Papa Damasie I, al 37-lea episcop al Romei (366-384), îi cere secretarului și arhivistului bibliotecii Vaticane, Ieronim, să-i explice parabola celor doi fii și a tatălui milostiv din Evanghelia după Luca, capitolul 15. Parabola a fascinat mulți comentatori și fiecare își dădea cu părerea în ce privește conținutul teologic, spiritual, cateheteic, omiletic al parabolei. Papa Damasie dorește să știe cine este Tatăl care împarte averea sa fiind încă în viață. Cu alte cuvinte, el dorește să audă o interpretare simbolică, alegorică, a parabolei pentru a vedea cui corespunde Tatăl, fiul cel mic, fiul cel mare, vițelul, muzica, iedul, slujitorii din casa tatălui...

Sfinte Părinte, propunându-mi dificultatea de a vă explica această parabolă, înseamnă să-i dai glas parabolei înseși; iar punându-mi întrebarea, așa cum ați facut în scrisoarea Sfinției Voastre, înseamnă să-mi dați deja indicii pentru a ști cum să încep. Într-adevăr, sunt mari lumini într-o întrebare bine pusă. "Cine este, mă întrabați, acest tată despre care vorbește Evanghelia, care împarte bunurile sale celor doi fii ai săi? Cine sunt cei doi fii? Cel mai tânăr, după ce a risipit toată averea cu petrecăreții lui, cade în lipsă și se trezește paznic la porci și se hrănește cu ierburi și rădăcini; apoi revine la tatăl său, care îi dă un inel și o haină și taie vițelui cel îngrășat pentru a sărbători revenirea lui. Fratele lui mai mare revine de la câmp și este mânios pe primirea rezervată fratelui său". "Știu", adăugați Sfinția Voastră, "că intepreții explică fiecare diferit această parabolă: unii cred că fiul cel mare reprezintă poporul evreilor, iar fiul cel mic este prefigurează națiunea păgânilor". Însă, întreb eu, cum am putea aplica poporului evreilor ceea ce spune fiul cel mare: "Iată, de atâția ani îți slujesc fără să-ți fi ieșit vreodată din cuvânt cu ceva, și niciodată nu mi-ai dat un ied ca să sărbătoresc cu prietenii mei"; iar tatăl ce-i răspunde: "Fiul meu, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este al tău"? Da, sunt de acord cu Sfinția Voastră, vreau să văd și eu aici simbolul celui drept și al păcătosului. Însă cum am putea imagina că cel drept este îndurerat de mântuirea aproapelui său, mai ales de cea a fratelui său? Fiindcă, deoarece moartea a intrat în lume prin ura diavolului și dacă adepții celui rău sunt imitatorii lui, am putea oare atribui unui om drept această gelozie urâcioasă pe care o are fiul cel mare din parabolă, care rămâne în pragul casei și opune atâta răceală mângâierilor tatălui său și rămâne singur, cu fruntea gălbejită, cu inima canceroasă, fără a dori să ia parte la bucuria familiei? Așadar, trebuie să examinăm cu atenție motivul și ocazia care au inspirat aceste cuvinte Mântuitorului, așa cum am obiceiul să fac de fiecare dată când trebuie să explic parabolele al cărăr sens Isus Cristos însuși nu ni l-a revelat.

Publicanii și păcătoșii, ținându-se aproape de Isus pentru a-l asculta, scribii și fariseii murmurau și ziceau: "De ce, acest om îi primește la el pe păcătoși și mănâncă cu ei?" Gelozia lor se datora faptului că Domnul nu se sfia să ia masa și să aibă discuții cu oamenii pe care legea lui Moise îi condamna. Asta ne spune evanghelistul Luca; dar iată ce spune și Matei: "Isus era la masă într-o casă; au venit mulți publicani și oameni cu moravuri rele în acea casă, care se așezau lângă Domnul și discipolii săi. Atunci, fariseii le-au spus acestora din urmă: "De ce mănâncă Învățătorul vostru cu toți păcătoșii și publicanii?" Isus, auzindu-i, le-a zis: "Mergeți și învățați ce înseamnă: milă vreau și nu jertfă; fiindcă nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe păcătoși". Sfântul Marcu folosește aceeași termeni. Deci, în numele prescripțiilor din lege, fariseii ridicau acel murmur. Această lege, de o dreptate rigidă, nu cunoștea mila: nu exista iertare pentru adulterin, omicid, falsificator; crima nu se putea da înapoi dinaintea pedepsei; trebuia aplicată legea "dinte pentru dinte, ochi pentru ochi și viață pentru viață". Cu toții se îndepărtaseră de calea cea dreaptă și deveniseră nefolositori: nu mai era nimeni care să facă binele, nu mai era nici măcar unul. Însă, acolo unde se înmulțise păcatul, Dumnezeu a răspândit din belșug harul său (cf. Rom cap. 3). L-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, care, dărâmând zidurile care îi separau pe evrei de păgâni, din aceste două popoare nu a făcut decât unul singur și a îmblânzit, prin harul Evangheliei rigiditatea și austeritatea legii (cf. Gal cap. 4 și Ef cap. 2). De aceea sfântul Paul poate spune, scriind credincioșilor săi: "Dumnezeu, tatăl nostru, și Domnul nostru Isus Cristos să vă dea harul și pacea sa"; harul său nu se datorează meritelor noastre, ci îl primim datorită bunătății celui care îl dă; pacea care a săvârșit împăcarea noastră cu Dumnezeu o datorăm mijlocirii lui Isus Cristos.Deoarece Isus ne-a iertat păcatele noastre, a nimicit, răstignindu-l pe cruce, acest contract al morții care împovăra umerii noștri și a adus victoria asupra puterilor și principatelor, după ce le-a învins prin moartea sa pe cruce. Câtă bunătate ne-a arătat acest Fiu al lui Dumnezeu, care a devenit Fiu al omului, să rămână nouă luni în sânul mamei sale, să aștepte răbdător momentul nașterii, să se lase înfășurat în scutece și să treacă prin toate etapele vârstei, începând cu copilăria, sub autoritatea părinților lui! S-a resemnat înaintea celor care-l înjurau și batjocorau, cei care îl schingiuiau; ascultătăr până la moarte față de voința Tatălui său, s-a supus blestemului crucii pentru a ne răscumpăra din blestemul legii și a săvârșit ceea ce el cerea în calitatea sa de mijlocitor: "Tată, vreau ca toți să fie una în noi, după cum noi una suntem". Însă, deoarece el venise pentru a săvârși, datorită milostivirii sale nemărginite, ceea ce legea nu putea face, adică să ne mântuiască, îi îndemna pe păcătoși și publicani la pocăință și căuta să stea la masă cu ei pentru a-i putea învăța; fiindcă, în toate faptele sale și în toate demersurile sale, acest Mântuitor divin nu urmărea altceva decât mântuirea oamenilor, după cum ne putem da seama cu ușurință citind cu atenție Evanghelia.

Însă tocmai asupra acestui aspect scribii și fariseii îl acuzau că încalcă legea: "Îl vedeți pe acest om", spuneau ei, "îi place la ospețe și este prieten cu publicanii și cu oamenii ce duc o viață ușuratică". Îl acuzaseră deja că a vindecat bolnavi în ziua sâmbetei. Deci pentru a-i înfrunta în acuzațiile lor prin eforturile rațiunii și prin blândețe Isus le-a propus trei parabole: prima este cea a păstorului care, lăsând cele 99 de oi în munte, merge în căutarea celei pierdute și o readuce pe umerii săi în staul; a doua este cea a femeii care aprinde o lampă pentru a căuta drahma pe care o pierduse și care, după ce a găsit-o, invită la petrecere prietenele ei zicând: "Felicitați-mă, am găsit drahma pe care o pierdusem"; în fine, a treia parabolă este cea a celor doi copii, pe care Sfinția Voastră îmi poruncește să o interpretez.

Chiar dacă cele două parabole, a oii rătăcite și a drahmei pierdute, au același sens, nu este locul aici să dau mai multe explicații. Mă voi mulțumi așadar să spun că toți cei cărora penitența nu le este necesară trebuie să se bucure de convertirea păcătoșilor și a publicanilor, după exemplul îngerilor și al prietenelor care se bucură pentru regăsirea oii rătăcite și a drahmei pierdute. Acesta este sensul celor două parabole. De acee mă mir că Tertulian, în cartea sa Despre castitate, unde combate penitența și unde susține opinii contrare tradiției Bisericii, a pretins că publicanii și păcătoșii care mâncau cu Isus Cristos erau păgâni, bazându-se pe acest text al Scripturii: "Niciun fiu al lui Israel nu va plăti impozit". Însă sfântul Matei nu era oare publican și evreu în același timp, la fel ca și un alt publican care se ruga în templu cu un fariseu și care nu îndrăznea să-și ridice ochii din pământ spre cer? Sfântul Luca nu spune și el: "Poporul și publicanii, auzind propovăduirea lui Ioan, l-au binecuvântat pe Dumnezeu și s-au botezat"? De altfel, îți vine să crezi că un păgân să intre în templu, sau că Isus Cristos să mănânce cu păgânii, el care se teme înainte de toate să aducă prejudicii legii, el care nu venise decât pentru a căuta oaia rătăcită în Israel și care a răspuns femeii cananeence care cerea vindecarea fiului ei: "Nu este îngăduit să iei pâinea copiilor și să o dai la câini"; el care, în sfârșit, spusese discipolilor săi: "Să numergeți la păgâni și să nu intrați în satele samartanilor"? Toate aceste ne fac să credem că prin cuvântul "publican" trebuie să înțelegem, nicidecum păgânii în special, ci toți păcătoșii în general, fie evrei, fie păgâni. Tertulian, afirmând, conform vedeniilor acestor femei nebune și necredincioase, (Priscila și Maximila care erau, precum Tertulian, adepte ale mișcării stârnite de Montan în Biserica din Africa de Nord în a doua jumătate a secolului al II-lea) că creștinii nu trebuie să fie admiși la penitență, nu a avut dreptate atunci când susținea că publicanii nu erau evrei ci păgâni.

Dar să revenim la parabola noastră. Voi da citire cuvintelor din Evanghelie și voi adăuga, sub formă de comentariu, ideile ce mi le inspiră aceste cuvinte.

"Un om avea doi fii". Scriptura, în mai multe rânduri, îi dă lui Dumnezeu numele de om. "Mărturia a doi oameni este veridică", spune Isus Cristos: "ori, eu dau mărturie despre mine însumi, și Tatăl meu, care m-a trimis, dă și el mărturie despre mine". Într-o altă parabolă, Dumnezeu este numit "Păstor"; în alt loc "tată de familie"; în alt loc "își laudă via sa"; în alt loc "invită camarazii la nuntă". Toate aceste parabole nu au ca scop decât să condamne orgoliul evreilor și să invite la penitență pe toți păcătoșii în general, evrei sau păcâni. Cei doi fii sunt cele două popoare a căror vocație este unul din misterele cele mai bine însemnate în Scriptură.

"Cel mai tânăr zise tatălui său: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine". Viața noastră, sentimentele noastre, gândurile noastre, cuvintele noastre îi aparțin lui Dumnezeu; este un bun pe care l-a împărțit cu toți oamenii, conform espresiei evanghelistului care spune: "El era adevărata lumină care luminează pe tot omul venind în această lume". Bunurle cu care ne-a înzestrat este "ochiul drept care trebuie să-l ferim de scandal", este "lampa care luminează tot trupul nostru", este "talantul" ce nu trebuie înfășurat în mantie, ducând o viață lentă și leneșă, nici "scuns în pământ" lăsând inima noastră pradă dorințelor și gândurilor pământești.

"Tatăl le-a împărțit averea", textul grec spune: "Le-a dat cele necesare traiului". Cu alte cuvinte, le-a dat liberul arbitru; a dorit ca fiecare să poată acționa, nu sub influența voinței divine, ci sub cea a propriei dorințe, nu după legile necesității, ci urmând impulsul voinței; i-a dat omului această libertate, pentru ca el să fie în măsură să trăiască în virtute, să facă ceea ce dorește, conform voinței lui Dumnezeu, distingându-se astfel de celelalte animale. De aceea pe bună dreptate păcătosul este condamnat la pedepse, iar cel drept primește răsplată.

"Câteva zile mai târziu, fiul cel mai tânăr dintre cei doi, adunându-și bunurile primite, a plecat într-o țară străină foarte îndepărtată". Dacă Dumnezeu ține cerul și pământul în mâna sa, dacă, așa cum spune Ieremia, "se apropie, este foarte aproape de noi", sau, conform expresiei profetului-rege, dacă "Dumnezeu este pretutindeni", cum ar putea un fiu să-l părăsească pe Tatăl său și să meargă într-o țară străină și foarte îndepărtată? Trebuie notat că nu prin distanța locului, ci prin afecțiunea inimii suntem aproape si departe de Dumnezeu. La fel cum spune și apostolilor săi: "Voi fi mereu cu voi până la sfârșitul veacurilor", la fel cum spunea și celor care din cauza orgoliului lor nu puteau fi vrednici să fie cu Domnul: "Nu v-am cunoscut niciodată; plecați de la mine, voi care faceți fapte nevrednice de mine". Acest tânăr s-a despărțit de tatăl său luând cu sine toate bunurile și a plecat într-o țară îndepărtată. La fel cum Cain, după ce s-a retras dinaintea feței Domnului, a plecat să locuiască în pământul lui Naid, sau al frământărilor. Într-adevăr, atunci când sufletul se îndepărtează de Dumnezeu, cade pradă frământărilor veșnice și se vede expus să înfrunte toate intemperiile. Când oamenii au abandonat, după potop, ținuturile din Orient, și s-au îndepărtat de lumina adevărată, în eforturile necredinței lor, au ridicat un turn împotriva lui Dumnezeu; adică, au construit sisteme orgolioase și au voit, printr-o curiozitate criminală, să scruteze secretele cerului. acest loc s-a numit Babel, sau: confuzie.

"Acolo a risipit toată averea sa ducând o viață dezordonată". Dezordinea este dușmanul lui Dumnezeu și al virtuților creștine; ea ne face să risipim moștenirea Tatălui nostru ceresc și, seducându-ne prin atracția plăcerii, ne împiedică să visăm la mizeria ce ne-o rezervă.

"După ce a risipit tot ceea ce avea, s-a iscat o mare foamete în țara aceea". Primise de la tatăl său puterea să descopere lucrurile invizibile prin intermediul celor care cad sub simțuri și să-l cunoască pe Creator prin intermediul frumuseții creaturilor. Însă el, neținând cont de dreptate și de adevăr, a dat idolilor cultul ce trebuia dat doar lui Dumnezeu și a risipit bogăția cu care natura îl înzestrase. Atunci s-a văzut lipsit de toate virtuțile, deoarece abandonase însăși izvorul lor. "S-a iscat o mare foamete în țara aceea". Orice loc în care ne aflăm fără Tatăl nostru este un loc de foamete, de mizerie, de lipsuri. Despre acest loc vorbește profetul când spune: "Voi cei care locuiți în ținuturile întunecate al morții, o lumină se va ridica peste voi". Există dimpotrivă un ținut pe care îl vor stăpâni cei care au o inimă curată și după care suspina David. "Sper", spunea sfântul profet, "că voi vedea într-o zi bogățiile Domnului pe pământul celor vii".

"A început să ducă lipsă de aceea s-a aciuat în slujba unui prinț din acea țară". Acest tânăr părăsește cel mai generos dintre tați pentru a se aciua pe lângă un prinț al acestei lumi, adică divolul, care este prințul acestei lumi a întunericului. Scriptură îi dă o sumedenie de alte nume acestuia, cum ar fi: "Omul dușman", "judecător nedrept", "dragon", "satana", "ciocan", "Belial", "leu care rage", "Leviatan", "Belzebul", etc. Textul spune: "Un prinț din acea țară", fapt ce ne împinge să vedem că există un mare număr de demoni; aerul este plin de aceste spirite răutăcioase care, prin atracțiile viciului, caută să introducă rasa umană sub stăpânirea lor.

"Iar acest om l-a trimis în casa sa de pe țarină pentru a păzi porcii". Porcul este un animal impur care nu se complace decât în nămol. Tot la fel este și natura demonilor: le place sângele victimelor sacrificate idolilor și se satură cu o ardere de tot și mai de preț, cu însăși moartea omului. L-a trimis așadar în casa sa pentru a păzi porcii, adică l-a transformat în sluga sa și l-a făcut să-i închine sufletul.

"Dorea să se sature cu ceea ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea". Vedem în acest om împlinirea cuvintelor profetice ale lui Ezechiel adresate Ierusalimului: "Diferența dintre tine și alte prostituate este aceea că tu ai plătit bani pentru prostituția ta în loc să-i primești". După ce a risipit tot avutul său se vede redus la stadiul de paznic de porci și suferă toate neliniștile mizeriei și foametei. Voluptățile josnice, pasiunile necurate, toate viciile, într-un cuvânt, sunt hrana diavolilor. Acești dușmani ai mântuirii noastre au nu știu ce de seducător și de a corupe; știu să ne atragă cu momeala scârboasă a plăceerii; de îndată ce ni se prezintă înainte ochilor trezesc și excită psiunile dezordonate în noi. Acest tânăr nu putea să stăpânescă propriile pasiuni, iar voluptatea lasă mereu în urma ei golul și nesăturarea. Dacă o dată, diavolul a putut, prin înșelăciunile lui, să seducă un suflet și să-l transforme în slugă prin tirania sa, nu se sfiește ca mai apoi să prelungească această stare de pcătoșenie, fiindcă știe că un asemenea suflet este deja lovit de moarte. De aceea vedem o sumedenie de oameni idolatri care mor de foame și sfârșesc în lipsuri; și lor li se pot aplica cuvintele profetului: "Ai plătit tu însuți pe cei care te iubeau, iar tu nu ai primit niciun ban pentru prostituția ta".

"Dorea să se hrănească din ceea ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea". Mai putem da și un alt sens acestor cuvinte. Poezia, această falsă înțelepciune a lumii, elocința zadarnică a retorilor sunt hrana demonilor. Au frumuseți și plăceri care-i fascinează pe toți oamenii. Cadența lor agreabilă și armonia lor blândă flatează urechile, pătrund în suflet și încântă inima; însă studiați cu atenție asemenea cărți și nu veți rămâne decât cu un sunet vid care lovește și încântă urechile; nu veți afla nici acel gust al adevărului care satură spiritul, nici acea pâine a dreptății care hrănește un suflet creștin. Deuteronomul ne desenează această înțelepciune mondană sub trăsăturile unei femei care a devenit prizonieră de război; dacă cineva din poporul lui Israel dorea să se căsătorească cu ea, trebuia mai întâi să-i taie unghiile și să-i radă părul de pe cap și doar după ce a purificat-o astfel putea să o ia de soție; o ceremonie ridicolă și josnică dacă o înțelegem conform literei. Mă folosesc de această precauție salvatoare atunci când citesc din carțile filosofilor sau atunci când se întâmplă să am în mâini o carte oarecare scrisă de un așa zis înțelept al acestei lumi. Ceea ce găsesc aici bun și folositor o pun pe seama principiilor noastre creștine; lucrurile lipsite de sens, de pildă ceea ce ei spun despre iubire, idoli, atașamentul față de lucrurile pământești le refuz ca fiind inutile. Sunt unghiile și părul femeii captive de război pe care trebuie să le înlăturăm. Astfel, sfântul apostol Paul îi îndeamnă pe creștini să nu mănânce în locurile consacrate idolilor. "Luația aminte", le spune el, "... ca această libertate pe care v-o dați să nu fie pentru cei slabi o ocazie de poticnire; căci dacă cineva dintre voi îl vede pe unul din frații săi, mai instruit decât el, așezat la masă într-un loc consacrat idolilor, nu este el oare împins, din cauza slăbiciunii conștiinței lui, să mănânce și acele cărnuri impure? Prin știința voastră veți pierde un suflet pentru care Isus Cristos a murit". Asta nu înseamnă, în alți termeni, "Nu deschideți cărțile filosofilor, poeților și oratorilor; nu vă procurați plăcerea în citirea unor asemenea cărți?" În zadar spunem că nu dăm crezare fabulelor cu care acești autori au umplut scrierile lor, o asemenea justificare nu ne ajută cu nimic, fiindcă putem fi un motiv de scandal pentru cei care cred că, departe de noi gândul de a condmna ceea ce citim, aprobăm mai degrabă învățăturile lor. Un asemenea raționament îi îndreptățeau pe cei care spuneau că sfântul Paul îi lăuda pe cei care mâncau carne jertfită în templele idolilor. Doamne ferește ca o gură creștină să rostească vreodată numele lui Jupiter, Hercule, Castor, nume mai degrabă potrivite pentru monștri decât divinităților! Totuși, astăzi vedem miniștri ai Domnului, ce nu ține seama da Evanghelie și profeți, și care citesc piese de teatru, îl au mereu pe Virgil în mâini, cântă câtecele de dragoste pe care acest poet le-a pus în gura păstorilor și găsesc o imensă plăcere în ceea ce nu ar trebui să fie decât obiectul unui studiu pentru vârsta tinereții. Așadar, dacă aceste lucruri au reușit să câștige inima noastră prin seducțiile lor și dacă dorim să facem una cu ele, atunci trebuie să ne abținem să mâncăm cu ele în templul idolilor, să ne purificăm de necurăția lor și să tăiem ceea ce este necurat în ele din teama ca fratele nostru, pentru care Isus Cristos a murit, să fie scandalizat auzindu-ne recitând versuri în cinste zeilor falși. 

