (un monument sculptural de excepție ce orna templul funerar al regelui Amenophis al III-lea, restaurat de Septimiu Sever) și să ascult sunetul minunat ce-l face în fiecare dimineață. Iată că, doar pentru mine, statuia, nici gând să-mi scoată un son la întâmplare, așa cum face pentru toți oamenii de rând, îmi rosti un oracol în șapte versuri, asupra căruia nu voi insista acuma. Revenind pe Nil, am avut bucuria să călătoresc împreună cu un cetățean din Memphis, un scrib dotat cu o înțelepciune deosebită și foarte bun în științele egiptene. Îmi spunea că trăise 23 de ani în criptele templelor și dobândi-se o știință magică, învățată chiar de la zeița Isis. – Este vorba despre Pancrate, marele meu maestru, adăugă Arignotos; ce om divin! Se purta cu capul ras, se îmbrăca în in, mereu în meditație. Cunoștea un pic greaca, era înalt, avea un nas mare, buze groase, picioare slabe. – Este exact portretul lui, zise Eucrat, este Pancrate! La început mi s-a părut necunoscut. Văzându-l făcând minuni la fiecare escală, călărind crocodili și înotând în Nil printre animale feroce pe care le impresiona, am avut imediat convingerea că era un om sfânt. Am dorit să mi-l fac prieten și chiar am reușit, astfel încât mi-a revelat toate secretele științei lui vaste. Într-o zi mi-a cerut să-mi las toți slujitorii mei la Memphis pentru a-l însoți singur, zicându-mi „că nu vom duce lipsă de sclavi”. Era adevărat. Când eram într-un hotel, îndepărta zăvorul ușii sau se înarma, fie cu o mătură, fie cu un pistil, și le îmbrăca cu mai multe cârpe. Apoi făcea o vrăjitorie și rostea o formulă divinatorie; atunci obiectul începea să meargă cu atâta eleganță încât puteai să crezi că era un om. Acest sclav, de un gen cu totul deosebit, scotea apă, pregătea masa, făcea curățenie și ne servea cu o deosebită grijă. Când Pancrate nu mai avea nevoie de serviciile lui, îl readucea la stadiul inițial de mătură sau de pistil, rostind o nouă formulă magică. Mă minunam de o asemenea minunăție, însă nu puteam obține formula pe care o păstra secretă. Desigur, cu deosebită curtoazie, refuza mereu să mi-o facă cunoscută. Într-o zi, fără să-și dea seama, fiind în umbră, l-am auzit rostind celebra formulă. Era un singur cuvânt compus din trei silabe. Puțin după, Pancrate a trebuit să iasă până la piață cu treburi, însă înainte de a pleca dădu sfaturile lui pistilului. A doua zi, egipteanul fiind iar la piață, am luat pistilul, am așezat pe el câteva cârpe, cum făcea el, am rostit cele trei silabe miraculoase, apoi i-am poruncit să meargă să aducă apă. Pistilul mi-a adus un ulcior plin. „Foarte bine, i-am zis, este suficient, redevină pistil acuma”. Însă problemă, el refuză să mă asculte și continua să scoată apă, fără judecată, până ce camera era inundată. Eram neliniștit, după cum puteți gândi, și foarte triste deoarece riscam să-l mânii pe prietenul meu Pnacrate. Nu mă înșelam. Așadar am luat o secure și am tăiat pistilul în două. Din păcate, două bucăți de lemn s-au ridicat imediat, fiecare a luat câte un ulcior, și s-au dus să scoată apă. Aveam așadar doi slujitori în acțiune, în loc de unul. Pancrate revine, își dă seama de isprava mea și redă acestor două bucăți de lemn forma lor inițială. Câteva zile mai târziu, egipteanul a dispărut. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. – Cel puțin ai învățat ceva, zise Dinomacus: să transformi pistilul în slujitor. – Desigur! Sau mai bine spus, nu știu să fac treaba decât pe jumătate, deoarece nu-i pot reda statutul său inițial. Să-l transform în aducător de apă știu și dintr-o dată casa îmi este inundată!

