• Motu Proprio - Aperuit illis - Papa Francisc

    Sărbătoarea liturgică a sfântului Ieronim, 30 sept. 2019, marchează începutul unui an dedicat acestui mare Părinte al Bisericii, care a lăsat una dintre cele mai bogate moșteniri teologice și cele mai numeroase studii biblice posterității creștine. Acum 1600 de ani trecea în lumea drepților acela care a dat tradiției creștine de expresie latină Biblia în limba Vulgata, adică pe înțelesul acelora care nu aveau acces la limba greacă sau ebraică. Biserica catolică s-a hrănit cu această traducere vreme de secole, iar astăzi, chiar dacă Dei Verbum (C.V. II) a încurajat traducerea Sfintei Scripturi în toate limbile poporului creștin, textul Bibliei Vulgata rămâne de referință în lumea catolică, așa cum textul Septuagintei (LXX) rămâne o referință pentru tradiția ortodoxă. În acest an jubilar, Papa Francisc a simțit nevoia, de a invita poporul creștin dreptcredincios să se familiarizeze tot mai mult cu nesecatele comori spirituale conținute în textele Sfintelor Scripturi. Însuși sfântul Ieronim spunea că: "A ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos", de aceea Papa Francisc insistă în acest document, cu valoare normativă pentru Biserica Catolică, să se organizeze o zi a Cuvântului Domnului, Duminica a III-a din timpul ordinar al anului liturgic, pentru ca toți credincioșii să fie tot mai sensibilizați cu bogăția conținută în Revelație, să se roage cu texte din Biblie și să se deprindă cu îndeltniciri adecvate pentru modelarea vieții creștine în funcție de învățăturile din Sfânta Scriptură. Redau aici o traducere cât mai fidelă a textului Sfântului Părinte și vă invit pe toți cei care doriți să vă lăsați surprinși de comorile ascunse în acest "ogor sfânt" să vă îndemnați și să vă întreceți în citirea, meditarea și împărtășirea Cuvântului Domnului pentru ca viața să devină o rugăciune sub privirile Tatălui Milostiv, Fiului Mântuitor și Duhului Sfințitor, AMIN!

    Scrisoare apostolică sub formă de

    «MOTU PROPRIO»

    A Suveranului Pontif Francisc

    APERUIT ILLIS 

    Prin care este instituită
    DUMINICA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 

     

    1. „Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile” (Lc 24, 45). Acesta este unul din ultimele gesturi înfăptuite de Domnul înviat, înaintea înălțării sale la cer. Apare discipolilor în timp ce sunt întruniți în același loc, frânge pâinea și le deschide mintea ca să priceapă Sfintele Scripturi. Acestor oameni înspăimântați și decepționați, le revelează sensul misterului pascal: adică, conform proiectului veșnic al Tatălui, Isus trebuia să sufere și să învie din morți pentru a oferi convertirea și iertarea păcatelor (cf. Lc 24, 26.46-47) și promite darul Duhului Sfânt care le va da tăria de a fi martori ai acestor mistere ale mântuirii (cf. Lc. 24, 49). Relația dintre cel Înviat, comunitatea credincioșilor și Sfânta Scriptura este una vitală pentru identitatea noastră. dacă Domnul nu ne introduce în tainele Sfintei Scripturi, ne este imposibil să înțelegem profunzimea ei. Totuși contrariul este la fel de adevărat: fără Sfânta Scriptură, evenimentele misiunii lui Isus și ale Bisericii sale în lume rămân indescifrabile. Pe bună dreptate, sfântul Ieronim scria: „Ignoranța Scripturilor înseamnă ignoranța lui Cristos” (In Is. Prol: PL 24, 17).

     

    2. În concluzia jubileului extraordinar al Milostivirii, cerusem să ne gândim la „o duminică consacrată în întregime Cuvântului Domnului, pentru a înțelege bogăția inepuizabilă ce izvorăște din acest dialog constant între Dumnezeu și Poporul său” (Misericordia et misera, nr. 7) A consacra în mod special o duminică din Anul liturgic Cuvântului lui Dumnezeu ne permite, întâi de toate, să retrăim în Biserică gestul celui Înviat care ne deschide și nouă comoara Cuvântului său pentru ca noi să putem fi în lume vestitori ai acestei bogății inepuizabile. În acest sens, învățăturile sfântului Efrem Sirul îmi vin în minte: „Cine este așadar în măsură să înțeleagă toată comoara ce se află într-un singur cuvânt al tău, Doamne? Ceea ce noi înțelegem este cu mult mai puțin decât ceea ce nu înțelegem, ca niște oameni însetați care se adapă la un izvor. Perspectivele cuvântului tău sunt numeroase, după cum numeroase sunt și orientările celor care îl studiază. Domnul a colorat cuvântul său cu multe frumuseți pentru ca fiecare din cei care se hrănesc din el să poată contempla ceea ce iubește. În cuvântul său el a ascuns toate comorile pentru ca fiecare din noi să găsim o bogăție în ceea ce medităm” (Comentarii la Diatessaron, 1, 18).

    Prin această scrisoare doresc așadar să răspund la numeroasele cereri care au ajuns la mine din partea poporului lui Dumnezeu pentru ca, în toată Biserica, să se poată celebra în unitatea intențiilor Duminica Cuvântului lui Dumnezeu. A devenit de altfel o practică curentă să se trăiască momente în care comunitatea creștină se concentrează pe marea valoare ce o ocupă Cuvântul lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. În multe Biserici locale s-au născut numeroase inițiative pentru a face ca Sfânta Scriptură să fie accesibilă credincioșilor, fapt ce-i face să fie recunoscători pentru un asemenea dar, îi angajează să trăiască din ea în fiecare zi și îi face responsabili pentru a o mărturisi în deplină coerență.

    Conciliul Vatican II a dat un impuls important în redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Constituția Dogmatică Dei Verbum. Din aceste pagini, care merită neîncetat să fie meditate și trăite, reiese în mod clar natura Sfintei Scripturi transmise din generație în generație (cap. 2), inspirația ei divină (cap. 3) care cuprinde Vechiul și Noul Testament (cap. 4 și 5) și importanța ei pentru viața Bisericii (cap. 6). Pentru a face să crească mai mult această învățătură, Benedict al XVI-lea a convocat, în anul 2008, o Adunare Sinodală a Episcopilor pe tema „Cuvântul lui Dumnezeu în viața și misiunea Bisericii” în urma căruia a publicat Exortația apostolică Verbum Domini care constituie o învățătură inevitabilă pentru comunitățile noastre. În acest document, caracterul performativ al Cuvântului lui Dumnezeu este aprofundat într-un mod special mai ales atunci când din el, în acțiunea liturgică, izvorăște caracterul său specific sacramental. Este bine așadar să nu lipsească niciodată din viața poporului nostru raportul decisiv cu acest Cuvânt viu pe care Domnul nu încetează niciodată să-l adreseze Miresei sale, pentru ca ea să poată crește în iubire și în mărturisirea credinței.

     

    3. Stabilesc așadar ca a treia Duminica din Timpul Ordinar să fie consacrată celebrării, reflecției și proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Această duminică a Cuvântului lui Dumnezeu va veni deci să ia loc într-un moment ideal din această perioadă a anului în care suntem invitați să întărim legăturile noastre cu comunitățile iudaice și să ne rugăm pentru unitatea creștinilor. Nu este vorba doar despre o simplă coincidență temporară: celebrarea Duminicii Cuvântului lui Dumnezeu exprimă o valoare ecumenică, deoarece Sfânta Scriptură indică celor ce se pun în atitudine de ascultare calea de urmat pentru a ajunge la unitatea autentică și trainică.

    Comunitățile vor găsi mijloacele potrivite pentru a trăi această duminică drept o zi solemnă. Va fi foarte important, în orice caz, ca în celebrarea euharistică să se poată introduce textul sfânt în așa fel încât să se sublinieze în mod evident adunării duminicale valoarea normativă ce o deține Cuvântul lui Dumnezeu. În această duminică, în mod special, va fi util să se sublinieze proclamarea lui și să se adapteze omilia în așa fel încât să se scoată în evidență slujirea adusă Cuvântului Domnului. Episcopii vor putea, în această duminică, să celebreze ritul lectoratului sau să încredințeze ministere asemănătoare pentru a reaminti importanța proclamării Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul liturgiei. Este fundamental, într-adevăr, să se întreprindă toate eforturile necesare pentru a forma câțiva credincioși să fie adevărați vestitori ai Cuvântului, având o pregătire adecvată, după cum acest lucru se face de altfel în mod obișnuit pentru acoliți sau miniștri extraordinari ai sfintei împărtășanii. În același fel, preoții în parohii vor putea găsi forma cea mai adaptată pentru a înmâna Biblia, sau una din cărțile ei, întregii adunări, pentru a face să reiasă importanța de a continua citirea ei în viața de zi cu zi, să fie aprofundată și să se roage cu Sfânta Scriptură, referindu-se cu precădere la Lectio divina.

     

    4. Revenirea Poporului lui Israel în țara sa, după exilul babilonian, a fost marcat în mod semnificativ de citirea din cartea Legii. Biblia ne oferă o descriere emoționantă a acestui moment în cartea lui Neemia. Poporul era adunat la Ierusalim pe locul Porții Apelor și asculta Legea. Împrăștiat din cauza deportării, acum se afla adunat în jurul Sfintei Scripturi ca și cum ar fi fost „un singur om” (Ne 8, 1). La citirea cărții sfinte, poporul „asculta” (Ne 8, 3), știind că regăsea în acest cuvânt sensul evenimentelor trăite. Reacția poporului la proclamarea acestor cuvinte a fost emoția nestăpânită și lacrimile: „Esdra citea un text din cartea Legii lui Dumnezeu apoi leviții traduceau, dădeau sensul, și astfel se putea înțelege. Neemia guvernatorul, Esdra care era preot și scrib, și leviții care dădeau explicațiile, au spus întregului popor: Această zi este consacrată Domnului Dumnezeului vostru! Să nu țineți doliu, să nu plângeți!” Fiindcă toți plângeau auzind cuvintele Legii. [...] Nu vă întristați: bucuria Domnului este tăria voastră!” (Ne 8, 8-10). Aceste cuvinte conțin o mare învățătură. Biblia nu poate fi doar patrimoniul unora și cu atât mai puțin o colecție de cărți pentru câțiva privilegiați. ea aparține, înainte de toate, poporului convocat pentru a o asculta și a se recunoaște în acest Cuvânt. Deseori există tendințe care încearcă să monopolizeze textul sfânt restrângându-l la anumite cercuri sau grupuri alese. Nu poate fi așa. Biblia este cartea Poporului Domnului care, în ascultare, trece de la împrăștiere și dezbinare la unitate. Cuvântul lui Dumnezeu unește și face un singur popor.

     

    5. În această unitate favorizată de ascult, păstorii au în primul rând marea responsabilitate să explice și să permită tuturor să înțeleagă Sfânta Scriptură. Deoarece este cartea poporului, cei care au vocația să fie miniștrii Cuvântului trebuie să resimtă cu tărie exigența de a-l face accesibil comunității lor. Omilia, în special, îmbracă o funcție cu totul specială, fiindcă ea deține „un caracter aproape sacramental” (Evangelii Gaudium, nr. 142). A ajuta poporul să intre în profunzime în Cuvântul lui Dumnezeu, folosind un limbaj simplu și adaptat celui care ascultă, permite preotului să ajute de asemenea la „descoperirea frumuseții imaginilor pe care Domnul le folosește pentru a stimula practicarea binelui” (Evangelii Gaudium, nr. 142). Este o oportunitate pastorală ce nu trebuie neglijată!

    Pentru mulți dintre credincioșii noștri, într-adevăr, este unica ocazie ce o au pentru a simți frumusețea Cuvântului lui Dumnezeu și a-l vedea aplicat la propria lor viață de zi cu zi. Așadar, trebuie să se consacre timpul necesar pregătirii omiliei. Nu se poate improviza comentariul lecturilor sfinte. Pentru noi, ca predicatori, ni se cere să nu depășim măsura cu predicile noastre sau cu argumentări străine. Când ne oprim pentru a medita și a ne ruga cu textele sfinte, suntem în măsură să vorbim cu inima pentru a atinge inimile oamenilor care ne ascultă, pentru a spune esențialul care reiese și care aduce rod. Să nu încetăm niciodată a consacra timp și a ne ruga cu Sfânta Scriptură pentru ca ea să fie primită „pentru ceea ce este într-adevăr, nu un cuvânt omenesc, ci însuși Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tes 2, 13). Este de dorit, de asemenea, ca responsabilii de cateheze, în virtutea ministerului ce le este încredințat, să ajute la creșterea în credință, resimțind urgența de a se reînnoi prin familiarizarea cu studiul Sfintelor Scripturi, permițând să favorizeze un adevărat dialog între cei care îi ascultă și Cuvântul lui Dumnezeu.

     

     

    6. Înainte de a se arăta discipolilor închiși în cenacol și a le deschide inteligența pentru Sfintele Scripturi (cf. Lc 24, 44-45), cel Înviat apare la doi dintre ei pe drumul ce ducea de la Ierusalim la Emaus (cf. Lc 24, 13-35). Descrierea evanghelistului Luca subliniază că era în ziua învierii, adică duminică. Acești doi discipoli discută cu privire la ultimele evenimente ale pătimirii și morții lui Isus. Drumul este marcat de tristețea și decepția sfârșitului tragic al lui Isus. Speraseră în El, văzându-L drept Mesia eliberator, însă s-au aflat înaintea scandalului celui Răstignit. Discret, cel Înviat se apropie și merge cu discipolii, însă aceștia nu-l recunosc (cf. Lc 24, 16). Drum făcând, Domnul îi întreabă, dându-și seama că nu înțeleseseră sensul pătimirii și morții sale; îi numește „nepricepuți și grei de inimă în a crede” (Lc 24, 25) și, „începând cu Moise și cu toți Profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele ce se refereau la El” (Lc 24, 27). Cristos este primul exeget! Scripturile din vechime nu au anticipat doar ceea ce El a realizat, ci El însuși a voit să fie fidel acestui Cuvânt pentru a arătă în mod clar unica istorie a mântuirii care află în Cristos împlinirea sa desăvârșită.

     

    7. Biblia, așadar, ca Scriptură Sfântă, vorbește despre Cristos și îl vestește ca fiind Cel care trebuie să traverseze prin suferință ca să intre în slava sa (cf. Lc 24, 26). Nu doar o parte, ci toată Scriptura vorbește despre El. Moartea și învierea sa sunt de neînțeles fără Scripturi. De aceea una din mărturisirile de credință cele mai vechi subliniază faptul că „Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, și a fost înmormântat; a înviat a treia zi, după Scripturi, și i s-a arătat lui Petru” (1 Co 15, 3-5). Deoarece Scripturile vorbesc despre Cristos, suntem în măsură să credem că moartea și învierea sa nu aparțin descrierilor mitologice, ci istoriei și se află în centrul credinței discipolilor săi. Legătura între Sfânta Scriptură și credința credincioșilor este profundă. Deoarece credința provine din ascultare, iar ascultarea este centrată pe cuvântul lui Cristos (cf. Rm 10, 17), invitația care decurge este urgența și importanța că toți credincioșii noștri trebuie să se dedice ascultării Cuvântului Domnului, atât în acțiunea liturgică cât și în rugăciunea și reflecția personală.

     

    8. Călătoria celui Înviat cu discipolii din Emaus se termină cu masa. Călătorul misterios acceptă invitația insistentă făcută de cei doi însoțitori: „Rămâi cu noi, fiindcă seara se apropie, iar ziua e pe sfârșite” (Lc 24, 29). Stând la masă cu ei, Isus ia pâinea, rostește binecuvântarea, o frânge și le-o dă lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut (cf. Lc 24, 31). Din această scenă înțelegem cât de strânsă este legătura dintre Sfânta Scriptură și Euharistie. Conciliul Vatican II ne învață: „Biserica a venerat întotdeauna Sfintele Scripturi la fel cum o face și pentru însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în cadrul Sfintei Liturgii, să ia pâinea vieții de la masa Cuvântului lui Dumnezeu și Trupul lui Cristos pentru a-l împărți credincioșilor” (Dei Verbum, nr. 21).

    Frecventarea constantă a Sfintelor Scripturi și celebrarea Euharistiei fac posibilă recunoașterea între persoanele care se aparțin. În postura de creștini suntem un singur popor care merge în istorie, întărit de prezența Domnului printre noi, care ne vorbește și ne hrănește. Această zi consacrată Bibliei se dorește a fi, nu „o dată pe an”, ci un eveniment pentru tot anul, fiindcă avem o nevoie urgentă să devenim familiarizați și intimi ai Sfintelor Scripturi și ai Celui Înviat, care nu încetează să frângă Cuvântul și Pâinea în comunitatea celor credincioși. De aceea avem nevoie să intrăm constant în încredere cu Sfânta Scriptură, dacă nu inima va rămâne rece și ochii vor rămâne închiși, loviți de multele forme de orbire. Scriptura și Sacramentele sunt așadar nedespărțite. Atunci când sacramentele sunt introduse și luminate de Cuvânt, se dovedesc a fi cu adevărat scopul unui drum pe care însuși Cristos deschide spiritul și inima pentru a recunoaște acțiunea sa mântuitoare. Este necesar, într-un asemenea context, să nu uităm învățătura care ne vine din Apocalipsă. Aici se spune că Domnul stă la ușă și bate. Dacă cineva aude glasul său și îi deschide, va intra și va cina cu el (cf. Ap 3, 20). Cristos Isus, prin Sfânta Scriptură, bate la ușa noastră; dacă auzim și deschidem ușa spiritului nostru și cea a inimii noastre, atunci va intra în viața noastră și va rămâne cu noi.

     

    9. În Scrisoarea a doua către Timotei, care este într-o oarecare măsură testamentul spiritual al sfântului Paul, apostolul îi recomandă colaboratorului său fidel să frecventeze constant Sfânta Scriptură. Paul este convins că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu; este de folos pentru învățătură, pentru a denunța răul, pentru a ridica și pentru a educa în dreptate” (1 Tim 3, 16). Această recomandare a lui Paul către Timotei stă la temelia argumentării de către Constituția conciliară Dei Verbum atunci când vorbește despre marea temă a inspirației Sfintei Scripturi, o temelie din care izvorăște, în particular, finalitatea mântuitoare, dimensiunea spirituală și principiul întrupării pentru Sfânta Scriptură.

    Reamintind mai întâi recomandarea lui Paul către Timotei, Dei Verbum subliniază: „Cărțile din Scriptură învață cu tărie, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu a voit să-l vadă consemnat în Sfintele Scripturi pentru mântuirea noastră” (nr. 11). Deoarece acestea ne învață în vederea mântuirii datorită credinței în Cristos (cf. 2 Tim 3, 15), adevărurile ce se află în ele sunt spre mântuirea noastră. Biblia nu este o colecție de cărți de istorie, nici cronici, însă ea este orientată în întregime spre mântuirea integrală a omului. Înrădăcinarea de netăgăduit în istorie a cărților conținute în textul sfânt nu trebuie să ne facă să uităm această finalitate primordială: mântuirea noastră. Totul este îndreptat spre această finalitate înscrisă în însăși natura Bibliei, care este alcătuită ca o istorie a mântuirii în care Dumnezeu vorbește și făptuiește pentru a merge în întâmpinarea tuturor oamenilor, pentru a-i mântui din păcat și din moarte. Pentru a atinge acest scop mântuitor, Sfânta Scriptură, sub acțiunea Duhului Sfânt, transformă în Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul oamenilor scris într-un fel uman (cf. Dei Verbum nr. 12). Rolul Duhului Sfânt în Sfânta Scriptură este fundamental. Fără acțiunea sa, riscul de a fi închis în text ar fi întotdeauna un pericol, ușurând astfel interpretarea fundamentalistă, față de care trebuie să rămâne întotdeauna la mare distanță pentru a nu trăda caracterul inspirat, dinamic și spiritual cuprins în textul sfânt. Așa ne reamintește și Apostolul, „litera ucide, însă Duhul dă viață” (2 Co 3, 6). Duhul Sfânt transformă deci Sfânta Scriptură într-un Cuvânt viu al lui Dumnezeu, trăit și transmis în credința poporului său sfânt.

     

    10. Acțiunea Duhului Sfânt nu se referă doar la formarea Sfintei Scripturi, dar este activ și în cei care se pun sub ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este importantă afirmația Părinților conciliari conform căreia Sfânta Scriptură trebuie să fie „citită și interpretată la lumina aceluiași Duh Sfânt prin care a fost scrisă” (Dei Verbum nr. 12). Cu Isus Cristos, revelația lui Dumnezeu atinge împlinirea sa desăvârșită; totuși, Duhul Sfânt continuă acțiunea sa. Efectiv, ar fi reductor să limităm acțiunea Duhului Sfânt doar la natura divin inspirată a Sfintelor Scripturi și la diferiții ei autori. Este necesar să avem încredere în acțiunea Duhului Sfânt care continuă să realizeze forma sa particulară de inspirație atunci când Biserica învață Sfânta Scriptură, când Magisteriul o interpretează în mod autentic (cf. Dei Verbum nr. 10) și când fiecare credincios face propria sa normă spirituală. În acest sens, putem înțelege cuvintele lui Isus atunci când, discipolilor care îi confirmă că au înțeles sensul cuvintelor lui, le spune: „De aceea, orice scrib devenit discipol al Împărăției Cerurilor este asemănător unui gospodar care scoate din comoara sa lucruri noi și lucruri vechi” (Mt 13, 52).

     

    11. Dei Verbum precizează, în sfârșit: „Cuvintele lui Dumnezeu, trecând prin limbajul oamenilor, au devenit asemenea limbajului oamenilor, la fel cum în trecut Cuvântul Tatălui veșnic, asumând slăbiciunea trupului nostru, a devenit asemenea oamenilor” (nr. 13). Asta înseamnă că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu dă formă și sens relației dintre Cuvântul lui Dumnezeu și limbajul omenesc, condiționat de contextele istorice și culturale. În acest eveniment ia formă Tradiția, care și ea este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Dei Verbum nr. 9). Deseori se întâmplă să separăm Sfânta Scriptură și Tradiția, fără să înțelegem că ele împreună sunt unica sursă a Revelației. Caracterul scris al primei nu micșorează cu nimic faptul ca ea să fie pe deplin cuvânt dătător de viață; tot la fel, Tradiția vie a Bisericii, care o transmite neîncetat de-a lungul veacurilor din generație în generație, deține această carte sfântă ca o „regulă supremă a credinței” (Dei Verbum nr. 21). De altfel, înainte ca ea să devină text scris, Sfânta Scriptură a fost transmisă oral și menținută vie datorită credinței unui popor care o recunoștea ca fiind propria sa istorie și principiul identității lui printre celelalte popoare. Credința biblică are ca fundament deci Cuvântul viu, nicidecum o carte oarecare.

     

    12. Când Sfânta Scriptură este citită în același spirit cu cel al autorului care a inspirat-o, rămâne mereu nouă. Vechiul Testament nu este niciodată vechi odată ce îl facem să intre în Noul Testament, deoarece totul este transformat de unicul Duh Sfânt care îl inspiră. Tot textul sfânt deține o funcție profetică: nu privește viitorul, ci prezentul celui care se hrănește din acest Cuvânt. Isus însuși spune foarte clar la începutul ministerului său: „Astăzi se împlinește acest cuvânt al Scripturii pe care l-ați auzit” (Lc 4, 21). Cel ce se hrănește în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu se face, asemenea lui Isus, contemporan persoanelor pe care le întâlnește; nu este ispitit să cadă în nostalgii sterile din trecut, nici în utopii lipsite de consistență din viitor.

    Sfânta Scriptură împlinește acțiunea sa profetică înainte de toate cu privire la cel care o ascultă. Provoacă blândețe și amărăciune. Să ne amintim de cuvintele profetului Ezechiel: când Domnul îl invită să mănânce sulul cărții, el mărturisește: „în gura mea era dulce ca mierea” (Ez 3, 3). Chiar și evanghelistul Ioan, aflându-se pe insula Patmos, retrăiește aceeași experiență ca Ezechiel să mănânce cartea, însă el adaugă ceva specific: „În gura mea era dulce ca mierea, însă, după ce am mâncat-o, a umplut stomacul meu de amărăciune” (Ap 10, 10). Efectul dulceții Cuvântului lui Dumnezeu ne îndeamnă să o împărtășim cu cei pe care îi întâlnim pentru a le spune certitudinea speranței ce o conține (cf. 1 P 3, 15-16). Amărăciunea, dimpotrivă, este deseori oferită atunci când ne dăm seama cât ne este de dificil să trăim Cuvântul într-un mod incoerent, sau chiar este refuzat să fie atins măcar cu degetul, deoarece nu este considerat ca fiind dătător de sens vieții. Este așadar necesar să nu ne obișnuim niciodată cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci să ne hrănim din el pentru a descoperi și a trăi în profunzime relația noastră cu Dumnezeu și cu frații noștri.

     

    13. O altă provocare din Sfânta Scriptură este cea care privește caritatea. Neîncetat, Cuvântul lui Dumnezeu reamintește iubirea milostivă a Tatălui care cere copiilor săi să trăiască în caritate. Viața lui Isus este expresia deplină și perfectă a acestei iubiri divine care nu reține nimic pentru sine însuși, dar se oferă tuturor fără rezerve. În parabola săracului Lazăr găsim o învățătură prețioasă: în timp ce Lazăr și bogatul mor, acesta din urmă, văzându-l pe cel sărac în sânul lui Abraham, cere ca el să fie trimis la frații săi pentru a-i avertiza să trăiască în iubirea față de aproapele pentru a evita ca și ei să ajungă în acele chinuri unde se află el. Răspunsul este unul fără replică: „Îl au pe Moise și profeții, să-i asculte” (Lc 16, 29). A asculta Sfintele Scripturi pentru a practica milostivirea este o mare provocare pentru viața noastră. Cuvântul lui Dumnezeu este în măsură să ne deschidă ochii pentru a ne permite să ieșim din individualismul care ne conduce la asfixie și la sterilitate și în același timp deschide larg calea împărtășirii și solidarității.

     

    14. Unul din episoadele cele mai semnificative ale raportului dintre Isus și discipoli este textul schimbării lui Isus la față. Isus urcă pe munte pentru a se ruga împreună cu Petru, Iacob și Ioan. Evangheliștii își amintesc bine că, în timp ce fața și hainele lui Isus străluceau, doi oameni stăteau de vorbă cu el: Moise și Ilie, care întruchipează Legea, respectiv Profeții, adică Sfintele Scripturi. Reacția lui Petru, la această vedere, este plină de o mirare extraordinară: „Doamne, ce bine e să fim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie” (Lc 9, 33). În acel moment un nor i-a acoperit cu umbra lui și discipolii au fost plini de frică. Schimbarea la față reamintește sărbătoarea corturilor, când Esdra și Neemia citeau textul sfânt poporului, după revenirea din exil. În același timp, ea anticipă slava lui Isus în pregătirea pentru scandalul pătimirii, slavă divină care este în același timp evocată de norul care îi învăluie pe discipoli, simbolul prezenței Domnului. Această schimbare la față este asemănătoare cu cea a Sfintei Scripturi care se coboară pentru a hrăni viața credincioșilor. După cum reamintește Verbum Dei: „În înțelegerea articulației dintre diferitele sensuri ale Scripturii, devine decisiv să înțelegem trecerea de la literă la duh. Nu este vorba despre o trecere automată și spontană; ci este vorba mai degrabă de o depășire a literei” (nr. 38).

     

    15. Pe drumul recepționării Cuvântului lui Dumnezeu ne însoțește Maica Domnului recunoscută fericită pentru că a crezut că se va împlini în ea ceea ce Domnul i-a vestit (cf. Lc 1, 45). Fericirea Mariei precedă toate fericirile rostite de Isus pentru cei săraci, cei mâhniți, cei smeriți, făcătorii de pace și cei persecutați, fiindcă este condiția necesară pentru oricare altă fericire. Niciun sărac nu este fericit pentru că este sărac; devine fericit, asemenea Mariei, dacă crede în împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este ceea ce reamintește un mare învățat în Sfintele Scripturi, sfântul Augustin: „Cineva din mijlocul mulțimii, cuprins în mod particular de entuziasm, strigă: Fericit sânul care te-a purtat. Iar el îi răspunde: Fericiți mai degrabă cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează. Este ca și cum ar spune: mama mea, pe care o numești fericită, este fericită tocmai pentru că păstrează Cuvântul lui Dumnezeu, nu fiindcă în ea Cuvântul s-a făcut trup și a trăit printre noi, ci fiindcă ea păstrează Cuvântul lui Dumnezeu însuși prin care ea a fost creată și care, în ea, s-a făcut trup” (Com. Evg. după Ioan, 10, 3).

     

    Duminica Cuvântului lui Dumnezeu să facă să crească în Poporul Domnului religiozitatea și asiduitatea familiară cu Sfintele Scripturi, după cum autorul sacru învăța încă din vremurile străvechi „Cuvântul este lângă tine, este în gura și în inima ta, pentru ca tu să-l pui în practică” (Dt 30, 14)

    Dat la Roma, în catedrala Sfântul Ioan din Lateran, 30 sept 2019, în memoria liturgică a Sfântului Ieronim, la acest început al jubileului de 1600 de ani de la moartea sa.


    « Sacramentalitatea Cuvântului se înțelege prin analogie la prezența reală a lui Cristos sub speciile pâinii și vinului consacrate. Apropiindu-ne de altar și luând parte la banchetul euharistic, noi ne împărtășim în mod real cu trupul și sângele lui Cristos. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare implică recunoașterea lui Cristos însuși prezent care ni se adresează pentru a fi ascultat » Verbum Domini, 56.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :