• Résultat de recherche d'images pour "lucien de samosate"Este vorba despre un dialog comic, ficțiune, între Tychiade și Philocles, scris de marele și inegalabilul filosof satirist, Lucian din Samosata, în jurul anului 186 d.C., într-un stil alert. 

    Lucian s-a născut în jurul anului 120, la Samosata, la marginea Imperiului Roman aflat, la acea dată, în plină expansiune. Foarte repede abandonează limba natală, fără îndoială aramaica, pentru a îmbrățișa cultura greacă. Devine un celebru orator. Călătorește în tot bazinul mediteraneean, iar elocința lui mordantă îi asigură un trai mai mult decât decent și faimă. În ciuda secolelor care ne despart de el, scepticismul său neînfrânat, refuzul fanatismelor, superstiției, falșilor profeți, cultelor iraționale, gânditorilor care manipulează tinerii, sunt de o mare actualitate. Privirea care o are asupra societății este foarte întunecată: privește cu dezgust victoria poftelor, cruzimii, slugărniciei, vulgarității... Satirist în suflet, stigmatizează ipocrizia sub toate formele ei. Umorul lui este răvășitor, pe care-l caricaturiză drept cochet, pedant, îmbuibare, destrăbălare sau mizantropie. Râsul, crud sau haios, este mereu prezent, mai ales când face recurs la mitologia tradițională și vorbește despre zeii răzvrătitori, mânioși, geloși... Călătoriile lui fanteziste pe lună, în fundurile iadului sau în trupul unei balene, sunt o mărturie a unei imaginații fără limite și transmit o stare de bună dispoziție irezistibilă. Lucian a inspirat, prin opera sa, marii clasici umaniști: Thomas More, Erasme, Rabelais, Cyrano de Bergerac, Fenelon, Fontenelle, Swift, și chiar pe unii pictori ai renașterii.

     

    Tychiade: De ce, dragă Philocles, oamenii sunt atât de atrași de minciună? Am constatat cât de mult le place să spună tot felul de inepții și să înghită orice nebunie.

    Philocles: Există mii de motive, Tychiade, care explică faptul că unii oameni adoptă calea minciunii, dar mai întâi o fac din interes.

    Tychiade: Nu asta e problema, cum se spune; hai să excludem din start pe cei care înșală pentru avantaje proprii. La drept vorbind, îi înțeleg; acești mincinoși sunt chiar vrednici de elogii, aș spune, mai ales atunci când recurg la minciună împotriva dușmanilor sau folosesc acest mijloc pentru a-și salva viața, așa cum s-a întâmplat cu Ulise, care a mințit pentru a se proteja pe sine și pentru a înlesni revenirea însoțitorilor săi (Odiseea I, 5). Nu, este vorba mai degrabă de cei care, în loc să aleagă calea adevărului, au ales de bună voie cea a minciunii, făcând recurs la ea fără niciun motiv. Aș dori să înțeleg un asemenea comportament.

    Philocles: Ai avut de-a face deja cu asemenea oameni pasionați de minciună?

    Tychiade: Da! Sunt foarte numeroși!

    Philocles: Cred că dorința lor perversă se află în deznădăjduita lor stupiditate. Să fim sinceri, cum ai putea prefera ce e mai rău la ce e mai bine?

    Tychiade: Nu ai înțeles, Philocles. Ți-aș putea cita nume de oameni foarte inteligenți, dotați cu un excelent raționament și care, cu toate acestea, sunt posedați de mania minciunii, astfel încât sunt de-a dreptul șocat să văd cu câtă ușurință asemenea oameni valoroși savurează în egală măsură plăcerea de a minți atât pe ei înșiși cât și pe ceilalți. Știi prea bine, avem excelente exemple printre oamenii minunați din vechime: îl avem pe Herodot, desigur, Ctesias din Cnide, fără să mai vorbim de inegalabilul Homer: toți erau oameni de un temperament extraordinar și totuși au folosit minciuna în scris, au înșelat contemporanii lor și ale căror născociri poetice s-au transmis din generație în generație până în zilele noastre. Trebuie să-ți mărturisesc faptul că îmi este rușine pentru ei atunci când ne povestesc istoria castrării lui Uranus, când vorbesc despre lanțurile lui Prometeu, despre Giganții revoltați și despre acea mascaradă tragică a infernului; când ne scaldă cu al lor Zeus care, îmbătat de iubire, se transformă în lebădă sau în taur, cu soțiile lui care se transformă în pasăre (Filomena a fost schimbată în privighetoare!) sau în urs; în fine, eram să uit aceaste făcături ale lui Pegases, Chimeres, Gorgones, Ciclopilor, pe scurt, aceste fabule care-i înveselesc pe copiii terorizați de un Mormo (un căpcăun feminin înspăimântător din poveștile pentru copii) sau de o Lamia (o mâncătoare de copii obraznici).

    Ok, asta o pot pricepe totuși: este poezie, la urma urmei! Însă cum să nu te pufnească râsul când vezi orașe – sau chiar națiuni întregi – zicându-ne baliverne și minciuni dintre cele mai grosolane, ba mai mult, într-un mod chiar foarte oficial! Cretanii, fără nicio jenă, ne arată, nimic mai mult, decât însuși mormântul lui Zeus; Atenienii confirmă – fără rușine – că Erichthonios a ieșit din pământ așa, dintr-o dată! Mai mult, insistă asupra faptului că primii oameni au ieșit din pământul Aticului, ca și cum ar fi crescut ca niște legume oarecare! Totuși, Atenienii sunt poate un popor mai puțin grotesc decât Thebainii care cred, tare ca fierul, că din ouăle uni șarpe renumit s-ar fi născut rasa umană. Vai de cel care îndrăznește să condamne asemenea prostii, care le-ar supune unei judecăți serioase și care ar crede că Coroibos (un personaj un pic neghiob care refuza să se culce cu soția lui din teamă față de soacra sa, cf. Lucian, Hermotime nr. 17) sau Margites (cf. Lucian, Visul nr. 15) sunt unicii care au acceptat povestea lui Triptolem care s-a înățat în aer într-un car tras de dragoni înaripați, sosirea lui Pan din Arcadia profundă pentru a-i salva pe atenieni la maraton (cf. Herodot, Istorii nr. 6, 105), răpirea lui Borea de către Orithyie (cf. Platon, Phedre nr. 229b-d), fiindcă un asemenea om ar fi considerat un neisprăvit și un nebun: într-adevăr, cum să negi faptele unui adevăr atât de strălucit! Minciuna are o asemenea putere, încât nu i te poți opune.

    Philocles: Hai să fim indulgenți cu poeții și cu cetățile, Tychiade: primii le dă poveștilor lor savoarea unei fabule, acesta fiind un mijloc prin care ei reușesc să acapareze atenția publicului; în ce-i privește pe atenieni și pe thebaini, mai mult decât celelalte popoare, putem înțelege de asemenea că folosesc ficțiunea pentru a arăta un sentiment patriotic față de țara lor. A înlătura miturile și legendele Greciei ar însemna semnarea condamnării la moarte a ghizilor turistici. Știm bine că străinii nu vor să audă nimic adevărat, nici chiar gratuit. Dimpotrivă, oamenii care nu posedă adevărul și care, de aceea, se scaldă în minciună, pe aceștia, fără regret, merită să-i considerăm de-a dreptul imbecili.

    Tychiade: Exact. Am fost și la Eucrat – ce mare om! – unde mi-a umplut urechile cu povești. Am fost atât de asaltat de tot felul de minunății și povești născocite încât a trebuit să o iau la fugă, ca și cum erinyenii erau pe urmele mele.

    Philocles: Eucrat este totuși un om vrednic de încredere; arată o barbă care parcă nu se mai termină, are 60 de ani și practică filosofia cu multă dăruire. Este imposibil ca el să accepte minciuna, cu atât mai mult să debiteze el însuși minciuni.

    Tychiade: Se vede limpede, dragul meu prieten, că nu ești pe fază și nu știi nimic despre afirmațiile pe care ni le-a ținut și ne-a forțat să le credem. Trebuia să-l vezi, jurând pe capul copiilor săi cu privire la adevărul discursului său, astfel încât ascultându-l, spiritul meu era asaltat de mii de gânduri: fie acest om era nebun sau într-un stadiu inferior, fie atunci, și mai grav, era un mistificator, un fel de semn disimulat de multă vreme sub o piele de leu, așa de ridicole era poveștile lui!

    Philocles: Dar ce spunea el? Împărtășește-mi, pe numele lui Hestia, dragă Tychiade, ard de nerăbdare să aflu ce om se ascunde sub această barbă.

    Tychiade: Știi prea bine că obișnuiesc să fac vizite lui Eucrat când timpul îmi permite. Astăzi trebuia numaidecât să stau de vorbă cu Leontichos, un prieten. Deoarece am aflat de la sclavul său că se afla la Eucrat, fiindcă era pe patul de suferință mi s-a spus, m-am dus la el – nu știam că era bolnav – pentru a-l vedea și pentru a sta de vorbă cu Leontichos, vânând astfel doi iepuri dintr-o lovitură. Însă Leontichos tocmai plecase. Dar se mai aflau la Eucrat câțiva oameni iluștri, printre care i-am recunoscut pe Cleodem peripateticianul, pe Dinomachus stoicul și mai ales pe Ion, știi, omul care vrea să fie admirat de fiecare dată când face un discurs despre scrierile lui Platon: se crede singurul pe lume care să fi înțeles gândirea filosofului. Am cunoscut cele mai mari nume ale înțelepciunii și virtuții, crema școlilor filosofice, oameni foarte respectabili și cu un caracter bine zidit. Era să-l uit pe medicul Antigonos care se afla acolo pentru a-l îngriji pe Eucrat, care începuse să-i fie mai bine. Într-adevăr, boala sa este ceva cronic fiindcă suferă de gută. Eucrat m-a invitat să mă așez lângă el. Vorbea cu glas scăzut, specific unui om în suferință, chiar dacă atunci când am intrat, l-am auzit strigând ca un dihor... Îți dai seama, am făcut mare atenție să nu-i ating piciorul. După politețile de curtoazie de tipul: Nu știam de boala ta, însă când am aflat, m-am străduit numaidecât să-ți fac o vizită..., m-am așezat lângă el. Filosofii noștri vorbiseră în termeni răi despre gazda noastră și încă mai vorbeau, fiecare simțindu-se obligat să-i prescrie medicinile necesare pentru însănătoșire. Așadar, iată care erau sfaturile lui Cleodem: „Pe cuvântul meu că, dacă cu mâna stângă, vei scoate din pământ un dinte de scorpie omorâtă așa cum ți-am prescris, dacă este împachetat într-o piele de leu proaspăt ucis și cu pielea se încinge piciorul bolnav, te asigur că răul se va vindeca dintr-o dată!”. – Da, dar nu, nu într-o piele de leu, intervine Dinomachus, nu, ci într-o piele de căprioară fecioară. Este mai logic! Căprioara nu este ea oare un animal sprinten a cărei forță rezidă în picioare? Leul este mare și destoinic, grăsimea, picioarele și coama lui au virtuți curative, cu condiția să fie folosite în timp ce se rostesc formule magice instantanee. Însă, în ce privește vindecarea picioarelor, sunt destul de sceptic. – Da, reia Cleodem, la fel gândeam și eu; eram sigur că doar o piele de căprioară ar fi benefică. Însă recent, un libian, cunoscând bine treaba, m-a convins să-mi schimb părerea și mi-a demonstrat că leul este de o agilitate cu mult superioară celei a căprioarelor. În cele din urmă așa stau lucrurile fiindcă leii vânează și prind căprioarele. La aceste cuvinte, ascultătorii s-au bucurat și au aplaudat îndelung în semn de aprobare a inteligenței acestui libian. Însă eu am făcut următoarea obiecție: „Cum adică! Voi credeți că niște cuvinte magice sau niște remedii venite din exterior pot ușura răul a cărei cauză este doar internă!” Au început să râdă la intervenția mea, astfel încât eram considerat drept ultimul imbecil, deoarece m-am îndoit  de valoarea acestor remedii pe care orice om înzestrat cu un pic de inteligență nu le putea contesta. Doar medicul Antigonos s-a arătat entuziast de intervenția mea; de ceva vreme, raporturile lui se răciseră cu însoțitorii bolnavului deoarece dorea să vindece pacientul folosind resursele artei sale, prescriind lui Eucrat să renunțe la vin, să mănânce legume și invitându-l să ofere cât mai multă odihnă trupului său. Cleodem, cu un mic surâs sarcastic în colțul gurii, mi-a zis: „Ce tot spui acolo, Tychiade? Te văd mirat fiindcă propunem asemenea remedii?” – Desigur, i-am răspuns, nu era nevoie să fiu prea naiv ca să cred că intervenții din exterior, ce nu au niciun raport cu cauzele interne ale bolii, și, mai mult, aplicate cu o doză de formule magice și alte baliverne, ar putea în mod rațional să redea sănătatea. Este imposibil: poți să ai chiar 16 scorpii intacte în pielea lui Nemeea, nu vor fi cu nimic de folos. De altfel, am cunoscut un leu care șchiopăta foarte tare, suferind ca un martir și, totuși, avea toată pielea pe el... – Mai degrabă tu ești cel care nu pricepi nimic, strigă dintr-o dată Dinomachus, nu te-ai străduit niciodată să studiezi aceste metode curative. Negi evidența. Multe minuni au avut loc prin femeile noastre bătrâne: scăderea febrei periodice, buboaie vindecate, șerpi vrăjiți. Deoarece lucrul este dovedit, de ce să nu crezi că vindecarea ține de miracol, fiindcă însăși metoda folosită este miraculoasă? – Concluzia ta nu mă convinge nicidecum, îi spusei, după cum însăși proverbul spune, cui pe cui se scoate. Nu sunt deloc convins că se pot produce vindecări prin formule magice. Dacă vrei să dărâmi convingerile mele, mai întâi trebuie să-mi dovedești că este în natura lucrurilor ca o tumoare să fie impresionată de o formulă divină sau de o formulă abracadabra, astfel încât să o ia la fugă prin gaura buricului! Poveștile tale nu sunt decât o adunătură de baliverne pentru femei ușoare. – Dacă înțeleg eu bine, tu nu crezi în zei, reia Dinomachus; efectiv, tu negi că se poate vindeca cineva folosind cuvinte sacre. – Nu, dragul meu, îi spusei! Zeii pot exista cu adevărat, chiar și cu aceste istorisiri care nu au niciun temei! Respect divinitățile noastre care știu de minune să-i vindece pe oameni făcând recurs la practici medicale. Chiar Asclepios, și fiii săi, vindecă bolnavii dându-le medicamente adevărate, fără a le prescrie însă anumite accesorii de la lei sau de la scorpii ramolite (cf. Odiseea nr. 4, 218). – Ajunge! spuse Ion. La rândul meu doresc să vă povestesc ceva edificator. Eram încă copil și cred că aveam cam 14 ani. Tatăl meu fusese prevenit că Midas, viticultorul său, un slujitor robust și îndemânatec la lucru, fusese mușcat de o viperă în jurul orei prânzului. Era căzut la pământ și piciorul său era cuprins de cangrenă. Fapta a avut loc în timp ce lega via iar șarpele veninos s-a strecurat până la el și l-a mușcat de gleznă, după care s-a retras în găoacea lui. Săracul om, striga ca un adevărat diavol amenințat și era chiar pe punctul de a muri. Ne-am dus să-l vedem pe Midas, pe care însoțitorii săi de lucru îl transportau pe o targă; tot trupul era umflat și dădea spre culoarea verzui; carnea nu era decât o rană imensă iar respirația era slabă. Însă un om, care era pe acolo, l-a asigurat pe tatăl meu, care era foarte amărât: „Nu-ți fie teamă, îi zise, mă duc să caut un babilonian, membru al sectei caldeenilor (considerați astronomi și astrologi renumiți, caldeenii practicau și medicina); el îți va vindeca slujitorul din două cuvinte și trei mișcări”. Bine, trec peste detalii, zis pe scurt, babilonianul a venit și l-a vindecat pe Midas extrăgând veninul din trup printr-o formulă magică și atârnând de piciorul bolnavului o piatră pe care o sfărâmase din piatra funerară a unei tinere fecioare. Îmi veți spune: „Ce stupiditate!” Ei bine, Midas, luând pe umerii săi targa pe care se afla, s-a reîntors la lucru în vie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. V-am povestit asta ca să vă demonstrez puterea rugăciunii și a unei bucăți de piatră funerară.

    Babilonianul a făcut de altfel mai multe asemenea isprăvi. Ascultați-o și pe aceasta. Într-o dimineață, mergând într-un câmp, a rostit șapte cuvinte sacramentale ieșite dintr-o veche formulă magică apoi a purificat locul cu sulf și torțe (cf. Odiseea nr. 22, 482), înconjurând acel câmp de trei ori; astfel a forțat toate reptilele să iasă din ascunzătorile lor. Subjugate de misterioasa incantație, viperele, aspidele, șerpii veninoși, broaștele râioase, fără deosebire, femele și masculi, s-au regrupat laolaltă. Doar un dragon bătrân nu ieșise, probabil prea bătrân și incapabil să iasă din găoacea lui, în fine, nu dăduse ascultare față de porunca magului. Văzând că nu erau înaintea lui toate bestiile din acel câmp, a trimis un șarpe tinerel la dragonul cel bătrân, care în cele din urmă s-a urnit din loc și a ieșit din ascunzătoarea lui. Odată toate aceste reptile adunate, babilonianul le-a suflat în botul lor și toate au dispărut numaidecât. Desigur, am rămas cu toții impresionați de o asemenea ispravă. – Un mic detaliu, dragul meu Ion, îi spusei, acest șarpe tinerel, trimis ca mesager, îl ținea cumva pe acel dragon bătrân de braț? Sau poate, acesta din urmă se sprijinea cumva într-un baston? – Îți bați joc de mine, strigă numaidecât Cleodem. Și eu mă îndoiam de asemenea fenomene. A trebuit ca eu să văd prin aer un barbar venit de la hiperboreeni (un popor imaginar din zonele nordice; specificul lor era acela de a trăi într-o fericire perfectă înainte și după moartea lor) – așa ni s-a prezentat – pentru ca eu să fiu convins de asemenea fenomene și să înving îndoiala. Cum aș fi putut face altfel deoarece l-am văzut cu ochii mei mișcându-se prin spațiu, mergând pe deasupra apelor și trecând prin flăcări. – Tu ai văzut, îi zic, luând un aer interogator, un hiperboreean care zbura prin văzduh și care mergea pe ape? – Da, am văzut! Chiar purta niște galoși mari cum doar oamenii din acele ținuturi poartă! Iar aceste minuni nu sunt decât mărunțișuri pe lângă toate celelalte câte a făcut: de pildă, a trimis iubiri la oameni, a invocat demoni, a înviat morți care erau deja în descompunere; l-a obligat chiar și pe Hecatus să părăsească luna pentru a veni la noi, dându-i, cu această ocazie, un chip uman.

    Să-ți mai povestesc de asemenea ceea ce el a făcut la Glaucias, fiul lui Alexicles. Acest Glaucias moștenise multe bunuri de la tatăl său care tocmai murise și se îndrăgostise de Chrysis, soția lui Demeas. În acele vremuri era discipolul meu la lecțiile de filosofie și, fie spus în trecere, ar fi știut pe de rost toată învățătura peripateticienilor dacă nu era îndrăgostit: la 18 ani, într-adevăr, știa să facă silogisme și cunoștea cursul de fizică, adică... în fine, acest puști era stăpânit de o iubire care-l răvășea – și asta în sens unic, din păcate – astfel încât a venit să mi se tăinuiască. Deoarece eram pedagogul lui, trebuia să-l ajut, de aceea m-am dus să-l caut pe magul hiperboreean. Din start, omul nostru mi-a cerut în avans patru mine, de plătit pe loc: sacrificiile trebuie plătite. La acest preț a mai adăugat alte 16 mine pe deasupra dacă tânărul ar reuși să se culce cu iubita lui. Magul așteptă luna plină – asemenea ritualuri se fac de obicei în cele perioade – săpă o groapă în curtea casei, apoi, pe la miezul nopții, a chemat, înaintea noastră, sufletul lui Alexicles, tatăl lui Glaucias, care murise de șapte luni. Bătrânul, potrivnic iubirilor fiului său, nu-și găsise cuvintele cele mai violente pentru a le condamna; însă, în cele din urmă, își dădu acordul pentru această iubire. Apoi, magul l-a invocat pe Hecatus și pe Carberus, înainte de a porunci lunii să facă un salt până la el: atunci, ei bine, dragii mei, am fost martorul unor metamorfoze extraordinare: mai întâi luna a devenit femeie, apoi o vacă minunată, și în fine un câine de vânătoare. În cele din urmă, hiperboreeanul a făurit din argilă un mic Eros și strigă: „Du-te! Adu-o pe Chrysis până la noi!” Și dintr-o dată, această făcătură din argilă decolă de la pământ și zbură spre înălțimile cerului! Numaidecât cineva bate la ușă: era tânăra. A intrat și s-a aruncat la gâtul lui Glaucias. Foarte repede cei doi porumbei s-au aruncat în așternut și au făcut dragoste până la cântatul cocoșului! Odată fapta împlinită, luna s-a urcat în ceruri, spectrele s-au evaporat și, seara, am condus-o pe Chrysis la ea.