În cele din urmă, acest tânăr a intrat în sine și a zis: "Câți slujitori din casa tatălui meu au pâine în abundență, iar eu mor aici de foame!" Putem să-i considerăm ca pe niște slujitori zilieri, sau drept niște mercenari pe cei, dintre evrei, care nu observă legea decât cu scopul atingerii bunurilor prezente. Sunt drepți și caritabili, nu din principiul carității, nici din dragoste adevărată față de dreptate, ci pentru a obține de la Dumnezeu o bunăstare îndelungată și liniștită folosindu-se de bunurile acestui pământ. Ei du păstrează așadar legea Domnului decât din interes și din teama că în cazul în care o vor încălca se vor vedea lipsiți de bunurile temporare de care se bucură simțurile lor. Însă, după cum știm, teama nu merge împreună cu dragostea, ci "dragostea desăvârșită alungă teama". Atunci când îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, nu o facem din teama de a nu ajunge să suferim chinurile pedepselor, nici în vederea unei răsplăți datorate respectării poruncilor lui; ținem aceste porunci deoarece suntem convinși că tot ceea ce el ne poruncește este bun și drept. Așa trebuie să explicăm aceste cuvinte din Evanghelie: Câți evrei sunt care nu-l slujesc pe Dumnezeu decât cu singurul scop de a obține bunurile fragile și trecătoare, în vreme ce eu mor aici de foame și de mizerie!

"Mă voi ridica așadar și voi merge la tatăl meu". Câtă dreptate într-o asemenea decizie formulată astfel: "Mă voi ridica!" Îndepărtat de Dumnezeu, trebuia să fie culcat și târându-se pe pământ. Aceasta este soarta păcătoșilor; doar cei drepți sunt în picioare și merg cu fruntea sus. "Cât vă privește pe voi", îi spunea Dumnezeu lui Moise, "rămâneți aici în picioare cu mine". Psalmistul spune și el în Ps 33: "Binecuvântați-l pe Domnul, voi cei care sunteți slujitorii lui Dumnezeu, voi care stați în picioare în casa celui Atot-puternic".

"Și îi voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Păcătuise împotriva cerului părăsind Ierusalimul ceresc, care era mama lui; păcătuise împotriva tatălui său părăsindu-l pe Creator pentru a adora zeii făcuți de mâna oamenilor. Nu mai era vrednic să fie numit fiul lui Dumnezeu deoarece preferase să devină sluga idolilor.

"Dar primește-mă ca pe una din slugile tale"; adică: tratează-mă ca pe acești evrei care-ți slijesc doar în vederea obținerii bunurilor trupești pe care le-ai promis lor. Primește un copil atins de o adevărată căință pentru faptele necuviincioase din trecut, tu care de atâtea ori ai iertat slujitorilor tăi greșelile săvârșite.

"Și a plecat la tatăl său". Revenim la Tatăl nostru atunci când ne ridicăm din degradarea în care am căzut. Un profet spune: "Încă din primul demers pe care îl veți face pentru a vă converti și pentru a plânge păcatele voastre, eu vă voi da deja iertarea".

"Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut și a fost cuprins de milă". Înainte ca cel păcătos să revină la Tatăl său printr-un demers sincer de penitență și prin practica faptelor bune, Dumnezeu, care cunoaște lucrurile ce vor veni, ca și cum ar fi deja prezente înaintea ochilor său, merge înaintea lui și îl preîntâmpină prin întruparea Cuvântului său care s-a făcut om în sânul unei Fecioare.

"Și alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat pe grumazul său". Dumnezeu coboară pe pământ înainte ca cel păcătos să intre în casa paternă pentru a face o mărturisire sinceră a păcatelor lui; se aruncă pe grumazul său înveșmântându-se cu un trup muritor. Isus Cristos a permis ca sfântul Ioan să se odihnească pe pieptul său, i-a revelat astfel secretele sale și i-a descoperit cunoașterea misterelor sale; tot la fel și Dumnezeu pune jugul său, care nu are nimic altceva decât bunătate și iubire, peste acest tânăr care revine la el, adică îl iartă doar datorită harului său fără niciun merit din partea celui păcătos și îi impune o regulă ușor de urmat, practicarea poruncilor sale.

"Și l-a sărutat". Acest sărut îl cere Biserica îMirelui ei n Cântarea Cântărilor: "Dă-mi", zice ea, "sărutul gurii tale"; nu vreau să-mi mai vorbească prin Moise, nici prin profeți, doresc să îmbrace trupul meu și să-mi dea un sărut cu gura lui.

"Iar fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...". Recunoaște că nu mai este vrednic să fie numit fiul său; însă sângele care curge prin vinele lui, de la tatăl său l-a primit; viața o ține de la tatăl său; cedează institnctului naturii și spune: "Tată, îm păcătuit împotriva cerului". Să nu spunem așadar, cum au spus deja unii, că doar celor drepți li se cuvine să-l numească pe Dumnezeu Tatăl lor, deoarece și unui păcătos nu-i este interzis să-i dea acest nume, chiar dacă se recunoaște nevrednic de a fi numit fiu. Se simte, într-adevăr, iubit de încrederea pe care o dă convertirea sinceră și desăvârșită.

"Atunci tatăl a zis slujitorilor săi: aduceți imediat haina cea dintâi", îmbrăcați-l cu această haină a nevinovăției lui Adam pierdută prin păcatul său, îmbrăcați-l cu Sfântul Duh; dați-i această haină care într-o altă parabolă este numită "haină de nuntă" și fără de care nimeni nu este vrednic să ia parte la ospățil Regelui.

"Puneți-i un inel pe deget"; adică inelul asemănării cu Isus Cristos, conform acestor cuvinte ale sfântului Paul: "După ce ați crezut în Isus Cristos, ați fost sigilați cu sigiliul Sfântului Duh care v-a fost promis". Ezechiel, vorbind despre prințul Tyrului care pierduse asemănarea cu Creatorul, se exprimă astfel: "Erai sigiliul asemănării cu Dumnezeu, erai desăvârșit în frumusețe și aț fost creat în desfătările paradisului". Și profetul Isaia vorbește despre acest sigiliu când spune: "Atunci vor fi recunoscuți cei care au fost marcați cu sigiliul lui Dumnezeu". Când se pune pe deget acest inel, devine simbolul faptelor de dreptate și de aceea Scriptura spune: "Domnul a adresat cuvântul său profetului Ageu și i-a poruncit să spună orașului Ierusalim: v-am împodobit cu veșminte dintre cele mai de preț și v-am pus brățări la mâini". În Ezechiel Dumnezeu vorbește în acești termeni celui care apare profetului îmbrăcat cu o haină lungă: "Traversează orașul, prin mijlocul Ierusalimului, și imprimă sigiliul pe fruntea oamenilor care gem și care sunt în durere văzând toate urgiile și nedreptățile care se săvârșesc". De ce spune asta? Pentru ca locuitorii să poată spune mai apoi: "Lumina feței tale a fost imprimată peste noi, Doamne".

"Puneți-i un inel pe deget și sandale în picioare". Acest copil, decăzut din calitatea de mire, nu putea celebra Paștele desculț. Despre aceste sandale vorbește Domnul când spune printr-un profet: "V-am dat niște sandale superbe". Puneți-i sandale în picioare pentru ca el să fie protejat de mușcătura viperei și să poată călca peste scorpioni și peste șerpi; cu alte cuvinte, pentru ca mergând, nu doar după trup, dar și după spirit, pentru a predica Evanghelia păcii, să i se poată aplica aceste cuvinte ale profetului: "Cât sunt de minunate picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii, celor care vestesc adevăratele bunuri!"

"Aduceți și tăiați vițelui cel îngrășat. Să mâncăm și să ne veselim, fiindcă acest fiu al meu era mort, iar acum a revenit la viață, era pierdut și a fost regăsit", asta înseamnă a spune ceea ce spusese Mântuitorul în parabola precedentă: "Vă spun că la fel este mare bucurie printre îngerii lui Dumnezeu atunci când un singur păcătos se convertește". 

"Au început deci să se veselească". Facem în fiecare zi acest ospăț, fiindcă în fiecare zi Dumnezeu îl primește pe cel păcătos căit și în fiecare zi Isus Cristos se jertfește pentru cei credincioși.

"Însă fiul cel mare era la câmp". Până aici am vorbit despre fiul cel mic; acesta, conform parabolei noastre este imaginea publicanilor și oamenilor ce duc o viață dezordonată pe care Isus Cristos îi îndeamnă la penitență; totuși, într-un sens spiritual și mistic, acest fiu este și simbolul păgânilor pe care Dumnezeu a trebuit să-i cheme într-o zi la credință. A sisot acum vremea să vorbesc și despre fiul cel mare, care, în opinia unora, este simbolul tuturor celor drepți, iar în opinia altora este simbolul poporului evreu. Ceea ce el spune tatălui său: "Nu ți-am ieșit niciodată din cuvânt" se poate aplica foarte bine sfinților; însă se pare că gelozia de care dă dovadă la revenirea fratelui său nu prea convine sfinților. Această gelozie, dimpotrivă, se aplică foarte bine evreilor; însă nu putem spune că au fost întotdeauna fideli în observarea poruncilor Tatălui ceresc. Voi explica asta la momentul cuvenit.

"Însă fiul cel mare era la câmp", preocupat doar de lucrurile pământești, îndepărtat de casa părintească, lipsit, în îndepărtarea sa, și de harurile Duhului Sfânt și de sfaturile Tatălui său. El este cel care spune: "Am cumpărat un pământ, trebuie numaidecât să merg să-l văd, te rog să mă scuzi"; el este cel care a cumpărat "cinci perechi de boi și care, împovărat de jugul îngreunat al legii, nu visează decât să guste din plăcerile sensuale; el este cel care, luându-și soție, nu poate merge la nuntă, și care, devenit doar trupesc, nu se poate uni cu Duhul Sfânt. Tot el este și simbolul acestor lucrători pe care tatăl familiei, dintr-o altă parabolă, îi trimite să lucreze în via lui, la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea și care murmură pentru că cei care nu au început munca doar la ora a unsprezecea primesc același salar.

"Apropiindu-se de casă a auzit muzică și dansuri". Este ceea ce exprimă cuvântul promeleth, care este titlul unui pslam; acest cuvânt înseamnă: un grup de muzicanți care cântă din gură sau din instrumente. Așadar s-ar înșela cel care tinde să creadă, după cum fac unii latini, că termenul simfonie înseamnă un anume instrument de muzică, deoarece el înseamnă un ansamblu de instrumente sau un grup de mai mulți oameni care cântă la voce laudele lui Dumnezeu.

"Așadar a chemat pe unul din servitori și l-a întrebat ce se petrece". Poporul evreu întreabă și astăzi de ce Dumnezeu se bucură de vocația păgânilor și, frământat fiind d epatima invidiei, ignoră voința Tatălui ceresc.

"Slujitorul îi răspunde: fratele tău a revenit, iar tatăl tău a tăiat viețelui cel îngrășat fiindcă la redobândit sănătos". Mântuirea neamurilor și convertirea păcătoșilor provoacă această bucurie; îngerii și toate creaturile iau parte la această bucurie; toată lumea îl laudă pe Dumnezeu într-un singur glas; doar evreii sunt cei care murmură.

"Fiind supărat peste măsură, nu voia să intre în casă". Se supără deoarece fratele său a fost primit în absența sa și nu poate, fără să se supere și fără să arate indignare, să-l vadă viu pe cel pe care-l credea mort. Israel nu dorește să intre în casa părintească și, în vreme ce discipolii lui Isus Cristos ascultă Evanghelia în Biserică, mama sa și frații lui îl caută afară.

"Însă tatăl său, ieșind, l-a rugat stăruitor să intre". Ce tată bun! Cât este de iubitor! Îl roagă cu stăruință pe fiul său să ia parte la bucuria familiei; face acest lucru prin apostoli și prin miniștrii Evangheliei. "Vă implorăm, în numele lui Isus Cristos", spune unul dintre ei, "să vă împăcați cu Dumnezeu"; și în alt loc spune: "Erați primii cărora trebuia vestit Cuvântul lui Dumnezeu, însă, deoarece îl refuzați și voi vă considerați nevrednici de viața cea veșnică, acum ne vom îndrepta pașii spre popoarele păgâne". 

"Dar fiul i-a zis: Iată, de atâția ani îți slujesc". Tatăl său îl roagă stăruitor și îi cere să nu tulbure pacea și unitatea familiei; însă el, aducând ca argument dreptatea sa în observarea legii, nu vrea să se supună lui Dumnezeu pentru a primi dreptatea care vine de la el. Dar poate oare Dumnezeu să facă să se arate dreptatea sa într-un fel mai profund decât oferind iertarea sa păcătoșilor convertiți și primind cu bunătate pe copiii săi care revin la el prin căință? 

"Iată îți slujesc de atâția ani și niciodată n-am călcat porunca ta"; ca și cum n-ar fi o încălcare a poruncii Tatălui ceresc aceea de a fi gelos pentru mântuirea altuia și de a fi vanitos înșirând propriile sale fapte bune înaintea ochilor unui Dumnezeu în fața căruia nimeni nu este fără de păcat. Cine se poate mândri că ar avea inima curată, fie el și un copil de o zi? "Știi, Doamne", spunea David, "că am fost făurit în fărădelege și în păcat m-a zămislit mama mea"; iar într-un alt loc spune: "Dacă te-au uita la fărădelegi, Doamne, cine ar mai putea sta înaintea ta?" Iar acest fiu îngâmfat se laudă că nu a încălcat niciodată poruncile tatălui său, el care, de atâtea ori, a fost dus în captivitate drept pedeapsă pentru idolatria lui!

"Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta". În acest sens sfântul Paul spune: "Ce putem spune decât că păgânii, care nu căutau dreptatea, au îmbrățișat dreptatea și justificarea care vine prin credință; iar evreii, dimpotrivă, care căutau legea dreptății, nu au ajuns să obțină legea dreptății? Și de ce? Pentru că ei nu caută prin credință, ci prin faptele credinței". Ceea ce spune aici fiul cel mare din parabolă se poate aplica foarte bine evreului care nu s-a îndepărtat niciodată de dreptatea care vine de la lege, chiar dacă în opinia mea are o doză mai mare de îndrăzneală în cuvintele lui decât de adevăr, fiindcă este ca acel fariseu care spunea: "Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni: hoți, nedrepți și adulteri, nici chiar ca acest publican". Aceste cuvinte ale fariseului și reproșurile fiului cel mare nu vi se par a fi inspirate de același duh? "N-am călcat niciodată porunca ta", spune el, Tatăl nu-i răspunde nimic la toate acestea; nu-i spune că are dreptate vorbind astfel și că, într-adevăr, niciodată nu i-a încălcat porunca; însă încearcă să-l potolească folosind un alt argument zicându-i:

"Tu ești mereu cu mine", ești cu mine datorită legii care te leagă și te ține unit în slujba mea; cu mine ești unit prin diferite captivități unde te-am condus pentru a-ți pune la încercare fidelitatea; ești cu mine, nu deoarece nu mi-ai călcat niciodată porunca, ci fiindcă n-am permis niciodată ca tu să te îndepărtezi de mine; în fine, ești cu mine în felul în care m-a explicat eu însumi lui David zicând: "Dacă copiii săi adandonă legea mea și dacă nu merg după poruncile mele și dacă încalcă dreptatea poruncilor mele și nu păstrează prescripțiile mele, voi veni cu varga și-i voi pedepsi pentru nedreptățile lor și pentru păcatele lor prin diferite încercări; însă nu-mi voi lua niciodată mâna mea milostivă de deasupra lor". Ne este ușor să vedem în acest text că în zadar se laudă acest fiu din parabolă cu faptele lui bune și își acordă drepturi nejustificate pentru pretinsa sa fidelitate, deoarece nu meerge în poruncile lui Dumnezeu și nu păstra toate prescripțiile sale. Cum poate el justifica faptul că a fost mereu cu tatăl său din moment ce nu a ascultat de legea lui? Dumnezeu l-a pedepsit atunci când el s-a îndepărtat de îndatoririle lui, iar prin aceste pedepse meritate i s-au iertat păcatele. În rest, nu trebuie să ne mirăm de faptul că a avut îndrăzneala de a minți și de a se impune înaintea tatălui său, deoarece a fost în stare să fie invidios pe fratele său; cu atât mai mult cu cât, conform Evangheliei, vor exista oameni, în ziua judecății, care vor duce obrăznicia și șiretenia până la a-i spune lui Isus Cristos: Nu am mâncat noi și nu am băut noi cu tine; nu am alungat diavoli și nu am făcut minuni în numele tău?" Cât privește ceea ce adaugă tatăl familiei: "Tot ce este al meu este și al tău", voi explica acest lucru mai târziu.

"Și nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei". Adică: chiar dacă a fost atâta sânge vărsat în Israel și am văzut pierind atâtea mii de oameni, totuși nu s-a aflat niciunul care să dea viața sa pentru a ne mântui și a ne scăpa din sclavie. Iosue însuși, acest rege atât de plăcut în ochii Sfinție Voastre, și Macabeii care au luptat cu atâta zel pentru apărarea moștenirii noastre, au pierit prin sabia dușmanilor noștri, în ciuda respectului datorat virtuții lor, iar sângele lor nu ne-a adus eliberarea. Și astăzi suntem încă supuși cruzimii stăpânirii romanilor și nu se află niciun profet, niciun preot, niciun om drept care să fie jertfit pentru mântuirea poporului său. În schimb, tu ai vărsat cel mai frumos și mai de preț sânge din lume pentru un copil destrăbălat, adică pentru păgâni și pentru păcătoși; și tu înzestrezi cu harul tău pe cei străini care erau de-a dreptul nevrednici, în vreme ce refuzi cele mei simple favoruri unui popor care părea să merite așa ceva.

