Influența Confesiunilor Sfântului Augustin în literatura occidentală

Sfântul Augustin este, înainte de toate, un creștin „cu voi sunt creștin, iar acesta este un har”, și un episcop de excepție „pentru voi sunt episcop, iar aceasta îmi este o sarcină impusă de Dumnezeu”; este un mare orator, ce ține discursuri alcătuite conform tuturor regulilor oratorice ale vremii, în particular cele expuse de Aristotel în Retorica; este un excelent povestitor cu o mare facilitate de vorbire. Poate cea mai mare calitate a lui este, fără îndoială, finețea intuițiilor lui psihologice; acest lucru îl vedem în particular în capodopera sa Confesiuni, o lucrare scrisă între anii 397-400, la 10 ani după ce a primit botezul prin ministeriul sfântului Ambroziu de Milano, în timpul vigiliei pascale 24-25 aprilie 387, împreună cu prietenul său Alypius și cu fiul său Adeodatus, și la un an după ce a devenit episcop titular de Hipona, sarcină ce o va păstra până la moartea sa, 28 august, anul 430. Dar Augustin este și un om neînsetat de a cunoaște și susține cu mare convingere valorile culturii antice, ca răspuns la îndoielile ce nelinișteau pe atunci pe unii creștini fascinați de poeții și gânditorii păgâni. Augustin recunoaște că citirea acestor autori poate fi foarte periculoasă, însă poate aduce și mult bine; textele lor sunt asemenea aurului egiptenilor pe care evreii, părăsind Egiptul, au crezut de cuviință să-l ia cu ei. Această opinie reiese din De doctrina christiana, dar este adusă prezentă și în Confesiuni, care, de altfel, dau mărturie de extraordinara asemănare cu schemele stilistice clasice și de o mare capacitate de a face referire la cei mai renumiți autori latini. Ceea ce-i lipsea lui Augustin era un bagaj serios al culturii grecești, fapt pentru care, atunci când citează textele biblice din traducerea LXX (Septuaginta) este nevoit să treacă prin traducerile în latinește. Totuși, din comentariile lui la Sfânta Scriptură vedem uneori analize minuțioase făcute plecând de la un cuvânt sau o expresie din limba greacă pentru a găsi un sens spiritual așteptat de credincioși. Activitatea sa literară, mai ales povestirea lui unică în felul ei revelată în Confesiuni, face din episcopul de Hipona unul din protagoniștii cei mai însemnați ai literaturii latine.

Locul său în istoria literaturii occidentale este – după cum se știe – printre platonici, el fiind unul din cei mai străluciți comentatori ai lui Plotin, fondatorul neoplatonismului. Din lucrarea Eneade, Augustin extrage, uneori folosind chiar propriile cuvinte ale lui Plotin, inspirația de fond a Confesiunilor lui, propunând o reflecție despre om, despre căderea omului înțeleasă ca pierdere a identității, fărâmițarea propriului „eu” și recompunerea lui prin convertirea inimii. Diferența între filosoful neoplatonic și Augustin constă în faptul că episcopul transformă un discurs riguros și deseori abstract într-un discurs personal, ținând cont de diferite episoade ale vieții lui. Afirmația plotiniană că în Dumnezeu substanța și voința coincid este foarte îndrăgită de Augustin, însă el extrage de aici un motiv pentru a insista asupra responsabilității umane, deoarece ține să elimine orice determinism; nici în Dumnezeu, a cărei esență este IUBIRE și a cărei hotărâre de a crea lumea se află tocmai în bunătatea voinței lui, nici în om, în alegerile căruia există mereu ceva ce scapă explicațiilor cauzalității, voința nu poate fi înțeleasă ca fiind ceva din exterior, o cârmă ce conduce barca, deoarece ea este mai degrabă asemenea forței de gravitație ce atrage, ce transportă: pondus meum amor meus – greutatea mea este iubirea mea. În fine, un alt aspect plotinian întâlnit în Confesiuni: colocviul/dialogul cu Dumnezeu. Această rugăciune în 13 cărți se poziționează în tradiția exercițiilor spirituale filosofice, rodul dorinței de a-l invoca pe Dumnezeu, de a se înălța la el pentru a-l putea întâlni: doar abandonându-se complet Lui îl putem recunoaște și întâlni, spunea Plotin (Eneade V,1,6). Dar și aici, Augustin aduce o noutate specifică: dialogul cu Dumnezeu este mai puțin o speculație și mai degrabă un colocviu spontan – inima omului vorbește inimii lui Dumnezeu folosind cuvinte spontane. Această confesiune/rugăciune, la Augustin, este îmbibată cu texte biblice: Sfânta Scriptură a devenit pentru episcopul de Hipona motivul central al existenței lui și izvor de mângâiere (Confesiuni XI,2), astfel încât din texte biblice, implicit sau explicit citate, construiește întreaga tramă a Confesiunilor. În calitatea sa de episcop de Hipona, Augustin este și unul din primii autori creștini care insistă asupra importanței Tradiției ca izvor de autoritate doctrinară. Pentru el, Biblia, în sine însăși, nu este ultimul cuvânt; într-o lucrare contemporană Confesiunilor, episcopul scrie: „Nu voi putea crede în Adevărul Evangheliei dacă autoritatea Bisericii nu m-ar împinge să o fac” (Contra maniheilor). Totuși, nu ne este ușor să știm ce înțelegea Augustin prin „Biserică”, deoarece accentul este pus pe „Biserică -Popor”, poporul celor aleși, celor sfinți, nu doar pe ierarhia ecleziastică; dacă episcopii sunt „Părinți ai Bisericii” – spune el – deoarece au contribuit la zidirea Bisericii, i-au dat ceva din dinamismul ei vital, totuși, ei nu sunt, înainte de toate, decât fiii ei și nu-i pot da Bisericii decât ceea ce ei înșiși au primit de la ea. Ecleziologia augustiniană este foarte complexă, ca de altfel toată gândirea lui; se degajează din gândirea lui o opinie destul de pesimistă în fața unei lumi învechită, de la care nu se mai poate aștepta nimic bun; din acest motiv, Augustin va pune accentul pe importanța rolului Bisericii, văzută ca Împărăția lui Cristos realizată deja aici pe pământ printre aleși (cei botezați). Tot el este cel care a lansat ideea Bisericii ca întrupare continuă a lui Cristos, ce conduce a-l identifica pe Cristos cu Biserica, formând astfel cele două elemente esențiale ale lui „Cristos Total” – Capul Cristos și Biserica mădularele – concepție ce are influență enormă asupra teologiei medievale: rezultatul unei asemenea concepții a fost acela de „diviniza Biserica”, adică „a se transfera ei toate proprietățile exclusive ale lui Cristos (cf. B. Gherardini, La Chiesa è Sacramento, p. 272).

Sfântul Augustin este, într-adevăr, autorul la care, mai mult decât niciodată, dar mai cu seamă în Evul Mediu, s-au referit oameni ai Bisericii, fie reprezentanți ai Magisteriului oficial, fie mistici, fie teologi ai scolasticii sau reformatori ai sec. XVI (o asemenea influență are ca efect faptul că „sfântul Augustin este autorul, mai mult sau mai puțin deformat, citit probabil de toți, în particular de gânditorii Evului Mediu” – (J. Le Goff, Civiltà del Occidente Medievale, p. 48). Însă nu doar oamenii Bisericii l-au citit, iar pentru asta este suficient să facem o trecere în revistă foarte rapidă și deloc exhaustivă a autorilor care s-au lăsat influențați de el, în particular de Confesiunile lui. Un cercetător francez, Pierre Courcelle, Les Confessions de saint Augustin dans la tradition littéraire, Paris, 1963 și Recherches sur les Confessions de saint Augustin, Paris, 1968, face o analiză detaliată a tuturor acestor autori, din care spicuim aici câteva nume.

1.     Influența Confesiunilor este perceptibilă deja în timpul vieții lui Augustin; doar ce-au iești de sub pana autorului, Confesiunile au stârnit ura păgânilor, maniheilor și donatiștilor, care au găsit aici cele mai dure critici la învățăturile lor; însă credincioșii aflați de partea orthodoxiei credinței nu au făcut decât să multiplice manuscrisele și să le transmită posterității: Paulin de Nola face referire la una din scrisorile lui adresată însuși autorului în luna mai 408, și în anul 414 într-o altă scrisoare adresată amicului său Evodiu; în anul 417, Orosius a folosit Confesiunile ca sursă pentru lucrarea sa Istoria; apoi, un alt discipol, Paulin de Milano, dovedește că știe Confesiunile atunci când scrie biografia sfântului Ambroziu, Vita Ambrosii, în anul 422; Posidius de Calama se folosește de textul Confesiuni pentru a redacta prima biografie a episcopului de Hipona, Vita Augustini; imediat după moartea episcopului, Paulin de Pella publică o lucrare autobiografică, Eucharisticos, în anul 459, în care găsim referințe evidente augustiniene; de asemeni, găsim reminiscențe din Confesiuni și în lucrarea monahului irlandez, sfântul Patrik, Confessio; acesta din urmă arată un interes sporit față de conținutul lucrării și mai puțin față de forma ei literară.

2.     Tot în sec. V, cronicarul Prosper de Aquitania, publică o serie de Sentințe extrase explicit din Confesiuni; puțin după, monahul și poligraful Casiodor arată un interes deosebit față de personalitatea intelectuală a sfântului Augustin (în particular în Comentarii la Psalmi); Isidor de Sevilia, cu siguranță, cel mai mare erudit al sec. VII, arată cât de bine cunoaște opera episcopului de Hipona, multe din operele lui purtând urme augustiniene adânci.

3.     În perioada carolingiană avem iarăși martori numeroși ai unui interes crescând față de opera sfântului Augustin, manuscrisele lui multiplicându-se fără număr; în acest fel lucrările episcopului cunosc o largă difuziune; monahul reformator Benedict din Aniano îi cunoaște lucrările; episcopul Agobard de Lyon și cultivatul Jean Scot Erigena citesc opera sfântului Augustin cu mare interes și joacă un rol primordial în gândirea lor.

4.     În sec. XI-XIII interesul față de Confesiunile sfântului Augustin nu face decât să crească: monahul englez Goscelin de St. Bertin sfătuiește citirea lor pentru zidirea spirituală; plini de admirație sunt și monahii Ivan de Chartres, Rupert de Deutz, Filip de Harvengt; abatele Gilbert din Nogent își găsește modelul perfect în Confesiunile sfântului Augustin atunci când redactează propria-i biografie, Vita mea; iar renumitul teolog Abélard este interesat de textele în care episcopul de Hipona susține posibilitatea unui acord între filosofia platonică și credința creștină, în particular cât privește învățătura despre divinitatea Cuvântului; priorul monahilor certozini, Guido, publică Meditationes, o lucrare îmbibată cu referințe explicite la Confesiunile sfântului Augustin; însă, unul dintre monahii care se hrănește cel mai mult cu scrierile augustiniene este Aelred de Rielvaulx, despre scrierile căruia se poate spune că este un fel de osmoză datorită căreia el retrăiește, în propria-i viață, experiențele sfântului Augustin; în sec. XIII, Bonaventura din Bagnoregio citează Confesiunile de cel puțin 100 de ori în scrierile lui; cât privește influența sfântului Augustin asupra sfântului Toma de Aquino este suficient să consultăm volumele Indici ale lucrărilor lui.

5.     În sec. XIV, secolul marilor mistici, ideile augustiniene au găsit un teren cu mulți admiratori și imitatori; printre ei se numără dominicanul german Ioan Tauler, dar mai ales confratele lui Meister Eckhart, care a avut o influență atât de însemnată asupra secolului său cu cât a scrutat cu mai multă atenție lucrările sfântului Augustin, adaptându-le propriului sistem de gândire teocentrică.

6.     În afară de influențe strict teologice sau mistice, Confesiunile au inspirat poeți și literați din toate vremurile; Dante citează lucrarea, rar, însă dă dovadă că o cunoaște; opera vie și dinamică a englezului William Langland (1322-1399) s-a inspirat  din Confesiuni în ce privește dorința transformării interioare a omului; Petrarca este fascinat de descrierile psihologice ale patimilor, prieteniei, îngrijorării umane, vieții solitare.

7.     Perioada Renașterii cunoaște și ea un interes foarte mare față de Confesiunile episcopului de Hipona; călugărul augustinian Martin Luter este un cititor atent al Confesiunilor, din care extrage argumente solide pentru doctrina sa referitor la justificare prin pura voință a lui Dumnezeu; Reformatorul Calvin s-a inspirat mult din gândirea lui Augustin, zicând că „Augustinus plane nobiscum est”; el distinge în Confesiuni o doctrină îmbibată de gândire platonică referitor la har, pe care o apreciază și despre care spune că acolo este exprimată însăși gândirea pură a creștinismului; de asemeni, toți reformatorii văd în sfântul Augustin, în particular, și în toți Sfinții Părinți, în general, o motivație în plus pentru a reveni la principiul fundamental al protestantismului: Sola Scriptura; tot în sec. XVI, marii mistici spanioli au îndrăgit, în particular, două teme augustiniene, strâns legate între ele: Dumnezeu ascuns în creaturi și creaturile ca mesaj viu al Celui Absent.

8.     Sec. XVII mai este numit și secolul sfântului Augustin (cf. J. Dagens, „Le XVIIème siècle, siècle de saint Augustin”, în: Cahiers de l’Association internationale des Études françaises III-V (1953), pp. 275-337); Jansenius a denumit lucrarea sa principală Augustinus, în timp ce colaboratorul său, Jean Duvergier de Saint-Cyran, îi sfătuia pe proprii discipoli spirituali lectura Confesiunilor lui Augustin; celebrul predicator J.-B. Bossuet era și el foarte sensibil referitor la jocul dintre acțiunea divină și liberul arbitru al omului; unii au văzut influența chiar și la marii poeți englezi: W. Shakespeare și John Donne; J.J Rousseau nu-l îndrăgea pe Augustin și a scris și el o lucrare cu același titlu, Confesiuni, tocmai pentru a expune opiniile lui contrare față de cele ale episcopului de Hipona; totuși, nici el nu a scăpat influenței scrierilor augustiniene; Ernest Renan reia, cuvânt cu cuvânt, în lucrarea sa Rugăciune asupra Acropolei, expresia „servo te amavi... (Confesiuni 10,27).

9.     Scriitorii din sec. XIX fac din Augustin un erou romantic; Chateaubriand publică Geniul creștinismului în anul 1802 cu scopul de a contrapune imaginii bine-cunoscute de „sfânt”, îmblânzită și taumaturgică, una care, în opinia lui, ar corespunde mai bine, inspirând-se din trăirile tânărului din Thagaste: înflăcărat, îngrijorat, satisfăcut pe deplin doar în Dumnezeu; Villemain îl exaltă pe Augustin de la imaginația sa înflăcărată, nesătul în cunoaștere, plăceri și iubire..., care mai apoi se retrage în solitudine („Tableaux de l’éloquence chrétienne dans le IVe siècle”, p. 126); în literatura englezească, William Wordsworth este cel mai însemnat reprezentant al mișcării romantice și în capodopera sa, The Prelude, se poate observa, dacă nu o dependență directă, cel puțin câteva asemănări tematice cu lucrarea sfântului Augustin; noul convertit la catolicism, J.H. Newman vede în „Tolle lege” invitația la o regenerare spirituală prin citirea și aprofundarea Scripturilor; în zilele noastre, prezența sfântului Augustin și ale Confesiunilor lui în gândire și în scrieri este foarte evidentă; ar trebui un spațiu mai amplu, dar care depășește propriile mele capacități și competențe pentru a reda, chiar și o parte dintre autorii contemporani care și-au dedicat cercetările lor temei Confesiunilor sfântului Augustin de Hipona.