    Ah! Dacă ai fi văzut acest spectacol, Tychiade, nu te-ai mai îndoi de puterea incantațiilor. – Aș crede dacă aș vedea. Însă acum, îmi pare rău că nu am un ochi atât de credul ca al tău. Cunosc relativ bine această tânără numită Chrysis: este o femeie mai degrabă desfrânată, se spune, și cred că nu era necesar să se recurgă la niște argilă zburătoare, la un guru din Hiperboreea, să fie deranjată luna, în vreme ce cu 20 de drahme într-un portofel ați fi putut-o chema fără să se facă apel la hiperboreeni. Această femeie are o slăbiciune pentru asemenea drăgălășenii. De altfel, reacția ei este contrară reacției prietenelor noastre fantomele. Acestea, știm bine, fug atunci când aud cel mai mic zgomot de fier; dimpotrivă, când Chrysis aude acest zgomot, vine cu dragă inimă, ce zic, aleargă... Într-adevăr, admir acest mare magician care ar putea seduce femeile cele mai înstărite și să se îmbogățească foarte repede, astfel încât mă mir că cere doar patru mici mine pentru ca Glaucias să se poată culca cu iubita sa Chrysis! Ce meschinărie! – Faci pe clown-ul, îmi spune Ion, refuzi să vezi realitatea în față! Aș dori să știu acuma care este opinia ta cu privire la acești oameni care, în ciuda faptului că au cunoștințe temeinice despre fantome, exorcizează posedații de violențele lor. La ce folosește să vin cu exemple: fiecare are în minte isprăvile acestui sirian din Palestina. Când este lună plină îi primește pe acei nefericiți care cad la pământ, cu ochii dați peste cap și cu spume la gură: îi repune pe picioare, apoi primește răsplata pe măsură. De fiecare dată când se află la căpătâiul bolnavilor, vorbește cu spiritul cel rău și îl întreabă cum a ajuns acolo. Pacientul rămâne mut, deoarece doar spiritul vorbește, fie în grecește, fie într-un dialect barbar: acesta se prezintă și povestește cum a invadat trupul acelui om. În acel moment, sirianul recurge la metoda sa de exorcizare și, dacă diavolul rezistă la stăruințele lui, nu ezită să-l amenințe înainte de a-l alunga pur și simplu. De altfel, eu însumi am fost martor când un asemenea demon a fugit din cineva și era negru ca tăciunele. – Vorbești de o ispravă! Îi zic eu. nu este prea dificil să rămâi impresionat, Ion, când știm că te minunezi doar și la vederea ideilor marelui tău patron Platon, idei mult prea vagi pentru a fi contemplate de sărmanii noștri ochi de miopi... – Îți închipui, întrerupse Eucrat, că Ion este singurul om care să fi avut asemenea vedenii? Ei bine nu, mulțimi de oameni au întâlnit așa ceva, ziua și noaptea. În ce mă privește, ochii mei au văzut mai multe, iar eu a trebuit, până azi, să fiu martor la cel puțin 10.000... La început nu eram convins; astăzi, nu mă mai deranjează, mai ales de când un arab mi-a dat un inel fabricat din fier forjat pe care era gravată o cruce și m-a învățat formule magice. Ești sigur, Tychiade, chiar nu crezi nimic din toate acestea? – Cum aș îndrăzni să mă îndoiesc de cuvintele lui Eucrat, fiul lui Dinon, model de înțelepciune care spune liber tot ceea ce dorește să ne împărtășească. – Ei bine! spuse Eucrat, te rog să asculți, prin glasul meu și prin aprobarea tovarășilor mei, povestea statuii care s-a arătat întregii familii, copii, adolescenți, bătrâni. – Ce fel de statuie, întreb eu? – nu ai văzut afară o statuie frumoasă sculptată de Demetrios? – Atletul care este gata să arunce discul: capul este întors spre sorele-răsare, ține obiectul în mână, iar gamba este arcuită gata pentru a se ridica, odată ce discul va fi aruncat în aer. – Nu, spuse Eucrat, confunzi statuia cu cea a lui Discobol din Myron. Nici măcar nu sunt vecini, Diadumenul, un alt copil încântător, lucrarea lui Polyclet. Nu te ocupa de statuile din dreapta, printre care se află și grupul Tyrannoctones din Critias și Nestocles (lucrări grecești clasice de notorietate). Dimpotrivă, ai văzut, lângă jetul de apă, un personaj obez și chel ca un ou? Mantaua de pe el îi lasă pe jumătate goliciunea vizibilă și avem impresia că barba lui este bătută de vânt. Mai mult, vinele sunt foarte pronunțate, atât de perfectă este lucrarea. Ei bine, aceasta este statuia cu pricina: este portretul lui Pelicchos (tatăl lui Aristeos, care a fost șeful expediției trimise împotriva lui Epidamne, cf. Thucydide nr. 1, 29), general din Corint. – Pe Zeus! Efectiv, am văzut acea statuie în dreapta fântânii: are mai multe fâșii de pânză, coroane seci și pieptul este plin cu foi de aur. – Am vrut să-l auresc pentru a-i mulțumi că m-a vindecat de febră de patru ori. – Cum! îi zic eu, acest militar destoinic este și medic, am auzit-o și pe asta! – Da! Ne mă privi așa, ca să nu se răzbune din cauza incredulității tale. Din experiență, eu cunosc acum puterea minunată a statuii de care tu râzi acuma. Atunci când suntem în măsură să potolim febra, așa cum a făcut-o ea, cred că suntem în măsură să o transmitem oricui. – Mă rog fără nicio încredere unei asemenea statui, îi zic, o lucrare făcută de mâna omului! Dar, mai exact, ce ți-a făcut această statuie? – Iată ce mi s-a întâmplat: când se ivește seara, coboară de pe piedestalul ei și se plimbă în jurul casei. Uneori mă întâlnesc cu ea și o aud chiar fredonând un cântecel. Este inofensivă. Totuși, nu este indicat să te afli în calea ei: dacă nu o lași să treacă, își urmează drumul, călcând în picioare pe oricine i-ar face obstacol. Mai mult, îi place la nebunie să se scalde și se zbenguie în apă toată noaptea, astfel încât o putem auzi zbătându-se în apă. – Pe bune! zic eu, nu este Pelichos, este Talos, cretanul, fiul lui Minos, statuia din bronz care, altă dată, făcea turul Insulei Creta. Generalul tău nu ar fi din bronz, ci din lemn, ar semăna, nu cu o statuie de-a lui Demetrios, ci cu una de-a lui Dedale: dovada, coboară de pe soclu, nu-i așa? – ai grijă, Tychiade, răspunse Eucrat, riști să-ți pară rău de cuvintele rostite. Știu pedeapsa celui care a îndrăznit să fure darurile pe care noi obișnuim să le oferim statuii, atunci când a apărut luna plină. – Tremur deja, zise Ion, imaginându-și nefericita pedeapsă! Ce sacrilegiu! Așadar, cum s-a răzbunat acest bronz? Mor de nerăbdare să aflu, și să-i fie de bine lui Tychiade care atinge astfel culmile incredulității! – Depusesem la picioarele statuii, continuă Eucrat, mai multe ofrande și monezi lipite de piciorul statuii cu ceară și foițe în argint: erau daruri drept mulțumire de la oamenii care fuseseră vindecați de statuie. Pe atunci era printre noi, în slujba noastră, un sclav libian, un tânăr mucos, care se îngrijea de cai. Într-o noapte, acest netrebnic, a încercat să fure ofrandele făcute statuii. Fiind destul de șiret, a recurs la faptă doar după ce statuia a coborât de pe soclu. Revenind la locul ei, statuia lui Pelichos a constatat fapta. Acum să vezi în ce fel s-a răzbunat, prinzându-l pe libian în flagrant delict. Acesta din urmă a început să mărșăluiască prin curte fără să poată ieși, pe scurt, era sechestrat și prizonier într-un adevărat labirint. Ziua se ivește și este prins cu furtul pe față. Acuzat de furt, este biciuit strașnic și nu a supraviețuit mult biciuirilor, murind într-un fel mizerabil, fiind schingiuit des și cu asprime. Se plângea atât de tare și de fiecare dată, a doua zi, se puteau vedea pe trupul său mărcile lăsate de schingiuire. Iată, am povestit istoria asta, Tychiade: poți să râzi de Pelichos și să spui că sunt un bătrân senil din vremurile lui Minos. – Dragă Eucrat, bronzul este bronz, iar statuia ta este lucrarea lui Demetrios din Alopeke: el a reprezentat o ființă umană, nu un zeu. Astfel, acest bun Pelichos nu-mi inspiră nicio frică; chiar și viu dacă era nu m-ar fi impresionat mai tare.

    A sosit și rândul medicului Antigonos să ia cuvântul: „Și eu am un Hipocrat din bronz cu înălțimea de un cot; când lampa este stinsă, se plimbă prin toate camerele casei și peste tot producând un adevărat vacarm, răsturnând vaze, amestecând diferite preparate, dând mortarul cu lopata, mai ales atunci când uităm să-i aducem jertfe”. – Dacă înțeleg bine ce spui, zic eu, Hipocrat este foarte mândru când i se aduc jertfe rituale și se supără foc atunci când nu obține doza anuală de victime. Ar trebui însă să se mulțumească doar cu ofrandele de lapte și miere ce sunt depuse pe mormântul lui sau cu ghirlanda care înconjoară piatra sa funerară. – Ascultă, intervine Eucrat, am văzut ceva extraordinar, acum cinci ani, cu martori drept dovadă. Era în vremea culesului la vie. La ora prânzului, i-am lăsat pe lucrătorii mei la munca lor iar eu m-am retras în singurătate pentru meditație. Într-un loc umbros și agreabil, am auzit un lătrat de câine. Pe moment, am crezut că fiul meu, Mnason, plecase la vânătoare, hobbyul lui preferat, cu unii prieteni ai săi. M-am înșelat. Puțin timp după, s-a auzit un urlet: am văzut atunci o femeie monstru, înaltă de o jumătate de stadiu (circa 90 m) ce ținea o torță în mâna stângă și o sabie de cel puțin 20 de coți în mâna dreaptă. În locul picioarelor avea o învălmășeală de șerpi foarte hidoși; cât privește trupul, era asemenea cu cel al lui Gorgone; nici nu pot să vă povestesc ce înspăimântători și câtă teamă inspira privirea ei! În locul părului erau spânzurați o ceată de dragoni încolăciți ce cădeau în spirale pe umeri. Simplul fapt că mă gândesc acuma, tremur deja... Zicând aceste cuvinte, Eucrat ne-a arătat părul de pe mână care se ridicase sub efectul înspăimântării. În acel timp, Ion, Dinomacus și Cleodem, muți de mirare, erau spânzurați la buzele lui și se lăsau duși de nas, cu toții fiind înmărmuriți înaintea acestui colos ridicol, unei asemenea matroane gigantice, acestei născociri lipsite de orice rațiune. Eu am rămas perplex, amintindu-mi că acești indivizi îi învățau pe tineri înțelepciunea și erau lăudați de toată lumea. Într-adevăr, singura diferență între ei și cei mici era faptul că părul lor era ceva mai gri și aveau barbă; în afară de aceste detalii, cred că se lăsau duși de nas mai ușor decât copii cu asemenea născociri dintre cele mai fabuloase.

    Dinomacus luă cuvântul și zise: „A propos, Eucrat, care era mărimea câinilor zeiței?” – Erau mai mari decât elefanții Indiei; pielea lor era neagră și lipicioasă ca cea a acestor animale. În fin, când am văzut acești monștri, am rămas stană de piatră, încercând doar inelul de pe deget pe care tocmai îl primisem de la un arab. Atunci, Hecate s-a ivit și a lovit pământul cu piciorul: îndată s-a deschis un hău, mai larg decât Tartarul, și zeița s-a aruncat în el. teama a dispărut și, ținându-mă de un trunchi de copac pentru a evit amețeala, m-am aplecat la gura hăului imens și am văzut lumea din infern în întregime, Pyriphlegetonul, mocirla, Carbere, și morți, printre care l-am recunoscut pe tatăl meu îmbrăcat cu hainele de la înmormântare. – Și ce făceau sufletele acolo? Zise Ion. – Erau regrupate în triburi și în frății și petreceau timpul în lenevie întinși pe o câmpie plină cu ciulini, cu familiile sau cu prietenii lor. – Acești blestemați de epicurieni, zise Ion, n-au decât să încerce să țină piept divinului nostru Platon și învățăturii lui despre suflete. O întrebare totuși: i-ai văzut pe Socrate și Platon? – Mi se pare că l-am întrevăzut pe Socrate, zise Eucrat, însă nu îndrăznesc să spun sigur: în opinia mea – însă hai să fim prudenți – cred că era ființa aceea mică și grasă, complet chel. Dimpotrivă, țin să-ți mărturisesc, fiindcă nu-mi place să-mi mint prietenii, că nu l-am văzut pe Platon. După ce am văzut acel loc, hăul s-a închis. Slujitorii mei, care mă căutau, m-au găsit – printre ei era și Pyrrhias, aici de față – când hăul tocmai se închisese de tot. Spune Pyrrhias, este adevărat tot ce spun eu aici, nu-i așa? – Da, pe Zeus! Am auzit lătratul care tot mai ieșea din hău. Chiar am putut remarca și strălucirea unor torțe.

    Atunci am început să râd auzind acest martor care mai adăuga baliverne, amintind despre torțe și lătrat. Vine rândul lui Cleodem să ia cuvântul: „Ceea ce ne povestești nu este nou. Și eu, când eram bolnav, am fost martorul unui eveniment asemănător. Antigonos, care este printre noi, îmi făcea deseori vizite pe atunci pentru a mă îngriji. În ziua a șaptea a bolii, eram cald precum o oală în clocot și mă lăsase singur; ușa camerei mele era închisă și toți domesticii mei erau afară. Tu m-ai sfătuit așa, Antigonos, pentru ca să pot dormi un pic liniștit. Atunci am văzut – trezindu-mă – un tânăr îmbrăcat în alb. M-a tras din pat și m-a dus direct în iad unde i-am recunoscut pe Tantale, Tityos și Sisyphe. Trec peste detalii. Pe scurt, m-am găsit în fața tribunalului: Eaque, Charon, Moires și Erinyes constituiau complexul de judecată. Mai era și un individ cu un aer de principe și cred, fără să mă înșel, că era Hadesul: așezat pe tronul său, trecea cu ochii peste numele oamenilor înscriși pe lista viitorilor morți, cei care abuzau de timpul ce le mai rămânea de trăit. Tânărul m-a prezentat zeului care s-a aprins de mânie împotriva lui zicând: „Mai există mult fir de tors la fusul vieții lui! Du-l de unde a venit, tâmpitule! Ocupă-te mai degrabă de Demyl, fierarul: fusul său se învârte în gol și el își permite să trăiască fără rușinare!” Bucuros din cale-afară, vă imaginați, am plecat numaidecât de acolo. Febra a scăzut dintr-o dată și am anunțat pe toată lumea cu privire la moartea lui Demyl, care era un vecin. Efectiv, după ce mi s-a confirmat că era bolnav, zgomotul plângerilor funebre se auzi până la ferestrele noastre”. – Povestea ta e banală, zise Antigonos. Eu cunosc un om care a înviat 20 de zile după ce a fost înmormântat: eu l-am îngrijit, de altfel, înainte de a muri, și apoi, după ce a revenit la viață. – Cum adică! zic eu, timp de 20 de zile trupul nu-i putrezise încă? Nu a murit de foame? Dacă vrei să afli părerea mea, cred că te-ai îngrijit de un alt Epimenide (acest personaj ar fi dormit 50 de ani înainte de a relua cursul vieții, cf. Lucian, Timon nr. 4 & Maxim de Tyr, Dizertație nr. 10). În timp ce se continuam cu vorbăria, copiii lui Eucrat revin de la sala de fitness: cel mai mare era deja un tânăr ieșit din adolescență, pe când cel mic nu avea mai mult de 15 ani. Ne-au salutat respectuos apoi s-au așezat pe bancă lângă tatăl lor. Eucrat își amintește de o întâmplare: „Dorința de a-mi crește copiii în preajmă până la sfârșit, zise el mângâind cu blândețe pe unul dintre copiii lui, este la fel de puternic precum ceea ce-ți voi povesti, Tychiade! Nimeni nu cunoaște dragostea profundă ce mă lega de mama lor, scumpa mea soție decedată: cred că i-am arătat în mod evident iubirea prin tot ceea ce am făcut pentru ea pe când era în viață, dar și după decesul ei, când am așezat pe rugul funebru bijuteriile sale și rochia ei de nuntă. Șapte zile după moartea ei, m-am întins chiar pe acest pat, cum mă vezi acuma, încercând să-mi mângâi inima îndoliată, citind din tratatul lui Platon despre nemurirea sufletului. Dintr-o dată, draga mea Demenete intră și se așeză lângă mine, chiar aici în locul unde este așezat Eucratides – arătă cu degetul pe cel mai tânăr dintre fiii lui, care devenise galben ca ceara de emoție și începu să tremure tot. Văzând-o, continuă gazda noastră, am strâns-o în brațe și am izbucnit în plânsete. Dintr-o dată, am încetat plânsetele când soția mea a început să-mi reproșeze că nu am aruncat în foc tot ceea ce îi aparținea și că am uitat o sandală de-a ei cu fir de aur, zicându-mi că sandala cu pricina se afla sub cufărul de zestre. Apoi, conversația a continuat până ce acest tâmpit de câine maltez, care dormea sub pat, a început să latre atât de tare, încât soția mea dispăru. A doua zi, m-am dus în căutarea sandalei dedesubtul cufărului și am aruncat-o în foc. Atunci, Tychiade, mai poți rămâne sceptic după ce ai auzit asemenea povestiri? Nu fac ele oare parte din cotidianul nostru?” – Nu, pe Zeus, zic eu, iar cei care mai persistă să nege un adevăr atât de evident merită să fie loviți în fund cu sandala ta aurită!

