• Persecuțiile stârnite împotriva creștinilor primelor veacuri a dat naștere în Biserică unui gen literar aprte, apologia. Creștinii au simțit nevoia să se apere împotriva principalelor acuze pentru care erau conduși înaintea tribunalelor: antropofagie sau pedofagie (faptul că în timpul Euharistiei ar mânca carne de om sau ar sacrifica un prunc), ateism (faptul că neagă existența și acțiunea zeilor păgâni în Imperiu), incest (faptul că își spun frați și surori unii altora și celebrează căsătorii între ei). Mai grav însă și mai scandalos pentru creștini era faptul că deseori erau aduși înaintea judecătorilor doar pentru faptul că erau creștini, numele de creștin atrăgea după sine pedepse dintre cele mai insuportabile și nu rareori moartea. Iustin din Neapolis, Palestina, născut la începutul sec. al II-lea și mort la Roma în anul 165 prin decapitare, este unul dintre primii apologeți creștini care a venit în apărarea celor condamnați pe nedrept, în opinia lui. În această primă apologie îi contrazice pe păgânii care îi acuză pe nedrept pe creștini și arată multe paralele între tradițiile evreilor, păgânilor și creștinilor, aceștia din urmă ajungând la o înțelegere mai profundă a lucrurilor divine tocmai datorită faptului că l-au acceptat pe Isus Cristos, cel prorocit de veacuri de Profeții din vechime, drept Mesia și Mântuitor și a scos omenirea din păcat și moarte introducând-o în comuniunea divină.

    Sfântul Iustin (100-165) / Apologia Prima

    Adresa:

    I. Împăratului Titus Elios Adrian Antonin cel Pios Cezar August și fiului său Verisimus filosof și lui Lucius, fiul Cezarului filosof și, prin adopție, al lui Titus cel Pios, iubitor de cunoaștere, Senatului și întregului popor roman. Eu, Iustin, din Prisco, fiul lui Bacheius, de origine din Flavia Neapole, oraș fin Siria Palestinei, am scris acest discurs sub formă de apologie pentru a-i apăra pe oamenii de orice rasă urâți pe nedrept și persecutați, iar eu sunt unul dintre ei.

    II. Rațiunea ne spune că cei care sunt de-a dreptul credincioși și filosofi cinstesc și iubesc doar adevărul, evitând să urmeze opiniile celor din vechime, mai ales când acestea se adeveresc a fi false. Într-adevăr, o rațiune dreaptă ne spune nu doar că nu trebuie să-i urmăm pe cei care gândesc sau se comportă nedrept, dar trebuie ca, prin toate căile și cu toate mijloacele la îndemână și chiar mai presus de propria viață, cel ce iubește adevărul, chiar și atunci când este amenințat cu moartea, să fie în stare să aleagă fie să spună, fie să facă ceea ce este drept. Așadar voi vă bucurați pretutindeni de faima de a fi pioși și păstrători ai dreptății și iubitori ai înțelepciunii; nu vă rămâne decât să și demonstrați acest lucru prin fapte. Iată-mă așadar înaintea voastră nu pentru a vă aduce laude prin aceste scrieri, nici pentru a vă vorbi folosind cuvinte lăudăroase la adresa voastră, ci pentru a vă cere să luați o poziție dreaptă conform criteriului unui examen atent și riguros, fără să rămâneți lipiți prejudecăților, nici dorinței de a plăcea oamenilor superstițioși; în caz contrar veți atrage condamnarea asupra voastră dacă vă veți comporta în mod irațional și ținând seama doar de faima voastră, să spunem deja știrbită de acum. Suntem convinși de altfel că nu putem suferi niciun rău din partea nimănui, mai puțin atunci când vom fi acuzați pe drept că suntem un făcători de rele; veți putea chiar să ne ucideți, însă nu ne puteți distruge.

    Examinarea acuzelor:

    III. Dar pentru ca nimeni să nu creadă că acestea sunt cuvinte aruncate în vânt și la nimereală, mi se pare corect să reamintesc acuzele aduse la adresa creștinilor și doar atunci, dacă vor fi găsiți vinovați, să fie judecați după dreptate și să fie pedepsiți cum se cuvine; dacă, dimpotrivă, nu se poate demonstra că sunt răufăcători, rațiunea dreaptă nu permite ca ei să fie tratați pe nedrept, din cauza unei faime rele, ei care sunt oameni cinstiți; sau mai bine, nu merită ca voi să-i tratați pe nedrept, voi care credeți că sunteți obligați să interveniți cu pedepse folosindu-vă doar de impulsul irațional sau chiar de o judecată bolnavă. Orice om cu mintea întreagă va putea vedea că cererea mea este dreaptă, iar creștinii sunt judecați pe nedrept și acuzați, în timp ce aceștia dau dovadă de fapte bune și necondamnabile; încă o dată îi invit pe guvernanții noștri să facă judecata fără a folosi violența sau tirania, ci urmând credința și înțelepciunea. Astfel atât guvernanții cât și acuzații (creștinii) se vor putea bucura de pace și fericire. Spunea de altfel cineva din vechime următoarele: „Dacă guvernanții și supușii nu sunt filosofi nu este posibil ca în acel oraș să domnească fericirea”. Așadar, misiunea noastră este aceea de a da tuturor dovada vieții noastre și a învățăturilor noastre pentru ca din vina celor care vor să persiste în ignoranță în ce ne privește să nu fim noi cei care să purtăm vina fiindcă ei preferă să rămână orbi înaintea adevărului; în ce privește, este datoria voastră – după cum cere însăși rațiunea – să dați dovadă de judecători înțelepți, dând ascultare spuselor noastre. În caz contrar va fi nejustificabilă fapta voastră înaintea lui Dumnezeu dacă, după ce ați cunoscut faptele, nu ați intervenit conform dreptății.

    Este de neacceptat pedeapsa doar pentru că cineva poartă numele de „creștin”:

    IV. Apelativul unui nume nu se judecă, nici bun nici rău, fără faptele care sunt atașate numelui respectiv; de altfel, în ce ne privește pe noi, numele nostru este contestat de autorități, însă noi suntem oameni cinstiți. Dacă, pe de o parte, nu considerăm dreptate faptul de a vă cere să fim ascultați din cauza numelui nostru, atunci nu vă rămâne decât să demonstrați voi în ce constă vinovăția noastră, altfel, pe de altă parte, dacă nu găsiți dovezi care să ateste că suntem oameni răi din cauza faptului că purtăm numele de creștin și din cauza trăirii noastre, atunci este datoria voastră să vă apărați pentru a nu fi nevoiți să plătiți pentru judecata voastră nedreaptă pedepsind fără motiv bine întemeiat niște oameni nevinovați. Într-adevăr, nu mi se pare drept ca un nume să atragă după sine laude sau hule dacă nu se poate demonstra prin fapte bunătatea sau răutatea unui lucru. Vă spun, nu sunteți îndreptățiți să-i condamnați pe toți cei care sunt acuzați înaintea voastră, înainte ca aceștia să fi fost convinși de vinovăție. Dimpotrivă, în ce ne privește, voi folosiți numele nostru drept dovadă a vinovăției noastre, în timp ce, referindu-vă la numele nostru, ar trebui să-i pedepsiți mai degrabă pe acuzatorii noștri. Acuza ce ni se aduce este tocmai faptul că suntem creștini; iar voi știți prea bine că nu este drept să urâți ceea ce este bun. Dimpotrivă, dacă unul din acuzați neagă, prin cuvânt, zicând că nu este creștin, atunci îl lăsați în pace, ca și cum nu ați avea nimic să-l mai acuzați și să-l învinuiți; dar dacă, dimpotrivă, cineva admite că este creștin, atunci săriți pe el și-l pedepsiți pentru declarația sa. Voi însă ar trebui să examinați mai degrabă viața, fie a celui care mărturisește că este creștin, fie a celui care neagă lucrul acesta, pentru ca mai apoi să aveți o judecată limpede, bazându-vă pe fapte, în ce privește persoana respectivă. Așa cum unii, învățând de la Maestrul lor, Cristos, să nu nege când sunt întrebați, dau un exemplu bun; tot la fel ceilalți care, trăind în răutate și negând identitatea lor, dau ocazie celor care vor să acuze fără discriminare pe toți creștinii de necredință și nedreptate. Însă nici chiar acest lucru nu este drept! Într-adevăr, se pune o etichetă și se atribuie o conduită de filosofi unora care nu fac nimic vrednic de acest nume și de o asemenea profesie. Știți prea bine faptul că numirea de filosofi este acordată, printre cei din vechime, chiar și unor oameni care au învățat și profesat teorii opuse. Unii dintre aceștia au învățat ateismul, iar unii poeți au afirmat că Zeus este destrăbălat împreună cu fiii săi; cu toate acestea, cei care au urmat învățăturile acestora nu sunt condamnați sau întemnițați de voi, dimpotrivă decretați premii și onoruri celor care, prin cuvinte frumoase, îi denigrează pe zeii voștri.

    Influența demonilor:

    V. Ce-ar putea deci însemna toate acestea? Pentru noi, cei care mărturisim că nu săvârșim niciun rău, nici nu urmăm învățături atee, voi nu faceți procese conform regulilor, ci, împinși de pasiunea voastră nerezonabilă și de influenta demonilor răutăcioși, ne condamnați fără proces și fără să reflectați un pic. Însă adevărul va ieși la iveală! Fiindcă și în trecut demonii cei răi, făcând diferite apariții, au violat femei, au corupt băieți și s-au arătat în vedenii înspăimântătoare unor oameni, în așa fel încât aceștia nu se mai înfricoșau și nu mai erau în măsură să judece faptele ce se întâmplau în lumina rațiunii, ci, cuprinși de spaimă și ignorând că aceștia era demoni răi, i-au numit zei și fiecare a primit numele pe care demonul însuși îl dicta. Apoi când Socrate printr-un discurs inspirat de adevăr și de critică încerca să clarifice aceste fenomene și să-i îndepărteze pe oameni de demoni, acești demoni, datorită unor oameni care se complăceau în a face răul, au făcut în așa fel încât l-au omorât și pe acesta acuzându-l de a fi ateu și necredincios. Spuneau că vrea să introducă noi demoni, iar în același timp făptuiește împotriva noastră. într-adevăr, nu doar printre greci au fost demascate aceste minciuni de rațiunea lui Socrate, ci chiar și printre barbari de însuși Logosul în persoană, care a luat chip și a devenit om și se numea Isus Cristos; ascultând de el noi spunem că demonii, care au lucrat astfel, nu doar că nu sunt buni, dar sunt de-a dreptul răi și necredincioși, fiindcă nu săvârșesc nici măcar fapte asemănătoare cu ale oamenilor care îndrăgesc virtutea.

    Este nedrept să se spună că creștinii sunt atei:

    VI. Aici se află și acuza adusă împotriva noastră de a fi atei. Desigur admitem că suntem atei în sensul că nu aderăm la acești presupuși zei, însă noi îl cinstim pe adevăratul Dumnezeu, Părintele dreptății și al înțelepciunii și al oricărei virtuți și în care nu se poate afla răutate. Pe el în cinstim și îl adorăm, și pe Fiul care a venit de la el și care ne-a învățat aceste doctrine, cu ajutorul celorlalți îngeri buni care îl urmează și îl imită și cu Duhul profetic; noi le aducem cinste pe bună dreptate și în adevăr transmițând la rândul nostru ceea ce am primit celor care doresc să afle aceste lucruri.

    VII. Însă – va spune cineva – s-a întâmplat deja ca unii, arestați, să fie convinși de greșeală. Desigur, de fiecare dată când examinați viața celor acuzați, deseori condamnați pe mulți, însă în niciun caz din cauza celui care a fost acuzat mai înainte. Suntem perfect de acord cu asta: așa cum printre păgâni unii propovăduiesc învățături pe placul lor și sunt numiți cu unicul nume de filosofi, chiar dacă învățăturile lor sunt potrivnice, totuși există doar un singur cuvânt comun, acuzație, chiar și pentru cei care, printre barbari, au trăit și au fost considerați înțelepți; la fel noi toți ne numim creștini. De aceea considerăm drept să fie examinate faptele celor care sunt denunțați înaintea voastră, pentru ca cel care este judecat astfel să fie pedepsit dacă se dovedește că este vinovat, nu pentru că poartă numele de creștin. Iar dacă unul este aflat nevinovat, să fie eliberat tocmai fiindcă este un creștin nevinovat. Nu pretindem că veți ajunge până acolo încât să-i pedepsiți pe acuzator; pedeapsa lor este însăși răutatea ce o au în ei și ignoranța binelui.

    Nu hotărât spus minciunii!

    VIII. Considerați că noi spunem aceste lucruri spre binele vostru, din moment ce ar depinde de noi să negăm faptul că suntem supuși judecății voastre. Însă noi nu dorim să trăim în minciună. Într-adevăr, aspirând după viața veșnică și curată, noi tânjim după trăirea cu Dumnezeu Tatăl și Creatorul tuturor lucrurilor și ne străduim să mărturisim, convinși și încrezători că mărturia noastră, odată cu faptele noastre, stau drept dovadă înaintea lui Dumnezeu că îi suntem fideli și că dorim să trăim cu el, acolo unde răul nu mai are nicio putere. Deci, pe scurt, acestea sunt învățăturile pe care le-am primit de la Cristos și pe care noi le învățăm altora la rândul nostru. Tot la fel susținea și Platon că Radamantius și Minossa îi vor pedepsi pe cei răi care vor ajunge înaintea lor. Noi spunem că se va întâmpla același lucru, însă datorită lucrării lui Cristos, și în propriile lor trupuri, unite cu sufletele lor, vor fi condamnați la pedeapsa veșnică ce va dura nu doar 1000 de ani, după cum spunea el. Deci, dacă cineva va spune că acest lucru nu este credibil sau este imposibil, o asemenea eroare ne privește pe noi nicidecum pe alții, până atunci când ni se demonstrează, prin fapte, vinovăția unei acuze oarecare.

    Absurditatea idolatriei:

    IX. Noi însă nu aducem nici sacrificii, nici coroane de flori pentru a-i cinsti pe cei care oamenii, după ce i-a făurit și așezat în temple, îi numesc zei, deoarece știm prea bine că sunt obiecte fără viață și moarte fără nicio formă divină – noi credem că Dumnezeu nu are nicio formă așa cum spun unii dintre voi că i-au imitate pentru a-i cinsti – ci au un nume și forma acelor demoni răi care li s-au arătat. Dar ce nevoie mai am să vă spun vouă, care știți prea bine, în ce fel artiștii prelucrează materia, sculptând și scobind și topind și bătând cu ciocanul? Uneori chiar până și unele obiecte mai iscusite, după ce li s-a schimbat un pic forma și li s-a dat o figură oarecare, primesc numele de zei! Acest lucru noi îl considerăm nu doar lipsit de rațiune, ci chiar aducător de ofensă lui Dumnezeu, care, având în sine slava și aspectul inefabile, nu ar da nume obiectelor coruptibile și care necesită îngrijiri. Faptul că făcătura unor asemenea obiecte poate fi distrusă și că aceste obiecte sunt suspecte de atâtea vicii – ca să nu le numesc unul după altul – voi știți prea bine; până și sclavii tineri care lucrează cu artizanii sunt corupți. Ce inepție mai mare poate exista decât aceea de a alege oameni atât de depravați pentru a făuri zei care vor fi puși spre a fi venerați și să pui asemenea paznici ca să păzească templele în care ei sunt așezați, fără să se vadă că e nebunie și doar să te gândești și să spui că oamenii pot fi paznicii zeilor!

    Superioritatea credinței în Dumnezeu:

    X. Dimpotrivă, noi am învățat că Dumnezeu nu are nevoie de daruri materiale din partea oamenilor, deoarece vedem că el însuși are în grijă toate; am învățat, și suntem convinși și credem, că el îi primește doar pe cei care fac binele care se află în el, adică fac toate cu înțelepciune și dreptate și bunătate, și tot ceea ce este specific lui Dumnezeu, care nu poate accepta niciun nume ce i s-ar impune. Am mai învățat că el, deoarece este bun, a creat la începuturi toate lucrurile dintr-o materie informă pentru oameni; iar dacă aceștia dovedesc, prin faptă, că sunt vrednici de voința sa, am învățat că vor deveni vrednici să trăiască cu el domnind împreună cu el, devenind incoruptibili și imuni durerii. După cum la origini a adus la existență ceea ce nu exista, tot la fel susținem că vor fi judecați vrednici de nemurire și de viața în comuniune cu el cei care, în alegerile lor, preferă ceea ce îi este pe plac. Începutul existenței noastre nu a depins de noi, însă a urma ceea ce este frumos și alegând, folosindu-ne de facultatea rațiunii pe care el însuși ne-a oferit-o, acest lucru, într-adevăr ne aparține și ne conduce la credință. Noi credem că este un avantaj pentru toți oamenii de a nu fi împiedicați să învețe aceste doctrine, ci dimpotrivă să fie împinși pentru a le asimila. Oamenii nu sunt în stare sa facă legi omenești drepte, doar Logosul divin poate fi fost în stare de așa ceva; însă demonii răutăcioși au semănat minciună și acuze false în inima unor oameni mânați de pasiuni, care s-au adeverit a fi de-a dreptul răutăcioase și de natură diferită. Însă niciuna din aceste acuze nu ni se aplică nouă.

    XI. Iar voi, auzind că noi așteptăm o Împărăție, fără să vă gândiți un pic ați crezut că vorbim despre o împărăție omenească în timp ce noi vorbeam de Împărăția cerurilor; de asemenea nu vi se pare nimic urât în faptul că, atunci când suntem întrebați, noi mărturisim că suntem creștini, chiar dacă știm că o asemenea mărturisire atrage după sine pedeapsa cu moartea. Într-adevăr, dacă am aștepta o împărăție pământească, am nega identitatea noastră pentru a nu fi omorâți și am încerca să trăim ascunși pentru a ne atinge scopul; însă, din moment ce avem speranța îndreptată nu spre prezent nu ne este absolut deloc teamă de cei care ne omoară; știm prea bine că toți trebuie să murim într-o zi.

    Suntem colaboratorii voștri pentru pace:

    XII. mai mult decât toți oamenii, noi vă suntem de folos și colaborăm cu voi pentru pace, deoarece pacea este dorința noastră cea mai profundă; este imposibil să scape lui Dumnezeu răufăcătorul sau lacomul sau instigatorul sau chiar omul virtuos și fiecare se îndreaptă spre o pedeapsă sau răsplată veșnică, în funcție de meritele faptelor lui. Dacă toți oamenii ar adera la aceste adevăruri, nimeni nu ar mai săvârși sacrilegii, nimeni nu ar mai alege răul pentru puțin timp, știind că astfel se pregătește pentru condamnarea veșnică prin foc, ci prin orice mijloace și-ar impune o disciplină și ar practica virtutea pentru a obține bunurile ce vin de la Dumnezeu și s-ar ține departe de pedepsele veșnice. Într-adevăr, cei care, din cauza legilor impuse de voi, încearcă să se ascundă și săvârșesc fapte rele – ei fac răul fiindcă știu că este posibil să se ascundă de voi care sunteți simpli oameni –, dacă ar înțelege și ar fi convinși că e imposibil ca Dumnezeu să nu știe ceva, nu doar din ceea ce facem dar și din ceea ce gândim, chiar prin pedepsele venite de sus, sub orice formă, s-ar comporta ca niște cetățeni cinstiți, așa cum și voi consimțiți. Însă se pare că voi vă temeți ca toți să fie corecți și astfel să nu mai aveți pe cine pedepsi; un asemenea lucru este specific unor oameni josnici, nicidecum bunelor principii! Suntem convinși că și așa ceva este lucrarea diavolului – după cum am subliniat și mai sus – care pretind din partea oamenilor care trăiesc fără judecată să li se aducă un cult și jertfe; însă îmi vine greu să cred că voi săvârșiți fapte lipsiți de judecată, voi care căutați pietatea și filosofia. Iar dac și voi, precum nebunii, aveți mai mult respect față de obiceiuri decât față de adevăr, atunci faceți ce puteți; chiar și cei puternici, când pun întâi de toate propria opinie în locul adevărului sunt ca niște hoți într-un pustiu. Dar Logosul arată că nu veți obține rezultate bune, acel Logos despre care știm că, după Dumnezeu care l-a născut, nu există o altă autoritate mai maiestuoasă și mai dreaptă. Deoarece toți evită să primească drept moștenire de la părintele săracilor fie suferințe fie un renume rău, tot la fel și cel înțelept nu va alege ceea ce Logosul spune că nu trebuie să fie ales. Că toate aceste lucruri se vor adeveri fusese prezis de Învățătorul nostru, Fiul și Trimisul Tatălui și Domnul universului, Isus Cristos, de la care deținem chiar și numele de CREȘTINI. Așa că suntem foarte tari în toate cele ce ne-a învățat el, deoarece faptele confirmă că toate se întâmplă așa cum prorocise el. Iar noi știm prea bine că fie faptul de a proroci despre lucrurile ce vor veni fie a arăta că lucrurile s-au întâmplat conform profeției este lucrarea lui Dumnezeu. Așadar am putea chiar, referitor la aceste lucruri, să nu ne exprimăm, însă ele tot se întâmplă iar noi suntem datori să cerem lucruri bune și adevărate lui Dumnezeu; însă deoarece știu că un suflet este o pradă ușoară ignoranței și se poate transforma în scurt timp, m-am gândit să adaug câteva scurte argumentări pentru a-i convinge pe îndrăgitorii de adevăr, știind că nu este imposibil să fugi de ignoranță dacă în fața ei i se propune adevărul.

    Nu suntem atei:

    XIII. Așadar, cine este acela, cu toate facultățile, să spună că noi suntem atei, în vreme ce noi îl cinstim pe Creatorul acestui univers și spunem că el nu are nevoie de sânge și de jertfe și de parfumuri, după cum am fost învățați, și îl lăudăm, atât cât ne stă în puteri, înălțând rugăciuni și mulțumiri către el pentru tot ceea ce primim de la el și știm că unica cinstire se cuvine doar lui și cinstirea noastră nu constă în arderea cărnii în foc, deoarece și aceasta vine tot de la el spre hrana noastră, de aceea noi o împărțim între noi și cu cei care sunt în nevoi? Știm să-i fim recunoscători aducându-i laudă și imnuri pentru că ne-a creat și pentru toate câte face spre binele nostru pentru toate bunurile cu care ne înzestrează zilnic și pentru diversitatea anotimpurilor și înălțându-i rugăciuni pentru a-i cere să trăim în cinstire, la rândul nostru, având mereu credința neclintită în el. Voi demonstra apoi că suntem îndreptățiți să-l adorăm pe cel care este Învățătorul nostru în această materie și de aceea s-a născut printre noi, Isus Cristos, a fost răstignit sub Ponțiu Pilat, guvernatorul Iudeii în timpul domniei lui Tiberiu Cezar; am învățat că el este Fiul lui Dumnezeu cel adevărat și îi aducem cinste în al doilea rând, iar în al treilea rând îl cinstim pe Duhul Sfânt, cel profetic. Unii spun despre noi că suntem nebuni deoarece vorbim despre cineva poziționat pe treapta a doua după Dumnezeul Imuabil și Veșnic, creatorul tuturor lucrurilor, un om care a fost răstignit pe cruce; însă aceștia nu cunosc realitatea misterului revelat în el; vă rog așadar să țineți seamă de aceste lucruri și mă voi strădui în continuare să vi le explic mai bine.

    Noua viață:

    XIV. Vă pot spune înainte de toate să vă feriți pentru a nu fi manipulați de diavol pe care noi îl ținem responsabil de tot răul și să vă lăsați cârmuiți de propria voastră cunoștință și să pricepeți ceea ce vi se spune – diavolul nu caută decât să vă facă sclavii și slujnicele lui: uneori prin apariții în vise, alteori prin șireteniile magiei caută să reducă puterea celor care nu se străduiesc deloc pentru propria lor mântuire; de aceea și noi, după ce am crezut în Logos, ne-am îndepărtat de el și îl urmăm doar pe unicul Dumnezeu nenăscut, prin Fiul său. Noi înainte eram în eroare și orbire, acum însă iubim doar curăția; noi care mai înainte foloseam magia, acum ne-am consacrat Dumnezeului bun și nenăscut; noi care mai înainte râvneam după bunuri materiale mai mult decât oricine, acum punem totul în comun, chiar și ceea ce ne este propriu și le împărțim cu cei în nevoi. Noi care ne uram unul pe altul și ne omoram și nu împărțeam nimic cu cei care nu erau din obârșia noastră sau trăiau conform unor obiceiuri diferite de ale noastre, acum, după arătarea lui Cristos, trăim în comunitate și ne rugăm pentru dușmanii noștri și ne străduim să-i învățăm și pe alții cât de rău este să urăști pe cineva pe nedrept pentru ca, văzând în noi trăirea după poruncile lui Cristos, să aibă și ei frumoasa speranță de a obține, împreună cu noi, aceeași răsplată din partea lui Dumnezeu, Domnul tuturor lucrurilor. Ca să nu vă încarc inutil mințile, mi s-a părut lucru bun ca înainte de a vă demonstra adevărurile noastre de credință, să vă aduc în atenție câteva din învățăturile lui Cristos; apoi depinde de voi, de împărați puternici ce sunteți, să examinați dacă ceea ce am învățat și îi învățăm și pe alții este în conformitate cu adevărul. Discursurile lui Cristos erau scurte și concise; nu era un sofist, însă puterea cuvântului său era însăși puterea lui Dumnezeu.

    Câteva învățături ale lui Cristos:

    Așadar, în ce privește curăția, Isus a spus așa: „Cine privește o femeie și o dorește, a săvârșit deja adulterul în inima sa înaintea lui Dumnezeu”. De asemenea, spune: „Dacă ochiul tău drept este motiv de scandal, scoate-l, e mai bine pentru tine să intri cu un singur ochi în ceruri decât să fii aruncat cu ambii în focul gheenei”; mai departe: „Unii au devenit eunuci făcuți de oameni; alții s-au născut eunuci; unii însă au ales să fie eunuci în vederea Împărăției cerurilor; cine are urechi, să audă”. De asemenea, chiar și cei care se angajează într-o a doua căsătorie conform rânduirii legii omenești sunt păcătoși înaintea Învățătorului nostru divin, precum și cei care privesc o femeie spre a o dori; într-adevăr, el îi respinge nu doar pe adulterinii de fapt ci și pe cei care nutresc dorințe necurate în inima lor, deoarece lui Dumnezeu nu-i sunt cunoscute doar faptele dar și intențiile. Mulți bărbați și femei de 60 sau 70 de ani, care de mici copii au crescut în învățăturile lui Cristos, sunt fideli acestora până astăzi. Îmi face chiar plăcere să vă dau exemple de asemenea oameni care se fală în toate păturile sociale. Este oare necesar să vă vorbesc despre nenumăratele persoane care s-au convertit de la o viață de dezordine și au aderat la aceste adevăruri? Într-adevăr, Cristos nu a chemat la convertire pe cei drepți și sobri, ci pe cei necredincioși, dezordonați și nedrepți. El spune astfel: „Nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Tatăl ceresc dorește, într-adevăr, convertirea păcătoșilor, decât să-i pedepsească.

    În ce privește dragostea față de toți, ne-a învățat așa: „Dacă-i iubiți doar pe cei ce vă iubesc, ce faceți în plus? Chiar și necredincioșii fac asta. Însă vouă vă spun: Rugați-vă pentru dușmanii voștri și iubiți-ii pe cei ce vă urăsc și binecuvântați-ii pe cei ce vă hulesc și rugați-vă pentru cei care vă asupresc”.

    Iar cât despre împărțirea bunurilor cu cei nevoiași și a nu face nimic spre a obține laude, spune așa: „Celui care-ți cere, dă-i și nu întoarceți spatele celui care vă cere cu împrumut. Dacă dați cu împrumut doar celor care vă dau înapoi, ce faceți în plus? Chiar și păcătoșii fac asta”. „Voi însă nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le macină iar hoții le fură; ci adunați-vă comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le macină. La ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, însă și-ar pierde sufletul? Sau ce ai putea da în schimbul sufletului? Adunați-vă așadar comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le macină”. Mai departe: „Fiți îndurători și milostivi după cum Tatăl vostru din ceruri este milostiv și îndurător și face să se ridice soarele peste cei păcătoși și peste cei drepți”. „Să nu vă îngrijiți de ceea ce veți mânca sau cu vă veți îmbrăca. Nu valorați voi oare mai mult decât păsările și animalele? Pe acestea Dumnezeu le hrănește. Deci, nu vă îngrijiți de ceea ce veți mânca sau cu ce vă veți îmbrăca. Tatăl vostru din ceruri știe că aveți nevoie de toate acestea. Căutați așadar împărăția lui Dumnezeu și toate aceste lucruri vi se vor adăuga pe deasupra. Căci acolo unde este comoara voastră, acolo se află și inima voastră”. În alt loc spune: „Să nu faceți lucruri grozave pentru a fi văzuți de oameni, căci astfel nu veți primi răsplata de la Tatăl care este în ceruri”.

    XVI. Cât despre faptul de a fi îngăduitori și serviabili unii față de alții și fără mânie, acestea sunt cuvintele sale: „Celui care te lovește pe un obraz, întinde-i-l și pe celălalt și nu sta în calea celui care-ți ia o cămașă ci dă-i și mantaua”. Apoi, „cel care se mânie se face vinovat de focul veșnic. Cine te constrânge să faci o mie de pași, fă cu el două mii. Faptele voastre bune să fie mărețe înaintea oamenilor pentru ca ei, văzându-le, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Nu este nevoie să ținem rezistență și nici nu ne-a învățat să îi imităm pe răufăcători, ci ne-a îndemnat să stăm departe de tot ce este rău și de dorințele necugetate, să cultivăm mai degrabă toleranța și blândețea. Iar acest lucru vi-l putem demonstra cu referire la mulți, care o vreme au făcut parte din rândurile voastre: din violenți și despoți ce erau și-au schimbat viața, fie din dorința de a urma calea vieții după exemplul vecinilor, fie rămânând uimiți în fața răbdării prietenilor lor creștini, fie chiar de încercările la care aceștia erau supuși. Cât despre a nu face jurăminte false și a spune mereu adevărul, acestea sunt prescripțiile lui: „Să nu jurați deloc: da-ul vostru să fie da, nu-ul vostru să fie nu, tot ceea ce este în plus vine de la cel rău”. Iar în ce privește faptul că trebuie să-l adorăm doar pe Dumnezeu ne spune așa: „Cea mai mare poruncă este aceasta: îl vei adora pe Domnul Dumnezeul tău și îi vei sluji doar lui din toată inima ta, din toate puterile tale, căci el este Dumnezeul care te-a creat”. Iar când cineva s-a apropiat de el și îi spuse: „Învățătorule bun”, el îi răspunde astfel: „Nimeni nu este bun, decât doar Dumnezeu care le-a făcut pe toate”. Iar cei care nu trăiesc după prescripțiile lui, nu  fac parte din rândurile creștinilor, chiar dacă, cu limba, repetă învățăturile lui Cristos. El însuși spune că nu vor fi mântuiți aceia care doar vorbesc și nu săvârșesc fapte demne de credință. A spus așa: „Nu tot cel ce-mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri”. „Cel ce mă ascultă pe mine și face ceea ce eu spun, îl ascultă pe Acela care m-a trimis pe mine”. „Mulți îmi vor spune Doamne, am mâncat și am băut și am înfăptuit minuni în numele tău! Iar el le va spune: Îndepărtați-vă de mine, voi făptuitori de fapte rele”. „Atunci va fi plânset și scrâșnirea dinților, în vreme ce drepții vor străluci ca soarele iar nedrepții vor fi alungați în focul cel veșnic”. „Mulți vor fi cei care vor veni atunci în numele meu, îmbrăcați în blană de oaie, în vreme ce înlăuntru sunt lupi răpitori; după faptele lor îi veți recunoaște. Tot copacul ce nu aduce rod bogat va fi tăiat și aruncat în foc”. Vă cerem așadar și vouă să fie pedepsiți cei care trăiesc în mod necinstit cu învățăturile lui și care nu au decât numele de creștin.

    Suntem supuși loiali imperiului:

    XVII. Ne străduim să plătim, înaintea altora, oriunde, taxele și dările bănești preceptorilor, așa cum Învățătorul nostru ne-a prescris. În vremea aceea s-au apropiat de el unii care-l întrebau dacă trebuiau să plătească tribut Cezarului. El le-a spus: „Spuneți-mi, a cui este chipul de pe monedă?” „Al Cezarului, au spus ei. Le-a spus așadar: Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Totuși, noi îl adorăm doar pe Dumnezeu, însă în rest, cu bunăvoință vă slujim și pe voi recunoscându-vă drept împărații noștri și căpeteniile oamenilor; noi vrem să credem că voi aveți înțelepciune și gândire ce le puneți în administrarea puterii imperiale. Iar dacă voi totuși ne disprețuiți, în vreme ce noi ne rugăm și facem toate la lumina zilei, nu vom fi noi cei care vom fi condamnați, fiindcă noi avem credința, sau mai bine spus, suntem convinși că fiecare va plăti cu pedeapsa focului veșnic, în funcție de fapte și ni se va cere socoteală în funcție de facultățile ce le-am primit de la Dumnezeu, după cum Cristos ne-a spus: „Cel care mult a primit de la, și mai mult i se va cere”.