Așadar, avem de-a face cu o carte pentru toate timpurile, toate gusturile și toate preocupările; în acest sens, chiar dacă este o lucrare de sfârșit de secol IV, este de o actualitate și vivacitate ce depășește cu mult alți autori care au scris la acea vreme sau în secolele ce au urmat. Avem înaintea ochilor noștri o autobiografie, îmbibată cu citate biblice, cum nu s-a mai scris vreodată. Mari gânditori din secolele trecute au citit cu nesaț lucrarea lui, fie pentru a o critica, fie pentru a o ridica în slăvi, însă, întotdeauna cu recunoștință că autorul ei este un geniu al literaturii latine și că nimeni nu poate pretinde că-l cunoaște pe episcopul de Hipona, pentru a-l critica sau pentru a-l înălța pe cele mai înalte culmi de sfințenie, fără a-i fi citit Confesiunile.

 

Origen s-a scris și se va scrie încă multe. Unii l-au aprobat în timpul vieții și i-au urmat învățăturile și după moarte; alții l-au condamnat și dușmănit atât în timpul vieții cât și după moartea lui; în sfârșit, alții l-au recuperat pentru a justifica învățăturile care nu au fost reținute tocmai orthodoxe de Biserica primelor veacuri. Prezint aici traducerea, inedită în limba română, articolelor publicate de Le Nain Sebastien (1637-1698) în celebra lucrare: Memoires pour servir a l'histoire ecclésiastique des six premiers siècles.

Printre toți oamenii de seamă care au trăit în creștinism în primele trei secole ale Bisericii nu există poate niciunul al cărui nume să fi fost atât de celebru ca cel despre care dorim să-i prezentăm aici faptele. Viața sa, spiritul său, știința sa i-au dus faima în întreaga lume. Iar stima generală de care s-a bucurat o perioadă de vreme l-a făcut mai puțin cunoscut decât persecuția care s-a ridicat împotriva lui, fie din greșeala sa, fie din cauza nefericirii care s-a abătut asupra lui, sau, pur și simplu, fie din gelozia față de renumele pe care și l-a dobândit. Astfel s-a văzut alungat din țara sa, destituit din preoție, excomunicat chiar de primele două Biserici [Antiohia și Alexandria, sic.]; în același timp, unii dintre marii sfinți ai acelor vremuri îi susțineau cauza, până chiar și Dumnezeu părea să fie de partea lui, făcând să intre în adevăr și în sânul Bisericii, datorită lui, cei pe care aceeași Biserică îi prezintă astăzi ca fiind dintre cei mai mari oameni.

A avut aceeași soartă după moarte ca în timpul vieții. Până și sfinții s-au opus unii împotriva altora cu privire la persoana sa. Unii martiri i-au făcut apologia, în timp ce alți martiri au scris pentru a-l condamna. Unii l-au privit drept ca pe unul dintre cei mai mari învățători pe care i-a avut vreodată Biserica după apostoli; alții l-au detestat, acuzându-l de a fi „părintele” lui Arie și a tuturor acelora care s-au opus dreptei credințe a Bisericii prin erorile lor. Aceștia din urmă au devenit atât de puternici în Orientul creștin datorită autorității unui împărat care pretindea a fi stăpânul și arbitrul discuțiilor din sânul Bisericii [Constanțiu al II-lea și Valens, promotori ai arianismului] încât Origen s-a văzut lovit de anatemă, atât la al cincilea conciliu ecumenic [Constantinopol II, 553 – împăratul Iustinian], cât și la un alt conciliu ținut cam în același timp, iar condamnarea a fost perpetuată apoi de toată tradiția ecleziastică greacă.

Origen din Alexandria: un personaj complex, teolog desăvârșit dar și controversat

Origen, născut în anul 185, moare în anul 253, în urma torturilor la care a fost supus în timpul persecuției lui Decius, 250-252. Este primul teolog al creștinismului primelor veacuri care a comentat întreaga Scriptură, lăsând posterității o metodă de interpretare care a hrănit și inspirat generații de comentatori și exegeți până în zilele noastre. Datorită acestui fapt este numit, pe drept cuvânt „părintele exegezei creștine”, fiind pionierul studiului critic al textelor sfinte. Origen a pus o piatră de temelie solidă atât în ce privește stabilirea canonului Scripturilor, cât și a metodei de interpretare. Originile creștinismului poartă așadar, până astăzi, amprenta marelui și inegalabilului teolog și exeget alexandrin.

Orientul creștin este marcat de opera lui Origen, la fel cum Occidentul este marcat de opera sfântului Augustin. Încă din timpul vieții lui a suscitat sentimente de admirație, recunoștință și respect, dar și reacții dintre cele mai vehemente și dușmănoase. Zelul său față de tâlcuirea Scripturii și de cele sfinte l-au condus chiar până la auto-mutilare, despre care vorbește unul dintre cei mai mari admiratori ai săi, Eusebiu de Cezareea, în Istoria ecleziastică VI. Acest gest, necugetat, al tinereții lui, va stârni invidia și gelozia episcopului său, Demetrius, care este nevoit să constate cât de strălucit este cel pe care el însuși îl pusese în fruntea Școlii catehetice din Alexandria, la vârsta de doar 18 ani. Meritele îi sunt recunoscute și în afara granițelor Egiptului, fiind invitat de episcopii Teofil și Alexandru în Palestina, respectiv Cezareea și Ierusalim, pentru a ține lecții de interpretare biblică preoților și cateheților lor. Impresionați de vasta lui cultură, fără să ceară avizul episcopului Demetrius, cei doi episcopi palestinieni îi conferă preoția lui Origen și-l invită chiar să țină predici la Ierusalim și Cezareea în timpul sfintelor slujbe, lucru rezervat la acea vreme doar episcopilor. Demetrius nu poate suporta o asemenea încălcare a canoanelor ecleziastice care specificau foarte clar că niciun enoriaș al unei episcopii nu poate primi ordinele sacre prin impunerea mâinilor unui alt episcop, fără acordul ordinarului locului. Astfel, Origen devine persona non grata pentru Demetrius și nu va mai putea pune picioarele în Alexandria, instalându-se astfel definitiv în Cezareea Palestinei. Aici se face remarcat și mai mult prin lucrările sale de o profundă încărcătură teologică și exegetică. Deschide o școală catehetică pentru doritorii studiului biblic și dobândește foarte mulți discipoli, printre care unii vor deveni episcopi de seamă ai creștinismului antic. Tot aici îl prinde și persecuția stârnită de Decius. Origen este închis, torturat și schingiuit, acestea atrăgând moartea sa câțiva ani mai târziu, dând discipolilor săi un exemplu de slujire în folosul interpretării Scripturii și punerii bazelor teologiei creștine.

Lucrările lui Origen

Biografii lui Origen spun că teologul alexandrin ar fi scris peste 250 de tratate teologice, nenumărate comentarii pe marginea textelor biblice și un număr incalculabil de predici și scrisori. În total, opera lui s-ar ridica la circa 6000 de scrieri. Din păcate, majoritatea operei lui dispare în negura vremii deoarece autorul este supus, în repetate rânduri, condamnărilor succesive, fie de persoane care s-au opus teologiei și practicii lui creștine, precum episcopul Demetrius al Alexandriei, fie chiar de sinoade și concilii, precum cel din 553, când împăratul Iustinian, ajutat de teologi anti-origeniști, a recurs la condamnarea anumitor afirmații teologice pe care Alexandrinul le-a expus în lucrările sale sub formă de „ipoteze teologice”, nicidecum ca dogme universale. Motivul condamnării? Teologia nu este o știință exactă, statică, ci una care evoluează. Ceea ce putea fi admis ca fiind ortodoxie în anii 202-220, nu mai este valabil la conciliul de la Niceea, 325, când intenția Părinților conciliari este aceea de a promulga primele dogme creștine tocmai pentru a îngrădi un pic gândirea teologilor în anumite limite. Așadar, toți teologii dinaintea anului 325 vor fi judecați prin prisma standardelor teologiei acestui conciliu. Lui Origen i se reproșează învățături ce sunt dezvoltate, în mare parte, de alți teologi, în particular în interiorul cercurilor monahale, dând naștere unui curent teologic numit „origenism”, adică derive ale gândirii lui Origen, uneori chiar contrare opiniilor lui. Acest curent va fi condamnat, în primul rând de episcopul Alexandriei, Teofil, iar apoi de alți teologi care vor întocmi chiar antologii anti-origeniste ce vor constitui materia de bază în condamnările suferite de Alexandrin. Mai există și problema limbii: opera lui Origen, în limba ei originală, adică greaca sec. III, a dispărut aproape complet. Din fericire, admiratori pricepuți, precum Rufin din Aquileia, sau Ieronim din Stridon, l-au tradus, în sec. IV, în limba latină, făcându-l accesibil și Occidentului creștin, care se exprima în limba latină. Lucrările lui însă comportă pe alocuri mari complexități, iar traducătorii se văd nevoiți, fie să traducă pasajele mai greoaie prin interpretări aproximative, fie să schimbe pur și simplu gândirea teologului. Acesta este și motivul cei-a va opune, stârnind între ei o dușmănie de moarte, pe Rufin și Ieronim, doi mari prieteni și traducători inegalabili la acea vreme. Rufin, din admirație față de învățătorul alexandrin preferă să „răstălmăcească”, pe ici pe colo, gândirea lui Origen, făcând apel la alte texte din alte lucrări, când traducerea unui text întâmpină dificultăți pentru a-i reda ortodoxia gândirii, în timp de Ieronim preferă să înăsprească afirmațiile teologice mai sensibile, ba chiar incompatibile cu ortodoxia credinței de la Niceea, acuzându-l pe Origen de a fi inspiratorul uneia dintre cele mai mari și periculoase erezii din creștinismul sec. IV, arianismul. Arie, care pretinde a fi format la școala discipolului lui Origen, Lucian din Antiohia, susține că învățătura sa, referitor la Cuvântul divin întrupat, se sprijină pe lucrările incontestabile ale Alexandrinului. Într-adevăr, până la conciliul de la Niceea, toți teologii creștini au dezvoltat o gândire trinitară subordinațianistă, în sensul supunerii Fiului față de Tatăl, în virtutea argumentului din Evanghelia după Ioan, unde Isus spune: „Tatăl este mai mare decât mine” (In 14, 28). Arie (250-336) afirmă explicit, plecând de la această teologie, că „Fiul este o creatură”, că „a existat un timp când Fiul nu era”, că „doar Tatăl este Dumnezeu în adevăratul sens”, în timp ce „Fiul este dumnezeu adoptat de Tatăl”, datorită vieții lui virtuoase. Din cauza unei asemenea posterități, Origen va fi condamnat, fără să fi avut loc vreodată o confruntare directă cu propriile lui opere, potrivnicii lui lăsându-se convinși de dificultățile de interpretare.

O teologie în încercare sau „ipotetică”

Așadar, Origen este victima ipotezelor lui teologice, precum: opinia sa despre preexistența sufletelor, succesiunea lumilor până ce toate spiritele vor fi realizat convertirea lor la Dumnezeu, chiar și diavolii (golirea iadului, sau apocatastaza), sau identitatea între statutul inițial al lumii și statutul său final. A-i reproșa asemenea lucruri lui Origen înseamnă a-l înțelege greșit și a nu ține seama de metoda sa teologică din care el încearcă să extragă o învățătură creștină coerentă plecând chiar de la afirmațiile Sfintei Scripturi. Scriptura este cartea Adevărului. Creștinismul în sine este o religie a „cărții”, iar această carte are un subiect principal de revelat, Isus Cristos; așadar, creștinismul este religia discipolilor lui Cristos care-l află revelat la fiecare pagină a Scripturii, pe care Biserica o mai numește și Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu „s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14), el care „din fire fiind Dumnezeu, nu a păstrat ca pe un dar egalitatea sa cu Dumnezeu, dar s-a golit pe sine, luând firea de sclav și devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,5-7). Origen încearcă să găsească și să propună un sistem care să articuleze între ele toate afirmațiile Scripturii, dezvoltând diferite ipoteze de lucru. Gustul său de cercetare și inovație în domeniul teologiei, în fața unei dificultăți, îl conduce să expună, drept ipoteză sau ca exercițiu, o propunere de soluție, să formuleze opinii personale, fără nicio pretenție de universalitate. Niciodată nu a pretins că expune adevăruri dogmatice. Drept dovadă întâlnim, mai la tot pasul, în lucrările lui expresii de genul: „poate”, sau „după părerea mea”, sau „cred că ar trebui să înțelegem astfel”, etc. Origen rămâne un autor pasionant. Citindu-l, parcă ne comunică pe viu gustul său de cercetare a adevărului ascuns în Scriptură și la care au acces doar cei care se străduiesc să-i înțeleagă sensul, trecând peste sensul lui primar, literar. Asiduitatea cu care cititorul se apropie de lucrările lui Origen îl va conduce să-l vadă pe marele teolog la masa sa de lucru, interpretând textele sfinte după ce, în prealabil, s-a rugat cu acele texte, le-a contemplat, le-a pus în paralel cu alte texte și cu multe informații dobândite în formarea sa filosofică, teologică, istorică, arheologică, oratorică, etc. Dacă cineva găsește o idee mai bună ca a lui, ce respectă revelația biblică și nu contravine învățăturii Bisericii, Origen arată că acea ideea trebuie acceptată. Acest fel de a face teologie, formulând soluții propuse drept exerciții sau ipoteze teologice, nu pare a fi ceva ce teologii știu să aprecieze întotdeauna, dând astfel frâu liber geloziei și invidiei, mergând până la a-l condamna definitiv.

O auto-mutilare celebră în istoria creștinismului

În afara violențelor legate de polemica activității literare a Alexandrinului, viața lui Origen constituie în sine un subiect de roman. La vârsta de doar 17 ani, în timp ce creștinii sunt persecutați prin decrete imperiale anticreștine, propriul său tată, Leonidas, întărește corul martirilor alexandrini. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune că, văzând curajul tatălui său în fața călăilor care l-au decapitat, s-a trezit în el dorința de a-l urma în martiriu; din fericire, mama sa l-a împiedicat, ascunzându-i hainele. Creștinii din timpul persecuțiilor cultivau un fel de dorință după martiriu deoarece acest lucru însemna intrarea, pe calea cea mai scurtă, în Împărăția lui Dumnezeu. Viața creștinului este imitațiunea lui Cristos, iar Origen trăiește cu această dorință din fragedă copilărie. Fiind educat în viața religioasă de însăși tatăl său, catehet în Biserica Alexandriei, dă dovadă de atracție față de Sfânta Scriptură. Leonidas pare a fi martorul unei scene admirabile: pe când fiul său dormea, ar fi văzut ieșind din pieptul său o lumină ce lumina multă lume dimprejur. Atunci el a înțeles că fiul său va împărtăși din comoara Scripturilor și va conduce pe calea imitării lui Cristos mulți oameni, de aceea s-a apropiat, a îngenunchiat la marginea patului său și i-a sărutat cu devoțiune pieptul.

După moartea tatălui, bunurile familiale sunt confiscate, iar Origen se vede constrâns să muncească pentru a asigura traiul decent al familiei: mama sa și cei 6 frați mai mici. Profitând de formarea sa literară, începe prin a da cursuri de gramatică, iar în anul 215, la doar 18 ani, episcopul Alexandriei îi încredințează șefia Școlii Alexandrine. În această vreme, se pare, s-ar fi auto-mutilat pentru a fi scutit de orice ispită, aplicând, ad-litteram, textul din Mt 19,12: „există eunuci care se fac ei înșiși astfel, pentru Împărăția lui Dumnezeu”. S-au scris multe pe această temă: Origen înțelegea, la acea vreme, Scriptura doar în sensul ei literal? Sau a vrut să scape acuzației că atrăgea fete la școala catehetică datorită puterii lui de seducție? Nu se știe exact. De altfel, episodul ne este povestit doar de un singur autor, un admirator necondiționat, al lui Origen, Eusebiu de Cezareea. Spre sfârșitul vieții, Origen are o predică despre textul din Mt 18,12 în care îi judecă foarte sever pe cei care-l interpretează ad-litteram și se mutilează. Nu aduce însă în discuție fapta sa. Cu siguranță, Origen a evoluat în interpretarea Scripturilor, trecând de la sensul literal la cel spiritual și alegoric. Ceea ce știm, este faptul că mai târziu, episcopul de Alexandria, Demetrius, care la început își arată toată admirația față de Origen, îi reproșează sever această auto-mutilare și o face publică, în ciuda faptului că Origen însuși adoptase tăcerea și discreția cu privire la acest gest. De c e o asemenea răsturnare de situație? Prestigiul lui Origen creștea necontenit în Alexandria astfel încât constituia, în fața episcopului, o putere de temut. Folosește Demetrius acest episod pentru a-l discredita pe Origen și a-l înlătura de la șefia Școlii Alexandrine? Foarte probabil.