    În acel moment ajunge pitagoricianul Arignotos, filosoful cu coafura lui abundentă, cel a cărei înțelepciune sclipitoare este foarte lăudată, încât este supranumit „sfântul”. Când l-am văzut, m-am simțit mai bine, deoarece eram sigur că, asemenea unei securi bine ascuțite, avea să taie nodurile minciunii. Îmi spuneam în sinea mea: „Iată pe unul care va închide gura acestor mincinoși notorii!”. Pentru a recurge la o formulă clasică, era un deus ex machina. În fine, cerul îl trimisese la noi! S-a așezat pe patul lui Cleodem, care-i făcuse loc. Mai întâi se interesează de sănătatea lui Eucrat, apoi, aflând că e pe cale de vindecare, zise: „Dar despre ce vorbeați între voi până să ajung eu? Discuția părea interesantă și animată!” – Într-adevăr, zise Eucrat, arătându-mă cu degetul, am încercat să-l convingem pe acest om încuiat la minte că există, prin natură, demoni, fantome, suflete ale morților care roiesc împrejur și care se arată în vedenii tuturor. Mă înroșisem tot de rușine și aplecai capul, atât eram de respectuos față de persoana impunătoare a lui Arignotos. El zise: „Atenție, Eucrat, Tychiade dorește doar să ne facă să înțelegem că sufletele rătăcite aparțin oamenilor morți în violențe, oameni ce au fost decapitați, răstigniți, în fine, care au părăsit această viață în condiții anormale. Dacă aceasta este argumentația lui, nu-l pot contrazice”. – Nu ai înțeles, adăugă Dinomacus! El neagă totul în bloc și crede că nu trebuie să acorzi atenție unor asemenea lucruri; pentru el, toate acestea sunt povestiri de adormit copiii! – Ce mi se spune? strigă dintr-o dată Arignotos, aruncându-mi o privire impunătoare, refuzi să crezi în aceste lucruri, chiar dacă toți aceștia susțin că le-ar fi văzut? – Un moment, te rog! Nu cred nimic din toate acestea deoarece eu sunt singurul dintre voi toți care nu am văzut asemenea lucruri. Dimpotrivă, dacă aș vedea așa ceva, atunci voi putea fi de partea voastră. – Ei bine, zise el, atunci, dacă într-o zi vei merge la Corint să întrebi unde locuiește Eubatide. Când vei afla că locuiește lângă Craneion, mergi numaidecât la el și insistă pe lângă portarul Tibios să vizitezi locul unde Arignotos a învins un demon fundul unui hău, apoi l-a alungat, permițând locuitorilor casei să poată trăi, în sfârșit, liniștiți. – Dar ce s-a întâmplat, Arignotos? insistă Eucrat. – Această casă, zise el, era abandonată de multă vreme și deseori era vizitată de monștri dintre cei mai scârboși. Oricine s-ar fi instalat în acea casă era nevoit să o părăsească numaidecât din cauza fantomelor. De aceea casa căzuse în ruină, astfel încât acoperișul stătea să cadă. Desigur, nimeni nu îndrăznea să mai intre. Când am aflat de o asemenea ispravă, am consultat câteva cărți – dețin un număr impresionant de texte egiptene care vorbesc despre aceste probleme ale fantomelor – și, pe când lumea se află la primul somn, m-am dus în casa bântuită, în ciuda insistențelor oaspetelui meu care încerca să mă împiedice și care era cât pe ce să-mi rupă colțul hainei, atât de tare trăgea de mine; era convins că mă duceam spre pierzanie. Luând o lampă, am intrat în casă. După ce am așezat lampa în sala cea mai mare, m-am așezat pe jos și am citit textul meu, aproape cu neobrăzare. Demonul nu s-a lăsat prea mult așteptat și a crezut că eram o victimă oarecare, fiind fericit la gândul că mă voi înspăimânta și voi intra în panică. Mai este necesar să precizez că era dezgustător, foarte păros și avea culoarea întunecimii întunericului! Se prezintă înaintea mea, îmi făcu câteva scheme pentru a mă provoca și intimida, apoi s-a transformat pe rând în câine, în taur și în leu. Păstrându-mi firea, am rostit formulele egiptene, reușind, datorită atot-puterniciei cuvintelor mele, să-l fac să se ascundă într-un colț al încăperii întunecate. După ce am văzut limpede locul unde se afla, am adormit. Dimineață, în vreme ce toată lumea se aștepta să mă vadă răpus de demon, cum se întâmplase cu vizitatorii dinaintea mea, am ieșit din baracă spre surprinderea tuturor. M-am grăbit să merg la Eubatide pentru a-i anunța vestea cea bună: în fine, de acum înainte putea locui liniștit într-o casă exorcizată de puterile demoniace. M-a însoțit, el și o mare mulțime de curioși – toți erau mirați de minunea mea – până la locul de unde dispăruse spiritul. Am poruncit acelor oameni să vină cu hârlețe și să sape în împrejurimi. Așa s-au adus la iveală scheletele care au fost înmormântate apoi cu cinste. Din acel moment, casa a încetat să mai fie prada fantomelor. Când Arignotos, acest far al înțelepciunii, înaintea căruia i se înclinau cu toții, a isprăvit povestirea lui, toți au început și mai tare să stigmatizeze obrăznicia mea; cum să te mai îndoiești când auzi o istorie, fără îndoială adevărată, fiind povestită de însuși marele Arignotos? Totuși, mie puțin îmi păsa de părul lui alb sau de reputația lui de mare filosof: „Așadar, zic eu lui Arignotos, nu ești decât un om ca toți ceilalți, tu, unica speranță a inteligenței de care mă agățasem. Și tu ești una din acele persoane stăpânite de baliverne și iluzii. Ți se potrivește foarte bine proverbul: Aurul acesta nu e decât plumb greu”. – Deoarece refuzi spusele mele, zise el, și ale prietenilor noștri, Dinomacus, Cleodem și Eucrat, atunci vorbește-mi despre persoana care ar fi, în opinia ta, cea mai vrednică să vorbească despre asemenea subiecte și care ne-ar contrazice. – Pe Zeus, zic eu, a existat în trecut un om minunat, cetățean din Abdera, care se numea Democrit. Ar fi avut sentimentul că nimic din ceea ce povestiți voi aici nu poate fi adevărat. Era atât de tare convins, încât trăia în morminte, în afara împrejmuirii cetății; acolo se străduia să scrie cărțile lui, ziua și noaptea. Se spune că tineri descreierați își băteau joc de el, făcându-l să creadă că erau fantome; se îmbrăcau în haine lungi negre și își puneau pe față măști cu chip de morți. Îl înconjurau pe filosof și făceau înaintea lui piruete hidoase. Însă Democrit nu se arăta stânjenit de asemenea mascarade și nici măcar nu-și ridica ochii la asemenea spectacol. Continuând să scrie, în cele din urmă le zise: „Bine, cred că am râs destul pentru astăzi, vă puteți opri acuma!” Această anecdotă dovedește clar că nicio clipă măcar nu se gândise că sufletele ar putea subzista după ce au părăsit trupurile. – Povestirea ta, zise Eucrat, este mai degrabă dovada că acest Democrit era un tâmpit, dacă într-adevăr asta era gândirea lui. Acuma vă voi povesti eu o aventură ce mi s-a întâmplat cu adevărat: poate te vei convinge, Tychiade, nu se știe niciodată! Când eram tânăr și locuiam în Egipt, unde mă trimisese tatăl meu pentru a-mi continua studiile, am dorit să urc pe Nil până la Coptos (oraș din Egipt, azi Qyft), pentru a contempla celebrul Memnon (un monument sculptural de excepție ce orna templul funerar al regelui Amenophis al III-lea, restaurat de Septimiu Sever) și să ascult sunetul minunat ce-l face în fiecare dimineață. Iată că, doar pentru mine, statuia, nici gând să-mi scoată un son la întâmplare, așa cum face pentru toți oamenii de rând, îmi rosti un oracol în șapte versuri, asupra căruia nu voi insista acuma. Revenind pe Nil, am avut bucuria să călătoresc împreună cu un cetățean din Memphis, un scrib dotat cu o înțelepciune deosebită și foarte bun în științele egiptene. Îmi spunea că trăise 23 de ani în criptele templelor și dobândi-se o știință magică, învățată chiar de la zeița Isis. – Este vorba despre Pancrate, marele meu maestru, adăugă Arignotos; ce om divin! Se purta cu capul ras, se îmbrăca în in, mereu în meditație. Cunoștea un pic greaca, era înalt, avea un nas mare, buze groase, picioare slabe. – Este exact portretul lui, zise Eucrat, este Pancrate! La început mi s-a părut necunoscut. Văzându-l făcând minuni la fiecare escală, călărind crocodili și înotând în Nil printre animale feroce pe care le impresiona, am avut imediat convingerea că era un om sfânt. Am dorit să mi-l fac prieten și chiar am reușit, astfel încât mi-a revelat toate secretele științei lui vaste. Într-o zi mi-a cerut să-mi las toți slujitorii mei la Memphis pentru a-l însoți singur, zicându-mi „că nu vom duce lipsă de sclavi”. Era adevărat. Când eram într-un hotel, îndepărta zăvorul ușii sau se înarma, fie cu o mătură, fie cu un pistil, și le îmbrăca cu mai multe cârpe. Apoi făcea o vrăjitorie și rostea o formulă divinatorie; atunci obiectul începea să meargă cu atâta eleganță încât puteai să crezi că era un om. Acest sclav, de un gen cu totul deosebit, scotea apă, pregătea masa, făcea curățenie și ne servea cu o deosebită grijă. Când Pancrate nu mai avea nevoie de serviciile lui, îl readucea la stadiul inițial de mătură sau de pistil, rostind o nouă formulă magică. Mă minunam de o asemenea minunăție, însă nu puteam obține formula pe care o păstra secretă. Desigur, cu deosebită curtoazie, refuza mereu să mi-o facă cunoscută. Într-o zi, fără să-și dea seama, fiind în umbră, l-am auzit rostind celebra formulă. Era un singur cuvânt compus din trei silabe. Puțin după, Pancrate a trebuit să iasă până la piață cu treburi, însă înainte de a pleca dădu sfaturile lui pistilului. A doua zi, egipteanul fiind iar la piață, am luat pistilul, am așezat pe el câteva cârpe, cum făcea el, am rostit cele trei silabe miraculoase, apoi i-am poruncit să meargă să aducă apă. Pistilul mi-a adus un ulcior plin. „Foarte bine, i-am zis, este suficient, redevină pistil acuma”. Însă problemă, el refuză să mă asculte și continua să scoată apă, fără judecată, până ce camera era inundată. Eram neliniștit, după cum puteți gândi, și foarte triste deoarece riscam să-l mânii pe prietenul meu Pnacrate. Nu mă înșelam. Așadar am luat o secure și am tăiat pistilul în două. Din păcate, două bucăți de lemn s-au ridicat imediat, fiecare a luat câte un ulcior, și s-au dus să scoată apă. Aveam așadar doi slujitori în acțiune, în loc de unul. Pancrate revine, își dă seama de isprava mea și redă acestor două bucăți de lemn forma lor inițială. Câteva zile mai târziu, egipteanul a dispărut. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu el. – Cel puțin ai învățat ceva, zise Dinomacus: să transformi pistilul în slujitor. – Desigur! Sau mai bine spus, nu știu să fac treaba decât pe jumătate, deoarece nu-i pot reda statutul său inițial. Să-l transform în aducător de apă știu și dintr-o dată casa îmi este inundată!

    Atunci nu m-am mai putut stăpâni și am strigat: „Când o să încetați să mai spuneți atâtea prostii? Să fie oare din cauza vârstei voastre? Cel puțin, din respect față de acești copii, rețineți-vă să mai povestiți baliverne, mai ales când sunt înfiorătoare. Încercați să-i respectați un pic! Nu le buimăciți capul cu tot felul vorbării goale care-i vor înspăimânta toată viața. Tot îndopându-i cu asemenea isprăvi oribile îi veți transforma în găini plouate”. – Remarcile tale cad la țanc, zise Eucrat, tocmai doream să vorbesc despre superstiție. Așadar, Tychiade, ce ai să ne spui despre oracole, profeții, despre cuvintele rostite de un muritor în contact cu zeii, despre glasurile ce se aud prin sanctuare, despre prezicerile preoteselor fecioare? Mă aștept încă o dată să ne reciți o poezie a incredulității tale. În ce mă privește, dețin un inel sacru pe care este înscris un Apolo pythian. De ce? Tocmai fiindcă acest Apolo îmi vorbește... Însă nu spun mai multe din teamă să nu se creadă că mă laud. Totuși, voi povesti ceea ce s-a întâmplat în templul lui Amphilochus, la Mallos, unde statuia eroului m-a învrednicit să-mi vorbească despre problemele mele. Vreau să-ți zic totul cu lux de-a-mănuntul. În final îți voi povesti la ce am fost martor la Pergamo și la Patara. Revenit în Egipt, în locurile natale, am aflat că oracolul din Mallos era renumit pentru fiabilitatea lui; efectiv, răspunsurile la întrebările ce îi sunt puse sunt de o mare claritate. De aceea i-am cerut să-mi prezică viitorul. Eucrat începu povestirea lui însă eu știam dinainte cum avea să o isprăvească. Mă plictisisem să mai joc permanenta voce a dizidentului. Am decis așadar să plec atunci când ajunsese cu povestea la călătoria lui din Egipt la Mallos. Trebuie să-ți mărturisesc de altfel că și ei se plictisiseră să aibă printre ei pe cineva care îi contesta tot timpul. Atunci am zis: „Trebuie să merg de urgență la Leontichos. Iar pe voi, care sunteți deasupra problemelor obișnuite ale oamenilor de rând, zeii să vă inspire în povestirile voastre inventate”. Cu aceste cuvinte i-am părăsit. Sunt convins că s-au simțit ușurați prin plecarea mea și nu mă înșel dacă spun că și-au făcut chiar provizii, în inimile lor, cu povești de adormit copiii. Iată așadar, dragul meu Philocles, ce am auzit la Eucrat. Trebuie să-ți spun că acum mă simt ca acei oameni îmbătați cu must. Stomacul îmi este umflat și chiar am nevoie să elimin totul. Să știi că nu mă voi uita la bani pentru a-mi procura drogul care-mi va permite să elimin aceste tâmpenii din capul meu; îmi este teamă că tot amintindu-mi de ele să nu devin nebun. Văd deja prin fața ochilor fantome, năluci, demoni, și alte prostii...

    Philocles: Este exact ceea ce resimt și eu, Tychiade, după ce mi-ai povestit toate aceste anecdote. Cei care sunt mușcați de câini turbați nu sunt singurii care să fie atinși de turbare și care să fie bolnavi de aquaphobie. Omul mușcat, mușcă la rândul lui pe aproapele lui, iar această rană este la fel de nocivă ca cea provocată de câine. La Eucrat ai fost mușcat de toate aceste minciuni și mi-ai transmis turbarea, astfel încât am capul plin cu tot felul de tâmpenii.

    Tychiade: Fii liniștit, dragă prietene, deținem un antidot de primă mână pentru a ne vindeca de această boală: adevărul și rațiunea. Să continuăm să le folosim bine și nu vom fi niciodată contaminați de nebunia minciunilor de tot felul și de prostia oamenilor.


    votre commentaire
  • Aici puteți viziona un filmuleț, circa 10 minute, cu înșiruirea tuturor celor care au ocupat Scaunul Apostolic al Sfântului Petru până la Papa Francisc.

    https://www.youtube.com/watch?v=305OOQGc2yY


    votre commentaire
  • Iersonim și Augustin despre Gal 2, 11-14Au mois d'octobre j'ai participé à un colloque international, Hyeronimus noster, dédié à saint Jérôme à l'occasion du 1600-eme anniversaire depuis sa mort, en 419. Il est bien connu que dans les études patristiques, saint Jérôme est incontournable sur plusieurs aspects : la traduction de la Vulgate, l’exégèse biblique, la théologie, la vie monastique, mais aussi la polémique. En effet, il est un des plus grands polémistes du christianisme ancien. Dans ma présentation j'ai essayé de surprendre la polémique entre Jérôme et Augustin à partir de l'interprétation d'un texte biblique, Gal 2, 11-14. Pour mémoire, il s'agit d'une disputatio entre Paul et Pierre, les deux colonnes de l'Eglise. Pierre est à Antioche et il est à table avec des païens ; en voyant arriver quelques fidèles de Jérusalem, il se retire, et, avec lui, également les autres juifs. Paul et Barnabé son scandalisés de cette attitude, et Paul apostrophe Pierre : "Si toi qui est juif, tu te comportes comme un païen et non comme un juif, comment peux-tu forcer les païens à judaïser ?". A partir de cet épisode, Jérôme veut montrer que Pierre et Paul ne se disputent pas en réalité, mais il s'agit bien d'une « dissimulation utile », en vue de corriger un défaut, celui de judaïser les fidèles provenant des gentils, tandis qu'Augustin n'admet, sous aucune forme, que la Bible contienne le moindre soupçon de mensonge et/ou de dissimulation pour qu'ainsi elle n'en perde le crédit. Selon Augustin, Pierre et Paul se sont vraiment disputé afin que Pierre, le corifé des Apôtres, puisse faire preuve d'une des vertus les plus importantes du christianisme, l'humilité : lui qui était plus grand se laissant apostropher par un plus petit. Bonne écoute...

    https://www.youtube.com/watch?v=vLKDDTqBSwU&list=PLQuSPzP5TzNF_b5_C6-mgs72kpaA07OIQ&index=5&t=0s


    votre commentaire
  • Eusebiu de Cezareea, 265-339, este pionierul genului literar "istorie bisericească" și al "teologiei politice". Actor principal al discuțiilor teologice din secolul al IV-lea, Eusebiu a lăsat moștenire creștinismului o intensă activitate literară, multe din lucrările lui fiind de folos până astăzi istoricilor, filosofilor, exegeților și teologilor deopotrivă. Câteva texte:


    votre commentaire
  • Eretici și erezii la Sfântul Ieronim, Chronicon

    Eusebiu de Cezareea este primul care lasă posterității o lucrare intitulată Chronicon, un text istoriografic ce rezumă cronologia universală și biblică. Versiunea greacă a lucrării s-a pierdut însă a ajuns până la noi o versiune armenească și una parțială în latină realizată de sfântul Ieronim. Lucrarea lui Eusebiu se compune din două părți: în prima parte face o sinteză a istoriei orientale, având ca bază izvoarele biblice, iar în a doua parte prezintă un tabel sincronic în mai multe coloane ce acoperă perioada de la Abraham (2600 î.Ch.) până în anul 303 d.Ch. Ieronim această a doua parte o traduce în latină și o continuă până în anul 378, anul morții împăratului filo-arian Valens și urcarea pe tronul imperial a niceanului Teodosie cel Mare. Chiar dacă Ieronim strecoară mai multe erori în lucrarea sa, rămâne totuși o operă istorică de mare valoare până astăzi și inspiră nenumărate lucrări istoriografice ale autorilor paleocreștini care au continuat-o, cum ar fi: Prosper de Aquitania, Cassiodor, Victor de Tunnuna

    1.     Donatiștii: Donat și donatiștii sunt menționați de două ori de Ieronim

    a.     Donat este bine cunoscut în 328, fondator al donatismului, prezent în Africa

    b.     În 355 Ieronim spune că Donat a fost alungat din Cartagina; dar se pare că donatiștii au ajuns să fie prezenți și la Roma, unde unii îi numesc „Montenses” și ocupau o biserică din Roma pe una din colinele orașului;

    c.     „Montenses” s-ar datora exegezei versetului biblic Hab 3, 3 făcută de donatiști și se bazează pe ecleziologia lor schismatică, identificându-l pe Donat cu imaginea acelui Sfânt (Sanctus), care ajunge de pe muntele întunecat – mons umbrosus, despre care vorbește profetul Habacuc: „Dumnezeu vine din Temán, Cel Sfânt, din muntele Parán, Maiestatea lui acoperă cerurile și pământul este plin de lauda lui”. Vezi, M. Dalvit, „The Ecclesiological Reflection of the Donatists Based on the Habacuc’s Profecy”, în Augustiniana, 63 (2013), p. 173-188.

     

    2.     Arienii: sunt numiți pentru prima dată de Ieronim când vorbește despre succesiunea episcopilor de Antiohia, în jurul anului 329;

    a.     „La Antiohia, după Tiranus, a fost consacrat al 20-lea episcop Vital, după el Philogonius, căruia îi urmează (al 22-lea) Paulin și după el (al 23-lea) Eustațiu. Începând cu acesta din urmă, constrâns să meargă în exil din cauza credinței lui, arienii au pus mâna pe Biserica Antiohiei rămânând până în prezent stăpâni aici, adică cu (episcopii) Eulalius, Eusebiu, Eufronios, Placilius, Ștefan, Leonțiu, Eudoxiu, Meletius, Euzoius, Doroteus, un alt Meletius. Nu am dat aici și anii lor de episcopat deoarece îi consider mai degrabă dușmani ai lui Cristos decât episcopi”.

    b.     Dar cine sunt acești episcopi de Antiohia înșiruiți aici de Ieronim?