    Nemurirea sufletului și învierea:

    XVIII. Ridicați-vă privirea și vedeți care a fost sfârșitul împăraților care v-au precedat, cum au murit de moartea comună tuturor muritorilor. Dacă moartea ar însemna sfârșitul tuturor lucrurilor, asta ar însemna un câștig imens pentru toți cei nedrepți. Însă deoarece tuturor celor care au trăit le rămâne doar sensibilitatea și este însoțită de o pedeapsă veșnică, să nu uitați să vă convingeți și să credeți că aceste lucruri sunt adevărate. Necromanția și observațiile copiilor contaminați și invocarea sufletelor umane și a spiritelor care, împreună cu magii, sunt numiți interpreți ai viselor și asistenții lor și ai fenomenelor care se fac prin lucrarea cunoscătorilor științelor oculte vă spun că după moarte sufletele păstrează facultățile sensibile; vă conving chiar și oamenii posedați și bântuiți de sufletele celor morți, pe care toți îi numesc îndrăciți și furioși; iar ceea ce voi numiți oracolele lui Amfilocus și ale lui Dodona și ale Piției și multe alte care există de acest fel, precum și învățăturile scriitorilor Empedocle și Pitagora și Platon și Socrate și groapa pomenită de Homer și coborârea lui Ulise ne revelează aceste mistere și toate cele asemenea lor spun același lucru. Tot la fel și noi, care credem mai mult decât ei în Dumnezeu, sperăm că vom învia cu trupurile noastre, chiar dacă au murit și au fost aruncate în pământ, fiindcă spunem că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu.

    XIX. Iar pentru cei care stau să se gândească un pic, în timp ce nu există un trup, ce-ar putea apărea cel mai incredibil decât faptul că cineva ne-ar spune că dintr-o infimă sămânță umană este posibil să se dezvolte oase și nervi și carne, până a se arăta ochilor noștri sub forma umană așa cum o vedem? Să ne imaginăm acum doar așa ca o ipoteză: dacă voi nu ați fi așa cum sunteți, nici n-ați fi fost născuți din anumiți oameni și cineva, arătându-vă sămânța umană și apoi o imagine pictată, ar spune cu certitudine absolută că dintr-o asemenea sămânță ia naștere o asemenea ființă, înainte de a o vedea, ați crede? Nimeni nu ar îndrăzni să nege că nu ar crede! Tot la fel, deoarece nu ați văzut încă un mort înviind sunteți stăpâniți de necredință. Însă, așa cum la început nu ați fi crezut că s-ar putea naște oameni deveniți astfel dintr-o infimă sămânță umană, chiar dacă vedeți asemenea oameni, tot la fel trebuie să credeți că nu este imposibil ca trupurile omenești, putrezite și aruncate în pământ ca niște semințe, la momentul potrivit, prin porunca lui Dumnezeu, să învie și să se îmbrace în nemurire. Nu putem spune ce fel de putere vrednică de Dumnezeu admit cei care afirmă că toate lucrurile se vor întoarce de acolo de unde au venit și că nici chiar Dumnezeu nu poate nimic împotriva acestei legi; însă noi deducem că nu ar fi credibil că ar putea fi posibil să se fi născut asemenea ființe, așa cum le vedem, adică împrăștiate pe tot pământul, și totuși născute din asemenea elemente! Am învățat că e mai bine să credem chiar și în ceea ce pare imposibil, fie naturii noastre, fie oamenilor, decât să nu credem, cum fac alții, fiindcă știm că însuși Învățătorul nostru, Isus Cristos, a spus: „Ceea ce este imposibil oamenilor, e posibil pentru Dumnezeu”. A mai spus de asemenea: „Nu vă temeți de cei care vă ucid, iar apoi nu pot face nimic în plus; temeți-vă mai degrabă de cel care poate, după moarte, să arunce în gheenă atât sufletul cât și trupul”. Gheena este locul unde vor merge cei pedepsiți deoarece au trăit în nevrednicie și nu cred că ce vor întâmpla cele spuse de Dumnezeu prin Cristos.

    Teorii păgâne înrudite...:

    XX. Fie Sibila fie Istaspe au profețit distrugerea, prin foc, a ceea ce este coruptibil. Filosofii numiți stoici învață că însuși Dumnezeu se dizolvă în foc, și spun că lumea, după o transformare, va reînvia. Dimpotrivă, noi credem că Dumnezeu, creatorul a toate, este superior la toate acestea. Deci, dacă noi afirmăm unele teorii asemănătoare celor ale poeților și filosofilor cinstiți de voi, iar unele chiar sunt superioare și divine, pot să vă demonstrez asta, de ce doar noi creștinii suntem cei mau urâți de toți? Când spunem că totul a fost ordonat și este creația lui Dumnezeu, ne apropiem de învățătura lui Platon; când vorbim despre distrugerea prin foc, suntem apropiați stoicilor; când spunem că sufletele celor netrebnici sunt pedepsite păstrându-și sensibilitatea chiar și după moarte, și că sufletele drepților, eliberate de pedepse, trăiesc fericite, se pare că susținem aceleași teorii ca poeții și filosofii voștri; când spunem că nu este nevoie să adorăm lucrări făcute de mâna omului suntem în acord cu autorul comun Monandre și cu cei care au împărtășit aceleași ideii. Aceștia au demonstrat faptul că, într-adevăr, Creatorul este deasupra a tot ceea ce este creat.

    ... chiar și despre Isus Cristos:

    XXI. Când noi spunem că Logosul, care este primul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, Învățătorul nostru, s-a născut fără unirea omenească, și că a fost răstignit și a murit, s-a înălțat la ceruri, nu aducem nicio noutate cu privire la cei care, printre voi, sunt numiți fiii lui Zeus. Știți prea bine de câți fii ai lui Zeus vorbesc scriitorii cinstiți de voi: Hermes, Logosul interpretativ și maestru în toate artele; Asclepios, care era și medic, și care, lovit de fulger, s-a urcat la cer; Dionisie dezmoștenit; Heraclius, care s-a aruncat în foc pentru a scăpa corvoadelor; Dioscuri (Castor și Prolux) fii lui Leda (regina Spartei); și Perseu, fiul Danaei; și Belorofonte, care om fiind, s-a ridica cu calul Pegasus[1]. mai e nevoie oare să pomenesc pe Ariana și despre cei care, asemenea ei, se spune că au fost transformați în aștri? Și despre împărații voștri care, deși au murit, susțineți că sunt vrednici de nemurire, mai mult, faceți chiar jurăminte zicând că l-ați văzut pe Cezar ars ridicându-se de pe rug până la ceruri! dar celor care știu deja aceste lucruri nu mai este necesar să spun ce fapte se povestesc despre fiecare dintre zeii considerați a fi copiii lui Zeus; voi spune doar că toate acestea au fost scrise pentru a ajuta și a îndemna discipolii: cu toții, într-adevăr, cred că este frumos să devii imitator al zeilor! Însă din orice suflet drept trebuie să fie înlăturată această convingere despre zei; până și cel care, în opinia lor, este regele și tatăl tuturor lucrurilor, Zeus, este un paricid și fiul unui asemenea tată și că, învins de furia mâniei și a plăcerilor înjositoare, a ajuns să o corupă pe Ganimede și multe alte femei, iar copiii lui au continuat să săvârșească fapte asemănătoare lui. dimpotrivă, după cum am spus deja, demonii cei răi erau aceia care săvârșeau asemenea fapte. noi am învățat că ajung la nemurire doar cei care duc o viață sfântă și în virtute în preajma lui Dumnezeu și credem că cei care trăiesc într-un fel destrăbălat și nu se căiesc vor fi pedepsiți cu focul cel veșnic.

    XXII. Fiul lui Dumnezeu, numit Isus, chiar dacă ar fi fost doar un om obișnuit prin înțelepciune, ar fi vrednic să fie numit Fiul lui Dumnezeu. toți scriitorii îl numesc de fapt pe Dumnezeu Tată, fie al oamenilor, fie al zeilor. Iar apoi, după cum am spus mai sus, noi spunem că s-a născut din Tatăl drept Logosul lui Dumnezeu, într-un fel cu totul aparte, în afara oricărei nașteri normale, această idee o întâlnim și la voi atunci când spuneți că Hermes este Logosul mesager al lui Zeus. iar dacă cineva ne-ar reproșa faptul că el a fost răstignit, chiar și lucrul aceste este întâlnit la fiii lui Zeus, care mai întâi mulți la număr, mai apoi, în opinia voastră, au avut de îndurat multe suferințe. Chiar și în faptele lor se povestesc pătimirile lor și moartea lor care nu este una obișnuită, ci diferită. Astfel, chiar nici în acest specific al suferințelor Cristos al nostru nu pare să fi fost inferior; dimpotrivă, după cum am promis, în continuarea discursului meu vă voi demonstra că e chiar superior, sau mai bine, am demonstrat deja acest lucru; știți prea bine că cine este superior o demonstrează prin fapte. iar atunci când spunem că s-a născut dintr-o Fecioară, chiar și acest lucru este în comun cu destinul lui Perseu. Când spunem că i-a vindecat pe cei șchiopi și paralizați și nefericiți din naștere și că a înviat morți, chiar și asemenea afirmații sunt undeva asemenea vouă care atribuiți vindecări lui Asclepius.

    Trei subiecte despre care dorește să vorbească:

    XXIII. Dar pentru ca să fie clar și acest lucru, vă voi demonstra că atunci când noi spunem ceva, deoarece am învățat de la Cristos și de la Profeții care l-au precedat, este purul adevăr și că este mai vechi decât orice altă povestire a scriitorilor voștri și de aceea vă cerem să fim crezuți, nu pentru că spunem aceleași lucruri, ci pentru că spunem adevărul: doar Isus Cristos este născut natural ca Fiu al lui Dumnezeu, Logosul său și Primul născut și Puterea făptuitoare și s-a făcut om din voia sa, ne-a dat aceste învățături pentru eliberarea și regenerarea rasei umane; iar înainte să se facă om printre noi oamenii, unii – vreau să spun demonii cei răi despre care am pomenit deja – prin gura poeților s-au străduit să povestească așa cum stau lucrurile despre care aiuresc și în același timp au răspândit nebunie și fărădelegi ce sunt aduse înaintea ochilor noștri și care nu au niciun fundament sau dovadă.

    a) Doar noi suntem persecutați:

    XXIV. În primul rând se întâmplă că, deși susținem idei asemănătoare cu ale păgânilor, doar noi suntem urâți din cauza numelui lui Cristos și, chiar dacă nu facem niciun rău, suntem omorâți ca niște vinovați, în vreme ce alții, fie aici fie acolo, adoră copaci și râuri și șoareci și crocodili și multe alte animale lipsite de rațiune; mai mult, nu sunt adorate de toți mereu aceleași, ci unii într-un loc, alții în alt loc, astfel încât dau aspectul unora lipsiți de credință, unii vis-a-vis de alții, tocmai din cauză că nu adoră aceleași elemente. unica vină ce ne-o puteți aduce este faptul că nu adorăm aceeași zei pe care îi adorați și voi și că nu aducem jertfe de arderi morților, nici grăsime victimelor, nici coroane pe morminte, nici nu facem sacrificii. Dar știți prea bine că aceleași lucruri de unii sunt considerate drept zei, de alții dobitoace, de alții victime pentru jertfe.

    b) Acum disprețuim divinitatea pe care o vreme o adoram:

    XXV. În al doilea rând: din toată rasa umană, noi – care înainte îl adoram pe Dionisios, fiul lui Semele, și pe Apolo, fiul lui Latona (ar trebui să ne fie rușine și numai să rostim ce fel de lucruri făceau aceștia din iubire față de bărbați), și Persefona și Afrodita înnebunite de pasiune pentru Adone (cu referire la ei voi celebrați chiar și tainele voastre), sau Asclepios sau oricare alt așa numit zeu – am învățat să-i disprețuim, cu ajutorul lui Isus Cristos, chiar dacă suntem amenințați cu moartea; ne-am consacrat slujirii Dumnezeului nenăscut și insensibil durerii. Suntem siguri că el nu produce violență, din pasiuni nebunești, nici lui Antilopa nici altor femei asemenea ei, nici lui Ganimede; că nu este eliberat datorită intervenției acelor zei ajutați de Teto, nici nu s-a făcut gândire spre binele lui Achile, fiul lui Teto, prin intervenția Brisidei, conducând astfel mulți păgâni în eroare. Dimpotrivă, noi suntem sigur că ceea ce voi credeți este lucrarea diavolilor care vă duc la rătăcire.

    c) Așa zișii zei, aduși la lumină de demoni, nu au fost persecutați:

    XXVI. În al treilea rând: chiar după înălțarea lui Cristos la cer, demonii au continuat să întărâte oameni care spuneau că sunt zei; iar aceștia nu doar că nu au fost persecutați de voi, ba chiar au fost considerați vrednici de cinstire. Astfel avem un oarecare Simon din Samaria, dintr-un sat numit Ghiton – care sub împăratul Claudiu făcea lucruri magice folosindu-se de mijlocirea demonilor care lucrau cu el în orașul vostru imperial Roma – a fost considerat drept zeu și este cinstit de voi prin înălțarea unei statui pe fluviul Tevere între două poduri, cu inscripția în latinește: „Simon zeul sfânt”. Aproape toți samaritenii și unii oameni din alte popoare, îl recunosc și îl cinstesc drept primul zeu. Susțin chiar că o anume Elena, care îl însoțea în acele vremuri, și care înainte crescuse într-un bordel, este prima gândire ieșită din el. mai știm de asemenea că un anume Meandru, și el samaritean, din satul Capareta, devenind discipol al lui Simon și fiind posedat și el de demoni, venind la Antiohia, i-a încântat pe mulți prin arta lui magică; i-a convins pe mulți din discipolii lui că nu vor muri. Mai sunt și astăzi unii dintre ei care cred așa ceva. mai există un anume Marcion din Pont care îi învăța pe discipolii săi să creadă că există un alt Dumnezeu superior Creatorului. Acesta, aflându-se printre tot felul de oameni, cu ajutorul demonilor, a reușit să-i convingă pe mulți să rostească lucruri hulitoare și să nege existența lui Dumnezeu Creatorul universului și susțin că un altul, care ar fi superior lui, a săvârșit lucrări mai mărețe decât el. Toți cei care se inspiră din învățăturile lor, după cum am spus, se numesc creștini, la fel cum printre filosofi, chiar și cei care nu împărtășesc aceleași filosofii, au în comun aceeași denumire. Iar apoi, cât despre săvârșirea acelor fărădelegi despre care se povestește, revărsarea lămpilor și împerecheri necurate și mâncăruri cu carne umană, noi habar nu avem. Știm totuși că nu nimeni nu este persecutat nici omorât de voi, nici măcar cei care răspândesc învățături abominabile. eu am scris de altfel un tratat împotriva tuturor acestor erezii născute printre creștini; dacă doriți să citiți această lucrare, pot să v-o trimit.

    De ce nu-i punem în pericol pe nou-născuți:

    XXVII. Nouă, pentru a nu săvârși nicio nedreptate, ni s-a spus că este un obicei păgân să-i pui în pericol pe nou-născuți: întâi de toate pentru că vedem că toți sunt înclinați spre prostituție, nu doar fetițele, dar și adolescenții; și, cum zic cei din vechime, așa cum creșteau turmele de boi sau de capre sau de oi sau de cai, tot așa acum își cresc copiii doar pentru a-i folosi în scopuri rușinoase. tot la fel, înaintea întregului popor, iată turme de femei și de hermafrodite și de bărbați scârboși comportându-se conform acestor obiceiuri ticăloase; iar voi trageți foloase și tributuri și impozite, în timp ce ar trebui să îndepărtați asemenea fapte din teritoriile voastre. Unul dintre acești profitori, în afară de acele împerecheri ticăloase și scârboase, se întâmplă să se împerecheze cu fiul său sau cu o rudenie sau chiar cu fratele sau sora sa. Alții își dau spre prostituție proprii copii și soții; alții, deschis, se dedică scârboșeniei și celebrează mistere în cinstea mamei zeilor; și fiecăruia dintre voi care sunteți considerați drept zei vi se atribuie un șarpe drept mare simbol și mister. tot ceea ce voi faceți la lumină și considerat cinstit, voi ni la atribuiți nouă, ca și cum ar fi fost răsturnată și absentă lumina lui Dumnezeu. Însă lucrul acesta nu ne procură daune nouă celor care suntem departe de a face asemenea fapte, iar cei dintre noi care fac așa ceva dau o mărturie falsă.

    XXVIII. La noi, căpetenia răutăților demonilor este numit șarpe și satana și diavol, după cum puteți afla voi înșivă dacă răsfoiți un pic scrierile noastre. Despre el Cristos a prezis că va fi aruncat în foc împreună cu armata lui și cu oamenii care-l urmează pentru a fi pedepsiți cu o pedeapsă veșnică. Întârzierea lui Dumnezeu în a duce la îndeplinire această lucrare este spre binele rasei umane; într-adevăr el știe dinainte că unii se vor mântui făcând penitență, chiar și dintre cei care nu sunt încă născuți. La origine, Dumnezeu l-a creat pe om dotat cu inteligență și în măsură să aleagă adevărul și să facă lucruri bune, astfel încât oamenii nu se pot dezvinovăți înaintea lui deoarece sunt înzestrați și cu rațiune și capacitatea discernământului. Dacă cineva crede că Dumnezeu se ocupă de acestea, fie va trebui să admită că el nu există sau că, existând, se bucură când se face răul, sau că rămâne insensibil înaintea răului asemenea unei pietre și că virtutea și necredința nu sunt nimic, iar oamenii judecă lucrurile bune sau rele doar în mod subiectiv; așa ceva este o eroare foarte gravă și nechibzuită.

    XXIX. În altă ordine de idei: spunem că nou născuții să nu fie expuși pentru ca să nu se întâmple ca unul din ei să moară, deoarece nu i s-a dat îngrijirile corespunzătoare, și astfel noi am deveni omicizi. Pe de altă parte, de la început fie noi alegem să ne căsătorim pentru a ne crește copiii, fie, refuzând căsătoria, alegem să trăim în castitate desăvârșită. Deja unul de-ai noștri (pentru a vă convinge că nu este vorba despre un rit misterios între noi pentru a ne uni în mod liber) la Alexandria trimis o scrisoare guvernatorului Felician cerându-i să i se permită medicului să-l castreze. Medicii de acolo spuneau că nu se putea face asta fără înștiințarea guvernatorului. Deoarece Felician nu dorea să încuviințeze așa ceva nici în ruptul capului, tânărul a rămas cast, mulțumit în conștiința sa sănătoasă și se mulțumea că era încurajat și de alții care trăiau ca el. Mai pot spune, ca o paranteză, că și Antonin, care a trăit în vremurile noastre, toți, împinși de frică, îl cinsteau ca zeu, chiar dacă știau cine era și de unde venea.

    Persoana lui Isus Cristos:

    XXX. Pentru ca nimeni să nu-mi obiecteze: „Ce ne împiedică pe noi ca cel pe care-l numim Drept, om și fiu dintre oameni, care a săvârșit prin arta numită magie ceea ce noi numim miracole, și pentru asta să fie numit fiul lui Dumnezeu?”, a sosit acuma timpul să vă demonstrez, chiar dacă nu veți crede aderând la credința celui care vă argumentează, dar să vă convingeți măcar cum stau lucrurile cu privire la Cristos, lucruri care au fost prorocite înainte ca ele să se întâmple, iar acum vedem cu ochii noștri că cele prorocite se adeveresc sub ochii noștri; sper să vă conving de acest lucru folosindu-mă de argumentele cele mai convingătoare și adevărate.


     

    Profeții și profețiile lor:

    XXXI. Deci, unii oameni dintre evrei sunt numiți profeți ai lui Dumnezeu și prin ei Duhul Profetic este cel care prorocea cele ce aveau să se întâmple înainte ca ele să aibă loc. Regii evreilor care s-au succedat în timp, auzind cu profețiile, le-au păstrat cu zel – exact așa cum au fost ele rostite când profețeau Profeții – în cărți scrise de aceeași Profeți, în limba lor ebraică. când Ptolemeu, regele Egiptului, se străduia să alcătuiască o bibliotecă renumită și încerca să adune scrieri din toate religiile oamenilor de pe pământ, aflând și despre aceste profeții, a trimis să ceară ca regele evreilor de atunci, Irod, să-i trimită și lui acele cărți ale Profeților. Iar regele Irod i-a trimis scrierile în limba ebraică, după cum am spus mai sus. Însă, deoarece conținutul lor le era inaccesibil egiptenilor, a trimis din nou soli pentru a cere să i se trimită traducători pentru limba greacă. după ce au fost traduse, cărțile au rămas la egipteni până astăzi și se găsesc peste tot acolo unde sunt evrei. Totuși, aceștia, chiar dacă știu să le citească, nu înțeleg conținutul, ci ne consideră adversari și dușmani și, ca voi, ne omoară și ne persecută atunci când o pot face, după cum vă puteți convinge chiar voi. într-adevăr, chiar și în recentul război evreu, Barkokeba, căpetenia revoltei evreilor, a poruncit ca doar creștinii să fie conduși la suplicii groaznice dacă nu-l renegau pe Isus Cristos. Totuși, chiar în cărțile Profeților se află prorociri cu privire la Isus Cristos, la venirea sa, la nașterea sa dintr-o fecioară, la întruparea sa, la faptul că va vindeca de orice boală și infirmitate, la faptul că avea să învie morții; acolo găsim și prorociri legate de faptul că va fi urât, ignorat și răstignit, că va muri și că va învia și se va înălța la ceruri; că este și este numit Fiul lui Dumnezeu și că unii oameni sunt trimiși de el să vestească aceste lucruri tuturor oamenilor și că vor exista oameni care vor crede în el, de preferință printre păgâni. a fost prorocit prima dată acum 5000 de ani, apoi acum 3000 de ani, apoi acum 2000 de ani și apoi acum 1000 de ani; a fost prorocit și acum 800 de ani înaintea nașterii sale, iar în genealogia lui vedem că au existat multe generații, fiecare cu Profeții ei.

    XXXII. Moise, primul dintre Profeți, spunea exact așa: „Nu va lipsi căpetenie pentru Iuda, nici comandant venit din lina sa până ce va apărea Cel căruia îi este rezervat aceasta; iar el va fi cel așteptat de oameni, care-și leagă măgărușul în vie, care curăță în sângele strugurilor haina sa”. Vă revine vouă așadar să examinați cu atenție și să vedeți până când a existat un comandant și un rege al iudeilor: până la apariția lui Isus Cristos, Învățătorul nostru și cel în care se împlinesc toate profețiile, după cum a fost prorocit de Duhul Profetic divin prin gura lui Moise, adică, faptul că nu va lipsi o căpetenie a evreilor până ce nu va veni Cel căruia îi fusese rezervată domnia. Iuda, într-adevăr, este fondatorul Iudeii și de la el vine și numele. Iar voi ați început să domniți peste evrei și ați devenit stăpânii întregii lor țări după ce Isus a apărut pe pământ. Fraza „El va fi cel așteptat de oameni” era profetică prin faptul că din partea tuturor oamenilor va exista așteptarea noii sale veniri; lucrul acesta îl puteți vedea voi înșivă cu ochii voștri și astfel să vă convingeți. Toate popoarele îl așteaptă pe Cel care a fost răstignit în Iudeea, după care voi ați primit țara evreilor, pe care ați cucerit-o prin război. Fraza „care leagă în vie măgărușul său și care-și curăță hainele în sângele strugurilor” era un semn pentru a spune ceea ce se va întâmpla cu Cristos și când vor avea loc acele evenimente săvârșite de el. Într-adevăr, măgărușul unei măgărițe era legat la intrarea într-un sat, iar el l-ea poruncit discipolilor săi să i-l aducă; s-a urcat pe el și astfel a intrat în Ierusalim unde se afla marele templu al evreilor, pe care mai apoi voi l-ați distrus. Apoi a fost răstignit pentru ca să se împlinească restul profeției. Într-adevăr, cuvintele „care-și curăță hainele în sângele strugurilor” erau profetice pentru a spune pătimirea pe care o va suferi spre curățirea, prin sângele său, tuturor acelora care vor crede în el. Într-adevăr, ceea ce Duhul divin, prin profet, numește „haină” sunt oamenii care cred în el, în care sălășluiește sămânța divină a lui Dumnezeu, Logosul. Ceea ce se numește „sângele strugurelui” arată că Cel care avea să vină are sânge, însă nu din sămânță omenească, ci de la puterea divină. Iar prima putere, după Dumnezeu, Tatăl și Domnul peste toate, este Logosul, Fiul său. În ce fel acesta a luat fire umană și a devenit om, voi spune îndată. Deoarece nu un om, ci Dumnezeu, a creat sângele strugurelui, tot la fel era profeți că sângele său va avea existența nu dintr-o sămânță omenească, ci de la puterea lui Dumnezeu, după cum am spus.

    Iar Isaia, un al profet, prorocind aceleași evenimente cu alte cuvinte spune: „Va ieși un vlăstar din Iacob și o ramură va înflori pe rădăcina lui Iese. În mâna lui se va afla speranța neamurilor”. Un vlăstar luminos a ieșit și o ramură a înflorit din rădăcina lui Iese: Cristos. Într-adevăr, el a fost zămislit prin puterea lui Dumnezeu dintr-o Fecioară din seminția lui Iacob, tatăl lui Iuda, fondatorul iudeilor, după cum am spus deja. Iar Iese este strămoșul, conform profeției, fiindcă, în succesiunea seminției, este fiul lui Iacob și al lui Iuda.


     

    Zămislirea feciorelnică:

    XXXIII. Dar acum ascultați cum a fost profețită prin Isaia exact faptul că va fi zămislit dintr-o fecioară. Profetul spune așa: „Iată, fecioara va purta în sânul ei și va da naștere unui fiu și-l vor numi Emanuel, adică Dumnezeu-cu-noi”. Într-adevăr, ceea ce se credea a fi imposibil de verificat de oameni, Dumnezeu a profețit prin Duhul Prorociei că se va întâmpla pentru ca, atunci când se va întâmpla, să nu refuzăm să credem, ci să credem tocmai pentru că a fost prezis. Dar ca nu cumva cineva, distorsionând sensul profeției, ar contesta ceea ce noi înșine contestăm poeților voștri, atunci când ei vorbesc despre Zeus care, din pasiune, și-a ademenit mai multe femei, voi încerca să clarific aceste cuvinte. Deci, expresia: „Iată fecioara va purta în sânul ei” arată ce fecioara va zămisli fără unirea cu un bărbat; dacă ar fi fost prin unirea cu un oarecare bărbat, atunci nu ar mai fi fost fecioară. Însă virtutea lui Dumnezeu, intrând în fecioară, a umbrit-o și a făcut ca ea să fie însărcinată, rămânând în același timp fecioară. Iar îngerul lui Dumnezeu, trimis în aceste circumstanțe la aceeași fecioară, i-a adus vestea cea bună zicând: „Iată că vei zămisli în sânul tău prin lucrarea Duhului Sfânt și vei da naștere unui fiu care se va numi Fiul Celui Prea-înalt și se va numi Isus; el va fi cel care va mântui poporul său de păcatele sale”; așa ne învață cei care au păstrat în memorie toate cele privitoare la Mântuitorul nostru, cărora le facem încredere, din moment ce – după cum am spus – chiar și prin gura lui Isaia, despre care am pomenit mai sus, Duhul profetic prorocise deja felul nașterii sale. Ne este îngăduit așadar să credem că Duhul Sfânt și Virtutea lui Dumnezeu nu sunt altceva decât Logosul, care este și Primul născut al lui Dumnezeu, după cum arătase și Moise, despre care am vorbit mai sus. Acest Duh este cel ce a intrat în Fecioară și a umbrit-o, nu prin unire, ci prin virtute, și a lăsat-o însărcinată. cuvântul „Isus”, nume din limba ebraică, corespunde termenului grec „Mântuitor”. De aceea, Îngerul îi spuse Fecioarei: „Îl vei numi Isus, căci el va fi cel care va mântui poporul său de păcatele sale”. Cred că sunteți în măsură, bănuiesc, să înțelegeți și voi că cei care prorocesc nu sunt inspirați de nimeni altul decât de Logosul divin.

    Betleem:

    XXXIV. Ascultați acum un al profet, Miheia, care a prorocit până și pământul unde se va naște. El spune astfel: „Iar tu, Betleem, pământ al lui Iuda, chiar dacă ești cel mai mic printre principatele lui Iuda, din tine va ieși un stăpân care va paște poporul meu”; acesta este, într-adevăr, satul, pământul iudeilor, la o distanță de circa 35 de stadii de Ierusalim, în care s-a născut Isus Cristos, după cum puteți afla consultând registrele recensământului făcut la nașterea lui Cristos, de primul vostru procurator în Iudeea.

    Alte profeții:

    XXXV. Apoi, cât despre faptul că Isus Cristos ar fi rămas în ascuns dinaintea oamenilor de la naștere până la vârsta maturității – ceea ce s-a își întâmplat – auziți ce a fost prorocit. Acestea sunt cuvintele exacte: „Un prunc ni s-a născut nouă, un fiu nu s-a dat nouă, pe umerii se fală puterea”. Acest lucru ne spune puterea crucii care i-a fost pusă pe umeri spre a fi răstignit, după cum veți putea vedea în continuarea discursului meu. Tot același profet Isaia, inspirat de Duhul profeției, spune: „Mi-am întins mâinile mele peste un popor necredincios și încăpățânat, peste oameni ce mergeau pe o cale nedreaptă. acum îmi cer judecată și îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu”. Tot la fel, cu alte cuvinte, prin gura altui profet, se spune: „Mi-au străpuns picioarele și mâinile și au aruncat sorții pentru haina mea”. Însă David, rege și profet, care a rostit aceste cuvinte, nu a suferit nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Isus Cristos este cel care și-a întins mâinile și a fost răstignit de evreii care cârteau împotriva lui și nu recunoșteau că el ar fi Cristosul. Într-adevăr, după cum spusese profetul, în bătaie de joc l-au așezat pe un tron și i-au spus: „Judecă-ne”. Fraza: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele” era explicația cuielor cu care a fost fixat pe cruce, prin străpungerea mâinilor și picioarelor. după ce l-au răstignit, călăii lui au tras la sorți cine va avea haina sa și au împărțit-o între ei. Că toate aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat, puteți afla voi înșivă din documentele redactate în timpul lui Ponțiu Pilat. Drept dovadă că a fost prezis cu adevărat și faptul că avea să intre în Ierusalim urcat pe un măgăruș, puiul unei măgărițe, este suficient să mă refer la cuvintele unui alt profet, Sofonia. Iată ce spune el: „Bucură-te, fiică a Sionului, dă de veste, fiică a Ierusalimului; iată că vine la tine, blând, regele tău, urcat pe o măgăriță și pe puiul măgăriței, măgărușul ei”.

    Logosul divin era acela care mișca buzele profeților:

    XXXVI. Când auziți cuvintele profeților rostite ca și cum le-ar aparține, să nu credeți că ei le-au rostit de la ei înșiși sub inspirație, ci însuși Logosul era acela care mișca buzele lor. Aceștia prorocesc uneori viitorul sub formă de preziceri, alteori vorbesc în persoana lui Dumnezeu, Domnul și Tatăl tuturor lucrurilor, uneori în persoana lui Cristos, alteori în numele popoarelor ce răspund Domnului sau Tatălui său; ceva asemănător puteți observa și la unii din scriitorii voștri care introduc diferite personaje în dialog, chiar dacă este doar unul singur cel care scrie totul. Neînțelegând aceste lucruri, evreii, care totuși au cărțile Profeților, nu l-au recunoscut pe Cristos nici măcar atunci când a venit în lume; dimpotrivă, ne urăsc pe noi, fiindcă spunem că el a venit și le demonstrăm că a fost răstignit de ei, după cum fusese prorocit.

    Diferite feluri de vorbire a Duhului profetic:

    XXXVII. Pentru ca aceste lucruri să vă fie clare, după ce am recurs la cuvintele profetului Isaia, aceste lucruri au fost rostite, de însăși persoana Tatălui: „Boul își cunoaște stăpânul iar măgarul ieslea stăpânului său, însă Israel nu mă cunoaște și poporul meu nu mă înțelege. Vai ție, popor de păcătoși, popor plin de păcate, seminție de oameni răi, copii ai nelegiuirii, l-ați abandonat pe Domnul”. Într-un alt loc, în timp ce același profet vorbește la fel în persoana Tatălui, spune: „Ce casă îmi veți zidi? – spune Domnul – cerul este tronul meu iar pământul scăunel picioarelor mele”. De asemenea într-un alt text se spune: „Sufletul meu disprețuiește noile luni ale voastre și sabaturile voastre și nu mai suport ziua voastră de post și nici lenea voastră; nici dacă veți fi văzuți de mine nu vă voi asculta. mâinile voastre sunt pline de sânge. Și chiar dacă aduceți făină, tămâie, este obiect de dezgust pentru mine. Nu doresc nici grăsimea mieilor, nici sângele taurilor. Cine v-a cerut asemenea jertfe din mâinile voastre? Dimpotrivă, abandonează orice nedreptate, întrerupe lanțurile raporturilor violente, acoperă pe cei care sunt fără adăpost și goi, împarte pâinea cu cel înfometat”. Puteți așadar înțelege care sunt învățăturile transmise de Dumnezeu însuși prin Profeți.

    XXXVIII. Când Duhul profetic vorbește în persoana lui Cristos, se exprimă astfel: „Mi-am întins mâinile spre poporul incredul și potrivnic, peste cei care umblau pe o cale nedreaptă”. De asemenea: „Mi-am dat spatele spre a fi biciuit, iar obrajii spre a fi pălmuiți, și nu mi-am întors fața de la cei care mă scuipau. Iar Domnul a fost ajutorul meu, de aceea nu m-am retras, ci mi-am făcut fața ca de cremene, am înțeles că nu voi avea de ce să mă rușinez fiindcă cel care m-a îndreptățit îmi stă aproape”. Din nou spune: „Ei au dat cu zarul pentru hainele mele și mi-au străpuns mâinile și picioarele. Însă eu am adormit și apoi m-am ridicat, pentru ca Domnul să mă primească”. Mai spune: „Murmurau cu buzele și dădeau din cap zicând: Să se salveze pe sine însuși”. Vă puteți da seama că toate acestea au fost făcute împotriva lui Cristos prin lucrarea evreilor. După ce l-au răstignit, își mișcau buzele și dădeau din cap zicând: A înviat pe mulți din morți, să se elibereze pe sine însuși acuma!”

    XXXIX. Când Duhul profetic vorbește pentru a vesti viitorul se exprimă astfel: „Din Sion va ieși o lege, Logosul Domnului din Ierusalim, și va judeca în mijlocul oamenilor și va acuza multe națiuni. Va schimba sabia lor în pluguri și săgețile lor în seceri și nu se vor mai lupta cu sabia, națiune împotriva altei națiuni, și nu vor mai învăța să facă război”. Și așa s-a întâmplat, vă puteți convinge. Într-adevăr, din Ierusalim vor ieși în lume 12 oameni: erau ignoranți și nu erau în măsură să vorbească, însă, datorită puterii lui Dumnezeu, au arătat tuturor oamenilor că erau trimiși de Cristos pentru a învăța cuvântul său tuturor oamenilor. Iar noi, care la o vreme ne omoram unul pe altul, nu doar că nu mai facem război dușmanilor, ci, pentru a nu minți și înșela pe cei care ne judecă, mergem la moarte de bună voie mărturisindu-l pe Cristos. Putem să ne aplicăm nouă proverbul: „Limba a jurat, însă inima nu a jurat”. Însă ar fi ridicol ca, în vreme ce soldați, recrutați și înrolați pentru voi, ar ține cu credință jurământul ce vi l-a făcut, chiar cu prețul vieții pentru patrie și siguranța concetățenilor lor, iar voi nu le puteți oferi nimic incoruptibil; dimpotrivă, noi, care tânjim după nemurire, suportăm toate violențele pentru a aștepta ceea ce dorim de la cel care ne poate da nemurirea.

    Despre apostolii lui Cristos:

    XL. Ascultați cum a fost prevestit chiar și despre cei care au propovăduit învățătura sa și l-au arătat venit printre noi. Profetul rege, despre care am amintit deja, datorită Duhului profetic spune: „Ziua dă de știre zilei următoare iar noaptea nopții următoare. Nu sunt discursuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se poată auzi. La tot pământul a ajuns mesajul lor și la capătul pământului cuvintele lor. În soare și-a așezat locuința sa și el, ca un mire care iese din cortul său, se va bucura asemenea unui uriaș parcurgând pământul”. În afară de aceste cuvinte, am reținut drept lucru bun și necesar să aduc în atenția voastră și alte cuvinte profetice ale aceluiași David, din care puteți afla la ce fel de viață Duhul profetic îi îndeamnă pe oameni și cum arată dușmănia împotriva lui Cristos inaugurată de Irod, regele Iudeii, de evreii înșiși și de Pilat, procuratorul vostru, și a soldaților lui; cum el va fi crezut de toată rasa umană, și cum Dumnezeu îl numește Fiu și i-a promis supunerea tuturor dușmanilor; în ce fel demonii, atâta cât le stă lor în putere, încearcă să fugă fie dinaintea puterii lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul tuturor lucrurilor, fie dinaintea lui Cristos însuși; cum Dumnezeu îi cheamă pe toți la penitență înaintea sosirii zilei judecății. Citim așa: „Fericit omul care nu umblă după sfatul celor nelegiuiți, nu zăbovește pe calea păcătoșilor  şi nu se așază în adunarea celor care batjocoresc, dar îşi [găseşte] plăcerea în legea Domnului şi la legea lui cugetă ziua şi noaptea. El este ca pomul sădit pe malul apei, care dă rod la timpul potrivit; frunzele lui nu se veștejesc şi în tot ceea ce face are succes. Nu tot aşa este cu cei nelegiuiți, nu tot aşa; ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. De aceea nu se vor ridica cei nelegiuiți la judecată, nici cei păcătoși, în adunarea celor drepți. Căci Domnul cunoaşte calea celor drepți, iar calea celor nelegiuiți duce la pieire”. „Pentru ce se frământă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele [lucruri] deşarte? Regii pământului se răscoală şi cei care conduc se înţeleg împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului său: Să rupem legăturile lor şi să scăpăm de jugul lor! Cel care locuieşte în ceruri surâde, Domnul râde de ei. Apoi, în mânia sa, le vorbește şi, în furia sa, îi înspăimântă: Eu sunt acela care l-am uns pe regele meu în Sion, pe muntele meu cel sfânt!. Voi vesti hotărârea Domnului; el mi-a zis: Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut. Cere-mi şi-ţi voi da popoarele ca moștenire şi marginile pământului, în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul olarului! Acum, dar, regilor, purtaţi-vă cu iscusinţă, trageţi învăţătură, judecători ai pământului! Slujiţi-i Domnului cu frică, bucuraţi-vă cu teamă! Luaţi aminte, ca nu cumva să se mânie şi să pieriţi pe cale! Căci mânia lui se aprinde degrabă. Fericiţi toţi aceia care îşi caută refugiu în el!”

    XLI. Iar într-o altă profeție, Duhul profetic, prin gura aceluiași David, prevestește că Isus Cristos, după ce va fi răstignit, va domni. Spune așa: „Cântați Domnului, binecuvântaţi numele lui! Vestiţi din zi în zi mântuirea lui! Vestiţi printre neamuri gloria lui, tuturor popoarelor minunile sale! Căci Domnul este mare şi vrednic de toată lauda, mai de temut decât toţi zeii. Căci toţi zeii popoarelor sunt deşertăciune, Domnul însă a făcut cerurile. Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în sanctuarul său. Daţi Domnului, voi, familiile popoarelor, daţi Domnului glorie şi putere! Daţi Domnului gloria numelui său! Aduceţi ofrande [de laudă] şi intraţi în lăcaşurile lui! Prosternaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi în podoabe sfinte; dansaţi înaintea lui, toţi [locuitorii] pământului! Spuneţi printre neamuri: „Domnul stăpâneşte!” prin cruce.

    Profeții și evenimente viitoare ca și cum s-au adeverit deja:

    XLII. Uneori Duhul profetic vorbește despre viitor ca și cum lucrurile s-ar fi întâmplat deja, după cum se poate vedea cu ușurință și din cuvintele amintite mai sus; vom clarifica și acest aspect, pentru ca acest lucru să nu dea ocazie de contestație cititorilor. Evenimentele cunoscute cu claritate ca având menirea să se împlinească sunt prevestite ca și cum s-au întâmplat deja. Ce-ar trebui să se înțeleagă, fiți atenți, vă voi explica acum. David a făcut profeția despre care am vorbit 1500 de ani înainte ca Isus Cristos, făcut om, să fi fost răstignit; însă nimeni din cei care au trăit înaintea lui, răstigniți, nu a dat bucurie oamenilor, așa cum nici după el nimeni nu a făcut așa ceva. Dimpotrivă, Domnul nostru Isus Cristos, răstignit și mort, a înviat și domnește peste toate după ce a fost înălțat la cer; iar vestea despre el dusă până la marginile pământului de apostoli tuturor popoarelor este mare bucurie pentru toți cei care speră în nemurirea predicată de el.

    Problema liberului arbitru:

    XLIII. Pentru ca nimeni, din toate cele spuse de mine până acum, să nu creadă că evenimentele sunt supuse numaidecât faptei, tocmai datorită faptului că au fost prezise drept pre-cunoscute, voi face apel și la un alt aspect. Am învățat de la profeți, și vă voi arăta că este adevărat, că pedepsele și suferințele și răsplata sunt date fiecăruia după meritul faptelor lui. Căci, dacă nu ar fi așa, ci totul s-ar întâmpla din cauza destinului, atunci nu ar mai avea niciun folos existența liberului arbitru. Dacă ar fi fost prestabilit ca unul să fie bun și altul să fie rău, nici primul nu merită laudă, nici al doilea nu poartă vină. Pe de altă parte, dacă rasa umană nu are capacitatea să fugă de rău și să prefere binele prin alegere liberă nu poate fi responsabil de nicio faptă comisă. Noi însă susținem că omul este virtuos și că face răul prin alegere liberă. Să vedem așadar cum același om trece de la un comportament la altul opus lui. Dacă ar fi fost prestabilit ca omul să fie rău sau bun, nu ar mai fi fost subiectul alegerilor contradictorii, nici nu ar fi așa de schimbător. Nu ar exista nici buni, nici răi, fiindcă s-ar arăta că destinul este cauza, fie a binelui, fie a răului, și că de fapt s-ar contrazice în sine însuși; însă, dimpotrivă, dacă noi am susține că este adevărat ceea ce am spus mai devreme, adică faptul că virtutea sau viciul nu sunt nimic, iar lucrurile sunt bune sau rele doar în funcție de judecata personală, aceste lucruri ar face ca noi să fim necredincioși și nedrepți la culme, după cum și o judecată dreaptă ne poate demonstra. Însă noi afirmăm că un asemenea lucru este de neconceput pentru noi și că există o răsplată pentru cel care alege să facă binele și în egală măsură, există o pedeapsă pentru cel care alege contrariul; Dumnezeu l-a făcut pe om nu așa ca pe alte ființe, cum sunt patrupedele și copacii, incapabili să facă alegeri libere. Într-adevăr, dacă așa ar sta lucrurile, nu ar avea niciun merit nici pentru a primi răsplată, nefiind în măsură să aleagă liber între a face binele, ci ar fi fost bun prin natură; tot la fel, dacă ar fi fost rău prin natură, nu s-ar fi cuvenit să primească pedeapsa, fiindcă nu ar fi fost așa în urma unei alegeri libere, dimpotrivă nu ar fi putut fi diferit decât așa cum este.

    Chiar Platon se referă la Moise:

    XLIV. Aceste învățături ne-au fost date de Duhul Sfânt profetic zicând, prin gura lui Moise, că Dumnezeu a vorbit astfel primului om pe care l-a creat: „Iată, pun înaintea ta binele și răul; alege binele”. Iar prin Isaia, un alt profet, despre același lucru a vorbit astfel în persoana lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul tuturor lucrurilor: „Spălați-vă, curățiți-vă, îndepărtați nelegiuirea din sufletele voastre, învățați să faceți binele, purtați de grijă orfanului și faceți dreptate văduvelor; apoi veniți să discutăm – spune Domnul – iar dacă păcatele voastre sunt ca purpura, le voi face albe ca lâna, iar dacă sunt înroșite le voi face albe ca zăpada. Iar dacă doriți și dacă mă ascultați veți gusta din bunurile pământului, însă dacă nu mă veți asculta, o sabie vă va devora. Fiindcă astfel a vorbit glasul Domnului”. Fraza citată: „O sabie vă va spinteca” nu înseamnă că cei neascultători vor fi uciși prin sabie; sabia lui Dumnezeu este focul al cărui aliment sunt cei care aleg să facă răul. De aceea spune: „O sabie vă va devora. Fiindcă astfel a vorbit glasul Domnului”. Dacă ar fi vorbit de o sabie ce taie și care separă în două, nu ar fi spus „va devora”. De aceea, chiar și Platon când a spus: „Vina este a celui care alege, Dumnezeu nu este responsabil”, a împrumutat conceptul de la Moise, fiindcă Moise a trăit chiar înaintea tuturor scriitorilor greci. Toate teoriile formulate de filosofi și poeți cu referire la nemurirea sufletului, sau cu referire la pedepsele de după moarte, sau despre contemplația lucrurilor cerești, sau cu privire la doctrine asemănătoare, ei le-au putut înțelege și le-au exprimat luând exemplu de la Profeți. De aceea par a fi semne de adevăr în toate scrierile acestora. Îi putem acuza doar de faptul că nu au înțeles într-adevăr toate cele spuse de Profeți, de aceea se contrazic între ei înșiși. Astfel, când noi spunem ca a fost profetizat viitorul, nu vrem să spunem că se va întâmpla printr-o necesitate fatală; însă Dumnezeu, fiindcă cunoaște toate faptele oamenilor dinainte și a stabilit că fiecare va primi răsplata corespunzătoare faptelor sale, ne atrage atenția, prin Duhul profetic, asupra faptului că el este cel care va stabili o răsplată demnă de faptele noastre, cârmuind rasa umană să înțeleagă și să-și amintească mereu acest lucru și arătând că el este cel care se ocupă și prevede toate. Influența diavolilor este cea care a stabilit pedeapsa cu moartea împotriva acelora care ar citi cărțile lui Istaspe sau ale Sibilei sau ale Profeților, pentru a distrage prin frică oamenii să le citească și astfel să nu ajungă la cunoașterea binelui, putând, în felul acesta, să-i țină sub stăpânirea lor. Însă nu vor putea face asta până la sfârșit. Într-adevăr, nu doar le citim fără frică, dar vi le dăm și vouă spre a le examina – după cum vedeți – știind că vor fi pe placul tuturor. Și dacă vom reuși să convingem chiar și un mic număr, am câștigat deja mult; ca buni agricultori, vom primi răsplata stăpânului.

    Slava lui Cristos:

    XLV. Auziți cum profetul David prevestește că Dumnezeu, Tatăl a toate, l-ar înălța pe Cristos la ceruri după învierea sa din morți; și că l-ar ține acolo până ce va fi distrus diavolii și dușmanii săi și se va completa astfel numărul celor buni și virtuoși deja preștiuți și datorită meritelor cărora el nu a declanșat încă sfârșitul. Iată cuvintele lui: „Spune Domnul către Domnul meu: Șezi la dreapta mea până ce voi pune pe dușmanii tău scăunel sub picioarele tale. Domnul îți va trimite din Ierusalim sceptrul puterii sale și vei domni în mijlocul dușmanilor tăi. Cu tine va fi stăpânirea în timpul zilei în strălucirea sfinților tăi; din sânul meu te-am născut înaintea zorilor dimineții”. Fraza: „va trimite din Ierusalim sceptrul puterii sale” este de o încărcătură profetică puternică, deoarece știm că apostolii, ieșiți din Ierusalim, au transmis învățătura pretutindeni; și chiar dacă a fost decretată pedeapsa cu moartea împotriva acelora care învață sau mărturisește numele lui Cristos, noi aderăm la această învățătură și o mărturisim pretutindeni. Chiar și voi dacă citiți aceste cuvinte ca niște dușmani, nu puteți face altceva decât să ne ucideți, după cum spuneam; însă asta nu cauzează nicio teamă în noi, dimpotrivă, vouă și celor care ne condamnă și ne urăsc pe nedrept și nu regretă, vă este prezisă pedeapsa cu focul veșnic.


     

    Oamenii care au trăit înaintea lui Cristos:

    XLVI. Pentru ca nimeni, prin absurd, să nu încerce să denatureze învățăturile noastre – deoarece spunem că Isus Cristos s-a născut acum 150 de ani sub Sirinius, și ne-a învățat ceea ce noi mărturisim, ceva vreme mai târziu, sub Ponțiu Pilat – și obiectând să spună că toți oamenii care au trăit înaintea lui Cristos ar fi lipsiți de responsabilitate, acum voi dovedi și voi înlătura această dificultate. Isus Cristos, Primul născut din Dumnezeu, ne-a învățat, după cum am arătat deja, că el este Logosul la care participă întreaga rasă umană. Și cei care au trăit conform Logosului sunt creștini, chiar dacă au fost considerați atei, cum este cazul, printre păgâni, lui Socrate și Heraclit și alții asemenea lor; printre barbari, Abraham și Anania și Azaria și Misael și mulți alții, trecând acum peste înșiruirea lucrărilor și numelor lor, știind că este mult prea lungă. Astfel chiar cei care s-au născut înainte și nu au trăit conform Logosului, au fost răi și dușmani ai lui Cristos și criminali, omorându-i pe cei care trăiau conform Logosului. Dimpotrivă, cei care au trăit și trăiesc conform Logosului, sunt creștini și neînfricați și liniștiți. De aceea, apoi, datorită Logosului, conform bunăvoinței lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul a toate, a fost zămislit într-o fecioară un om și s-a numit Cristos și a fost răstignit și a murit și a înviat și s-a înălțat la cer, iar toți cei cu un pic de înțelepciune pot înțelege despre vorbesc aici. De altfel, noi, fiindcă un asemenea subiect nu este necesar demonstrației noastre, vom trece la demonstrații necesare pentru acum.

    Devastarea Iudeii:

    XLVII. Cât despre faptul că țara evreilor va fi devastată, ascultați ceea ce s-a spus prin Duhul profetic. Cuvintele sunt spuse ca prin gura popoarelor care se minunau de cele întâmplate. Iată-le: „Sionul a devenit pustiu, ca un deșert a devenit Ierusalim; templul este în blestem, sanctuarul nostru; iar slava de care erau mândri părinții noștri a fost arsă și toate podoabele sale au căzut. Înaintea unor asemenea evenimente tu (Doamne) ai rămas neclintit și tăcut și ne-au umilit peste măsură”; că Ierusalimul a devenit ca un deșert, după cum a fost prezis, cred că nu puteți să nu fiți convinși. De la profetul Isaia a fost prezis astfel: în afară de faptul că devastarea sa, chiar și faptul că va fi interzis locuitorilor să mai locuiască în Ierusalim stă scris: „Drumurile lor vor fi pustiite, și înaintea ochilor lor dușmanii vor devasta totul, și nu va mai fi nimeni care să locuiască în oraș”. Știți prea bine că orașul este supravegheat de voi pentru ca nimeni să nu mai locuiască și că este condamnat la moarte dacă un evreu este surprins că intră.

    Prezicerile minunilor:

    XLVIII. Auziți că a fost prezis faptul că Cristosul nostru va săvârși vindecări de orice boală și va învia morții. Iată ce se spune: „Când va veni el, șchiopul va sălta ca un cerb și limba celor muți se va dezlega; orbii vor vedea și leproșii vor fi curățați iar morții vor învia și vor putea merge”. Voi înșivă vă puteți convinge de faptele minunate săvârșite de el consultând documentele din timpul lui Ponțiu Pilat. Dar cum a fost profetizat de Duhul profetic faptul că el va fi omorât împreună cu toți cei care speră în el? Ascultați aceste cuvinte din profetul Isaia: „Uite cum piere cel drept și nimeni nu-l primește în inimă; iar oamenii drepți sunt omorâți și nimănui nu-i pasă. Dinaintea nedreptății a fost eliminat cel drept iar mormântul lui va fi în pace; el a fost eliminat de pe pământul celor vii”.

    Păgânii îl primesc pe Cristos cu bucurie:

    XLIX. Mai mult: iată cum a fost prezis de același profet Isaia că popoarele care nu-l așteptau îl vor adora, în timp ce evreii, care l-au așteptat, nu-l vor recunoaște la venirea sa. Cuvintele sunt scrise ca și cum ar fi rostite de Cristos însuși. Iată-le: „Am fost recunoscut de cei care nu mă așteptau, am fost aflat de cei care nu mă căutau. Am spus – Iată-mă – neamurilor care nu invocau numele meu. Mi-am întins mâinile unui popor necredincios și renegat, celor care umblau pe căi greșite, dimpotrivă urmând păcatul lor. Poporul este acela care mă provoacă cu furie înaintea mea”. Într-adevăr, evreii, chiar dacă aveau profețiile și fiind mereu în așteptarea lui Cristos, când a venit nu l-au recunoscut; mai mult, l-au omorât. Dimpotrivă, națiunile care nu auziseră niciodată vorbind despre Cristos, până ce apostolii, ieșiți din Ierusalim, nu l-au făcut cunoscut și nu au răspândit profețiile, plini de bucurie și credință, au început să renege idolii lor și s-au consacrat Dumnezeului nenăscut, prin Cristos. Ascultați acum scurte fraze din profetul Isaia cum au fost prorocite calomniile care vor fi aruncate împotriva acelora care-l vor mărturisi pe Cristos și cât vor fi de mizerabili cei care-l vor blestema, zicând că est drept să păstrăm tradițiile din vechime. Iată care sunt cuvintele sale: „Vai de cei care spun la ceea ce este amar dulce și la ceea ce este dulce spun amar”.


     

    Prorocirile cu privire la pătimirile lui Cristos:

    L. Auziți profețiile care au fost spuse cu privire la faptul că Isus Cristos, devenind om pentru noi, a suportat suferințele pătimirii și să devină infam pentru ca mai apoi să revină din nou în slava sa. Iată-le: „Sufletul său a fost dat la moarte și el a fost socotit printre răufăcători; astfel el a luat asupra sa păcatul multora și a dat în schimb iertarea celor nelegiuiți”. „Iată, slujitorul meu va avea succes; se va înălţa, se va ridica şi va fi foarte sus. După cum mulţi s-au înspăimântat de tine – chipul lui era mai desfigurat decât cel al unui om şi faţa lui, decât a fiilor oamenilor –, tot aşa, multe popoare se vor uimi şi regi îşi vor închide gura înaintea lui, căci vor vedea ceea ce nu li s-a povestit şi vor înţelege ceea ce nu au auzit”. „Cine a crezut în ceea ce ne-a fost anunţat? Şi cine a cunoscut braţul Domnului? S-a înălţat ca o mlădiţă înaintea lui şi ca o rădăcină, dintr-un pământ uscat. Nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim, nici înfăţişare ca să o dorim. Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinței, de care îţi ascunzi faţa. Era dispreţuit şi noi nu l-am luat în seamă. Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi. Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor. Chinuit şi umilit, el nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu şi-a deschis gura. A fost luat cu violenţă şi judecat; cât despre generaţia lui, cine se gândeşte? A fost şters de pe pământul celor vii, pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit”. După ce a fost răstignit, până și discipolii l-au abandonat cu toții după ce l-au renegat; apoi, totuși – după ce a înviat din morți și le-a apărut, și după ce i-a învățat să citească profețiile în care erau prezise toate aceste evenimente – ei, văzându-l înălțându-se la cer au crezut și au primit de sus tăria pe care el le-a trimis-o, au plecat în lumea întreagă să învețe aceste lucruri și au fost numiți apostoli.

    Înălțarea la cer și slava cerească:

    LI. Duhul profetic, pentru a ne spune că cel care suferă pătimirea are o origine ce nu poate fi exprimată și domnește peste dușmanii săi, spune astfel: „A fost luat cu violenţă şi judecat; cât despre generaţia lui, cine se gândeşte? A fost şters de pe pământul celor vii, pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit. Mormântul lui a fost cu cei nelegiuiți, cu cel bogat a fost în moartea lui, deşi nu făcuse nicio violenţă şi nu fusese înşelăciune în gura lui. Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă; când sufletul şi-l va pune ca jertfă pentru vinovăţie, va vedea o descendenţă care-şi va lungi zilele şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes. Din truda sufletului său va vedea şi va fi satisfăcut în cunoaşterea lui; slujitorul meu cel drept îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa păcatele lor. De aceea, îi voi face parte cu cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, pentru că şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi. Dar el purta păcatul multora şi mijlocea pentru cei nelegiuiţi”. Ascultați cum a fost prorocit că destinul său va fi acela de a se înălța la cer. Stă scris așa: „Înălțați-vă, voi porțile cerului, deschide-ți-le, pentru ca să intre regele măririi. Cine este acest rege al măririi? Domnul puternic, Domnul cel tare”. Mai ascultați cum a fost prezis de profetul Ieremia chiar și faptul că va veni din ceruri în slavă. Acestea sunt cuvintele sale: „Privește, ca un fiu al omului vine pe norii cerului și îngerii săi cu el”.

    Se va împlini și această a doua venire a lui Cristos:

    LII. Deoarece am arătat că evenimentele s-au întâmplat toate așa cum au fost prorocite prin Profeți înainte ca ele să aibă loc, suntem nevoiți să credem că și cele, despre care s-a profețit de asemenea, se vor întâmpla cu siguranță. La fel cum se vor împlini evenimentele prorocite și necunoscute încă, tot la fel se vor întâmpla și cu cele ce-au rămas să se întâmple, chiar dacă nu se cunosc încă și nu credem. Profeții au prezis două veniri ale lui Cristos: una, care a avut deja loc, sub chip de om, fără onoruri și capabil să asume suferința; cealaltă, când va veni în slavă din ceruri înconjurat de armatele îngerilor săi – după cum a fost prorocit – atunci când vor învia și trupurile oamenilor care au trăit; iar cei drepți vor primi nemurirea, în timp ce cei nedrepți vor fi trimiși în focul cel veșnic, unde vor gusta suferințe veșnice cu diavolii cei răi. Vă voi demonstra că și acest lucru a fost prorocit. Stă scris în profetul Ezechiel: „Se vor uni oasele la încheieturi și carnea va crește pe ele. Tot genunchiul se va pleca înaintea Domnului și orice limbă îi va da mărturie”. Ce fel de suferințe și pedepse vor înfrunta cei nedrepți? Ascultați ceea ce a fost prorocit și despre acest lucru. Stă scris: „Viermele nu va isprăvi să se hrănească din carnea lor iar focul nu se va stinge niciodată”. Atunci vor dori să se căiască, însă nu le va mai folosi la nimic. În profetul Zaharia a fost prorocit și ceea ce vor spune și vor face popoarele evreilor când îl vor vedea venind în slavă: „Voi porunci celor patru vânturi să-i adune pe fii răspândiți: voi porunci Burei să-i aducă și lui Note să nu se opună”. „Atunci Ierusalimul va fi în plânsete. De ce, Doamne, ne-ai făcut să rătăcim de la căile tale şi ne-ai împietrit inima ca să nu se teamă de tine? Întoarce-te de dragul slujitorilor tăi, al triburilor moştenirii tale! Pentru puţin timp a stăpânit poporul tău cel sfânt; adversarii tăi au călcat în picioare sanctuarul tău. Am devenit de demult cei asupra cărora nu ai stăpânit şi peste care nu a fost invocat numele tău”.

    Creștinii proveniți dintre păgâni:

    LIII. Chiar dacă aș mai fi putut să vă citesc și alte profeții am renunțat deoarece cred că sunt suficiente acestea pentru a-i convinge pe cei care au urechi în măsură să audă și să înțeleagă; cred că și acești pot înțelege ca și noi, cu siguranță într-un mod diferit decât poeții care au povestit tot felul de fabule cu privire la presupușii fii ai lui Zeus; noi însă nu afirmăm nimic fără să putem demonstra. Din ce motiv ne-am încrede într-un om răstignit, crezând că el este Primul născut din Tatăl nenăscut și că va judeca tot neamul omenesc, dacă nu am fi aflat dovezi despre el care au fost prorocite înainte ca el să vin ca om și să fi văzut că s-au întâmplat exact așa cum au fost prorocite: țara evreilor este pustiită; oameni din toate națiunile aderă la învățăturile apostolilor lui, refuză să mai practice vechile obiceiuri păgâne, după cum erau învățați să facă; noi înșine vedem că sunt mai mulți creștini, și chiar mai sinceri, ce provin dintre păgâni decât dintre evrei și samariteni? (Fiindcă toate celelalte rase umane sun numite, de Duhul profetic, păgâni, în timp ce rasa iudeilor și rasa samaritenilor sunt numite tribul lui Israel și casa lui Iacob). Voi aduce acum argumente să vedeți în ce fel a fost prorocit faptul că vor fi mai mulți creștini proveniți dintre neamuri decât dintre evrei și samariteni. Stă scris așa: „Bucură-te, cea sterilă, care nu poți da naștere; strigă de bucurie, cea care nu ai moștenitori, fiindcă vor fi mulți copiii moștenirii tale, mai numeroși decât cea care are bărbat”. Toate neamurile, care adorau lucrarea mâinilor oamenilor, erau într-adevăr departe de Dumnezeul adevărat. Dimpotrivă, evreii și samaritenii, care aveau Cuvântul Domnului rostit prin Profeți și care l-au așteptat mereu pe Mesia, când acesta a venit nu l-au recunoscut, excepție făcând foarte puțini, despre care Duhul Sfânt profetic, prin gura lui Isaia, prorocise că vor fi mântuiți. Spune profetul, ca și cum ar fi fost ei înșiși cei care vorbesc: „Dacă Domnul nu ne-ar fi lăsat un semn, am fi devenit ca Sodoma și Gomora”. Despre Sodoma și Gomora spune și Moise că erau cetăți ale unor oameni necredincioși, iar Dumnezeu le-a distrus făcând să cadă peste ei foc și pucioasă; niciun locuitor nu a fost salvat, cu excepția unui străin din neamul caldeenilor, numit Lot. Cu el au fost salvate și fiicele lui. Tot cel ce dorește poate vedea aceste ținuturi pustiite și arse și rămase neroditoare. Dimpotrivă, pentru a vă demonstra că păgânii erau deja prorociți ca fiind mai autentici și mai credincioși, voi face apel la cuvintele profetului Isaia. Iată ce spune el: „Israeliții nu sunt circumciși în jurul inimii, păgânii nu sunt circumciși în prepuțiul lor”. Dovezi de acest fel pot fi citate fără număr pentru a conduce la adevăr pe toți cei care nu urmează adevărul și preferă să rămână sclavi pasiunilor lor.

    Demonii au inventat multe fabule...

    LIV. Cei care învață asemenea invenții mitologice ale poeților nu dau nicio demonstrație discipolilor mai tineri; dimpotrivă, acest lucru ne arată că mitologiile sunt creațiile gândirii rele a demonilor pentru a pune în încurcătură și a duce în eroare rasa umană. Într-adevăr, după ce am auzit prin Profeți despre venirea lui Cristos și despre pedeapsa cu foc a necredincioșilor, demonii nu fac decât să retrimită la fabulele celor care susțin a fi fiii lui Zeus, crezând că oamenii ar fi putut considera profețiile despre Cristos drept povestiri fantastice, asemănătoare celor propovăduite de poeții păgâni. Aceste mitologii au fost răspândite fie printre greci și printre păgânii despre care se spunea că auzind cele referitoare la profețiile lui Cristos ar fi aderat la credința în el și la învățăturile lui. Voi explica cum, chiar dacă au auzit profețiile Profeților, nu le-au înțeles bine, ci rămânând în eroare, au contrafăcut ceea ce în realitate se referea la Cristos al nostru. Deci, profetul Moise, după cum am spus, este mai din vechime decât toți scriitorii și prin gura sa – după cum am spus – s-a profețit astfel: „Nu va lipsi un Prinț peste Iuda și un duce la dreapta sa până ce va veni cel pentru care este rezervat acest lucru. Iar el va fi cel așteptat de oameni, cel leagă care leagă măgărușul în vie și care spală haina sa în sângele strugurilor”. Auzind aceste cuvinte profetice, demonii povesteau fabule despre un anume Dionisie, fiul lui Zeus, despre care spunea că a fost inventatorul viței de vie – mai introduc și vinul în mitologiile lor - și spun că după ce a fost sfâșiat s-a înălțat la cer. Însă, dacă din profeția lui Moise nu reieșea clar că era vorba despre Fiul lui Dumnezeu cel care trebuia să vină și dacă, urcat pe un măgăruș, ar fi rămas pe pământ sau s-ar fi înălțat la cer și deoarece cuvântul „măgăruș” putea indica puiul fie al unui măgar, fie al unul cal, neștiind dacă profeția ar fi vorbit despre propria venire mânând puiul de măgar sau puiul de cal sau dacă era Fiul lui Dumnezeu, după cum am spus, sau al omului, au inventat mitul Bellerofon, care fiind om născut din oameni, chiar și el, călare pe un calul Pegaso, s-a suit la cer. Deoarece mai auziseră și de profetul Isaia care prorocea că s-ar naște dintr-o fecioară și s-ar fi înălțat la cer de la sine, au inventat și ei mitul lui Perseo. Iar apoi cunoscând faptul că era scris despre el, în profeția citată deja, că va fi puternic asemenea un gigant pentru a alerga pe drumuri, au vorbit și ei despre Heraclit, puternic și în stare să alerge în jurul pământului. În sfârșit, când au aflat că fusese prorocit că el va vindeca orice boală și va învia morții, au născocit mitul lui Asclepios.

    ... însă nu au putut imita și suferințele crucii:

    LV. Totuși, în niciun loc și niciun zeu dintre așa zișii fii ai lui Zeus nu au imitat pedeapsa răstignirii. Lucrul acesta nu putea fi înțeles de ei, deoarece tot ceea ce se spusese despre acești zei era doar sub formă de simbol, după cum am arătat. Iar acesta, după cum spusese profetul, este cel mai mare semn al tăriei și puterii lui, după cum arată ceea ce se întâmplă sub ochii noștri. V-ați putea oare imagina dacă tot ceea ce există în lume fără figura crucii ar putea avea un sens sau vreun rost? Marea nu se împarte în două dacă acest trofeu, cu nume de catarg, nu rămâne întreg pe vapor. Nici pământul nu este brăzdat fără semnul crucii. Escavatoriștii nu-și încep lucrul – nici mecanicii – daca nu au făcut mai întâi acest semn. Figura omului nu diferă cu nimic de cea a oștirilor spirituale, în afară de faptul că oamenii se țin pe poziție verticală, au mâini extensibile și poartă pe față, cu precădere sub frunte, ceea ce se numește nas, datorită căruia ființa via respiră, iar această dispoziție nu arată altceva decât forma crucii. În profet stă scris: „Respirația feței noastre este Cristos Domnul”. Chiar și emblemele voastre – mă refer la steaguri și trofee – arată puterea acestei figuri și cu ele voi, pretutindeni, faceți parade, arătând, chiar dacă o faceți fără să vă dați seama, semnul puterii și al comenzii. Tot sub această formă ridicați imaginile împăraților voștri când mor și îi numiți zei în inscripțiile ce le faceți pe monumentele închinate lor. Totuși, deoarece am făcut tot ce-mi stătea în puteri să vă conving, datorită argumentării și evidenței acestui semn, de acum știu că nu mă mai simt vinovat chiar dacă nu mă credeți; eu mi-am făcut datoria.

    Despre cei se mai opun lui Cristos:

    LVI. Niciodată demonii răi nu s-au mulțumit, înaintea venirii lui Cristos, să spună că au existat așa zișii fii ai lui Zeus; dimpotrivă, când, după ce a venit Cristos printre oameni, au aflat cu a fost el prorocit de Profeți și și-au dat seama că printre toți oamenii credeau și așteptau, încă o dată, după cum am arătat mai devreme, scoteau mereu la iveală alte personaje: Simon și Meandru din Samaria care, practicând magia, duceau în eroare, și mențineau neîncrederea în mulți oameni. Simon, care a trăit – după cum am spus mai înainte – printre voi în Roma imperială, sub împăratul Claudiu, a stârnit o mirare atât de mare în Senat și în poporul roman încât a fost considerat un zeu și a fost cinstit prin ridicarea unei statui, la fel ca și alți oameni cinstiți de voi ca niște zei. De aceea noi rugăm Senatul și oamenii voștri să examinați această cerere pentru ca, în cazul în care cineva ar fi plictisit de învățăturile păgâne, să afle adevărul și să fugă dinaintea erorii. Iar statuia, dacă vreți, o puteți chiar dărâma.

    Noi nu ne temem de moarte:

    LVII. Demonii răi nu reușesc să ne convingă de faptul că nu există focul drept pedeapsă pentru necredincioși, la fel cum nu au putut nici să țină ascunsă venirea lui Cristos. Pot face doar un lucru: cel care trăiește împotriva rațiunii este educat în mod pervers în obiceiuri rele și este sclavul opiniilor false, de aceea ne omoară și ne urăște. Noi însă, nu doar nu îi urâm, ci – după cum am arătat – ne este milă de ei și dorim să-i ajutăm să se schimbe. Într-adevăr, nouă nu este frică de moarte deoarece știm că, în orice caz, tot omul moare și nu-i nimic nou în asta, ci după rânduiala lucrurilor revenim mereu la aceleași realități. Iar dacă cineva este plictisit de aceste lucruri care trec și vin și de care se bucură doar pe pământ și vor să fie liberi de pasiunile și nevoile lumii acesteia, merită să încerce să adopte învățăturile noastre. Dacă apoi se arată increduli cu privire la realitățile de după moarte și declară că morții vor ajunge în afara materialității, nouă ne face bine, sustrăgându-ne patimilor și nevoii de câștig; dimpotrivă, ei dând dovadă de răutate, se comportă în mod inuman și sclavi ai opiniilor lor false; în realitate nu ne omoară pentru a ne elibera, ci pentru a ne priva de viața aceasta și de plăcerile ei.

    Lucrarea răuvoitoare a lui Marcion:

    LVIII. După cum am spus, demonii răi l-au întărâtat și pe Marcion din Pont care învață chiar și astăzi oamenii să-l nege pe Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ și pe Cristos, Fiul său, prorocit de Profeți; el vestește un fel de alt dumnezeu pe lângă Creatorul universului, și la fel un alt fiu. Mulți sunt cei care îl ascultă, ca și cum el ar fi singurul care știe adevărul, și ne batjocoresc pe noi zicând că nu avem nicio dovadă împotriva spuselor lor; fără pic de rațiune, ca niște miei aflați în prada lupului, devin pradă ușoară ale învățăturilor atee și demonilor. Într-adevăr, acești demoni nu vor altceva decât să-i îndepărteze pe oameni de Dumnezeul care i-a creat și de Fiul său Unul-născut, Cristos. Deoarece nu reușesc să se înalțe de la pământ, îi bat în cuie și îi leagă de lucrurile pământești și făcute de mâinile oamenilor și în același timp, într-un mod barbar, îi duc în eroare și îi aruncă în necredință, convingându-i că nu se vor putea ridica niciodată la contemplarea lucrurilor divine dacă nu sunt înzestrați de capacități bune pentru a raționa și dacă nu duc o viață curată și liberă de patimi.

    Cum a fost atins Platon de profeții noștri:

    LIX. Dar ca să știți că și Platon a fost atins de maeștrii noștri – vreau să zic de cuvintele Profeților – afirmația conform căreia Dumnezeu, folosindu-se de materia inertă, a făcut lumea, ascultați cuvintele exacte ale lui Moise, despre care am arătat deja că este primul profet și cu mult mai din vechime decât scriitorii greci: prin el Duhul profetic, revelând în cel fel, la început, și din ce elemente Dumnezeu a creat lumea, zise astfel: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era invizibil și fără formă, și întunericul acoperea pământul; iar Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape. Și Dumnezeu a zis – Să fie lumină - și așa a fost”. Tot la fel și Platon, precum și cei ce gândesc asemenea lui, și chiar eu însumi, am învățat că totul este lucrarea Logosului lui Dumnezeu cu elementele arătate dinainte de Moise; iar voi vă puteți convinge singuri. Știm că și pe cel ce poeții îl numesc Erebus a fost deja amintit mai dinainte de Moise.

    LX. Afirmația pe care o găsim în Timaios al lui Platon cu privire la natura Fiului lui Dumnezeu, când spune: „L-a așezat în univers sub formă de X”, a fost spusă mai înainte de Moise. În cărțile lui Moise stă scris că în acel timp, când israeliții au ieșit din Egipt și s-au aflat în pustiu, au năvălit peste ei animale veninoase, vipere, scorpioni și tot felul de șerpi care omora poporul; atunci, prin inspirație și prin lucrarea lui Dumnezeu, Moise a luat bronz, i-a dat o formă de cruce, l-a pus pe un stâlp înalt și a zis poporului: „Dacă veți privi spre acest semn și veți avea credință în el veți fi salvați”. Stă scris că făcând acest lucru șerpii au murit și astfel poporul a scăpat de la o moarte sigură. Platon, citind aceste lucruri, neînțelegând exact că acel semn era cel al crucii, ci crezând că este un X, a spus că Virtutea, care vine în a doua poziție după Dumnezeu primul principiu, este arătată sub formă de X în univers. Cât despre faptul că vorbește și despre un al treilea principiu, se explică astfel: el – după cum am spus – a citit în Moise că Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape. A doua poziție o acordă Logosului lui Dumnezeu, despre care spune că se află în formă de X în univers, iar a treia poziție o acordă Duhului despre care se spune că se mișca peste ape. În realitate spune: „Lucrurile de ordinul al treilea sunt în jurul celui de-al treilea principiu”. Ascultați acum felul în care Duhul profetic a prorocit prin Moise conflagrația. Iată care sunt cuvintele sale: „Va coborî un foc veșnic și va devora până în străfundurile abisului”. Nu suntem noi cei care imităm învățăturile altora, ci toți ceilalți imită și repetă învățăturile noastre. De la noi pot auzi și învăța chiar și cei care nici măcar nu cunosc literele alfabetului, ignoranți și barbari ai limbii, însă înțelepți și credincioși cu mintea, unii chiar infirmi și lipsiți de vedere; toate acestea ne fac să înțelegem că nu înțelepciunea umană este la baza cunoașterii, ci puterea lui Dumnezeu.

    Botezul:

    LXI. Acum vă voi explic în ce fel suntem noi consacrați lui Dumnezeu, regenerați de Cristos, pentru ca să nu vi se pară că, nevorbind și despre acest lucru, evită într-o oarecare măsură să vă vorbim de unele lucruri. Cei care ajung să înțeleagă și să creadă că învățăturile noastre sunt adevărate și promit că vor trăi cu înțelepciune toate aceste lucruri, îi învățăm să se roage și să ceară lui Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor, în timp ce noi ne pregătim să postim împreună cu ei. Apoi sunt conduși de noi la un loc unde se află apă și sunt renăscuți în acelaşi fel în care am fost renăscuți și noi; atunci ei sunt spălați în apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul universului, în numele lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru, și în numele Duhului Sfânt. Deoarece Cristos a spus: „Dacă nu veți fi renăscuți, nu veți intra niciodată în Împărăția cerurilor”, este limpede pentru noi că, odată născuți, nu mai putem reintra în sânul matern. Iar în profetul Isaia – după cum am scris mai sus – stă scris în cel fel au fugit de păcate cei care au păcătuit și se pocăiesc. Iată care sunt cuvintele lui: „Spălați-vă, deveniți curați, îndepărtați răul din sufletele voastre, învățați să faceți binele, luați apărarea orfanului, faceți dreptate văduvei; apoi veniți să stăm de vorbă –zice Domnul – și dacă păcatele voastre sunt ca purpura, le voi înălbi ca lâna; iar dacă sunt roșii, le voi face albe ca zăpada; însă, dacă nu mă veți asculta, o sabie vă va străpunge. Așa vorbește gura Domnului”. Despre acest lucru am învățat și de la apostoli. Deoarece, neștiind nimic despre prima noastră naștere, conform necesității am fost născuți dintr-o sămânță umedă prin unirea părinților noștri, iar prin natura noastră dezvoltăm obiceiuri rele și înclinații răutăcioase, pentru a nu rămâne copiii necesității și ignoranței, prin alegere liberă și conduși de înțelepciune, și pentru a obține iertarea păcatelor săvârșite înainte, asupra celui care a decis să se renască și să se pocăiască de păcate se invocă, în apă, numele lui Dumnezeu, Tatăl și Stăpânul universului; doar acest nume este rostit de cel ce conduce la baia renașterii pe cel ce va fi renăscut. Într-adevăr, nimeni nu poate da un nume Dumnezeului inefabil; iar dacă cineva ar îndrăzni să spună că ar exista cineva, este, fără discuție, un nebun. Această baie se numește „iluminare”, fiindcă cei care înțeleg aceste lucruri sunt luminați la minte. Iar cel ce trebuie să fie iluminat este spălat în numele lui Isus Cristos, răstignit sub Ponțiu Pilat; și în numele Duhului Sfânt, care a prorocit prin Profeți toate cele ce se referă la Isus Cristos.

    Contra-răspunsul demonilor:

    LXII. Ei bine, auzind vorbind despre această baie prorocită de Profeți, demonii au făcut în așa fel încât cin intră în templele lor și doreau să se apropie pentru a aduce jertfe și sacrificii, trebuie să fie stropiți; au stabilit chiar și o spălare completă înaintea de a intra în templele unde erau stabiliți. Într-adevăr, până și această normă conform căreia preoții prescriu credincioșilor să intre în temple pentru a celebra riturile lor doar după ce s-au descălțat, demonii l-au învățat imitându-l pe Moise, profetul despre care am vorbit. Atunci când Moise a primit poruncă să coboare în Egipt și să elibereze poporul israeliților care se afla acolo, în timp ce se afla în ținuturile Arabiei și păștea oile unchiului matern, dintr-un rug, sub formă de foc, i-a vorbit Cristos al nostru și i-a spus: „Înlătură-ți încălțămintea, apropie-te și ascultă”. Iar el, descălțându-se și apropiindu-se, a auzit glasul ce-i spunea că trebuia să se coboare în Egipt și să elibereze poporul israeliților. Înzestrat cu forță și putere de Cristos, care i-a vorbit sub forma rugului aprins, și, coborând, a condus în afara Egiptului poporul după ce a săvârșit mai întâi fapte extraordinare și mărețe; dacă vreți să le cunoașteți, nu aveți decât să citiți scrierile lui.

    Logosul i-a vorbit lui Moise din rugul aprins:

    LXIII. Toți evreii, până astăzi, învață că Dumnezeul inefabil a vorbit lui Moise. De aceea, Duhul profetic, reproșându-i prin gura profetului de care am pomenit deja, Isaia – după cum am scris mai sus – spuse: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul ieslea stăpânului său, însă Israel nu m-a cunoscut pe mine și acest popor nu m-a ascultat”. Isus Cristos, le-a reproșat de asemenea zicând: „Nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât Fiul, nici pe Fiul decât Tatăl și cei cărora Fiul l-a revelat”. Logosul lui Dumnezeu este Fiul său, după cum am spus deja. El se numește „trimis” și „reprezentant”, fiindcă el este cel care vestește ce trebuie cunoscut și este trimis pentru a explica ceea ce a fost vestit, după cum a spus și Domnul nostru: „Cine mă ascultă pe mine îl ascultă pe cel care m-a trimis”. Acest lucru apare explicit și în scrierile lui Moise. El spune așa: „I-a vorbit lui Moise trimisul lui Dumnezeu în văpaia focului din rugul aprins și i-a zis: Eu sunt cel care sunt, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul Părinților tăi. Coboară în Egipt și eliberează poporul meu”. Dacă vreți, puteți afla restul cuvintelor lui din cărți, fiindcă îmi este imposibil să citez tot conținutul aici. Însă aceste cuvinte sunt pentru a arăta că Isus Cristos este Fiul și trimisul lui Dumnezeu: el care înainte era Logos, a apărut când sub chip de foc, când sun înfățișare netrupească, iar în vremurile noastre, prin voința lui Dumnezeu s-a făcut om din iubire față de rasa umană, a acceptat să sufere tot ceea ce demonii îi pregăteau prin mâinile evreilor nechibzuiți. Aceștia, chiar dacă au văzut scris foarte clar în cărțile lui Moise: „Trimisul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Moise în văpaia focului din rugul aprins și i-a zis – Eu sunt cel care sunt, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob” susțin că aceste cuvinte au fost rostite de Tatăl și creatorul universului. Tocmai de aceea Duhul profetic le aduce reproșuri zicând: „Israel nu m-a cunoscut pe mine și acest popor nu m-a ascultat”. La rândul său Isus, după cum am arătat, stând în mijlocul lor, le-a spus: „Nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât Fiul, nici pe Fiul decât Tatăl și cei cărora Fiul l-a revelat”. Deoarece evreii spuneau totuși că era Tatăl universului cel care i-a vorbit lui Moise – în timp cel care vorbea era Fiul lui Dumnezeu, care mai este numit și trimis și reprezentant – li se reproșează pe bună dreptate fie de către Duhul profetic fie de Cristos însuși, că nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Fiul. Într-adevăr, toți cei care spun că Fiul este Tatăl li se reproșează faptul că nu-l cunosc pe Tatăl și că nu știu că Tatăl universului are un Fiu. Acesta, fiind Logos și Primul născut al lui Dumnezeu, este și Dumnezeu. Iar mai înainte i-a apărut lui Moise și celorlalți Profeți sub formă de foc și într-un chip netrupesc. Acum însă, în vremurile împăratului vostru – după cum am spus – făcându-se om dintr-o Fecioară, după voința Tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în el, a acceptat să se înjosească pe sine și să sufere, pentru a putea învinge moartea, murind și înviind din morți. Cuvintele spuse lui Moise din rug: Eu sunt cel care sunt, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul Părinților tăi” arată că aceștia, chiar și după moarte supraviețuiesc și sunt oameni ai aceluiași Cristos. Într-adevăr, primii dintre toți oamenii, s-au dedicat căutării lui Dumnezeu Abraham, tată lui Isac, și Isac, tatăl lui Iacob, după cum a scris și Moise.

    Fabulele lui Kore și Atena:

    LXIV. Din cele spuse până acum puteți înțelege că ridicarea statuii lui Kore lângă ape este lucrarea diavolilor, care spun că este fiica lui Zeus, folosind imitarea cuvintelor lui Moise. Într-adevăr, Moise a spus, după cum am scris mai sus: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era neorânduit și pustiu, iar Duhul Domnului plutea peste ape”. Imitând așadar Duhul lui Dumnezeu, despre care se spune că plutea peste ape, au vorbit despre Kore, fiica lui Zeus. Cu o analogia asemănătoare au spus că Atena este fiica lui Zeus, născută fără împerechere; însă doar ce au aflat că Dumnezeu, printr-un act al gândirii, a creat lumea prin Logos, au și afirmat că Atena este prima sa gândire. Din toate acestea noi reținem transferul ridicol al formei unei femei în imaginea gândirii. La fel și alți așa ziși fii ai lui Zeus sunt condamnați de propriile lor fapte.

    Euharistia:

    LXV. Atunci noi, după ce am trecut prin baia botezului pe cel care a devenit credincios și a aderat la credință, îl conducem în mijlocul celor pe care-i numim frați, în locul unde aceștia sunt adunați, pentru a ne ruga împreună cu ei, fie pentru noi înșine, fie pentru cel iluminat, fie pentru toți ceilalți, oriunde s-ar afla, pentru ca, învățând adevărul, să merităm a fi în realitate buni cetățeni și credincioși păstrători ai preceptelor și de a trăi în vederea mântuirii veșnice. După ce am terminat rugăciunile, ne salutăm reciproc cu sărutul păcii. Apoi sunt aduse înaintea celui care prezidează adunarea o pâine și o cupă cu vin amestecat cu apă; acesta le ia și le ridică rostind rugăciuni de laudă Tatălui universului în numele Fiului și al Duhului Sfânt, și aduce mulțumiri pentru că au fost aflați vrednici de el să aducă aceste daruri. Când el a terminat rugăciunea și mulțumirile, tot poporul spune: AMIN! Cuvântul AMIN în limba ebraică înseamnă „așa să fie”. După ce cel care prezidează adunarea a făcut mulțumirea și după ce tot poporul a dat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi împart fiecăruia din darurile euharistificate, pâine, vin și apă, și duc de asemenea și celor absenți.

    Euharistia este trupul și sângele lui Isus întrupat:

    LXVI. Noi numim această hrană Euharistie și nu-i este îngăduit nimănui să participe decât celor care cred că învățăturile noastre sunt adevărate, s-a curățit trecând prin baia iertării păcatelor și renașterii, și astfel trăiește după învățăturile lui Cristos. Într-adevăr, noi nu luăm acestea ca o hrană și o băutură obișnuite; ci așa cum Isus Cristos, Mântuitorul nostru întrupându-se, prin cuvântul lui Dumnezeu, a luat un trup și sânge pentru mântuirea noastră, așa am învățat că acea hrană, sfințită cu rugăciuni ce conțin cuvintele lui însuși și din care se hrănește trupul nostru și sângele nostru spre transformare, este trupul și sângele acelui Isus întrupat. Într-adevăr, Apostolii, în memoriile lor numite evanghelii, au transmis ceea ce le-a fost poruncit de Isus, care a luat pâine și a mulțumit zicând: „Faceți aceasta în amintirea mea, acesta este trupul meu”. La fel, luând și potirul, a mulțumit zicând: „Acesta este sângele meu”; și le-a dat doar lor spre mâncare și băutură. Demonii răi, prin imitare, au spus că aceste lucruri se întâmplă și în cultul adus lui Mitra. Într-adevăr, după cum voi știți prea bine, sau puteți afla, că în riturile inițierii, cei din cultul Mitra introduc și o pâine și o cupă cu apă și se rostesc niște formule.

    În ziua numită „a Soarelui”:

    LXVII. De atunci noi facem memorialul acestor lucruri. Iar cei ce au bunuri îi ajută din bunurile lor pe cei aflați în nevoi și suntem mereu uniți unii cu alții. Pentru toate bunurile ce le primim aducem mulțumiri Creatorului universului prin Fiul său și prin Duhul Sfânt. În ziua numită „a Soarelui” ne adunăm împreună, locuitori din sate și orașe, și citim memoriile apostolilor sau din scrierile profeților, atâta cât ne permite timpul. Apoi, când cititorul a terminat, cel care prezidează ia cuvântul și ne învață sfătuindu-ne să imităm aceste exemple bune. Apoi, împreună ne ridicăm în picioare și spunem rugăciuni; așa după cum am zis, odată terminată rugăciunea, se aduce pâine, vin și apă, iar cel care prezidează, în același fel, în funcție de capacitățile sale, înalță rugăciuni și mulțumiri, iar poporul credincios spune: AMIN! Apoi se face distribuirea din lucrurile euharistificate fiecăruia în parte, și prin diaconi se trimit și celor absenți. Cei mai înstăriți și toți cei care doresc dau din bunurile lor ceea ce vor și ceea ce se adună este pus înaintea celui care prezidează adunarea. Acesta se îngrijește de orfani, de văduve și de cei lipsiți din cauza bolii sau din alte motive, și de cei întemnițați și de străinii care se află printre noi; în fine, se îngrijește de toți cei care se află în nevoi. Ne întrunim cu toții în ziua Soarelui, fiindcă este prima zi în care Dumnezeu, transformând întunericul și materia, a creat lumea; tot în această zi Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți. Într-adevăr, a fost răstignit în ziua dinaintea lui Saturn, iar în ziua următoare zilei Saturn, care este ziua Soarelui, a apărut apostolilor și discipolilor și i-a învățat aceste lucruri ce le-am expus și vouă pentru ca să le examinați.

    Petiție finală:

    LXVIII. Dacă aceste lucruri vi se par pline de înțelepciune și adevăr, țineți seama de el; dacă, dimpotrivă vi se par lucruri nebunești, disprețuiți-le ca pe niște lucruri nebunești, însă nu decideți pedepse cu moartea, ca împotriva unor dușmani, împotriva acelor oameni care nu sunt vinovați cu nimic. Vă spune așadar, dacă persistați în nedreptate, nu veți putea fugi dinaintea judecății lui Dumnezeu. Iar noi vom striga: „Să se facă după bunul plac al lui Dumnezeu”. Făcând apel la scrisoarea marelui și ilustrului împărat Adrian, părintele vostru, noi am putea cere ca să dați poruncă să ne supunem unui proces, după cum v-am spus deja; însă nu vă supunem o asemenea rugăminte tocmai în baza decretului lui Adrian; dimpotrivă, am scris acest apel și am făcut această expunere fiindcă știm să cerem lucruri drepte. Am inclus și o copie a scrisorii lui Adrian pentru ca să vă convingeți de cel spuse de mine și că spun adevărul și asupra acestui aspect.

    Iată copia scrisorii:

    Către Minucio Fundano. Am primit scrisoarea ce mi-a trimis-o Serenius Granianus, om de vază, căruia i-ai succedat. Cred că este necesar să fie examinat cu atenție acest lucru pentru ca oamenii să nu se tulbure, nici să se dea clevetitorilor posibilitatea să facă rău. Deci, dacă provincialii pot să susțină deschis acuzele împotriva creștinilor, aceștia trebuie să fie duși înaintea tribunalelor și doar acolo să se apere, însă nu fără o judecată dreaptă sau având la bază doar presupuneri. Dacă cineva vrea să aducă un denunț e mai bine ca înainte să examinezi cu atenție acea persoană. Deci dacă cineva aduce denunțuri împotriva creștinilor și arată că fac ceva rău împotriva legii, să judeci conform gravității vinovăției; însă, pe Hercule, dacă se face tot acest tărăboi doar pentru a calomnia, să ții cont de o asemenea răutate și dă-ți silința să faci dreptate.

     



    [1] Cu privire la toți copiii lui Zeus cu soțiile și concubinele lui redau aici articolul lui Paul Suditu publicat în România Mare: „Preluînd năravurile oamenilor care l-au inventat, şi Zeus (Jupiter) a fost un mare iubăreţ. El a ţinut 3 neveste şi a umplut Pămîntul de urmaşi. Cu prima nevastă, Latonia (sau Leto, la romani), zeiţa nopţii, i-a făcut pe gemenii Apollo (Febe) şi Artemis (Diana). Apollo, cel cu pletele de aur, era zeul luminii solare, al cîntecului şi al muzicii. Parcă la concurenţă cu Adonis, Ganimede şi Narcis, Apollo reprezintă idealul de frumuseţe masculină. Cele 9 Muze îl însoţeau pretutindeni. Fiul său, Asclepios (Esculap), este zeul medicilor şi al artei medicale, el nefiind, totuşi, atît de celebru precum Hipocrate. Artemis (Diana) era zeiţa luminii selenare, a castităţii şi a fidelităţii conjugale. Ca divinitate terestră, era şi zeiţa vînătorii. A doua nevastă a lui Zeus a fost Metis cea vicleană, care i-a dăruit-o pe Atena. De fapt, lucrurile au stat puţin altfel. Metis (în greceşte – inteligenţa, cumpătarea) era fiica zeilor Oceanos şi Thetis. Dar, un oracol i-a prezis că va avea o fată, precum şi un băiat, foarte înţelept, care îl va detrona pe Zeus. Ca urmare, acesta şi-a înghiţit nevasta de vie. Mai tîrziu, simţind mari dureri de cap, el l-a chemat pe Hefaistos (Vulcan), zeul focului şi protectorul fierarilor, să i-l spargă. Din capul lui a ieşit Pallas-Atena (Minerva), zeiţa înţelepciunii, înarmată cu un coif şi o lance. (Numele de Pallas vine din mitologia greacă şi înseamnă ,,cea care aruncă suliţa”. Şi asta, nu întîmplător, căci zeiţa era şi o războinică fără egal, devenind protectoarea Atenei. Dar Pallas-Atena era şi protectoarea literaturii, a ştiinţei şi a artelor. De la numele ei a derivat cuvîntul Ateneu, lăcaşul de arte şi ştiinţe. Atena a rămas un simbol al culturii şi al înţelepciunii – Atena cea mintoasă. Pe Dealul Acropole, de lîngă Atena, pe vremea lui Pericle – 447-432 î.Chr. – s-a ridicat Partenonul, un templu impresionant, închinat zeiţei Pallas-Atena. În interiorul templului se afla statuia zeiţei, făurită de Fidias din aur şi fildeş. Astăzi, din tot acel ansamblu arhitectonic fără egal au mai rămas doar cîteva cariatide stinghere, dar atît de impresionante). Latonia şi Metis au însemnat foarte puţin în comparaţie cu Hera (Junona), singura soţie divină a lui Zeus, care îi venea şi soră; dar, acesta nu este singurul caz de incest, căci, în lumea zeilor, nu există o asemenea noţiune. Cu Hera, Zeus a avut mai mulţi copii, după cum urmează: Ares (Marte), zeul războiului. Era un apropiat al zeiţei Discordia, care nu se despărţea de prietenele ei, Spaima şi Groaza. Deşi era cam încet la minte, Afrodita s-a îndrăgostit de el şi i-a dăruit un fiu, pe neastîmpăratul Eros (Amor). Mitologia romană îi atribuie lui Marte paternitatea gemenilor Romulus şi Remus, pe care i-ar fi avut cu vestala Rhea Silvia. Următorul fiu al cuplului regal din Olimp era Hefaistos (Vulcan), zeul focului şi protectorul fierarilor. Atelierele lui de fierărie se aflau sub Vulcanul Etna. Hefaistos a făurit arme pentru toţi eroii greci: sceptrul lui Zeus, tridentul lui Poseidon (Neptun), scutul lui Heracle (Hercule), platoşa lui Ahile. Fiindcă se născuse urît, măreaţa Hera s-a mîniat şi l-a azvîrlit de pe Olimp. În cădere, Hefaistos şi-a frînt un picior şi a rămas şchiop. Dar aceste beteşuguri nu l-au împiedicat să o ceară de nevastă pe frumoasa Afrodita, care, însă, îl înşela cu oricine. (De fapt, chiar Zeus i-a oferit-o de nevastă, ca un fel de reparaţie pentru faptul că îl lăsase şchiop, cu mîna lui, într-o ceartă cu Hera). Lista progeniturilor lui Zeus cu Hera le cuprindea şi pe surorile Hebe (Juventas) şi Ilitia. Hebe personifica tinereţea veşnică, şi, de aceea, ajunsese paharnică la masa zeilor. Într-o zi, nemulţumit că aceasta s-a împiedicat la masă, Zeus a înlocuit-o cu frumosul Ganimede, fiul lui Priam, regele Troiei. Potrivit altor păreri, însă, Hebe era doar fata Herei, pe care aceasta o făcuse după ce, la un ospăţ, a mîncat nişte lăptuci, oferite de Apollo. Cealaltă soră, Ilitia, era protectoarea moaşelor şi a copiilor nou-născuţi. Neobositul Zeus a avut, însă, şi alte mirese, neoficiale – zeiţe, nimfe şi fete ale unor pămînteni –, cu care a tot înşelat-o pe Hera. Astfel, cu zeiţa Maia l-a avut pe Hermes (Mercur). Fiindcă acesta era isteţ, dar şi viclean, hoţ, şi mincinos, Zeus l-a hărăzit zeu al comerţului, al hoţilor şi al drumeţilor. Cu zeiţa Temis (Justitia), fiica lui Uranus şi a Geei, deci, altă soră de-a lui, Zeus le-a făcut pe Hore – zeiţe ale ordinii, naturii, anotimpurilor şi ploilor, şi pe Moire (Parce) – zeiţe ale destinului. Cu Alcmena, regina Tebei, l-a avut pe Heracle (Hercule). Dar, cum aceasta era o femeie virtuoasă, pentru a o seduce, el a luat chipul soţului ei, Amfitrion. Se spune că Pan, zeul grădinilor şi al ogoarelor – jumătate om şi jumătate ţap -, fusese conceput de Zeus cu o altă regină virtuoasă, Penelopa, cea care, din câte am învăţat la şcoală, rezistase vreo 20 de ani, în Itaca, asalturilor date de peţitori. Mai tîrziu, însă, odată cu moartea lui Ulise, ea înţelesese că devotamentul conjugal este o mare prostie şi se măritase tocmai cu Telegon, ucigaşul soţului ei. (Fiindcă veni vorba: acest Telegon fusese făcut de Ulise cu vrăjitoarea Circe din Colhida, prin urmare, era mai tînăr şi decît Telemac, fiul perechii regale din Insula Itaca…) Cum am văzut, Hera era sora lui Zeus. Dar şi Demetra (Ceres), şi Hestia (Vesta) erau surorile lui, dat fiind că toate trei aparţineau soţilor Cronos-Geea. Însă Zeus nu a avut scrupule atunci cînd a fost vorba să se căsătorească cu prima, sau să procreeze liber cu celelalte două. Demetra i-a dăruit-o pe gingaşa Persefona (Proserpina), ajunsă, în cele din urmă, soţie a lui Hades, stăpînul Infernului. Scoasă din minţi, Demetra a alergat la Zeus, pentru ca acesta să-i salveze fata. Cîntărind bine situaţia, Zeus a recurs la un compromis care a mulţumit toate părţile: Persefona şedea 3 luni împreună cu soţul ei, în Infern, şi 9 luni şi le petrecea alături de mamă, afară, pe Pămînt. După alţii, timpul de şedere era împărţit în mod egal: cîte 6 luni, cu fiecare dintre cei doi. (La fel ca Ştefan cel Mare, obligat să-i facă un rost fetei sale nelegitime, Maruşca, pe care a măritat-o cu Simion Părnegru, al doilea comis de la Timiş). Şi Perseu era un copil nelegitim al lui Zeus, conceput cu Danae, prea frumoasa fiică a lui Acrisiu, regele Argosului. Acesta era năravul lui Zeus: fetiţele. Altfel, băiat bun, nimic de zis. De multe ori, cobora pe Pămînt şi îşi alegea muritoarele cele mai frumoase, în ciuda crizelor de gelozie ale Herei, care nu ezita să se răzbune pe bietele fete. Astfel, cu Semele, copila regelui din Teba, Zeus l-a avut pe veselul Dionysos. Roasă de gelozie, Hera a îndemnat-o pe Semele să-i ceară păcătosului să i se arate în toată strălucirea lui. Urmarea a fost că fata a murit arsă de focul divin. Uneori, pentru a le seduce pe neveste sau pe fete – fie că era vorba de zeiţe, fie de muritoare -, vicleanul Zeus se metamorfoza în fel şi chip. Pentru nimfa Egine, s-a transformat într-un vultur. Leda, regina Spartei, s-a lăsat vrăjită de o lebădă şi, uite-aşa, i-a conceput pe Dioscuri (Castor şi Polux), pe Elena (soţia lui Menelau şi a altora, mai tineri) şi pe Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, regele din Micene, pe care aceasta avea să-l ucidă, din cauză că dumnealui lipsea prea mult de acasă, ocupat fiind cu războaiele, şi o cam neglija. Pentru Europa, fiica regelui Feniciei, Zeus s-a transformat într-un taur alb. Aşa au apărut pe lume Minos, viitorul rege al Cretei, şi Radamant, rege din Cnosos şi părinte al Legii Talionului. Amazoana Antiopa, care fusese, mai întîi, a lui Heracles şi a lui Tezeu, a trecut, apoi, şi pe la Zeus, dar numai după ce acesta, în chip de distracţie, se transformase în satyr. Am fi vrut să închidem aici lista cuceririlor şi a fiilor şi fiicelor zeieşti, dar ne-am dat seama că am uitat-o pe Mnemosina (tocmai pe ea?), zeiţa memoriei, care îl pricopsese cu cele 9 Muze, după cum urmează: Clio (muza istoriei), Euterpe (muzica şi poezia), Talia (comedia), Melpomene (tragedia), Terpsihora (dansul), Erato (poezia erotică), Polimnia (poezia lirică şi elocinţa), Urania (astronomia), Caliope (poezia epică). Nimfele erau o altă slăbiciune a lui Zeus. Ele populau apele şi pădurile, şi reprezentau forţele elementare ale Naturii, personificări feminine ale acestor elemente, prezente în imaginaţia oamenilor, cu care ei înzestrau Natura, pentru a o umaniza. După o altă legendă, aceste nimfe erau chiar fiicele lui Zeus, făcute cu zeiţa Temis. Mai departe, nimfa Climene i-a dăruit un fiu, pe Atlas. În sfîrşit, din legătura lui cu nimfa Eurinome au rezultat cele 3 Graţii: Aglaia (Strălucirea), Eufrosina (Bucuria) şi Thalia (Prosperitatea)”.


    votre commentaire
  • Filioque are deja o istorie mai mult decât milenară în Tradiția Bisericii și în dogmatica creștină. Plecând de la câteva versete biblice: "Tot ceea ce are Tatăl îmi aparține" (In 16, 15); "Tatăl și cu mine una suntem" (In 10, 30); "Tatăl îl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna lui" (In 3, 35); "Isus a suflat asupra lor și le-a zis: Primiți pe Duhul Sfânt, cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate, cărora le veți ține vor fi ținute!" (In 20, 22), tradiția teologică apuseană, începând cu secolul al VI-lea, Simbolul pseudo-atanasian - Quicumque, pentru a contracara invazia ereziei ariene în Occident, include în mărturisirile de credință, pe lângă afirmațiile decretate la conciliile de la Niceea și Constantinopol, o explicitare cu privire la originea Duhului Sfânt: acesta purcede, spun teologii latini, "de la Tatăl și de la Fiul". Dacă Simbolul Niceno-Constantinopolitan se mulțimea să afirme cu privire la Duhul Sfânt: "care purcede de la Tatăl, cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit", Simbolul Quicumque introduce o clauză, sub formă de explicitare, "Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl și de la Fiul". Intenția era tocmai aceea de a stopa erezia ariană afirmând că Fiul este de aceeași natură ca și Tatăl și, conform textelor biblice citate mai sus, Tatăl și Fiul una sunt, Fiul deține tot ce deține și Tatăl, Tatăl a dat toate în mâinile Fiului, Fiul îl trimite pe Duhul Sfânt apostolilor în dimineața învierii. Deci nu putem vorbi de două izvoare ale Duhului Sfânt, ci de unul singur în virtutea unității indisolubile existente între natura Tatălui și a Fiului.

    Mai trebuie știut faptul că Filioque se află în centrul dezbaterilor dogmatice între teologii latini și bizantini încă din secolul al VI-lea, pe de o parte expresia este susținută de numeroși Părinți ai Bisericii, orientali și occidentali deopotrivă, și ea nu se află în centrul misterului creștin. Noi suntem creștini datorită misterului Sfintei Treimi, afirma cu înțelepciune Cardinalul Kasper într-o conferință. Deci Sfânta Treime, lucrarea comună a celor trei persoane diferite și nedespărțite, este centrul misterului creștin. Iar în această privință, cele două mari tradiții creștine nu-și pot reproșa nimic. Prezint așasar aici un dosar, fără pretenții de exhaustivitate, cu citate din Sfinții Părinți pentru a arăta cum și-a croit drum această expresie în dogmatica creștină și care erau argumentele pro și contra introducerii ei în Simbolul credinței. Dacă am ști să poziționăm mai bine și cu mai mult discernământ contextul introducereii lui Filioque în mărturisirile de credință și apoi în Crezul Niceno-Cosntantinopolitan am avea mai multă energie să intrăm într-un dialog teologic sincer, constructiv și respectuos față de revelația biblică și față de Tradiția Bisericii, iar forțele noastre ar slăbi, poate până la anihilare, în a mai continua discuții contradictorii și energii risipite pentru a se convinge cine are dreptate. Dreptatea îi aparține lui Dumnezeu, iar nouă ne este dat să pregustăm din această dreptate divină mergând la izvor, la revelație, la legătura ce ne unește unii de alții, la piatra unghiulară, la Isus Cristos Domnul și Mântuitorul.


    votre commentaire
  • Una din cele mai vechi scrieri creștine post-biblice este și o scrisoare numită "a lui Barnaba". Redactată cel mai probabil între anii 100 și 130, Tradiția a considerat că autorul ei ar fi Barnaba, discipolul apostolilor care l-a introdus pe Paul în rândurile celorlalți discipoli ai lui Cristos după experiența "rabinului evreu" de pe drumul Damascului. Multe comunități din primele trei secole ale creștinismului considerau această scriere drept canonică, fapt pentru care era foarte citită și comentată de predicatori precum: Tertulian, Iustin, Irineu de Lyon, Origene etc. Mesajul scrisorii este unul simplu, profund și are menirea să-i întărească pe noii adepți la învățătura lui Cristos în credință, speranță și dragoste. Scrisoarea atrage atenția cititorului în particular datorită interpretării alegorice ale unor texte biblice, fapt ce dă savoare și însuflețește cu Duhul divin orice text biblic. 


    votre commentaire
  • Conciliul Vatican II a publicat printre documentele sale unul cu privire la Sfânta Scriptură. Creștinii, încă din primele veacuri, au văzut în Cuvântul lui Dumnezeu pe însuși Isus Cristos, Logosul făcut trup, după cum spune Sfântul Ambroziu: "Cine nu cunoaște Scriptura nu-l cunoaște pe Cristos". Așadar, pentru Biserica catolică acest document are statut de constituție dogmatică, adică este un document normativ vrednic de luat în considerare de toți creștinii care extrag seva credinței lor din Revelația divină.

    Dei verbum:

    Constituţia dogmatică despre revelaţia divină 

     20 octombrie 2001Conciliul Vatican II 

    PAUL, EPISCOP, SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
    ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
     SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
    18 noiembrie 1965

    Introducere 

    1. Ascultând cu pietate și proclamând cu îndrăzneală CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, Conciliul se conformează cuvintelor sfântului Ioan: „Vă vestim viața cea veșnică, ce era la Tatăl și ni s-a arătat nouă: ceea ce am văzut și am auzit vă vestim vouă, pentru ca și voi să aveți împărtășire cu noi, și ca împărtășirea noastră să fie cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos” (1In 1,2-3). De aceea, mergând pe urmele conciliului Tridentin și ale conciliului Vatican I, el își propune să prezinte doctrina autentică asupra revelației divine și a transmiterii ei, pentru ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească[1]  .

     

    Capitolul I : REVELAȚIA 

    Natura și obiectul revelației 

    2. I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt1,4). Prin această revelație, Dumnezeu cel nevăzut (cf. Col 1,15; 1Tim 1,17), în belșugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni (cf. Ex 33,11; In 15,14-15) și intră în relație cu ei (cf. Bar 3,38) pentru a-i chema și a-i primi la împărtășire cu el. Această economie a revelației se împlinește prin fapte și cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele. Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații[2]  .

    Pregătirea revelației evanghelice 

    3. Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine (cf. Rom 1,19-20). Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuși încă de la început protopărinților noștri. După căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranța mântuirii (cf. Gen 3,15) și a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc ca să dea viață veșnică tuturor acelora care caută mântuirea fiind statornici în a face binele (cf. Rom 2,6-7). La vremea stabilită de el, l-a chemat pe Abraham ca să facă din el un popor mare (cf. Gen 12,2-3), popor pe care, după patriarhi, l-a învățat prin Moise și profeți să-l recunoască drept singurul Dumnezeu viu și adevărat, Părinte purtător de grijă și Judecător drept și să-l aștepte pe Mântuitorul făgăduit. Astfel a pregătit prin veacuri calea evangheliei.

    Cristos desăvârșește revelația 

    4. După ce de multe ori și în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, „în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său” (Evr 1,1-2). L-a trimis, așadar, pe Fiul său, Cuvântul cel veșnic, care luminează pe toți oamenii, ca să locuiască între oameni și să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18). Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, trimis „om între oameni”[3]  , „vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (cf. In 3,34) și duce la bun sfârșit lucrarea mântuirii pe care i-a încredințat-o Tatăl (cf. In 5,36; 17,4). Cine îl vede, vede și pe Tatăl (cf. In 14,9). Prin toată prezența și manifestarea sa, prin cuvinte și fapte, prin semne și minuni, dar mai ales prin moartea sa și prin glorioasa înviere din morți și, în sfârșit, prin trimiterea Duhului adevărului, el împlinește și desăvârșește revelația și o întărește cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului și al morții și a ne învia spre viața veșnică.

    Așadar, economia creștină a mântuirii, fiind legământ nou și definitiv, nu va trece niciodată și nu mai este de așteptat nici o nouă revelație publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (cf. 1Tim 6,14 și Tit 2,13).

    Revelația trebuie primită cu credință 

    5. Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin ascultarea credinței (Rom16,26; cf. Rom 1,5; 2Cor 10, 5-6), prin care omul se încredințează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind „lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minții și a voinței”[4]   și dându-și de bună voie adeziunea la revelația făcută de el. Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minții și să-i facă „pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul”[5]  . Iar pentru ca înțelegerea revelației să se adâncească mereu mai mult, tot Duhul Sfânt desăvârșește necontenit credința, prin darurile sale.

    Adevărurile revelate 

    6. Prin revelația divină, Dumnezeu a voit să se facă cunoscut și să se împărtășească pe sine și hotărârile veșnice ale voinței sale referitor la mântuirea oamenilor, „pentru a-i face părtași de bunurile dumnezeiești, care depășesc cu totul capacitatea de înțelegere a minții omenești”[6]  .

    Sfântul Conciliu afirmă că „Dumnezeu, începutul și sfârșitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a rațiunii umane” (cf. Rom 1,20); iar prin revelația sa, „cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru rațiunea umană pot fi cunoscute de către toți chiar și în condiția actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină și fără amestec de eroare”[7]  .

     

    Capitolul II : TRANSMITEREA REVELAȚIEI DIVINE 

    Apostolii și urmașii lor, vestitori ai evangheliei 

    7. Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci și să se transmită tuturor generațiilor. De aceea Cristos Domnul, în care își găsește împlinirea întreaga revelație a Dumnezeului Preaînalt (cf. 2Cor 1,20; 3,16-4,6), a dat poruncă apostolilor să predice tuturor[8]  , împărtășindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor și al oricărei discipline morale, evanghelia făgăduită odinioară prin profeți și pe care a împlinit-o el însuși și a vestit-o cu gura sa. Acest lucru a fost realizat cu fidelitate atât de apostoli care, în propovăduirea lor orală, prin exemplul dat și prin hotărârile luate, au transmis ceea ce au primit din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui și din faptele lui, precum și ceea ce au învățat sub inspirația Duhului Sfânt, cât și de acei apostoli și oameni apostolici care, tot sub inspirația Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mântuirii[9]  .

    Iar pentru ca evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă și vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmași pe episcopi, încredințându-le „propria lor misiune de a învăța”[10]  . Așadar, această sfântă tradiție și Sfintele Scripturi ale celor două Testamente sunt oglinda în care Biserica peregrină pe pământ îl contemplă pe Dumnezeu de la care primește toate, până când va ajunge să-l vadă față în față, așa cum este (cf. 1In 3,2).

    Sfânta tradiție 

    8. Propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărțile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune continuă până la sfârșitul veacurilor. De aceea apostolii, transmițând ceea ce ei înșiși au primit, îi îndeamnă pe credincioși să păstreze tradițiile învățate fie prin viu grai, fie prin scris (cf. 2Tes 2,15) și să lupte pentru credința ce le-a fost transmisă o dată pentru totdeauna (cf. Iud 3)[11]  . Ceea ce a fost transmis de către apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viață sfântă și să-și sporească credința; astfel, Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede.

    Această tradiție, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt[12]  : înțelegerea lucrurilor și cuvintelor transmise crește prin meditarea și studierea lor de către credincioși, care le păstrează în inimă (cf. Lc 2,19.51), prin pătrunderea adâncă ce decurge din experiența spirituală și prin propovăduirea acelora care, odată cu succesiunea episcopală, au primit o carismă sigură a adevărului. Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu.

    Afirmațiile sfinților părinți atestă prezența dătătoare de viață a acestei tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața Bisericii care crede și se roagă. Prin aceeași tradiție cunoaște Biserica întregul canon al Cărților Sfinte și înseși textele sfinte sunt înțelese prin ea mai profund, iar acțiunea lor devine tot mai vie; astfel Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3,16).

    Relațiile reciproce dintre tradiție și Sfânta Scriptură 

    9. Așadar, sfânta tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc, iar sfânta tradiție transmite integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredințat apostolilor de Cristos Domnul și de Duhul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuziți de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât și tradiția trebuie primite și venerate cu egală iubire și considerație[13]  .

    Relația Scripturii și tradiției cu Biserica întreagă și cu magisteriul ei 

    10. Sfânta tradiție și Sfânta Scriptură constituie tezaurul unic al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii; aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu păstorii săi, stăruie de-a pururi în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune (cf. Fap 2,42), astfel încât, în păstrarea, trăirea și mărturisirea credinței transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi și credincioși[14]  .

    Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis[15]   a fost încredințată numai magisteriului viu al Bisericii[16]  , a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu.

    Este, așadar, evident că sfânta tradiție, Sfânta Scriptură și magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînțeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate și asociate încât nu pot exista separat, și toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acțiunea aceluiași Duh Sfânt.

    Capitolul III
    INSPIRAȚIA DIVINĂ ȘI INTERPRETAREA SFINTEI SCRIPTURI
     

    Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură 

    11. Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii[17]  . Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii[18]  , pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei[19]  , aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia el și numai aceea[20]  .

    Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre[21]  . De aceea, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit pentru toată fapta cea bună” (2Tim 3,16-17).

    Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură 

    12. Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor[22]  , interpretul Sfintei Scrpituri, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtășească, trebuie să cerceteze atent ce au intenționat de fapt hagiografii să ne comunice și ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.

    Pentru a descoperi intenția hagiografilor, trebuie, printre altele, să se țină seama și de „genurile literare”. Căci adevărul este prezentat și exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenționat să-l exprime și l-a exprimat în împrejurări determinate, după condițiile timpului său și ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă[23]  . Pentru a înțelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simți, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul și în vremea hagiografului, precum și cele obișnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relațiile dintre oameni[24]  .

    Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă[25]  , pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puțină grijă conținutul și unitatea întregii Scripturi, ținând seama de tradiția vie a întregii Biserici și de analogia credinței. Este sarcina exegeților să lucreze după aceste reguli pentru înțelegerea și expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanță judecății Bisericii, care împlinește dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta cuvântul lui Dumnezeu[26]  .

    „Condescendența” lui Dumnezeu 

    13. Așadar, în Sfânta Scriptură, rămânând neatinse adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, se manifestă admirabila „condescendență” a Înțelepciunii veșnice „ca să învățăm nespusa bunătate a lui Dumnezeu și cât de mult și-a coborât felul de a vorbi, ținând seama, cu atât de mare grijă, de firea noastră”[27]  . Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omenești, s-au făcut asemenea vorbirii omenești precum odinioară Cuvântul Tatălui veșnic, luând trupul slăbiciunii omenești, s-a făcut asemenea oamenilor.

     

    Capitolul IV : VECHIUL TESTAMENT 

    Istoria mântuirii în cărțile Vechiului Testament 

    14. În marea sa iubire, Dumnezeu, intenționând și pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, și-a ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să îi încredințeze făgăduințele. Într-adevăr, încheind un legământ cu Abraham (cf. Gen15,18) și, apoi, cu poporul lui Israel prin Moise (cf. Ex 24,8), el s-a revelat prin cuvinte și fapte poporului pe care și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și ca, vorbind Dumnezeu însuși prin gura profeților, poporul să înțeleagă tot mai adânc și mai limpede aceste căi și să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (cf. Ps 21,28-29; 95,1-3; Is 2,1-4; Ier 3,17). Economia mântuirii prevestită, narată și explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărțile Vechiului Testament; de aceea, aceste cărți inspirate de Dumnezeu își păstrează valoarea perenă: „Doar toate cele ce s-au scris mai înainte, pentru învățătura noastră s-au scris pentru ca, prin răbdarea și mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom 15,4).

    Importanța Vechiului Testament pentru creștini 

    15. Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul universului, și a împărăției mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24,44; In 5,39; 1Pt 1,10) și să o prefigureze în diferite chipuri (cf. 1Cor 10,11). Cărțile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiția neamului omenesc dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Cristos, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului, precum și a modalităților în care Dumnezeu cel drept și îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărți, deși conțin lucruri imperfecte și condiționate istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină[28]  . În ele este exprimat un viu simț de percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învățături înalte despre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre viața omului și minunate comori de rugăciune. În sfârșit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea, aceste cărți trebuie primite de creștini cu evlavie.

    Unitatea celor două Testamente 

    16. Așadar, Dumnezeu, inspiratorul și autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou[29]  . Căci, deși Cristos a încheiat noul legământ în sângele său (cf. Lc 22,20; 1Cor 11,25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea evangheliei[30]  , își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16,25-26; 2Cor 3,14-16) și, la rândul lor, îl luminează și-l explică.

     

    Capitolul V : NOUL TESTAMENT 

    Valoarea deosebită a Noului Testament 

    17. Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede (cf. Rom 1,16), se înfățișează și își arată în mod eminent forța în scrierile Noului Testament. Într-adevăr, când a venit plinirea timpului (cf. Gal 4,4), Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, plin de har și de adevăr (cf. In 1,14). Cristos a instaurat pe pământ împărăția lui Dumnezeu, prin cuvintele și faptele sale l-a dezvăluit pe Tatăl său și s-a dezvăluit pe sine, iar prin moartea, învierea și înălțarea sa glorioasă și prin trimiterea Duhului Sfânt și-a desăvârșit lucrarea. Înălțat de la pământ, îi atrage pe toți la sine (cf. In 12,32). El, care singur are cuvintele vieții veșnice (cf. In 6,68). Dar acest mister nu a fost dezvăluit generațiilor anterioare așa cum a fost revelat acum sfinților săi apostoli și proroci, în Duhul Sfânt (cf. Ef 3,4-6), ca aceștia să vestească evanghelia, să trezească în lume credința în Isus, Cristos și Domn, și să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă și dumnezeiască a tuturor acestor lucruri.

    Originea apostolică a Evangheliilor 

    18. Este cunoscut tuturor faptul că, între toate Scripturile, chiar și ale Noului Testament, Evangheliile dețin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru.

    Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oameni din apropierea apostolilor, sub inspirația Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinței, și anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca și Ioan[31]  .

    Caracterul istoric al Evangheliilor 

    19. Sfânta Maică Biserica a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer (cf. Fap 1,1-2). După înălțarea Domnului, apostolii au transmis acultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt[32]  , aveau parte[33]  . Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrâdu-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus[34]  . Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care „au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului”, ca noi să cunoaștem „adevărul” (cf. Lc 1,2-4) învățăturilor pe care le-am primit.

    Celelalte scrieri ale Noului Testament 

    20. În afară ce cele patru Evanghelii, canonul Noului Testament cuprinde și scrisorile sfântului Paul precum și alte scrieri apostolice alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, scrieri prin care, după planul înțelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învățătura lui autentică, se vestește puterea mântuitoare a dumnezeieștii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii și minunata ei răspândire și se prevestește împlinirea ei în glorie.

    Domnul Isus a rămas cu apostolii săi după cum le-a făgăduit (cf. Mt 28,20) și le-a trimis pe Duhul Sfânt care să-i călăuzească la plinătatea adevărului (cf. In 16,13).

     

    Capitolul VI : SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAȚA BISERICII 

    Venerația Bisericii pentru Sfintele Scripturi 

    21. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieții atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a trupului lui Cristos și să o dea credincioșilor. Ea le-a considerat și le consideră, unite cu sfânta tradiție, drept regula supremă a credinței sale deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu și consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în cuvintele profeților și ale apostolilor fac să răsune glasul Duhului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca și religia creștină însăși, trebuie să fie, așadar, hrănită și călăuzită de Sfânta Scriptură. Căci în Cărțile sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi și vorbește cu ei; în cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere și tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin și forță iar pentru fiii Bisericii tăria credinței, hrană a sufletului, izvor curat și nesecat al vieții spirituale. De aceea, Sfintei Scripturi i se pot aplica în chip minunat cuvintele: „Viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător” (Evr 4,12), „care are puterea să zidească și să dea moștenire printre toți cei sfințiți” (Fap 20,32; cf. 1Tes 2,13).

    Necesitatea unor traduceri adecvate 

    22. Creștinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură. De aceea, încă de la început, Biserica a adoptat străvechea traducere grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta; ea continuă să privească cu respect și celelalte traduceri orientale și traducerile latine, îndeosebi pe aceea numită Vulgata. Însă deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferitele limbi, de preferință plecând de la textele originale ale Cărților sfinte. Dacă, ivindu-se posibilitatea, și cu aprobarea autorității bisericești, astfel de traduceri se vor realiza în colaborare și cu frații despărțiți, ele vor putea fi folosite de toți creștinii.

    Îndatorirea apostolică a cercetătorilor 

    23. Mireasa Cuvântului întrupat, Biserica, învățată de Duhul Sfânt, se străduiește să ajungă la o înțelegere tot mai profundă a Sfintelor Scripturi pentru a-și hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, ea încurajează cum se cuvine și studierea sfinților părinți atât orientali cât și occidentali precum și a liturgiilor sacre. Exegeții catolici și toți ceilalți teologi, asociindu-și cu râvnă puterile, trebuie să caute ca, sub supravegherea magisteriului, să cerceteze și să prezinte cu mijloacele adecvate textele sacre astfel încât un număr cât mai mare de slujitori ai cuvântului divin să poată împărtăși cu rod poporului lui Dumnezeu hrana Scripturii care să lumineze mințile, să întărească voințele, să înalțe inimile oamenilor spre iubirea lui Dumnezeu[35]  . Sfântul Conciliu încurajează pe toți fiii Bisericii care se ocupă cu studiile biblice să persevereze cu toată dăruirea și reînnoindu-și mereu puterile, în spiritul Bisericii, în împlinirea lucrării începute[36]  .

    Importanța Sfintei Scripturi pentru teologie 

    24. Teologia se sprijină pe cuvântul scris al lui Dumnezeu precum și pe sfânta tradiție ca pe o temelie trainică: în ea se întărește cu putere și întinerește de-a pururi, aprofundând, în lumina credinței, tot adevărul ascuns în misterul lui Cristos. Sfintele Scripturi cuprind cuvântul lui Dumnezeu și, pentru că sunt inspirate, sunt într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu; de aceea studiul textelor sacre trebuie să fie sufletul teologiei[37]  . De asemenea, și slujirea cuvântului, adică propovăduirea pastorală, cateheza și toată formația creștină, în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat, primește din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă și o putere sfântă.

    Se recomandă citirea Sfintei Scripturi 

    25. De aceea, este necesar ca toți clericii, în primul rând preoții lui Cristos și toți ceilalți care, în calitate de diaconi sau de cateheți, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul „predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru”[38]  , deoarece trebuie să împărtășească credincioșilor încredințați lor bogățiile nesecate ale cuvântului dumnezeiesc, mai ales în liturgia sacră. De asemenea, Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toți credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și însușească „înalta cunoaștere a lui Isus Cristos” (Fil 3,8), căci, „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos”[39]  . Să se apropie, așadar, din toată inima de textul sacru, fie prin liturgie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin inițiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și prin grija păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci „vorbim cu el când ne rugăm și îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești”[40]  .

    Este îndatorirea superiorilor bisericești, „care dețin învățătura apostolică”[41]  , să-i educe corespunzător pe credincioșii care le-au fost încredințați, în privința folosirii corecte a Cărților sfinte, mai ales a Noului Testament și, în primul rând, a Evangheliilor, prin traduceri ale textelor sacre însoțite de explicații necesare și cu adevărat suficiente, pentru ca fiii Bisericii să se familiarizeze în siguranță și cu folos cu Sfânta Scriptură și să se pătrundă de spiritul ei.

    Pe lângă aceasta, să se întocmească ediții ale Sfintei Scripturi înzestrate cu explicații corespunzătoare, utilizabile și de către necreștini și adaptate situației lor; atât păstorii sufletești cât și creștinii de toate categoriile se vor îngriji în felurite chipuri de răspândirea lor înțeleaptă.

    Încheiere 

    Astfel, prin citirea și prin studierea cărților sfinte „cuvântul lui Dumnezeu să alerge și să fie preamărit” (2Tes 3,1) și comoara revelației încredințată Bisericii să umple tot mai mult inimile oamenilor. După cum din frecventarea asiduă a misterului euharistic sporește viața Bisericii , tot astfel se poate spera un nou impuls de viață spirituală dintr-o creștere a venerației față de cuvântul lui Dumnezeu care „rămâne în veac” (Is 40,8; cf. 1Pt 1,23-25).

    Toate cele stabilite în această constituție dogmatică și fiecare în parte au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu. 

    Roma, Sfântul Petru, 18 noiembrie 1965
    Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
    (Urmează semnăturile părinților)

    Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio dogmatica de divina revelatione Dei verbum (Sessio VIII, 18 noiem. 1965): AAS 58 (1966) 817-836.

    Notificare
    făcută de Secretariatul General al sfântului Conciliu
    la a 171-a Adunare Generală
    15 noiembrie 1965

    S-a pus întrebarea care trebuie să fie calificarea teologică a învățăturii expuse în schema Constituției dogmatice privind revelația divină și supuse la vot. La această întrebare, Comisia pentru doctrina credinței și a moravurilor a dat următorul răspuns, conform cu Declarația sa din 6 martie 1964:

    Conform cu uzanța conciliilor și cu scopul pastoral al prezentului Conciliu, această sfântă adunare definește ca obligatoriu pentru Biserică, în materie de credință sau de morală, numai ceea ce ea a declarat ca atare în mod explicit.

    Celelalte lucruri pe care le propune sfânta adunare, ca învățătură a magisteriului suprem al Bisericii trebuie să fie primite și îmbrățișate de toți creștinii și de fiecare dintre ei, conform cu intenția acestei sfinte adunări, intenție care se face cunoscută fie din subiectul tratat, fie din modul de exprimare, conform cu normele interpretării teologice.

    + Pericle Felici 
    Arhiepiscop tit. de Samosata 
    Secretar general al Conciliului

    Note 

    [1]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De catechizandis rudibus, 4,8: PL 40, 316. 
    [2]   Cf. Mt 11,27; In 1,14.17; 14, 6; 17,1-3; 2Cor 3,16; 4,6; Ef 1,3-14. 
    [3]   Epist. ad Diognetum, 7,4: Funk, Patres Apostolici, I, 403. 
    [4]   CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. de fide catholica, Dei Filius, cap. III: Denz. 1789 (3008). 
    [5]   CONCILIUL AL II-LEA DIN ARAUS.?, can. 7: Denz. 180 (377); CONCILIU VATICAN I, loc. cit. Denz. 1791 (3010). 
    [6]   CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1786 (3005). 
    [7]   Ibid.: Denz. 1785 și 1786 (3004 și 3005). 

    [8]   Cf. Mt 28,19-20 și Mc 16,15; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501). 
    [9]   Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, l.c.; CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006). 
    [10]   SF. IRINEU, Adv. Haer., III, 3, 1: PG 7, 848; Harvey 2, 9. 
    [11]   Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN NICEEA: Denz.303 (602); CONCILIUL AL IV-LEA DIN CONSTANTINOPOL, Sess. X, can. 1: Denz. 336 (650-652). 
    [12]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.4: Denz. 1800 (3020). 
    [13]   Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501). 
    [14]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Const. Apost. Munificentissimus Deus, 1 nov. 1950: AAS 42 (1950), 756; cf. cuvintele sf. CIPRIAN DE CARTAGINA, Scris. 66,8: CSEL 3, 2, 733: „Biserica este poporul unit cu episcopul său, turma alipită de păstorul ei”. 

    [15]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.III: Denz. 1792 (3011). 
    [16]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, 12 aug. 1950: AAS 42 (1950), 568-569: Denz. 2314 (3886). 
    [17]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1787 (3006). Pont. Comm. Biblica, Decr. din 18 iun. 1915: Denz. 2180 (3629); EB 420. S.S.C.S. Officii, Epist. 22 dec. 1923: EB 499. 
    [18]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: AAS 35 (1943), 314; EB 556. 
    [19]   În și prin om: cf. Evr 1,1 și 4,7: 2Sam 23,2; Mt 1,22 și passim. (prin); CONCILIUL VATICAN I: Schema de doctr. cath., nota 9: Coll. Lac. VII, 522. 

    [20]   LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus, 18 nov. 1893: Denz. 1952 (3293); EB 125. 
    [21]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Gen. ad litt., 2,9,20: PL 34, 270-271; CSEL 28, 1, 46-47 și Epist. 82, 3: PL 33, 277; CSEL 34, 2, 354; Sf. TOMA DE AQUINO, De Veritate, q.12, a.2, C; CONCILIUL TRIDENTIN, Decr. De canonicis Scripturis: Denz. 783 (1501); LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 121, 124, 126-127; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 539. 
    [22]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Civ. Dei, XVII, 6, 2: PL 41, 537: CSEL 40, 2, 228. 
    [23]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De Doctr. Christ., III, 18, 26: PL 34, 75-76; CSEL 80, 95. 
    [24]   Cf. PIUS AL XII-LEA, l.c.: Denz. 2294 (3829-3830). 
    [25]   Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 469; sf. IERONIM, In Gal 5,19-21: PL 26, 417 A. 
    [26]   Cf. CONCILIUL VATICAN I, Dei Filius, cap.II: Denz. 1788 (3007). 
    [27]   Sf. IOAN CRIZOSTOMUL, In Gen. 3,8 (hom. 17, 1): PG 53, 134. Termenul grec tradus aici cu „și-a coborât” (felul de a vorbi) este synkatabasis
    [28]   Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge, 14 mart. 1937: AAS 29 (1937), 151. 
    [29]   Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Quaest. in Hept. 2, 73: PL 34, 623. 
    [30]   Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 21, 3: PG 7, 950; SF. CIRIL DE IERUSALIM, Catech., 4, 35: PG 33, 497; TEODOR DE MOPSUESTIA, In Soph. 1, 4-6: PG 66, 452 D – 453 A. 

    [31]   Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 11, 8: PG 7, 885, Sagnard, 194. 
    [32]   Cf. In 14,26; 16,13. 
    [33]   Cf. In 2,22; 12,16; coll. 14, 26; 16, 12-13; 7, 39. 
    [34]   Cf. Instrucțiunea Sancta Mater Ecclesia, publicată de Consiliul Pontifical pentru promovarea studiilor biblice: AAS 56 (1964), 715. 

    [35]   Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu, 30 sept. 1943: EB 551, 553, 567. Comisia Biblică Pontificală, Instructio de S. Scriptura in Clericorum Seminariis et Religiosorum Collegiis recte docenda, 13 mai 1950: AAS 42 (1950), 495-505. 
    [36]   Cf. PIUS AL XII-LEA, ibidem: EB 569. 
    [37]   Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Providentissimus Deus: EB 114; BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus, 15 sept. 1920: EB 483. 
    [38]   Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Serm., 179, 1: PL 38, 966. 
    [39]   Sf. IERONIM, Comm. in Is., Prol.: PL 24, 17; cf. BENEDICT AL XV-LEA, Enc. Spiritus Paraclitus: EB 475-480; PIUS AL XII-LEA, Enc. Divino afflante Spiritu: EB 544. 
    [40]   Sf. AMBROZIU DE MILANO, De officiis ministrorum, I, 20, 88: PL 16, 50. 
    [41]   Sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., IV, 32, 1: PG 7, 1071. (49,2) Harvey, 2, 255.


    votre commentaire
  • Una dintre cele mai vechi scrieri creștine, după scrierile Noului Testament, Păstorul lui Herma introduce o noutate în practica tainei pocăinței în Biserică. După botez nu exista un alt mijloc de iertare a păcatelor. Lucrarea de față introduce a doua și unica posibilitate de iertare și pocăință dacă cineva a păcătuit după primirea botezului. Fiecare creștin, citind lucrarea de față, se poate vedea în fața unui examen de conștiință: Dumnezeu se prezintă omului drept iertător și milostiv, iar omul are de ales în a-și mărturisi păcatele și a face penitență sau în a rămâne în continuare în păcat, departe de milostivirea lui Dumnezeu.

    Lucrarea este alcătuită din trei părți: 5 vedenii, 12 porunci și 10 pilde pentru a-l ajuta pe creștin să facă parte din Biserica ce se construiește cu pietrele vii care au traversat baia botezului și s-au purificat în râul penitenței și al pocăinței. 

    Păstorul lui Herma 

    Introducere 

    Păstorul lui Herma este o carte apocrifă cu referire la Noul Testament. În ea se imaginează biserica Domnului ca un turn. Turnul acesta, ca şi toate turnurile de altfel, era construit din pietre. Este vorba despre acele pietre care suportau o astfel de activitate şi puteau fi folosite la o asemenea construcţie. Apoi se ia fiecare tip de piatră şi se explică de ce a fost sau nu folosită la construcţia turnului. Cartea poate fi interesantă mai ales în ceea ce priveşte explicaţia cu privire la pietrele folosite pentru acestă zidire. Explică de ce sunt unele pietre ciuntite, crăpate, fisurate, rotunde, pătrate, şi aplică acestea la viaţa creştinului. Însă pentru că este o carte apocrifă, cel care o citeşte trebuie să ştie să discearnă şi să deosebească lucrurile bune (dacă sunt) de cele care sunt mai puţin bune.

    Cartea I - Vedeniile 

    Vedenia I 

    1 - Cel ce m-a crescut mă vânduse unei oarecare Rode în Roma. După mulţi ani am cunoscut-o iarăşi şi am început să o iubesc ca pe o soră. După câtva timp am văzut-o scăldându-se în râul Tibru, i-am dat mâna şi am scos-o din râu. Văzând frumuseţea ei, mi-am zis în inimă : „Ce fericit aş fi dacă aş avea o astfel de femeie, atât ca frumuseţe cât şi ca purtare”. Numai atât am gândit, iar nimic altceva. După câtva timp, pe când mă duceam spre Cumae şi slăveam pe cale făpturile lui Dumnezeu, cât sunt de mari, de însemnate şi de puternice, am adormit mergând şi un duh m-a luat şi m-a dus pe un drum anevoie de umblat, pe care nici un om nu putea merge, căci era un loc prăpăstios şi rupt de ape. Trecând deci râul acela am ajuns la un loc şes şi îngenunchind am început să mă rog Domnului şi să îmi mărturisesc păcatele. Pe când mă rugam se deschise cerul şi văzui pe femeia aceea pe care o poftisem, salutându-mă din cer zicându-mi:

    - Bucură-te Hermo!

    Uitându-mă spre ea, îi zisei :

    ·       Doamnă, ce faci acolo ? Ea îmi răspunse :

    ·       Am fost ridicată aici, ca să arăt Domnului păcatele tale. Zic ei:

    ·       Tu eşti acum acuzatoarea mea ?

    ·       Nu, zise, dar ascultă cuvintele pe care ţi le voi spune. Dumnezeu care locuieşte în ceruri şi a făcut din nimic lucrurile ce sunt, şi le-a înmulţit şi le-a făcut să crească pentru biserica Sa cea sfântă este supărat pe tine pentru că ai păcătuit către mine. Răspunzând îi zisei:

    ·       Păcătuit-am către tine? În ce fel? sau ţi-am grăit vreodată cuvânt neruşinat? Nu team socotit întotdeauna ca pe o zeiţă? Nu te-am respectat în toată vremea ca pe o soră femeie? pentru ce susţii împotriva mea pe nedrept aceste fapte rele şi necurate? Ea râzând îmi zise:

    ·       În inima ta s-a suit pofta de ceva rău, oare nu ţi se pare că pentru un bărbat drept este o faptă rea, dacă se suie în inima lui pofta rea? Este, da, păcat şi încă mare, îmi zise, căci bărbatul drept doreşte numai lucruri drepte. Când doreşte deci lucruri drepte slava lui este bine asigurată în ceruri şi Domnul se arată milostiv în orice împrejurare. Dimpotrivă, cei ce se gândesc în inimile lor la rău îşi atrag moartea şi robia şi mai ales aceia care caută să câştige lumea aceasta, care iubesc bogăţia şi nu ţin la bunurile viitoare. Se vor căi sufletele lor pentru că nu au nădejde ci s-au nesocotit pe ei şi viaţa lor. Tu însă roagă-te lui Dumnezeu şi El va ierta păcatele tale şi ale casei tale întregi şi ale tuturor sfinţilor.

    2. După ce vorbi ea cuvintele acestea, se închiseră cerurile iar eu eram cu totul cuprins de teamă, groază şi întristare, căci ziceam în mine, „Dacă şi păcatul acesta mi se scrie în cartea judecăţii cum mă voi mai putea mântui? Sau cum voi îmblânzi pe Dumnezeu pentru păcatele mele săvârşite cu fapta? Şi cu ce cuvinte voi ruga pe Domnul ca să îmi fie milostiv?”. Pe când cugetam şi socoteam acestea în inima mea, văd înaintea mea un fotoliu mare şi alb ca zăpada. Şi veni o femeie bătrână îmbrăcată în veşmânt foarte strălucitor, cu o carte în mâini, se aşeză singură şi mă salută cu cuvintele :

    - Bucură-te Hermo !

    Iar eu plin de întristare îi zisei plângând :

    ·       Doamnă bucură-te. Ea îmi zise :

    ·       Pentru ce eşti aşa trist Hermo ? erai răbdător anevoie de supărat şi în toată vremea râzând, pentru ce eşti acum atât de posomorât la faţă şi nu vesel? Iar eu îi răspunsei:

    ·       Din pricina unei femei nobile care zice ca am păcătuit către ea. Şi ea zise:

    ·       Nicidecum nu este asupra robului lui Dumnezeu lucrul acesta, dar în inima ta s-a suit pofta rea. Un astfel de gând poate însă să aducă păcat asupra robilor lui Dumnezeu căci este un gând rău şi înspăimântător pentru un suflet cu totul cinstit şi dovedit ca bun, dacă doreşte o faptă rea şi mai ales pentru tine Hermo care eşti înfrânat şi te abţii de la orice poftă rea fiind plin de toată nevinovăţia şi de mare curăţie.

    3. Dar nu pentru aceasta este Dumnezeu supărat pe tine ci pentru ca să întorci pe copii tăi care au păcătuit către Domnul şi către voi părinţii lor, căci în iubire oarbă către copiii tăi nu ai povăţuit casa ta ci ai lăsat-o să se strice îngrozitor. Pentru aceasta este Domnul supărat pe tine. Totuşi va tămădui toate relele săvârşite mai înainte în casa ta, căci pentru păcatele şi nelegiuirile lor ai pierdut în afacerile tale negustoreşti. Dar milostivirea cea bogată a Domnului s-a plecat spre tine, şi casa ta se va întări şi se va restabili în slava Lui, numai să nu fi uşuratic, ci cu inima bună, şi întăreşte casa ta căci precum fierarul ciocănind lucrul său face ce voieşte tot aşa şi sfatul cel drept repetat zilnic stăpâneşte toată răutatea. Nu înceta să sfătuieşti pe copiii tăi, Căci ştiu că dacă se vor pocăi din toata inima, vor fi scrişi împreună cu sfinţii în cărţile vieţii.

    După ce se sfârşiră vorbele acestea ale ei, mă întrebă:

    ·       Voieşti să asculţi să îţi citesc ceva ?

    ·       Voiesc Doamnă! Citeşte-mi.

    ·       Fii dar ascultător, îmi spuse ea, şi ia seama la măririle lui Dumnezeu. Atunci în chip măreţ şi minunat am auzit lucruri de care nu pot să îmi aduc aminte, căci toate cuvintele erau îngrozitoare, aşa că nu poate cineva să le poarte. Numai vorbele de pe urmă mi le amintesc căci erau folositoare şi blânde:” Iată Dumnezeul puterilor care a creat lumea cu putere nevăzută şi neîntrecută şi cu mare înţelepciune şi a îmbrăcat zidirea cu frumuseţe prin slăvita Lui voinţă şi cu Cuvântul cel puternic a întărit cerul şi a întemeiat pământul pe ape şi cu a Sa înţelepciune şi pronie a zidit biserica Sa cea sfântă pe care a şi binecuvântat-o. Iată Acesta va schimba cerurile, munţii, dealurile şi mările şi toate se fac netede pentru cei aleşi ai săi ca să le împlinească făgăduinţa pe care le-a făcut-o cu multă slavă şi bucurie, dacă vor ţine legile lui Dumnezeu pe care le-au primit cu credinţă mare”.

    4. Când termină de citit se sculă de pe fotoliu, veniră patru tineri ridicară fotoliul şi se duseră cu el spre răsărit. Iar ea mă chemă la sine, se atinse de pieptul meu şi îmi zise:

    ·       Ţi-a plăcut citirea mea ? Îi răspunsei :

    ·       Acestea de la urma îmi plac, Doamnă dar cele de mai înainte sunt grele şi aspre. Ea îmi zise:

    ·       Acestea de la urmă sunt pentru cei drepţi, iar cele de mai înainte pentru păgâni şi pentru cei ce s-au lepădat de credinţă.

    Pe când vorbea ea cu mine, se arată doi bărbaţi, o ridicară pe braţe şi plecară spre răsărit unde fusese dus şi fotoliul. Veselă plecă şi depărtându-se îmi zise :

    - Fii cu curaj, Hermo!

    Vedenia II 

    1. Mergând spre Cumae, pe aceeaşi vreme ca şi anul trecut, mi-am adus aminte pe cale de vedenia de dinainte şi iarăşi mă apucă Duhul şi mă duse în acelaşi loc unde mă dusese şi anul trecut. Ajungând deci în locul acela plecai genunchii şi începui să mă rog Domnului şi s-ă slăvesc numele Lui, că m-a socotit vrednic şi mi-a făcut cunoscute păcatele mai înainte. După ce mă ridicai de la rugăciune, văzui înaintea mea pe bătrâna pe care o văzusem şi anul trecut, plimbându-se încoace şi în colo şi citind cu glas tare pe o carte.

    ·       Poţi tu, îmi zise ea, să vesteşti acestea aleşilor lui Dumnezeu ? Răspunsei:

    ·       Doamnă, atâtea nu pot ţine minte, dă-mi însă cartea ca să o copiez.

    ·       Ia-o, îmi zise, şi să mi-o dai înapoi. O luai şi retrăgându-mă într-un loc de pe câmp, am copiat-o literă cu literă, căci nu aflam silabele. Sfârşind de copiat cartea deodată îmi fu smulsă cartea din mână, de cine nu am văzut.

    2. După ce postii cincisprezece zile şi mă rugai mult către Domnul, mi se descoperi înţelegerea acestei scrieri. Cele scrise erau: ”Copii tăi Hermo au păcătuit către Dumnezeu, au defăimat pe Domnul şi cu mare răutate au trădat pe părinţii lor. S-au făcut trădători de părinţi dar folos nu au avut de trădarea lor ci au adăugat la păcatele lor desfrânări şi tot felul de răutăţi şi astfel s-a umplut măsura fărădelegilor lor. Fă cunoscut însă aceste cuvinte tuturor copiilor tăi şi soţiei tale care pe viitor îţi va fi ca o soră, căci nici ea nu îşi păzeşte limba cu care păcătuieşte, dar auzind cuvintele acestea şi-o va păzi şi va afla milă. După ce le vei face cunoscut cuvintele acestea pe care mi le-a poruncit Stăpânul ca să ţi le descopăr atunci se vor ierta lor toate păcatele pe care le-au săvârşit mai înainte şi tuturor sfinţilor care au păcătuit până în ziua aceasta, dacă se vor pocăi din toată inima lor şi vor îndepărta din inimile lor îndoiala, Căci pe slava Sa a jurat Stăpânul cu privire la aleşii săi că dacă şi după această zi hotărâtă se va mai păcătui, nu se vor mai mântui, căci pentru cei drepţi pocăinţa are sfârşit. Zilele pocăinţei s-au împlinit pentru sfinţi iar pentru păgâni este pocăinţa până în ziua de apoi. Să spui deci căpeteniilor bisericii ca să îşi îndrepte căile pentru dreptate pentru ca să primească din plin şi cu multă slavă făgăduinţele. Fiţi deci statornici cei care săvârşiţi dreptatea şi nu vă îndoiţi pentru trecerea voastră în viaţa cealaltă împreună cu sfinţii îngeri. Fericiţi sunteţi toţi care răbdaţi marea asuprire viitoare şi câţi nu vor tăgădui viaţa lor, căci să jurat Domnul către Fiul Său că cei ce au tăgăduit pe Domnul lor s-au lipsit de viaţă veşnică. Adică cei ce Îl vor tăgădui în zilele viitoare, căci celor ce L-au tăgăduit mai înainte le-a fost milostiv pentru multa Sa îndurare.

    3. Iar tu Hermo, să nu păstrezi ura copiilor tăi nici să părăseşti pe sora ta pentru ca să fie curăţiţi de păcatele lor de mai înainte, căci vor fi povăţuiţi cu povaţă dreaptă dacă nu le vei păstra ura. Ura neîmpăcată duce la moarte, tu însă Hermo ai avut mari supărări personale din pricina călcărilor de lege săvârşite în casa ta, pentru că nu ai avut grije de ei, ci dimpotrivă ai trecut cu vederea şi te-ai îndeletnicit cu afacerile tale cele rele, totuşi îţi aduce mântuirea faptul că nu te-ai depărtat de Dumnezeul cel viu precum şi curăţia şi multa înfrânare. Acestea te-au mântuit, dacă rămâi statornic în ele şi mântuiesc pe toţi care fac unele ca acestea şi petrec în nevinovăţie şi simplitate. Aceştia vor birui toată răutatea şi vor fi statornici până la viaţa veşnică. Fericiţi toţi care săvârşesc dreptatea! Nu vor pieri în veac. Să spui lui Maxim: Iată vine o strâmtorare, dacă ţi se pare că este bine iarăşi tăgăduieşte. Aproape este Domnul de cei ce se întorc către El precum este scris la Eldad şi Modat, care au proorocit poporului în pustie. Un tânăr foarte frumos mi-a făcut în somn următoare mărturisire zicându-mi:

    ·       Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cartea ?

    ·       Sibila, am zis eu

    ·       Te înşeli, nu este ea, îmi zise el

    ·       Dar cine ? întreb eu

    ·       Biserica, îmi răspunse el. L-am întrebat apoi:

    ·       Pentru ce arată oare bătrână ?

    ·       Pentru că ea a fost creată înainte de toate, fu răspunsul său, pentru aceasta este bătrână şi pentru ea a fost întocmită lumea.

    După aceea avui o vedenie în casa mea. A venit bătrâna şi m-a întrebat dacă am dat prezbiterilor cartea. Am spus că nu am dat-o.

    - Bine ai făcut ,zise, căci am să mai adaug câteva cuvinte. Când voi sfârşi toate cuvintele, prin tine vor fi duse la cunoştinţa tuturor aleşilor. Să scrii deci două cărţi şi să trimiţi una lui Clement şi una Graptei. Clement să o trimită apoi cetăţilor din afară, căci lui i s-a încredinţat aceasta; Grapte să înveţe din ea văduvele şi orfanii, iar tu însuţi să citeşti în această cetate, împreună cu prezbiterii care stau în fruntea biserici”.

    Vedenia III 

    1. Postind de multe ori şi rugând pe Domnul ca să îmi arate descoperirea pe care o făgăduise să mi-o arate prin bătrână, chiar în acea noapte mi se arătă bătrâna şi îmi zise:

    - Pentru că te rogi atât de mult şi ai aşa de mare râvnă să cunoşti toate, vino la câmpul unde semeni alac, şi pe la ceasul al cincilea îţi voi apărea şi îţi voi arăta cele ce trebuie să vezi.

    O întrebai zicând:

    ·       Doamnă, în ce loc al câmpului ?

    ·       Unde vrei tu, fu răspunsul ei. Mi-am ales în gând un loc frumos şi retras. Mai înainte însă de a-i vorbi şi a-i spune locul îmi zise:

    ·       Voi veni acolo unde doreşti. Aşa dar fraţilor m-am dus la câmp, am socotit exact ceasurile şi am ajuns la locul unde hotărâsem să vin. Acolo văzui o şofă de fildeş, pe şofă era aşezată o pernă de in şi pe deasupra întinsă o pânză foarte fină de in. Când văzui aceste lucruri aşezate înaintea mea şi nu zări pe nimeni în locul acela, rămăsei încremenit, groaza mă luă, părul mi se zburli şi mă cuprinseră oarecum fiorii, pentru că eram singur. Când îmi venii apoi în fire şi îmi adusei aminte de mărirea lui Dumnezeu şi prinsei curaj, îmi plecai genunchii şi începui a mărturisi iarăşi păcatele mele ca şi mai înainte. Doamna veni împreună cu cei 6 tineri pe care îi văzusem şi mai înainte, se aşeză puţin în urma mea şi asculta la mine, cum mă rugam şi îmi mărturiseam Domnului păcatele. Apoi se atinse de mine şi îmi zise:

    ·       Hermo încetează a te ruga întruna pentru păcatele tale, roagă-te şi pentru dreptate, ca să primeşti parte din ea pentru casa ta.

    Mă ridică de mână, mă duse la şofă şi zise tinerilor:

    - Duceţi-vă şi zidiţi.

    După ce se retrăseseră tinerii şi rămăsesem noi singuri îmi zise:

    ·       Şezi aici !

    ·       Răspunsei, Doamnă, să se aşeze întâi cei mai în vârstă

    ·       Şezi zise, când îţi spun. Voind deci să mă aşez în partea dreaptă, nu mă lăsă ci îmi făcu semn să mă aşez în partea stângă. Pe când mă gândeam în mintea mea şi eram trist pentru că nu mă lăsase să mă aşez în partea dreaptă îmi zise:

    ·       Eşti supărat Hermo ? Locul din partea dreapta se cuvine altora care au bine plăcut lui Dumnezeu şi au pătimit pentru numele Lui. Ţie îţi lipsesc multe pentru ca să poţi şedea împreună cu ei. Dar precum stărui în curăţie stăruie şi de aici înainte şi vei şedea împreună cu ei ca şi toţi care fac faptele lor şi rabdă cele ce au răbdat ei.

    2. - Ce au răbdat ei?, întrerupsei eu

    ·       Ascultă, îmi zise, lovituri de bici, închisori, strâmtorări mari, crucea, fiare sălbatice, pentru Numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta îşi au locul în partea dreaptă a altarului ca şi oricine pătimeşte pentru Numele Lui Dumnezeu, iar celorlalţi li se cuvine partea stângă. Dar şi unii şi alţii, şi cei ce stau la stânga şi cei ce stau la dreapta, au aceleaşi făgăduinţe şi daruri numai că cei din dreapta au o oarecare cinste deosebită. Tu eşti doritor foarte a şedea de-a dreapta împreună cu ei, dar lipsurile tale sunt multe. Vei fi însă curăţit de lipsurile tale şi toţi care nu se îndoiesc vor fi curăţiţi de toate păcatele pe care le-au săvârşit până în ziua aceasta. După ce rosti aceste cuvinte voi să plece. Eu însă căzui la picioarele ei şi o rugai în numele Domnului să îmi arate vedenia pe care mi-o făgăduise. Atunci mă apucă iarăşi de mână mă ridică sus şi mă aşeză pe şofă în partea stângă iar ea şezu în partea dreaptă şi ridicând în sus un toiag strălucitor, mă întrebă:

    ·       Vezi ceva mare?

    ·       Răspunsei:

    ·       Doamnă nu văd nimic

    ·       Iarăşi îmi zise: Iată nu vezi în faţa ta un turn mare, zidindu-se pe ape strălucitoare cu câte patru unghiuri ?

    Într-adevăr, se zidea turnul în patru unghiuri de cei şase tineri care veniseră împreună cu ea. Alte zeci de mii de oameni aduceau pietre, unii din adânc, iar alţii de pe pământ şi le dădeau celor şase tineri, aceia le luau şi zideau cu ele şi toate pietrele scoase din adânc le zideau aşa precum erau căci erau potrivite şi se uneau la încheietură cu celelalte pietre. Şi aşa de bine se îmbinau unele cu altele încât nu se observa încheietura lor iar zidirea turnului părea a fi făcută dintr-o singură piatră. Din celelalte pietre însă care erau aduse de pe uscat, pe unele le puneau la o parte,pe altele le întrebuinţau la zidit, iar pe altele le tăiau în bucăţi şi le aruncau departe de turn. Multe alte pietre stau încă împrejurul turnului şi nu le întrebuinţau la zidire, căci unele din ele aveau crăpături, altele erau ciuntite, iar altele erau albe şi rotunde şi nu se potriveau la zidire. Vedeam apoi alte pietre care erau aruncate de turn şi mergeau rostogolindu-se pe drum, dar nu rămâneau pe drum ci se rostogoleau de pe drum într-un loc anevoie de umblat. Altele cădeau pe foc şi ardeau, altele cădeau aproape de ape şi nu puteau să se rostogolească, deşi ar fi vrut să se rostogolească mai departe şi să se ducă în apă.

    3. Cum îmi arătă acestea voi să plece. Îi zisei :

    ·       Doamnă, ce folos pentru mine că am văzut acestea şi nu pricep însemnătatea lor ?

    ·       Iscoditor eşti omule, îmi răspunse ea, de vrei să cunoşti cele privitoare la turn!

    ·       Se poate Doamnă, zisei, dar vreau să povestesc fraţilor mei ca să se bucure şi ei auzindu-le si să cunoască pe Domnul în multă slavă.

    ·       Te vor asculta într-adevăr mulţi, zise ea, însă unii dintre cei ce te vor asculta, se vor bucura iar alţii vor plânge, dar şi aceştia dacă vor asculta şi se vor pocăi, se vor bucura. Ascultă deci asemănările acestui turn, căci îţi voi descoperi totul, dar nu-mi mai face supărare cu rugăciunea ta pentru descoperire, căci descoperirile de tot felul acesta îşi au sfârşitul lor şi acum sunt la sfârşit. Totuşi tu nu vei înceta de a cere descoperiri, căci eşti neruşinat. Turnul pe care îl vezi zidindu-se, sunt eu, biserica care m-am arătat ţie şi acum şi mai înainte. Întreabă acum în privinţa turnului, orice vrei şi îţi voi descoperi, pentru ca să te bucuri împreună cu sfinţii.

    ·       Doamnă, zisei eu, pentru că m-ai socotit odată vrednic, ca să îmi descoperi totul, descoperă-mi ceea ce este cu putinţă sa ţi se descopere,

    ·       Ţi se va descoperi, mă asigură ea, numai inima ta să fie întoarsă către Dumnezeu şi să nu pui la îndoială ceea ce ai văzut. O întrebai :

    ·       Doamnă, pentru ce turnul a fost zidit pe ape ?

    ·       Ţi-am spus de mai înainte, răspunse ea şi totuşi cercetezi cu atâta râvnă. Cercetând deci vei afla adevărul. Ascultă acum pentru ce turnul a fost zidit pe ape: Pentru că viaţa voastră prin apă s-a mântuit şi se va mântui. Turnul însă este întemeiat pe cuvântul numelui celui Atotputernic şi slăvit şi este ţinut prin puterea Domnului.

    4. - Doamnă, exclamai eu, mare şi minunat este lucrul acesta! Dar cei şase tineri, care zidesc cine sunt Doamnă ?

    ·       Aceştia sunt sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu cei care au fost creaţi mai întâi şi cărora Domnul le-a încredinţat toată zidirea spre a o face să crească, a o zidi şi a stăpâni peste făptura întreagă, de aceştia deci va fii terminată zidirea turnului.

    ·       Dar ceilalţi care aduc pietrele cine sunt ?

    ·       Şi ei sunt sfinţi ai lui Dumnezeu : Dar cei şase de mai înainte sunt mai presus decât ei. Zidirea turnului se va sfârşi şi toţi împreună se vor bucura împrejurul turnului şi vor slăvi pe Dumnezeu că sa sfârşit zidirea. Am mai întrebat-o apoi :

    ·       Doamnă aş dori să cunosc soarta pietrelor şi puterea lor ce fel este, mi-a răspuns:

    ·       Nu că ai fi mai vrednic decât toţi ceilalţi, ca să ţi se descopere aceasta, căci sunt alţi mai înaintea ta şi mai buni decât tine cărora ar fi trebuit să li se descopere vedeniile acestea, dar ca să se slăvească numele lui Dumnezeu ţi sa făcut şi ţi se vor face şi de aici încolo descoperiri pentru cei nehotărâţi, cei care mereu chibzuiesc în inimile lor, dacă acestea sunt într-adevăr sau nu sunt. Spune-le că toate acestea sunt adevărate şi nimic nu este afară de adevăr, ci toate sunt tari şi sigure şi bine întemeiate.

    5. Ascultă acum explicarea pietrelor care se duc spre zidire. Pietrele cele în patru colţuri, albe şi potrivite la încheieturi sunt apostoli, episcopi, învăţători sau diaconi care au vieţuit după sfinţenia lui Dumnezeu şi au îndeplinit slujba de episcopi, învăţători şi diaconi în curăţie şi sfinţenie faţă de aleşii lui Dumnezeu. Unii dintre ei au adormit deja, iar alţii sunt încă în viaţă. Ei întotdeauna au lucrat în unire unii cu alţii, au avut pace între ei şi au ascultat unii de alţii. Pentru aceasta se potrivesc încheieturile lor la zidirea turnului.

    ·       Ce înseamnă oare pietrele care sunt aduse din adânc şi sunt întrebuinţate la zidire şi se potrivesc la încheieturi cu celelalte pietre deja zidite ?

    ·       Aceştia sunt cei ce au pătimit pentru numele Domnului.

    ·       Aş dori să cunosc celelalte pietre, care sunt aduse de pe uscat, ce însemnează Doamnă?

    ·       Cele ce merg la partea de jos a zidirii şi nu sunt cioplite, pe acestea le-a dovedit Domnul ca bune, pentru că au umblat pe drumul cel drept al Domnului şi au urmat poruncile lui.

    ·       Cele ce sunt aduse şi se pun sus la zidire, cine sunt ?

    ·       Sunt tineri în credinţă şi credincioşi obişnuiţi. Ei sunt sfătuiţi de îngeri ca să facă bine, deoarece s-a aflat în ei răutate.

    ·       Pe cine înfăţişează apoi cele puse la o parte şi aruncate ?

    ·       Pe cei ce au păcătuit dar doresc să se pocăiască: pentru aceasta nu au fost aruncate departe de turn, pentru că vor fi întrebuinţaţi la zidire, dacă se vor pocăi. Cei ce se vor pocăi deci, dacă se vor pocăi cu adevărat vor fi tari în credinţă, numai dacă se vor pocăi acum, cât timp se zideşte turnul. Iar dacă se va sfârşi zidirea nu mai au loc ci vor fi aruncaţi. Numai atât vor avea, că vor sta lângă turn.

    6. - Vrei să cunoşti şi pe acelea care au fost tăiate în bucăţi şi au fost aruncate departe de turn? Aceştia sunt fii nelegiuirii. Ei au crezut în chip făţarnic şi nu au fost străini de niciun păcat. De aceea nu dobândesc mântuirea, pentru că nu sunt buni de întrebuinţat la zidire din pricina răutăţilor lor. Pentru aceasta au fost sfărâmate şi aruncate departe, din pricina mâniei Domnului pentru că l-au mâniat. Celelalte pe care le-ai văzut stând în mare număr, fără a fi aduse la zidire închipuiesc cele aspre, pe aceia care au cunoscut adevărul dar n-au rămas în el şi nici nu sau unit cu cei sfinţi, pentru aceea nu sunt bune de întrebuinţat.

    ·       Cine sunt apoi cele care au crăpături ?

    ·       Aceştia sunt cei care au vrăjmăşie unii împotriva altora în inimile lor şi nu trăiesc în pace între ei, care la vedere păstrează pacea, iar când sunt departe unii de alţii păstrează răutăţile în inimă. Acestea sunt crăpăturile pe care le au pietrele. Cele ciuntite închipuiesc pe aceia care au primit în adevăr credinţa şi au cea mai mare parte la dreptate dar au şi unele părţi de nelegiuire. Pentru aceasta sunt ciuntite şi nu întregi.

    ·       Cine sunt oare Doamnă pietrele albe şi rotunde care nu se împotrivesc la zidire?

    ·       Aceştia sunt cei ce au credinţă dar au şi bogăţia lumii acesteia. Când vine o strâmtoare pentru bogăţia şi afacerile lor ei se leapădă de Domnul. La acest răspuns îi mai pusei iarăşi o întrebare :

    ·       Doamnă când vor fi ei oare buni de întrebuinţat la zidire ?

    ·       Vor fi vrednici de Dumnezeu, îmi zise, când se va micşora bogăţia lor, care îi amăgeşte căci precum piatra este rotundă, dacă nu se ciopleşte şi nu îşi va pierde ceva din ea, nu poate fi în patru colţuri, tot aşa şi cei bogaţi din lumea aceasta dacă nu se pierde din bogăţia lor, nu pot fi vrednici de Domnul. Cunoaşte aceasta mai întâi la tine însuţi; când erai bogat nu erai bun de nimic iar acum eşti bun de întrebuinţat şi folositor pentru viaţă. Fiţi buni de întrebuinţat pentru Dumnezeu, căci şi tu vei fi luat din aceste pietre.

    7. Pietrele pe care le-ai văzut aruncate departe de turn căzând pe drum şi rostogolindu-se de pe drum în locuri anevoie de umblat, sunt cei ce cred dar în urma îndoielii părăsesc calea cea adevărată socotind că pot găsi o cale mai bună, se rătăcesc şi pătimesc umblând prin locuri neumblate. Iar cele ce cad în foc şi ard sunt aceia care sau depărtat până la sfârşit de Dumnezeul cel viu şi din pricina poftelor lor de desfrânare şi răutăţilor pe care le-au săvârşit, nu le trece prin minte să se pocăiască.

    ·       Dacă doreşti să ştii cine sunt pietrele acelea, care cad aproape de apă şi nu pot să se rostogolească în apă ?

    ·       Aceştia sunt cei ce ascultă cuvântul şi doresc să se boteze în numele Domnului, dar când li se aduce aminte de curăţia adevărată se răzgândesc şi umblă iarăşi după poftele lor cele rele.

    Cu asta terminase lămuririle despre turn. Îndrăznind o întrebai dacă toate pietrele acestea care sunt aruncate şi nu se potrivesc la zidirea turnului vor avea loc la turnul acesta şi dacă le este cu putinţă pocăinţa.

    - Pocăinţa le este cu putinţă, îmi răspunse ea, dar la turnul acesta nu se mai pot potrivi. Pentru un alt loc mult mai neînsemnat se vor potrivi dar şi aceasta când vor fi chinuiţi şi se vor împlini zilele păcatelor lor. Şi pentru aceasta vor fi izbăviţi pentru că sau făcut părtaşi cuvântului celui drept. Şi atunci vor izbuti să se izbăvească de chinuri dacă vor pune la inimă faptele lor rele pe care le-au săvârşit. Iar dacă nu le vor pune la inimă nu vor fi mântuiţi din cauza împietririi inimii lor.

    8. Când am încetat deci de a o întreba toate acestea, îmi zise:

    ·       Vrei să vezi şi altceva? Fiind foarte doritor de vedenii m-am bucurat mult că voi vedea iarăşi ceva. Băgând de seamă aceasta bătrâna zâmbi şi îmi zise :

    ·       Vezi şapte femei împrejurul turnului

    ·       Da Doamnă, îi răspunsei eu şi ea continuă :

    ·       Turnul este purtat de ele după porunca Domnului. Ascultă acum şi felul lor de lucrare. Cea dintâi dintre ele cu mâini puternice se numeşte credinţă, prin ea se mântuiesc aleşii lui Dumnezeu. Cealaltă care este încinsă în brâu şi are ţinuta bărbătească se numeşte înfrânarea, ea este o fiică a credinţei, cine îi urmează este fericit în viaţă căci se va feri de toate faptele rele în credinţă, că va moşteni viaţa de dincolo dacă se ţine departe de orice poftă rea.

    ·       Dar celelalte cine sunt Doamnă ?

    ·       Sunt fiice una alteia. Ele se numesc 1- simplitate, 2 - ştiinţă, 3 - nevinovăţie, 4 - sfinţenie, 5 - dragoste. Dacă faci deci toate faptele mamei lor poţi să trăieşti.

    ·       Aş dori Doamnă să ştiu ce putere are fiecare din ele,

    ·       Ascultă ce puteri: puterile lor se ţin una de alta şi urmează una alteia în ordinea naşterii lor. Din credinţă se naşte înfrânarea, din înfrânare simplitate, din simplitate nevinovăţia, din nevinovăţie sfinţenie, din sfinţenie ştiinţa, din ştiinţă dragostea. Faptele lor sunt curate sfinte şi dumnezeieşti. Cel care deci va servi lor şi va putea să se ţină de faptele lor îşi va avea locuinţa în turn împreună cu sfinţii.

    Am întrebat-o apoi despre timpuri, dacă a venit deja sfârşitul, iar ea strigă cu glas tare:

    - Om nepriceput! Nu vezi turnul, că încă se zideşte? Când se va isprăvii turnul de zidit va fi sfârşitul şi repede se va isprăvi. Nu mă mai întreba de acum înainte nimic. Îţi poate fi de ajuns ţie şi sfinţilor amintirea acestora şi înnoirea duhurilor voastre. Dar nu s-au descoperit toate acestea numai pentru tine ci să le faci cunoscute tuturor. După trei zile, căci trebuie mai întâi să cugeţi asupra lor. Îţi poruncesc Hermo ca să grăieşti la urechile sfinţilor toate cuvintele acestea ce îţi voi spune pentru ca auzindu-le şi făcându-le să se curăţească de răutăţile lor şi tu împreună cu ei.

    9. - Ascultaţi-mă copiii v-am crescut în multă simplitate nevinovăţie şi sfinţenie prin milostivirea Domnului care a turnat peste voi dreptatea pentru ca să fiţi îndreptăţiţi şi curăţiţi de orice răutate şi strâmbătate. Voi înşişi nu voiţi să încetaţi cu răutatea voastră. Ascultaţi-mă şi trăiţi în pace unii cu alţii, cercetaţi-vă şi ajutaţi-vă unii pe alţii. Nu vă împărtăşiţi numai voi singuri din bunătăţile date de Dumnezeu ci faceţi parte din ele şi celor lipsiţi, căci unii din prea multe mâncări îşi pricinuiesc boala trupului, dimpotrivă la aceia care nu au mâncare se vătăma trupul pentru că nu are hrană îndestulătoare şi le lâncezeşte deci trupul. Acesta nepotrivire este însă păgubitoare pentru voi cei ce aveţi şi nu daţi şi celor lipsiţi. Îndreptaţi-vă privirea spre judecata care are să vină, cei îndestulaţi, cercetaţi pe cei flămânzi până încă nu sa isprăvit cu zidirea turnului căci după terminarea turnului veţi voi să faceţi bine şi nu mai veţi avea prilejul. Cei ce vă făliţi cu bogăţia luaţi seama ca nu cumva să suspine cei lipsiţi şi suspinul lor să se suie la Domnul şi voi împreună cu bunurile voastre să fiţi lăsaţi afară la uşa turnului.

    - Şi acum mă adresez vouă celor ce conduceţi biserica şi năzuiţi spre locul cel dintâi. Nu fiţi asemenea vrăjitorilor. Vrăjitorii poartă farmecele lor în cutii voi însă purtaţi doctoria şi otrava în inimă, va-ţi împietrit inimile şi nu vreţi să vă curăţiţi inimile şi să vă uniţi cugetele într-unul singur în inima curată ca să dobândiţi mila de la împăratul cel mare. Luaţi deci seama copii ca nu cumva aceste dezbinări să vă răpească viaţa cea veşnică. Cum vreţi să învăţaţi pe aleşii Domnului când voi înşivă nu aveţi învăţătură, învăţaţi-vă deci unul pe altul şi trăiţi în pace unii cu alţii, pentru ca eu să pot sta veselă înaintea Tatălui şi să dau socoteală Domnului vostru pentru voi toţi.

    10. Când încetă de a vorbi cu mine, veniră cei şase tineri care zideau şi luând-o o duseră la turn, iar alţi patru ridicară şofaua şi o duseră şi pe ea la turn. Faţa acestora nu am văzut-o, pentru că erau întorşi cu spatele la mine. La plecare însă o rugai să îmi dea lămurire despre trei forme în care mi se arătase. Răspunzându-mi a zis :

    ·       Despre acestea trebuie să rogi pe altcineva să îţi descopere. Căci mi sa arătat fraţilor în întâia vedere acum un an, foarte bătrână şi şezând pe fotoliu. În vedenia a 2-a avea faţa mai tânără dar faţa şi părul ca la o bătrână şi vorbea cu mine stând în picioare de asemenea era şi mai veselă decât întâia oară. În vedenia a 3 era cu totul tânără şi de o frumuseţe strălucitoare, numai părul îl mai avea de bătrână, era cu desăvârşire veselă şi şedea pe şofă. Pentru aceasta eram foarte întristat, dorind să cunosc această descoperire. Aşa fiind, văd pe bătrână zicându-mi noaptea în vedenii:

    ·       Orice rugăciune are nevoie de umilinţă, posteşte deci şi vei primii ceea ce vrei de la Domnul.

    Am postit aşa doar o zi, şi chiar noaptea următoare mi-sa arătat un tânăr şi mi-a zis:

    ·       Pentru ce ceri necontenit descoperiri în rugăciune i-a seama ca nu cumva prin multa rugăciune să aduci vătămare trupului tău. Îţi sunt descoperirile acestea ori poţi să priveşti şi descoperiri şi mai tari decât cele pe care le-ai văzut ?

    ·       Doamne îi răspunsei eu, numai lămuriri cer despre cele trei înfăţişări ale bătrânei, pentru ca descoperirea să fie desăvârşită.