"Nu mi-ai dat niciodată măcar un ied să mă distrez cu prietenii mei". Te înșeli, o Israel! Zi mai bine: "Pentru a mă bucura cu tine". Ai putea oare să găsești vre-o bucuri într-o distracție în absența Tatălui tău? Judecă în tine însuți prin felul în care te comporți astăzi față de acest Tată. Tatăl tău și toți slujnicii domestici se bucură de regăsirea fratelui tău, fiindcă nu se spune: "Mâncați și distrați-vă bine", ci: "Să mâncăm și să ne bucurăm", în vreme ce, chinuit de o gelozie cumplită care te învrăjbește împotriva fratelui tău și care te ține la câmp, departe de Tatăl tău, tu vrei să te distrezi și să faci ospăț în absența lui. "Nu mi-ai dat niciodată un ied". Un Tată nu dă așa de puțin. Iată-l, tocmai a sacrificat vițelul cel îngrășat: intră și stai la masă cu fratele tău. De ce îi ceri un ied deoarece el îți dă un Miel? Din teama ca, în ignoranța ta, să nu afli pretext, conform spuselor sfântului Ioan Botezătorul, care te-a avertizat în pustie când zicea: "Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii!" Tatăl tău, plin de bunătate mereu față de tine și dorind să te facă să intri în tine însuți printr-o penitență sinceră, te îndeamnă să vii la masă și să mănânci din vițelui îngrășat sacrificat în locul unui ied, care, în ziua judecății, trebuie să fie la stânga. Însă tu, la sfârșitul veacurilor, vei jertfi un balaur, care este Anticristul, și vei mânca din carnea lui cu prietenii tăi, adică cu diavolii, conform acestei prorociri a profetului: "Ați zdrobit capul dragonului și l-ați dat ca hrană popoarelor din Etiopia".

"Însă deîndată ce acest fiu al tău, care a mâncat averea cu femeile desfrânate, a revenit, i-ai tăiat vițelui cel îngrășat"... Evreii spun astăzi că vițelui cel îngrășat pe care ei l-au sacrificat; ei știu că Isus Cristos a venit, însă chinuiți pe dinăuntru de patima invidiei, nu vor să fie mântuiți, doar dacă fratele lor este lăsat pradă pierzării.

"Atunci tatăl i-a zis: Fiule, tu ești mereu cu mine și tot ce este al meu este și al tău". Îi spune, "fiule", chiar dacă acesta refuză să intre în casa paternă. Însă cum putem spune că tot ceea ce are Dumnezeu aparține și evreilor? Îngerii, Tronurile, Stăpânirile și toate celelalte puteri cerești le aparțin? Acest lucru trebuie înțeles cu privire la lege, la profeți și la oracolele divine pe care Dumnezeu le-a încredințat lor. Iată ce le-a dat, pentru a putea fi folosite prin meditarea, zi și noapte, a legii, care este conținută în canonul Sfintelor Scripturi. "Tot ce am eu este și al tău"; adică marea majoritate din ceea ce eu am; în acest sens trebuie să înțelegem ceea ce spune Scriptura: "Toți s-au dat înapoi de la calea cea dreaptă, toți au devenit inutili"; iar în alt loc: "Toți cei care au venit înaintea mea sunt hoți și bandiți"; iar sfântul Paul, în scrisoarea sa către corinteni zice: "M-am făcut totul pentru toți pentru a-i salva măcar pe unii", și filipenilor le spune: "Toți caută propriile interese nu cele ale lui Isus Cristos. Totuși, deoarece acest Tată îl invită pe fiul său să mănânce din vițelui îngrășat, ne face să credem că nu i-a refuzat nimic niciodată.

"Însă trebuia să ne bucurăm și săne veselim, fiindcă acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost regăsit". Trebuie să credem așadar că pocăința ne poate reda viața pierdută prin păcat. În parabola noastră, acest tânăr revine el însuși la tatăl său; însă în celelalte două, păstorul este cel care readuce oaia rătăcită și femeia este cea care regăsește drahma pierdută. Aceste trei parabole au același deznodământ: se regăsește ceea ce era pierdut pentru a ne arăta în mai multe feluri că Dumnezeu primește cu bunătate pe cei păcătoși care revin la el prin pocăință.

Acestea sunt lucrurile pe care le aveam de spus despre evrei și despre păgâni cu privire la parabola noastră. Dar să vedem acum cum am putea să o aplicăm la viața celor drepți și a celor păcătoși. În ce-i privește pe cei drepți, ce interpretare le-ar conveni cel mai bine? Dificultatea constă în faptul că nu putem înțelege cum un om drept poate fi stăpânit de pasiunea geloziei și invidiei atunci când este vorba despre convertirea și mântuirea păcătosului și, stăpânit de această invidie crudă și nedreaptă nu se lasă nici atins de mizeria fratelui său, nici îmblânzit de stăruințele tatălui său, nici câștigat de bucuria în care se află întreaga casă.

La această nedumerire pot răspunde în câteva cuvinte. Omul, indiferent cine ar fi el, nu pare a fi drept atunci când este comparat cu Dumnezeu; fiindcă, așa cum Sodoma, conform unui profet, este îndreptățită de păcatele Ierusalimului, adică este, nu îndreptățită, ci mai puțin vinovată decât Ierusalimul, tot la fel orice dreptate a oamenilor, atunci când este comparată cu cea a lui Dumnezeu, nu mai este o dreptate adevărată. De aceea și sfântul Paul, după ce a zis: "Toți, atâta cât suntem de desăvârșiți, să rămânem în acest sentiment despre care v-am vorbit", ne arată mai departe cât de departe suntem noi de de perfecțiune, zicând: "O, profunzime a comorilor înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Judecățile lui sunt de nepătruns, iar căile lui sunt de neînțeles!"; iar în alt loc spune: "Ceea ce noi avem acum ca știință și profeție este necurat și nedesăvârșit"; și mai departe: "Acum nu vedem decât ca într-o oglindă și în parabole"; iar în scrisoarea către romani zice: "Vai de mine, om care sunt! Cine mă va mântui de acest trup muritor?"

Toate acestea ne arată că desăvârșirea dreptății nu aparține decât lui Dumnezeu, care face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi, face să cadă ploaia serii și dimineții fără să țină seama de meritele oamenilor, invită la nuntă pe toți cei pe care îi întâlnește pe străzi și în piețele publice, îi alungă din sala de nuntă pe cei care credeu că meritau să participe la ospăț, merge în căutarea păcătosului pocăit, așa cum face păstorul cu oaia rătăcită care nu poate reveni ea însăși și, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, fiindcă era obosită alergând pe căi îndepărtate.

Însă, ca să ve conving de faptul că și sfinții pot fi stăpâniți de invidie și că doar Dumnezeu este de o bunătate desăvârșită și de o iubire curată și dezinteresată, nu ne rămâne decât să privim spre cei doi fii ai lui Zebedeu. Mama lor, împinsă de stimulul său matern inspirat de afecțiunea ei pentru cei doi fii, cerând lui Isus Crsitos o poziție mai ridicată și onoruri mai deosebite, ceilalți zece apostoli au fost cuprinși de indignare; atunci, Isus chemându-i la sine, le-a zis: "Știți prea bine că prinții popoarelor stăpânesc peste ele, iar cei care sunt mari printre oameni se comportă ca atare; între voi să nu fie așa, însă cel care va dori să fie mai mare printre voi să fie slujitorul vostru, iar cel care va dori să fie primul printre voi să fie sclavul vostru, deoarece Fiul omului nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji și a-și da viața pentru mântuirea multora". În rest, nu cred că ar fi necredință și îndrăzneală în a spune că apostolii au fost susceptibili de gelozie, deoarece chiar și îngerii au defectele lor, conform expresiei lui Iob: "Aștrii nu sunt curați înaintea ochilor lui Dumnezeu și el a aflat nereguli chiar și în rândurile îngerilor săi". Regele profet a spus și el: "Nicio ființă vie nu este curată înaintea ta". Nu spune "niciun om", ci "nicio ființă vie ne este curată înaintea ta"; adică nici evanghelistul, nici apostolul, nici profetul; să mergem chiar mai departe, nici îngerii, nici tronurile, nici stăpânirile, nici puterile, nicio virtute cerească. Doar Dumnezeu este fără de păcat, în vreme ce toate creaturile care au rațiune și libertate ca dar (fiindcă sub acest aspect putem spune că omul a fost creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu) pot să se comporte în bine sau în rău.

Iar dacă această explicație nu vi se pare convingătoare, puteți face apel la autoritatea acelei parabole care ne prezintă un tată de familie care trimite, pe durata unei zile întregi, lucrători care să lucreze în via sa. La ceasul întâi îl cheamă pe Adam, pe Abel și pe Set; la ceasul al treilea pe Noe, la ceasul al șaselea pe Abraham, la ceasul al nouălea pe Moise, iar la ceasul al unsprezecelea pe păgâni. "De ce", le spune el, "ați stat aici toată ziua fără să lucrați"? Aceștia îi răspund: "Pentru că nimeni nu ne-a angajat". Acest ultim ceas al zilei corespunde venirii Mântuitorului, conform spuselor apostolului Ioan: "Frații mei, acum este ceasul de pe urmă; și după cum ați auzit că Anticristul trebuie să vină, există de pe acum mai mulți anticriști, iar acest lucru ne spune că suntem deja în ceasul de pe urmă". Dacă nu vă place această explicație, atunci mă supun oricărei interpretări, doar să-mi acordați că cei care au fost chemați primii erau drepți fiindcă, admițând asta, de ce murmurau ei împotriva acelui tată de familie zicând: "Aceștia din urmă nu au lucrat decât un ceas iar tu îi consideri la plată egali cu noi care am îndurat greutatea zilei și arșița soarelui!" Sub o aparență de dreptate aceștia prezintă tatălui de familie reproșul că cei din urmă nu ar trebui să primească aceeași plată ca ei care au îndurat de dimineațp până seara greutate și arșița zilei prestând o muncă grea; înse invidia este cea care face să se nască această așa zisă dreptate, deoarece vede cu ochi rău fericirea celuilalt. De aceea și tatăl familiei le face un reproș: "Prietene", le spune el unuia și altuia, "ochiul vostru este rău deoarece eu vreau să fiu bun?" De aceea, atunci când apostolul, sfântul Paul, spune că doar Dumnezeu este drept și nemuritor, nu pretinde să spună că îngerii sunt nedrepți și muritori; scopul său este acela de a ne face să-l vedem pe Dumnezeu drept singurul care este suveran și nemuritor și oricare altă dreptate, în raport cu a sa, nu este decât nedreptate.

Dar pentru a vă arăta nedreptatea lucrătorilor despre care vorbește parabola, puteți remarca faptul că cei care au fost angajați ceasul întâi al zilei meritau un salar mai mare decât cei care au fost angajați la ceasul al treilea; de asemenea, aceștia se cuvenea să primească mai mult decât cei care au început lucrul în vie la ora a șasea, iar aceștia din rumă să primească mai mult decât cei care au venit la ceasul al nouălea; cum se face că aceștia nu se plâng unii pe alții și nu arată gelozia lor decât împotriva acelora care au venit la lucru doar la ceasul al unsprezecelea? Indiferent de motivele pe care le-ați putea aduce în atenția noastră pentru a vedea că, deși ați lucrat mau multă vreme decât ei, meritați de asemenea un salar mai mare, vă veți afla mereu în aceeași situație; iar cei care au lucrat de la ceasul al șaselea vor putea spune la fel despre Sfinția Voastră. Invidia ne face să murmurăm mereu împotriva celor din urmă: celor care au început să lucreze la ceasul al șaselea li se va părea nedrept să primească aceeași răsplată; cei care au lucrat de la ceasul al treilea sunt și ei îndreptățiți să facă aceleași plângeri împotriva celor de la ceasul al șaselea; lucrătorii care au fost în vie de la ceasul întâi vor putea spune și ei la fel despre cei care nu au venit decât la ceasul al treilea. Chiar dacă lucrătorii aceștia nu au lucrat în mod egal și au fost trimiși în vie la ceasuri diferite, totuși nu sunt invidioși unii împotriva altora, și primesc, fără să se plângă, aceeași răsplată. Doar împotriva celor din urmă, adică împotriva păgânilor, invidia este arătată; ei evocă acea pretinsă favoare pentru a-l insulta pe tatăl de familie, iar Fiul lui Dumnezeu condamnă tocmai această gelozie în toate aceste parabolele.

Știu că nu veți găsi multă rațiune, eleganță și finețe în explicațiile mele; însă v-am arătat deja de mai multe ori că este imposibil să scrii corect când nu ești în măsură să rectifici tu însuți ceea ce ai scris. De aceea vă cer un pic de indulgență deoarece o boală îngrozitoare de ochi mă obligă să dictez aceste lucruri, așa, în grabă. Dealtfel, în asemenea cazuri nu trebuie să pretindem la eleganța stilului, ci la tăria argumentației gândirii; nu trebuie să căutăm să ne umplem stomacul cu roșcovele porcilor, ci să căutăm pâinea care ne hrănește.

Evreii au 22 de litere în alfabetul lor, le fel cum au și sirienii în limba lor și caldeenii, a cărăr limbaj este asemănător cu al evreilor; chiar dacă forma literelor, a unora și a altora, este diferită, au totuși același sunet și aceeași valoare (literele ebraice au și valoare numerică; exemplu: litera aleph este și numărul 1; litera beth este și numărul 2; etc.). Chiar și Samaritanii scriu Pentateuhul lui Moise cu 22 de litere, chiar dacă forma literelor lor este cu mult diferită de cea a evreilor, atât în ce privește punctele și accentele cât și în ce privește forma fiecărei litere în parte. De asemenea, cred că nimeni nu ignoră faptul că Esdras, renumit doctor al Legii, a fost primul cel care a schimbat forma literelor ebraice imediat după captivitatea babilonică și restabilirea templului sub Zorobabel și care a așezat la locul lor literele ebraice pe care le folosim până astăzi, literele samaritenilor fiind până la acea vreme la fel cu cele folosite de evrei. Astfel, putem vedea numele de nerostit al lui Dumnezeu, care nu este compus decât din patru litere (YHWH), scris cu aceste litere vechi în unele exemplare grecești al Scripturii. Mai mult, când s-a făcut numărătoarea cărților și a preoților în cartea Numerilor, numărul lor nu depășește cifra 22, lucru ce se raportează în mod simbolic la cele 22 de litere ale alfabetului. În fine, vedem că Psalmii 36, 110, 111, 118 și 144, chiar dacă poezia lor este foarte diferită, nu conțin mai mult de 22 de litere în ordinea alfabetului lor. Plângerile lui Ieremia și Rugăciunea sa, precum și ultimul capitol din Proverbele lui Solomon, care începe cu aceste cuvinte: "Cine este cel care poate afla o femeie puternică"?, toate acestea, zic, fac referire la același număr al literelor alfabetului ebraic, 22. Însă trebuie să remarcăm faptul că există cinci litere pe care evreii le scri în mod diferit, atunci când se află la începutul su la sfârșitul cuvintelor, pe care le numesc, din acest motiv, litere duble; acestea sunt: caph, mem, nun, phe, sade. acest lucru a permis evreilor să spună că cinci cărți din Scriptură sunt dublete și că de fapt nu sunt decât o singură carte: prima, cele două cărți ale lui Samuel; a doua, cele două cărți ale Regilor; a treia, cele două cărți ale Paralimomenes; a patra, cele două cărți ale lui Esdras și Neemia; a cincea, cele două cărți ale lui Ieremia și Plângerilor lui. Deoarece cele 22 de litere sunt suficiente pentru a scrie în ebraică tot ceea ce dorim să scriem, tot ceea ce dorim să spunem și tot ceea ce putem gândi, tot la fel trebuie să recunoaștem 22 de cărți ale Sfintei Scripturi, ca și cum ar fi primele elemente ale unei gramatici de care ne folosim pentru a-l instrui pe omul drept, încă copil și imperfect, în Legea lui Dumnezeu.

Prima carte a Scripturii, pe care o numim Geneză, este denumită la evrei Bereshith. cartea pe care noi o numim Exod, evreii o numesc Ellesmoth, Leviticul Vajecra, Numeri Vajedabber, Deuteronom Elleaddebarim. acestea sunt cele cinci cărți ale lui Moise pe care evreii le numesc prin termenul Thora, adică Legea.

A doua categorie de scrieri în canonul lor este cea pe care ei o numesc Profeții și începe la ei cu Jesus ben Nun (Iosue, fiul lui Nun). Apoi urmează cartea Judecătorilor, pe care ei o numesc Sophtim, nefăcând decât una cu cartea lui Rut, deoarece ei susțin că această istorie s-a întâmplat în vremea judecătorilor. A treia carte din această categorie se numește Samuel: eu împart această carte în cartea I a Regilor și în cartea a II-a a Regilor așezate împreună. A patra carte se numește Malachim: este vorba despre a III-a și a IV-a carte a Regilor așezate împreună; au dreptate să numească aceste cărți Malachim, adică Regilor, decât să le numească Malachoth, adică Împărățiilor, deoarece nu conțin istoria generală a mai multor națiuni și a împărățiilor lor, ci doar istoria particulară a regilor poporului lui Israel, împărțit în 12 triburi. La acestea se mai adaugă Isaia, Ieremia, Iezechiel și cei 12 profeți mici, pe care îi numesc thare asra, doi și zece, și care alcătuiesc cartea a opta din această a doua categorie de cărți profetice.

În cea de-a treia categorie de cărți biblice ei așează cărțile hagiografice, adică: Iob, David, a cărui psalmi îi împart în cinci părți, chiar dacă ei consideră psaltirea doar o singură carte; apoi Solomon, care include cartea Proverbelor, pe care ei o numesc Mashaloth, adică parabole; cartea Ecleziastului, pe care o numesc Koheleth, și Cântarea Cântărilor, căreia îi dau numele de Sir Assirim. A șasea carte din această categorie este Daniel, iar a șaptea este Dabre Jamin, adică Jurnalul, pe care noi putem să o numim mai degrabă Cronicile Scripturii, chiar dacă eu i-am dat titlul de Paralipomenes, pe care am și împărțit-o în două cărți. Esdra și Neemia, împărțite în două cărți la greci și la latini, nu formează decât o singură carte la evrei pe care o numesc Ezra. În fine, a noua și ultima carte este cea a lui Ester.

Stând astfel lucrurile, vedem că evreii nu numără decât 22 de cărți în canonul lor: cinci ale lui Moise, opt din categoria profeților și nouă din cea a hagiografilor. Este adevărat însă că unii numără separat, prin cărțile hagiografice, cartea lui Rut și Cinoth (Plângerilor), fiindcă ei susțin că ar trebui să se spună că Scripturile numără în canonul lor 24 de cărți. Noi ne putem face o idee în ce privește cartea Apocalipsei sfântului Ioan, care ne prezintă 24 de bătrâni prosternați înaintea tronului Mielului și așezând coroanele lor la picioarele sale, în timp ce cele patru viețuitoare cu mulți ochi înainte și în spate, adică privind spre trecut și spre viitor, se țin în picioare și spun neîncetat "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul cel Atot-puternic, Cel care era, Cel care este, și Cel care va fi".

Acest prolog despre Sfintele Scripturi trebuie să fie privit ca un comandat de armată, care are pe cap un coif de protecție, în măsură să mă apere cu privire la traducerea tuturor cărților pe care o voi face din ebraică în latină; trebuie să subliniem faptul că ceilelalte cărți, care nu sunt cuprinse în numărătoarea pe care am făcut-o, trebuie să fie așezate printre cărțile apocrife (sunt cărțile a căror autenticitate nu a fost stabilită, de aceea sunt considerate a fi drept neautentice, deci în afara canonului Scripturilor). Ne amintim deci de cartea Înțelepciunii, care este atribuită de obicei lui Solomon, cartea lui Isus fiul lui Sirah, cea a Iuditei, a lui Tobia și cartea Păstorului care sunt excluse din canon și din categoria Scripturilor. Același lucru îl spun și despre cărțile Macabeilor, a cărei primă carte am văzut-o în ebraică, în vreme ce a doua carte a fost scrisă mai întâi în grecește, după cum ne putem foarte ușor da seama după stilul cărții și după expresiile de origine grecească.