                                          i.     Tiranus, episcop de Antiohia între 304 sau 308 până în 314;

                                        ii.     Vital, episcop de Antiohia între 314 și 320; („Vitale di Antiochia” NDPAC)

                                       iii.     Philogonius, episcop de Antiohia între 320 și 324 sau 325; un înverșunat potrivnic învățăturii lui Arie, încă de la începuturi;

                                       iv.     Paulin I, sau Paulin de Tyr, episcop de Antiohia ales după alungarea lui Eustațiu, în 327, și a murit câteva luni după consacrarea sa;

                                        v.     Eustațiu, care fusese mai întâi episcop de Bereea (Alep astăzi), apoi vine la Antiohia în 324, alungat în 327, va muri în exil după anul 343;

                                       vi.     Eulalius, episcop de Antiohia doar câteva luni, moare în 331;

                                     vii.     Eusebiu, însă nu avem nicio informație despre el și despre episcopatul său;

                                    viii.     Eufronios, ales de arieni; însă mai întâi arienii se gândiseră la Eusebiu de Cezareea Palestinei, însă acesta refuză din cauza canonului 15 de la conciliul din Niceea (325) care interzice schimbarea episcopilor de la o episcopie la alta; atunci împăratul Constantin i-a propus pe Eufronios, din Biserica Cezareii Capadociei, și pe Gheorghe din Aretusa; este ales Eufronios, însă nu a rămas episcop mai mult de un an și câteva luni, deoarece moare în 332;

                                       ix.     Placilius, pare a fi un nume stâlcit de Ieronim; adevăratul nume al succesorului lui Eufronios pare a fi Philaclus sau Placentius;

                                        x.     Ștefan este succesorul lui Placilius, episcop între 342 și 344, este condamnat și alungat în exil din cauza arianismului său și unui scandal, în 344;

                                       xi.     Leonțiu, discipol al lui Lucian din Antiohia, este succesorul lui Ștefan, episcop din 344 până în 358; Leonțiu este foarte aspru criticat de Atanasie de Alexandria pentru tezele sale ariene; în 355, Leonțiu îl sfințește diacon pe Aetius, căpetenia arienilor din ramura celor mai radicali, însă se supune protestelor credincioșilor împotriva noului diacon și îi retrage ministeriul;

                                     xii.     Eudoxiu, armean de origine, devine promotorul arianismului radical și îi ia sub protecția sa pe Aetius și pe Eunomius; este ales episcop în 358, dar deja în 357 îl vedem prezidând un sinod filoarian unde s-a aprobat formula de la Sirmium; pentru Eudoxiu, Fiul este neasemănător în toate cu Tatăl și neagă nașterea sa din esența Tatălui; mai apoi însă se detașează de arienii radicali și intră în grupul arienilor moderați, fiind recunoscut ca fiind „orthodox” la sinodul de la Constantinopol, din 360, devenind chiar episcop al orașului imperial, rămas vacant după condamnarea lui Macedonius; moare în 370;

                                    xiii.     Meletius este succesorul lui Eudoxiu, episcop de Antiohia în anul 354;

                                    xiv.     Euzoius este ales succesor pe scaunul Antiohiei în 360, după ce mai întâi fusese diacon în Biserica Alexandriei și foarte apropiat de Arie și de învățătura lui; în 325, conciliul de la Niceea îl condamnă la exil împreună cu Arie; mai apoi scrie însă o scrisoare sub formă de „mărturisire de credință” datorită căreia, un sinod întrunit la Ierusalim, în 335, la care Atanasie refuză să participe, este reabilitat; totuși, în 359, la sinodul din Seleucia se împrietenește mai tare cu filo-arienii și este ales episcop de Antiohia în 360 devenind astfel căpetenia arienilor moderați; în 361 l-a botezat pe împăratul Constanțiu, muribund; în 362, sub împăratul Iulian Apostatul, întrunește la Antiohia un sinod al episcopilor filo-arieni pentru a încerca repunerea în drepturi a lui Aetius, cerându-i doar să ia distanță de arienii radicali; rămâne episcop al comunității ariene la Antiohia până la moartea sa, în anul 375;

                                     xv.     Doroteus este ales succesor pe scaunul Antiohiei de partida ariană și va rămâne episcop până în 381, când edictul imperial al lui Teodosie cel Mare îl alungă din oraș; înainte de a fi episcop, Doroteus, începând cu anul 365, devine episcop de Heraclea (Tracia), fiind de tendință ariană moderată și îl sprijinea pe Demofil de Constantinopol; după plecarea de la Antiohia, Doroteus se retrage în Tracia, apoi merge la Constantinopol pentru a încerca să ocupe scaunul orașului imperial pe care fusese ales ca patriarh Marin, însă nu poate ocupa scaunul patriarcal din diferite motive;

                                    xvi.     Meletius este un alt episcop filo-arian pomenit de Chronicon-ul lui Ieronim; Biserica Antiohiei se afla în schismă deoarece existau doi episcopi în același timp, Meletius și Paulin, discipol al lui Lucifer de Cagliari, el fiind căpetenia „micuței Biserici Antiohiene” și care l-a sfinți preot pe Ieronim; Meletius, de origine armeană și prieten cu Acaciu de Cezareea, în 358 sau 360, este ales episcop de Sebaste după ce a fost condamnat episcopul Eustatius, însă credincioșii, fideli lui Eustatius, s-au opus iar Meletius s-a retras la Beroea; în 359 este prezent la sinodul de la Seleucia;

                                  xvii.     Când Eudoxiu se transferă la Constantinopol, Meletius, la sfârșitul anului 360, l-a înlocuit la Antiohia, însă câteva luni mai târziu, din cauza tendinței sale anti-ariene, este exilat în Armenia; însă, în 362, revine pe scaunul Antiohiei și se opune deschis episcopului arian Euzoius; tendința filo-ariană a împăratului Valens îl obligă, de două ori (în 365 și în 369) să plece în exil; la moartea lui Valens, în 378, Meletius poate reveni din exil și este susținut de Vasile cel Mare; este primul președinte al conciliului ecumenic întrunit la Constantinopol în 381, însă moare în timpul lucrărilor conciliare;

                                 xviii.     Eusebiu, mai întâi episcop de Berytus (azi Beirut) în Fenicia, apoi episcop de Nicomedia sub Constantin cel Mare; deoarece era un mare simpatizant al lui Arie, este condamnat de primul conciliu ecumenic de la Niceea (325) și exilat; totuși, în 328 este rechemat din exil, iar în 337 el este cel care-l botează pe Constantin pe patul de moarte; Eusebiu devine în sfârșit episcop de Constantinopol în anul 339; moare în jurul anului 341.

     

    3.   Ieronim vede în Constantin cel Mare un apărător al ereziei ariene și astfel devine deschizător de drum pentru o întreagă serie de împărați filo-arieni care-i vor persecuta pe niceeni până la urcarea pe tron a împăratului Teodosie cel Mare.

    a.     „Cruzimea arienilor, susținută de împăratul Constanțiu folosind exilul, întemnițarea și diferite tipuri de tortură, s-a abătut mai întâi asupra lui Atanasie și apoi asupra tuturor episcopilor care au vrut să rămână în ortodoxia niceană”

    4.   La moartea împăratului Constantin, în anul 337, Constanțiu – Flavius Iulius Constantius – obține spre guvernarea Orientul și dieceza din Tracia; s-a arătat drept zelos în a-i susține pe arieni; a domnit peste tot Imperiul începând cu anul 350 până la moartea sa, 361, când se pregătea să lupte împotriva rivalului său Iulian, devenit mai apoi împăratul Apostat, proclamat August de puterea armată în anul 360:

    a.     „Hermogenes, comandantul armatei, este alungat de mulțimea de la Constantinopol, susținut fiind de împărat și de puterea ariană, voia să-l alunge pe episcopul Paul”.

    5.     Nu știm mai nimic despre acest Hermogenes, comandant al armatei în anul 342 fiind susținut de împăratul filo-arian, Constanțiu; Paul este ales episcop de Constantinopol în 332, însă alegerea sa a fost privită cu ochi răi de episcopii din vecinătate; chiar dacă din notița lui Ieronim reiese că Paul ar face parte din tabăra niceenilor, îl găsim totuși printre participanții de la sinodul din Tyr unde a semnat condamnarea lui Atanasie de Alexandria, chiar dacă puțin timp după și el este condamnat și exilat în Pont; la moartea lui Constantin, în 337, Paul revine la Constantinopol, însă este alungat încă o dată iar locul său este ocupat de Eusebiu de Nicomedia; Paul se refugiază la Roma și, murind Eusebiu în anul 342, revine la Constantinopol, însă susținătorii filo-arieni îl propun ca episcop pe Macedonius în locul lui Paul; au loc lupte violente în oraș, iar Paul este exilat mai întâi la Singara, iar apoi la Emesa; Ieronim, probabil, vorbește în acest text despre acest episod dureros; în 344, Paul revine la Constantinopol fiind susținut de credincioși, însă este transferat în ascuns la Tesalonic, aflat sub jurisdicția lui Constant; acesta însă face presiuni asupra fratelui său Constanțiu pentru ca Paul să revină la Constantinopol; evenimentele sunt în defavoarea lui, Constant este ucis de Magneziu iar Constanțiu începe din nou să lupte împotriva lui; în 350 este arestat și transferat la Cucusa, unde a și murit de altfel puțin după.

     

    6.   Macedonienii: „De meserie fabricant de țesături de mătase, Macedonius îl înlocuiește pe Paul ca episcop al arienilor; cu el începe erezia macedoniană; Macedonius este alungat din Constantinopol”;

    a.     Macedonius este ales deci episcop de Constantinopol după plecarea în exil a lui Paul, în anii 342-348; când Paul revine, Macedonius abdică, însă după moartea lui Paul, în 350/351, revine pe scaunul Constantinopolului până în anul 360, când va fi exilat de ramura arienilor fundamentaliști;

    b.     Flaviu Filip – Flavius Philippus – este consul oficial sub Constanțiu, între 344-351, fiu de măcelar care devine notar; în 344 Filip este numit de Constanțiu prefect al Pretoriului din Orient și obține chiar consulatul pentru un an, în 348; politica lui religioasă este cea a lui Constanțiu, favorabilă arianismului; Flaviu este cel care l-a alungat la Tesalonic pe Paul al Constantinopolului și l-a înlocuit cu Macedonius; în 351, din porunca lui Filip, Paul este exilat la Cucusa, în Armenia;

    c.     Maximin de Treviri este un om important: Atanasie episcop de Alexandria este primit la el cu mare cinste când este exilat pentru prima dată de Constanțiu.

     

    7.   Restabilirea ortodoxiei: „Atanasie revine la Alexandria după ce primește o scrisoare din partea lui Constanțiu”;

    a.     Atanasie este susținut de Maximin – Maximinus, 330-346/347, episcop de Treviri în timpul domniei fiilor lui Constantin, unul din cei mai înverșunați anti-arieni; în realitate, Maximin îi oferă găzduire lui Atanasie după ce acesta este victima sinodului din Tir, din 335, sub Constantin, nu sub Constanțiu, unde va rămâne până în 337, anul morții lui Constantin, Constanțiu fiind cel care-l cheamă la Alexandria prin acea scrisoare;

    b.     La 26 iunie 345 moare episcopul impus de arieni la Alexandria, Grigore Capadocianul; cu această ocazie Constanțiu restabilește pe scaunul Alexandriei din nou pe Atanasie, aflat în al doilea său exil, la Roma de data aceasta, fiind primit de papa Iulius I; papa îi încredințează o scrisoare către credincioșii din Alexandria pentru a-l primi așa cum se cuvine pe episcopul lor; în drum spre Alexandria, Atanasie îl întâlnește pe Constanțiu la Antiohia unde împăratul îi înmânează o scrisoare pentru credincioșii din Alexandria îndemnându-i să trăiască în pace; revenind la Alexandria, Atanasie trece prin Siria, Fenicia, Palestina și, în cele din urmă, este primit cu mare fast de credincioșii alexandrini pe 21 octombrie 346;

    c.     „Eusebiu de Emesa, căpetenia partidei ariene, publică multe lucrări”; această notă a lui Ieronim, povestind un eveniment din anul 347, este unică: Eusebiu este prezentat drept căpetenia arienilor; Eusebiu, născut la Edesa, în Fenicia, în anul 300, era sirian se breaslă, în grec de formare și moare la Antiohia în 359; este unul din discipolii lui Eusebiu de Cezareea Palestinei

    d.     cât privește lucrările lui Eusebiu, același Ieronim spune în De viris illustribus: „Printre lucrările sale, cele mai semnificative sunt tratatele Împotriva evreilor, păgânilor și discipolilor lui Novațian, 10 cărți comentând Scrisoarea către Galateni și scurtele, însă numeroase, Omilii asupra Evangheliilor”.

     

    8.   Lupte doctrinale pentru orthodoxie: „Moare Maxim, al 40-lea episcop al Ierusalimului după Macarie; după el, arienii iau posesia Bisericii cu Chiril, Eutihie, Chiril a doua oară, Irineu, Chiril a treia oară, Ilarie și Chiril a patra oară. Dintre aceștia, Chiril este sfințit preot de Maxim, iar după moartea sa episcopatul îi este promis de Acaciu, episcopul Cezareii, și de alți arieni, dacă neagă sfințirea preoțească primită prin impunerea mâinilor lui Maxim; slujește ca diacon în Biserică; i se oferă o răsplată ca reparație a nedreptății suferite; îl degradează pe episcopul Heraclius făcându-l preot, acesta fusese numit episcop în locul său de Maxim înaintea morții lui, forțându-i mâna prin persecuții de tot felul”.

    a.     Acest eveniment povestit de Ieronim are loc în anul 348 și se referă la sfântul Chiril de Ierusalim; Macarie I fusese episcop al Ierusalimului din 312 până cu puțin înaintea anului 335, și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai înverșunați potrivnici ai lui Arie înaintea conciliului de la Niceea din 325;

    b.     Maxim al III-lea este episcop al Ierusalimului între anii 333-348;

    c.     Sfântul Chiril se naște la Ierusalim în 313 sau 315 și moare la 8 martie 387; ca preot al Bisericii din Ierusalim, sfințit de niceanul Maxim, în 348 este consacrat episcop de eusebienii Patrofil de Scitopolis și Acaciu de Cezareea Palestinei, în locul preotului Heraclius; intră în dezacord doctrinal și de jurisdicție cu Acaciu și este depus în 357 la sinodul de la Ierusalim; cu această ocazie eusebienii se văd divizați; Chiril se dă de partea homeousienilor, care în 359 l-au restabilit ca episcop la sinodul de la Seleucia; însă, sinodul de la Constantinopol, din 360, prezidat de Acaciu și de homeeni, l-a depus din nou; după moartea lui Constanțiu, în 362, revine pe propriul scaun episcopal, însă din cauza liniei filo-ariene a lui Valens, este exilat din nou fie în 367 fie câțiva ani după; în 378 revine la Ierusalim și participă la conciliul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381) și este prezent și la sinodul din 382 din același oraș; aici îi este recunoscută validitatea consacrării lui episcopale;

    d.     „Liberiu este consacrat al 34-lea episcop al Bisericii romane; fiind constrâns să plece în exil din cauza credinței, tot clerul s-a jurat că nu va accepta un altul; însă când a fost instituit Felix ca episcop de către arieni, mulți au fost cei care au jurat strâmb și, după un an, au fost alungați împreună cu Felix, fiindcă Liberiu, sătul de exil și sprijinind partida ereticilor, revine la Roma ca învingător”

    e.     Liberiu este episcop de Roma din 17 mai 352 până la moartea sa, 24 septembrie 366; Felix este episcop roman, deci antipapă, cu numele de Felix al II-lea, din 356 până la moartea sa, 22 noiembrie 365; papa Liberiu întrunește un sinod la Roma pentru a regla problema sfântului Atanasie, însă sinodul nu izbutește; de aceea face apel la Constanțiu pentru a întruni un sinod la Aquileia; Constanțiu însă al condamnă pe Atanasie de două ori: la sinodul din Arles (353) și la sinodul din Milano (355); Liberiu nu poate accepta o asemenea sentință și este trimis de Constanțiu în exil în 357, în Tracia – sfântul Ieronim fixează acest exil în 356;

    f.      Constanțiu poruncește prefectului Romei, Flaviu Leonțiu să-l aresteze pe papa Liberiu; exilat în Tracia, în locul său împăratul îl numește pe arhidiaconul Felix; papa este aspru persecutat și cade grav bolnav de aceea acceptă decizia împăratului Constanțiu care-i permite revenirea pe scaunul episcopal al Romei, unde este primit cu mare fast de credincioși, obligându-l pe Felix al II-lea să plece; sub domnia lui Iulian Apostatul (361-363) Liberiu, într-o scrisoare către episcopii din Italia (362-363) și într-un răspuns episcopilor orientali (366) se declară fără rezerve favorabil Crezului de la Niceea, din 325;

    g.     Într-o notă cu privire la evenimente din anul 354, Ieronim spune: „Episcopii din provinciile galice, Paulin și Rodin, sunt constrânși să plece în exil pe motiv de credință”; despre Paulin de Treviri, Ieronim spune că în anul 358 moare în exil, în Frigia; Paulin fusese sfinți preot de Maximin de Treviri, iar în 347 este consacrat episcop de Treviri; în timpul discuțiilor dintre Arie și Atanasie, Paulin este de partea lui Atanasie, care găsise ospitalitate la Treviri; în 353, Constanțiu întrunește un sinod la Arles în timpul căruia discipolii lui Arie au prezentat un document din partea împăratului prin care Atanasie era condamnat; în plus, Constanțiu mai dăduse un edict prin care episcopii care nu acceptau condamnarea lui Atanasie erau amenințați cu persecuția și exilul; toți episcopii prezenți la Arles au semnat condamnarea lui Atanasie, mai puțin episcopul Paulin, care este exilat în Frigia, unde și moare de altfel, în 358;

    h.     Rodin – Rhodianus – este episcop de Tolosa între anii 350-358; sursele istorice sunt nesigure cu privire la sinodul care l-a trimis în exil pe rodin; Ieronim ar susține că este vorba despre sinodul din Arles, din 353; Rufin din Aquileia și istoricul Sozomen, vorbind despre un sinod ținut înaintea celui de la Rimini, numesc cinci episcopi, printre care și rodin, condamnați la Milano în 355; la ei se adaugă și Ilarie de Poitiers, acest fiind însă trimis în exil la o altă dată (Rufin, HE I, 20; Sozomen HE IV, 9, 1-4); Supliciu Sever, vorbind despre sinoadele din Arles, Béziers și Milano, nu spune exact când Rodin se opune împăratului Constanțiu – poate după sinodul din Milano – însă vorbește despre Rodin împreună cu episcopul Ilarie de Poitiers, văzând că episcopul de Tolosa urmase exemplul lui Ilarie în a se opune sistematic deciziile imperiale; în plus, Supliciu Sever ne mai spune că sub consulii Arbitionus și Lollianus, Ilarie și Rodin iau drumul exilului, iar Rodin moare în exil în Frigia; în sfârșit, Ilarie de Poitiers vede în sinodul din Béziers, din 361, adunarea în timpul căreia Rodin se opune lui Constanțiu;

    i.      Arienii și Constanțiu îi condamnă la exil pe Eusebiu, episcop de Vercelli, Lucifer de Cagliari, Dionisie de Milano, Pancrațiu, preot roman, și Ilarie, un diacon;

    j.      Eusebiu de Vercelli, născut în Sardegna în 283, moare la Vercelli în 371, este primul episcop de Vercelli și unul din principalii antagoniști al ereziei ariene; este trimis de papa Liberiu, împreună cu episcopul de Cagliari, Lucifer, în misiune la împăratul Constanțiu pentru a-i cere întrunirea unui sinod care să pună capăt controversei ariene; adunarea are loc la Milano în 355, însă majoritatea episcopilor este ariană și este susținută de Constanțiu, iar Eusebiu refuză să semneze deciziile; împăratul îl trimite în exil la Scitopolis în Palestina, apoi în Capadocia și, în fine, în Tebaide; la moartea lui Constanțiu, în 362, Iulian îi permite să revină pe scaunul său episcopal; în 362, Eusebiu participă la sinodul din Alexandria, întrunit și prezidat de Atanasie, unde se decide iertarea și primirea în comuniunea Bisericii a arienilor căiți;

    k.     Lucifer, născut la Cagliari, la sfârșitul secolului al III-lea, moare la Cagliari în 370, este episcop al orașului natal; combate împotriva lui Arie și se opune condamnării lui Atanasie la sinodul de la Milano, din 355; este condamnat de Constanțiu la exil în Siria, apoi în Palestina și, în cele din urmă, în Egipt; Iulian publică un edict în 362 prin care permite episcopilor exilați să revină în episcopiile lor; în același an, sfântul Atanasie întrunește un sinod la Alexandria pentru a pune capăt discuțiilor dogmatice și îl invită și pe Lucifer, care merge în Antiohia unde consacră episcop pe Paulin, care-l susținea pe Eustațiu, unul din susținătorii ortodoxiei niceene; revenit la Cagliari, Lucifer se opune deciziilor de la Alexandria de a-i reintegra pe episcopii arieni căiți; la ideile lui sunt atrași mai mulți discipoli, inițiind astfel ceea ce a rămas în istoria Bisericii sub numele de „schisma luciferiană”;

    l.      Dionisie, născut probabil la Milano, mort în Capadocia, este episcop de Milano din 349, urmând lui Eustorgiu I, până la condamnarea sa din 355; participă la sinodul de la Milano din 355 întrunit cu scopul de a-l condamna pe Atanasie; fiind în raporturi bune cu împăratul Constanțiu, Dionisie semnează condamnarea lui Atanasie; însă, după ce vine de la Vercelli episcopul Eusebiu care, invalidând condamnarea, impune episcopilor prezenți mărturisirea de credință niceană, Constanțiu poruncește să fie reînnoită condamnarea; știind că aceste decizii nu sunt conforme cu cele hotărâte la Niceea (325), Dionisie de Milano, Eusebiu de Vercelli și Lucifer de Cagliari refuză să-și de acordul și sunt exilați; Dionisie este trimis în Capadocia iar scaunul episcopal de Milano este ocupat de arianul Auxențiu;

    m.   „Ilarie, episcop de Poitiers, exilat în Frigia în urma unui complot pus la cale de Saturnin, episcop de Arles, și de arienii vecini lui, scrise cărți despre religia noastră”

    n.     Ilarie de Poitiers, născut la Poitiers, în 315, mort la Poitiers în 367, este episcop de Picatvium, azi Poitiers, în Franța; în 356, sinodul din Béziers, convocat de episcopi filo-arieni, îl condamnă pe Ilarie fiindcă a refuzat comuniunea cu Valens, Ursaciu și Saturnin de Arles, și este exilat în Frigia de Constanțiu;

    o.     Saturnin, episcop de Arles – 347?-360 sau 361 – sprijină politica ariană a lui Constanțiu și îl condamnă pe Ilarie de Poitiers în 356; Saturnin este condamnat la rândul său de sinodul din Paris, în 360 sau 361;

    p.     Apoi sunt convocate sinoadele de la Rimini și Seleucia în Isauria, unde este condamnată credința străbună a Părinților, mai întâi prin trădarea celor 10 delegați, apoi de toți participanții – este nota lui Ieronim cu privire la aceste sinoade.