În anul 232, fiind în dizgrația lui Demetrius, Origen părăsește definitiv Alexandria. Partea a doua a vieții lui și-o va petrece, în principal, în Cezareea Palestinei, unde este sfințit preot și unde poate continua cariera sa de profesor. Fiind susținut de un bogătaș, Ambroziu, pe care l-a convertit la creștinism, își deschide un adevărat atelier de copiști, publicând astfel cele mai importante opere ale sale. În timpul persecuției lui Decius, în anul 250, este închis și torturat. Sănătatea îi este pusă la grea încercare și va muri ceva mai târziu, în anul 253, probabil la Tyr. Mâhnirea sa, poate și nefericirea noastră, este faptul că a murit din cauza persecuției, nu în timpul ei. Așadar, a murit martir? Dacă da, poate nu ar fi fost condamnat un secol mai târziu, iar opera lui ar fi fost păstrată mai bine și răspândită mai mult! Însă tradiția Bisericii l-a păstrat printre autorii cei mai de seamă, fără a-l înscrie în calendarele sfinților. Teologia sa este mereu proaspătă, actuală și împinge pe orice teolog, ce știe să depășească prejudecățile, spre o cercetare mai profundă și mai dinamică a Scripturilor pentru a-l descoperi pe Isus Cristos.

Filosoful Κλεάνθης / Kleánthês s-a născut în jurul anului 331/330 î.d.Ch la Assos/Troades și moare în anul 232 î.d.Ch. la Atena. Este succesorul lui Zenon din Kition ca dască la școala stoicienilor, din 262 până la moartea sa, 232, prin înfometare voluntară, la vârsra de 99 de ani. Diogene Laerce spune că înainte de a veni la Atena, pentru a îmbrățișa filosofia stoicilor, era un luptător și lipsit de cele materiale, trăind chiar în sărăcie. La Atena se înscrie la școala lui Zenon, fondatorul stoicismului în anul 301, câștigându-și existența făcând lucruri mici. După moartea mentorului său, Cleanthes este directorul Porticului, la moartea lui fiind succedat de Chrysippus din Soles.

Printre lucrările lui, ni s-a transmis și acest Imn către Zeus, despre care cercetătorul francez, călugărul dominican Andre-Jean Festugiere, La Révélation d'Hermès Trismégiste, t. II : Le Dieu cosmique, 1949, Belles Lettres 1981, p.  310-332, 418,  spune că trădează panteismul lui Cleanthes, un panteism destul de ambiguu, deoarece Zeus este, în același timp, imanent și Rațiunea arhitectă; este o forță imanentă cosmosului care, din interior, îl mișcă spre scopul pe care trebuie să-l atingă, Suflul sau Focul ce sălășluiește în toate ființele; Zeus este un zeu personal, un zeu căruia ne putem ruga, un zeu providențial ce se îngrijește de oameni, care-l răsplătește pe cel virtuos și îl lasă pe cel nelegiuit să se scufunde în pierzanie.

Cleanthes

Imn către Zeus

Tu care primești atâtea nume,

Dumnezeule Atot-Puternic, Stăpânul cerului 

Prin fire nelimitat, Ordinator universal,

Bucură-te!

Nouă, muritorilor,

Ne revine să-ți cântăm bunătatea fecundă, 

Deoarece, dintre toate ființele vii,

Ce-și au locuința pe pământ, în aer și în ape,

Doar omul, singur, este din ființa ta,

Și doar el poate vorbi înaintea feței tale.

Laud puterea ta nesfârșită

Și vreau să preamăresc Legea ta,

În jurul nostru, sub privirea ta,

Firmamentul și toate universurile,

Urmează, în ascultare, linia trasată de tine

Pentru fiecare în parte.

În mâna ta de ne-învins,

Gata să sememe oricând teroare,

Doarme ca o sabie sclipitoare,

Fulgerul, a cărei furie face

Să zguduie pământul din temeliile sale

Înțelepciune măreață,

Tu ești cel care toate le rânduiești

Tu dai viață la toate,

Tu însuflețești toate,

Tu pe toate le cârmuiești,

Tu toate le susții.

Suflet al lumii, Omniprezent,

În care totul se naște și crește

Nimic, pe pământ sau în ceruri,

Fără voia ta nu poate exista.

Și nimic nu se întâmplă, în afara răului,

Rău căruia cel nechibzuit îi dă naștere. 

Dar și aici, mâna ta puternică se arată,

Și extrăgând ordinea din haos,

Dând la ceva inform o formă

Și despărțind cele bune de cele rele,

Din uri, tu stabilești pacea,

Și din dezbinări armonia,

Astfel încât Legea ta este ce care

Cârmuiește natura infinită.

Nesăbuit, pentru nefericirea sa,

Doar o ființă nu recunoaște asta

Orbit cum este, o urmează,

Tânjește după o mare fericire,

Profundă, desăvârșită

Și paznicul incoruptibil,

Ce zace în el pentru a-l apăra,

Legea divină, nu știe să o vadă,

Nici să o audă, în străfundul inimii,

Greșit inspirat de nebunia lui,

A făcut alegerea imperfectă...

Nesăbuitule! În zadar vrei să dai vieții,

Un scop mai măreț decât frumusețea

Sufletului tău nu te va mulțumi nicicând.

Când suntem împărțiți între reputație,

Sau când facem totul pentru a ne îmbogăți,

Când ne înduplecăm cu deșertăciuni,

Dezgustul va urma după plăcere.

 tuturor bunurilor,

Regele fulgerelor și trăsnetului,

Salvează oamenii din pierzanie

Și bunătatea ta să-i lumineze

Să fie zi în sufletul lor,

Iar în ochii lor să strălucească Legea ta,

Acea Lege imuabilă,

Rațiunea muritorilor și zeilor.

Tată, atunci uniți în tine,

Datorită nefericirii care ne-a făcut mai înțelepți,

Vom putea, atât cât este bine,

Să-ți aducem la picioare cinstea noastră;

Deoarece, lanțul de aur,

Care leagă împreună pământul și cerul

Dumnezeu Suveran, 

Dreptatea ta este pentru noi toți

Ordinea veșnică

 

Dacă până în anul 1054, ba chiar și mult după această dată, episcopul Romei era considerat și respectat drept "urmaș al Sfântului Petru", în virtutea misiunii încredințate lui de Cristos: "Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și puterile celui rău nu o vor birui" (Mt 16, 18), după această dată, cu precădere după cruciada a patra, din anul 1204, asistăm la dialoguri crâncene, violente, disprețuitoare între latini și greci cu privire la "primatul petrin". Pe lângă multe aspecte canonice și de interpretare a textelor biblice cu privire la Petru și la ceilalți apostoli, mai intervine și chestiunea dogmatică trinitară legată de introducerea filioque din partea Bisericii Apusene, fără convocarea unui conciliu ecumenic, prin autoritatea pontificală. Dialogul de față prezintă o inițiativă împăciuitoare, respectuoasă, cu argumente pro și contra referitor la argumentul pus în discuție: "primatul petrin".

1. Salut în Dumnezeu, domnului meu preaînțelept și venerabilului meu fiu, Grigore, din partea lui Origen. După cum știi prea bine, înclinațiile naturale ale inteligenței, după ce au primit o formare suficientă, pot avea rezultatul de a conduce, în măsura posibilului, la împlinirea, dacă pot spune așa, scopului care a stat la baza acestui exercițiu de formare. Așadar, dispozițiile tale naturale pot să facă din tine un jurist roman împlinit și un filosof grec aparținând uneia din școlile cele mai renumite. Însă eu aș dori ca tu să te folosești de toate  puterile tale și de toate dispozițiile naturale în scopul aprofundării învățăturii creștine. Cât privește mijloacele la îndemână pentru acest lucru, aș dori să înveți de la filosofia greacă tot ceea ce-ți poate fi de folos, ca o învățătură enciclică sau propedeutică pentru a te introduce în creștinism, iar de la geometrie și de la astronomie tot ceea ce-ți va fi de folos pentru interpretarea Sfintelor Scripturi. Astfel, ceea ce spun filosofii despre geometrie și muzică, despre gramatică, despre retorică și despre astronomie, numindu-le auxiliare ale filosofiei, noi le vom aplica însăși filosofiei în raport cu creștinismul (adică, așa cum științele enumerate mai sus sunt în slujba filosofiei, tot la fel, filosofia este în slujba teologiei creștine - philosophia ancilla theologiae).

2. Poate, o idee asemănătoare ne este sugerată de un text din Exod. Însuși Dumnezeu spune fiilor lui Israel să ceară vecinilor și camarazilor lor să le dea toate obiectele din aur și din argint, precum și haine (Ex 11,2; 12,35). În acest fel sunt nevoiți să-i dezbrace pe egipteni pentru a găsi, în ceea ce vor primi material, obiecte ce vor fi folosite în cultul divin. Cu ceea ce au luat de la egipteni, fiii lui Israel și-au fabricat mobilier pentru Sfânta Sfintelor, arca și capacul ei, cherubinii, propițiatorul, vasul de aur în care au așezat mana, pâinea îngerilor. Aceste obiecte erau fabricate, într-adevăr, din cel mai fin aur al egiptenilor; dintr-un aur masiv, de calitate inferioară, au fabricat candelabrul, plasat în fața vălului Sfintei Sfintelor, și lămpile ce făceau parte din el, masa de aur pe care au așezat pâinile pentru jertfele rituale și, între cele două, de asemeni tot din aur, altarul parfumurilor. Din aur de calitatea a treia sau a patra au făurit vasele sfinte. Alte obiecte au fost făcute cu materialele egiptenilor, deoarece, fiii lui Israel, exilați în Egipt, au câștigat prin munca lor să aibă materiale prețioase în abundență pentru a-și face toate aceste obiecte de folos pentru cultul divin. Iar cu hainele egiptenilor, desigur, au făcut veșmintele necesare pentru slujiri în cultul divin, după cum spune Scriptura, folosind meșteșugul cusutului cu acul (Ex 27,16). Croitorii coseau împreună, sub călăuza înțelepciunii lui Dumnezeu, veșminte pentru toți și au făcut, de asemeni, voaluri și despărțituri interioare și exterioare.

3. De ce trebuie ca, printr-o digresiune nepotrivită, să încerc să-ți demonstrez pentru ce erau de folos, fiilor lui Israel, obiectele luate din Egipt, obiecte de care egiptenii nu se foloseau cum trebuie, însă de care evreii s-au folosit, datorită înțelepciunii lui Dumnezeu, pentru a-l cinsti? Sfânta Scriptură ne spune totuși tristețea pe care au simțit-o unii din fiii lui Israel pentru a veni în Egipt, deoarece ne dă de înțeles că, pentru unii, este o mare nenorocire să locuiești în țara Egiptului, adică în științele lumii, după ce ai fost mai întâi hrănit cu Legea lui Dumnezeu și din cultul pe care i-l dădeau israeliții. Așadar, Ader Idumeul, atâta timp cât a trăit în țara lui Israel, fiindcă nu se apropia de hrana egiptenilor, nu și-a făurit idoli. Însă, odată ajuns în țara Egiptului, după ce s-a îndepărtat de înțeleptul Solomon, ca și cum ar fi fugit departe dinaintea înțelepciunii lui Dumnezeu, a devenit rudă cu Faraonul, căsătorindu-se cu sora soției lui și a dat naștere unui fiu care a fost crescut împreună cu fiii Faraonului. De aceea, când a revenit în țara lui Israel, nu a făcut decât să dezbine poporul lui Dumnezeu (1 Regi 11,14-25) și să învețe, de la vițelul de aur, să spună: Aceștia sunt zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din țara Egiptului (Ex 32,4 și 8 // 1 Regi 12,28). Iar eu am învățat din experiență, și-ți pot mărturisi, că puțini sunt oamenii care au luat din Egipt ceea ce le era de folos și care, odată ieșiți din această țară, să fi fabricat obiecte destinate cultului divin. Însă numeroși sunt frații lui Ader Idumeul. Sunt cei care au profitat de câteva cunoștințe grecești pentru a da naștere la opinii eretice și să fabrice, pentru a spune așa, viței de aur în Bethel, cuvânt care se tălmăcește astfel: Casa lui Dumnezeu. Cuvântul pare să ne sugereze prin aceasta că au zidit idoli pe care i-au așezat peste Scripturile în care sălășluiește Cuvântul lui Dumnezeu și pe care i-au numit, alegoric, Bethel. Conform Cuvântului, aceștia au ridicat un alt idol făurit în Dan. Dan este zona învecinată, limitrofă granițelor păgâne, după cum ne arată cele scrise în cartea lui Isus, fiul lui Nave (Ios 19,47). Sunt deci aproape de teritoriile păgâne unii dintre idolii fabricați de frații lui Ader, după cum am explicat.

4. Așadar, tu, domnul și fiul meu, străduiește-te și dă-ți silința să studiezi Scripturile divine; fiindcă avem nevoie de multă strădanie când ne apucăm de studiul cărților sfinte, din teama de a nu rosti unele cuvinte sau unele gânduri într-un mod necuvenit cu mesajul ce doresc să ni-l reveleze. Străduindu-te, așadar, să citești aceste cărți cu intenția de a crede și de a fi plăcut lui Dumnezeu, bate, prin lectura ta, la ușa a ceea ce este închis, și-ți va deschide portarul despre care Isus a spus: Celui care bate portarul îi va deschide (In 10,3). Dându-ți silința să scrutezi Sfintele Scripturi caută cu dreptate și cu o încredere nestrămutată în Dumnezeu sensul textelor sfinte, ascuns celor mai mulți. Să nu te mulțumești doar să bați și să cauți, deoarece este absolut necesar și să te rogi pentru a înțelege cele divine. Pentru a ne îndemna în acest sens, Mântuitorul nu a spus doar: Bateți și vi se va deschide, și: Căutați și veți găsi, dar și: Cereți și vi se va da (Mt 7,7). Am îndrăznit să vorbesc astfel datorită iubirii părintești ce o am față de tine. Dacă este bine sau nu că am îndrăznit, doar Dumnezeu poate ști și Cristosul său și cel care participă la Duhul lui Dumnezeu și la Duhul lui Cristos. Să dea Domnul ca și tu să poți participa și să crești neîncetat participarea ta pentru a spune, nu doar: Am devenit participanți la Cristos (Evr 3,14), dar și: Am devenit participanți la Dumnezeu (1 Cor 15,24).

Faptele lui Pilat, un document datând din sec. II-III, mai târziu transmis sub numele de Evanghelia după Nicodim, este compus din două texte compilate în sec. IV de un copist, care își dezvăluie numele în prolog, Anania. Documentul pare să fi fost redactat ca replică a unui document intitulat Faptele lui Pilat, publicat de împăratul Maximin Daia (311-312) cu scopul de al-l defăima pe Cristos și pe creștinii care cred într-un om mort condamnat de Pilat la cea mai rușinoasă și umilitoare moarte, prin răstignire, rezervată sclavilor. Maximin a poruncit ca lucrarea lui să să fie studiată în școli pentru a-i lua în derâdere pe creștini.

Textul a ajuns la noi într-o versiune greacă, originalul pare să fi fost scris în ebraică, după mărturia compilatorului, din sec. V, o copie fidelă a manuscrisului din sec. IV, însă cu mici adăugiri ale unor tradiții mai vechi, deoarece Iustin Filosoful și Tertulian din Cartagina fac trimitere la Faptele lui Pilat în sec. II deja. Textul se bucură foarte repede de traduceri în mai multe limbi: siriacă, armeană, etiopiană, latină.

Prima parte are o tentă apologetică evidentă: Pilat devine un martor privilegiat al nevinovăției și dumnezeirii lui Isus. De asemeni, Nicodim și Iosif din Arimateea, personaje de prim plan ale lucrării, fiind evrei, se convertesc la creștinism, acceptându-l pe Isus din Nazaret ca Mesia cel propovăduit în vechime, Mântuitor.