Acestea fiind spuse, vă rog, dragi cititori, să nu priviți munca mea ca și cum aș fi avut intenția să condamn munca celor dinaintea mea. Știți prea bine că fiecare dă din el ce are mai bun pentru zidirea tabernacolului lui Dumnezeu: unii oferă aur, alții argint și pietre prețioase, iar alții oferă lin fin, purpură, ecarlată și zambilă. Ar fi mare lucru pentru minedacă aș putea oferi măcar niște piei și păr de capră, chiar dacă apostolul Paul ne învață că lucrurile care nouă ni se par cele mai de neprețuit sunt, în cele din urmă, cele mai de folos. De aceea, toate bogățiile și toate minunățiile tabernacolului, pentru a spune simbolic diferența dintre Biserica de acum față de Biserica viitoare și fericită, nu erau acoperite decât de piei și cilicii, astfel încât lucrurile cele mai neînsemnate acopereau lucrurile cele mai de preț de intemperiile vremii.

Așadar, citiți mai întâi traducerea cărților lui Samuel și a cărților Regilor făcută de mine (zic traducerea făcută de mine, deoarece consider că este munca mea ceva ce supun, zi după zi, după ce am corectat și recorectat cu exactitate, lecturii voastre), iar dacă voi veți vedea multe lucruri pe care le ignorați înainte, spuneți, fără să ezitați, că sunt un bun și fidel traducător; sau, dacă sunteți nerecunoscători, spuneți că nu am făcut decât parafraze. Totuși, indiferent ce ați spune, conștiința mea îmi spune că nu am schimbat nimic în traducerea mea din ceea ce se află și este conținut în adevărul textului ebraic. Dacă nu vreți să mă credeți, citiți traducerile din grecește și latinește și comparați-le cu propria mea traducere; iar atunci când veți vedea versiuni și lucruri diferite, mergeți la textul ebraic dacă doriți și întrebați-l cărei versiuni trebuie să-i acordați credit. Dacă textul ebraic vă spune că versiunea mea este cea bună, nu cred că o să spuneți că sunt un inspirat, chiar dacă vedeți că am reușit să redau aceeași idee.

Cât despre voi, slujitoare ale lui Isus Cristos, care vărsați pe capul lui Isus, așezat la masă, parfumul de mare preț al credinței voastre și care nu-l căutați pe Mântuitorul în mormânt, știind că s-a reîntors la Tatăl său prin înălțarea sa glorioasă, pe voi vă rog cu insistență să mă ajutați cu rugăciunea voastră și să le oferiți ca niște scuturi de protecție împotriva săgeților acestor dușmani răutăcioși care nu urmăresc decât să-mi distrugă reputația fără nicio măsură și care își închipuie că sunt văzuți drept savanți atâta vreme cât spun lucruri urâte la adresa mea și să vorbească rău despre lucrările altora. În ce mă privește, îmi cunosc destul de bine slăbiciunile și țin să-mi amintesc mereu acest verset din cartea Psalmilor: "Am spus în inima mea: voi veghea asupra comportamentului meu, ca să nu păcătuiesc cu limba; voi pune piedică gurii mele atunci când cel rău se va ridica împotriva mea. Am tăcut, am rămas în ascuns și nu am spus nici măcar cuvinte frumoase".

În jurul anului 380, sfântul Ieronim este solicitat să realizeze traducerea Pentateuhului, primele cinci cărți din Biblie, din limba originală, ebraică, în limba vulgată, latină, folosind același procedeu deja utilizat de Origene din Alexandria, adică un examen minuțios al variantelor pe care le are la îndemână. Didier, un prieten apropiat sfântului Ieronim, probabil preot sau chiar episcop, îi ceruse cu insitență să traducă în limba poporului primele cinci cărți ale Bibliei: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronom. În această scrisoare, traducătorul afirmă că nu s-a folosit de Septuaginta (LXX) și nici nu o condamnă în lucrarea sa, cu atât mai mult cu cât el consideră că această traducere a cărților Vechiului Testament are la bază o făcătură, o fabulă povestită prin viu grai, și din care lipsesc multe texte, în particular cele cu referire la evenimentele mântuirii realizate de Isus Cristos. Redau aici traducerea acestei scrisori pentru a simți tonalitatea argumentației lui Ieronim.

 

Am primit cu mare bucurie scrisoarea pe care mi-ai tirmis-o, dragul meu Didier, tu care, printr-o fericită chemare, ai primit ca Daniel un nume cu o semnificație pe care o vei avea într-o zi. (Ieronim se gândește aici la profetul Daniel numit uneori, prin tălmăcirea numelui, "vir desideriorum"). Prin această crisoare mă rogi să traduc pentru Bisericile noastre Pentateuhul din ebraică în latinește. Asta înseamnă să mă angajez într-o lucrare extrem de dificilă care, cu siguranță, mă va expune la tot felul de bârfe. Fiindcă dușmanii mei își imaginează că pentru lucrările intelectuale trebuie să dăm mai multă atenție la cele vechi decât la cele moderne, la fel cum preferăm vinul vechi celui nou și mă acuză că nu am urmărit, în traducerile mele, decât să critic versiunea Septuagintei. Totuși, acestora le-am spus de nenumărate ori că nu urmăream decât să contribui, ținând cont de puterile mele, la decorarea tabernacolului lui Dumnezeu, iar sărăcia unora nu micșorează cu nimic prețul darurilor bogate făcute de alții.

M-am angajat într-o lucrare atât de dificilă, imitând exemplul lui Origene. Acesta a făcut un amestec între versiunea lui Teodotian și o ediție mai veche, arătând în toată lucrarea sa, printr-un asterisc, ceea ce lipsea la vechea ediție a textului, iar prin ghilimele, ceea ce trebuia înlăturat ca fiind adăugiri posterioare, mai ales acolo unde evangheliștii și apostolii par să autorizeze acest lucru; aceștia citează mai multe texte din V.T. care nu se află în exemplarele ce le am eu la îndemână; exemple: "Din Egipt l-am chemat pe Fiul meu"; "se va numi Nazarean"; "îl vor vedea pe cel pe care-l vor străpunge"; "din inima lui vor ieși izvoare de apă vie"; "Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit niciodată ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care-l iubesc", și multe alte texte poti fi aduse în discuție și care ar merita o explicație detaliată. Așadar, acești oameni care se ridică atât de tare împotriva mea să-mi spună de unde sunt extrase aceste texte, iar dacă sunt fără răspuns, ei bine, să afle că se află în cărțile evreilor. Primul text se îflă în profetul Oseea (Os 11, 1), al doilea în Isaia (Is 11, 1), al treilea în Zaharia (Zah 12, 10), al patrulea în Proverbe (Prov 18, 4), iar al cincilea este tot din profetul Isaia (Is 64, 4). Sunt mai multe persoane care, din lipsa cunoașterii de unde apostolii au extras aceste texte, cred că ele se află în cărțile apocrife și atunci preferă autorității textelor originale fantasemele și extravaganțele ce s-au răspândit în Spania. Nu este locul aici să demonstrez de ce aceste texte nu se află în vechea ediție. Evreii susțin că Septuaginta a omis voit aceste texte și printr-o precauție înțeleaptă din teama ca Ptolemeu, care adora un singur Dumnezeu și care se părea că avea o înclinație deosebită pentru învățătura lui Platon, nu-și putea imagina că evreii înșiși ar putea recunoaște două divinități. Într-adevăr, fie din respect față de acest prinț, fie din teama de a descoperi tainele credinței noastre, este sigur că au voit să traducă diferit aceste texte, sau să nu țină seama de acele locuri din Scriptură unde se vorbește despre Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt.

De altfel, nici nu știu cine a inventat pentru prima dată acea fabulă pe care unii o povestesc, adică: s-ar fi construit la Alexandria 70 de celule în care ar fi fost închiși 70 de înțelepți interpreți ai Scripturilor și care, în ciuda faptului că erau diferiți și separați unul de altul, în traducerea lor nu s-ar fi aflat nicio diferență, toate erau identice. O asemenea poveste nu se află nici la Ariste, care era căpitanul gărzilor lui Ptolemeu, nici la Flavius Jesephus, care a scris mult timp după Ariste; dimpotrivă, acești doi scriitori ne spun că cei 70, fiind întruniți într-un singur loc, au realizat traducerea în comun acord, nicidecum datorită inspirației divine. Există o mare diferență între un profet și un interpret: profetul, inspirat din înălțimi, prorocește lucrurile viitoare, în timp ce interpretul, adăugând erudiția sa la marea ușurință pe care o are de a vorbi, exprimă în limba sa gândurile altcuiva așa cum el le pricepe. De aceea nu putem spune că Cicero a tradus, ptrintr-o inspirație divină, cartea lui Xenofon despre Economie, sau cartea lui Platon numită Protagoras, sau discursurile lui Demostene pentru Ctesiphon; nu putem spune nici că Duhul Sfânt i-a inspirat pe cei 70 de interpreți și pe apostoli cu privire la diferitele texte care sunt extrase din același loc, astfel încât apostolii să le citeze în mod fals, ca și cum ar fi Scriptură inspirată, iar cei 70 de interpreții au trecut sub tăcere.

Ce înseamnă asta? Crezi oare că-i condamn pe cei din trecut? Nicidecum, la fel ca ei mă îndeletnicesc și eu în casa Domnului. Cei 70 au realizat versiunea lor înaintea nașterii lui Isus Cristos și au expuns într-un fel obscur și îndoielnic mistere despre care nu cunoșteau nimic. Însă eu, care scriu după evenimentele Pătimirii și Învierii Mântuitorului, fac mai degrabă o istorie cu privire la profețiile pe care le traduc, fiindcă într-un fel se povestește ceea ce s-a realizat deja și altfel ceea ce nu am aflat decât din auzite și pot vorbi cu mai multă ușurință și certitudine despre toate acestea fiind deja instruit prin realizarea lor.

Așadar, ascultați-mă, voi suflete pline de gelozie, voi care revărsați asupra mea atâta răutate, ascultați-mă, nu-i condamn pe cei 70 de interpreți și nici nu pretind să mă ridic drept cenzor al traducerii lor; însă să știți că nu-mi este teamă să-i prefer pe apostoli lor, deoarece prin gura lor mă învață însuși Isus Cristos. Iar atunci când Scriptura vorbește celor cărora Dumnezeu le-a comunicat darurile spirituale pentru zidirea Bisericii sale, îmi dau seama că-i așează pe apostoli deasupra profeților, iar interpreților le acordă foarte greu doar ultimile locuri. De ce, așadar, vă ridicați cu atâta furie împotriva mea? De ce stârniți împotriva mea atâta lume ignorantă? Dacă găsiți ceva greșit în traducerea mea, nu aveți decât să vă adresați evreilor, să-i consultați pe doctorii care învață Scripturile în mai multe din orașele lor. Textele în care se vorbește despre Isus Cristos, și care sunt prezente în cărțile lor nu se găsesc în ale voastre; în aceste condiții putem spune că evreii au primit drept autentice textele pe care apostolii le-au folosit ca argumente împotriva lor, iar exemplarele latinești sunt mai corecte decât cele grecești, iar cele grecești mai corecte decât cele ebraice.

Acestea sunt lucrurile ce le aveam de spus dușmanilor mei. În ce te privește pe tine, dragul meu Didier, care mi-ai cerut să realizez o lucrare atât de mare și să încep prin cartea Genezei, te rog să mă susții în lucrarea mea prin rugăciune pentru ca același Duh Sfânt, care a inspirat aceste cărți sfinte, să mă călăuzească și pe mine în realizarea acestei traduceri în latinește.

Tratatul Despre învierea trupului a sfântului Iustin Filosoful, născut la Neapolis (astăzi Cisjordania, la începutul sec. al II-lea, mort ca martir în jurul anului 165 la Roma, este o una din cele mai antice demonstrații creștine cu privire la realitatea învierii trupului. Tratatul este citat de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească IV, 18, subliniind că este vorba despre o lucrare autentică a renumitului filosof păgân convertit la creștinism, Iustin din Neapolis. Dogma învierii trupului era, la începutul erei creștine, una dintre cele mai greu accesibile dogme în contextul păgân în care avea să se dezvolte creștinismul. Ne amintim cu toții insuccesul sfântului Paul la Areopag, Fapte cap. 17, când vorbește despre învierea morților primește replica: "despre asta te vom asculta altă dată". Teologii creștini s-au preocupat îndelung pentru a implementa această credință, mai întâi în interiorul Bisericii, iar apoi în afara ei pentru a atrage popoarele la mesajul Evangheliei. Argumentul fundamental este însăși învierea lui Cristos fără de care nu se poate susține și propovădui o asemenea realitate. Tratatul a cărei traducere o public aici pare a fi primul, sau cel puțin unul din primele tratate din creștinismul antic ce poartă acest titlu: Despre învierea trupului. Puțin după Iustin, filosoful Atenagoras din Atena (133-190), un mare apologet creștin, scrie și el o lucrare cu acest titlu și care ni s-a păstrat în totalitate în timp ce tratatul lui Iustin ne este conservat de Ioan Damaschinul care citează fragmente consistente din lucrarea marelui filosof și apologet creștin.

Așadar, datorită lui Ioan Damaschinul avem astăzi sub ochii noștri extrase destul de largi din tratatul Despre învierea trupului a lui Iustin. Întrebarea care ne-o putem pune este: Cum a reușit acest monah să găsească în mănăstirea sa din Sfântul Sava, în Palestina, un tratat scris la Roma cu șase secole mai devreme? Probabil datorită însemnătății unei astfel de demonstrații, tratatul sfântului Iustin cunoscuse o răspândire destul de largă printre creștini, ajungând astfel ca diferite manuscrise să se afle prin mănăstiri și unii savanți, precum Ioan Damaschinul, să le redea o nouă viață după ce mai întâi s-au confruntat cu mesajul și conținutul lor. Editorii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea vor prelua acest text așa cum este el transmis de Ioan Damaschinul: P. Maran, în 1742; Migne, în 1856; Otto, în 1843. Prima traducere a tratatului într-o limbă modernă are loc în anul 1714, în limba engleză, realizată de D. Humphreys.

Lucrarea este numită uneori ca fiind "tratat", alteori ca "fragmente". În ediția critică a lui Otto, textul nu are mai mult de 20 de pagini în limba greacă, sau 10 coloane în ediția lui Migne. După citirea acestor pagini tragem concluzia că autorul a spus esențialul; ne putem închipui greu o lucrare care să prezinte realitatea învierii trupului în mai puține cuvinte decât a făcut-o Iustin în acest tratat. Textul pare bine structurat și argumentat, scopul fiind acela de a-i convinge pe incredului cu privire la realitatea învierii, nu doar a sufletului, ci și a trupului. Traducerea este făcută după textul stabilit de Otto.

Iustin Filosoful : Despre Învierea trupului

Planul lucrării:

Cap. 1: norme pentru a discerne între adevăr și fals; Dumnezeu este adevărul, cunoscut de Fiul său, Cuvântul întrupat.

Cap. 2: obiecțiile celor care neagă învierea.

Cap. 3: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la organele de reproducere; diferența dintre lumea aceasta și lumea cealaltă.

Cap. 4: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la integritatea fizică.

Cap. 5: răspunsuri aduse obiecțiilor – cu referire la posibilitatea învierii, datorită puterii lui Dumnezeu.

Cap. 6: trecerea în revistă a câtorva curente filosofice – Platon, Epicur, Stoicii. Câte ceva despre fiecare din aceste învățături din care putem conclude că învierea este posibilă. Dumnezeu poate reface (în mai bine) ceea ce a făcut deja.

Cap. 7: trupul, în sine, nu este unul detestabil. Ca și sufletul, trupul vine de la Dumnezeu.

Cap. 8: Dumnezeu nu poate dori distrugerea lucrării sale.

Cap. 9: Isus însuși a înviat în trupul său.

Cap. 10: vestea cea bună a vieții veșnice nu este doar pentru suflet, care este deja nemuritor.

1.1. Învățătura adevărului este liberă și independentă și nu acceptă nici să fie pusă la încercarea de a fi refuzată, nici să se supună, la cei care o acceptă, unui examen pe cale demonstrativă.

1.2. Efectiv, ceea ce conține în sine de măreț, nobil și sigur nu are nevoie decât să fie obiect de credință în cel care învață asemenea doctrină.

1.3. Iar noi știm că doctrina adevărului ne este învățată de Dumnezeu; de aceea, libertatea cu care suntem chemați să aderăm la ea nu are nimic împovărător.

1.4. Ajunsă la noi pe calea autorității, nu acceptă nici măcar – pe bună dreptate – să i se ceară demonstrația afirmațiilor ei, deoarece nu mai există alta în afară de adevărul însuși, care, după cum spuneam, este însuși Dumnezeu.

1.5. Orice demonstrație este, într-adevăr, mai puternică și mai vrednică de crezare decât ceea ce este demonstrat, dacă totuși ceea ce mai întâi nu era crezut, înaintea demonstrației, obține crezare odată ce demonstrația a fost făcută și atunci apare așa cum fusese vestită.

1.6. Însă, știm prea bine, nimic nu este mai puternic și nici mai sigur decât adevărul, astfel încât a cere o demonstrație cu privire la adevăr ne asemănă cu cel care dorește ca fenomenele care se arată sensurilor să fie demonstrate pe calea rațiunii, așa cum ele se prezintă )sau: însăși faptul că se arată fenomene sensibile sa fie obiectul demonstrației raționale).

1.7. Fiindcă norma pentru a discerne ceea ce este experimentat prin intermediul rațiunii este senzația; însă nu există pentru senzație vreo normă de discernământ în afara senzației înseși.

1.8. Așadar, la fel cum noi supunem senzației ceea ce este obiectul căutărilor noastre raționale, pentru a judeca, datorită ei, despre ce este vorba atunci când afirmăm ceva, fie adevărat, fie fals, însă judecata noastră este întreruptă din moment ce facem încredere senzației,

1.9. Tot la fel, noi trimitem la tribunalul adevărului raționamentele umane și profane și datorită lor noi facem judecata dacă sunt bune sau rele, însă rațiunile adevărului, nu le putem judeca cu nimic altceva, din moment ce am decis să-i facem încredere.

1.10.      Ori, Dumnezeu este adevărul, Tatăl universului, care este inteligența perfectă.

1.11.      Fiul, care s-a născut din el, Cuvântul, a venit la noi, întrupându-se, revelându-se pe sine și revelându-l pe Tatăl său, dându-ne în însăși persoana sa învierea morților urmată de viața cea veșnică.

1.12.      Acest Cuvânt este Isus Cristos, Mântuitorul nostru și Domnul nostru.

1.13.      Deci el însuși este, despre sine și despre univers, în acelaşi timp credință și demonstrație.

1.14.      De aceea, cei care-l cunosc și îl urmează, având credința în el ca demonstrație, se odihnesc în el.

1.15.      Însă, deoarece Adversarul nu încetează să provoace război multor oameni, având la îndemâna lui o mulțime de mijloace diferite, mai întâi împotriva celor care au îmbrățișat credința, pentru a-i întoarce de la credință, apoi împotriva celor care încă mai sunt increduli, pentru ca ei să nu ajungă niciodată la credință.

1.16.      Mi se pare important ca și noi, înveșmântați cu armura cuvintelor credinței, care sunt de neînvins, să intrăm în luptă împotriva lui, în sprijinul celor slabi.

2.1. Cei care susțin cea mai mârșavă doctrină susțin că nu există învierea trupului; în opinia lor este imposibil ca acest trup, odată distrus și devenit țărână, să fie refăcut în aceeași ființă.

2.2. În plus de imposibilitatea învierii, ei mai spun că mântuirea trupului nu este importantă și e chiar inutilă (sau mai rău, nocivă) și o devalorizează subliniind slăbiciunile trupului; spun că este singura cauză a păcatelor, astfel încât, dacă trupul, zic ei, trebuie să învie, vor învia cu el și slăbiciunile lui.

2.3. De aceea își imaginează argumentații de genul: dacă trupul învie, sau va învia în integritatea lui având toate părțile lui componente, sau va învia incomplet;

2.4. însă, faptul că trupul trebuie să învie incomplet pune în lumină incapacitatea celui care îl învie, deoarece poate salva ceva, însă nu totalitatea;

2.5. iar dacă trebuie să învie cu toate părțile componente și cu toate organele, cum să nu ni se pară complet absurd să spui că va fi așa după învierea morților? În timp ce Mântuitorul afirmă: „Nu se vor căsători, ci vor fi asemenea îngerilor din ceruri”.

2.6. Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nu mănâncă nici nu se unesc în trup; de aceea noi credem că nu va exista învierea trupului.

2.7. Ținând asemenea discursuri și multe altele de acest gen, se străduiesc să-i întoarcă pe credincioși de la adevărata credință.

2.8. Mai sunt și oameni care susțin că Isus însuși nu a înviat decât sub formă de duh, nu și în trup, că nu avea decât o aparență de trup – străduindu-se astfel să știrbească promisiunea cu privire la învierea trupului.

2.9. Așadar, în primul rând voi vorbi despre dificultățile ce li se par de nesoluționat; apoi voi putea, cu privire la trup, să duc expunerea mea pentru a demonstra că și trupul este mântuit.

3.1. Așadar, ei susțin că în cazul în care trupul trebuie să învie în integralitatea lui și să intre în posesia tuturor mădularelor, trebuie de asemenea ca funcțiile acestor mădulare să reintre în exercițiu, ca matrice să conceapă noi vieți, ca mădularul masculin să fie în stare să fecundeze și tot așa mai departe.

3.2. Să rămânem în limitele raționalului și bunului simț asupra unui singur aspect, al cărui caracter este mincinos, odată demonstrat, toată argumentația dinainte se va evapora.

3.3. Faptul că mădularele care au o funcție specifică așa cum este cazul în timpul acestei vieți apare cu certitudine; însă nu este obligatoriu ca ele să îndeplinească acele funcțiuni conform principiului de la originea lor.

3.4. Pentru ca o asemenea afirmație să fie clară, voi face următoarele observații:

3.5. Funcția matricei este aceea de a concepe, iar cea a mădularului masculin de a fecunda.

3.6. Însă, după cum, dacă aceste mădulare trebuie să îndeplinească asemenea funcții, faptul de a le îndeplini nu le este în mod absolut necesar – cel puțin întâlnim multe femei care nu zămislesc, de pildă cele care sunt sterile, chiar dacă sunt dotate cu organul conceperii –

3.7. de aceea, faptul de a fi dotat cu acel organ nu înseamnă numaidecât, din necesitate, și faptul de a concepe.

3.8. Știm prea bine că există femei care, fără a fi sterile din naștere, ci pentru că au ales să păstreze fecioria, au renunțat la unirea trupească; altele, sunt astfel de ceva vreme deja.

3.9. Cât îi privește pe bărbați, întâlnim pe unii care păstrează fecioria, unii de la începuturi, alții de ceva vreme, astfel încât ei demonstrează că poate fi distrusă căsătoria bazată doar pe simplul fapt de a concepe în concupiscență.

3.10. Însă, cu siguranță, întâlnim și printre animale unele dintre ele care nu au conceput, chiar dacă sunt dotate cu o matrice, cum sunt catârii, după cum știm prea bine, catârii nu zămislesc.

3.11. Astfel este posibil să vedem și la oameni și la animale suprimarea unirii trupești, chiar înaintea instalării lumii viitoare.

3.12. Este, de altfel, motivul principal pentru care Domnul nostru Isus Cristos s-a născut dintr-o fecioară, pentru a reduce la neant o zămislire care este rodul concupiscenței pătimașe și pentru a arăta Prințului acestei lumi că și în afara unirii trupești îi este posibil lui Dumnezeu să zidească un om.

3.13. După nașterea sa, el a trăit, de altfel, în toată viața sa, viața specifică trupului, adică în ceea ce privește hrana, băutura, îmbrăcămintea, însă funcția zămislirii este unica pe care nu a exersat-o; a arătat că era supus dorințelor trupești care sunt inevitabile și s-a abținut de la cele care nu sunt numaidecât absolut necesare.

3.14. Astfel, privat de hrană, de băutură, de haine, trupul s-ar distruge, însă privat de unirea concupiscenței pătimașe, trupul nu suferă niciun rău.

3.15. Prin asta vrea să ne arate dinainte că în lumea viitoare această unire, pe calea actului trupesc, va fi abolită, după cum spune el însuși:

3.16. Fiii acestei lumi se căsătoresc, în schimb fiii lumii viitoare nu se căsătoresc, ci sunt ca îngeri în ceruri”.

3.17. Așadar să nu se mire cei care sunt în afara credinței atunci când spunem că trupul, care încă din această viață poate trăi fără funcția sexuală, trebuie să fie astfel în lumea viitoare.

4.1. Bine, zic ei. Deci, dacă trupul învie, învie așa cum era când a fost pus culcat în sicriu, astfel încât, dacă am fost puși în sicriu orbi, tot orbi vom învia; dacă eram șchiopi, vom învia tot șchiopi; iar dacă aveam o oarecare infirmitate, vom învia cu acea infirmitate în trup.

4.2. O, voi orbi ce sunteți! Voi nu ați văzut că și în această lume există orbi ce recapătă vederea, șchiopi care încep să meargă, doar la un cuvânt al Domnului?

4.3. Tot ceea ce Mântuitorul a făcut, a făcut mai întâi pentru ca să se împlinească Scriptura care spune despre sine prin profeți: „Orbii văd, surzii aud”, etc., și pentru ca noi să credem la înviere trupul va învia în integralitatea lui.

4.4. Într-adevăr, dacă pe pământ el i-a vindecat pe cei bolnavi în trupul lor și le-a redat integralitatea trupului lor, cu cât mai mult nu va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să învie în integralitatea și în perfecțiunea lui.

4.5. Așa trebuie să explicăm dificultățile care li se par lor insurmontabile.

5.1. În plus, printre cei care spun că nu există învierea trupului, unii susțin că este imposibilă învierea, alții spun că este înjositor pentru Dumnezeu să învie trupul, din cauza caracterului său răutăcios și vrednic de dispreț; alții, în sfârșit, neagă cu desăvârșire faptul că trupul poate fi obiectul unei promisiuni.

5.2. Ei bine, în primul rând, le spun celor care susțin că îi este imposibil lui Dumnezeu să învie trupul, explicându-le că exprimându-se astfel nu-și dau nici măcar seama că, afirmând asemenea lucruri ca și credincioși, în realitate artă prin fapte că sunt necredincioși, ba chiar mai mult necredincioși decât păgânii.

5.3. Într-adevăr, în timp ce toți păgânii cred în idolii lor și sunt convinși că totul este posibil zeilor lor, după cum spune Homer, poetul lor: „Zeii pot toate, și chiar cu mare ușurință”,

5.4. (iar el mai adaugă, „cu ușurință”, adică foarte la îndemâna lor, pentru a arăta măreția puterii zeilor), ei se dovedesc a fi mult mai necredincioși decât acești păgâni.

5.5. Deci, dacă păgânii sunt convinși că totul este posibil pentru idolii lor, care sunt zeii lor „care au urechi și nu aud, au ochi și nu văd”, în timp ce noi știm prea bine că sunt demoni, după cum spune Scriptura: „Zeii păgâni sunt demoni”,

5.6. cu atât mai mult noi care deținem adevărata credință, credința prin excelență, trebuie să credem în Dumnezeul nostru, fiindcă avem și atâtea mărturii în acest sens,

5.7. mai întâi, nașterea primului nostru părinte, care a fost zidit din pământ de Dumnezeu, iar aceasta este o mărturie suficientă a puterii lui Dumnezeu.

5.8. În al doilea rând, cine știe să gândească un pic poate vedea, după aceea, succesiunea generațiilor, și, mai mult, să admire faptul că plecând de la un mic strop al unui element lichid se formează o ființă vie de o asemenea importanță.

5.9. Și totuși, dacă acest lucru n-ar fi fost obiectul unei promisiuni, fără a apărea ca realizat, a existat dovada cu mult mai incredibilă decât toate celelalte, atunci când realizând învierea în propriul său trup, dând astfel și mai multă crezare!

5.10. Ori, eliminând orice dubiu, cu privire la înviere, Mântuitorul ne-a arătat realizări despre care voi vorbi ceva mai târziu.

5.11. Pentru moment voi demonstra faptul că este posibilă învierea trupului, cerând iertare fiilor adevărului dacă fac apel la învățături ce par a fi din exterior și profane,

5.12. mai întâi fiindcă nu există nimic ce să fie exterior lui Dumnezeu, nici chiar lumea, deoarece este lucrarea sa, în al doilea rând deoarece eu adresez acest tratat necredincioșilor.

5.13. Căci dacă, într-adevăr m-aș fi adresat unor credincioși, ar fi fost suficient să spun printr-o mărturisire: „Credem!”, însă în realitate, este necesar să înaintez pe cale demonstrativă.

5.14. Cu siguranță, indiciile care au fost prezentate mai sus pentru a arăta că învierea trupului este posibilă, sunt suficiente;

5.15. însă, deoarece necredincioșii sunt încăpățânați în a crede, continui demonstrația mea cu mai multă convingere, fără a pleca de la credință, deoarece nu aderă la această credință, ci plecând de la necredință, mama lor, adică de la învățăturile profane.

5.16. Dacă, în realitate, plecând de aici, le voi demonstra că învierea trupului este posibilă, atunci vor fi supuși unei mari rușini, deoarece nu pot fi în acord nici cu rațiunile credinței și nici nu rațiunile limbajului profan.

6.1. Ei bine, cei care studiază lumea fizică, pe care noi îi numim savanți, spun despre univers că este, conform unora, cum ar fi Platon, materie și Dumnezeu; alții, cum ar fi Epicur, atomi și vid; alții, cum ar fi Stoicii, cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc:

6.2. este suficient să ne amintim învățăturile care fac cea mai mare autoritate.

6.3. Astfel, lumea există, conform învățăturii lui Platon, sub acțiunea lui Dumnezeu, plecând de la materie și conform Providenței sale;

6.4. conform lui Epicur și școlii sale, plecând de la atomi și de la vid, conform unei nu știu ce deviații automatice a mișcării fizice care vine de la corpuri;

6.5. conform Stoicilor, plecând de la cele patru elemente, prin care Dumnezeu se răspândește.

6.6. Acestea fiind dezacordurile lor există totuși un anumit număr de opinii comune admise de toți.

6.7. Una dintre acestea este și aceea că nimic nu vine de la neființă și că nimic nu se descompune nici nu dispare în neființă și că elemente din care are loc reproducerea fiecărei ființe sunt incoruptibile.

6.8. Stând astfel lucrurile, va apărea ca posibil, în opinia tuturor, că există o „palingeneză” – sau o revenire la ființă a trupului.

6.9. Dacă, în realitate, conform lui Platon, există materia și Dumnezeu, unul și celălalt sunt incoruptibile, iar Dumnezeu îndeplinește rolul de artizan, de pildă modelator, iar materia ține loc de pastă de modelat, sau de ceară, sau orice altceva de acest fel.

6.10. Iar, ceea ce se naște din materie este o ființă modelată coruptibilă, o statuie sau un tablou, însă materia în sine este incoruptibilă, cum este pasta de modelat, sau ceara, sau orice altceva de acest fel.

6.11. Astfel, cel care modelează, folosind ceara, sau pasta de modelat, modelează sau dă viață unei forme de ființă vie; în sens invers, dacă ființa modelată este distrusă, nu îi este imposibil celui care a modelat-o, înmuind din nou materia și reînnoind-o, să refacă același obiect ce fusese modelat.

6.12. Astfel, conform lui Platon, nu îi este imposibil lui Dumnezeu, care este incoruptibil prin definiție și care deține și materia incoruptibilă, odată ce lucrarea modelată din materie a fost distrusă să reînnoiască încă o dată și să refacă același obiect modelat așa cum fusese modelat mai înainte.

6.13. De asemenea, în realitate, conform Stoicilor, trupul fiind produs din amestecul celor patru elemente, odată descompus în cele patru elemente, deoarece acestea rămân incoruptibile, le este posibil încă o dată să reia aceeași compoziție și să formeze același amestec, începând cu Dumnezeu, care se răsfrânge în ele, și să refacă trupul pe care-l alcătuiau mai înainte;

6.14. tot la fel, dacă facem un obiect alcătuit din aur, argint, bronz și aramă, și am dori ca apoi să le dizolvăm, astfel încât fiecare element să reia propria formă, iar apoi, în sens invers, dacă vrem, reamestecând aceleași elemente, refacem din ele același amestec de mai înainte.

6.15. Conform lui Epicur, atomii și vidul fiind incoruptibili, iar atomii se întrunesc ținând cont de un anume rang și de o anume poziție, se formează astfel în același timp trupurile și alte combinații;

6.16. iar când, cu timpul, trupul este descompus, din nou redevine acei atomi din care s-a născut.

6.17. Ori, atomii fiind incoruptibili, nu există nicio imposibilitate, dacă se întrunesc din nou și reiau aceeași poziție și același rang, ca ei să producă trupul care fusese născut din ei mai înainte, și toate celelalte asemenea;

6.18. tot la fel, să presupunem că un mozaicar alcătuiește o formă de animal din pietricelele lui, iar apoi acestea fiind risipite, fie sub efectul timpului, fie chiar de artist:

6.19. cu aceleași pietricele, dacă le regrupează, după ce au fost risipite înainte, nu-i va fi imposibil, readunându-le din nou și repoziționându-le în același locuri, să refacă aceeași figură de animal de mai înainte.

6.20. Iar Dumnezeu, readunând di noi mădularele despărțite unele de altele ale trupului, Dumnezeu, prin puterea sa, nu ar putea reface același trup care a existat mai înainte?

6.21. Însă, într-adevăr, am arătat destul de clar, folosindu-mă de filosofii păgâni, raționamentul conform căruia este posibilă învierea trupului;

6.22. Ori, dacă în opinia acestor păgâni care ajung la această concluzie: învierea trupului nu este imposibilă, cu atât mai mult ar trebui să ajungă și credincioșii!

7.1. Apoi trebui să mă adresez și celor care disprețuiesc trupul și susțin că nu este vrednic de înviere nici de cetățenia cerească,

7.2. mai întâi deoarece substanța sa este pământ, iar apoi fiindcă este plin de tot felul de păcate, astfel încât este inevitabil ca sufletul să fie părtaș cu trupul păcătos.

7.3. Aceștia par să ignore ansamblul lucrării lui Dumnezeu precum și faptul că zămislirea și creația omului de la origine și pentru care scop au fost făcute ființele care sunt în lume.

7.4. De altfel, Scriptura nu spune: „Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră”? Despre ce om este vorba? Cu siguranță este vorba despre omul trupesc.

7.5. Într-adevăr, Scriptura spune: „Din pământ, Dumnezeu a luat argilă și l-a zidit pe om”. Este deci evident că omul zidit după chipul lui Dumnezeu era trupesc.

7.6. Apoi, cum nu ar fi absurd să spunem că trupul modelat de Dumnezeu după propriul său chip poate fi disprețuitor și lipsit de valoare?

7.7. Că trupul este un obiect valoros în ochii lui Dumnezeu reiese foarte clar tocmai din faptul că a fost zidit de el – dacă ținem cont totuși că chipul este ceva vrednic de cinste pentru cel care modelează și creează!

7.8. Citind mai departe descrierea actului creației lumii aflăm că ființa pentru care au fost create toate este această ființă umană care este, în ochii Creatorului, cea mai vrednică de cinste.

7.9. Da, zic ei, însă trupul este păcătos, astfel încât în mod inevitabil sufletul ar trebui să-l însoțească în păcatul său; un asemenea raționament îi aduce sufletului o acuzați falsă, deoarece îi atribuie doar trupului păcatele care sunt lucrarea comună a trupului și a sufletului.

7.10. Așadar, unde sau cum ar putea păcătui trupul dacă nu împreună cu sufletul care-l precedă și îl provoacă?

7.11. Este la fel ca și cum am despărți pe unul de altul doi boi care trag în același jug: nici unul nici celălalt din acești boi nu poate face singur lucrarea, tot la fel nici sufletul nici trupul, odată despărțite de lucrarea lor în același jug nu poate, prin sine, să facă ceva.

7.12. Dacă doar trupul este păcătos, asta ar însemna că doar pentru el a venit Mântuitorul, după cum spune: „Nu am venit pentru cei drepți, ci pentru a-i chema pe cei păcătoși la pocăință”.

7.13. Dar, fiindcă am demonstrat că trupul este cinstit de Dumnezeu și că este cinstit, înaintea tuturor creaturilor, pe bună dreptate putem spune că va fi mântuit de Dumnezeu.

8.1. Trebuie să mai vin cu argumente și împotriva acelora care susțin că, chiar dacă trupul este o creatură a lui Dumnezeu și că este mai cinstit în ochii lui decât toate creaturile, nu înseamnă pentru asta că a primit promisiunea învierii.

8.2. cum nu ar fi absurd ca o ființă creată cu o așa de mare demnitate și cinstită mai mult decât oricare altă creatură, această ființă, Creatorul său să o disprețuiască astfel încât să o lase pe veci în neființă?

8.3. Apoi, și sculptorul și pictorul dacă vor ca operele lor să rămână pentru a se prezenta datorită lor le reînnoiește când acestea se deteriorează.

8.4. Iar Dumnezeu ar putea rămâne oare indiferent față de creatura sa pe care a făcut-o ca și cum n-ar fi existat și nu ar mai aduce-o la ființă?

8.5. Îl vom putea numi așadar un Dumnezeu care se străduiește pentru nimic, așa cum ar face un om care își construiește mai întâi o casă pentru ca mai apoi să o dărâme, sau care ar rămâne indiferent înaintea distrugerii ei în timp ce-ar putea să o refacă? Așadar îl vom putea acuza pe Dumnezeu să facă ceva doar de dragul de a fi făcut ceva?

8.6. Însă, cel care este incoruptibil nu lucrează astfel, inteligența universului nu este stupidă.

8.7. N-au decât să-și țină pentru ei cuvintele lor, acești necredincioși, dacă rămân în încăpățânarea lor de a adera la credință. Da, Dumnezeu cheamă trupul la înviere și îi promite viața cea veșnică.

8.8. Într-adevăr, din moment ce omul primește Vestea cea Bună a mântuirii, o primește și pentru trupul său.

8.9. În realitate ce este omul decât un animal rațional alcătuit dintr-un trup și un suflet?

8.10. Sufletul așadar nu este om în sine? Nu! Ci este sufletul omului. Trupul ar putea oare să fie numit om? Nu! Ci este numit trupul omului.

8.11. Așadar dacă niciuna din aceste două realități nu este om în sine și ceea ce este numit om este componența celor două elemente și dacă Dumnezeu l-a chemat pe om la viață și la înviere, nu a chemat doar o parte din om, ci în integritatea lui, compunându-se în același timp din trup și suflet.

8.12. De aceea nu vi se pare oare absurd ca în vreme ce două elemente sunt în raport cu aceeași ființă și în aceeași ființă să fie mântuit doar unul din ele și celălalt nu?

8.13. Însă, deoarece nu este imposibil, după cum am arătat, ca trupul să revină la viață, după ce criteriu ar putea cineva să decidă că sufletul este mântuit iar trupul nu?

8.14. Sau își poate imagina cineva că Dumnezeu este gelos? Însă știm prea bine că nu: el este bun și vrea mântuirea tuturor.

8.15. De aceea nu doar sufletul nostru este cel care a primit chemarea lui Dumnezeu și vestea că el ne-a creat, ci împreună cu el și trupul nostru și împreună au crezut în Cristos Isus și atât unul cât și celălalt au fost spălați și unul și celălalt au fost îndreptățiți.

8.16. Îndrăznesc ei oare să creadă că Dumnezeu ar fi o ființă josnică deoarece dorește să mântuiască atât trupul cât și sufletul deoarece și trupul și sufletul cred în el?

8.17. Da, zic ei, fiindcă sufletul este incoruptibil, deoarece este o părticică din Dumnezeu și a primit din suflarea sa și de aceea Dumnezeu a voit să mântuiască ceea ce îi este apropiat și înrudit cu el; în timp ce trupul este coruptibil și nu vine din el așa cum vine sufletul.

8.18. În aceste condiții, ce recunoștință îi mai putem mărturisi? Și ce dovadă a puterii și bunătății lui ar mai da el dacă nu ar trebui să fie mântuit decât ceea ce prin natură îi este asemenea și înrudit cu el ca fiind o părticică din el?

8.19. Oferind mântuirea doar sufletului nu ar fi o mare ispravă, deoarece faptul de a fi mântuit îi este în natura sa, fiindcă este o părticică din Dumnezeu, un suflu primit de la el.

8.20. Însă nu ar exista niciun act de recunoștință adus unui Dumnezeu care nu ar mântui decât ceea ce îi este asemănător, deoarece asta ar însemna să se mântuiască pe sine.

8.21. Într-adevăr, cel care mântuiește doar partea care îi este asemănătoare se mântuiește pe sine însuși prin sine însuși din teama ca această parte să nu-i lipsească vreodată.

8.22. Nu așa se comportă cineva care este bun. Nu putem numi bun un om care nu vorbește despre propriile fapte de binefacere doar copiilor săi și nepoților săi.

8.23. Acest lucru, chiar și cele mai sălbatice dobitoace o fac și chiar dacă ar trebui să moară pentru a salva pruncii lor acceptă să meargă până la moarte.

8.24. Însă dacă un om ar arăta aceeași generozitate față de sclavii săi, pe bună dreptate acel om va fi numit bun.

8.25. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul nostru ne-a învățat să-i iubim pe dușmanii noștri, „în caz contrar, spune el, ce ispravă ați făcut?”

8.26. Astfel ne-a arătat că este ceva bun să nu iubim doar proprii copii, dar și cei din afară. Iar ceea ce ne-a poruncit, el însuși a realizat față de noi înaintea noastră.

9.1. Dacă trupul n-ar fi fost bun de nimic de ce s-ar mai fi îngrijit de el? Și ceea ce este și mai tare decât orice, el însuși a înviat morți.

9.2. Din ce motiv? Oare nu pentru a arăta ceea ce trebuie să fie învierea?

9.3. Cum a înviat morți? A înviat doar sufletele sau doar trupurile? Desigur ambele!

9.4. Iar, dacă învierea era doar spirituală, ar fi trebuit ca cel Înviat însuși, pe de o parte, să ne arate trupul său rămas în mormânt și pe de altă parte sufletul său viu!

9.5. În realitate însă nu a făcut așa: a înviat trupul, asigurându-ne astfel în el promisiunea vieții.

9.6. De ce oare a înviat cu trupul cu care a suferit dacă nu să ne dea dovada învierii trupului?

9.7. Dorind să confirme această realitate, în vreme ce discipolii săi nu credeau că el ar fi înviat cu trupul său în realitate, chiar dacă îl vedeau și erau astfel în îndoială, le-a spus: „Nu credeți încă? Vedeți: eu sunt!”

9.8. Și s-a arătat lor pentru a fi pipăit și le-a arătat marca cuielor din mâini.

9.9. Ei au fost conduși din toate părțile să-l recunoască, văzând că este el cu trupul său; atunci l-au invitat să mănânce cu ei pentru a ști astfel, cu certitudine, că el a înviat într-adevăr cu trupul său.

9.10. A mâncat carne de miel și pește. După ce le-a arătat astfel că există o adevărată înviere a trupului, dorind să le mai arate – după cum le spusese deja că locuința noastră este în ceruri – că nu este imposibil ca trupul, la rândul lui, să urce la cer, a fost înălțat la cer în văzul lor, așa cum înviase, în trup.

9.11. Așadar, după tot ce am spus până acum, dacă cineva îmi cere demonstrații apodictice despre înviere, nu este cu nimic diferit de saduceii, deoarece învierea trupului este puterea lui Dumnezeu și înainte de orice argument, asigurați în credință, suntem convinși prin fapte.

10.1. Învierea este cea a trupului care a murit, deoarece duhul nu moare.

10.2. Sufletul este în trup; trupul nu trăiește fără suflet; odată ce sufletul l-a abandonat, trupul nu mai există.

10.3. În realitate, trupul este casa sufletului, sufletul este casa duhului.

10.4. Iar pentru cei care și-au pus speranța sigură în Dumnezeu și cred nezdruncinat în el, aceste trei elemente sunt mântuite împreună.

10.5. Examinând învățăturile profane aflăm că, în opinia lor, nu este imposibil ca trupul să obțină revenirea la viață și, în plus de toate acestea, deoarece îl vedem pe Mântuitorul arătându-ne în toată Evanghelia sa mântuirea trupului,

10.6. de ce să mai pierdem vremea cu discuțiile inutile ale necredincioșilor și cu scandalul provocat de aceștia și de ce să nu vedem că a susține nemurirea sufletului înseamnă un pas înapoi, deoarece trupul ar fi muritor și nu ar putea reveni la viață?

10.7. Într-adevăr, această învățătură, înainte să ne-o reveleze Adevărul, am aflat-o de la Pitagora și de la Platon.

10.8. Așadar, dacă astea erau spuse de Mântuitorul și dacă el propovăduia vestea cea bună a învierii doar pentru suflet, ce ne-ar fi adus nou referitor la Pitagora, Platon și învățătura discipolilor lor?

10.9. Însă, în realitate, el a venit să propovăduiască oamenilor Vestea cea Bună a speranței noi și inedite;

10.10. fiindcă era un lucru noi și inedit ca Dumnezeu să promită nu să păstreze nemurirea nemuririi, ci să facă din mortalitate nemurire.

10.11. Ori, prințul nedreptății neputând să mânjească altfel învățătura aceasta i-a trimis pe proprii săi discipoli care au proclamat învățături rele și otrăvitoare, după ce mai întâi și-a ales acești mesageri printre cei care l-au răstignit pe Mântuitorul nostru:

10.12. ei purtau numele Mântuitorului, însă săvârșeau lucrarea celui care i-a trimis, ei prin care blasfemia a însoțit numele Mântuitorului.

10.13. Iar dacă trupul nu învie, de ce mai este obiectul unei supravegheri și de ce nu i se lasă frâu liber pornirilor sale pătimașe,

10.14. și de ce nu imităm doctorii care, atunci când se îngrijesc de vindecarea unui bolnav care are puține speranțe de supraviețuire le dau voie să-și satisfacă toate poftele deoarece știu prea bine că nu mai există nicio speranță de scăpare?

10.15. Așa fac, desigur, cei care urăsc trupul, refuzându-l în afara moștenirii lor, atâta cât acest lucru depinde de ei: îl disprețuiesc tocmai din acest motiv: trebuie să devină un trup mort.

10.16. Însă Medicul nostru, Isus Cristos, după ce ne-a smuls din dorințele noastre, îi oferă trupului nostru un regim nou care, în opinia lui, este înțelept și binevenit;

10.17. este evident că îl păstrează ferit de păcat, deoarece se află în posesia unei speranțe de mântuire, așa cum medicii nu lasă pacienții care au speranțe de salvare să se dedea plăcerilor.

Conciliul de la Laodiceea (probabil 360 sau 364)

Astăzi, când vine vorba despre relațiile dintre ortodocși și catolici, în particular când se vorbește despre posibilitatea de a se ruga unii cu alții sau de a întreprinde un demers ecumenic, de apropiere și de cunoaștere reciprocă a celor două mari tradiții creștine și a diversității creștinismului care, de la origini, s-a dezvoltat pe două căi, răsăriteană și apuseană, mulți sunt cei care se retrag în spatele conciliului din Laodiceea, în particular evocând canoanele acestuia.

Puțini sunt aceia însă care știu exact valoarea, însemnătatea și implementarea deciziilor acestui sinod la nivelul Bisericii Universale, una și indiviză: Una – Sfântă – Katholike – Apostolică. În istoria Bisericii se cunosc trei feluri de sinoade: locale, deciziile au un impact local, într-o eparhie bine definită și un context bine determinat; provinciale, deciziile sunt extinse pe un teritoriu bisericesc, mitropolie sau provincie bisericească; ecumenice sau universale, deciziile sunt primite și implementate în toate Bisericile de pe "pământul locuit" - oicumene. Cel de la Laodiceea este un sinod local, iar deciziile sunt redactate în așa fel încât să rezolve anumite probleme locale și să specifice anumite reguli menite să facă față ereziilor locale cu care se confrunta Biserica din Laodiceea. De aceea acest sinod nu apare pe lista sinoadelor ecumenice, fiindcă nu pretinde să rezolve dificultățile Bisericii universale.

Există unele colecții vechi ce conțin actele sinodului din Laodiceea, în Frigia. Acestea se află după documentele sinodului din Antiohia, anul 341, și înaintea documentelor celui de-al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, anul 381. Plecând de la aceste informații, istoricii s-au grăbit să-și dea cu părerea în stabilirea datei exacte la care a avut loc acest sinod local al Bisericii din Laodiceea, una din cele șapte Biserici numite în cartea Apocalipsei. Data cea mai probabilă pare a fi anul 360 sau cel târziu anul 364. Printre principalele preocupări ale sinodalilor de la Laodiceea amintim cele legate de reglementarea conduitei clericilor. Sinodul a formulat decretele sale sub formă de canoane, iar acestea sunt în număr de 59, al 60-lea fiind considerat drept apocrif. Temele ce fac obiectul canoanelor sunt:

1.     Menținerea ordinii între episcopi, clerici și laici: can. 3-5-, 11-12, 21-27, 40-44, 56-57.

2.     Implementarea unor relații modeste între clerici și laici: can. 4, 27, 30, 36, 53-55.

3.     Politică bisericească referitor la relațiile cu ereticii: can. 6-10, 31-34, 37.

4.     Atitudinea creștinilor față de evrei și tradițiile lor religioase: can. 16, 37-38.

5.     Raportul creștinilor cu privire la sărbătorile păgânilor: can. 39.

6.     Refuzul cu desăvârșire al sabatului evreilor și încurajarea ținerii duminicii: can. 29.

7.     Structură comună pentru exercitarea cultului liturgic: can. 14-20, 21-23, 25, 28, 58-59.

8.     Restricțiile creștinilor în timpul Postului mare: can. 45, 49-52.

9.     Admiterea și instruirea catehumenilor și neofiților: can. 45-48.

10.  Definirea cărților canonice ce pot fi citite în Biserică: can. 59-60.

Cât privește acest ultim aspect, canonul Sfintelor Scripturi, can. 59 stabilește că în Biserică nu pot fi citite decât cărțile biblice ale Vechiului și Noului Testament. Din Noul Testament lipsește Apocalipsa lui Ioan. Voltaire însuși nu se sfiește să sublinieze această lipsă din canonul de la Laodiceea: „Conciliul din Laodiceea, ținut în anul 360, nu a introdus Apocalipsa printre cărțile canonice. Este totuși bizar ca Laodiceea, care este una din Bisericile căreia Apocalipsa i se adresează, să refuze o comoară ce îi era destinată. Curios este și faptul ca episcopul de Efes, prezent la conciliu, a refuzat și el canonicitatea acestei cărți a sfântului Ioan, al cărui mormânt de află la Efes” (vezi „Voltaire”, Dictionnaire philosophique, rubrica Apocalipsa). Iar Vechiul Testament adaugă Cartea lui Baruh și Scrisoarea lui Ieremia. O altă noutate a conciliului este condamnarea explicită, pentru prima dată de o instanță bisericească, a astrologiei și astronomiei.

 

Canoanele sinodului de la Laodiceea (probabil în anul 360 sau 364)

Cele 59 de canoane ale sinodului întrunit sub împăratul Teodosie cel Mare

1.     Despre cei care s-au căsătorit a doua oară și despre penitență: conform canonului bisericesc, noi decidem că trebuie, după un anumit timp petrecut în rugăciune și post, să se dea dezlegare și să se admită la împărtășanie cei care s-au conformat regulilor și după legislație au încheiat o a doua căsătorie, fără să fie căsătoriți clandestin.

2.     Despre cei care se căiesc într-adevăr de greșelile lor: păcătoșii din diferitele categorii, care au persistat în sentimentele lor de mărturisire și penitență și care au renunțat într-adevăr la păcatul lor, trebuie, după un timp de penitență proporționat cu păcatul lor, să fie readmiși la împărtășanie, ținând seama de milostivirea și de bunătatea lui Dumnezeu.

3.     Nu trebuie să se admită la preoție candidați care tocmai au fost botezați: cei care au primit botezul de puțină vreme nu trebuie să fie admiși în clericatură.

4.     Clericii nu trebuie să dea bani cu dobândă, camătă: clericilor le este interzisă camăta, de asemenea să dea cu împrumut prelevând dobândă, jumătate sau mai bine.

5.     Când trebuie făcute sfințirile de preoți: sfințirile preoțești nu trebuie să fie făcute în timp ce audientes (inițiații) sunt încă în biserică.

6.     Un eretic nu trebuie să intre într-o biserică sau într-o capelă închinată martirilor: îi este interzis cu desăvârșire unui eretic să treacă pragul unei biserici sau al unei capele închinate martirilor.

7.     Despre cei care revin de la erezie la orthodoxie: cei care revin de la erezie, adică de la născocirile novațienilor, foțienilor sau quartodecimanilor, fie că au fost în aceste secte catehumeni sau credincioși, să nu fie primiți înainte ca aceștia sa arunce anatema asupra tuturor ereziilor, în particular cele din care revin la orthodoxie. Cei care dintre ei în cele secte erau numiți credincioși vor putea participa la sfintele taine doar după ce au învățat simbolul credinței și au fost unși cu untdelemnul sfinți (sfânta chrismă).

8.     Despre cei care revin din erezia frigienilor: cei care revin din erezia frigienilor, chiar dacă făceau chiar parte din clerul acestei secte, chiar dacă purtau și titlul de „prea-înalt”, trebuie să fie instruiți în orthodoxie cu cea mai mare grijă și să fie botezați de episcopii și preoții Bisericii mărturisitoare a credinței orthodoxe.

9.     Nu trebuie să ne apropiem de cavernele ereticilor pentru rugăciune: este strict interzis credincioșilor Bisericii să meargă în cimitire sau în capele, ce poartă numele martyria, ale oricărei din ereziile existente pentru a celebra slujba divină sau a face diferite rugăciuni pioase; credincioșii care nu păstrează acest canon vor fi excomunicați o vreme și vor fi readmiși în Biserică dacă fac penitență și recunosc public păcatul lor.

10.  Despre legământul prin căsătorie cu ereticii: membrii Bisericii să nu dea în căsătorie copii ereticilor.

11.  Nu trebuie să existe femei-preoți în Biserică: sfințirea (numirea) femeilor care poartă titlul de presbytides sau prezidente să nu se facă în incinta bisericii.

12.  Despre consacrările episcopale: episcopii să fie consacrați în vederea guvernării unei Biserici, după judecata prealabilă a mitropolitului și a episcopilor din vecinătate și mai ales după ce suntem pe deplin convinși de orthodoxia lor și de bunele lor moravuri.

13.  Sfințirile din cler nu trebuie făcute după judecata poporului: nu trebuie lăsată mulțimii judecata alegerii celor destinați să facă parte din clerul Bisericii.

14.  Nu trebuie ca darurile dintr-o episcopie să fie trimise către o altă episcopie: în timpul pascal nu se trimit sfinte daruri în semn de într-ajutorare către alte episcopii.

15.  Despre cei care pot cânta de la amvon: cu excepția cântăreților instituiți, care au dreptul să urce la amvon și să cânte cântările din cărțile liturgice, nimeni altul nu are voie să o facă pe-a cântărețul în biserică.

16.  Despre lecturile ce trebuie făcute sâmbăta în biserică: sâmbăta trebuie să se citească în public evangheliile și alte texte din Sfintele Scripturi.

17.  Despre felul cum trebuie citiți psalmii în adunarea liturgică: în adunările liturgice pentru slujba divină nu se cântă psalmii imediat unul după altul, ci să se introducă o învățătură după fiecare psalm în parte.

18.  Despre rugăciunile făcute la ora a noua și la vespere: aceeași slujbă divină cu rugăciuni trebuie să aibă loc fie la ora a noua, fie la vespere.

19.  Despre rugăciunile de după predica episcopilor și despre cei care se pot împărtăși și despre faptul că doar preoții pot intra în sanctuar: trebuie, în special imediat după predica episcopului, să se recite rugăciunea asupra catehumenilor, iar după ieșirea catehumenilor să se recite rugăciunea asupra penitenților și după ce aceștia vor fi primit impunerea mâinilor și vor fi ieșit, doar atunci se recită cele trei rugăciuni pentru credincioși, prima în tăcere, a doua și a treia cu voce tare. Apoi se dăruiește pacea: după ce preoții au dăruit pacea episcopului, laicii își dau pacea între ei iar apoi se vor aduce sfintele daruri pe altar pentru jertfă. Doar clericilor sfințiți le este permis să se întrunească în jurul altarului și să se împărtășească

20.  Despre respectul ce se cuvine preoților și diaconilor: diaconul nu trebuie să se așeze în prezența preotului sau să nu facă acest lucru decât cu permisiunea preotului. Tot la fel vor fi respectați diaconii de către sub-diaconi și de toți clericii.

21.  Sub-diaconii nu au ce căuta în sacristia diaconilor: sub-diaconii nu trebuie să intre în diaconicon (sacristia diaconilor), nici să atingă vasele sfinte.

22.  Sub-diaconul nu trebuie să poarte orarionul: sub-diaconului îi este interzis să poarte orarionul și nu trebuie să părăsească locul său de la ușa de intrare în biserică.

23.  Lectorii și pre-cântăreții nu trebuie să fie îmbrăcați cu orarionul în timpul slujbelor: lectorii și pre-cântăreții nu trebuie să poarte orarionul pentru a citi sau a cânta.

24.  Clericilor le este interzis să intre într-un club: clericii sfințiți, începând cu preoții și până la diaconi, și toată ierarhia bisericească, până la sub-diaconi, lectori, cântăreți, exorciști sau portari, sau cei din rândurile asceților, nu le este îngăduit să intre în cluburi.

25.  Sub-diaconul nu trebuie nici să binecuvânteze nici să împartă pâinea sfințită: subdiaconilor le este interzis să împartă pâine și să binecuvânteze potirul.

26.  Despre exorciștii care nu sunt sub autoritatea episcopului: cel care nu a fost numit de episcop nu trebuie să exercite, nici în biserici, nici în case, ministerul de exorcist.

27.  Nu trebuie să se ia acasă mâncărurile rămase după agapă: clericii consacrați, ceilalți clerici și laici invitați la o agapă, nu trebuie să ia o parte din mâncărurile rămase acasă, pentru a nu necinsti statutul bisericesc.

28.  Nu trebuie să se servească ospețe în biserici: este interzis să se organizeze în bisericile parohiei sau în alte biserici ceea ce numește agapă; de asemenea este interzis să se dea un ospăț în casa Domnului.

29.  Despre creștinii care păstrează sabatul sau oricare altă tradiție iudaică: creștinii nu trebuie să iudaizeze și să păstreze sabatul, ci să lucreze în acea zi; se vor strădui să păstreze odihna, dacă le este cu putință, în ziua Domnului, în calitatea lor de creștini. Dacă persistă în a iudaiza creștinismul să fie anatemă în ochii lui Cristos.

30.  Despre bărbații care fac baie laolaltă cu femei: clericilor consacrați, celorlalți clerici și asceților le este interzis să se scalde cu femei, fiindcă acesta este primul reproș făcut păgânilor.

31.  Despre cei care încheie căsătorii cu eretici: este interzisă căsătoria cu ereticii, indiferent cine ar fi aceștia, nici să li se dea acestora în căsătorie feciorii sau fetele, cu excepția dacă ei promit că se vor face creștini.

32.  Nu trebuie să se primească pâinea sfințită de la eretici: este interzisă primirea darurilor de la eretici, fiindcă sunt mai degrabă blesteme decât binecuvântări.

33.  Să nu se roage nimeni cu ereticii sau schismaticii: nu trebuie să existe rugăciune comună cu ereticii și cu schismaticii.

34.  Nu trebuie să se alerge la mijlocirea martirilor falși ai ereticilor: niciun creștin nu trebuie să lase dea râvna față de martirii lui Cristos pentru a-i cinsti pe martirii falși ai ereticilor, sau cei care au devenit căpetenii ale ereticilor, fiindcă aceștia sunt departe de Dumnezeu. Așadar, cel care merge la ei, să fie anatemă.

35.  Nu trebuie să se promoveze cultul îngerilor: creștinii nu trebuie să renunțe la slava adusă lui Dumnezeu și Bisericii sale pentru a se îndrepta spre invocarea îngerilor și a face slujbe religioase în cinstea lor: o asemenea practică este interzisă. Dacă există așadar cineva care se dedă la acest fel de idolatrie ocultă, să fie anatemă, fiindcă l-a uitat pe Domnul Isus Cristos și a trecut astfel la idolatrie.

36.  Despre cei care se folosesc de vrăjitorii sau de filacterii: clericii sfințiți și clericii inferiori nu trebuie să fie nici vrăjitori, nici magicieni, nici matematicieni, nici astrologi, nici să fabrice ceea ce se numesc amulete, care sunt lanțuri pentru sufletele lor; cei care foac deja asemenea lucruri poruncim să fie dați afară din Biserică.

37.  Să nu se accepte cadouri în sărbătorile evreilor sau ereticilor: este interzis să se accepte vreun cadou în sărbătorile evreilor sau ereticilor, sau să se celebreze sărbători cu ei.

38.  Creștinii nu trebuie să mănânce pâine azimă: nu trebuie să acceptăm de la evrei pâinea azimă, nici să ne împărtășim din necredința lor.

39.  Creștinii nu trebuie să țină sărbătorile păgâne: este interzisă participarea la sărbătorile păgâne, de asemenea este interzisă comuniunea la ateismul lor.

40.  Despre episcopii care nu participă la sinoade: episcopii invitați la un sinod nu trebuie să refuze invitația, dar trebuie să spună sau să învețe ceea ce este spre folosul sau binele credincioșilor și al altora. Dacă totuși cineva refuză invitația, acela se află în greșeală, cu excepția cazului când, într-adevăr, este împiedicat de un motiv foarte grav.

41.  Despre clericii care nu trebuie să plece în vacanță fără scrisoare de recomandare: un cler sfințit sau un cler inferior nu trebuie să plece în vacanță fără să fi cerut mai întâi o scrisoare canonică de la episcopul său.

42.  Un cler nu trebuie să plece în călătorie fără acordul episcopului său: un cler sfințit sau un cler inferior nu trebuie să facă o călătorie fără autorizația episcopului său.

43.  Despre sub-diaconii care trebuie să stea mereu lângă ușile de la intrare: sub-diaconii nu trebuie, nici măcar pentru o perioadă scurtă de timp, să părăsească postul lor de lângă ușa de la intrare pentru a lua parte la rugăciune.

44.  Despre femeile care nu trebuie să intre în sanctuar: femeilor le este stric interzis accesul în sanctuar.

45.  Despre cei care se înscriu printre candidați la botez în săptămâna de la mijlocul postului mare: nu se fac admiteri la botez după a doua săptămână a postului mare.

46.  Despre candidații la botez care trebuie să recite Simbolul: cei care se pregătesc pentru botez trebuie să învețe pe de rost Simbolul credinței și să-l recite în joia din Săptămâna Sfântă înaintea episcopului sau a preoților.

47.  Despre cei care primesc botezul în timpul bolii: cei care au primit botezul în timpul unei boli, apoi au devenit sănătoși, trebuie să învețe Simbolul credinței și să-și dea seama că au primit un dar divin.

48.  Despre sfânta chrismă ce se conferă după botez: cei care au fost botezați trebuie să fie unși cu sfânta chrismă cerească și să devină astfel părtași ai Împărăției lui Cristos.

49.  Nu trebuie să se ofere pâinea jertfei în timpul postului mare: în timpul postului mare nu se jertfește pâine ofrandei, decât sâmbăta și duminica.

50.  Nu trebuie întrerupt postul în Joia din Săptămâna Sfântă: nu trebuie să se întrerupă postul în Joia din Săptămâna Sfântă și să fie astfel necinstit tot postul mare; trebuie așadar să postim pe tot timpul postului mare xerofagie, alimentație pâine & fructe seci.

51.  Nu trebuie cinstită sărbătoarea martirilor în zilele de post: în timpul Postului mare nu trebuie să se celebreze sărbătorile martirilor, acestea vor fi prăznuite doar sâmbăta sau duminica.

52.  Nu se celebrează aniversări de căsătorie în postul mare: în timpul Postului mare nu trebuie să fie celebrate aniversări nici de căsătorie, nici sărbători de naștere.

53.  Un creștin nu poate dansa la ospățul de nuntă: creștinii care participă la nuntă nu trebuie să intre în dans, nici în jocuri săltărețe, ci să rămână decenți la masă pentru a mânca, așa cum le stă bine și se cuvine creștinilor.

54.  Despre clericii cărora le este interzis să participe la teatre în timpul ospețelor: clericii sfințiți și clericii inferiori nu trebuie, în timp ce sunt invitați la ospețe, să rămână pentru a vedea jocuri, ci trebuie să se ridice și să plece înaintea intrării actorilor în sala nunții.

55.  Nu se cuvine creștinilor să cotizeze pentru organizarea ospețelor: clericii sfințiți sau clericii inferiori nu trebuie să pună bani în comun pentru a organiza ospețe; de asemenea nici laicii nu au dreptul să facă asemenea lucru.

56.  Preoților le este interzis să intre în sanctuar înaintea episcopului: preoții nu trebuie să intre în sanctuar și să ia loc înainte ca episcopul să fi intrat; excepție face doar cazul în care episcopul este fie reținut în altă parte, fie în călătorie.

57.  Nu trebuie să fie consacrați episcopi pentru sate sau cătune: este interzisă consacrarea de episcopi, ci se aprobă doar numirea de vizitatori în cătunele și satele îndepărtate; cei care au fost deja consacrați pentru asta nu trebuie să facă nimic fără acordul episcopului orașului. Tot la fel și preoții, nu trebuie să facă nimic fără înștiințarea episcopului.

58.  Nu trebuie celebrate Liturghii în casele personale: episcopii și preoții nu trebuie să slujească Sfânta Liturghie în casele particulare.

59.  Despre ceea ce trebuie cântat și citit la biserică: nu trebuie să se citească la biserică psalmi compuși de autorități private, nici din cărți care nu sunt canonice, ci doar din cărțile Vechiului și Noului Testament. Acestea sunt cărțile care trebuie să fie citite și care dețin autoritate în Biserică:

a.     Vechiul Testament: 1) Facerea lumii; 2) Ieșirea din Egipt; 3) Leviticul; 4) Numeri; 5) Deuteronom; 6) Iosue; 7) Judecători, Rut; 8) Estera; 9) prima și a doua carte a Regilor; 10) a treia și a patra carte a Regilor; 11) prima și a doua carte Paralipomene; 12) prima și a doua carte a lui Esdra; 13) cartea celor 150 de psalmi; 15) Proverbele lui Solomon; 15) Ecleziast; 16) Cântarea Cântărilor; 17) Iob; 18) cei 12 Profeți; 19) Isaia; 20) Ieremia), Baruh, Plângeri și Scrisorile; 21) Ezechiel; 22) Daniel.

b.     Noul Testament: patru evanghelii, după Matei, după Marcu, după Luca și după Ioan; Faptele Apostolilor; șapte scrisori canonice, adică una a lui Iacob, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan și una a lui Iuda; 14 scrisori ale lui Paul: una către romani, două către corinteni, una către galateni, una către efeseni, una către filipeni, una către coloseni, două către tesaloniceni, una către evrei, două către Timotei, una către Tit și una către Filemon.

Documentul tradus aici, numit Synodikon-ul orthodoxiei, marchează sfârșitul luptei anti-iconoclaste în Orient și începutul unei lungi tradiții, care durează până astăzi, și anume: "duminica orthodoxiei", sau "duminica victoriei orthodoxiei", prăznuită în prima duminică a Postului Mare. Iconoclasmul bizantin a fost politica rleigioasă instalată de dinastia izaurienilor în sec. al VIII-lea, între 730 și 787, reînvigorată în sec. al IX-lea, între 815 și 843. Această politică interzicea cultul și cinstirea aduse icoanelor și imaginilor sfinte în biserici, pe veșmintele preoțești sau pe vasele sfinte. O primă victorie a iconoclasmului este marcată de conciliul de la Hieria, din 754. În 787, conciliul al II-lea de la Niceea reacționează, anulând sinodala de la Hieria și promovând cultul icoanelor și al moaștelor. În 815, iconoclasmul revine la suprafață pentru a fi definitiv învins în Orient în anul 843, în prima duminică a Postului Mare, printr-o celebrare liturgică în care centrul atenției era venerația și cultul adus icoanelor. Cu această ocazie se redactează și Sinodikon-ul, normă în ortodhoxie până astăzi.

Sinodikon-ul orthodoxiei – victoria asupra iconoclasmului – anul 843

Mulțumiri să fie aduse lui Dumnezeu în ziua în care am redescoperit Biserica lui Dumnezeu și propovăduirea dogmelor religiei creștine și învingerea rătăcirilor al cărui autor este cel Rău.

Ascultători față de cuvântul profetului, supunându-ne invitației făcută de Apostol și învățați fiind textele evanghelice, sărbătorim ziua consfințirii. Isaia, într-adevăr, zicea „insulelor să se reînnoiască sub privirile lui Dumnezeu”, făcând aluzie astfel la Bisericile ieșite dintre neamuri. Trebuie să înțelegem prin Biserici, nu doar clădirile consfințite și măreția lor, dar și orice om credincios adunat spre a-i aduce cinstire lui Dumnezeu și imnurile și doxologiile prin care credincioșii slujesc și aduc laudă divinității. Și Apostolul, într-o invitație, ne îndeamnă să „ducem o viață nouă” și „poruncește tuturor creaturilor înnoite în Cristos” să se reînnoiască. În fine, și cuvântul domnului, descoperind o realitate profetică, ne spune: „se celebra sărbătoarea consfințirii la Ierusalim, era iarnă”, fie iarna spirituală în care se afla poporul evreu, care s-a ridicat împotriva Mântuitorului nostru al tuturor cu o ură sanghinară, fie iarna pe care o cunoaștem noi caracterizată prin răcirea aerului. Am avut și noi, din păcate, iarna noastră – și ce mai iarnă, care a stârnit asupra noastră unul dintre cele mai mari rele. Dar iată ca a înflorit pentru noi primăvara benefică darurilor divine, care ne găsește pe toți adunați spre a oferi rugăciunea noastre de recunoștință lui Dumnezeu pentru că am ajuns la recoltă și de aceea putem spune cu psalmistul: „vara și primăvara, tu le-ai făcut, amintește-ți de ele”.

Într-adevăr, dușmanii care s-au ridicat împotriva Domnului și au necinstit cultul sfânt ce i se cuvine prin sfintele icoane, dușmani exaltați și orgolioși din cauza necredinței lor, Dumnezeul minunilor i-a nimicit și a doborât la pământ aroganța apostaților. Nu și-a închis ureche glasului celor care strigau către el: „Amintește-ți, Doamne, de persecuția la care au fost supuși credincioșii tăi, de persecuția ce o port în sânul meu, de toate popoarele, de cea pricinuită de dușmanii tăi, Doamne, de cea săvârșită asupra „substitutului” Unsului tău”. Prin substitutul Unsului avem în vedere pe cei care au fost răscumpărați prin moartea sa și au crezut, datorită cuvântului propovăduirii și reprezentării prin icoane datorită cărora marea lucrare a economiei mântuirii este cunoscută de toți cei care au fost răscumpărați, prin crucea sa, prin pătimirile sale și prin minunile săvârșite înaintea răstignirii și după răstignire; astfel imitarea suferințelor lui este transmisă apostolilor, de la ei martirilor, iar prin aceștia ajunge la mărturisitori și asceți.

Din aceste suferințe pe care dușmanii le-au aplicat Domnului, pe care le-au aplicat substitutului Unsului său, Domnul nostru și-a amintit, mișcat în viscerele lui, înmuiat de strigătele materne, cele ale apostolilor de asemenea și ale tuturor sfinților care au fost chinuiți cu el și au fost maltratați odată cu icoanele – astfel încât împărtășind suferințele trupului, erau în comuniune și ei, desigur, cu el în suferințele ce i se aduceau în icoanele ce-l reprezentau pe el – astăzi, în sfârșit a realizat lucrarea ce și-o propusese și a făcut pentru a doua oară ceea ce a făcut prima dată. Prima dată, după mai mulți ani de suferințe și necinstire, aduse sfintelor icoane, a readus pacea la ea acasă. Acum, și asta este a doua oară, după o persecuție de aproape 30 de ani, ne-a redat demnitatea și ne-a scăpat de încercări, ne-a mântuit de persecutori, am redevenit liberi să manifestăm cinstirea față de sfintele icoane și să sărbătorim împreună toate binefacerile acestei cinstiri pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, în sfintele icoane, contemplăm suferințele îndurate de Domnul, crucea, mormântul, condamnarea la moarte și golirea Hadesului, luptele martirilor și coroanele victoriilor lor, însăși mântuirea pe care arbitrul și distribuitorul suveran și primul învingător „a realizat atunci când era printre noi pe pământ”. Aceasta este sărbătoare ce o prăznuim în această zi; ne arătăm bucuria și mulțumirea noastră comună prin rugăciuni și cereri și strigăm către Dumnezeu cu psalmi și imnuri: „Care este Dumnezeul atât de mare cât este Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeul nostru, singurul care face minuni”. Cei care-și băteau joc de slava ta, i-ai făcut de rușine; netrebnicii care au atacat sfintele tale icoane, i-ai învins și ne-ai arătat că erau niște trădători și necredincioși.

Aceasta este mulțumirea adusă lui Dumnezeu și victoria Domnului împotriva adversarilor săi. Cât privește luptele și victoriile împotriva iconomahilor, un alt discurs mai detaliat le va povesti. Drept odihnă, după ce am traversat pustiul, intrați în Ierusalimul spiritual, ca o copie a istoriei mozaice sau mai degrabă a intervenției lui Dumnezeu, ca pe o stea construită din pietre tari și pregătite în așa fel încât să se poată scrie pe ele, am ținut ca o datorie de dreptate și de recunoștință să gravăm în inima fraților noștri atât binecuvântările celor care au păstrat legea strămoșească, dar și blestemul la care au fost supuși dușmanii sfintelor icoane.

De aceea spunem:

·      cei care mărturisesc întruparea Cuvântului lui Dumnezeu prin cuvânt, cu buzele, cu inima și cu duhul, prin scris și prin icoane, pomenirea lor să fie veșnică.

·      cei care fac distincția între esențele unicului și aceluiași ipostas al lui Cristos, îi atribuie proprietățile create și necreate, vizibile și invizibile, pasibile și impasibile, limitate și nelimitate și, aplicând naturii divine faptul de a crea și celelalte asemănătoare, mărturisesc despre natura umană, între altele, faptul de a fi limitată, atât prin cuvânt cât și prin icoane, pomenirea lor să fie veșnică.

·      cei care cred și mărturisesc sau predică ideile prin scris, prin fapte, prin imagini, și atât una cât și cealaltă, adică predica prin discurs și confirmarea adevărului prin icoane, sunt în slujba aceluiași adevăr, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care-și sfințesc buzele lor prin cuvânt, apoi auditorii lor sunt sfințiți prin acest cuvânt, care știu să propovăduiască faptul că adevăratele icoane sfințesc deopotrivă privirea celor care le contemplă și ridică spiritul către cunoașterea lui Dumnezeu, la același nivel ca și templele divine, vasele sfinte și toate celelalte obiecte de cult, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care știu că bastonul lui Aron și tablele legii, arca și candelabrul cu șapte brațe, altarul și cădelnița tămâierii prefigurau dinainte și vorbeau despre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, că aceste obiecte o prefigurau, însă ea nu era aceste obiecte, că ea s-a născut femeie și că a rămas fecioară după nașterea divină și, din acest motiv, preferă să o reprezinte ca pe o femeie în icoane nicidecum sub forma unor figuri geometrice sau obiecte, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care știu și admit viziunile profeților așa cum Dumnezeu însuși le-a îngăduit să le aibă dându-le formă și contur și cred ceea ce toată ceata profeților a povestit deoarece a văzut și țin cu tărie tradiția scrisă și nescrisă, transmisă Părinților prin Apostoli, și, de aceea, reprezintă în icoane realitățile sfinte și le aduc cinstire, veșnică să fie pomenirea lor.

·      cei care înțeleg sensul limbajului lui Moise: Fiți mereu gata, fiindcă ziua în care Domnul a vorbit, la Horeb, pe munte, voi ați auzit doar sunetul cuvintelor însă nu ați văzut forma lor”, și știu să răspundă așa cum se cuvine: Ba da, am văzut ceva, am văzut cu adevărat, așa cum unul din fiii tunetului ne-a învățat: Ceea ce era de la început, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce am contemplat cu ochii noștri și mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieții, aceea vă vestim și vouă și dăm mărturie, precum și ceilalți discipoli au mărturisit despre Cuvânt: Am mâncat și am băut cu el, nu doar înaintea pătimirii lui, dar și după pătimire și înviere; deci, cei care au primit de la Dumnezeu tăria să facă distincția dintre interdicția ce se află în Lege și învățătura predicată de Har: pe de o parte, în Lege, este invizibil, pe de altă parte, în Har, este vizibil și palpabil, și de aceea reprezintă în icoane realități văzute și atinse și le aduc cinstire, veșnică să fie pomenirea lor.

Așa cum profeții au văzut, apostolii au învățat, Biserica a primit tradiția, doctorii au definit, universul a admis în unanimitate, Harul a strălucit, adevărul a luminat, minciuna a fost învinsă, înțelepciunea a vorbit cu tărie, Cristos a învins, la fel și noi vorbim, la fel și noi predicăm, cinstindu-l pe Cristos, Dumnezeul nostru adevărat, și sfinții lui, prin cuvinte, în scris, prin jertfe, prin sanctuare, prin icoane, adorând și cinstind pe unul ca Dumnezeu și Domn, cinstindu-i pe ceilalți în referire la Domnul comun tuturor și ca buni slujitori și le aducem un cult ce li se cuvine. Aceasta este credința apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința orthodocșilor, aceasta este credința care susține universul. Iar acum, să preaslăvim, cu sentimente frățești și filiale, pe eroii credinței pentru care au luptat și să spunem:

·      German, Tarasie, Nichifor și Metodiu, adevărați pontifi ai lui Dumnezeu, campioni și doctori ai orthodoxiei, veșnică pomenirea lor;

·      Ignațiu, Fotie, Ștefan, Anton și Nicolae, sfinții fericiți patriarhi orthodocși, veșnică pomenirea lor;

·      Tot ceea ce s-a scris sau spus împotriva sfinților patriarhi German, Tarasie, Nichifor și Metodiu, Ignațiu, Fotie, Ștefan, Anton și Nicolae, anatemă;

·      Tot ce a fost inventat, a fost propovăduit sau va putea fi împotriva tradiției bisericești, învățăturii și regulilor sfinților și slăviților părinți, anatemă;

·      Ștefan cel Tânăr, „hosiomartir” și mărturisitor, veșnică pomenirea lui;

·      Eutimie, Teofil și Emilian, slăviți mărturisitori și arhiepiscopi, veșnică pomenirea lor;

·      Teofilact, Petru, Mihail și Iosif, fericiți mitropoliți, veșnică pomenirea lor;

·      Ioan, Nicolae și Gheorghe, vrednici mărturisitori și arhiepiscopi, și toți episcopii în comuniune de gândire cu ei, veșnică pomenirea lor;

·      Teodor, drept-cuviosul egumen al mănăstirii Studios, veșnică pomenirea lui;

·      Isac taumaturgul și Joanice, renumit pentru darul profeției, veșnică pomenirea lor;

·      Ilarion, drept-cuviosul arhimandrit și egumen al mănăstirii Dalmatis, veșnică pomenirea lui;

·      Pemeon, cuviosul stâlpnic, veșnică pomenirea lui;

·      Teofan, drept-cuviosul egumen la „Câmpul Mare”, veșnică pomenirea lui.