    Atunci nu m-am mai putut stăpâni și am strigat: „Când o să încetați să mai spuneți atâtea prostii? Să fie oare din cauza vârstei voastre? Cel puțin, din respect față de acești copii, rețineți-vă să mai povestiți baliverne, mai ales când sunt înfiorătoare. Încercați să-i respectați un pic! Nu le buimăciți capul cu tot felul vorbării goale care-i vor înspăimânta toată viața. Tot îndopându-i cu asemenea isprăvi oribile îi veți transforma în găini plouate”. – Remarcile tale cad la țanc, zise Eucrat, tocmai doream să vorbesc despre superstiție. Așadar, Tychiade, ce ai să ne spui despre oracole, profeții, despre cuvintele rostite de un muritor în contact cu zeii, despre glasurile ce se aud prin sanctuare, despre prezicerile preoteselor fecioare? Mă aștept încă o dată să ne reciți o poezie a incredulității tale. În ce mă privește, dețin un inel sacru pe care este înscris un Apolo pythian. De ce? Tocmai fiindcă acest Apolo îmi vorbește... Însă nu spun mai multe din teamă să nu se creadă că mă laud. Totuși, voi povesti ceea ce s-a întâmplat în templul lui Amphilochus, la Mallos, unde statuia eroului m-a învrednicit să-mi vorbească despre problemele mele. Vreau să-ți zic totul cu lux de-a-mănuntul. În final îți voi povesti la ce am fost martor la Pergamo și la Patara. Revenit în Egipt, în locurile natale, am aflat că oracolul din Mallos era renumit pentru fiabilitatea lui; efectiv, răspunsurile la întrebările ce îi sunt puse sunt de o mare claritate. De aceea i-am cerut să-mi prezică viitorul. Eucrat începu povestirea lui însă eu știam dinainte cum avea să o isprăvească. Mă plictisisem să mai joc permanenta voce a dizidentului. Am decis așadar să plec atunci când ajunsese cu povestea la călătoria lui din Egipt la Mallos. Trebuie să-ți mărturisesc de altfel că și ei se plictisiseră să aibă printre ei pe cineva care îi contesta tot timpul. Atunci am zis: „Trebuie să merg de urgență la Leontichos. Iar pe voi, care sunteți deasupra problemelor obișnuite ale oamenilor de rând, zeii să vă inspire în povestirile voastre inventate”. Cu aceste cuvinte i-am părăsit. Sunt convins că s-au simțit ușurați prin plecarea mea și nu mă înșel dacă spun că și-au făcut chiar provizii, în inimile lor, cu povești de adormit copiii. Iată așadar, dragul meu Philocles, ce am auzit la Eucrat. Trebuie să-ți spun că acum mă simt ca acei oameni îmbătați cu must. Stomacul îmi este umflat și chiar am nevoie să elimin totul. Să știi că nu mă voi uita la bani pentru a-mi procura drogul care-mi va permite să elimin aceste tâmpenii din capul meu; îmi este teamă că tot amintindu-mi de ele să nu devin nebun. Văd deja prin fața ochilor fantome, năluci, demoni, și alte prostii...

    Philocles: Este exact ceea ce resimt și eu, Tychiade, după ce mi-ai povestit toate aceste anecdote. Cei care sunt mușcați de câini turbați nu sunt singurii care să fie atinși de turbare și care să fie bolnavi de aquaphobie. Omul mușcat, mușcă la rândul lui pe aproapele lui, iar această rană este la fel de nocivă ca cea provocată de câine. La Eucrat ai fost mușcat de toate aceste minciuni și mi-ai transmis turbarea, astfel încât am capul plin cu tot felul de tâmpenii.

    Tychiade: Fii liniștit, dragă prietene, deținem un antidot de primă mână pentru a ne vindeca de această boală: adevărul și rațiunea. Să continuăm să le folosim bine și nu vom fi niciodată contaminați de nebunia minciunilor de tot felul și de prostia oamenilor.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :