Cetatea lui Dumnezeu este o lucrare a Sf. Augustin (354-430) redactată în spirit polemic împotriva păgânilor, între anii 413 și 426, care îi acuzau pe creștini de nefericita soartă a Romei, cetatea eternă, căzută în mâinile barbarilor conduși de Alaric. Este o lucrare de referință pentru Biserica apuseană, chiar dacă uneori a condus la deformări de genul „augustinismului politic“, referitor la relațiile dintre politic și religios. Lucrarea, compusă din 22 de cărți a exersat o influență majoră dintre cele mai durabile asupra istoriei doctrinei creștine. Augustin se află într-o perioadă de maturitate productivă în materie creștină, având deja la activ câteva lucrări de bază: Tratat despre liberul arbitru, 387-388; Tratat despre adevărata religie, 388-391; Cateheza începătărilor, 400-401; Comentarii asupra Facerii, 400-402. Toate aceste lucrări pregătitoare, precum și Cetatea lui Dumnezeu se însciu într-un lung proces de maturație în definirea legăturilor dintre Biserică și Stat în interiorul marilor schimbări intervenite în Imperiul Roman după Edictul din Milano, 313, dobândirea libertății de cult a creștinilor, și după conciliul ecumenic al doilea de la Constantinopol, 381, când creștinismul, sub împăratul Teodosie I, devine religia oficială a Imperiului și marchează începutul prigonirii sistematice a păgânilor și demolarea statuelor și templelor păgâne. Cetatea lui Dumnezeu, o scriere atât polemicâ cât și teoretică, are ca scop să combată tezele susținute de Eusebiu de Cezareea (265-340) și de Paul de Orosa (380-418) ce vor să lege indisolubil destinele Statului cu cele ale creștinismului. De asemenea, Augustin atacă acuzațiile venite din partea păgânilor care-i țin pe creștini drept responsabili de soarta crudă a Romei, care a condus la căderea Imperiului Roman de Apus. Căderea Romei în mâinile barbarilor, în 410, reprezintă elementul major care a declanșat publicarea acestei lucrări care-l va preocupa timp de 13 ani pe episcopul de Hipona.