    ·       Până când, mă întrerupse el, sunteţi nepricepuţi? Îndoielile voastre vă fac nepricepuţi şi nu vă lasă să aveţi inima către Domnul, Răspunzându-i iarăşi am zis:

    ·       Adevărat Doamne dar de la tine vom cunoaşte acestea în chip amănunţit.

    11. - Ascultă dar, îmi zise, despre cele trei înfăţişări de care vrei să ştii . Pentru ce în vedenia 1 ţi sa arătat bătrâna şi şezând pe fotoliu? Pentru că spiritul vostru este îmbătrânit şi pierdut şi nu mai are nici o putere din pricina slăbiciunilor şi îndoielilor. Căci precum bătrânii ne mai având nădejde de reîntinerire nu aşteaptă nimic altceva decât somnul morţi, tot astfel şi voi, fiind istoviţi de treburile vieţii acesteia v-aţi dat cu totul nepăsării şi nu v-aţi aruncat grijile spre Domnul ci mintea voastră sa stricat şi aţi îmbătrânit de griji.

    ·       Doream încă să ştiu Domne pentru ce şedea pe fotoliu?

    ·       Pentru că orice bolnav şade pe un scaun din pricina slăbiciunilor sale spre a da sprijin neputinţei trupului său. Cunoşti acum însemnarea celei dintâi vedenii.

    12. În a doua vedenie ai văzut-o stând în picioare şi având faţa mai tânără şi mai veselă decât înainte iar trupul şi părul mai bătrân. Ascultă şi explicarea acestei asemănări. Când un bătrân este deznădăjduit de sine însuşi din pricina slăbiciunii sale şi a sărăciei, nu mai aşteaptă nimic altceva decât ziua cea din urmă a vieţii dacă pe neaşteptate i-se lasă o moştenire auzind se scoală şi înveselindu-se foarte mult prinde putere şi nu mai zace ci stă pe picioare şi duhul său prăpădit de suferinţele de mai înainte, întinereşte iarăşi şi el nu mai şade jos ci se arată ca un bărbat în putere. Tot astfel şi voi când aţi auzit descoperirea pe care v-a făcut-o Domnul căci El s-a milostivit de voi, au reîntinerit duhurile voastre, iar voi aţi lepădat slăbiciunile aţi căpătat iarăşi putere şi v-aţi întărit în credinţă. Şi văzând Domnul întărirea voastră sa bucurat şi de aceea va arătat zidirea turnului şi va arăta şi alte lucruri dacă trăiţi în pace unii cu alţii din toată inima.

    13. Iar în a treia vedenie ai văzut-o mai tânără şi mai frumoasă şi veselă şi cu înfăţişare nobilă căci de îndată ce cuiva întristat îi vine o veste bună repede uită supărările de mai înainte şi nimic altceva nu aşteaptă decât împlinirea veştii pe care a auzit-o şi se întăreşte de aici înainte în bine şi duhul său reîntinereşte prin bucuria care a primit-o. Tot astfel şi voi va-ţi reîntinerit duhurile văzând aceste bunătăţi. Pentru că ai văzut-o şezând pe şofă şederea ei era sigură căci şofaua are patru picioare şi stă neclintită. Şi lumea este alcătuită din patru elemente. Deci cei care se pocăiesc vor fi oameni cu desăvârşire noi şi bine întăriţi dacă se vor pocăi din toată inima. Ţi sa lămurit dar cu totul descoperirea. Să nu mai ceri nimic cu privire la această descoperire, dacă însă vei avea încă nevoie de ceva ţi se va descoperi.

    Vedenia IV 

    Pe care am văzut-o fraţilor după 20 de zile de la vedenia de mai sus ca închipuire şi prevestire a strâmtorării viitoare.

    1. Mă duceam la ogorul meu pe drumul Campaniei. De la acest drum obştesc, ogorul este cam la 10 stadii. Locul este aici anevoie de umblat. Mergând singur rugai pe Domnul ca să îmi desăvârşească descoperirile şi vedeniile pe care mi le-a arătat prin biserica Lui cea sfântă spre a mă întări şi a da pocăinţă robilor săi care dăduseră prilej de sminteală ca să se slăvească numele Său cel mare şi glorios pentru că m-a socotit vrednic să îmi arate minunile Sale. Pe când slăveam aşa pe Domnul şi îi mulţumeam îmi răspunse ca un răsunet un glas:

    - Nu te îndoi Hermo! Atunci începui să socotesc în mine însumi şi să zic: Pentru ce m-aş îndoi când sunt aşa de bine întărit de Domnul şi am văzut lucruri atât de măreţe. Şi mersei puţin mai departe fraţilor şi văzui un nor de praf ce se ridica spre cer şi începui să zic în mine însumi: Nu cumva vine o turmă de vite şi ridică atâta praf? Era departe de mine cam cu un stadiu când norul de praf se făcu din ce în ce mai mare, socoti că este ceva dumnezeiesc. Puţină lumină şi soare şi iată văzui o fiară foarte mare ca un chit şi din gura ei ieşeau lăcuste de foc. Fiara avea o lungime cam de o suta de picioare şi un cap ca de pământ. Am început să plâng şi să rog pe Domnul ca să mă scape de ea, şi mi-am adus aminte de glasul pe care îl auzisem : „Nu te îndoi Hermo”, şi aducându-mi aminte de învăţăturile măreţe pe care le primisem m-am predat cu curaj fiarei. Şi fiara şuera atât de tare încât ar fi putut prăpădi o cetate. Veni aproape de ea şi chitul atât de mare se întinse pe pământ şi nu mişca decât limba şi stătu cu totul nemişcat până ce trecui de el. Şi avea pe cap fiara patru culori, neagră, roşie ca focul şi sângele, aurie şi albă.

    2. După ce trecusem de fiară şi mersesem cam treizeci de paşi, iată mă întimpină o fecioară împodobită ca şi cum ar fi ieşit din camera de nuntă îmbrăcată toată în alb, avea de asemenea ghete albe şi era acoperită până la frunte cu o legătură pe cap în formă de mitră iar părul îi era alb. Din vedeniile de mai înainte înţelesei că este biserica şi mă înveseli iarăşi. Ea mă salută cu cuvintele:

    ·       Bucură-te omule! Eu i-am răspuns:

    ·       Bucură-te Doamnă! Ea continuă:

    ·       Nu ţi-a ieşit nimic înainte ?

    ·       Ba da Doamnă, o astfel de fiară care ar putea prăpădi popoare, totuşi cu puterea Domnului şi prin multa sa milostivire am scăpat de ea.

    ·       Ai scăpat cu bine, zise ea, pentru că ţi-ai aruncat spre Dumnezeu grija ta şi ţi-ai deschis inima către Domnul crezând că prin nimic altceva nu poţi fi mântuit decât prin numele Său cel mare şi slăvit. Pentru aceasta a trimes Domnul îngerul Său care este peste fiare şi al cărui nume este Tegri şi a astupat gura ei şi de la o mare strâmtoare ai scăpat pentru credinţa ta şi pentru că nu te-ai îndoit văzând o asemenea fiară. Du-te deci şi povesteşte aleşilor Domnului faptele Sale cele măreţe şi spune-le că fiara aceasta este închipuirea strâmtorării celei mari care va veni. Dacă vă veţi pregăti şi vă veţi pocăi din toată inima înaintea Domnului veţi putea scăpa de ea, adică dacă inima voastră va fi curată şi nepătată şi veţi sluji Domnului fără prihană în celelalte zile ale vieţii voastre. Aruncaţi grijile voastre spre Domnul şi El le va îndrepta. Credeţi în Domnul, cei care vă îndoiţi, căci toate Îl poate aţâţa să întoarcă mânia Sa de la voi cât şi să vă trimită biciuiri, îndoielnicilor. Vai de cei care aud cuvintele acestea dar nu le dau ascultare, era mai bine pentru ei să nu se fi născut.

    3. Am întrebat-o şi despre cele patru culori pe care le avea fiara pe cap. Iar ea mi-a răspuns zicând:

    ·       Iarăşi eşti nerăbdător să ştii astfel de lucruri.

    ·       Da Doamnă, arată-mi ce înseamnă acestea.

    ·       Ascultă zise: negru înseamnă lumea aceasta în care locuiţi, roşul ca focul şi sângele, înseamnă că lumea aceasta trebuie să piară prin foc, partea cea aurie sunteţi voi cei care aţi fugit de lumea aceasta şi precum aurul se curăţeşte prin foc şi devine bun de întrebuinţat, tot astfel sunteţi lămuriţi şi voi cât timp locuiţi în această lume. Deci cei ce sunteţi statornici şi lămuriţi prin foc vă veţi curăţi de ea precum aurul leapădă zgura şi tot astfel şi voi veţi lepăda orice întristare şi strâmtorare şi veţi fi curaţi şi buni pentru zidirea turnului. Partea cea albă este lumea viitoare în care vor locui aleşii lui Dumnezeu, căci cei aleşi de Dumnezeu pentru viaţa veşnica vor fi curaţi şi nepătaţi. Tu deci nu înceta de a vorbi la urechile sfinţilor. A!, vezi acum şi închipuirea strâmtorării celei mari ce are să vină, dar dacă veţi vrea nimic rău nu va fi. Aduceţi-vă aminte cele ce sau scris mai înainte.

    Zicând aceste lucruri plecă şi nu văzui în ce parte plecă căci se făcu zgomot şi mă întorsei plin de frică părându-mi-se că vine fiara.

    Vedenia V 

    Rugându-mă în locuinţa mea şi aşezându-mă pe canapea, întră un bărbat măreţ la înfăţişare în haine de păstor, îmbrăcat cu o piele albă de capră şi având traista pe umeri şi toiag în mână şi mă salută, iar eu îi întorsei salutarea şi îmi zise:

    ·       Sunt trimis de îngerul prea sfânt ca să locuiesc împreună cu tine restul zilelor tale. Socoti că venise să mă ispitească şi îl întrebai:

    ·       Cine eşti tu ? căci ştiu cui am fost încredinţat.

    ·       Nu mă cunoşti ?

    ·       Nu, zisei eu

    ·       Eu sunt păstorul căruia tu ai fost încredinţat. Încă vorbind el, i se schimbă înfăţişarea şi îl cunoscui că era acela căruia am fost încredinţat. Îndată mă tulburai, spaima mă cuprinse, fusei zdrobit cu totul de întristare că îi răspunsesem atât de răutăcios şi neghiob. El însă mă linişti zicându-mi:

    ·       Nu te tulbura ci întăreşte-te în poruncile mele, pe care am să ţi le dau ţie, căci sunt trimis ca să îţi arăt încă o dată toate câte ai văzut mai înainte şi mai ales cele ce vă sunt de folos. Înainte de toate scrie poruncile mele şi asemănările, iar celelalte precum îţi voi arăta aşa le vei scrie. Pentru aceasta îţi poruncesc să scrii mai întâi poruncile şi asemănările, pentru ca să le citeşti mai de aproape şi să le poţi păzi.

    Am scris deci poruncile şi asemănările, precum mi-a poruncit.

    - Dacă deci auzindu-le le veţi păzi, veţi umbla în ele şi le veţi face cu inima curată, veţi primi de la Domnul toate câte v-a făgăduit, iar dacă le veţi auzi şi totuşi nu vă veţi pocăi ci veţi înmulţi păcatele voastre atunci veţi primi de la Domnul cele potrivnice. Toate acestea mi-a poruncit să le scriu păstorul, îngerul pocăinţei.

    Cartea II - Poruncile Porunca 1

    Înainte de toate crede că unul este Dumnezeu care a întocmit toate, a adus toate din nefiinţă în fiinţă şi cuprinde toate, iar El singur este necuprins. Crede deci în El şi teme-te de El, iar temându-te să te înfrânezi. Păzeşte acestea îndepărtează-te de la orice răutate, îmbracăte cu toată virtutea dreptăţi şi vei trăi pentru Dumnezeu dacă vei păzi porunca aceasta.

    Porunca 2 

    Îmi zise: Păstrează simplitatea şi nevinovăţia şi vei fi ca pruncii care nu cunosc răutatea care dă pieirii viaţa oamenilor. Mai întâi de toate nu defăima pe nimeni nici nu asculta cu plăcere pe cel ce defăimează, căci altminteri şi tu care asculţi vei fi vinovat de păcatul celui ce defăimează, dacă crezi adică defăimarea şi tu însuţi vei avea ceva împotriva fratelui tău. Rea este defăimarea. Ea este un demon neastâmpărat, niciodată iubitor de pace ci pururea amestecat în dezbinări. Ţine-te deci departe de el şi vei avea întotdeauna pace cu toţi. Îmbracă-te cu bunăcuviinţa în care nu este nici o piedică răutăcioasă, ci totul neted şi îmbucurător. Fă binele şi din agoniseala ta pe care ţi-o dă Dumnezeu, dă tuturor celor lipsiţi, fără gânduri ascunse şi fără a sta prea mult la îndoială, cui să dai sau cui să nu dai, dă tuturor căci Dumnezeu vrea să dea tuturor din darurile Sale. Cei ce primesc însă vor da socoteală lui Dumnezeu pentru ce şi la ce au primit. Căci cei ce primesc pentru că sunt în nevoie nu vor fi traşi înaintea judecăţii iar cei ce primesc cu făţărnicie vor fi judecaţi. Cel ce dă însă este nevinovat, căci cum a primit de la Domnul să îşi împlinească serviciul, l-a împlinit cu simplitate fără a cerceta cu de-a-mănuntul, cui să dea sau cui să nu dea. Serviciul acesta împlinit cu simplitate a fost bine văzut la Dumnezeu. De aceea cel ce slujeşte astfel cu simplitate va trăi pentru Dumnezeu. Păzeşte deci poruncile acestea precum ţi-am spus pentru ca pocăinţa ta şi a casei tale să fie păstrată sincer, iar inima ta curată şi nepătată.

    Porunca 3 

    Iarăşi îmi zise: Iubeşte adevărul şi numai adevăr să iasă din gura ta, pentru ca duhul pe care l-a aşezat Dumnezeu în acest trup să fie aflat adevărat şi astfel va fi slăvit Domnul, care locuieşte în tine, căci Domnul este adevărat în orice cuvânt şi în El nu se găseşte minciună. Cei ce mint, tăgăduiesc pe Domnul şi se fac înşelători ai Domnului, nedându-i înapoi împrumutul pe care l-au primit, căci au primit duh nemincinos. Dacă îl dau mincinos înapoi spurcă porunca Domnului şi se fac înşelători. Auzind asta am plâns cu amar. Cum mă văzu însă plângând mă întrebă: - pentru ce plângi?- pentru că nu ştiu Doamne dacă pot dobândi mântuirea. - Pentru ce? - Doamne eu niciodată în viaţa mea n-am grăit cuvânt adevărat, ci în toată vremea am grăit cu vicleşug către toţi şi minciuna mea o arătam ca adevăr în faţa tuturor oamenilor şi niciodată nu mi s-a opus nimeni, ci cuvântul meu a găsit crezare. Cum pot trăi deci Doamne dacă am făcut astfel de lucruri? - Bine şi drept gândeşti, îmi zise el, căci ca un serv al lui Dumnezeu trebuia să umbli în adevăr şi gând rău nu trebuia să locuiască împreună cu duhul adevărului, nici să aducă întristare Duhului Celui adevărat şi sfânt - niciodată Doamne nu am spus răspicat astfel de vorbe. - Acum însă le auzi, răspunse el, păzeşte deci pentru ca şi minciunile pe care le-ai spus mai înainte în afacerile tale să fie vrednice de crezut, dacă vorbele tale de acum sunt găsite adevărate, căci şi acelea pot fi crezute. Dacă păzeşti acestea şi vei spune de acum înainte adevărul numai, poţi să îţi agoniseşti viaţa. Şi oricine va asculta porunca aceasta şi se va înfrâna de la minciuna cea foarte rea va trăi pentru Dumnezeu.

    Porunca 4 

    1. - Îţi poruncesc să păstrezi curăţia şi să nu se suie în inima ta pofta de femeie străină, de vreo desfrânare sau de alte lucruri rele de acest fel căci dacă faci acestea săvârşeşti un mare păcat. Dacă însă îţi aduci aminte pururea de femeia ta niciodată nu vei greşi, căci dacă o astfel de poftă rea se suie în inima ta, cazi în păcat şi dacă te dedai la astfel de răutăţi de acest fel, săvârşeşti păcat. O astfel de poftă este un păcat mare pentru un serv al lui Dumnezeu. Dacă cineva săvârşeşte această faptă, îşi atrage moarte. Ia seama deci! Înfrânează-te de la pofte de acest fel, căci acolo unde locuieşte sfinţenia, acolo nu trebuie să se suie fărădelegea în inima bărbatului drept.

    ·       Doamne, îi zisei eu, îngăduieşte-mi să îţi pun câteva întrebări.

    ·       Spune

    ·       Începui: Doamne dacă are cineva o femeie credincioasă în Domnul şi o prinde în adulter, păcătuieşte oare bărbatul dacă mai trăieşte cu ea împreună?

    ·       Cât timp nu ştie nimic despre asta nu păcătuieşte, dacă însă bărbatul ştie păcatul ei şi femeia nu se pocăieşte ci stăruieşte în desfrânare, iar bărbatul trăieşte împreună cu ea se face şi el vinovat de păcatul ei şi părtaş adulterului ei.

    ·       Ce să facă Doamne bărbatul dacă femeia stăruieşte în patima ei?

    ·       Să o lase, iar apoi să rămână văduv. Dacă însă, după ce îşi lasă femeia se căsătoreşte cu alta şi el săvârşeşte adulter.

    ·       Dar dacă femeia se pocăieşte, după ce a fost lăsată şi voieşte să se întoarcă la bărbatul ei nu poate fi primită?

    ·       Ba da, chiar păcătuieşte bărbatul dacă nu o primeşte şi îşi atrage un mare păcat, desigur cel ce a păcătuit şi se pocăieşte trebuie să fie primit dar nu de multe ori, căci pentru a servi lui Dumnezeu este numai o pocăinţă. Pentru pocăinţa care poate avea loc nu trebuie să se căsătorească deci bărbatul, şi aceasta este impusă atât bărbatului cât şi femeii. Dar este adulter nu numai în cazul când pătează cineva trupul său, ci săvârşeşte adulter şi cel care face lucruri asemănătoare păgânilor. De aceea şi în astfel de fapte dacă stăruie cineva şi nu se pocăieşte fereşte-te de el şi nu trăi împreună cu el, altfel şi tu te faci părtaş păcatului lui. Pentru aceasta vi sa poruncit să rămâneţi văduvi, fie bărbat fie femeie căci numai la unii ca aceştia este cu putinţă pocăinţa. Eu însă nu dau prilej să se împlinească astfel de cazuri de felul acesta, ci doresc ca cel ce a păcătuit să nu mai păcătuiască. Iar de păcatul lui de mai înainte are cine să îi dea tămăduire căci Dumnezeu are stăpânire asupra tuturor lucrurilor.

    2. L-am rugat iarăşi zicând:

    ·       Pentru că Domnul m-a socotit vrednic ca să locuieşti cu mine toată vremea, îngăduieşte-mi încă puţine cuvinte deoarece nu înţeleg nimic şi inima mea s-a împietrit din cauza faptelor mele de mai înainte. Învaţă-mă căci sunt foarte nepriceput şi nu înţeleg nimic. Îmi răspunse:

    ·       Eu sunt (pus) peste pocăinţă şi dau înţelepciune tuturor celor ce se pocăiesc. Oare nu ţi se pare că această pocăinţă este înţelepciune? Da pocăinţa este o înţelepciune mare. Cel ce a păcătuit înţelege că a făcut rău înaintea Domnului şi se suie în inima lui fapta pe care a săvârşit-o şi se pocăieşte şi nu mai face răul ci săvârşeşte cu prisosinţă binele îşi smereşte sufletul şi-l chinuieşte pentru că a păcătuit. Vezi deci că pocăinţa este o mare înţelepciune.

    ·       Pentru aceasta cer de la tine Doamne lămurire pentru toate pentru că sunt păcătos şi vreau să aflu prin ce fapte voi câştiga viaţa, căci multe şi felurite sunt păcatele mele.

    ·       Vei câştiga viaţa, îmi zise el, dacă păzeşti poruncile mele şi umbli în ele. Şi oricine aude poruncile acestea şi le păzeşte va trăi pentru Dumnezeu.

    3. - Doamne te voi mai întreba încă ceva

    ·       Spune.

    ·       Am auzit, Doamne de la unii dascăli că nu este nici o altă pocăinţă decât aceea când ne-am pogorât în apă şi am dobândit iertarea păcatelor de mai înainte.

    ·       Bine ai auzit, aşa este într-adevăr căci ar trebui ca cel ce a dobândit iertarea păcatelor să nu mai păcătuiască ci să locuiască în curăţie. Pentru că însă cercetezi cu luare aminte , îţi voi da o lămurire şi despre aceasta fără să dau prilej la o mai deasă păcătuire celor ce vor crede sau celor ce cred acum în Domnul căci credincioşii de acum sau cei viitori nu au pocăinţa pentru păcate, ci au iertarea păcatelor de mai înainte. Pentru cei ce au fost însă chemaţi mai înainte de aceste zile a hotărât Domnul pocăinţa, căci Domnul fiind cunoscător al inimilor şi ştiind toate lucrurile mai înainte, a ştiut slăbiciunea oamenilor şi viclenia diavolului că va face rău servilor lui Dumnezeu şi se va purta cu viclenie cu ei. Mult milostiv fiind deci Domnul s-a îndurat de făptura Sa şi a aşezat pocăinţa aceasta şi mie mi s-a dat stăpânirea asupra acestei pocăinţe. Totuşi îţi spun: Dacă cineva ispitit fiind de diavolul păcătuieşte după această chemare măreaţă şi sfântă, are o singură pocăinţă, iar dacă păcătuieşte neîncetat şi se pocăieşte, de niciun folos nu este pentru un astfel de om, căci cu greu va dobândi viaţa. Îi zisei:

    ·       Auzind aceasta de la tine aşa de lămurit am dobândit viaţa, căci aşa cum ştiu că voi dobândi mântuirea, dacă nu voi înmulţi păcatele mele.

    ·       Da, mă asigură el, vei fi mântuit tu şi toţi câţi vor face aceasta.

    4. L-am mai întrebat iarăşi zicând:

    ·       Doamne fiindcă ai fost aşa de îngăduitor cu mine lămureşte-mi aceasta.

    ·       Spune, zise el

    ·       Doamne dacă o femeie sau chiar un bărbat moare şi celălalt dintre ei se căsătoreşte, nu păcătuieşte oare cel ce se căsătoreşte?

    ·       Nu păcătuieşte, îmi răspunse el, dar dacă rămâne văduv îşi agoniseşte mai multă cinste şi slavă mare de la Domnul, dar dacă se căsătoreşte nu păcătuieşte. Păstrează deci curăţia şi sfinţenia şi vei trăi pentru Dumnezeu. Toate câte îţi vorbesc acum sau ţi le voi vorbi pe viitor păzeşte-le de acum înainte, adică din ziua în care mi-ai fost încredinţat şi eu voi locui în casa ta. Greşelile tale de mai înainte vor găsi iertare, dacă păzeşti poruncile mele. Şi toţi vor dobândi iertare dacă vor păzi poruncile mele şi vor umbla în această curăţie.

    Porunca 5 

    1. Fii îndelung răbdător şi înţelept şi vei avea sub stăpânirea ta toate faptele rele şi vei săvârşi toată dreptatea, căci dacă vei fi îndelung răbdător Duhul Sfânt care locuieşte în tine va rămânea curat şi nu va fi întunecat de un alt duh rău, ci locuind în lărgime se va veseli şi bucura împreună cu vasul în care locuieşte şi va sluji lui Dumnezeu cu multă bucurie, având îndestulare în sine. Dacă se iveşte mânia însă Duhul Sfânt, care este foarte delicat, este îndată strâmtorat pentru că nu are loc curat şi caută să plece din acel loc pentru că este sugrumat de duhul cel rău ne mai având loc să slujească Domnului precum voieşte deoarece este spurcat de mânie, căci în îndelunga răbdare locuieşte Domnul, iar în mânie diavolul. Dacă însă locuiesc amândouă duhurile la un loc atunci este păgubitor şi rău pentru omul în care locuiesc, căci dacă iei foarte puţin pelin şi îl pui într-o oală de miere nu se strică toată mierea? Atâta miere se strică de foarte puţin pelin, îşi pierde dulceaţa şi nu mai este bună de întrebuinţat. Dacă nu se aruncă pelin în miere, atunci ea este dulce la gust şi folositoare stăpânului ei. Vezi deci că îndelunga răbdare este mult mai dulce decât mierea şi folositoare Domnului şi de aceea El locuieşte în ea. Mânia este însă amară şi nefolositoare. Iar dacă se amestecă mânia cu îndelunga răbdare atunci se spurcă îndelunga răbdare şi rugăciunea ei nu este de nici un folos înaintea lui Dumnezeu.

    ·       Doamne aş dori să cunosc felul de lucrare al mâniei ca să mă păzesc de ea.

    ·       Foarte bine, dacă nu te păzeşti de ea tu şi casa ta pierzi toată nădejdea, de aceea păzeşte-te de ea căci eu sunt cu tine. Şi se vor feri de ea toţi câţi se vor pocăi din toata inima, căci eu voi fi cu ei şi îi voi păzi deoarece toţi au fost îndreptaţi de îngerul prea sfânt.

    2. Ascultă acum felul de lucrare al mâniei cum este de rea cum prăpădeşte pe servii lui Dumnezeu prin lucrarea ei şi cum abate pe ei din calea dreptăţii. Nu abate însă pe cei ce sunt desăvârşiţi în credinţă nici nu poate înrâuri asupra lor deoarece puterea Domnului este cu ei, abate însă pe cei deşerţi şi nestatornici căci când vede pe astfel de oameni că sunt mulţumiţi se vâră în inima lor şi din nimic bărbatul sau femeia se supără pentru afaceri ale vieţii sau mâncării sau pentru vreun lucru fără însemnătate sau pentru vreun prieten pentru ce are să dea sau să ia sau alte lucruri de acestea prosteşti, căci toate acestea sunt proaste, deşarte şi nefolositoare pentru servii lui Dumnezeu. Însă îndelunga răbdare este mare, tare cu putere multă şi trainică şi îşi arată puterea în mare întindere, veselă mulţumită şi fără nici o grijă slăveşte ea pe Dumnezeu în tot timpul, nu are în sine nici amărăciune ci rămâne în toată vremea blândă şi liniştită. Această îndelungă răbdare se găseşte deci la cei ce au credinţă desăvârşită. Mânia însă este înainte de toate proastă uşuratică şi nepricepută. Apoi din nepricepere se naşte amărăciune şi necaz, din necaz mânie, din mânie ura. Apoi această ură izvorâtă din aşa mari rele devine un păcat mare şi neiertat căci aceste duhuri când locuiesc într-unul şi acelaşi vas în care locuieşte şi Duhul Sfânt, nu mai este încăpător vasul acela şi curge peste el. Duhul cel delicat deci nefiind obişnuit să locuiască cu duhul cel rău nici cu asprime pleacă de la un astfel de om şi caută să locuiască cu blândeţea şi liniştea. Apoi când părăseşte omul în care locuia, acel om rămâne lipsit de Duhul cel drept şi de aici în colo umplându-se de duhurile rele, este nestatornic în orice faptă a sa pentru că este împins încoace şi în colo de duhurile rele şi devine cu totul orb pentru gândul bun. Aşa se întâmplă tuturor celor iuţi la mânie. Înfrânează-te dar de la mânie, care este un duh foarte rău. Îmbracă-te cu îndelunga răbdare, împotriveşte-te mâniei şi necazului şi vei fi aflat cu sfinţenia care este plăcută Domnului. Ia seama deci ca nu cumva să treci cu vederea porunca aceasta căci dacă eşti stăpân pe această poruncă, vei putea păzi şi celelalte porunci pe care ţile voi da. Întăreşte-te şi împuterniceşte-te în ele şi să se întărească toţi câţi voiesc să umble în ele.

    Porunca 6 

    1. În porunca întâia ţi-am poruncit să păzeşti credinţa, teama şi înfrânarea.

    ·       Da Doamne, adăugai eu

    ·       Acum voiesc să îţi arăt şi puterile lor pentru ca să înţelegi ce putere şi lucrare are fiecare din ele căci lucrările lor sunt de două feluri, după cum lucrează în dreptate sau în nedreptate. Tu deci crede dreptăţi iar nedreptăţi să nu crezi căci dreptatea are cale dreaptă, iar nedreptatea are cale strâmbă. Mergi dar pe calea cea dreaptă şi netedă iar pe cea strâmbă părăseşte-o căci calea strâmbă nu are cărări bine bătute ci locuri neumblate şi multe piedici şi este aspră şi spinoasă şi deci vătămătoare pentru cei ce merg pe ea. Dimpotrivă cei ce merg pe calea cea dreaptă călătoresc ca pe o cale netedă şi fără piedici, căci ea nu este nici aspră nici spinoasă. Vezi dar că este mai folositor să umbli pe această cale.

    ·       Îmi place această cale Doamne ca să umblu pe ea.

    ·       Să umbli, îmi zise el şi oricine se va întoarce din toată inima către Domnul va umbla pe această cale.

    2. Ascultă acum despre credinţă. Pe lângă om sunt doi îngeri, unul al dreptăţi şi unul al răutăţii.

    ·       Doamne, cum să deosebesc oare lucrurilor lor, căci amândoi îngerii locuiesc împreună?

    ·       Ascultă şi înţelege! Îngerul dreptăţii este delicat, ruşinos, blând şi liniştit. Când se suie deci acesta în inima ta, îndată vorbeşte cu tine despre curăţie, sfinţenie, despre cumpătare, despre orice virtute vrednică de laudă. Când toate acestea se suie în inima ta, înţelege atunci că îngerul dreptăţii este cu tine. Acestea sunt deci faptele îngerului dreptăţii. Să ai încredere în el şi în faptele lui! Iată acum şi faptele îngerului răutăţii. Mai întâi de toate este iute la mânie, supărăcios şi fără minte, iar faptele lui sunt rele şi vatămă pe servii lui Dumnezeu. când se suie deci acesta în inima ta, cunoaşte-l după faptele lui.

    ·       Doamne, nu ştiu cum să îl cunosc.

    ·       Ascultă deci! Când te cuprinde mânia sau supărarea, să ştii că el este în tine. Apoi arată prezenţa sa prin pofta de afaceri multe, îmbelşugarea de mâncări şi băuturi, de beţi şi felurite desfătări şi lucruri care nu sunt de trebuinţă, de asemenea pofta după femei şi lăcomia, multă îngâmfare şi mândria deşartă şi toate câte sunt asemenea acestora. Când se suie lucrurile acestea în inima ta să ştii că îngerul răutăţii este în tine. Tu însă cunoscând faptele lui, fugi de el şi nu îi da crezare deoarece faptele lui sunt rele şi vătămătoare pentru servii lui Dumnezeu. Acum ai înaintea ochilor lucrările şi ale unuia şi ale altuia din ce doi îngeri. Înţelege bine şi crede îngerul dreptăţii iar de îngerul răutăţii leapădă-te, deoarece învăţătura lui este rea pentru orice faptă, căci dacă este un bărbat este credincios şi gândul îngerului acestuia se suie în inima lui, trebuie să săvârşească vreun păcat bărbatul acela sau femeia. Dacă însă iarăşi este foarte păcătos vreun bărbat sau vreo femeie şi se suie în inima lor faptele îngerului dreptăţii trebuie neapărat să săvârşească ceva bun. Vezi deci că este bine să urmezi îngerului dreptăţii iar de îngerul răutăţii să stai departe. Această poruncă îţi este arătată aşadar cele privitoare la credinţă, pentru ca să ai încredere în faptele îngerului dreptăţii şi săvârşindu-le să trăieşti pentru Dumnezeu. Crede însă că faptele îngerului răutăţii sunt rele, dacă deci nu le săvârşeşti vei trăi pentru Dumnezeu.

    Porunca 7 

    Teme-te de Domnul şi păzeşte poruncile lui. Căci dacă păzeşti poruncile lui Dumnezeu vei fi puternic spre orice faptă bună şi fapta ta va fi fără seamăn. Într-adevăr dacă te temi de Domnul vei săvârşi cu bine toate. Aceasta este teama pe care trebuie să o ai şi vei dobândi mântuirea. De diavolul să nu te temi, căci dacă te temi de Domnul, vei avea stăpânire asupra diavolului, deoarece el nu are în sine nici o putere. De cel ce nu are putere nu are nimeni teamă, iar cine are putere însemnată poate să insufle teama căci oricine are putere este şi temut, iar cine nu are putere este dispreţuit de toţi. Teme-te însă de faptele diavolului pentru că sunt rele. Dacă te temi deci de Domnul vei avea frică şi de faptele diavolului şi nu le vei săvârşi, ci te vei feri de ele. Frica este de două feluri, căci când vrei să săvârşeşti răul teme-te de Domnul şi nu-l vei săvârşi, iar când vrei iarăşi să faci binele, temete de Domnul şi-l vei săvârşi. Prin urmare frica de Domnul este tare şi însemnată. Teme-te deci de Domnul şi vei trăi pentru El şi toţi câţi se tem de El şi păzesc poruncile lui vor trăi pentru Dumnezeu.

    ·       Doamne, întrerupsei eu, pentru ce spuse-şi despre cei ce păzesc poruncile Lui că vor trăi pentru Dumnezeu?

    ·       Pentru că viaţa celor ce se tem de El şi păzesc poruncile Lui este la Dumnezeu, iar cei ce nu păzesc poruncile Lui nu au viaţă în ei.

    Porunca 8 

    Ţi-am spus că toate făpturile Domnului au două părţi, astfel şi înfrânarea are două părţi: de la unele lucruri trebuie să ne înfrânăm, de la altele nu.

    ·       Arată-mi Doamne de la care lucruri trebuie să ne înfrânăm şi de la care nu.

    ·       Ascultă: Înfrânează-te de la rău şi nu îl săvârşi, de la bine însă nu te înfrâna ci săvârşeşte-l căci dacă te înfrânezi în a face binele săvârşeşti mare păcat. Dacă te înfrânezi de a nu face răul săvârşeşti o mare dreptate. Pentru aceea înfrânează-te de la orice păcat şi săvârşeşte binele.

    ·       Doamne care sunt păcatele de la cere trebuie să ne înfrânăm?

    ·       Ascultă: adulterul şi curvia, beţia neînfrânată, mândria cea rea, mâncărurile peste măsură, luxul bogăţiei, lauda de sine, îngâmfarea, dispreţuirea aproapelui, minciuna, clevetirea, făţărnicia, pofta de răzbunare şi tot felul de defăimare. Acestea sunt faptele cele mai rele decât toate în viaţa oamenilor. Deci de la aceste fapte trebuie să se înfrâneze servul lui Dumnezeu, căci cel ce nu se înfrânează de la acestea nu poate trăi pentru Dumnezeu. Ascultă acum şi cele ce urmează acestora.

    ·       Mai sunt Doamne încă şi alte fapte rele?

    ·       Sunt şi încă multe de la care trebuie să se înfrâneze servul lui Dumnezeu, ca de pildă: furtul, înşelăciunea, răpirea, mărturia mincinoasă, lăcomia, pofta cea rea, amăgirea, slava deşartă, pălăvrăgeala, şi toate câte sunt asemenea acestora. Oare nu ţi se pare că aceste lucruri sunt rele şi încă foarte rele pentru servii lui Dumnezeu? De la toate acestea trebuie să se înfrâneze cel ce slujeşte lui Dumnezeu. Înfrânează-te deci de la toate acestea, pentru ca să trăieşti pentru Dumnezeu şi să fi înscris în cartea vieţi împreună cu cei înfrânaţi. Acestea sunt cele de la care trebuie să te înfrânezi. Ascultă acum şi cele de la care nu trebuie să te înfrânezi ci să le faci. De la bine nu te înfrâna ci fă-l.

    ·       Arată-mi Doamne şi puterea binelui ca să umblu într-însul, să mă pun în serviciul său şi săvârşind-ul să pot dobândi mântuirea.

    ·       Ascultă şi lucrurile binelui pe care trebuie să le săvârşeşti şi de la care să nu te înfrânezi. Mai întâi de toate este credinţa, teama de Domnul, dragostea, unirea, dreptatea în vorbe, adevărul şi răbdarea. Nimic nu este mai bun decât acestea în viaţa oamenilor. Cel ce păzeşte acestea şi nu se înfrânează de la ele, este fericit în viaţa lui. Ascultă acum şi cele ce urmează acestora. Serviciile aduse văduvelor, cercetarea orfanilor şi a celor lipsiţi, izbăvirea din nevoi a servilor lui Dumnezeu, iubirea de străini, căci în iubirea de străini se găseşte uneori facerea de bine, apoi nu te împotrivi nimănui, a fii liniştit, a fii mai sărac decât toţi oamenii, a cinsti pe bătrâni, a practica dreptatea, a păzi frăţia, a suferi ocara, a fii îndelung răbdător, a nu fi doritor de răzbunare, a mângâia pe cei întristaţi, a nu îndepărta pe cei scandalizaţi de la credinţă ci ai întoarce şi ai înveseli, a dojeni pe cei păcătoşi, a nu lăsa pe cei datori şi lipsiţi şi altele de acest fel. Ţi se par bune acestea ?

    ·       Desigur Doamne, căci ce ar putea fi mai bun decât acestea?

    ·       Umblă deci în ele şi nu te înfrâna de la ele şi vei trăi pentru Dumnezeu. Păzeşte porunca aceasta. Dacă faci binele şi nu te înfrânezi de la el, vei trăi pentru Dumnezeu, şi toţi care fac astfel vor trăi pentru Dumnezeu. Şi iarăşi dacă nu faci răul şi te înfrânezi de la el vei trăi pentru Dumnezeu şi vor trăi pentru Dumnezeu toţi care păzesc poruncile acestea şi umblă în ele.

    Porunca 9 

    Apoi îmi zise: leapădă de la tine îndoiala şi nu sta nicidecum la gânduri când ai să ceri ceva de la Dumnezeu zicând în tine însuţi: Cum poţi cere şi primi ceva de la Domnul când am păcătuit atât de mult către El?

    ·       Nu gândi aceasta ci opreşte-te şi mergi spre Domnul din toată inima şi cere de la El fără să te îndoieşti şi vei cunoaşte multa Lui îndurare că nu te va părăsi, ci va împlini cererea sufletului tău, căci Dumnezeu nu este răzbunător ca oamenii, ci este îndurător şi se îndură de făptura Sa. Tu deci curăţă inima ta de toate deşertăciunile lumii acesteia şi de toate relele ce ţi-am spus mai înainte. Cere apoi de la Domnul şi vei dobândi totul şi toate cererile tale vor fi împlinite dacă vei cere de la Domnul fără să te îndoieşti în inima ta, dacă însă te îndoieşti în inima ta, nu vei dobândi nimic din cele ce ceri, căci cei ce se îndoiesc de Dumnezeu sunt nehotărâţi (în credinţa lor) şi ei nu vor dobândi nici una din cererile lor. Cei desăvârşiţi în credinţă dimpotrivă le cer toate cu încredere în Domnul şi le primesc, căci le cer fără să stea pe gânduri şi nu se îndoiesc de nimic, căci orice bărbat îndoielnic dacă nu se pocăieşte cu greu va dobândi mântuirea. Curăţă deci inima ta de îndoială , îmbracă-te cu credinţă căci este puternică şi crede lui Dumnezeu că vei primi toate cele ce ceri. Şi dacă vreodată primeşti de la Domnul ceva mai târziu vreun lucru pe care l-ai cerut, nu te îndoi din cauză că nu sa împlinit îndată cererea sufletului tău, căci cu siguranţă pentru vreo ispită sau greşeală pe care nu o cunoşti primeşti mai târziu cea ce ai cerut. Nu înceta de a ruga pe Domnul pentru cererea sufletului tău şi vei primi, iar dacă pierzi curajul şi te îndoieşti când ceri, învinuieştete pe tine iar nu pe Cel ce avea să îţi dea. Vezi această îndoială este rea neîntemeiată şi pe mulţi îi smulge de la credinţă chiar dacă erau foarte credincioşi şi tari, căci îndoiala este o fiică a diavolului şi se poartă cu foarte multă răutate către servii lui Dumnezeu.

    ·       Dispreţuieşte deci îndoiala şi fi stăpân pe ea în orice faptă, înarmat fiind cu credinţa cea tare şi puternică căci credinţa toate le făgăduieşte şi pe toate le aduce la îndeplinire iar îndoiala neavând în sine însuşi încrederea nu izbăveşte în niciuna din faptele pe care le întreprinde.

    ·       Vezi dar că credinţa este de sus de la Domnul şi este o mare putere, iar în îndoială este un duh pământesc de la diavolul fără nici o putere. Serveşte dar celei ce are putere, adică credinţei şi fereşte-te de îndoiala cea fără nici o putere şi vei trăi pentru Dumnezeu.

    Porunca 10 

    1. Goneşte de la tine întristarea, căci este sora îndoieli şi a mâniei.

    ·       Cum Doamne este soră a acestora, căci altceva mi se pare a fi mânia, altceva îndoiala şi altceva întristarea.

    ·       Nepriceput eşti omule! Tu nu înţelegi că întristarea este mai rea decât toate duhurile şi foarte primejdioasă pentru servii lui Dumnezeu şi strică omului mai mult decât toate duhurile rele şi alungă pe Duhul Sfânt şi iarăşi îl izbăveşte.

    ·       Doamne sunt nepriceput şi nu înţeleg pildele acestea, căci nu pricep cum poate să îl alunge pe Duhul Sfânt şi apoi iarăşi să îl izbăvească.

    ·       Ascultă: cei care nu s-au silit niciodată în a afla adevărul nu au făcut cercetări cu privire la Dumnezeu, ci numai au crezut, dar s-au amestecat în treburi lumeşti, în bagaje, în prietenii cu păgânii şi în alte multe afaceri ale lumii acesteia. Toţi câţi se îndeletnicesc cu astfel de lucruri nu înţeleg pildele despre Dumnezeu , căci se întunecă la minte din cauza afacerilor şi se strică şi se sălbăticesc. Precum viile bine cultivate când sunt lăsate în neîngrijire şi se părăginesc din pricina mărăcinilor şi a tot felul de buruieni şi tot aşa şi oamenii care au crezut dar care sau dedat la aceste afaceri pomenite mai sus sunt scoşi din minte şi nu înţeleg nimic despre Dumnezeire şi chiar când aud vorbindu-se despre Dumnezeire mintea lor se coboară la afacerea lor şi nu înţeleg absolut nimic. Cei ce au frică de Dumnezeu şi cercetează despre Dumnezeu şi adevăr şi au inima îndreptată spre Domnul, înţeleg şi pricep mai repede toate cele spuse lor pentru că au frica Domnului în ei, căci unde locuieşte Domnul acolo este şi multa pricepere. Lipeşte-te deci de Domnul şi pe toate le vei înţelege

    2. Acum nepriceputule, ascultă cum întristarea stinge Duhul Sfânt şi iarăşi îl izbăveşte. Când cel îndoielnic întreprinde vreo treabă şi nu izbuteşte din pricina îndoieli lui atunci intră întristarea în om şi întristează Duhul Sfânt şi îl alungă. Apoi iarăşi când mânia se leagă de om, pentru vreo treabă şi el se necăjeşte foarte mult, atunci întristarea intră iarăşi în inima omului necăjit şi el se întristează pentru fapta pe care a săvârşit-o şi se căieşte că a făcut rău. Această întristare însă pare a avea ca urmare mântuirea, deoarece el s-a căit după ce a făcut rău. Amândouă faptele deci întristează Duhul pentru că împins de ea ar săvârşi răul. Amândouă prin urmare sunt aducătoare de întristare pentru Duhul Sfânt şi îndoiala şi întristarea. Goneşte aşadar de la tine întristarea şi nu mâhni Duhul Sfânt care locuieşte în tine, ca să nu cumva să se plângă lui Dumnezeu împotriva ta şi să te părăsească, căci Duhul lui Dumnezeu care este dat acestui trup nu sufere nici întristare nici strâmtorare.

    3. Îmbracă-te deci cu veselia care pururea are har la Dumnezeu şi îi este plăcută, desfată-te în ea căci orice om vesel săvârşeşte cele bune, cugetă la cele bune şi dispreţuieşte întristarea, pe când cel trist face rău în toată vremea. Face rău mai întâi prin aceea că întristează pe Duhul Sfânt care a fost dat vesel omului. Al doilea, întristându-se săvârşeşte o nelegiuire prin faptul că nu se mai roagă nici nu se mărturiseşte lui Dumnezeu, căci rugăciunea unui om trist nu are niciodată puterea de a se sui la jertfelnicul lui Dumnezeu...

    ·       Pentru ce nu se suie la jertfelnicul lui Dumnezeu, întrerupsei eu, rugăciunea celui întristat?

    ·       Pentru că întristarea şade în inima lui. Dacă se amestecă deci întristarea cu rugăciunea, nu o lasă pe aceasta să se suie curată la jertfelnic, căci precum oţetul şi vinul amestecate la un loc nu au acelaşi gust, tot aşa dacă se amestecă întristarea cu Duhul Sfânt, nu mai are aceasta aceeaşi rugăciune. Curăţeşte-te deci de această întristare rea şi vei trăi pentru dumnezeu şi toţi care vor face aşa vor trăi pentru Dumnezeu, să lepede întristarea şi să se îmbrace cu toată veselia.

    Porunca 11 

    Îmi arătă apoi mai mulţi oameni şezând pe o bancă şi un alt om şezând pe un fotoliu şi mă întrebă:

    ·       Vezi pe cei ce şed pe bancă?

    ·       Da Doamne, răspunsei eu

    ·       Aceia, continuă el, sunt credincioşi şi cel ce şade pe fotoliu este un prooroc mincinos care strică mintea servilor lui Dumnezeu, o strică însă numai pe a celor îndoielnici nu şi pe a celor credincioşi, cei îndoielnici vin la el ca la un vrăjitor şi îl întreabă ce li se va întâmpla oare. Şi acel prooroc mincinos neavând în sine nici o putere a Duhului Dumnezeiesc le răspunde potrivit întrebărilor lor şi potrivit poftelor lor rele şi le umple sufletele aşa cum doresc ei, căci el însuşi fiind deşert tot deşertăciuni le răspunde celor deşerţi. El răspunde adică la întrebarea ce i se pune după deşertăciunea omului care îl întreabă. Grăieşte însă şi unele vorbe adevărate, căci diavolul îi umple duhul său, doar de ar putea în acest chip să smulgă pe vreunul din cei drepţi. Cei ce sunt deci tari în Domnul, îmbrăcaţi cu adevărul nu se unesc cu astfel de duhuri ci se feresc de ele. Cei ce sunt însă îndoielnici şi se căiesc adeseori, aleargă după oracole ca păgânii şi îşi atrag astfel prin aceasta idolatrie un păcat mare, căci cel ce întreabă pe un prooroc mincinos despre vreo treabă oarecare este un idolatru, lipsit de adevăr şi neghiob, pentru că orice duh dat de Dumnezeu nu aşteaptă să fie întrebat ci având puterea Dumnezeirii, vorbeşte de la sine toate, deoarece este de sus, din puterea Duhului Dumnezeiesc. Iar duhul care se lasă întrebat şi vorbeşte după poftele oamenilor, este pământesc, uşor şi fără putere şi de aceea nu vorbeşte îndeobşte decât dacă este întrebat.

    ·       Doamne cum va cunoaşte oare omul care dintre ei este prooroc adevărat şi care dintre ei este prooroc mincinos ?

    ·       Ascultă despre amândouă felurile de prooroci. După viaţa sa cunoşti dacă un om are Duhul Dumnezeiesc. Mai întâi cel ce are Duhul Dumnezeiesc, Duhul cel de sus, este blând liniştit şi smerit, se fereşte de toată răutatea şi de pofta deşartă a veacului acestuia, se socoteşte pe sine mai nedesăvârşit decât toţi oamenii, nu răspunde nimănui nimic, când este întrebat, nu vorbeşte în locuri ascunse, nici când doreşte omul ci Duhul Sfânt vorbeşte atunci când vrea Dumnezeu ca El să vorbească. Când vine deci omul care are Duhul Dumnezeiesc acolo unde sunt adunaţi spre slujbă dumnezeiască, bărbaţii drepţi care au credinţa în Duhul Dumnezeiesc şi adunarea acelor bărbaţi îndreaptă o rugăciune către Dumnezeu, atunci îngerul Duhului profetic care stă lângă el, umple pe om şi fiind plin omul acela de Duhul Sfânt va vorbi mulţimii precum voieşte Domnul. Astfel se face cunoscut deci Duhul Dumnezeirii şi acesta este puterea Domnului cu care este înarmat Duhul Dumnezeiesc. Ascultă acum, continuă el, despre duhul pământesc, deşert, fără putere şi nerod. Mai întâi omul acela care pare numai a avea duh de sus, se înalţă pe sine, voieşte să ocupe cel dintâi scaun în biserică şi devine obraznic şi neruşinat, bârfitor şi învăţat a petrece în multe desfătări şi în multe alte pofte amăgitoare şi ia plată pentru proorocia sa, iar dacă nu i se dă, nu prooroceşte. Poate însă Duhul Dumnezeiesc să ia plată si să proorocească? Nu este cu putinţă ca un prooroc al lui Dumnezeu să facă aceasta ci duhul unor astfel de prooroci este de pe pământ. Apoi în genere nu se apropie de adunarea bărbaţilor drepţi ci fuge de ei, se lipeşte însă de cei îndoielnici şi deşerţi le prooroceşte în vreun colţ şi îi amăgeşte vorbindu-le deşertăciuni după poftele lor, căci cu oamenii deşerţi vorbeşte. Vasul gol nu se sparge când este pus la un loc cu alte vase goale ci se potrivesc între ele la sunet. Când vine însă în adunarea plină a bărbaţilor drepţi, care au Duhul Dumnezeiesc şi fac o rugăciune îndată se arată acela că este gol, duhul său pământesc fuge de la el de frică, iar omul acela amuţeşte şi rămâne cu totul zdrobit, pentru că nu poate vorbi nimic, căci dacă bagi vin şi undelemn în pivniţă şi pui intre ele un vas gol şi vreţi apoi să goleşti pivniţa, vasul acela pe care l-ai pus gol tot gol îl vei găsi. Aşa şi proorocii deşerţi când se întâlnesc cu duhurile celor drepţi, sunt aflaţi astfel după cum au venit. Ai acum viaţa a celor două feluri de prooroci. După fapte şi după viaţă cercetează pe omul care pretinde că este purtător de duh. Crede însă numai Duhul care vine de la Dumnezeu şi are putere, iar duhul pământesc şi deşert nu îl crede în nici o privinţă, deoarece nu este în el putere, căci vine de la diavolul. Ascultă acum pilda pe care am să ţi-o spun. Ia acum o piatră şi arunc-o spre cer şi vezi dacă poţi să îl atingi. Sau i-a o tulumbă de apă, stropeşte spre cer şi vezi dacă poţi să îl uzi.

    ·       Cum se poate întâmpla aceasta Doamne? căci amândouă acestea ce spui sunt cu neputinţă să se întâmple. El răspunse:

    ·       Cum sunt cu neputinţă acestea, aşa şi duhurile pământeşti sunt neputincioase şi slabe. Ia seama însă la puterea care vine de sus. Grindina este un bobuleţ foarte mic şi când cade în capul omului câtă durere îi pricinuieşte! Sau ia seama la picătura care cade jos de pe acoperiş şi găureşte piatra! Vezi dar că şi cele mai mici lucruri au o mare putere când cad jos pe pământ, tot aşa şi cu Duhul Dumnezeiesc care vine de sus, este puternic. Crede prin urmare acestui duh, dar de celălalt fereşte-te.

    Porunca 12 

    1. Îmi zise; leapădă de la tine orice poftă rea, iar pofta bună şi sfântă îmbrac-o, căci îmbrăcându-te cu această poftă vei urî pofta rea şi o vei stăpâni după voinţă. Pofta rea este sălbatică şi cu greu se domoleşte căci este înfricoşătoare şi prin sălbăticia ei pierde pe mulţi oameni. Mai ales dacă un serv al lui Dumnezeu cade în ea şi nu umblă în înţelepciune este pierdut de ea în chip îngrozitor. Ea pierde însă numai pe acei oameni care nu au îmbrăcămintea poftei bune, cum sunt prinşi în laţurile acestei lumi. Pe aceştia îi dă morţii.

    ·       Doamne, care sunt faptele poftei rele care dau pe oameni morţii? Arată-mi-le ca să mă pot feri de ele.

    ·       Ascultă prin ce fapte ucide pofta rea pe servii lui Dumnezeu!

    2. Înaintea tuturora stă pofta de femeie străină sau de bărbat, îmbuibarea de bogăţie şi de multe mâncăruri şi băuturi nefolositoare şi alte desfătări neroade, căci orice desfătare este neroadă şi deşartă pentru servii lui Dumnezeu căci pofta este fiica diavolului. Trebuie să vă feriţi de poftele rele pentru că abţinându-vă să trăiţi pentru Dumnezeu. Iar toţi câţi vor fi stăpâniţi de ele şi nu li se vor împotrivi, vor fi daţi morţii pentru totdeauna, căci aceste pofte sunt aducătoare de moarte. Pentru aceea îmbracă pofta dreptăţii şi înarmându-te cu frica de Domnul, împotriveşte-te lor, căci frica de Domnul locuieşte în pofta cea bună. Pofta rea dacă te vede înarmat cu frica de Domnul şi te împotriveşti ei fuge departe de tine şi nu ţi se va mai arăta deoarece se teme de armele tale. Tu însă câştigând cununa biruinţei, vino la pofta dreptăţii şi predându-i biruinţa pe care ai câştigat-o slujeşte-i cum voieşte ea. Dacă slujeşti poftei bune şi te supui ei, vei putea să stăpâneşti pofta şi să o supui după voinţă.

    3. - Doamne, zisei eu, aş voi să ştiu în ce fel trebuie să slujesc poftei bune?

    - Ascultă, grăi el, săvârşeşte dreptatea şi virtutea, adevărul şi frica de Domnul, credinţa şi blândeţea şi alte lucruri asemenea acestora. Dacă Săvârşeşti acestea vei fi un serv bine plăcut al lui Dumnezeu şi vei trăi pentru El, şi oricine slujeşte poftei bune, va trăi pentru Dumnezeu. Amin.


    votre commentaire
  • Termenul "Papă", din latinescul papa - „tată” era folosit în vechime în mai multe biserici pentru a desemna înalții lor lideri spirituali. Titlul însuși a fost folosit oficial de către capul Bisericii Romano-Catolice de la pontificatul Papei Siriciu.

    Nu există nicio listă oficială de papi, dar Annuario pontificio, publicat anual de către Vatican, conține o listă care este în general considerată a fi cea mai autorizată. Conform acesteia, au existat 265 de papi.

    Suveranul Pontif poartă următoarele titluri, în ordinea lor: Episcop de Roma, Vicar al lui Cristos, Succesor al Sfântului Petru, Pontiful Suprem al Bisericii Universale, Primatul Italiei, Arhiepiscop și Mitropolit al Provinciei Romane, Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. La începutul anului 2006, papa Benedict al XVI-lea a renunțat la titlul de Patriarh al Occidentului.


    votre commentaire
  • Lucian, către Nigrinus, salut.

    Este un proverb care spune : Cucuvele la Atena, pentru a spune cât e de ridicol să aduci cucuvele într-un oraș în care sunt atât de multe. Dacă, intenționând să etalez elocința mea, aș compune o anume lucrare și aș trimite-o lui Nigrinus, m-aș expune aceleiași ridiculități ca și omul care ar aduce cucuvele la Atena. Însă, deoarece nu am altă intenție decât aceea de a-ți aduce la cunoștință ceea ce gândesc despre tine, și sentimentele ce le stârnesc în mine discursurile tale, aș scăpa să mi se aplice expresia lui Thucydius: Ignoranța te face îndrăzneț iar reflecția circumspect, și aș putea vedea clar că nu doar ignoranța mă face să fiu temerar, ci dragostea ce o resimt pentru lecțiile tale. Adio. 


    votre commentaire
  • Lucian din Samosata - Adunarea zeilor

    Lucian din Samosata (120-180) este un renumit filosof satiric din secolul al doilea al creștinismului; fără să adere la nicio religie sau divinitate, Lucian, după ce a trecut prin trista experiență a uceniciei ca sculptor în atelierul unchiului său maternel, se dedică scrisului, propunându-și să ridiculizeze, cu pana sa, toți credulii care aleargă la divinități de tot felul, una mai bizară decât alta, una mai înspăimântătoare decât alta. Așa face și în această scurtă lucrare, Adunarea zeilor, unde povestește o ședință "imaginară" a zeilor, prezidată de Jupiter, pe ordinea de zi aflându-se problematica, atât de preocupantă pentru zeii ajunși deja în acest stadiu, metodologiei pentru ca viitori zei să mai poată fi înscriși în rândurile lor; la bază stă tot credulitatea oamenilor care aleargă, nici ei nu mai știu încotro, pentru a cere sprijin, ajutor și rezolvarea problemelor lor de simpli muritori. Momus, zeul zeflemelii și al derâderii, propune un decret care stabilește de acum înainte după ce criterii și metodologie vor putea lua naștere noi zei și considerați ca atare de oameni.


    votre commentaire
  • II. Problemele de la mijlocul vieții. După Carl Gustav Jung

    Carl Gustav Jung abordează problema mijlocului vieții folosind alte metode decât Tauler, mistic și predicator renumit. Psiholog, Jung se limitează la metodele științelor experimentale, lăsând teologilor grija de a trage concluzii filosofice și teologice. Însă domeniul religios constituie de asemenea un fenomen observabil pe care psihologul îl întâlnește mereu la pacienții lui. Nu ne putem interesa la psihismul ființei umane fără să remarcăm numeroasele lui tentative pentru a găsi, folosind imagini și sisteme religioase, un răspuns cu privire la sensul vieții. Jung observă aceste interpretări religioase din prisma specialistului științelor umane, doar din punctul de vedere al capacității lor de a contribui la sănătatea spiritului. În calitatea sa de științific, nu se poate pronunța asupra existenței unei realități transcendentale dincolo de imaginile religioase, dar ca om a recunoscut deseori această realitate.

    Este minunat așadar că Jung, plecând de la psihologie, poate ajunge la rezultate asemănătoare celor exprimate de Tauler. Asta înseamnă că, dacă drumul religios este înțeles așa cum trebuie, el este valabil și din punct de vedere al psihologiei. Aceasta ne oferă criterii pentru a face distincția între formele eronate și formele bune ale practicii religioase. Desigur, psihologia nu-și poate da dreptul să fie un instrument de evaluare a drumului religios. Însă fiecare religie trebuie să accepte cel puțin că psihologia îi cere să răspundă la întrebarea: în ce măsură dogmele ei și practicile ei sunt bune sau rele pentru sănătatea psihică a ființei umane? Fiindcă religia se înțelege, în cele din urmă, ca un drum de mântuire, această mântuire nefiind rezervată vieții de dincolo, ci ne este oferită aici și acum.

    Urmându-l pe Sigmund Freud, psihologia s-a concentrat aproape exclusiv asupra fazei infantile a dezvoltării umane. Diferitele etape ale copilăriei și tinereții au fost studiate cu mare grijă. Când un adult este afectat de crize sau de fenomene nevrotice, este analizată viața lui până la vârsta copilăriei pentru a explica și vindeca statutul său actual. Interesul psihologiei clasice pentru dezvoltarea omului ia sfârșit odată cu trecerea de la pubertate la adolescență, spre vârsta de 17 sau 18 ani.

    Doar începând cu Carl Gustav Jung (1875-1961) psihologia schimbă perspectiva. Dacă Freud este psihologul primei jumătăți a vieții, putem spune pe bună dreptate că Jung este psihologul celei de-a doua jumătăți a vieții. El nu dorește să urce până la copilărie pentru a înțelege problemele adultului, ci caută noi căi pentru a-l ajuta aici și acum. Această schimbare de perspectivă nu se referă totuși doar la timp: problemele luate în calcul schimbă natura lor. Pentru Freud, conflictele nevrotice ale ființei umane sunt doar probleme relative pulsiunilor, iar acestea sunt dezvoltate în general în copilărie. De-a lungul consultațiilor sale, Jung descoperă dimpotrivă că după vârsta de 35 de ani, majoritatea problemelor sunt de natură spirituală.


    2 commentaires
  • Criza de la « mijlocul vieții »

    Anselm Grun, călugăr benedictin, un bine cunoscut scriitor de spiritualitate, oferă, în două conferințe, remedii spirituale pentru cei care, trăind în căsătorie sau celibat consacrat, se confruntă cu dificultățile specifice vârstei de la „mijlocului vieții”, sau cum mai este numită în spiritualitate, „demonul amiezii”.

    Spre vârsta de 40 de ani întrebări existențiale vin să producă neliniști în concepția noastră despre viața pe care am ales-o până acum. La mijlocul vieții se deschide o criză de sens, deci o criză existențială, spirituală. De aceea, aceste două conferințe au ca scop să încurajeze redescoperirea căii religioase și spirituale drept cale de mântuire în acest moment încercat al vieții.

    Introducere. După ce mai mulți confrați călugări, care au depășit vârsta de 40 de ani, au părăsit viața consacrată, comunitatea noastră benedictină a rămas profund îngrijorată. Căutând motivele acestui abandon, chiar și după mai bine de 20 de ani de viață monahală pentru majoritatea dintre ei, ne-am trezit confruntați cu fenomenul „crizei de la mijlocul vieții”. O privire rapidă peste literatura publicată despre acest subiect ne-a arătat că există mulți preoți și călugări între 40 și 50 de ani care sunt loviți de midlife crisis și antrenați într-o criză existențială ce îi poate conduce până la abandonul alegerii lor de viață. Într-adevăr, pentru majoritatea oamenilor, această placă turnantă a vieții reprezintă o problemă ce răscolește deseori existența lor anterioară. Schimbarea profesiei, rupturi cu mediul său, divorțuri, depresii nervoase, diferite afecțiuni psihosomatice sunt tot atâtea indicii ce arată că nu poate fi controlată „criza de la mijlocul vieții”.

    Martoră al acestor abandonuri, comunitatea noastră a organizat o zi de studiu teologic pe tema problemelor mijlocului vieții pentru a oferi piste ce ajută la depășirea lor. Două expuneri au oferit elemente pentru o reflecție comună și pentru împărtășire în grup cu privire la experiențele noastre personale. Pr. Fidelis Ruppert a prezentat câteva reflecții extrase din mistica autorului german Johannes Tauler (1300-1361), în care este descrisă criza de la mijlocul vieții drept șansă pentru dezvoltarea spirituală. Ni s-a părut normal, ca în calitatea noastră de călugări să depășim această criză înainte de toate folosind căi religioase. Însă nu trebuia totuși să neglijăm și aspectele antropologice și psihologice. De aceea, pentru a completa reflecția religioasă oferită de Tauler, eu am prezentat o expunere pe tema problemelor specifice cotiturii vieții, așa cum le-a studiat deja Carl Gustav Jung din punctul de vedere al psihologiei. Interesul tot mai mare pentru reflecțiile lui Tauler și Jung în rândurile propriilor mei confrați călugări și în rândurile altor persoane consacrate m-au convins să fac cunoscute aceste reflecții unui public cât mai larg posibil prin publicarea acestei cărțulii. Partea ce se referă la Tauler se bazează pe expunerea Pr. Fidelis, pe care am încercat să o dezvolt un pic.

    În criza de la mijlocul vieții, nu este vorba doar despre faptul de a se poziționa în raport cu noile trăiri fizice și psihice, de a se adapta procesului de scădere a forțelor trupești și intelectuale și de a integra în existența sa noi dorințe și nevoi care-și fac deseori apariția în acea perioadă a vieții. Este vorba mai mult de o criză existențială care se poziționează la un nivel mult mai profund și în care se pune întrebarea sensului global al vieții mele: de ce lucrez atâta? de ce ajung până la epuizare? de ce nu mai găsesc timp și pentru mine? de ce? cum? cu ce scop? pentru ce? pentru cine? În jurul vârstei de 40 de ani, întrebări de acest gen sunt tot mai frecvente și vin să stârnească multă neliniște în concepția despre viața pe care am ales-o și trăit-o până acum. Întrebarea sensului vieții este desigur o întrebare de natură spirituală. Mijlocul vieții deschide, înainte de toate, o criză a sensului și deci o criză spirituală. În același timp, ea oferă șansa de a descoperi noul sens al vieții sale.

    Criza mijlocului vieții răstoarnă toate datele existenței pentru a le tria și a le ordona într-un sens nou. Din punct de vedere al credinței, însuși Dumnezeu este artizanul. El este cel care purifică inima omului pentru a o deschide și a o îndrepta spre El pentru a o elibera de orice iluzie. Criza înțeleasă ca lucrare a harului este o idee care nu apare deloc în literatura abundentă publicată pe această temă a mijlocului vieții; ori, mi se pare aici un aspect esențial de subliniat. Pentru omul credincios, această criză nu este o agresiune ce se abate asupra lui din exterior și împotriva căreia trebuie să angajeze propria credință drept forță de sprijin, ci este Dumnezeu în persoană care săvârșește lucrarea sa asupra omului; această criză devine astfel locul unei noi întâlniri cu Dumnezeu, al unei experiențe intense cu Dumnezeu. Reprezintă o etapă decisivă pe drumul credinței noastre, o răscruce unde decidem să ne „folosim” de Dumnezeu pentru a îmbogăți viața noastră și pentru a ne realiza noi înșine, sau pentru a accepta să ne abandonăm cu încredere lui Dumnezeu și pentru a-i încredința întreaga noastră viață.

    Expunerile despre gândirea lui Tauler și Jung aveau mai întâi în vedere cazul particular al vieții noastre călugărești. Totuși, experiența mi-a arătat că soluțiile propuse nu erau valabile doar pentru călugări; într-adevăr, pentru orice om este necesară ieșirea din criză folosind calea religioasă, metodele și ajutoarele pur psihologice nefiind numaidecât satisfăcătoare. Psihologia l-a condus pe Jung să preconizeze mijloace ne-psihologice: practicile religioase ale postului, ascezei, meditației, liturgiei. Însă același Jung constată cu amărăciune că, în multe cazuri, școala religiei nu este de niciun folos pentru a depăși crizele personale.

    De aceea această lucrare își propune să încurajeze redescoperirea drumului religios drept cale de mântuire, ca remediu împotriva rănilor produse de existență, care ne fac atâta rău, în particular în momentul crizei de la mijlocul vieții. Nu este vorba despre o revenire înapoi, de o negare a tuturor foloaselor psihologiei, ci de un drum pe care, în deplină cunoaștere a aspectelor psihologice, ne lăsăm cârmuiți în ultimă instanță de Isus Cristos. Drumul lui Cristos, conducând la viața nouă a învierii, trecând prin cruce, este de asemenea un drum al maturității și vindecării pe plan uman; nu sunt conceptele, precum realizarea proprie, dezvoltarea tuturor aptitudinilor, care sunt în centrul provocărilor; dimpotrivă, este important să deschidem viața noastră lui Dumnezeu pentru ca el să poată acționa asupra noastră și să-și arate puterea sa în slăbiciunea noastră. Nu este vorba deci despre propria noastră realizare și despre slăvirea omului, ci de slăvirea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Iar unul din modurile de slăvire a lui Dumnezeu este omul în sănătatea lui și în maturitatea care, la moarte, este înveșmântată în viața cea nouă a învierii pentru ca viața lui Isus să se arate în existența noastră muritoare (2 Cor 4, 11).


    votre commentaire



    Suivre le flux RSS des articles
    Suivre le flux RSS des commentaires