Partea a doua are un caracter mai mult apocaliptic deoarece povestește, prin mărturia celor doi fii gemeni ai lui Simon din Cirene, Rufus și Alexandru, coborârea lui Isus în iad. Acest aspect umple un gol din Evangheliile canonice: ce s-a întâmplat cu Isus între momentul morții pe cruce (vineri după amiază, pe la ora a noua) și momentul învierii (ziua întâi a săptămânii, la ivitul zorilor)? De asemeni, textul vine cu amănunte la ceea ce spune și sfântul Petru: Cristos a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu, dat la moarte în ceea ce priveşte trupul, dar înviat cu duhul, în care a venit şi a predicat sufletelor care erau în închisoare, celor care odinioară nu au voit să asculte, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Nóe, pe când se construia arca în care puţini, adică opt suflete, au fost salvate prin apă. Aceasta este o imagine a Botezului care vă salvează acum pe voi nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos, cel care, după ce s-a înălţat la cer, este la dreapta lui Dumnezeu şi îi sunt supuşi îngerii, stăpânirile şi puterile" (1 P 3, 18-22). Această parte folosește izvoare din sec. II și este redactată în sec. IV.

Fapte ale Domnului nostru Isus Cristos redactate sub Ponțiu Pilat

Prolog: Sunt Anania, gardian, de rang pretorian, și jurist-consult. L-am cunoscut pe Domnul nostru Isus Cristos prin scrierile divine - Scriptura - și m-am convertit. Am primit chiar și harul sfântului botez. Astfel am început să cercetez cu privire la faptele ce au fost săvârșite în vreme Domnului nostru Isus Cristos. Evrei l-au consemnat în mâinile lui Ponțiu Pilat. Am găsit aceste documente în limba ebraică și, după voința lui Dumnezeu, le-am tradus în limba greacă pentru a le împărtăși cu toți cei care înalță rugăciuni prin numele Domnului nostru Isus Cristos. Sub împăratul nostru, Flavius Teodosie, anul 17 al domniei lui și anul 5 al domniei lui Flavius Valentin, în a noua indicțiune (în vechime o indicțiunea romană era o perioadă de 15 ani care, la Roma, începând cu împăratul Constantin, separa două perioade de perceperi de impozite extra). Voi, cei care veți citi această lucrare sau veți copia acest text, să nu mă uitați și rugați-vă pentru mine pentru ca Dumnezeu să aibă milă de mine și să-mi ierte păcatele săvârșite înaintea sa. Pace celor care citesc, celor care ascultă și familiilor lor, amin!

În anul al 15-lea al domniei lui Tiberiu Cezar, împăratul romanilor, Irod fiind rege în Galileea de 18 ani; și în ziua a opta al candelor lui aprilie, adică 25 martie, sub consulatul lui Rufus și Rubelion; în anul al patrulea de la cea de-a 202-a olimpiadă, Iosif Caiafa fiind Mare Preot al evreilor, Nicodim povestește toate evenimentele care s-au petrecut după răstignirea și pătimirea Domnului și le-a făcut cunoscute marilor preoți și celorlalți evrei. Același om a lăsat posterității un text în limba ebraică.

Partea I: După ce s-au întrunit în consiliu, marii preoți și scribii, Ana, Caiafa, Semes, Datha, Gamaliel, Iuda, Levi, Neftali, Alexandru, Iair și toți ceilalți evrei s-au prezentat înaintea lui Pilat aducând de acuze la adresa lui Isus: "Știm, spuneau ei, că este fiul lui Iosif tâmplarul și că s-a născut din Maria. Însă el pretinde a fi Fiul lui Dumnezeu și Rege! Mai mult, încalcă sabatul și vrea să distrugă Legea Părinților noștri".

Pilat i-a întrebat: "Ce face el și ce vrea să distrugă?" Evreii i-au răspuns: "Legea noastră ne interzice să ne îngrijim de cineva în sabat. Însă el, folosindu-se de niște manipulări neclare, a vindecat în zi de sabat un șchiop, un cocoșat, un om cu mâna secată, orbi, neputincioși, surzi și posedați!" Pilat i-a întrebat: "Ce vreți să spuneți când ziceți 'manipulări neclare'"? Ei i-au zis: "Este un magician. Îi izgonește pe diavoli cu Bel-Zebuth, căpetenia lor și toți îl ascultă".

Pilat le-a zis: "Un duh necurat nu poate izgoni un alt duh necurat! Trebuie să fie Dumnezeul Esculap!" Evreii i-au zis lui Pilat: "Cerem Mărinimiei Tale să-l convoci înaintea tribunalului tău și să-l judeci". Pilat le-a răspuns: "Spuneți-mi cum aș putea, eu un simplu procurator, să supun un Rege la interogatoriu?" Ei i-au zis: "Noi nu i-am dat acest titlu! El, cu de la sine putere, se proclamă Rege!". Pilat a chemat un soldat și i-a zis: "Adu-mi-l aici pe Isus, însă tratează-l cu respect și demnitate". Soldatul a ieșit și, când l-a văzut pe Isus, s-a închinat înaintea lui.

Apoi, a luat bucata de material ce o ținea pe braț, a așternut-o pe pământ, și i-a zis: "Doamne, mergi pe acest material și intră, fiindcă guvernatorul te cheamă". Văzând ce a făcut soldatul, evreii l-au întrebat pe Pilat: "De ce, spuneau ei, nu ai trimis să-l caute pe Isus un călău, în locul acestui soldat? Deîndată ce l-a văzut, soldatul s-a aruncat la picioarele lui, a așternut pe pământ un fel de covor prețios și i-a zis lui Isus să meargă deasupra, ca și cum ar fi Rege!"

Pilat l-a chemat pe soldat și i-a zis: "Ce-ai făcut? De ce ai întins acest material ca un covor pentru ca Isus să meargă deasupra?" Soldatul i-a răspuns: "Domnule Guvernator, când m-ai trimis la Ierusalim la Alexandru, l-am văzut pe acest om încălecat pe un măgar, iar copiii evreilor cu ramuri de măslini în mâini îl aclamau, în timp ce alții își întindeau hainele pe pământ zicând: mântuiește-ne, tu care ești din înălțimi! Binecuvântat să fie cel ca vine în numele Domnului!" Evreii s-au luat atunci de soldat și i-au zis: "Copiii evreilor strigă în ebraică! Cum de știi să tălmăcești în grecește ceea ce ei strigau în ebraică?"

Soldatul le-a zis: "L-am întrebat pe unul din evrei și i-am zis să-mi spună și mie ceea ce strigă copiii în ebraică. Iar el mi-a tradus". "Și ce strigau ei în ebraică?", întrebă Pilat. Evreii i-ai răspuns: "Hosanah, membrone, baruchama, Adonai. "Dar ce înseamnă: "Osana și toate celelalte cuvinte?", întrebă Pilat. Evreii i-au răspuns: "Mântuiește-ne, tu care ești din înălțimi! Binecuvântat să fie cel ce vine în numele Domnului!" Pilat le-a zis: "Dacă voi înșivă confirmați cuvintele rostite de copiii evreilor, atunci de ce credeți că soldatul meu a făcut ceva rău?"

Ei au păstrat tăcerea. Atunci, Guvernatorul i-a zis soldatului: "Ieși, adu-l aici pe Isus, tratându-l așa cum simți". Soldatul a ieșit și a dat dovadă de același respect ca prima dată; și i-a zis lui Isus: "Doamne, intră, guvernatorul te cheamă". Isus intră. Iar vulturii de pe însemnele regale și-au aplecat capul în semn de adorație față de Isus. Văzând că și cei care purtau însemnele regale s-au curbat și s-au închinat în semn de respect la trecerea lui Isus, evreii i-au înjurat pe purtătorii însemnelor. Însă Pilat le-a zis evreilor: "De ce nu admirați mai degrabă atitudinea de respect a purtătorilor însemnelor, care s-au înclinat înaintea lui Isus și l-au adorat?"

Evreii i-au răspuns lui Pilat: "I-am văzut pe vulturi răsucindu-și gâtul. Așa îl adoră ei pe Isus!" Guvernatorul a poruncit să fie aduși purtătorii însemnelor: "De ce ați făcut aceasta?", i-a întrebat el. Ei i-au răspuns lui Pilat: "Suntem greci și nu aducem închinare decât zeilor noștri. De ce l-am adora pe acesta? Noi doar țineam însemnele regale cu vulturii când, dintr-o dată, aceștia și-au aplecat gâtul și l-au adorat!" Pilat s-a adresat căpeteniilor sinagogii și bătrânilor poporului: "Alegeți dintre fiii voștri, oameni puternici și musculoși. Eu îi voi numi să poarte însemnele regale cu vulturii; vom vedea dacă se vor mai pleca în semn de adorație înaintea lui Isus". Bătrânii evreilor au ales 12 bărbați robuști și musculoși și le-a dat în mâini însemnele regale cu cei doi vulturi, în două grupe de câte șase.

Aceștia se țineau drepți înaintea tribunei guvernatorului. Iar Pilat i-a zis soldatului: "Scoate-l pe Isus din pretoriu și condu-l de aici, purtându-te cu el după cum simți". Isus și soldatul au părăsit sala. Pilat i-a chemat pe primii purtători ai însemnelor și le-a zis: "Vă făgăduiesc pe viața lui Cezar, dacă vulturii nu se înclină la intrarea lui Isus, vă voi tăia capul". Pentru a doua oară, guvernatorul a poruncit soldatului să-l aducă pe Isus. Soldatul a dat dovadă de același respect și l-a rugat pe Isus să pășească pe stofa întinsă de el ca un covor.

Isus a ascultat și a intrat. Doar ce a pășit pragul, că vulturii însemnelor regale s-au înclinat din nou în fața lui Isus și l-au salutat! Acest fapt l-a umplut pe Pilat de teamă. A dorit să coboare de la tribună. Doar ce a schițat mișcarea, că un mesaj ajunge de la soția sa, zicând: "Să nu existe nimic între tine și acest om drept. Fiindcă am suferit mult în noaptea aceasta din pricina lui". Atunci, Pilat s-a adresat tuturor evreilor prezenți și le-a zis: "Cunoașteți credincioșia soției mele și știți că nu este departe să împărtășească și ea religia voastră".

Ei i-au zis: "Da, știm prea bine". Pilat a reluat: "ei bine, soția mea tocmai mi-a trimis un mesaj: Să nu existe nimic între tine și acest om drept. Fiindcă am suferit mult în noaptea aceasta din pricina lui". Evreii i-au răspuns lui Pilat: "Nu te-am prevenit noi oare? Este un magician, el a trimis un vis soției tale!". Pilat s-a întors către Isus și i-a zis: "De ce oamenii aceștia aduc mărturii și acuze împotriva ta? Nu răspunzi nimic...?"

Isus a zis: "Dacă nu ar fi împuterniciți, nu ar vorbi astfel. Însă fiecare are puterea vorbei lui; fiecare este liber să spună binele sau răul. Ei să constate". Bătrânii evreilor i-au răspuns lui Isus: "Și ce-am putea vedea oare? Întâi de toate că te-ai născut dintr-o relație păcătoasă. Apoi, că nașterea ta la Betleem a provocat un masacru al pruncilor nevinovați. În sfârșit, că tatăl tău, Iosif, și Maria, mama ta, au fost nevoiți să fugă în Egipt, atâta erau de jenați înaintea poporului". Unii dintre acești evrei, mai delicați, au protestat, zicând: "Din câte ne dăm seama, nașterea lui nu este una păcătoasă! Știm că Iosif s-a căsătorit cu Maria. Isus s-a născut după buna rânduială!"

Celor care susțineau contrariul, Pilat le-a zis: "Nu spuneți adevărul! Părinții lui sunt căsătoriți. Compatrioții voștri dau mărturie". Ana și Caiafa i-au zis lui Pilat: "Vezi: noi toți mărturisim că nu este născut după rânduială, dar nimeni nu ne crede. Acești oameni sunt prozeliți sau discipoli de-ai lui". Pilat, întorcându-se spre Ana și Caiafa, i-a întrebat: "Ce sunt prozeliții?" "Sunt, au răspuns ei, oameni de origine greacă, convertiți recent la iudaism".

Susținătorii nașterii legitime, Lazăr, Astenus, Antonius, Iacob, Amnes, Zenas, Samuel, Isaac, Feneas, Crispos, Agripa și Iuda, au strigat într-un glas: "Nu avem nimic de-a face cu prozeliții! Suntem fii ai iudeilor și susținem doar adevărul, deoarece am participat la căsătoria dintre Iosif și Maria!" Pilat, adresându-se celor 12 care susțineau nașterea legitimă, le-a spus: "Puteți să jurați pe capul lui Cezar că mi-ați spus doar adevărul: Isus nu este născut așadar în afara căsătoriei?" Ei au răspuns: "Legea noastră ne interzică să jurăm. Este un păcat. Însă ei, să jure pe capul lui Cezar că noi nu am spus adevărul și atunci noi vom merita moartea".

Pilat i-a zis lui Ana și lui Caiafa: "Nu spuneți nimic la cele auzite?" Ana și Caiafa i-au zis lui Pilat: "Acești 12 oameni care susțin că Isus nu este născut dintr-o relație adulteră, sunt crezuți, iar noi, majoritatea, care susținem că este rodul unei uniri păcătoase, că este un magician și că se consideră Fiul lui Dumnezeu, nu suntem crezuți".

Pilat i-a alungat pe toți din sală, mai puțin cei 12 care susțineau nașterea după buna rânduială a lui Isus și i-a îndepărtat de Isus. Pilat i-a întrebat: "Din ce motiv vor aceștia să-l omoare?" Ei i-au răspuns lui Pilat: "Îi scoate din fire, deoarece Isus face vindecări în zi de sabat!" Pilat le-a zis: "Așadar, caritatea lui face să se nască în ei idei ucigașe?"

Scos din fire, Pilat a ieșit din pretoriu și le-a zis: "Soarele îmi este martor, nu găsesc nimic în acest om pentru care să poată fi acuzat". Evreii i-au zis guvernatorului: "Dacă nu ar fi un ticălos, nu l-am fi dat pe mâna ta". Pilat le-a răspuns: "Luați-l așadar și judecați-l după legea voastră". Evreii i-au zis: "Nu ne este îngăduit să condamnăm pe cineva la moarte". "Vouă, Dumnezeu vă interzice să ucideți? Dar eu?" zise Pilat.

Apoi intră din nou în pretoriu. L-a chemat pe Isus deoparte și l-a întrebat: "Tu ești Regele iudeilor?" Isus i-a răspuns lui Pilat: "Spui asta de la tine sau alții ți-au vorbit despre mine?" Pilat i-a zis lui Isus: "Oare sunt eu evreu? Poporul tău și marii preoți te-au dat pe mâinile mele. Ce ai făcut?" Isus i-a zis: "Împărăția mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția mea ar fi fost din lumea aceasta, oamenii mei s-ar fi luptat pentru ca eu să nu fiu dat pe mâna evreilor. Însă Împărăția mea nu este de aici".

"Așadar, ești Rege?", întrebă Pilat. Isus i-a răspuns: "Tu spui aceasta. Sunt Rege. Nu m-am născut și nu am venit în această lume decât pentru a face să se audă învățătura mea la tot cel ce se află în adevăr". "Ce este adevărul?", îl întrebă Pilat. "Adevărul este din ceruri", răspunse Isus. Pilat i-a zis: "Iar pe pământ nu există adevăr?" Isus i-a zis lui Pilat: "Vezi tu însuți cum oamenii de pe pământ, care dețin puterea, îi judecă pe cei care spun adevărul!".

Lăsându-l pe Isus în pretoriu, Pilat ieși afară, unde se aflau evreii, și le-a spus: "În ce mă privește, nu găsesc în el motiv de condamnare". Evreii i-au zis: "Acest om a declarat: pot să distrug acest templu și să-l refac în trei zile". "Care templu?", întrebă Pilat. Evreii i-au răspuns: "Cel pe care Solomon l-a zidit în 46 de ani, el susține că-l poate dărâma și rezidi în trei zile".