     

    9.     Sinoadele din Rimini și Seleucia:

    a.     Sinodul din Rimini se deschide în prezența a circa 400 de episcopi, la începutul lunii iunie în 359 și este convocat de împăratul Constanțiu pentru partea occidentală a imperiului să se discute cu privire la diferite poziții teologice – ortodoxe și filo-ariene – apărute între 357-358; la Seleucia se întrunește în paralel un alt sinod la care sunt convocați episcopii din partea orientală a imperiului;

    b.     La Rimini, Restitutus de Cartagina este desemnat să prezideze lucrările, papa Liberiu fiind absent; episcopii din partida minoritară a arienilor, Valens de Mursa, Ursaciu de Singidunum (azi Belgrad) și Germinius de Sirmium au condamnat încă o dată homoousios nicean și au optat pentru aprobarea unui Crez filo-arian prezentat la Sirmium la 22 mai 359; este confirmat însă Crezul de la Niceea la 21 iulie 359 iar Valens și cei din partida lui sunt excomunicați; se formează o ambasadă în fruntea căreia se află Restitutus pentru a merge la Constantinopol la împăratul Constanțiu pentru a-i transmite personal deciziile sinodului;

    c.     Constanțiu nu acceptă termenul homoousios; delegația este trimisă la Nike, unde Valens îi constrânge pe occidentali să semneze un Crez conform căruia Fiul este mărturisit ca fiind asemănător Tatălui după Scripturi;

    d.     Delegația revine la Rimini și occidentalii, constrânși și maltratați, acceptă pe rând așa zisa formulă de la Rimini, în care Fiul este definit asemănător Tatălui, iar termenii homoousios și homoiousios sunt condamnați; formula de la Rimini putea fi acceptată și de arieni, de aceea sinodul este considerat a fi încă o victorie a discipolilor lui Arie;

    e.     La Seleucia în Isauria – Asia Mică – sinodul se deschide la 27 septembrie 359 și durează câteva zile doar; participă circa 160 de episcopi majoritari arieni, lucrările fiind prezidate de Eustațiu de Sebaste, Eleusius de Cizic și Silvan de Tars; se impune formula filo-ariană de la Antiohia, din 341, și este condamnată cea prezentată de Acaciu de Cezareea care nu accepta nici termenii homoousios nici homoiousios, nici anomoios și îl considera pe Fiul asemănător Tatălui; deciziile sinodului sunt comunicate în octombrie împăratului Constanțiu care, având o înclinație pentru formula lui Acaciu, nu vede cu ochi buni aceste decizii;

    f.      Între timp ajunge însă vestea că episcopii întruniți la Rimini au acceptat, chiar dacă forțați, formula simpatizată de Constanțiu; atunci, împăratul i-a obligat și pe episcopii de la Seleucia să semneze formula de la Rimini.

     

    10.  Originile ereziei pneumatomahe:

    a.     „Ilarie revine în provinciile galice după ce, la Constantinopol, oferise lui Constanțiu o carte în apărarea”; probabil este vorba despre Contra Constantium Augustum; în 359, Ilarie scrie Liber II ad Constantium; după sinodul de la Seleucia, Ilarie merge la Constantinopol și face lui Constanțiu o propunere: să-i permită o confruntare cu Saturnin de Arles, principalul responsabil de condamnarea lui Ilarie la sinodul de la Beziers; împăratul nu dă curs acestei solicitări, atunci Ilarie scrie o lucrare intitulată Liber contra Constantium, unde filo-arianul Constanțiu este prezentat drept unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinilor;

    b.     „Aproape fiecare Biserică din lume este coruptă în numele păcii și cu complicitatea căpeteniei arienilor”; Ieronim spune astfel situația dificilă în care se aflau niceenii persecutați peste tot în Imperiu de împăratul filo-arian;

    c.     Meletius de Sebaste, episcop al armenilor, este transferat la Antiohia de Acaciu și Gheorghe, episcopi arieni, și după un anumit timp, primind preoții care fuseseră suspendați de predecesorul său Eudoxiu, schimbă poziția;

    d.     Următoarea notă a lui Ieronim, laudă lucrarea lui Ilarie în apărarea credinței niceene; Atanasie nu acceptă sub nicio formă formulele eretice ale arienilor, respinge orice altă formulă ce nu corespunde celei decretate de cei 318 Părinți: „Datorită lui Ilarie, Galia condamnă îmbârligăturile periculoase de la Rimini”;

    e.     În altă notă, Ieronim spune: „După moartea lui Gheorghe pe rug, produsă de o revoltă populară, acest Gheorghe fusese consacrat episcop al arienilor în locul lui Atanasie, acesta din urmă revine la Alexandria”; Gheorghe din Capadocia – sau de Alexandria – este episcopul arian al Alexandriei din 357 până la 24 decembrie 361; o revoltă populară îl constrânge să fugă la Constantinopol pentru a cere ajutor lui Constanțiu care îi dă armata necesară pentru a suprima revolta; din momentul în care Gheorghe a fost investit în mod ilicit, sfântul Atanasie spune că un decret de condamnare a fost redactat împotriva lui Gheorghe de însuși sinodul din Seleucia; moartea lui Gheorghe prin arderea pe rug este consecința fie unei noi revolte populare în Alexandria, fie a morții protectorului său, împăratul Constanțiu, care are loc în ziua de 3 noiembrie 361;

    f.      Următoarea notă a lui Ieronim îl laudă pe Paulin de Antiohia și este prezentat ca episcop legitim al acestui oraș - să nu uităm că Ieronim a fost sfințit preot de acest Paulin, căpetenia Micii Biserici din Antiohia: „Eusebiu (de Verceli) și Lucifer (de Cagliari) revin din exil; dintre cei doi, Lucifer, făcând front comun cu alți doi mărturisitori, îl consacră episcop pe Paulin pentru Biserica niceană de Antiohia, preot al episcopului Eustațiu, și care nu s-a lăsat niciodată contaminat datorită comuniunii lui cu ereticii”;

    g.     Și următoarea notă a lui Ieronim îl denigrează pe Meletius, văzând în el un sprijin pentru erezia macedoniană: „S-a întrunit sinodul la Antiohia, convocat de Meletius și de partizanii lui; după discuțiile privitoare la respingerea homoousiei și anomeismului, se afirmă dogma macedoniană a homoiousiei, cel de mijloc între cele două”; acest sinod – compus din circa 2o de episcopi din zona siro-palestiniană de tendință homeană și hmeousiană – se întrunește sub cârmuirea lui Meletius, în 363; Părinții sinodali acceptă Crezul de la Niceea (325); în nota trimisă împăratului ortodox Jovian se află explicația termenului homoousios: termenul ar indica faptul că Fiul, născut din ousia Tatălui, este asemenea Tatălui după ousia; așadar, homoousios este înțeles în sensul lui homoiousios;

    h.     O altă notă se referă tot la erezia ariană sau chiar pneumatomahă: „Valens, botezat de Eudoxiu, episcopul arienilor, ne persecută”; Eudoxiu de Antiohia, născut la începutul sec. al IV-lea, moare în 370, este armean de origine și devine episcop de Germanicia, de Antiohia, și în cele din urmă de Constantinopol, din 27 ianuarie 360 până la moartea sa; împăratul Valens este botezat de Eudoxiu în 367, cu ocazia războiului împotriva goților; în acelaşi an, Valens promulgă un decret prin care îi trimite în exil pe toți episcopii niceeni care fuseseră deja exilați de Constanțiu, iar mai apoi reintegrați de Iulian Apostatul; despre împăratul Valens, Ieronim spune: „Valens, obligat să părăsească Antiohia, căit târziu, îi recheamă pe toți cei exilați”;

    i.      Apoi Ieronim îl laudă pe episcopul Lucifer de Cagliari și pe ceilalți episcopi rămași în credința niceană în pofida persecuțiilor împăraților filo-arieni: „Moare Lucifer, episcop de Cagliari. Precum Grigore – Grigore de Elvira – episcop al provinciilor hispanice, și Filon de Libia, nu a căzut niciodată pradă ereziei ariene”.

     

    11.  Eunomieni și aețieni:

    a.     Cu privire la eunomieni și aețieni, citim la Ieronim: „La Constantinopol apare Eunomius, discipol al lui Aetius, de la care ia numele erezia eunomiană”;

    b.     Eunomius, născut la Dacora, în Capadocia la începutul sec. al IV-lea, moare în 393, este un episcop arian, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai arianismului; studiază teologia la Alexandria sub îndrumarea lui Aetius; Eudoxie îl sfințește diacon și-l recomandă ca episcop de Cizic în 360; un an după această numire, Eudoxie se vede nevoit de Constanțiu să-l suspende pe Eunomius; sub împărații Iulian și Jovian, între 360 și 364, Eunomius se află la Constantinopol, păstrând contactul cu Aetius; în 365, uzurpatorul Procopius se face numit împărat; Eunomius se revoltă împotriva lui Valens, trecând de partea lui Procopius; apoi, Eunomius se stabilește în orașul Calcedon, primindu-l la sine și pe refugiatul Procopius, în 366; în 367 este alungat în Mauritania, însă este rechemat fiind doar la jumătatea drumului; după moartea lui Valens, în 378, revine pe scena discuțiilor teologice; locuiește într-o suburbie a Constantinopolului, celebrând sfintele taine prin case; Teodosie I îl trimite în exil prin ținuturile Dunării, ținuturi cucerite de goți, iar Eunomius este exilat în Capadocia; după moartea lui Eunomius, Eutropius poruncește ca trupul său să fie adus la Tiana, iar lucrările lui să fie arse;

    c.     Aetius din Celesiria, cunoscut și sub numele de Aetius de Antiohia, născut în Celesiria, la sfârșitul sec. al III-lea, moare la Constantinopol în 367; lucrează mai întâi ca aurar la Antiohia, apoi se dedică studiului filosofiei și medicinii; este sfințit diacon de Leonțiu de Antiohia în anul 350; la primul sinod din Sirmium, Aetius intră în contrast dialectic cu episcopii semi-arieni, Vasile de Ancira și Eustație de Sebaste, care s-au străduit să-l ridice împotriva lui pe Constanțiu Galul; în 356, Aetius merge la Alexandria cu Eunomius pentru apărarea arianismului, însă este fugărit de împăratul Constanțiu; împăratul Iulian îl cheamă din exil și este consacrat episcop; când Valens devine împărat, în 364, se retrage pe proprietatea sa de pe insula Lesbo, apoi revine la Constantinopol, unde moare în 367;

    d.     Ieronim are o părere foarte negativă despre Petru al II-lea, episcop de Alexandria, considerat a fi nicean: „Petru este consacrat al 20-lea episcop al Alexandriei; după moartea lui Valens, a facilitat revenirea ereticilor în așa fel încât unii îl suspectau că schimbarea provine din faptul că ar fi acceptat bani” (Filostorgiu HE, III, 15);

    e.     Petru al II-lea este episcop al Alexandriei din 373, moartea lui Atanasie, până la moartea sa, în 381; în 375 este victima unei revolte ariene stârnită de împăratul Valens și de episcopul arian al Antiohiei și este nevoit să se refugieze la Roma; în timpul absenței este înlocuit de arianul alexandrin Lucius care, deja după asasinarea lui Gheorghe Capadocianul, era considerat ghidul arienilor din Alexandria; Petru revine la Alexandria la 30 mai 378, după moartea lui Valens, și urcă din nou pe scaunul său episcopal datorită unui decret papal emis de Papa Damasie I, care-l primise la el; Petru moare doi ani mai târziu; este citat în Edictul din Tesalonic, din 380, promulgat de Teodosie I;

    f.      Ultima notă despre arianism este referința la Auxențiu de Milano: „După moartea grea a lui Auxențiu, la Milano este consacrat episcop Ambroziu și sub el toți revin la credința adevărată”; Auxențiu, născut probabil la Durustorum (Silistra), la sfârșitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea, moare la Milano în 374, este episcop de Milano din 355 până la moartea sa; originar din Capadocia, este sfințit diacon de Grigore Capadocianul la Alexandria; apoi ajunge la Milano unde devine discipolul lui Dionisie, episcopul orașului; când Constanțiu îl condamnă pe Dionisie, fiind nicean, Auxențiu, fiind sprijinit de împărăteasa filo-ariană Iustina, este ales episcop de Milano; în 369, Auxențiu este excomunicat de episcopul Romei, Papa Damasie; Auxențiu rămâne însă pe scaunul episcopal de Milano până la moartea sa, fiind înlocuit de Ambroziu, după o dispută între niceeni și arieni;

    g.     Despre Aurelius Ambrosius, născut la Treviri, în 339/340, moare la Milano în 397, biograful său Paulin de Nola spune în Vita S. Ambrosii 7-8, că, pentru a-i convinge pe milanezi să nu-l aleagă episcop începe să le spună tot felul de neadevăruri la adresa sa cu privire la imoralitatea vieții lui; însă deoarece credincioșii nu credeau o iota din cele spuse de el, Ambroziu a încercat să fugă; milanezii s-au adresat atunci împăratului Valentinian I și Ambroziu este readus la Milano pentru a fi consacrat episcop, deși era doar simplu catehumen, la 7 decembrie 374.

     

    12.  Audienii: În Cronica sa, Ieronim are o notă unde îl menționează pe Audio și partizanii lui, audienii: „Audio crește în importanță în Celesiria, el dă numele său ereziei audiene”;

    a.     Audienii sunt o sectă ascetică fondată de Audio, arhidiacon de Edesa, în opoziție cu Biserica oficială cu privire la calculul datei paștelui și la dorința de avere a multora dintre ierarhi; Audio este exilat în ținuturile Ucrainei de azi și începe o lucrare de convertire a goților; Epifan de Salamina, care îi considera pe audieni antropomorfiți, scrie că aceștia acuzau Biserica de faptul că a schimbat data paștelui pentru a asculta mai degrabă de împăratul Constantin; Teodoret de Cyr îi confundă cu gnosticii și maniheii influențați de scrierea apocrifă: Apocalipsa lui Abraham.

     

    13.  Fotinienii: Fotinus și adepții lui sunt numiți într-o notă din Cronica lui Ieronim: „Fotinus, care inițiase o învățătură iudaizantă numită fotianism, moare în Galația”

    a.     Fotinus de Smirna, născut în Galația în anul 300, moare în Galația în 376, este episcop de Sirmium, oraș din Panonia, rezidența lui Constanțiu; a fost diacon și discipol al lui Marcel, episcopul de Ancyra, și el un băștinaș din Galația; amândoi s-au opus ereziei arienilor; Fotinus este condamnat și de arieni, în 344 la sinodul arian de la Antiohia, și de niceeni, care l-au recunoscut vinovat la două sinoade filo-ariene, cel din Milano (355) și cel de la Sirmium (351), unde se vede depus fiind acuzat de sabelianism și adopțianism; condamnarea definitivă a lui Fotinus și a discipolilor săi este oficială la conciliul de la Constantinopol I (381) și confirmată de episcopul Romei, Damasie I, în 382; totuși, se pare că Fotinus ar fi putut reveni pe scaunul episcopal în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), pentru ca apoi să fie alungat definitiv de împăratul Valentinian I, în 364.

     

    În toată această lucrare, Ieronim înțelege să transmită informații credibile cu privire la persoane și fapte. Totuși, când este confruntat cu eretici și cu susținătorii de erezii, împărați sau episcopi, nu face economie să arate, printre linii, propria lui judecată impusă de propriul său caracter. Putem citi printre informațiile lui descrierea unei panorame geo-politice care, în sec. al IV-lea, influențează definirea dogmaticii Bisericii oficiale cu lupte intestine și multă muncă teologică pentru stabilirea și mărturisirea adevărului. Ieronim este un observator fin și pasionat de trăirile din vremea sa. De aceea, nu este doar un traducător dar și cronicar fără pereche. Propria lui opinie este expusă ori de câte ori simte nevoia, fără compromisuri pentru afirmarea adevărului.

     

    Bibliografie selectivă:

     

    Bazyli DEGÓRSKI O.S.P.P.E. „Eretici ed eresie nel Chronicon di San Girolamo”, în: Vox Patrum, 37 (2017), t. 68, p. 371-398.

    Eusebius Caesariensis, Chronicon id est Tem­porum breviarium, ed. Ratdolt, Venetiis 1483; 

    -       idem, Chronicorum libri duo, ed. A. Schoene, Beroli­ni 1866-1875;

    -       idem, Werke, Bd. 5: Die Chronik, aus dem Armenischen übersetzt, hrsg. Von J. Karst, GCS 20, Berlin, 1911 ; idem, Werke, BD. 7 : Die Chronik des Hieronymus, hrsg. Von R. Helm, 2. Aufl. GCS 47, Berlin, 1956.

    [Girolamo] Hieronymi, Opera 15 = Opere di Girolamo 15 : Opere storiche e agiografiche, a cura di B. Degórski, Roma, 2014, 209-307.

    Camplani A., Atanasio di Alessandria, NDPAC I 622.

    Crouzel H. – Odrobina L., Rodanio di Tolosa, NDPAC III 4573-4574.

    Dattrino L., Eusebio di Vercelli, NDPAC I 1861-1862.

    Forlin Patrucco M., Costanzo II, NDPAC I 1247-1248.

    Kannengiesser Ch., Eusebio di Nicomedia, NDPAC I 1857-1860.

    Mara M.G, Ambrogio di Milano, NDPAC I 229-235.

    MaroneP., Felice II antipapa, NDPAC II 1927.

    Pollastri A., Eufronio di Antiochia, NDPAC I 1826.

    Samulowitz S., Vitale di Antiochia, NDPAC III 5664-5665.

    Sauget J.-M., Massimo, NDPAC II 3116-3118.

    Sauser E., Lucifer, Bischof von Calaris, BBKL V 298-301.

    Saxer V. – Heid S., Massimino di Treviri, NDPAC II 3116.

    Saxer V. – Samulowitz S., Saturnino di Arles, NDPAC III 4768-4769.

    Scorza Barcellona F., Vittore di Tunnuna, NDPAC III 5678-5679.

    Simonetti M., Acacio di Cesarea, NDPAC I 36-37.

    Simonetti M., Aezio di Antiochia, NDPAC I 91-92.

    Simonetti M., Antiochia di Siria. II. Concili, NDPAC I 349-350.

    Simonetti M., Cirillo di Gerusalemme, NDPAC I 1050-1052.

    Simonetti M., Dionigi di Milano, NDPAC I 1443.

    Simonetti M., Doroteo di Antiochia, NDPAC I 1508.

    Simonetti M., Eudossio, NDPAC I 1823-1824.

    Simonetti M., Eulalio di Antiochia, NDPAC I 1833.

    Simonetti M., Eunomio di Cizico, NDPAC I 1836-1837.

    Simonetti M., Eusebio di Emesa, NDPAC I 1854-1855.

    Simonetti M., Eustazio di Antiochia, NDPAC I 1862-1863.

    Simonetti M., Euzoio di Antiochia, NDPAC I 1876-1877.

    Simonetti M., Filogonio di Antiochia, NDPAC II 1958.

    Simonetti M., Fotino di Sirmio, NDPAC II 1998-1999.

    Simonetti M., Gregorio di Elvira, NDPAC II 2459-2460.

    Simonetti M., Giorgio il Cappadoce, NDPAC II 2170.

    Simonetti M., Ilario di Poitiers, NDPAC III 2521-2528.

    Simonetti M., Leonzio di Antiochia, NDPAC II 2776.

    Simonetti M., Lucifero (luciferiani), NDPAC II 2935-2937.

    Simonetti M., Macedonio (macedoniani), NDPAC II 2961-2962.

    Simonetti M., Melezio di Antiochia, NDPAC II 3190-3191.

    Simonetti M., Paolino di Tiro, NDPAC III 3832.

    Simonetti M., Paolino di Treviri, NDPAC III 3832-3833.

    Simonetti M., Paolo di Costantinopoli, NDPAC III 3852-3853.

    Simonetti M., Pietro II di Alessandria, NDPAC III 4077-4078.

    Simonetti M., Rimini (concilio), NDPAC III 4509-4511.

    Simonetti M., Seleucia d’Isauria (concilio), NDPAC III 4843-4844.

    Starowieyski M., Cirillo di Gerusalemme (Pseudo), NDPAC I 1052.

    Studer B., Liberio papa, NDPAC II 2822-2823. 398


    votre commentaire
  • Sfânta Scriptură nu spune explicit care este originea și rolul Duhului Sfânt în sânul Sfintei Treimi. Totuși ne dă indicii sigure pentru a ne spune că Duhul Sfânt nu este născut, unicul născut în Sfânta Treime fiind doar Fiul, ci purcede de la Tatăl (cf. In 15, 26), fără a ne spune când: înaintea Fiului, după Fiul, în același timp cu Fiul. Acestea de fapt sunt întrebări false și nechibzuite, deoarece când vorbim despre Dumnezeu și despre relațiile intra-trinitare suntem constrânși să ieșim din timpul cunoscut nouă oamenilor. În Dumnezeu totul este veșnicie, totul este egalitate, totul este armonie și dăruire reciprocă. Diferența persoanelor divine constă doar în faptul că Tatăl este unicul nenăscut, Fiul este unicul născut, iar Duhul Sfânt este unicul care purcede de la Tatăl și de la Fiul, filioque. Chiar dacă această din urmă expresie, filioque, va intra foarte târziu în formula Crezului Niceno-constantinopolitan, încă din primele veacuri ale creștinismului au existat teologi care au dezbătut și argumentat cu privire la această expresie care face diferența dogmatică între tradiția teologică ortodoxă și cea catolică. Redau aici finalul monumentalei lucrări, Despre Sfânta Treime, a sfântului Augustin, lucrare care a marcat istoria gândirii creștine cu privire la dogmatica Sfintei Treimi, text în care episcopul de Hipona (n. 354 - m. 430) argumentează biblic purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl Filioque.

    Argumentația sfântului Augustin cu privire

    la purcederea Duhului Sfânt ex Patre Filioque

    De Trinitate, 15, 26, 45-47 – Filioque în opinia sfântului Augustin

    În ceruri îl vom vedea cu ușurință și ne vom bucura de contemplația lui Dumnezeu, luminați fiind pe deplin și liberi de orice incertitudine. Nu vom mai avea nevoie de raționamente, însă vom vedea în mod clar de ce Duhul Sfânt nu este Fiul Tatălui, chiar dacă purcede de la El. În incinta acestei lumini, nu va mai exista nicio problemă nerezolvată. Însă aici, pe pământ, experiența îmi arată dificultatea subiectului tratat și fără nicio îndoială cititorii mei studioși și inteligenți vor vedea ca mine că m-am angajat în a doua carte a acestei lucrări să aduc explicații cât mi-a stat în putință cu privire la anumite asemănări existente între omul creatură și Treimea supremă, gândirea mea neputând decât să exprime câteva idei concepute fără prea multă reflecție. Ba chiar am simțit că nu exista în inteligența mea mai mult efort decât succese. Am găsit în om, care nu este decât o creatură, o imagine a acestei Treimi minunate; iar pentru a face să se înțeleagă și mai bine cele trei persoane divine în unica ființă neschimbătoare, am încercat, mai ales în cartea a noua, să argumentez în etape succesive. Însă trei lucruri aparținând unei singure persoane nu vor fi în măsură să răspundă dorinței omului și să dea o idee justă cu privire la cele trei persoane divine, după cum am încercat să arăt în această a 15a carte.

    În plus, în această Sfântă Treime care este Dumnezeu, nu există niciun interval de timp care să ne permită să credem sau cel puțin să ne întrebăm dacă Fiul este mai întâi născut din Tatăl, dacă mai apoi Duhul Sfânt a purces din ei. Fiindcă cel despre care Apostolul a zis: „Deoarece sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis în inimile voastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4, 6) este același cu cel despre care Fiul a zis: „Nu veți fi voi cei care veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mt 10, 20). Multe alte mărturii din Sfintele Scripturi dovedesc faptul că cel ce se numește propriu zis Duhul Sfânt în Sfânta Treime este Duhul Tatălui și al Fiului, cel despre care însuși Fiul spune: „Cel pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 15, 26); și în alt loc: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26). Acest lucru ne arată că purcede din amândoi, după cum însuși Fiul a zis: „Purcede de la Tatăl”; iar după învierea dintre morți, apărând discipolilor săi, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt” (In 20, 22), pentru a arăta că purcede și de la el. Așa se explică și această „putere” care „ieșea din el”, după cum vedem din Evanghelie, „și îi vindeca pe toți” (Lc 6, 19).

    Dar de ce mai întâi l-a dat pe Duhul Sfânt pe pământ după înviere (cf. In 20, 22), apoi l-a trimis din cer (cf. Fap 2, 4)? Pentru că, zic eu, iubirea care ne face să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele a fost revărsată în inimile noastre chiar de acest Dar (cf. Rm 5, 5) pentru respectarea celor două porunci care rezumă toată Legea și Profeții (cf. Mt 22, 37-40). Este ceea ce a dorit să înțelegem atunci când Domnul Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt de două ori: o dată pe pământ fiind, pentru a sublinia iubirea față de aproapele, și a doua oară din înălțimile cerului, pentru a ne arăta iubirea de Dumnezeu. Dacă cineva poate explica altcumva această dublă dăruire a Duhului Sfânt, nu am nimic împotrivă, totuși eu nu mă îndoiesc de faptul că este vorba despre același Duh pe care Isus l-a dat după ce a suflat și despre care a zis imediat: „Mergeți, botezați toate popoarele în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), cuvinte prin care Sfânta Treime este atât de explicit arătată. Deci este același Duh care a fost dat din ceruri la Cincizecime, adică 10 zile după ce Domnul s-a înălțat la ceruri. Cum ne-am putea închipui că nu este Dumnezeu cel care-l dă pe Duhul Sfânt? Sau mai bine zis ce mare Dumnezeu este acela care dă un Dumnezeu! Fiindcă niciunul din discipolii săi nu l-a dat vreodată pe Duhul Sfânt. Ei se rugau pentru ca Duhul Sfânt să coboare asupra acelora cărora ei impuneau mâinile, însă nu îl dădeau. Iar această tradiție, Biserica o practică până astăzi prin pontifii ei. Simon Magul însuși, dând bani apostolilor, nu zice: „Dați-mi și mie această putere” pentru ca să-l dau și eu pe Duhul Sfânt, ci „pentru ca asupra acelora cărora voi impune mâinile să-l primească pe Duhul Sfânt”. Iar mai sus, Scriptura nu spune: Simon văzând că apostolii îl dădeau pe Duhul Sfânt, ci spune: „Ori, Simon, văzând că, prin impunerea mâinilor apostolilor, Duhul Sfânt era dat” (Fap 8, 19, 18). Astfel, Domnul Isus nu doar l-a dat pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, dar l-a și primit ca om; de aceea ni se spune că era plin de har (cf. In 1, 14) și de Duhul Sfânt (cf. Lc 11, 52; 4, 1). Se mai scrie despre el în termeni și mai clari: „Fiindcă Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fap 10, 38), desigur nu cu ulei vizibil, ci prin har, simbolizat de parfumul cu care Biserica îi unge pe cei botezați. Însă Cristos nu a fost uns cu Duhul Sfânt în momentul botezului său, când Duhul Sfânt a coborât peste el sub chip de porumbel (cf. Mt 3, 16), moment în care a voit să prefigureze dinainte trupul său, adică Biserica ale cărei mădulare îl primesc pe Duhul Sfânt în principal prin botez, dar trebuie să înțelegem că a primit ungerea tainică și invizibilă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1, 14), adică atunci când natura umană, fără să fi meritat pentru vreo lucrare bună făcută înainte, a fost unită Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei, astfel încât să nu formeze decât o singură persoană. Iată de ce noi mărturisim că s-a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioară. Fiindcă ar fi culmea absurdității să credem că nu l-a primit pe Duhul Sfânt decât la vârsta de 30 de ani, vârstă la care a fost botezat de Ioan (cf. Lc 3, 21-23). Trebuie să credem, dimpotrivă, că, dacă a venit la botez fără să fi fost atins de vreun păcat, nu a venit cu siguranță fără Duhul Sfânt. Într-adevăr, dacă stă scris cu privire la slujitorul și înaintemergătorul său Ioan: „El va fi plin de Duhul Sfânt din sânul mamei lui” (cf. Lc 1, 15), deoarece, chiar dacă este născut din femeie, l-a primit totuși pe Duhul Sfânt încă din sânul matern în care a fost format; ce-ar trebui să credem, ce-ar trebui să gândim despre Omul-Cristos, al cărui trup nu a fost conceput trupește, ci spiritual? Iar când se spune că a primit de la Tatăl său promisiunea Duhului Sfânt și că l-a răspândit asupra apostolilor (cf. Fap 2, 33), ne arată astfel că are cele două firi, firea omenească și firea divină, fiindcă l-a primit pe Duhul Sfânt ca om și la răspândit ca Dumnezeu. În ce ne privește, noi putem primi acest dar în măsura slăbiciunii noastre, însă nu-l putem răspândi asupra altora; doar ne putem ruga lui Dumnezeu, autorul acestui dar, să-l răspândească el însuși.

    Așadar, putem să ne întrebăm dacă, atunci când s-a născut Fiul, Duhul Sfânt era deja purces de la Tatăl sau nu, sau dacă purcede din amândoi după nașterea Fiului, în divinitate unde, știm prea bine, nu există timp? După cum am spus deja, acolo unde există timp, să ne întrebăm dacă voința apare în primul rând în sufletul uman, pentru ca mai apoi să căutăm obiectul care, odată descoperit, va lua numele de fiu. Care fiu, odată născut sau conceput, voința devine completă și își atinge odihna atingându-și scopul, astfel încât ceea ce era dorință pe când căuta, să devină iubire când o dobândește, iubirea provenind din două lucruri, adică din sufletul care joacă rolul de tată, dând naștere, și de cunoaștere care joacă rolul de fiu, ca fiind născută? Cu siguranță nu, nu putem pune asemenea întrebări acolo unde nimic nu începe cu timpul și nici nu se sfârșește în timp. De aceea, cel care poate înțelege că Fiul este născut din veșnicie din Tatăl, să înțeleagă de asemenea că Duhul Sfânt purcede din veșnicie din amândoi. La fel, cel care poate înțelege, conform cuvintelor Fiului: „După cum Tatăl are viața în sine însuși, tot la fel a dat Fiului să aibă viața în el” (In 5, 28), să înțeleagă de asemenea, zic, și faptul că Tatăl nu a dat viață unui Fiu până atunci fără viață, ci l-a născut în afara timpului, astfel încât viața pe care Tatăl a dat-o Fiului născându-l este co-veșnică vieții înseși a Tatălui care i-a dat-o; de asemenea, trebuie să se înțeleagă și faptul că, deoarece este în natura Tatălui ca Duhul Sfânt să purceadă din el, tot la fel a dat și Fiului său ca același Duh Sfânt să purceadă din el, dublă procesiune deopotrivă veșnică; iar atunci când spunem că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, înțelegem în sensul că Tatăl de asemenea a dat și Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă de la Fiul. Într-adevăr, dacă Fiul ține de la Tatăl tot ce are, ține de asemenea ca Duhul Sfânt să purceadă și de la el. Însă trebuie exclus de aici orice noțiune de timp care ar introduce anterioritate și posterioritate, fiindcă nici umbră de așa ceva atunci când vorbim de procesiune în sânul divinității.

    Cum vă închipuiți că n-ar fi absolut absurd să-l numim pe Duhul Sfânt fiul celor doi, deoarece, după cum, prin nașterea sa din Tatăl, Fiul are o esență veșnică și imuabilă, tot la fel, prin purcederea din amândoi, Duhul Sfânt are o fire veșnică și imuabilă? De aceea, dacă nu spunem că Duhul Sfânt este născut, nu îndrăznim să spunem nici că este nenăscut; evitând să folosim această expresie pentru a nu da de înțeles fie că ar exista doi tați în Sfânta Treime, fie că ar fi două persoane ce nu se disting una de cealaltă. Fiindcă doar Tatăl nu provine de la un altul; de aceea doar el este numit nenăscut, dacă nu în Scripturi, cel puțin în limbajul folosit de cei care discută despre un mister atât de măreț și încearcă să-l explice cum pot mai bine. Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede în principal / principaliter de la Tatăl și, fără vreun interval de timp, deopotrivă de la Tatăl și de la Fiul. Am putea spune că este fiul Tatălui și al Fiului dacă – opinie pe care tot omul cu puțină judecată o respinge fără jenă – amândoi l-ar fi născut? Nicidecum! Duhul celor doi nu este așadar născut din cei doi, ci el purcede de la amândoi.

    Însă, cum în această co-veșnică, egală, netrupească, minunată neschimbată și indivizibilă Treime, este foarte dificil să distingem nașterea de purcedere, cei a căror inteligență nu este în măsură să se ridice mai sus, să se mulțumească de ceea ce am zis într-o zi într-o predică adresată poporului credincios iar mai apoi am pus-o în scris. După ce, între alte lucruri, am dat suficiente citate din Sfânta Scriptură pentru a dovedi că Duhul Sfânt purcede din amândouă persoanele divine, spuneam: „Deci, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, de ce a zis Fiul: Purcede de la Tatăl (In 15, 26)? De ce, credeți voi, dacă nu din obișnuința ce o are de a raporta tot ce îi aparține la Tatăl din care este născut? De aceea a zis: Învățătura mea nu este de la mine, ci este a aceluia care m-a trimis (In 7, 16). Așadar, dacă aici este vorba despre învățătura sa, chiar dacă el spune că nu este a lui, ci a Tatălui său, cu atât mai mult trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt purcede și de la el, chiar dacă spune: Purcede de la Tatăl, fără să zică: Nu purcede de la mine? Așadar, cel care ține a fi Dumnezeu – fiindcă este Dumnezeu din Dumnezeu – adică și cel de la care Duhul Sfânt purcede, în consecință Duhul Sfânt ține de la Tatăl însuși ca el să purceadă și de la Fiul așa cum purcede de la Tatăl. Așa putem înțelege, într-o oarecare măsură – atât cât pot înțelege ființe ca noi – de ce nu putem spune că Duhul Sfânt este născut, ci el purcede, fiindcă, dacă l-am numi Fiu, atunci ar fi fiul celor două persoane, lucru ce ar fi o absurditate enormă. Fiindcă, pentru a fi fiul celor două persoane, trebuie să existe un tată și o mamă, și departe de noi să credem așa ceva între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Mai mult, un fiu născut din oameni nu purcede de la tatăl său și de la mama sa în același timp; fiindcă, atunci când purcede de la tatăl în mamă, nu purcede de la mamă, iar când purcede de la mamă pentru a veni la ziuă, nu purcede de la tatăl. Însă, Duhul Sfânt nu purcede de la Tatăl în Fiul, apoi din Fiul pentru a sfinți creatura; totuși, purcede în același timp din unul și din celălalt, chiar dacă Tatăl i-a dat Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă din el ca din Tatăl. Efectiv, nu putem spune că Duhul Sfânt nu este viață, în vreme ce credem că Tatăl este viață și Fiul de asemenea; de aceea, după cum Tatăl are viața în el însuși, și a dat Fiului să aibă viața în el însuși, tot la fel i-a dat ca viața să purceadă de la el, după cum purcede de la Tatăl” (Om la Ev. Ioan 99, 8-9). Am transcris aici acest text din predică, dar mă adresez credincioșilor, nicidecum necredincioșilor.

    Însă, dacă nu sunt în stare să vadă imaginea creată, să constate cât sunt de adevărate aceste trei facultăți care sunt în sufletul lor, care sunt trei fără a fi trei persoane, care toate trei aparțin aceluiași om care nu este decât o persoană, de ce nu cred ei ceea ce Sfintele Scripturi ne spun de Slăvita Treime, mai degrabă decât să ceară o explicație perfect clară cu privire la un mister care depășește rațiunea noastră slabă și neputincioasă? Sprijiniți pe o credință de nezdruncinat în Sfintele Scripturi, aceste mărturii demne de crezare, n-au decât să caute prin rugăciune, prin studiu și ducând o viață de virtute să lumineze inteligența lor, adică să vadă, atât cât este posibil, cu ochii spiritului ceea ce admit cu certitudinea credinței. Cine îi împiedică să facă asta? Sau mai bine spus cine nu-i îndeamnă? Însă dacă ei cred că trebuie să nege asemenea mistere, fiindcă inteligența lor oarbă nu le poate înțelege, ar trebui, în acest caz, ca orbii din naștere să nege existența soarelui? Lumina strălucește deci în întuneric, iar dacă în întunericul lor nu o înțeleg (cf. In 1, 5), nu au decât să fie luminați de darul lui Dumnezeu pentru a deveni credincioși și să înceapă să fie lumină cu referire la cei necredincioși; apoi, odată stabilită această temelie, să crească în ceea ce cred pentru ca să merite să vadă într-o zi rodul credinței lor. Fiindcă există lucruri pe care le credem cu certitudinea că nu le vom vedea niciodată. De pildă, nu-l vom vedea niciodată pe Cristos răstignit, și totuși, dacă nu credem în acest eveniment, care a avut loc, care a fost văzut, însă pe care nu trebuie să ne imaginăm că-l vom mai putea vedea vreodată, nu vom ajunge niciodată la Cristos așa cum trebuie să fie văzut pentru veșnicie. Cât privește această măreață, inefabilă, imaterială și imuabilă natură ce trebuie văzută într-un fel oarecare cu ochii inteligenței, în niciun loc privirea sufletului omenesc nu se exersează mai bine, sub simpla cârmuire a regulii credinței, decât în ceea ce omul însuși are în natura sa, care îl înalță deasupra celorlalte animale și care este superior altor părți ale sufletului său, adică în inteligența sa, deoarece inteligenței îi este dat să vadă până la un anumit punct în lucrurile invizibile; datorită ei, facultate interioară și judecătoare așezată pe un tron înălțat și cinstit, sensurile conduc toate întrebările să decidă și ea nu are niciun alt superior ei căruia să-i datoreze supunere și ascultare, decât Dumnezeu.