Pilat le-a zis: "Sunt nevinovat de sângele acestui drept. Luați-l voi!" Evreii i-au zis: "Sângele lui să cadă peste noi și peste copiii noștri!" Pilat i-a chemat pe bătrânii poporului, pe preoți și pe leviți și le-a zis cu glas scăzut: "Nu faceți aceasta. Niciuna din acuzele voastre nu justifică moartea. Nu-l acuzați decât de faptul că face vindecări și astfel încalcă sabatul!"

Bătrânii, preoții și leviții i-au zis lui Pilat: "Dacă cineva hulește împotriva Cezarului este compatibil cu condamnarea la moarte?" "Da, a răspuns Pilat, este". Evreii i-au zis: "Fie, așadar, cel care hulește împotriva Cezarului merită moartea, dar el a hulit împotriva lui Dumnezeu!" Guvernatorul i-a scos afară pe evrei din pretoriu și, chemându-l pe Isus, i-a zis: "Ce să fac cu tine?" Isus i-a zis lui Pilat: "Fă conform a ceea ce ai primit". "Și ce am primit?", îl întrebă Pilat. Isus i-a zis: "Moise și profeții au prorocit moartea și învierea mea".

Evreii și cei care ascultau l-au întrebat pe Pilat: "Ce mai crezi acuma când ai auzit cu urechile tale cea mai mare hulă?" Pilat le-a zis evreilor: "Dacă răspunsul său este o hulă, luați-l voi și pentru această hulă duceți-l în sinagoga voastră, judecați-l după Legea voastră". Evreii i-au zis lui Pilat: "Legea noastră prescrie astfel: dacă un om aduce ofensă unui alt om, să primească 40 de lovituri de bici, mai puțin una (adică 39). Dacă hulește împotriva lui Dumnezeu, să fie ucis".

Pilat le-a zis: "Luați-l așadar și pedepsiți-l după ideile voastre". Evreii i-au răspuns lui Pilat: "Noi vrem ca el să fie răstignit!" Pilat le-a răspuns: "Dar nu merită răstignirea". Atunci Guvernatorul, aruncându-și privirea asupra mulțimii evreilor, a văzut multe lacrimi în ochii lor și a spus: "Deci nu toți evreii vor ca Isus să moară?" Bătrânii poporului i-au zis: "Ba da, am venit cu toții să-ți cerem condamnarea sa la moarte". Pilat le-a răspuns: "Dar de ce trebuie să moară?" Iar evreii i-au răspuns: "Fiindcă pretinde că este Fiul lui Dumnezeu și Rege!"

Nicodim, un evreu, ținându-se înaintea guvernatorului, i-a zis: "Te rugăm, om plin de milă, permite-mi să spun și eu câteva cuvinte". "Vorbește", i-a zis Pilat. Iar Nicodim a spus: "Am zis Bătrânilor, preoților, leviților și întregului popor al evreilor în sinagogă: De ce vreți moartea acestui om? Săvârșește multe semne uimitoare, pe care nimeni altul nu le-a făcut, nici nu le va mai face. Lăsați-l să plece și renunțați să-i faceți vreun rău. Dacă minunile pe care le face vin de la Dumnezeu, vor dăinui. Dacă vin de la oameni, vor pieri numaidecât! Fiindcă Moise, fiind trimis de Dumnezeu în Egipt, a făcut multe semne, venind de la Dumnezeu, înaintea lui Faraon, regele acelei țări. Și erau acolo doi slujitori ai Faraonului, Jamnes și Jambres, care și ei săvârșeau minuni multe, la fel ca Moise, iar egiptenii îi venerau ca pe niște zei pe acești Jamnes și Jambres! Însă semnele lor nu erau de la Dumnezeu și au pierit, ei și cei care au crezut în ei. Haideți! Eliberați-l pe acest om, chiar nu merită moartea!"

Evreii i-au zis lui Nicodim: "Tu ai devenit discipolul său și nu ești obiectiv!" Nicodim le-a răspuns: "Dar guvernatorul, este oare și el discipolul lui, deoarece îl apără și el? Nu ține oare el funcția pe care o are de la Cezar?" Pe evrei i-au cuprins fiorii și scrâșneau din dinți împotriva lui Nicodim. Pilat le-a zis: "De ce scrâșniți din dinți împotriva lui? Oare fiindcă nu vă place adevărul pe care l-a spus?" Evreii i-au zis lui Nicodim: "Ia tu adevărul său și împărtășește soarta lui!" "Amin! Amin!", răspunse Nicodim, "iau asupra mea acest adevăr și împart soarta lui, după cum spuneți voi!"

Unul din evrei a înaintat și a cerut guvernatorului să ia cuvântul: "Dacă vrei, vorbește", i-a răspuns acesta. Iar evreul a zis: "Eu am fost imobilizat la pat timp de 38 de ani, răpus de suferință. Isus a venit. Mulți posedați de diavol și alții, atinși de diferite boli și suferințe, au fost vindecați de el. Câțiva tineri, cărora le-a fost milă de mine, m-au transportat cu targa mea și m-au adus înaintea lui. Văzându-mă, Isus a fost cuprins de compasiune și mi-a zis: Ia-ți targa și umblă! Iar eu mi-am luat targa și mergeam!" Evreii i-au zis lui Pilat: "Întreabă-l în ce zi a fost vindecat". Cel vindecat a răspuns: "Era într-o sâmbătă". Evreii au strigat într-un glas: "Nu ți-am spus noi oare că vindecă și scoate diavoli în zi de sâmbătă?"

Un al evreu din mulțime a zis: "Și eu eram orb din naștere; auzeam glasurile însă nu vedeam niciun chip. Când Isus a trecut pe lângă mine, am început să strig cât mă ținea glasul: Fie-ți milă de mine, fiul lui David! Iar lui i s-a făcut milă de mine, și-a pus mâinile peste ochii mei. În acel moment mi-am recăpătat vederea".

Un alt evreu a ieșit din mulțime și a spus: "Eram cocoșat și, printr-un cuvânt, el m-a vindecat". O femeie, care se numește Berenice, strigă de departe: "Și eu pierdeam sânge și i-am atins poala hainei lui, iar scurgerea s-a oprit; sufeream de această boală de 12 ani!" Evreii au zis: "Legea noastră nu admite mărturia unei femei!"

Atunci o mulțime de oameni, bărbați și femei, a strigat: "Acest om este un profet iar diavolii i se supun!" Celor care spuneau că diavolii se supun lui Isus, Pilat le-a zis: "De ce doctorii legii nu ascultă și ei de Isus?" I-au zis lui Pilat: "Nu știm". Alții au povestit că l-a ridicat din mormânt pe Lazăr, mort de patru zile. Guvernatorul s-a înfiorat și a zis mulțimii evreilor: "De ce vreți să vărsați sânge nevinovat?"

L-a chemat lângă el pe Nicodim și pe cei 12 bărbați care susțineau nașterea lui legitimă și le-a zis: "Ce trebuie să fac? Iată că mulțimea este agitată". I-au zis: "Nu știm, este treaba lor". Din nou Pilat a întrebat întreg poporul evreilor: "Știți că există obiceiul ca la sărbătoarea azimilor să vă eliberez un prizonier. Am acum în lanțuri un condamnat care se numește Batrabas și îl mai am pe cel pe care tocmai l-ați adus înaintea mea, pe acest Isus în care nu găsesc niciun motiv de condamnare. Pe care vreți să vi-l eliberez?" "Pe Barabas", au strigat cu toții.

Pilat le-a zis: "Atunci ce să fac cu Isus, care se numește Cristos?" "Răstignește-l!", i-au strigat ei. Unii evrei au mai adăugat: "Nu ești prietenul Cezarului dacă îl eliberezi. S-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu și Rege. Așadar, ești supusul acestui Rege nu al lui Cezar?" Scos din fire, Pilat le-a zis evreilor: "Popor întruna rebel, vă ridicați chiar și împotriva binefăcătorilor voștri!" Evreii i-au răspuns: "Și care sunt binefăcătorii noștri?" Pilat le-a zis: "Dumnezeul vostru v-a scos din țara Egiptului și din sclavia în care sufereați, v-a purtat de grijă traversând marea, secând-o sub pașii voștri, iar în pustie v-a hrănit cu mană și prepelițe, iar din stâncă v-a dat apă să beți, și tot el v-a dat Legea! Iar după toate aceste binefaceri, ați aprins mânia lui fabricându-vă un vițel din metal și l-ați întristat atât de tare pe Dumnezeul vostru încât a vrut să vă facă să pieriți cu toții! Moise însă s-a rugat în favoarea voastră și nu ați murit. Iar acum veniți să-mi reproșați că eu îmi urăsc împăratul!".

S-a ridicat de pe scaunul său și s-a îndreptat spre ieșire. Evreii strigau: "Noi recunoaștem ca rege pe Cezar, nu pe Isus! Însă magii i-au adus din Orient cadouri ca unui suveran. Iar când Irod a aflat de la magi că un Rege s-a născut, a vrut să-l ucidă. Iosif, tatăl său, aflând asta, l-a luat pe prunc și pe mama lui, și a fugit în Egipt. Irod, aflând asta, a poruncit masacrul pruncilor evrei născuți la Betleem".

Acest discurs l-a mâniat și mai mult pe Pilat. A impus tăcerea mulțimii tot mai zgomotoase și le-a zis: "Așadar, pe acest om îl căuta Irod?" "Da", i-au răspuns ei, "el este!" Atunci Pilat a luat un vas cu apă și și-a spălat mâinile, întorcându-se cu fața către soare, zicând: "Sunt nevinovat de sângele acestui drept! Treaba voastră!" Din nou mulțimea evreilor a strigat într-un glas: "Sângele lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri!"

Pilat a tras perdeaua tribunei unde făcea judecata și i-a spus lui Isus: "Poporul tău te acuză că ești Rege. Iată care este sentința mea: mai întâi vei fi biciuit, după tradiția împăraților noștri, apoi vei fi răstignit pe cruce în grădina în care ai fost capturat. Doi tâlhari, Dismas și Gestas, vor fi răstigniți cu tine". Isus a ieșit din pretoriu însoțit de cei doi bandiți.

Când a ajuns la locul stabilit, a fost dezbrăcat de hainele lui, a fost înfășurat cu un ștergar la mijloc și i s-a pus o coroană de spini pe cap. A fost răstignit împreună cu cei doi tâlhari. Isus spunea: "Tată, iartă-i fiindcă nu știu ce fac". Apoi, soldații și-au împărțit între ei hainele lui, iar poporul era acolo și privea. Marii preoți și, cu ei, căpeteniile, își băteau joc de el zicând: "I-a salvat pe alții. Să se salveze pe sine însuși. Dacă este Fiul lui Dumnezeu să coboare de pe cruce!" Și soldații își băteau joc de el; s-au apropiat de el, i-au dat să bea oțet amestecat cu fiere și spuneau: "Ești Regele evreilor, salvaeză-te pe tine însuți".

După această sentință, Pilat a poruncit să fie înscris pe o tabletă motivul condamnării lui Isus în litere ebraice, grecești și latinești, așa cum îl susțineau evreii: "Acesta este Regele evreilor". Unul din tâlharii răstigniți pe cruce cu el i-a zis: "Dacă ești Cristos, salvează-te pe tine însuți și pe noi împreună cu tine". Însă Dismas a luat cuvântul și l-a certat zicând: "Nu-ți este frică de Dumnezeu, tu care suferi aceeași pedeapsă? În ce ne privește, suntem condamnați pe drept, din cauza faptelor noastre; însă el nu a făcut niciun rău". Și i-a zis lui Isus: "Doamne, amintește-ți de mine în Împărăția ta". Iar Isus i-a zis: "Adevăr, adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis".

Era pe la ceasul al șaselea și pământul a fost acoperit de întuneric până la ceasul al nouălea, soarele dispărând. Atunci, catapeteasma templului s-a rupt la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: "Tată, Baddoch efkid ruel!", ceea ce înseamnă: "În mâinile tale îmi încredințez duhul". A spus acestea și și-a dat duhul.

Văzând acestea, centurionul îl lăuda pe Dumnezeu, zicând: "Acest om era un drept!" Și mulțimea care alergase să vadă cele ce se întâmplau se întorcea la casele lor bătându-și pieptul. Centurionul a raportat cele petrecute guvernatorului. Atunci Pilat și soția lui au intrat într-o părere de rău profundă și în acea zi nu s-au atins nici de băutură, nici de mâncare.

Pilat i-a convocat pe evrei și le-a zis: "Ați văzut cele ce s-au întâmplat?" I-au răspuns: "A fost o eclipsă de soare. Suntem obișnuiți cu asemenea eveniment". Prietenii lui Isus se țineau la o oarecare distanță, precum și femeile care l-au însoțit din Galileea și care au văzut toate acestea. A venit un om, numit Iosif, membru al Consiliului, originar din Arimateea, care avea credință în Împărăția lui Dumnezeu. S-a apropiat de Pilat și a cerut trupul lui Isus.

Apoi el l-a coborât de pe cruce, la înfășurat într-un giulgiu alb și l-a așezat într-un mormânt tăiat în stâncă, în care nimeni nu mai fusese pus. Când au aflat că Iosif a cerut trupul lui Isus, evreii l-au căutat, pe el și pe cei 12 bărbați care susțineau nașterea legitimă a lui Isus; îl căutau, de asemeni, și pe Nicodim și pe mulți alții, care au dat mărturie înaintea lui Pilat referitor la binefacerile lui Isus asupra lor. Cu toții s-au ascuns de frica evreilor.

Doar Nicodim s-a înfățișat înaintea evreilor, fiindcă era unul dintre oamenii importanți ai lor. I-a întrebat: "Cum ați intrat în sinagogă?" Iar evreii i-au răspuns: "Dar tu, cum ai intrat? Ești complicele său, împărtășește așadar soarta sa în viața viitoare!" Nicodim le-a zis: "Amin! Amin!".

La rândul său, Iosif a ieșit și le-a zis: "De ce sunteți așa de scandalizați fiindcă am cerut trupul lui Isus de la Pilat? Iată, l-am așezat într-un mormânt nou, după ce l-am înfășurat într-un giulgiu alb și am acoperit mormântul cu o piatră mare. Însă voi ați săvârșit doar rău vis a vis de acest drept, pe care l-ați răstignit fără nicio remușcare și pe care l-ați străpuns chiar printr-o lovitură de lance".

Evreii l-au prins pe Iosif și au hotărât să-l țină ascuns până a doua zi de sabat. "Să știi bine, i-au zis ei, că doar ceasul ne împiedică să te ucidem, fiindcă începe sabatul. Însă să știi că tu nu meriți nici măcar un mormânt. Îți vom arunca trupul păsărilor cerului". Iosif le-a răspuns: "Vorbiți cu aroganța lui Goliat, care l-a insultat pe Dumnezeul cel Viu și pe sfântul David! Însă Dumnezeu a grăit prin profet: Mie îmi aparține răzbunarea! Eu sunt cel care dau răsplata, spune Domnul. Iar astăzi, cel necircumcis după trup, însă circumcis în inimă, a luat un vas cu apă și și-a spălat mâinile, cu fața către soare, zicând: Sunt nevinovat pentru sângele acestui drept! Treaba voastră! Iar voi ați răspuns lui Pilat: Sângele său să coboare peste noi și peste copiii noștri! Într-adevăr, mă tem că mânia lui Domnului se abate deja asupra voastră și asupra fiilor voștri, după cum ați spus". Aceste cuvinte i-au scos din fire pe evrei.

L-au luat pe Iosif și l-au închis într-o casă fără ferestre, au pus gărzi la intrare și au sigilat ușa în spatele căreia Iosif a rămas prizonier. În sabat, căpeteniile sinagogii, preoții și leviții au convenit să se întrunească la sinagogă în ziua următoare. Deliberările au început foarte devreme: ce fel de moarte să-i aplice lui Iosif? Au hotărât să-l aducă înaintea instanței de judecată. Însă când au deschis ușa, care fusese sigilată,  nu l-au mai găsit înăuntru.

Întreg poporul a rămas înmărmurit și chiar cuprins de frică când au văzut că sigiliul era intact și Caiafa era cel care deținea asupra lui cheia. Și nu au mai îndrăznit să ridice mâna asupra acelor care i-au luat apărarea lui Isus înaintea lui Pilat. Se mai aflau încă în sinagogă, nereveniți din uimirea lor, când au venit unii membri ai gărzii pe care evreii au cerut-o lui Pilat, și care fuseseră însărcinați să supravegheze mormântul lui Isus și să-i împiedice pe discipolii lui Isus să vină și să-i fure trupul. Au povesti șefilor sinagogii, preoților și leviților aceste evenimente: "A avut loc un mare cutremur și am văzut un înger care cobora din cer; acesta a rostogolit piatra care închidea mormântul și s-a așezat deasupra. Era sclipitor ca zăpada și asemenea fulgerului. Fiind cuprinși de mare frică, am căzut, pe jumătate morți. Și am auzit glasul îngerului, vorbea femeilor care se aflau acolo, în apropierea mormântului: nu vă fie teamă ! Știu că îl căutați pe Isus, cel răstignit, nu este aici. A înviat după cum v-a spus! Veniți și vedeți locul în care a fost depus Domnul. Mergeți deîndată și spuneți discipolilor săi că a înviat din morți și că se află în Galileea".

Evreii i-au întrebat: "Cine erau aceste femei cărora le vorbea îngerul?" "Nu știm cine erau", au răspuns gărzile. Evreii i-au întrebat: "Cât era ceasul?" Gărzile au răspuns: "Miezul nopții". Din nou evreii: "Și de ce nu l-ați oprit?" Gărzile: "Eram morți de frică și ne era teamă îngrozitoare că nu vom mai vedea vreodată lumina zilei. Cum să-l fi oprit?" Evreii: "Precum viu este Domnul, nu credem cuvintele voastre".

Gărzile au zis atunci evreilor: "Ați văzut că acest om a făcut fapte atât de mărețe și nu l-ați crezut. Cum să credeți niște oameni ca noi? Dar ați făcut bine să jurați pe viața Domnului, fiindcă este viu!" Gărzile au continuat zicând: "Se pare că l-ați închis pe omul care a cerut trupul lui Isus de la Pilat; ați sigilat ușa camerei în care l-ați încuiat, însă când ați descuiat ușa, nu l-ați mai găsit. Dați-ni-l pe Iosif, așadar, iar noi vi-l vom da pe Isus!"

Evreii le-au răspuns: "Iosif a mers acasă la el". Gărzile au replicat: "Și Isus a înviat, după cum a spus îngerul, iar acum se află în Galileea". Aceste cuvinte i-au îngrijorat nespus pe evrei. Au spus: "Nu trebuie ca această veste să se răspândească și astfel toți să se convertească la Isus". Și după ce au deliberat, au pus bani mână de la mână și au înmânat o sumă bunicică soldaților cu acest mesaj: "Să spuneți că în timpul nopții, în timp ce voi dormeați, discipolii săi au venit și i-au furat trupul. Dacă mesajul ajunge la urechile guvernatorului, ne vom ocupa noi ca să-l îmblânzim și să vă scutim de orice neplăceri". Soldații au luat banii și au făcut după cum le-au spus evreii.

Fineas, un preot, Adas, un doctor al legii, și Ageu, un levit, venind din Galileea la Ierusalim au povestit următoarele căpeteniilor sinagogii, preoților și leviților: "L-am văzut pe Isus și pe discipolii lui, așezat pe muntele Milkom, și spunea discipolilor: Mergeți în lumea întreagă, propovăduiți la toată făptura: cel ce va crede și se va boteza va fi mântuit; cel care nu va crede, va fi osândit. Și iată semnele care-i vor însoți pe cei care vor crede: în numele meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua șerpi în mâini și vor bea otravă și nu vor simți nimic rău; vor impune mâinile asupra celor bolnavi și aceștia se vor vindeca. Isus vorbea încă discipolilor săi și iată că l-am văzut înălțându-se la cer".

Bătrânii, preoții și leviții au spus: "Aduceți slavă Dumnezeului lui Israel și mărturisiți numele său dacă ați auzit și ați văzut cu adevărat ceea ce ne povestiți!" Povestitorii au mărturisit: "Pe cât este de adevărat că Domnul și Dumnezeul părinților noștri, Abraham, Isaac și Iacob, mărturisim că am văzut și auzit discursul său și l-am văzut înălțându-se la cer". Bătrânii, preoții și leviții le-au zis din nou: "Dar de ce ați venit? Pentru a ne aduce această știre sau pentru a vă achita de un vot făcut lui Dumnezeu?" "De ce să ne achităm de un vot?", au răspuns aceștia.

Bătrânii, preoții și leviții le-au spus atunci: "Dacă nu ați venit să vă achitați de un vot, atunci de ce ați venit să povestiți prostiile voastre înaintea întregului popor?" Fineas, preotul, Adas, docotrul legii, și Ageu, levitul, au spus căpeteniilor sinagogii, preoților și leviților: "Dacă cuvintele pe care le-am spus și despre care dăm mărturie constituie un păcat, ei bine, atunci suntem aici înaintea voastră. Faceți cu noi cum vi se pare mai bine". Aceia au luat Legea și i-au făcut să jure că nu vor spune nimănui ceea ce le-a zis lor. Apoi, i-au invitat la masă, le-a dat de mâncat și de băut, și i-a alungat din oraș, dându-le și bani și trei oameni care să-i însoțească până în Galileea. Astfel au intrat la casele lor fără surprize.

În timp ce acești oameni mergeau spre Galileea, marii preoți, căpeteniile sinagogii și bătrânii s-au întrunit în sinagogă. au încuiat ușile și au început fiecare să se plângă în felul său: "Ce înseamnă acest semn care s-a ivit în Ierusalim?", se tânguiau ei. Ana și Caiafa le-a zis: "De ce vă tot tânguiți și plângeți? Nu știți oare că discipolii le-au dat aur și le-a încredințat misiunea de a spune că un înger al Domnului a coborât și a rostogolit piatra de pe mormânt?" Însă preoții și bătrânii au spus: "Faptul că discipolii au venit și i-au furat trupul, mai merge. Însă cum sufletul a intrat din nou în trupul său și cum de se află în Galieea acum, este de neexplicat!" Cum se poate explica un asemenea mister.

Discuțiile lor începeau să fie tot mai stâlcite: "Nu trebuie să avem încredere în necircumciși". Nicodim s-a ridicat și, în picioare, înaintea Consiliului, a spus: "Vorbiți bine! Însă oare puteți ignora poporul Domnului? Oamenii care au venit din Galileea sunt temători de Dumnezeu; au destule bunuri și chiar nu au niciun interes. Nu sunt niște fanatici. V-au spus, sub jurământ, că l-au văzut pe Isus pe muntele Milkom cu discipolii săi, pe care îi învăța tot ceea ce ne-au transmis ei, apoi l-au văzut înălțându-se la cer. Sfintele Scripturi ne-au învățat că și Ilie a fost ridicat la cer. Eliseu l-a chemat cu glas puternic și Ilie i-a lăsat mantia sa. Elizeu a aruncat această mantie în Iordan și a traversat râul și s-a dus la Ierihon, iar profeții au venit în întâmpinarea lui și i-au zis: Elizeu, unde este domnul tău, Ilie? El le-a zis că a fost ridicat la cer. Și i-a zis lui Elizeu: "Duhul nu l-a dus mai degrabă pe unul din munți? Să-i luăm așadar pe slujitorii noștri și să plecăm în căutarea lui". Elizeu și-a dat acordul și i-a însoțit. L-au căutat în zadar timp de trei zile și au împământenit certitudinea răpirii lui. "Iar acum, ascultați-mă: să trimitem oameni pretutindeni în Israel și să vedem dacă, din întâmplare, Cristos nu ar fi fost răpit de un duh și așezat pe unul din munți".

Această idee a plăcut tuturor. Au căutat câțiva cercetași în toată țara lui Israel și l-au căutat pe Isus, însă fără rezultat. La Arimateea l-au găsit pe Iosif; nimeni nu a îndrăznit să-l facă din nou ostatic. Le-au spus așadar bătrânilor, preoților și leviților: "Am străbătut Israelul în toate părțile: nici urmă de Isus! Însă l-am găsit pe Iosif în Arimateea". Căpeteniile sinagogii, preoții și leviții au fost bucuroși când au aflat vești despre Iosif. Au adus mulțumiri Dumnezeului lui Israel și au ținut consiliu pentru a ști în ce fel îl vor putea întâlni.

Apoi au luat o foaie de papirus și i-au scris acestea lui Iosif: "Pace ție! Suntem conștienți că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și împotriva ta. Însă îl rugăm pe Dumnezeu să te ajute să ajungi în familia ta și la copiii tăi. Noi am fost cu toți întristați fiindcă nu te-am mai găsit, deschizând ușa ce fusese sigilată de Caiafa. Mărturisim: eram plini de răutate și de gânduri rele în ce te privește. Însă Domnul te-a luat sub pavăza sa și a dejucat planul nostru împotriva ta, venerabile Iosif!"

Au ales din toată țara lui Israel șapte bărbați, prieteni ai lui Iosif și foarte cunoscuți de el. Căpeteniile sinagogii, preoții și leviții le-au zis: "Atenție! Dacă ia și citește scrisoarea noastră, asta înseamnă că va reveni la noi și va face parte din nou din grupul nostru. Însă, dacă refuză să o citească, să știți că nu ne are la inimă. Dați-i sărutul păcii și reveniți". I-au binecuvântat pe trimiși și le-au dat drumul să plece.

Aceștia s-au dus și l-au găsit pe Iosif. S-au prosternat înaintea lui zicând: "Pace ție!" "Pace vouă și întregului popor Israel", a răspuns el. I-au înmânat scrisoarea. Iosif a luat-o, a citit-o, a sărutat-o și i-a mulțumit lui Dumnezeu astfel: "Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu care l-a scutit pe Israel să verse un sânge nevinovat! Binecuvântat să fie Domnul care l-a trimis pe îngerul său pentru a mă acoperi cu aripile sale!"

Apoi i-a pus la masă. Au mâncat și au băut și au dormit la el. În zori s-au trezit și s-au rugat. Apoi, Iosif a pus șaua pe măgărița sa și a plecat cu acei bărbați. Au ajuns în orașul sfânt al Ierusalimului și întreg poporul a alergat înaintea lui Iosif strigând: "Pacea să fie cu tine! Fii binevenit!" Iar el a răspuns întregului popor: "Pace vouă!" Toți l-au îmbrățișat și s-au rugat împreună cu el. Văzându-l, s-au bucurat cu toții.

Nicodim l-a primit la el și a făcut un mare banchet la care i-a invitat și pe Ana, Caiafa, bătrânii, preoții și leviții, foarte fericiți că pot mânca și bea în compania lui. Apoi au cântat imnuri și fiecare a plecat la casa lui. Iosif a rămas la Nicodim. A doua zi, care era o vineri, căpeteniile sinagogii, preoții și leviții s-au dus în grabă la Nicodim. Acesta a ieșit în întâmpinarea lor și le-a zis: "Pacea să fie cu voi!" Eu au răspuns la fel: "Pacea să fie cu tine, Iosif, și cu toată casa ta și cu toți ai tăi!" I-a invitat să intre. Întreg Consiliul s-a întrunit și Iosif a venit în mijlocul lor, s-a așezat între Ana și Caiafa. Însă nimeni nu îndrăznea să-i dea cuvântul.

Atunci Iosif a spus: "De ce m-ați convocat?" I-au făcut semn lui Nicodim să-i răspundă el. Acesta a deschis gura și i-a zis lui Iosif: "Ei bine, venerabilii doctori ai legii, preoții și leviții vor să audă, cu bucurie, un cuvânt de la tine". "Întreabă-i așadar ce vor să le spun", i-a zis Iosif. Ana și Caiafa au luat cartea Legii și i-au spus cu jurământ lui Iosif următoarele: "Slăvește-l pe Dumnezeul lui Israel și mărturisește numele său! Jură pe profetul Iosua, Achar nu a dat greș jurămintelor lui, însă i s-a revelat întreg adevărul, fără să omită un cuvânt. Nici tu să nu ascunzi niciun cuvânt". Iosif a răspuns: "Nu vă voi ascunde nimic".

I-au zis: "Eram foarte supărați fiindcă ai cerut trupul lui Isus, că l-ai înfășurat într-un giulgiu alb și l-ai așezat într-un mormânt. De aceea te-am închis într-o casă fără ferestre, a cărei uși le-am încuiat cu chei și pe care le-am sigilat, punând și gărzi pentru a te supraveghea. Însă, a doua zi, când am deschis ușile, nu mai erai înăuntru. Asta ne-a făcut să ne alarmăm foarte tare și până ieri Poporul Domnului era foarte nedumerit. Acuma povestește-ne așadar tot ceea ce s-a întâmplat".

Iosif a luat cuvântul și le-a zis: "M-ați închis vineri, pe la ceasul al zecelea și am rămas acolo tot sabatul. Însă, la miezul nopții, în timp ce eram în picioare și mă rugam, casa în care m-ați închis s-a ridicat din cele patru colțuri ale ei și un fel de fulger luminos mi-a încins ochii cu lumină. Înspăimântat, am căzut cu fața la pământ. Atunci a venit cineva lângă mine, m-a luat de mână și m-a ridicat din locul de unde zăceam și s-a prelins peste mine o apă proaspătă, din cap până în picioare, în timp ce miresme de mir îmi umpleau nările. Mi-a șters fața, m-a îmbrățișat și mi-a zis: Nu te teme, Iosif. Deschide-ți ochii și privește cine este cel ce-ți vorbește. Ridicându-mi privirea, l-am văzut pe Isus. Înspăimântarea m-a cuprins și mai tare. Credeam că era o fantomă și am început să recit poruncile. Însă el le spunea odată cu mine. Și voi știți prea bine: atunci când o fantomă aude recitând din Lege, o ia la fugă. Văzând că el le recită odată cu mine, am strigat: Rabi Ilie! El mi-a zis: Nu sunt Ilie. - Cine ești, Doamne, i-am zis. Și el mi-a zis: Sunt Isus. Ai cerut lui Pilat trupul meu, apoi m-ai înfășurat într-un giulgiu curat și capul mi l-ai acoperit cu un ștergar, apoi m-ai așezat în mormântul tău nou și ai așezat o piatră mare la intrarea mormântului. Și i-am zis celui care-mi vorbea: Vino și arată-mi locul în care te-am așezat. M-a condus în acel loc și mi l-a arătat. Giulgiul încă mai era acolo, și ștergarul cu care îi acoperisem capul. Atunci m-am convins că era Isus. M-a luat de mână, în timp ce toate ușile erau încuiate, și m-a condus la casa mea. Apoi m-a condus până la pat și mi-a zis: Pacea să fie cu tine! M-a îmbrățișat încă o dată și mi-a zis: Să nu părăsești aceste locuri timp de patru zile, fiindcă, iată, îi voi întâlni pe frații mei în Galileea".

Ascultând descrierea lui Iosif, căpeteniile sinagogii, preoții și leviții au rămas înmărmuriți și au căzut cu fața la pământ. Nu s-au atins de bucate până la ceasul al nouălea. Atunci, Nicodim, care se afla lângă Iosif, le-a vorbit lui Ana și pe Caiafa, preoților și pe leviților: "Ridicați-vă! Întăriți-vă picioarele și aveți curaj: mâine este sabatul Domnului". S-au ridicat și, după ce au invocat numele Domnului, au mâncat și au băut, apoi fiecare s-a întors la casa lui.

În ziua sabatului, doctorii legii s-au întrunit, la fel și preoții și leviții. Vorbeau între ei și ziceau: "Ce este cu mânia asta care s-a abătut asupra noastră? Cunoaștem totuși pe tatăl său și pe mama sa". Levi, un doctor al Legii, spuse: "I-am cunoscut părinții: erau temători de Dumnezeu și erau fideli rugăciunii. De trei ori pe an vărsau zeciuiala. Când s-a născut Isus, l-au adus aici și l-au oferit lui Dumnezeu drept ofrandă bineplăcută. Iar marele doctor Simeon l-a luat în brațe și a zis: Acum slobozește pe slujitorul tău, Stăpâne, după cum mi-ai promis. Fiindcă ochii mei au văzut mântuirea, pe care tu ai pregătit-o înaintea popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava Poporului tău Israel. Apoi Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei, mama lui: Îți vestesc o veste nouă cu privire la acest copil. Maria l-a întrebat: Este o veste bună, domnul meu? Simeon i-a zis: Este o veste bună. Iată, acest copil este spre căderea și ridicarea multora din Israel și va fi un semn de contradicție. Iar ție, sufletul tău îți va fi străpuns de o sabie pentru ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi!"

I-au zis lui Levi, doctorul Legii: "Cum de știi toate acestea?" Levi le-a zis: "Nu știți că eu am studiat Legea la școala lui Simeon?" Consiliul i-a zis: "Vrem să-l vedem pe tatăl tău". Și au trimis să-l caute. Apoi l-au întrebat, iar acesta le-a zis: "De ce nu l-ați crezut pe fiul meu? Fericitul și dreptul Simeon l-a învățat Legea". Consiliul l-a întrebat: "Rabi Levi, așadar, ne-ai spus adevărul?" El le-a zis: "Acesta este adevărul".

Căpeteniile sinagogii, preoții și leviții și-au zis între ei: "Ei bine, să-i căutăm pe cei trei oameni care au venit din Galileea și să ne spună despre învățătura sa și despre înălțarea lui. Trebuie ca ei să ne explice ceea ce au văzut cu ocazia înălțării". Această sugestie a fost pe placul tuturor. I-au adus pe cei trei oameni veniți din Galileea și le-a dat aceste instrucțiuni: "Spuneți lui Rabi Adas, lui Rabi Fineas și lui Rabi Ageu: Pacea să fie cu voi și cu toți cei care trăiesc cu voi! S-au iscat dezbateri aprinse în consiliul nostru. De aceea i-am însărcinat pe acești mesageri să vă aducă în orașul sfânt al Ierusalimului".

Mesagerii au plecat în Galileea și i-au găsit pe oamenii pe care-i căutau șezând, studiind Legea. Le-au dat sărutul păcii. Galileenii le-au zis călătorilor: "Pacea să fie întregului Israel!" Ceilalți au răspuns: "Pacea să fie cu voi!" Cei dintâi au reluat: "Care este scopul vizitei voastre?" Iar cei trimiși au răspuns: "Consiliul vă cere să veniți în orașul sfânt al Ierusalimului". Când au aflat că erau chemați de Consiliu, acei oameni l-au invocat pe Dumnezeu, apoi s-au așezat la masă cu oaspeții lor, au mâncat și au băut și s-au ridicat și au plecat la Ierusalim fără niciun incident.

A doua zi, Consiliul, întrunit în sinagogă, i-ai întrebat: "L-ați văzut cu adevărat pe Isus stând pe Muntele Milkom, învățându-i pe cei 11 discipoli, apoi l-ați văzut înălțându-se la cer?" Interlocutorii lor au răspuns: "Tot ceea ce am văzut cu privire la acest eveniment, v-am povestit deja". Ana se încăpățână: "Luați-i unul câte unul, zise el, să vedem dacă mărturiile lor concordă". I-au despărțit.

Adas a fost chemat primul: "Rabi, i-au zis ei, ce ai văzut cu privire la această înălțare?" Adas răspunse: "Pe când se afla încă pe Muntele Milkom și îi învăța pe discipolii săi, am văzut dintr-o dată un nor care l-a acoperit cu umbra lui, pe el și pe discipolii lui, iar norul l-a înălțat la cer, în timp ce discipolii au rămas suspinând, cu fața la pământ". L-au chemat pe Fineas, preotul, și l-au întrebat: "Ce ai văzut referitor la înălțarea lui Isus?" Răspunsul a fost același. L-au întrebat și pe Ageu, care le-a dat aceeași mărturie.

Atunci, Consiliul a declarat: "Este scris în Legea lui Moise că mărturia a doi sau trei martori este luată în serios ca adevărată". Buthem, doctor al Legii, a zis: "Este scris în Lege: Enoh mergea cu Dumnezeu, apoi a dispărut, fiindcă Dumnezeu l-a răpit". Iair, doctor al Legii, a zis: "Am auzit cu toții despre moartea sfântului Moise, însă noi nu l-am văzut; fiindcă stă scris în Legea Domnului: Și Moise a murit la porunca Domnului, și nimeni, până astăzi, nu-i cunoaște mormântul". Atunci Rabi Levi a zis: "De ce Rabi Simeon a spus că l-a văzut pe Isus: Iată-l, este pus spre căderea și ridicarea multora în Israel și pentru a fi un semn de contradicție pentru mulți?" Rabi Isa a răspuns: "Stă scris în Lege: Iată, trimit mesagerul meu înaintea feței tale; va merge înaintea ta pentru a te păstra până la capăt pe calea cea dreaptă, fiindcă numele meu a fost invocat în el".

Atunci, Ana și Caiafa au spus: "Ați citat cu dreptate Legea lui Moise unde stă scris că nimeni nu a văzut moartea lui Enoh și nimeni nu a povestit-o pe cea a lui Moise. Însă, cât privește Isus, el i-a vorbit lui Pilat. Am văzut cu toții cum a primit atâtea palme și pumni în figură, cum a fost scuipat. Iar soldații l-au încoronat cu spini. A fost biciuit și a primit sentința din partea lui Pilat, a fost răstignit pe locul numit "craniu" împreună cu alți doi tâlhari, i- s-a dat să bea oțet amestecat cu fiere, iar soldatul Longin i-a străpuns coasta cu o suliță; Iosif, părintele nostru venerabil, i-a cerut trupul; iar el a înviat, după cum spusese, după cum ne-au mărturisit și acești trei doctori ai Legii, zicând: L-am văzut înălțându-se la cer, iar Rabi Levi a confirmat aceste spuse ale lui Rabi Simeon: Iată, spuse el, acesta este spre căderea și ridicarea multora în Israel și ca un semn de contradicție pentru mulți...".

Toți doctorii Legii au spus întregului Popor al Domnului: "Dacă acest lucru atât de minunat s-a produs sub ochii noștri în numele Domnului, atunci să știi bine, casa lui Iacob, că este scris: Tot cel răstignit pe cruce este blestemat! Un alt text ne învață: Zeii care nu au făcut cerul și pământul vor pieri". Preoții și leviții și-au zis între ei: "Dacă memoria lui se întinde până la Samos, numit și Jobel, să știți că domnia lui este veșnică și se va ridica un nou popor".

Atunci căpeteniile sinagogii, preoții și leviții au îndemnat tot Israelul, zicând: "Blestemat să fie omul care se va închina înaintea lucrărilor făcute de mâna omului și blestemat să fie omul care va adora creatura în locul Creatorului!" Și tot poporul a răspuns: "Amin! Amin!"

Mulțimea cânta imnuri Domnului și spunea: "Binecuvântat să fie Domnul care a dat odihnă poporului lui Israel după cum a promis. Nu s-a pierdut un singur cuvânt din toate cele câte i-au fost spuse lui Moise, slujitorul său. Domnul Dumnezeul nostru să fie cu noi, așa cum a fost și cu Părinții noștri. Să nu ne conducă spre pierzanie, pentru ca noi să ne putem converti inimile și să mergem pe căile lui, să păstrăm poruncile și judecățile pe care le-a lăsat Părinților noștri. Iar Domnul va stăpâni peste tot pământul în acele zile, El va fi singurul Domn și singurul Nume, și Domnul nostru va fi Rege! El însuși ne va mântui. Nimeni nu este asemenea lui; Doamne tu ești nemărginit de mare; mare este numele tău Doamne! În puterea ta, vindecă-ne, Doamne, și noi vom fi vindecați! Mântuiește-ne, Doamne, și vom fi mântuiți! Fiindcă suntem partea ta de moștenire. Iar Domnul nu va abandona niciodată poporul său, datorită numelui său minunat. Căci Domnul a început să facă din noi poporul său". Când au terminat de cântat astfel, fiecare a plecat la casa lui, lăudându-l pe Dumnezeu, a cărei slavă să-i fie în vecii vecilor, Amin!

Partea a doua: Coborârea în iad!

Iosif a spus: "De ce vă mirați de învierea lui Isus? Nu e chiar atât de minunată. Să ne mirăm mai degrabă de faptul că nu a înviat singur. Odată cu el a ridicat un mare număr de morți, pe care mulți i-am văzut prin Ierusalim. Nu-i cunoașteți pe toți. Însă îl cunoașteți totuși pe Simeon, cel care l-a primit pe Isus în brațele sale, și pe cei doi fii ai săi. I-am îngropat acum ceva vreme. Astăzi putem vedea mormintele lor goale și deschise. Sunt vii cu toții și locuiesc în Arimateea".

Au trimis oamenii lor să verifice dacă acele morminte erau deschise și goale. Iosif a reluat și a zis: "Să mergem în Arimateea; acolo îi vom întâlni". Atunci, marii preoți, Ana, Caiafa, Iosif, Nicodim, Gamaliel și ceilalți s-au ridicat și s-au dus în Arimateea. I-au găsit pe toți după cum a spus Iosif. După ce au făcut rugăciuni împreună și s-au îmbrățișat, aceștia au reluat drumul cu ei până la Ierusalim și i-au chemat la sinagogă, după care au închis uș cu grijă.

Apoi, marii preoți le-a pus în mâini Primul Testament al evreilor și le-a zis: "Am dori ca, după ce ați făcut jurământ pe Dumnezeul lui Israel și Domnul nostru, să ne spuneți adevărul: cum ați înviat și cine v-a înviat din morți?" La aceste cuvinte, cei înviați și-au însemnat fruntea și au spus marilor preoți: "Dați-ne papirus, cerneală și o pană". Li s-au dat toate acestea. Ei s-au așezat și au început să scrie cele ce urmează:

"Doamne Isus Cristoase, învierea și viața lumii, permite-ne să povestim învierea ta și minunile pe care le-ai făcut în iad. Eram cu toți cei care au adormit de la începuturi. La miezul nopții, o lumină la fel de luminoasă ca a soarelui a străpuns întunericul. Am fost iluminați și ne puteam vedea unii pe alții. Îndată, patriarhii și profeții s-au adunat în jurul lui Abraham, părintele nostru, în culmea bucuriei, își spuneau între ei: Această lumină provine de la marea Lumină. Profetul Isaia strigă: Este lumina Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt. Am vestit-o pe când eram în viață prin aceste cuvinte: Pământul lui Zabulon, pământul lui Neftali, poporul care se afla în întuneric a văzut o lumină mare.

Apoi, un om s-a arăta sub aspectul unui eremit al pustiului, iar patriarhii l-au întrebat: Cine ești tu? El a răspuns: Sunt Ioan, ultimul dintre profeți, am îndreptat căile Fiului lui Dumnezeu și am predicat convertirea poporului, spre iertarea păcatelor. Iar Fiul lui Dumnezeu a venit spre mine și eu când l-am văzut de departe, am zis poporului: Iată Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatele lumii. L-am botezat eu însumi în apele Iordanului și am văzut pe Duhul Sfânt, sub chip de porumbel, coborând peste el. Și am auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl nostru zicând: Acesta este Fiul mei prea-iubit; în el mi-am pus toată mângâierea. El m-a trimis la voi să vi-l vestesc pe unicul Fiu al lui Dumnezeu, care va veni pentru ca tot cel ce crede în el să fie mântuit și tot cel ce nu crede în el să fie osândit. De aceea, v-am spus tuturor: atunci când îl veți vedea, adorați-l. Acestea sunt ultimile zile în care vă mai puteți căi atât de cinstirea adusă idolilor din lumea zadarnică a înălțimilor, cât și de păcatele pe care le-ați săvârșit. Apoi, va fi prea târziu".

În timp ce Ioan îi învăța astfel pe cei din iad, Adam, primul om zidit și primul tată, îi spuse fiului său Set: "Fiul meu, doresc să prezinți tu înaintea tuturor părinților omenirii și a profeților, călătoria pe care ți-am poruncit să o faci înainte ca eu să mă culc pentru a muri. Iar Set a spus: "Profeți și patriarhi, ascultați. Tatăl meu, Adam, primul zidit, simțindu-și sfârșitul, m-a trimis aproape de porțile paradisului; trebuia să mă rog lui Dumnezeu pentru a mă conduce de mână de către un înger la pomul milostivirii și să mă lase să adun din uleiul său pentru a-l unge pe tatăl meu și să-i redau astfel tăria. M-am dus. După ce m-am rugat, îngerul Domnului mi-a apărut și mi-a zis: Ce-mi ceri, Set? Dorești un ulei care să-l vindece și să-l salveze pe tatăl tău? Crezi oare că vei găsi pomul care produce un asemenea ulei? Nu, nu vei obține nimic astăzi. Du-te înapoi, așadar, și spune tatălui tău că trebuie mai întâi să treacă 500.000 de ani, de la creația lumii. Atunci, Fiul unic al lui Dumnezeu va coborî pe pământ, făcându-se om, iar el îl va unge pa tatăl tău cu acest ulei și îl va învia. În apă și Duhul Sfânt îl va curăți, pe el și pe descendenții lui. Atunci va fi vindecat în întregime. Însă astăzi este imposibil". Auzind aceste cuvinte, patriarhii și profeții au tresăltat de bucurie.

În timp ce se bucurau cu toții, Satana, stăpânul întunericului, a apărut și a zis Hadesului: "Mâncăciosule și neînduplecatule, care nu te mai saturi niciodată, ascultă-mă: Un evreu, numit Isus, se numește pe sine Fiul lui Dumnezeu. Nu este decât un om. Evreii l-au răstignit, iar eu i-am ajutat cât am putut! Acuma că este mort, pregătește-i aici niște cave întunecoase și puternice, să nu mai poată ieși. Nu e decât un om, știu prea bine, deoarece am auzit eu însumi această tânguire de la el: Sufletul meu este trist de moarte. Însă mi-a provocat multe neplăceri pe când trăia în lume printre muritori. Când îi întâlnea pe discipolii mei, îi alunga, iar cei ce erau cocoșați, orbi, șchiopi, leproși sau cărora le-am dat alte boli, doar printr-in singur cuvânt îi vindeca pe toți. Mulți dintre ei, care erau aproape de moarte sau chiar morți, tot la fel, printr-un singur cuvânt, îi învia".

Hades răspunse: "Acest om este în stare de așa isprăvi doar printr-un singur cuvânt? Nu te vei putea măsura cu un asemenea adversar. Nimeni, în opinia mea, nu va reuși să-i țină piept. Îi este teamă de moarte, iar tu spui că l-ai auzit mărturisind asta, însă el spunea asta glumind: și-a bătut joc de tine. Scopul lui este să te înlăture din mâna sa puternică. Vai, vai ție pe veci!"

Satana i-a zis: "Iadule, gură mereu căscată, îți este așadar atât de frică atunci când îți vorbesc de dușmanul nostru comun? Mie nu-mi este teamă; i-am impulsionat pe evrei și ei l-au răstignit; i-au dat să bea oțet amestecat cu fiere. Pregătește-te mai degrabă pentru ca atunci când va veni să-l stăpânești cu tărie, să nu mai poată scăpa".

Hades zise: "Stăpânitorule peste întuneric, fiul pierzaniei, Diavole, tu vii și-mi spui mie că doar printr-un cuvânt el a înviat un mare număr de oameni morți, care din cauza mârșăviilor tale au fost conduși în mormânt. Dacă el a eliberat oameni din morminte, cum și cu ce putere îl vom putea ține noi închis? Odinioară am înghițit un om ce se numea Lazăr, iar puțin după, o ființă vie, doar printr-un cuvânt, l-a scos din întunecimile pământului. Presupun că este cel despre care îmi vorbești. Dacă îl primim aici, ne vom expune, mă tem, câtorva neplăceri cu morții noștri. Toți cei pe care i-am înghițit de la începuturi, îi simt cam agitați și pântecele îmi este cam suferind. Acest Lazăr, care mi-a fost deja înlăturat, nu-mi dă motive să stau liniștit. El a plecat de la mine, nu asemenea unui cadavru, ci asemenea unui vultur, așa de repede a fost dat afară din groapa pământului. De aceea, te rog, în interesul tău și al meu, nu-l aduce aici. Fiindcă deja văd că nu vine aici decât pentru a-i salva pe toți cei care sunt păcătoși, care sunt morții mei. Îți repet, conjurându-te pe însăși domnia noastră a întunericului, dacă îl faci să coboare aici, nu va mai rămâne niciun singur mort în stăpânirea mea".