    Însă în mijlocul discuțiilor îndelungi cărora am căzut pradă și am îndrăznit să mărturisesc faptul că nu am zis nimic vrednic de această cinstită și negrăită Treime, însă știind că știința divină este într-un mod minunat cu mult deasupra mea iar eu nu o pot atinge (cf. Ps 138, 6), în vârtejul acestor discuții, zic, unde deci, suflete al meu, unde crezi că ești, unde te închini, unde ești în picioare, așteptând ca cel care a iertat toate nevredniciile să vindece toate stângăciile tale (cf. Ps 102, 3)? Recunoști, fără îndoială, că ești în acel han în care Samariteanul milostiv l-a condus pe cel care era lovit de nenumărate lovituri de către bandiții care l-au lăsat pe jumătate mort (cf. Lc 10, 30-34). Totuși ai văzut multe adevăruri, nu cu ochii care văd lucruri sensibile, însă cu cei care cer celui care spunea: „Fă-mă să vad dreptatea” (Ps 16, 2). Da, ai văzut adevăruri și le-ai cernut cu ajutorul luminii înseși care te-a făcut să le vezi; acum ridică-ți ochii până la acea lumină și fixeaz-o, dacă poți. Atunci vei vedea care este diferența între nașterea Cuvântului lui Dumnezeu și purcederea Darului lui Dumnezeu; de aceea Fiul unic a zis că Duhul Sfânt nu este născut din Tatăl – în caz contrar ar fi fratele său – însă purcede de la Tatăl. De aceea susținem că Duhul celor două persoane divine fiind o anume comunicare consubstanțială a Tatălui și a Fiului, nu poate – departe de noi o asemenea eroare – să fie numit fiu. Însă tu nu poți fixa acolo privirea ta, pentru a distinge clar acest mister, știu, nu poți. Eu spun adevărul, mi-l spun mie însumi, știu ceea ce îmi este imposibil, totuși această privire o descopăr în trei lucruri în care tu poți recunoaște o imagine a slăvitei Treimi, pe ca re nu o vei contempla cu o privire certă. Îți arată că există în tine un cuvânt adevărat atunci când este născut din știința ta, adică atunci când spui ceea ce știi, chiar dacă nu rostești nici prin cuvinte, nici cu gândirea, niciun cuvânt ce ar aparține unei limbi; de altfel, gândirea noastră este formată din ceea ce cunoaștem, apoi se naște în privirea gândirii o imagine perfect asemănătoare gândirii pe care memoria o ținea închisă, iar aceste două lucruri, ca și cum cel care ar spune tată și fiu sunt uniți prin voință sa iubirea care vine de la o terță instanță. Însă această voință purcede din gândire – căci nimeni nu dorește ceea ce ignoră complet existența sau natura – dar care totuși să nu fie imaginea gândirii; de aceea, faptul că găsim în acest lucru complet intelectual diferența dintre naștere și purcedere, deoarece a vedea prin gândire nu înseamnă același lucru cu a dori, sau a se bucura prin voință; este ceea ce vede și face distincția cel care are o asemenea capacitate. Această capacitate, ai avut-o, suflete al meu, chiar dacă nu ai știut prea bine să exprimi destul de clar prin limbaj ceea ce ai întrevăzut foarte greu prin ceața atât de deasă a imaginilor materiale care nu încetează să bântuie gândurile omului. Însă această lumină, care nu ești tu, te-a făcut să vezi că există o diferență între imaginile materiale ale obiectelor materiale și adevărul care apare inteligenței, când le-am îndepărtat. Aceste lucruri și multe altele sigure, această lumină le-a făcut să strălucească privirii tale interioare. Ce te împiedică așadar să le contempli cu o privire fixă, dacă nu infirmitatea ta? Și de unde vine această infirmitate, dacă nu de la nevrednicia ta? De aceea, cine va vindeca toate aceste slăbiciuni dacă nu cel care ți-a iertat toate nedreptățile tale? Trebuie, așadar, să isprăvesc această lucrare mai bine cu o rugăciune decât cu cuvinte.

    Doamne Dumnezeul nostru, credem în tine, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Adevărul nu ar fi spus: „Mergeți și botezați în numele Tatălui, și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), dacă nu ai fi existat ca Sfântă Treime. În plus, glasul divin nu ar fi spus: „Ascultă Israel: Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeul Unic” (Dt 6, 4), dacă, în același timp Treime fiind, nu erai decât un singur Dumnezeu și Domn. Iar dacă tu, Dumnezeu Tatăl, ai fi existat în același timp ca Dumnezeu Tată, și Fiul tău Isus Cristos și Darul tău Duhul Sfânt, nu am fi citit în scrisorile adevărului: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său (Gal 4, 4; In 3, 17); iar tu, Fiule unic, nu ai fi spus despre Duhul Sfânt: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26), și: „Cel pe care vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 14, 26). Conformându-mă aceste reguli a credinței, atât cât am putut și cât mi-ai dat să pot, am dorit să văd cu ochii inteligenței ceea ce credeam; am dezbătut îndelung, m-am străduit mult, Doamne Dumnezeul meu, unica mea speranță, scuză-mă; nu ține seamă de oboseala care mă împiedică să te caut mai mult; ajută-mă să te caut cu și mai multă înflăcărare. Dă-mi tăria să te caut, tu care mi-ai dat bucuria să te aflu deja și speranța să te găsesc tot mai mult. Înaintea ta se află tăria și slăbiciunea mea; păstreaz-o pe prima, vindec-o pe a doua. Înaintea ta se află știința și ignoranța mea; acolo unde tu mi-ai deschis ușa, permite-mi să intru, acolo unde mi-ai închis-o, deschide-mi când voi bate; fă să-mi amintesc de tine, să te înțeleg, să te iubesc. Mărește în mine aceste două lucruri până ce mă vei converti în întregime. Știu că este scris: „Nu vei scăpa de păcat din cauza mulțimii cuvintelor tale” (Prov 10, 19). Dar să îngăduie cerul să nu deschid gura decât pentru a predica Cuvântul tău și să cânt laudele tale! Astfel, nu doar aș evita păcatul, dar aș dobândi și merite nestemate, chiar și în mulțimea cuvintelor. Fiindcă acest om pe care l-ai fericit nu ar fi dorit niciodată să sfătuiască răul fiului pe care l-a născut în credință și căruia îi scria: „Vestește cuvântul, insistă, la timp potrivit și la timp nepotrivit” (2 Tim 4, 2). Ar trebui să spun că nu putem acuza că a vorbit prea mult cel care vestea Cuvântul tău, Doamne, nu doar la timp potrivit, dar și la timp nepotrivit? Nu era nimic prea mult deoarece nu era decât ceea ce era necesar. Iartă-mă Doamne din cauza mulțimii cuvintelor cu care m-am luptat în interior, în sufletul meu atât de mizerabil în ochii mei, însă care caută refugiu în sânul milostivirii tale. Deoarece, atunci când gura mea tace, gândul meu nu rămâne în tăcere. Cel puțin dacă nu aș gândi decât la lucruri ce-ți sunt plăcute, nu ți-aș cere să mă eliberezi de prisosul cuvintelor. Însă multe din gândurile mele, așa cum le cunoști, sunt gândurile unui om, fiindcă sunt deșertăciune. Dă-mi harul să nu dau multă atenție, să le resping chiar și atunci când îmi ung sufletul și să nu adorm într-un fel de moleșeală. Să nu mă stăpânească niciodată aceste gânduri încât să lase amprenta asupra faptelor mele; însă, sub cârmuirea ta, judecata mea să fie în siguranță și conștiința mea la adăpost. Un înțelept, vorbind despre tine într-o carte intitulată Ecleziast, a spus: „Noi înmulțim cuvintele și nu izbutim; însă totul se reduce la un singur cuvânt: El însuși este totul” (Eccl 43, 29). Așadar, atunci când voi ajunge la tine, aceste cuvinte pe care le înmulțim fără rost, vor înceta, iar tu vei fi singur pentru totdeauna în toți; atunci vom ține împreună un singur discurs, lăudându-te cu toții împreună și vom fi uniți în tine. Doamne Dumnezeule Unul, Dumnezeu Treime, credincioșii să primească tot ce mi-a venit de la tine în aceste cărți; iar dacă există ceva ieșit din gândirea mea, te rog să mă ierți, tu și toți credincioșii tăi. Amin!


    votre commentaire
  • Scrisoarea lui Ariste către Philocrat este un document ce poate fi datat din jurul anului 100 î.C. în care autorul povestește felul minunat în care a fost tradus Pentateuhul, primele cinci cărți ale Bibliei, din ebraică în grecește, așa zisa traducere LXX - Septuaginta.

    Autorul - Flavius Josephus, în Antichități iudaice XII, 12-118, redă în integralitate acest text și ne spune, cu privire la autor, că este vorba despre un anume Ariste care scrie fratelui său Philocrat. Autorul susține a fi grec, adept al religiei Olimpului. În descrierea sa, Ariste păstrează un ton imparțial, dar admirativ în același timp, față de tradițiile evreilor. Scrisoarea pare a fi anterioară persecuțiilor inițiate de Antiochus IV Epifan, rege seleucid, în timp ce domnea pacea în Israel sub tatăl său, Antiochus al III-lea, zis cel Mare. În 1522, Luis Vives, în Civitate Dei Commentaria, cartea a XXII-a, arată că în realitate Ariste este un pseudonim în spatele căruia s-ar afla un evreu alexandrin.

    Conținutul - Demetrios de Phalere, fondatorul și responsabilul bibliotecii din Alexandria, propune regelui macedonian al Egiptului, Ptolemeu al II-lea Philadelph, să insiste pentru ca textele religioase ale evreilor să fie

    Scrisoarea lui Ariste către Philocrattraduse în grecește, iar un exemplar să ajungă și pe rafturile bibliotecii alexandrine. Ptolemeu ia contact cu Marele Preot al evreilor din acea vreme, Eleazar, căruia îi cere să-i trimită câte șase oameni înțelepți din fiecare trib pentru realizarea acestei lucrări. Preotul Eleazar dă curs dorinței lui Ptolemeu, iar acesta din urmă eliberează mai întâi toți sclavii evrei aflați în Egipt. Apoi poruncește să se ia cele mai bune măsuri pentru ca lucrarea traducerii să se facă în cele mai bune condiții. Eleazar îi trimite apoi 72 de învățați în literele ebraice și grecești deopotrivă. Regele îi primește cu mare fast la Alexandria, dă un ospăț care durează șapte zile, în timpul cărora împăratul pune întrebări fiecărui invitat în parte pe teme filosofice, teologice, morale, de guvernământ, etc. În fine, traducătorii se retrag pe o insulă, Pharos, în preajma portului din Alexandria, și timp de 72 de zile au lucrat pentru realizarea traducerii. Se dă citire textului tradus înaintea împăratului și a adunării evreilor alexandrini, la Curtea imperială. Se decide ca textul să nu sufere nicio modificare în viitor, Demetrios afirmând că traducerea este de inspirație divină. Astfel se admite că limba greacă este o limbă sacră în care Dumnezeu poate revela misterele sale.

    Redau aici, cred pentru prima dată, o traducere în limba română a acestei scrisori. Cu siguranță traducerea poate fi îmbunătățită, pe alocuri textul grec fiind destul de dificil de redat cu limpezime în limba română. De aceea am vrut ca textul original să apară în paralel cu traducerea iar cunoscătorii acestei limbi clasice să poată avea acces la document în limba greacă veche.

    Scrisoarea lui Ariste către Philocrat

     

    Text integral: grecește / românește 

     

    Verset

    Textul în grecește

    Traducere în românește

    1

    ξιολγου διηγσεως, Φιλκρατες, περ τς γενηθεσης μν ντυχας πρς λεζαρον τν τν ουδαων ρχιερα συνεσταμνης, δι τ σ περ πολλο πεποισθαι, παρ καστα πομιμνσκων, συνακοσαι περ ν πεστλημεν κα δι τ, πεπεραμαι σαφς κθσθαι σοι, κατειληφς ν χεις φιλομαθ διθεσιν,

    O descriere demnă de încredere, iubite Philocrat, a fost publicată pentru întâlnirea pe care am avut-o cu Eleazar, Marele Preot al evreilor, datorită interesului nestăpânit de a auzi un rezumat personal al misiunii noastre, conținutul și scopul ei. Detaliind fiecare aspect în parte, am încercat să-ți prezint o expunere clară, ținând seama de înclinația ta spre erudiție,

    2

    περ μγιστν στιν νθρπ, προσμανθνειν ε τι κα προσλαμβνειν, τοι κατ τς στορας, κα κατ ατ τ πργμα πεπειραμν. οτω γρ κατασκευζεται ψυχς καθαρ διθεσις, ναλαβοσα τ κλλιστα· κα πρς τ πντων κυριτατον νενευκυα τν εσβειαν πλανε κεχρημνη καννι διοικε.

    lucru care este o calitate măreață pentru tot omul ce caută neîncetat a îmbunătăți bagajul de cunoștințe și de înțelegere, fie citind rezumate făcute de alții, fie din experiențe personale. Astfel se dobândește o dispoziție curată a spiritului, atingând cele mai nobile scopuri, și care, înclinate spre pietate, scopul sublim, se guvernează adoptând o regulă ce nu poate da greș.

    3

    Τν προαρεσιν χοντες μες πρς τ περιργως τ θεα κατανοεν, αυτος πεδκαμεν ες τν προειρημνον νδρα πρεσβεαν, καλοκαγαθίᾳ κα δξ προτετιμημνον π τε τν πολιτν κα τν λλων, κα κατακεκτημνον μεγστην φλειαν τος σν αυτ κα τος κατ τος λλους τπους πολταις, πρς τν ρμηνεαν το θεου νμου, δι τ γεγρφθαι παρ ατος ν διφθραις βραϊκος γρμμασιν.

    Scopul este bineînțeles consacrat studiului, în particular al lucrurilor referitoare la Dumnezeu, și m-am oferit ca ambasador să merg la acest om, a cărei integritate și reputație i-au câștigat o cinste deosebită în ochii cetățenilor și a altora și care a dobândit un foarte mare avantaj pentru propriul său anturaj și pentru cetățenii din alte ținuturi. Ambasada avea drept scop traducerea legii divine, din cauza scrierii ei pe pergament în caractere ebraice.

    4

    ν δ κα ποιησμεθα μες σπουδ, λαβντες καιρν πρς τν βασιλα περ τν μετοικισθντων ες Αγυπτον κ τς ουδαας π πατρς το βασιλως, πρτως κεκτημνου τν τε πλιν κα κατ τν Αγυπτον παρειληφτος. ξιν στι κα τατ σοι δηλσαι.

    Am realizat această lucrare cu mare elan, considerând-o drept ceva normal vizavi de împărat, cu privire la cei deportați din Iudeea în Egipt de împărat, tatăl lor, care a fost și fondatorul orașului și care a pus mâna pe guvernarea Egiptului. E necesar să-ți spun și acest lucru numaidecât,

    5

    ππεισμαι γρ σε μλλον χοντα πρσκλισιν πρς τν σεμντητα κα τν τν νθρπων διθεσιν τν κατ τν σεμνν νομοθεσαν διεξαγντων, περ ν προαιρομεθα {δηλον, σμνως σε} κοσεσθαι, προσφτως παραγεγενημνον κ τς νσου πρς μες, κα βουλμενον συνακοειν σα πρς πισκευν ψυχς πρχει.

    deoarece sunt convins că tu ești mai înclinat spre pietate, iar atitudinea celor care trăiesc după legea sfântă, pe care, știind că tu mă ascuți cu bucurie, îmi propun să o fac cunoscută, fiindcă ai binevoit să-mi faci o vizită specială, venind din îndepărtata-ți insulă și dorești să auzi de la mine lucruri referitoare la zidirea sufletească.

    6

    κα πρτερον δ διεπεμψμην σοι περ ν νμιζον ξιομνημονετων εναι τν ναγραφν, ν μετελβομεν παρ τν κατ τν λογιωττην Αγυπτον λογιωττην ρχιερων περ το γνους τν ουδαων.

    Ți-am trimis mai înainte descrierea cu privire la ceea ce eu consideram ca fiind cel mai important. La rândul meu am primit această descriere despre poporul evreu de la cei mai renumiți Mari Preoți din renumitul ținut al Egiptului.

    7

    φιλομαθς γρ χοντ σοι περ τν δυναμνων φελσαι δινοιαν δον στ μεταδιδναι, μλιστα μν πσι τος μοοις, πολλ δ μλλον σο γνησαν χοντι τν αρεσιν, ο μνον κατ τ συγγενς δελφ καθεσττι τν τρπον, λλ κα τ πρς τ καλν ρμ τν ατν ντα μν.

    Deoarece îți place să auzi lucruri înălțătoare pentru suflet, am considerat, drept o datorie, să împărtășesc acest lucru cu toți oamenii care gândesc la fel, cu atât mai mult cu tine, care ești sufletul-pereche, fiind, nu doar un frate de sânge prin caracter, ci și în căutarea frumuseții, cum sunt și eu,

    8

    χρυσο γρ χρις κατασκευ τις λλη τν τετιμημνων παρ τος κενοδξοις φλεισαν οκ χει τν ατν, σον παιδεας γωγ κα  περ τοτων φροντς. να δ μ περ τν προλεγομνων μηκνοντες δλεσχν τι ποιμεν, π τ συνεχς τς διηγσεως πανξομεν.

    fiindcă valoarea  aurului sau al oricărei comori jefuite de cineva, care nu are nimic în cap, nu are același preț în raport cu importanța culturii și protecției acestor lucruri. Însă, din teama de a mă lungi prea mult cu această introducere și a mă pierde în discuții inutile, voi trece acum la partea esențială a descrierii mele.

    9

    Κατασταθες π τς το βασιλως βιβλιοθκης Δημτριος Φαληρες χρηματσθη πολλ διφορα πρς τ συναγαγεν, ε δυνατν, παντα τ κατ τν οκουμνην βιβλα· κα ποιομενος γορασμος κα μεταγραφς π τλος γαγεν, σον φ αυτ τν το βασιλως πρθεσιν.

    Atunci când a fost numit responsabil al bibliotecii împărătești, Demetrius din Phalerum a dus mai multe tratative pentru a aduna, pe cât posibil, toate cărțile importante ale lumii. Prin cumpărări și traduceri, a dus la îndeplinire, atât cât i-a stat în putință, planul împăratului. 

    10

    παρντων ον μν ρωτηθες Πσαι τινς μυριδες τυγχνουσι βιβλων; επεν πρ τς εκοσι, βασιλε· σπουδσω δ ν λγ χρν πρς τ πληρωθναι πεντκοντα μυριδας τ λοιπ. προσγγελται δ μοι κα τν ουδαων νμιμα μεταγραφς ξια κα τς παρ σο βιβλιοθκης εναι.

    Eram prezent atunci când a fost întrebat: „Câte mii de cărți sunt acum (în biblioteca împărătească)? El răspunse: „Mai bine de 200.000, Împărate. Voi lua măsurile necesare pentru a crește cât mai repede numărul lor la 500.000. Mi s-a spus că legile evreilor ar merita să fie traduse și incluse în biblioteca Măriei Voastre”. 

    11

    Τ τ κωλον ον, επεν, στ σε τοτο ποισαι; πντα γρ ποττακτα σοι τ πρς τν χρεαν. δ Δημτριος επεν ρμηνεας προσδεται· χαρακτρσι γρ δοις κατ ουδαων χρνται, καθπερ Αγπτιοι τ τν γραμμτων θσει, καθ κα φωνν δαν χουσιν. πολαμβνονται Συριακ χρσθαι· τ δ οκ στιν, λλ τερος τρπος.Μεταλαβν δ καστα βασιλες επε γραφναι πρς τν ρχιερα τν ουδαων, πως τ προειρημνα τελεωσιν λβ.

    „Ce te împiedică să faci asta?, l-a întrebat împăratul. Totul se află la dispoziția ta pentru a realiza acest proiect”. Demetrius i-a zis: „Este necesară o traducere. Ei folosesc litere specifice limbii iudaice, la fel cum egiptenii dau formă literelor lor conform cu limba lor. Evreii ar trebui să folosească limba siriacă, însă nu este cazul, fiindcă este o altă formă de limbaj”. Împăratul, reluând fiecare punct în parte, a poruncit ca o scrisoare să fie scrisă Marelui Preot al evreilor pentru ca proiectul menționat mai sus să fie dus la bun sfârșit. 

    12

    νομσας δ γ καιρν εναι περ ν πολλκις ξικειν Σωσβιν τε τν Ταραντνον κα νδραν, τος ρχισωματοφλακας, περ τς πολυτρσεως τν μετηγμνων κ τς ουδαας π το πατρς το βασιλως—κενος γρ πελθν τ κατ κολην Συραν κα Φοινκην παντα, συγχρμενος εημερίᾳ μετ νδρεας, τος μν μετκιζεν, ος δ χμαλτιζε, φβ πντα ποχερια ποιομενος· ν σ κα πρς δκα μυριδας κ τς τν ουδαων χρας ες Αγυπτον μετγαγεν,

    Am considerat că era o ocazie prielnică referitor la unele lucruri despre care mă sfătuiam deseori cu Sosibius din Tarente și cu Andreas, principalele gărzi de corp, cu privire la eliberarea celor care fuseseră deportați din Iudeea de către tatăl împăratului. Acesta cucerise tot ținutul Coelei-Siria și Feniciei și, datorită unor succese militare, îi deportase pe unii dintre locuitorii acestor ținuturi, iar pe alții îi făcuseră prizonieri și a domnit peste toți inspirând frică. Procedând astfel, a scos afară din țară evrei pentru a-i conduce în Egipt, circa 100.000 de oameni, 

    13

    φ ν σε τρες μυριδας καθοπλσας νδρν κλεκτν ες τν χραν κατκισεν ν τος φρουροις (δη μν κα πρτερον κανν εσεληλυθτων σν τ Πρσ, κα πρ τοτων τρων συμμαχιν ξαπεσταλμνων πρς τν τν Αθιπων βασιλα μχεσθαι σν Ψαμμιτχ λλ ο τοσοτοι τ πλθει παρεγενθησαν, σους Πτολεμαος το Λγου μετγαγε)·

    dintre care a înrolat în armată circa 30.000 de bărbați și i-a rânduit în toată țara în punctele cheie de conflict. (În trecut deja, un bun număr dintre ei intraseră în țară cu perșii și, înaintea lor, alte trupe armate fuseseră trimise ca să lupte cu Psammitichus împotriva împăratului etiopienilor, însă nu erau atât de numeroși ca cei care fuseseră aduși de Ptolemeu, fiul lui Lagos). 

    14

    καθς δ προεπομεν, πιλξας τος ρστους τας λικαις κα ῥώμ διαφροντας καθπλισε, τ δ λοιπν χμα πρεσβυτρων κα νεωτρων, τι δ γυναικν, εασεν ες τν οκεταν, οχ οτως τ προαιρσει κατ ψυχν χων, ς κατακρατομενος π τν στρατιωτν, δι ς πεποηντο χρεας ν τος πολεμικος γσιν—μες δ πε τινα παρερεσιν ες τν πλυσιν ατν πελβομεν, καθς προδεδλωται, τοιοτοις χρησμεθα λγοις πρς τν βασιλα.

    După cum am amintit mai sus, i-a ales pe cei mai buni, în floarea tinereții și vestiți prin forța lor, pe care i-a înarmat. Pe ceilalți locuitori, bătrâni, copii și femei, i-a trimis în sclavie, nu printr-o decizie personală ca să sufere o asemenea soartă, ci deoarece trupele l-au convins să ia această decizie datorită victoriilor dobândite în diferite bătălii. Așadar, atunci când ocazia s-a ivit pentru a-i elibera, după cum am pomenit mai sus, am rostit următorul discurs înaintea împăratului. —

    15

    μποτε λογον  λγχεσθαι π ατν τν πραγμτων, βασιλε. τς γρ νομοθεσας κειμνης πσι τος ουδαοις, ν μες ο μνον μεταγρψαι πινοομεν, λλ κα διερμηνεσαι, τνα λγον ξομεν πρς ποστολν, ν οκεταις παρχντων ν τ σ βασιλείᾳ πληθν κανν; λλ τελείᾳ κα πλουσίᾳ ψυχ πλυσον τος συνεχομνους ν ταλαιπωραις, κατευθνοντς σου τν βασιλεαν το τεθεικτος ατος θεο τν νμον, καθς περιεργασμαι.

    „Împărate, nu este bine să treci prin niște evenimente fără a învăța nimic de la ele. Legile au fost stabilite pentru toți evreii, iar planul nostru nu este doar acela de a le traduce dar și de a le interpreta; dimpotrivă, cum vom putea justifica misiunea noastră atâta vreme cât mulți oameni sunt supuși puterii tale? Însă, datorită sufletului tău bun și milostiv, eliberează-i pe cei care trăiesc în mizerie; același Dumnezeu care le-a dat lor legea va face ca împărăția ta să sporească, după cum m-am străduit să-ți demonstrez. 

    16

    τν γρ πντων ππτην κα κτστην θεν οτοι σβοντα, ν κα πντες, μες δ, βασιλε, προσονομζοντες τρως Ζνα κα Δα· τοτο δ οκ νοικεως ο πρτοι διεσμαναν, δι ν ζωοποιονται τ πντα κα γνεται, τοτον πντων γεσθα τε κα κυριεειν. περηρκς δ σμπαντας νθρπους τ λαμπρτητι τς ψυχς πλυσιν ποησαι τν νεχομνων τας οκεταις.

    Acești oameni îl adoră pe Dumnezeu, protectorul și creatorul tuturor, pe care toți oamenii îl adoră, chiar și noi înșine, Împărate, doar că zeii noștri poartă nume diferite. Se numesc Zeus și Jupiter. Oamenii de la începuturi, vrând să arate asta, au demonstrat că cel prin care toți trăiesc și de care sunt toți creați este Stăpânul și Domnul tuturor. Deoarece tu îi depășești pe toți oamenii datorită bunătății sufletului tău, te rog, așadar, să-i eliberezi pe care sunt ținuți sclavi”. 

    17

    οδ πολν χρνον πισχν, κα μν κατ ψυχν πρς τν θεν εχομνων, τν δινοιαν ατο κατασκευσαι πρς τ τος παντας πολυθναι (κτσμα γρ ν θεο τ γνος τν νθρπων κα μεταλλοιοται κα τρπεται πλιν π ατο· δι πολλαχς κα ποικλως πεκαλομην τν κυριεοντα κατ καρδαν, να συναναγκασθ, καθς ξουν, πιτελσαι·

    Nu am stat prea mult pe gânduri și am început să ne rugăm lui Dumnezeu cu multă credință pentru a înmuia inima împăratului și a-i elibera pe toți sclavii. Omenirea este creația lui Dumnezeu, este transformată și convertită de el. De aceea, prin neînchipuite feluri, l-am rugat pe Domnul din toată inima mea pentru a-l convinge pe împărat să ducă la îndeplinirea cererea mea. 

    18

    μεγλην γρ εχον λπδα, περ σωτηρας νθρπων προτιθμενος λγον, τι τν πιτλειαν θες ποισει τν ξιουμνων· γρ πρς δικαιοσνην κα καλν ργων πιμλειαν ν σιτητι νομζουσιν νθρωποι ποιεν, κατευθνει τς πρξεις κα τς πιβολς κυριεων πντων θες),

    Aveam multe speranțe, dând argumente în favoarea mântuirii oamenilor, că Dumnezeu se îngrijește să ne îndeplinească toate rugămințile în măsura în care, indiferent de ceea ce oamenii cred că pot face în credință pe calea dreptății și grijii pe care o dăm faptelor bune, Domnul Dumnezeu este cel care cârmuiește toate faptele și intențiile lor. 

    19

    δ διανακψας κα προσβλψας λαρ τ προσπ Πσας πολαμβνεις μυριδας σεσθαι; φη. παρεστς δ νδρας πεφνατο Βραχε πλεον μυριδων δκα. δ, Μικρν γε, επεν, ριστας μς ξιο πργμα. Σωσβιος δ κα τν παρντων τινς τοτ επον· Κα γρ ξιν στι τς σς μεγαλοψυχας, πως χαριστριον ναθ τ μεγστ θε τν τοτων πλυσιν. μεγστως γρ τετιμημνος π το κρατοντος τ πντα κα δεδοξασμνος πρ τος προγνους, ε κα μγιστα ποισεις χαριστρια, καθκν στι σοι.

    (Împăratul) și-a ridicat ochii și, privindu-mă cu o privire blândă, mi-a zis: „Cam câte mii de oameni crezi că sunt?” Andreas, ridicându-se, i-a zis: „Un pic mai mult de 100.000”. A spus: „Este o cerere foarte consistentă pe care mi-o face Ariste”. Sosibius și unele persoane prezente au spus: „Este spre cinstea Măriei Tale, Împărate, să oferi eliberarea acestor oameni drept act de mulțumire față de Dumnezeul cel Prea-înalt, tu care ești atât de cinstit de Domnul tuturor și slăvit mai mult decât toți strămoșii tăi și, deci, dacă-ți arăți milostivirea într-un fel și mai măreț, este o faptă ce ți se potrivește de minune”.

    20

    διαχυθες δ ε μλα τος ψωνοις επε προσθεναι, κα σματος κστου κομζεσθαι δραχμς εκοσι, κα περ τοτων κθεναι πρσταγμα, τς δ πογραφς ποιεσθαι παρ ατ, μεγαλεως χρησμενος τ προθυμίᾳ, το θεο τν πσαν πιτελσαντος μν προαρεσιν, κα συναναγκσαντος ατν πολυτρσαι μ μνον τος συνεληλυθτας τ στρατοπδ το πατρς, λλ κα ε τινες προσαν, μετ τατα παρεισχθησαν ες τν βασιλεαν. πρ τ τετρακσια τλαντα τν δσιν πφαινον εναι.

    Împăratul a fost bulversat cu totul și a poruncit o mărire a soldei militarilor și plata a 20 de drahme pentru fiecare sclav și publicarea unui decret cu privire la aceste chestiuni și, în consecință, constituirea unui registru. Și-a arătat zelul la scară largă, Dumnezeu fiind cel care îndeplinea toate rugămințile noastre și împăratul a mers până acolo încât să-i elibereze, nu doar pe cei care au intrat în Împărăția lui cu armata tatălui, dar și pe cei care erau deja înainte sau care au ajuns mai apoi. Mărinimia Împăratului s-a ridicat la mai bine de 400 talanți. 

    21

    κα το προστγματος δ τ ντγραφον οκ χρηστον οομαι κατακεχωρσθαι. πολλ γρ μεγαλομοιρα φανερωτρα κα εδηλος σται το βασιλως, το θεο κατισχοντος ατν ες τ σωτηραν γενσθαι πλθεσιν κανος.

    Cât privește copia decretului, cred că înregistrarea are o valoare deloc neglijabilă, deoarece mărinimia împăratului s-a dovedit în mod clar pe măsură ce Dumnezeu îi va da tăria să dea salvarea la o mare mulțime de oameni. 

    22

    ν δ τοιοτο· Το βασιλως προστξαντος—σοι τν συνεστρατευμνων τ πατρ μν ες τος κατ Συραν κα Φοινκην τπους πελθντες τν τν ουδαων χραν γκρατες γνοντο σωμτων ουδαϊκν κα τατα διακεκομκασιν ες τε τν πλιν κα τν χραν κα πεπρκασιν τροις, μοως δ κα ε τινες προσαν κα μετ τατ εσιν εσηγμνοι τν τοιοτων, πολειν παρ χρμα τος χοντας, κομιζομνους ατκα κστου σματος δραχμς εκοσι, τος μν στρατιτας τ τν ψωνων δσει, τος δ λοιπος π τς βασιλικς τραπζης.

    Decretul suna cam așa: „Prin poruncă imperială – toți cei care au întărit rândurile armatei părinților noștri în ținuturile Siriei și Feniciei și care, atunci când armatele au înaintat în ținuturile evreilor, au devenit stăpâni peste oamenii evrei, pe care i-au adus în oraș sau în țară sau au fost vânduți la alții, precum și cei care erau deja aici înaintea cuceririlor sau au fost aduși după – cei care stăpânesc peste acești oameni trebuie numaidecât să-i elibereze, primind în schimb, pentru fiecare persoană, 20 de drahme, banii fiind dați, în cazul soldaților, atunci când li se dă solda, iar pentru ceilalți să se ia din trezoreria statului. 

    23

    νομζομεν γρ κα παρ τν το πατρς μν βολησιν κα παρ τ καλς χον χμαλωτεσθαι τοτους, δι δ τν στρατιωτικν προπτειαν τν τε χραν ατν κατεφθρθαι κα τν τν ουδαων μεταγωγν ες τν Αγυπτον γεγονναι· καν γρ ν παρ τ πεδον γεγονυα κ τν στρατιωτν φλεια· δι παντελς νεπιεικς στι κα  τν νθρπων καταδυναστεα.

    Deoarece sunt de părere că aceștia au fost făcuți prizonieri într-un mod abuziv, contrar dorințelor tatălui meu, și că o acțiune militară excesiv radicală și antrenată pentru a distruge pământurile lor și transferul evreilor în Egipt. Ajutorul dat soldaților era suficient iar sclavia acestor oameni este așadar complet inechitabilă. 

    24

    πσιν ον νθρποις τ δκαιον πονμειν μολογομενοι, πολλ δ μλλον τος λγως καταδυναστευομνοις, κα κατ πν κζητοντες τ καλς χον πρς τε τ δκαιον κα τν κατ πντων εσβειαν, προστετχαμεν σα τν ουδαϊκν στι σωμτων ν οκεταις {πανταχ} καθ ντινον τρπον ν τ βασιλείᾳ, κομιζομνους τος χοντας τ προκεμενον κεφλαιον πολειν, κα μηδνα κακοσχλως περ τοτων μηδν οκονομεν· τς δ πογραφς ν μραις τρισν, φ ς μρας κκεται τ πρσταγμα, ποιεσθαι πρς τος καθεσταμνους περ τοτων, καταδεικνντας εθ κα τ σματα.

    Mi-am dobândit reputația de a face dreptate tuturor oamenilor, cu atât mai mult celor care sunt subjugați fără motiv bine întemeiat. Obiectivul meu principal este acela de a promova dreptatea și credința în toate lucrurile. De aceea, am decretat că toți oamenii evrei ținuți sclavi pretutindeni în imperiu, indiferent din ce cauză, să fie eliberați, stăpânii lor să primească plata indicată mai sus și nimeni să nu trateze cu ușurință aceste probleme. Trei zile după ziua publicării acestui decret, stăpânii vor da registre persoanelor împuternicite cu această misiune, oferind detalii precise acestor funcționari. 

    25

    διειλφαμεν γρ κα μν συμφρειν κα τος πργμασι τοτ πιτελεσθναι. τν δ βουλμενον προσαγγλλειν περ τν πειθησντων, φ  το φανντος νχου τν κυραν ξειν· τ δ πρχοντα τν τοιοτων ες τ βασιλικν ναληφθσεται.

    Am considerat că este în interesul nostru și al afacerilor imperiale ca această problemă să fie rezolvată. Toți cei care doresc pot da informații cu privire la oamenii care nu se supun prezentului decret, fiind bine știut faptul că vor fi supuși sancțiunilor toți acuzații dacă vor fi recunoscuți vinovați; bunurile acestor oameni vor fi confiscate în trezoreria statului”. 

    26

    εσδοθντος το προστγματος, πως παναγνωσθ τ βασιλε, τ λλα πντ χοντος πλν το Κα ε τινες προσαν κα μετ τατα εσηγμνοι εσι τν τοιοτων, ατς τοτο βασιλες προσθηκε, μεγαλομοιρίᾳ κα μεγαλοψυχίᾳ χρησμενος, κλευσ τε τν διαφρων δσιν θραν οσαν πομερσαι τος πηρταις τν ταγμτων κα βασιλικος τραπεζταις.

    Acest decret a fost supus împăratului pentru a fi citit. Totul era identic cu privire la toate punctele, în afară de clauza: „precum și pentru toți cei care au fost aduși după”, clauză pe care însuși împăratul a adăugat-o cu propria lui mână, arătând astfel mărinimia bunătății lui. A poruncit, de asemenea, ca un dar generos pentru cheltuieli să fie împărțit între domesticii trupelor și bancherii împărătești. 

    27

    οτω δοχθν κεκρωτο ν μραις πτ· πλεον δ ταλντων ξακοσων ξκοντα δσις γεγνει. πολλ γρ κα τν πιμαστιδων τκνων σν τας μητρσιν λευθεροντο. προσανενεχθντος ε κα περ τοτων εκοσαδραχμα δοθσεται, κα τοτ κλευσεν βασιλες ποιεν, λοσχερς περ το δξαντος παντ πιτελν.

    Odată ce au fost decise lucrurile, decretul a fost pus în practică în șapte zile. Darul s-a ridicat la mai bine de 160 de talanți. Un mare număr de prunci a fost eliberat odată cu mamele lor. Exista o propunere suplimentară în decret, și anume, 20 de drahme trebuia să fie date pentru aceștia, iar împăratul a poruncit ca decizia să fie numaidecât pusă în execuție, punând astfel în aplicație toate detaliile politicii lui. 

    28

    ς δ κατεπρχθη τατα, τν Δημτριον κλευσεν εσδοναι περ τς τν ουδαϊκν βιβλων ναγραφς. πντα γρ δι προσταγμτων κα μεγλης σφαλεας τος βασιλεσι τοτοις δικετο, κα οδν περριμμνως οδ εκ. διπερ κα τ τς εσδσεως κα τ τν πιστολν ντγραφα κατακεχρικα, κα τ τν πεσταλμνων πλθος κα τν κστου κατασκευν, δι τ μεγαλομοιρίᾳ κα τχν διαφρειν καστον ατν. τς δ εσδσες στιν ντγραφον τδε·

    Odată îndeplinite acestea, împăratul a poruncit lui Demetrius să facă un raport cu privire la cărțile evreilor. Toate măsurile au fost luate de acest împărat prin astfel de edicte, pe care le-a dus la îndeplinire în cele mai mici detalii, fără a fi neglijat sau uitat ceva. Din acest motiv, am înregistrat copiile raportului și scrisorilor, precum și numărul celor care au fost date și statutul fiecăreia în parte, deoarece fiecare era deosebit de înțeleaptă datorită tehnicii și bunătății împăratului. Copia raportului este următoarea:

    29

    Βασιλε μεγλ παρ Δημητρου. προστξαντς σου, βασιλε, περ τν πολιπντων ες τν συμπλρωσιν τς βιβλιοθκης βιβλων, πως πισυναχθ, κα τ διαπεπτωκτα τχ τς προσηκοσης πισκευς, πεποιημνος ο παρργως τν ν τοτοις πιμλειαν, προσαναφρω σοι τδε.

    „Măritului Împărat, din partea lui Demetrius. Porunca Măriei Tale, cu privire la colecția volumelor ce lipsesc și care sunt necesare în biblioteca imperială, precum și a articolelor care, din întâmplare, nu ar corespunde condițiilor impuse, vă mărturisesc faptul că am acordat cea mai mare importanță acestei misiuni, iar acum vă prezint raportul după cum urmează: 

    30

    το νμου τν ουδαων βιβλα σν τροις λγοις τισν πολεπει· τυγχνει γρ βραϊκος γρμμασι κα φων λεγμενα, μελστερον δ, κα οχ ς πρχει, σεσμανται, καθς π τν εδτων προσαναφρεται· προνοας γρ βασιλικς ο ττευχε.

    Manuscrisele legii iudaice, precum și alte câteva manuscrise, lipsesc din bibliotecă, fiindcă aceste lucrări sunt scrise cu litere și în limbă ebraică. Însă au fost transcrise într-un fel cam neglijent, nu așa cum ar fi trebuit să fie, conform raportului experților, și de aceea nu au primit avizul împărătesc. 

    31

    δον δ στι κα ταθ πρχειν παρ