Satana și Hades au discutat astfel până când, dintr-o dată, un glas s-a auzit: "Ridicați-vă frunțile, stăpâniri. Ridicați-vă frunțile, porți veșnice, și Regele măririi va intra". La aceste cuvinte, Hades zise Satanei: "Du-te, dacă ai curaj, și încinge bătălia". Satana a ieșit. Atunci Hades zise diavolilor săi: "Închideți bine porțile din bronz, puneți barele din fier, întăriți zăvoarele, puneți la punct o supraveghere neîntreruptă. Căci, dacă va coborî la noi, va deveni stăpânul nostru".

Strămoșii noștri, auzind toate aceste cuvinte, au început să spună tot felul de cuvinte înjositoare la adresa Hadesului: "Mâncăcios, neînduplecat, care nu te mai saturi niciodată, spuneau ei, deschide și lasă-l așadar să intre, pe el, care este Regele slavei". David profetul spunea: "Nu știi, orbule, că fiind eu pe pământ, am rostit această profeție: Prinți, ridicați frunțile voastre". Isaia, la rândul său, spunea: "Iar eu, sub inspirația Duhului Sfânt, am strigat: Morții vor învia și se vor trezi cei care dorm în morminte și vor tresălta, cei care trăiesc pe pământ. De aceea am zis: Unde este, moarte, ghimpele tău? Unde este, iadule, victoria ta?"

Deîndată, Hades strigă: "Suntem învinși! Vai nouă! Dar cine ești tu, așadar, cel ce deții o asemenea putere și o asemenea stăpânire? Cine ești, tu care ai venit aici fără nicio greșeală? Tu care pari atât de mic însă faci lucruri atât de mărețe, tu care ești smerit și minunat, sclav și stăpân, soldat și rege, tu care poruncești celor morți și celor vii? Ai fost răstignit pe cruce și așezat în mormânt, iar acum iată-te dintr-o dată liber și ai distrus domnia noastră. Ești acest Isus, despre care Satana, căpetenia noastră supremă, ne-a vorbit, zicându-ne că crucea și moartea te-ar face să domnești peste întreaga lume?"

Atunci Regele slavei cuprinse căpetenia supremă, pe Satana, de creștetul capului, și l-a dat pe mâna îngerilor săi, zicând: "Încătușați-l la mâini și la picioare, puneți-i un lanț în jurul gâtului și închideți-i gura". Apoi, dându-l pe mâna Hadesului, zise: "Ia-l și supraveghează-l bine până la venirea mea".

Hades l-a primit pe Satana și i-a zis: "Belzebut, stăpânul focului și al pedepselor, dușmanul sfinților, cine te-a împins să-l răstignești pe Regele slavei? El a coborât la noi și ne-a dezarmat. Întoarce-te și vezi, nu mai există niciun mort. Toți cei pe care i-ai câștigat prin lemnul cunoașterii, crucea i-a redobândit. Desfătările tale s-au schimbat în durere. Vrând să-l ucizi pe Regele slavei, te-ai ucis pe tine însuți. Te-am primit cu misiunea de a te păzi bine. Ei bine, vei ști, din experiență, de câte rele sunt în stare să te chinui. Căpetenie a diavolilor, prințule al morții, rădăcină a păcatului, întunecime a răului! Ce viciu vei găsi în Isus pentru a-ți dori pieirea lui? Cum de ai îndrăznit să te legi de el? De ce ai îndrăznit să arunci în întuneric un om care ți i-a scos de aici pe toți cei pe care i-ai câștiga de la origine și care erau morți?"

Hades mai vorbea încă Satanei în timp ce Regele slavei întinse mâna sa, îl prinse pe Adam, primul nostru părinte, și l-a înviat. Apoi, întorcându-se spre ceilalți, spuse: "Veniți cu mine, voi toți cei care ați murit din cauza lemnului care a fost atins de acesta (Adam). Căci iată: vă ridic pe toți prin lemnul crucii mele!" Atunci i-a scos pe toți și l-au văzut întâi pe Adam, primul nostru părinte, plin de bucurie: "Mulțumesc mărinimiei tale, Doamne,, spunea el, fiindcă m-ai ridicat din profunzimea iadului". Și toți profeții și toți sfinții spuneau: "Îți mulțumim, Doamne, Mântuitorul lumii, fiindcă ai adus afară viețile noastre din corupție". Și pe când încă mai vorbeau, Domnul l-a binecuvântat pe Adam, însemnându-i fruntea cu semnul crucii. A făcut același gest cu patriarhii și profeții, martirii și strămoșii, și, dintr-o dată, i-a scos pe toți din iad. Și, în timp ce el mergea, sfinții părinți cântau în urma lui, zicând: "Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului. Aleluia, Lui să-i fie lauda tuturor sfinților".

S-a dus în paradis, ținându-l pe primul nostru părinte, Adam, de mână, și l-a încredințat arhanghelului Mihail, precum și pe toți drepții. Când aceștia au trecut pragul paradisului, doi bătrâni s-au înfățișat înaintea lor, iar sfinții părinți i-a întrebat: "Cine sunteți voi, care nu ați cunoscut moartea și nu ați coborât în iad, însă care, în trup și în spirit, stați mereu în paradis?" Unul dintre ei a răspuns: "Eu sunt Enoh, care mă bucur de cinste înaintea lui Dumnezeu și am fost adus aici prin grija lui. Iar el este Ilie, din Thebe. Trebuie să trăim aici până la sfârșitul lumii. Atunci vom fi trimiși de Dumnezeu să ne luptăm cu Anticristul; el ne va ucide; după trei zile vom învia și un nor ne va ridica și ne va înfățișa la picioarele lui Dumnezeu!"

În timp ce vorbeau astfel, al treilea om ajunse, smerit, cu o cruce pe umeri. Sfinții părinți i-au zis: "Iar tu, care semeni cu un tâlhar, cine ești? Și ce-i cu crucea asta pe umerii tăi?" El a zis: "După cum spuneți: sunt un tâlhar și un răufăcător din lume. De asta, evreii m-au judecat și condamnat să fiu răstignit în același timp cu Domnul nostru Isus Cristos. Fiind înălțat pe cruce, am văzut semnele ce aveau loc atunci și am crezut în el. Iar eu i-am zis așa: Doamne, să nu mă uiți când vei veni ca Rege! El mi-a zis: Adevăr, adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis. Așadar am ajuns în paradis, cu crucea pe umeri, și l-am întâlnit pe arhanghelul Mihail, căruia i-am zis: Domnul nostru Isus cel Răstignit m-a trimis aici. Condu-mă așadar la porțile Edenului. Iar când sabia sa de foc a văzut semnul crucii, mi-a deschis deîndată și am intrat. Apoi, arhanghelul mi-a zis: Așteaptă un pic. Primul părinte al omenirii, Adam, ajunge cu cei drepți; vor intra. Și, deîndată ce v-am văzut, am venit în întâmpinarea voastră".

Auzind această povestire, toți sfinții au strigat într-un singur glas: "Mare este Domnul nostru și mare este puterea lui". 

Iată, așadar, tot ceea ce noi am văzut și auzit, noi cei doi frați gemeni, trimiși de arhanghelul Mihail pentru a predica învierea Domnului, înainte de a merge în Iordan să primim botezul. Am fost în Iordan și am fost botezați în același timp cu cei care au înviat din morți. Apoi ne-am dus la Ierusalim unde am prăznuit Paștele învierii. Iar acum nu mai putem rămâne aici, ci vom pleca. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl și harul Domnului nostru Isus Cristos, și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți".

Când au terminat de scris au înfășurat papirusul, au dat jumătate marelui preot și cealaltă jumătate lui Iosif și lui Nicodim. Deîndată au devenit invizibili, spre slava Domnului nostru Isus Cristos. Amin!

Începând cu anul 1309, Papa Clement V, francez de origine, pe fundalul rivalității dintre împăratul francilor, Philippe le Bel, și criza cavalerilor Templieri, hotărăște să instalez papalitatea la Avignon. Fiind ales papă la Lyon, nu se instalează la Roma, ci preferă o rezidență temporară la Bordeaux, apoi se retrage la Avignon, unde îi judecă pe ultimii cavaleri Templieri, îi condamnă la moarte și le confiscă averile. Ceea ce s-a dorit a fi o stare provizorie, devine, în realitate, o ședere de aproape 70 de ani a papalității în orașul francez, mai mulți papi succesivi contribuind la dezvoltarea orașului și palatului pontifical din Avignon. Cetatea papilor va deveni astfel o curte renumită pentru bunăstarea și bogăția ei, atrăgând marile personalități culturale și artistice ale vremii.

Clement al V-lea se instalează la Avignon, așadar, în 1309, deoarece îi este teamă să meargă la Roma, fiind amenințat cu moartea. Pe atunci Avignon aparținea Provinciei de Napoli, casa Anjou, Papa fiind stăpân peste această casă, deci în siguranță. Intenția lui Clement V este aceea de a regla, o dată pentru totdeauna, chestiunea Templierilor, dezbătută la conciliul din Viena, prevăzut pentru anul 1310. Avantajul orașului Avignon era acela de a se poziționa în apropierea Vienei și de Imperiul francilor, al cărui șef era Philippe le Bel, înverșunat dușman al papilor, mai ales cu privire la cazul Templierilor. Faptul că Papa nu se află la Roma nu este tocmai un lucru inedit, istoria a mai cunoscut papi care nu au rezidat, sau au rezidat foarte puțin la Roma. Se vorbește despre "nomadismul pontifical", adică: acolo unde se află Papa, acolo este Roma.

Succesorul lui Clement V, Ioan XXII, deja episcop de Avignon, este ales papă. De aceia i se pare confortabil să rămână la Avignon decât să meargă la Roma, fiind sprijinit în decizia sa de cardinalii francezi. Cei șase papi, toți francezi, care s-au succedat la Avignon, între 1316-1378, contribuie substanțial la dezvoltarea palatului papilor de la Avignon, făcând din acest oraș o adevărată fortăreață pontificală și consolidând o administrație centralizată care depășește cu mult planul spiritual. Există totuși speranța revenirii la Roma, când vremurile vor deveni mai limpezi în Italia și papa nu se va mai simți amenințat. Chiar și la Avignon, papalitatea intră în conflict cu puterea politică a lui Ludovic de Baviera, care fiind excomunicat de Ioan XXII, se vede nevoit să conteste augustinismul papei. Acest conflict a condus la alegerea unui antipapă (antipapă nu înseamnă împotriva Papei, ci un papă ales ilegitim care-și atribuie funcțiile papale), în persoana lui Nicolae al V-lea, în 1938. În cele din urmă, Ioan al XXII-lea se împacă cu Nicolae al V-lea, iar acesta din urmă renunță la ministeriul său. Ioan al XXII-lea face din Curia pontificală o adevărată monarhie pontificală.

Succesorul său, Benedict al XII-lea (1334-1342) continuă lucrarea de reformare a Bisericii, însă cunoaște un succes mai mic decât predecesorul său la nivel politic, în particular în relațiile cu Imperiul, chiar dacă se bucură de susținerea împăratului de Napoli. Papii care au urmat s-au confruntat cu aceleași jocuri politice: lupta împotriva Imperiului, relansarea cruciadelor, relațiile cu Italia, etc.

Papa Clement al VI-lea (1342-1352) este pontif în plină perioadă a pandemiei de ciumă; tot sub pontificatul său începe și războiul de 100 de ani, fapte ce complică foarte tare guvernarea sa. Inocențiu al VI-lea (1352-1362) cunoaște succese reale în Italia, iar Urban al V-lea (1362-1370) redă credibilitate instituției pontificale prin noi reforme; chiar încearcă o revenire la Roma, însă se vede constrâns să revină la Avignon, unde va și muri. În sfârșit, Grigore al XI-lea este papa care va reuși revenirea la Roma, pe scaunul Sfântului Petru, însă moartea și succesiunea sunt la originea a ceea ce se numește "marea schismă din Occident".

Una din pozițiile cele mai originale și mai delicate din gândirea lui Balthasar (3) este cea referitor la concepția sa despre iad. Constantă aproape invariabilă printre afirmațiile teologului elvețian, vechimea ei, insistența cu care revine (4) dau de înțeles că, mai întâi era vorba despre o chestiune laterală (sau chiar anecdotică (5), iar mai apoi această teză devine centrală în teologia balthasariană prin argumente destul de convingătoare și foarte numeroase, profunde în egală măsură. Epilogul – lucrarea care, în 1987, conchide cele 15 volume ale Trilogiei – nu se încheie ea printr-o meditație despre speranța universală (6)? Mai mult, ultimul citat biblic din marea operă a lui Balthasar nu leagă tema acestei idei de speranța iubirii: „iubirea speră toate” (1 Cor 13,7)? Întemeind teologic și teologal universalismul în caritas suntem introduși astfel în theo-logica darului.

Origen (185-254) pare să fi dat startul unei ipoteze teologice referitor la recapitularea finală a tuturor creaturilor, inclusiv a convertirii diavolului. Teoria sa, propusă inițial doar sub formă de ipoteză teologică în lucrarea sa de căpătâi, Despre Principii, a fost preluată sub formă de convingere teologică și de credință de către Grigore de Nyssa, iar Evagrie Ponticul o prezintă sub formă de viziune escatologică și de construcție cosmică. Plecând de la cea mai profundă definiție a lui Dumnezeu, oferită de sfântul Ioan în prima sa Scrisoare 4,8: Dumnezeu este iubire, cum ne-am putea reprezenta un Dumnezeu, care-l creează pe om "după chipul și asemănarea sa" (Gn 1,26-27) pentru ca mai apoi să-l arunce în focul veșnic al iadului? Aceasta este întrebarea la care încerca să răspundă Origen, apoi Grigore și Evagrie în felul lor, dând naștere la adevărate dezbaterii teologice și luări de poziție a Bisericii prin canoanele conciliare. Ipoteza lui Origen și viziunea eshatologică a lui Evagrie sunt condamnate explicit odată cu condamnarea origenismului la conciliul V ecumenic din Constantinopol III (553), în timp ce convingerile lui Grigore de Nyssa rămân expuse fără nicio condamnare din partea Bisericii. De-a lungul vremii, teologii s-au întrecut în a-și imagina, în fel și chip, care va fi destinul omului, drept sau nedrept, peste care Dumnezeu face să cadă ploaia deopotrivă, la sfârșitul veacurilor, când toate vor fi recapitulate în Cristos? Ultimul care ia în serios această problematică este marele teolog elvețian Hans Urs von Balthazar, în lucrarea sa Mic discurs despre iad, unde pare să susțină ipoteza "iadului gol"! Voi reveni cu traducerea unui articol despre această tematică la Balthazar.

●      Pentru a ilustra cât de mult înțelesul termenului apocatastază este popular ne putem gândi la un cântec al cunoscutului compozitor Michel Polnareff: On Ira tous au Paradis - Vom merge cu toții în Paradis; cuvintele acestui cântec sunt foarte cunoscute publicului francez:

Vom merge cu toții în Paradis

Fie că suntem binecuvântați sau blestemați

Vom merge!

Toate călugărițele, toți bandiții

Vom merge cu toții în Paradis, chiar și eu!

Cu sfinții și asasinii,

Femeile cinstite și curvele

Vom merge cu toții în Paradis

Să nu crezi ceea ce-ți spun oamenii,

Inima îți este propria Biserică

Nu-ți fie teamă de flăcările iadului

Vom fi toți invitați la bal

Vom merge cu toții în Paradis, chiar și eu!

Împreună, creștini și păgâni, com merge cu toții!