De asemenea, aceste binecuvântări sunt spuse și asupra Părinților și sunt transmise lor și prin ei nouă, fiii lor și bine-învățați în credința lor, iar blestemele se referă și la paricizilor și potrivnicilor poruncilor domnului. De aceea noi, toată comunitatea noastră drept-credincioasă, rostim anatema asupra tuturor celor care se lasă influențați de dușmanii credinței:

·      Peste cei care admit doar verbal Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, însă nu acceptă să privească icoane, drept pentru care, doar în aparență admit în cuvinte realitatea acestui mister, însă în fapt neagă realitatea mântuirii noastre, anatemă;

·      Peste cei care, urmând niște explicații abuzive cu privire la termenul „nelimitat”, refuză să-l reprezinte pe Cristos, Dumnezeul nostru adevărat, „care a împărtășit cu noi trupul și sângele omenesc”, și dovedesc astfel al fi mai degrabă fanteziști, anatemă;

·      Cei care admit, vrând nevrând, viziunile profeților, însă refuză ceea ce ei au văzut, ce minune, chiar înaintea întrupării Cuvântului, și, fie le consideră cu nepăsare zicând că esența negrăită și invizibilă este cea care s-a arătat văzătorilor, fie spun că aceste spectacole s-au arătat vizionarilor doar ca o imagine, figuri și fantome ale adevărului, însă nu acceptă să reprezinte în icoane Cuvântul întrupat, nici pătimirea ce a suferit-o pentru noi, anatemă;

·      Cei care aud cuvântul Domnului: „Dacă ați crede în Moise, ați crede și în cuvintele mele” și discursul lui Moise rostit înaintea celor care au inteligență: „Domnul Dumnezeul nostru va ridica dintre voi fraților un profet ca mine”, și, apoi, spun că admit profetul, însă nu acceptă icoanele ce reprezintă Harul profetului și Mântuitorului lumii, așa cum a fost el văzut, împărtășind viața oamenilor, vindecând infirmități și boli incurabile, a fost răstignit, înmormântat, a înviat, a îndurat și a săvârșit toate pentru noi, deci asupra acelora care nu acceptă să vadă icoane reprezentând aceste fapte minunate ale mântuirii lumii, nici nu le cinstesc și nu le aduce cult, anatemă;

·      Cei care perseveră în erezia iconomahă sau mai bine spus în apostasia cristomahă, care refuză să se lase ghidați pe calea mântuirii de legislația mozaică, nu consimt să integreze în credința lor lumina învățăturilor apostolice, nu fac încredere consimțământului universal al Bisericilor răspândite pe tot pământul, ci, dimpotrivă, întăresc odată pentru totdeauna rândurile evreilor și păgânilor – deoarece hulele pe care aceștia le fac în mod direct împotriva originalului, ei le aduc fără rușine, necinstind icoanele, împotriva celui care este reprezentat – deci cei care, prizonieri disperați ai acestei rătăciri, își astupă urechile la orice cuvânt divin și la orice învățătură spirituală, ca niște mădulare putrede deja care se dezlipesc de trupul universal al Bisericii, anatemă;

·      Asupra lui Anastasie, Constantin și Nicetas, care au rămas în erezie sub Isaurieni, ca niște preoți nevrednici și cârmuitori orbiți, anatemă;

·      Asupra lui Teodot, Anton și Ioan, care și-au transmis răul și au statornicit în necredință, anatemă;

·      Asupra lui Paul, revenit la Saul, și a lui Teodor, numit și Gastes, și a lui Ștefan Molites și asupra lui Teodor Kritinos și a lui Laloudios Leon și, de asemenea, asupra tuturor celor care împărtășesc eroarea celor amintiți mai sus, indiferent de rangul lor ierarhic, sau de demnitatea sau funcția sa, peste toți aceștia, care statornicesc în necredința lor, anatemă.

 

Articole diverse adăugate ca anexe la sinodikon-ul despre icoane

Asupra lui Gerontius, originar din Lampe, care a scuipat în Creta veninul ereziei hulitoare și s-a auto-proclamat el-însuși UNSUL, spre ruina, o ce blasfemie!, întrupării mântuitoare a lui Cristos, asupra învățăturilor și scrierilor lui perverse și a adepților lui, anatemă.

 

Articolele lui Italos

Asupra celor care încearcă să introducă, prin diferite șiretlicuri, un fel nou și o învățătură nouă cât privește negrăita economie a mântuirii noastre, întruparea Mântuitorului și Dumnezeului nostru, și să explice în ce fel Dumnezeu Cuvântul s-a unit cu firea umană și conform cărui principiu a îndumnezeit trupul pe care l-a asumat, și riscă să jongleze, jucându-se cu distincția dintre cei doi termeni, natură și adopție, cu referire la minunea supranaturală a celor două naturi ale Omului-Dumnezeu, anatemă;

Asupra acelora care, mărturisind orthodoxia, introduc fără prudență, sau mai bine spus într-un fel nechibzuit, în Biserica orthodoxă și catholică învățăturile hulitoare ale păgânilor cu privire la sufletul uman, la cer, la pământ și la restul creației, anatemă;

Asupra acelora care, preferând să facă încredere pretinsei și nebunei inteligențe a filosofilor profani, se ascund în spatele învățătorilor lor și admit metempsihoze ale sufletului uman sau că ar pieri la fel cu sufletul animalelor și revin la neant, și astfel, neagă realitatea învierii, judecata finală și răsplata finală pentru faptele săvârșite în această viață, anatemă;

Asupra acelora care învață că materia și ideile nu au început, sau că au început în același timp cu Dumnezeu Demiurgul universului, și că cerul, pământul și restul creaturilor sunt veșnice, și fără de-nceput, și perseveră în ne-putreziciune, și-l contrazic pe cel ce spune: „cerul și pământul vor trece, cuvintele mele nu vor trece”, și care țin apropouri lipsite de sens, astfel încât atrag blestemul divin peste capetele lor, anatemă;

Asupra acelora care spun că înțelepții grecilor, inspiratorii ereticilor puși în rândul celor care au primit anatema de-a lungul celor șapte concilii ecumenice și universale și de la toți Părinții care au strălucit prin orthodoxia lor, și au fost considerați străini Bisericii catholice datorită discursurilor lor prolifice lipsite de sens și pline de nebunie, sunt cu mult mai valoroși aici pe pământ ca și la judecata finală, întrecându-i cu mult pe drept-credincioșii orthodocși, care au putut păcătui din slăbiciune omenească sau din ignoranță, anatemă;

Asupra acelora care nu admit o credință curată și simplă, nu aderă din toată inima la minunile extraordinare ale Domnului și Dumnezeului nostru, ale Maicii Născătoare de Dumnezeu Maria, care l-a zămislit fără de păcat și a altor sfinți, ci se încăpățânează, făcând apel la demonstrații și raționamente sofisticate, să le denigreze zicând că este imposibil așa ceva, sau le interpretează în mod necuviincios, după cum gândesc ei, și le modelează după ideile lor, anatemă.

Asupra acelora care aderă la învățături păgâne și nu le studiază doar pentru a se instrui, ci le adoptă ca fiind propriile lor idei, cred în adevărul lor, aderă la ele ca și cum ar fi adevărate revelații, astfel încât îi învață și pe alții, în mod clandestin sau în văzul tuturor zicându-le să le transmită mai departe și altora fără nicio teamă, anatemă.

Asupra acelora care, între alte fantezii mitologice, reformulează, din proprie inițiativă, învățătura noastră cu privire la creație, admit ca fiind adevărate Ideile platonicilor, susțin că materia, subzistând prin sine, primește forma Ideilor, contestă în mod deschis liberul arbitru al Demiurgului care a adus toate lucrurile la existență, din neant – ex-nihilo, și, fiind Creator, a fixat tuturor lucrurilor, ca un stăpân absolut, un început și un sfârșit, anatemă.

Cei care spun că la învierea finală și universală, oamenii vor învia și vor fi judecați cu alte trupuri, nicidecum cu cele pe care le-au avut în viața lor pământească, sub pretextul că acestea s-au descompus și au dispărut, care propovăduiesc tot felul de idei bizare și false, în timp ce Cristos, Dumnezeul nostru, și discipolii săi, învățătorii noștri, ne-au învățat că oamenii vor fi judecați cu aceleași trupuri cu care au trăit pe acest pământ, iar marele apostol Paul, în discursul său despre înviere, ne-a învățat adevărul zicând în mod clar, tot timpul, folosind și exemple și denunțând, ca fiind nebunie să se creadă altfel, deci asupra acestora care se ridică împotriva acestor dogme și învățături, anatemă.

Asupra acelora care primesc și comunică ideile false ale păgânilor, adică, faptul că sufletele preexistă, că universul nu a venit la existență ex-nihilo, că pedeapsa se va sfârși sau că va exista o restaurare a creației și a lucrurilor umane, și, ținând asemenea învățături, vorbesc despre o Împărăție a cerurilor complet distructibilă și trecătoare, în vreme ce Cristos însuși, Dumnezeul nostru, ne-a învățat că este veșnică și de nedistrus, și că, în conformitate cu tradiția constantă a Scripturii, Vechiului și Noului Testament, pedeapsa nu se va sfârși iar Împărăția este veșnică; asupra acelora care prin asemenea învățături se pierd pe ei înșiși și sunt cauză de condamnare veșnică și pentru alții, anatemă.

Asupra propunerilor și învățăturilor păgânilor și eterodocșilor, sau mai bine zis contrare credinței catholice și neprihănite a orthodocșilor, introduse, în detrimentul credinței creștine și orthodoxe, de Ioan Italos și de cei dintre discipolii lui care împărtășesc gândirea sa, anatemă.

 

Monahul Nil

Asupra tuturor afirmațiilor monahului Nil și asupra acelora care le împărtășesc, anatemă.

 

Anateme relative la bogomili sau la sectari înrudiți bogomililor

I.              Folosirea unei mitropolii neidentificate

·      Asupra acelora care nu mărturisesc unitatea naturii Sfintei Treimi, consubstanțială, indivizibilă, împărtășind aceeași cinstire și aceiași domnie, co-veșnică, Tată, Fiu și Duh Sfânt, ci mărturisesc un înger supra-adăugat, numit Amin, care este Fiul, și o natură diferită și inferioară numită Duh Sfânt, egal în putere Tatălui și Fiului, asupra acestora, anatemă.

·      Asupra acelora care nu mărturisesc faptul că Dumnezeu este creatorul cerului și al pământului și al tuturor lucrurilor, ziditorul lui Adam și făuritorul Evei, dar spun că „Dușmanul” este prințul și creatorul universului și făuritorul speciei umane, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, născut din Dumnezeu fără să sufere pasiune înaintea veacurilor, la împlinirea timpurilor, în nemărginita sa bunătate, s-a întrupat din neprihănita Născătoare de Dumnezeu, Maria, s-a făcut om pentru mântuirea noastră și a asumat tot ceea ce aparține omului, în afară de păcat; asupra acelor care nu se împărtășesc din sfintele și nemuritoarele mistere cu frică, în credința că se împărtășesc din adevăratul Trup și din adevăratul Sânge al Domnului vărsat pentru viața lumii, ci o consideră drept pâine obișnuită și băutură obișnuită, asupra acestora, anatemă.

·      Asupra acelora care nu venerează crucea Domnului Dumnezeului nostru și Mântuitor Isus Cristos fiindcă este mântuirea și slava universului, a nimicit și distrus șireteniile și armele dușmanului, eliberat idolii creației și face să strălucească victoria peste lume, ci o consideră ca un instrument de tiranie, peste aceștia anatemă.

·      Asupra acelora care nu venerează sfintele icoane ale Domnului Dumnezeului nostru și Mântuitorului Isus Cristos ca efigie a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat pentru noi și nu le aduc cinstire în felul în care este reprezentat în icoane, precum și pe Maica neprihănită și a tuturor sfinților și numesc aceste icoane idoli, asupra acestora anatemă.

 

II.            Folosirea unei Biserici sufragane din Atena

·      Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitor Isus Cristos, prin sfinții săi discipoli și apostoli, ne-a transmis în curăția lor tainele credinței, ne-a spus de asemenea că în „zilele de pe urmă vor veni profeți falși și Cristoși falși”, și ne îndeamnă să ne ferim de ei; apoi, Paul, eroul lui Dumnezeu, i-a scris lui Timotei că „în zilele de pe urmă, unii vor renega credința pentru a da crezare unor duhuri înșelătoare și învățături diabolice, seduși de niște mincinoși ipocriți, însemnați cu fierul roșu în conștiința lor; asemenea oameni interzic căsătoria și folosirea unor alimente pe care Dumnezeu a prescris să fie luate cu binecuvântări și mulțumiri de credincioși și de cei care au acces la adevăr. Deoarece tot ceea ce Dumnezeu a creat este bun și niciun aliment nu este interzis dacă este luat în spirit de rugăciune: cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea le sfințește pe toate. Și iarăși: „Sunt mulți cei care intră în case și înșală femeile slabe de fire și pline de păcat, luate de valul pasiunilor și care, mereu în căutarea unei învățături, nu reușesc să ajungă la cunoașterea adevărului”.

·      Deoarece acest lucru ne-a fost prezis de Mântuitorul și Dumnezeul nostru și predicat de Apostol, să fim cu băgare de seamă, iubiților. Conform acestor profeții, acum când am ajuns să trăim zilele de pe urmă, erezia, al cărui nume este schimbător, mesalieni sau bogomili, invadează acum toate orașele, satele și provinciile, iar misionarii acestor erezii nu fac decât să-i seducă pe cei simpli; numindu-se ei înșiși „creștini”, acești dușmani ai lui Cristos, lăudându-se cu un asemenea nume, sunt amestecați printre orthodocși; fără a fi descoperiți, deoarece sunt ca niște lupi ascunși în blană de miel, extrag principiile învățăturii lor știrbe din sfintele noastre Scripturi și, odată ce, sub această mască, au câștigat încrederea, iar auditorii încep să le dea un pic de atenție, încep să verse veninul și, deveniți mai familiari, încep să vomită învățătura blestemată a Satanei; asupra acestor învățături și asupra predicatorilor lor anatema, deoarece sunt niște alterați, spurcați și străini Bisericii catholice. Asupra lui Petru, căpetenia ereziei mesalienilor, sau care mai poartă și numele de bogomili, lykopetrieni, phouundadiți, care s-a auto-numit Cristos și a promis că va învia după moartea sa, poreclit Lykopetros deoarece, odată înmormântat sub pietre, datorită nenumăratelor lui vrăjitorii și a comportamentului său oribil, a promis blestemaților săi discipoli că va învia după trei zile, iar în timp ce ei stăteau în jurul cadavrului său spurcat, trei zile mai târziu, un diavol a ieșit din acel loc, din mormanul de pietre, sub forma unui lup, anatemă.

·      Asupra lui Tychikos, unul din coreligionarii și discipolii lui, care a stricat și deformat sfintele Scripturi, în particular Evanghelia după Matei, și a reorientat în folosul învățăturii tatălui său spiritual toate frazele ce se referă la Dumnezeu Tatăl și la Duhul Sfânt, deturnând astfel slava lui Dumnezeu către căpeteniile ereziei spurcate, anatemă.

·      Asupra lui Dadoes, Sabas, Adelphios, Hermas și Pemeon și mulți alții, care, vomând veninul unei asemenea erezii și rătăcindu-i pe cei mai frustrați, bărbați și femei, i-au atras în prăpastia pierzării, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că în plus de Sfânta și dătătoarea de viață Treime, adică Tatăl, Cuvântul Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos, și Prea-sfântul Duh, mai există încă o Treime sau o Putere supremă, domnind peste cel mai înălțat din cele șapte ceruri, conform învățăturii lor spurcate și scrierii apocrife Viziunea lui Isaia, anatemă.

·      Asupra acelora care introduc alte scripturi decât cele care sunt inspirate de Duhul Sfânt și care ne-au fost transmise de sfinții părinți, anatemă.

·      Cei care spun că „taina căsătoriei în Domnul” și folosirea mâncărurilor din carne conform voinței lui Dumnezeu sunt o spurcăciune pentru Dumnezeu și, de aceea, le interzic una și cealaltă, anatemă.

·      Asupra acelora care interzic și spun că sunt vorbe goale toate rugăciunile și imnurile care ne-au fost transmise, mai întâi prin sfinții apostoli, „căutați în Duhul Sfânt plinătatea voastră”, este scris, „rugați-vă între voi cu psalmi și cântări inspirate”, apoi transmise de sfinții și fericiții Părinți și Doctori ai Bisericii, deci asupra acelora care învață, din inerția apostaziei lor, să se roage doar Tatăl nostru cu închinăciuni, fără a trasa pe fața lor semnul sfintei cruci a Domnului, sub pretextul că Domnul nostru Isus Cristos însuși, este cel care ne-a învățat această rugăciune, în realitate ei se roagă tatălui lor spurcat, Satana, de aceea ei refuză să facă semnul crucii și nu pot nici măcar să audă doxologia finală care slăvește Sfânta și consubstanțiala Treime, adăugată ca semn al preamăririi divine de cârmuitorii Bisericii, adică: „căci a ta este împărăția și domnia și slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt”; așadar, asupra acelora care gândesc și învață astfel și perseveră până la sfârșit în învăţătura asta perversă și spurcată, anatemă.

·      Asupra acelora care detestă adunările la biserică, și se adună prin casele celor care predică, sub pretextul că sunt mai liniștiți acolo, în realitate însă fac asta pentru ca învățătura lor spurcată să rămână în ascuns și la adăpost pentru a ni fi contrazisă, astfel încât să poată revărsa, din ascunzătoarea lor, tot veninul ereziei lor în spiritele celor pe care i-au rătăcit, asupra tuturor acelora care perseveră până la sfârșit într-o asemenea eroare, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că bisericile sunt „lucrare umană”, biserici pe care tradiția și sfinții apostoli ne-au învățat să le ridicăm spre slava lui Dumnezeu, și pe care ei le numesc lăcașuri ale diavolilor și astfel își văd de treaba lor, dar și asupra acelora care se împotrivesc sfintelor icoane ce se află în biserici spre cinstirea lui Dumnezeu și se împotrivesc și cultului adus lor, asupra acestora care sunt complet străini religiei creștine și sunt spurcați, anatemă.

·      Asupra acelora care pierd vremea doar să strice învățăturile Domnului nostru Isus Cristos și Mântuitorul nostru, ale sfinților apostoli, adică: „a-i boteza pe cei ce cred în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, și, „în afară de cel ce se naște din apă și Duhul Sfânt, nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu”, așadar asupra acelora care închid ochii la aceste învățături și, sub inspirația „virtuții satanice”, care lucrează în ei, îndrăznesc să învețe nebunia că sfântul botez este o apă obișnuită, deoarece sunt pe dinafara credinței noastre și a Bisericii, și complet străini lui Dumnezeu, anatemă.

·      Asupra acelora care, de-a lungul unor asemenea nebunii și spurcăciuni, numesc prețioasa și dătătoarea de viață cruce o spânzurătoare, iar botezul o apă obișnuită ce nu aduce iertarea de păcate, nici nu vine de la Duhul Sfânt, ci își fabrică, mândri că au instituit un botez al lor, botezul Duhului și îi îmbracă pe cei seduși de ei într-o haină pseudo-monahală și fac peste ei rugăciuni spurcate, sau mai bine spus se irosesc în cuvinte goale, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că împărtășania cu trupul și sângele preasfânt al Domnului și Dumnezeului nostru Mântuitor Isus Cristos este o împărtășanie cu pâine și vin obișnuite, și care, tocmai din acest motiv, îi sfătuiesc pe laicii convertiți la ei să se apropie fără a posti și să se împărtășească din ipocrizie și să treacă neștiuți, îi invită pe preoții convertiți la ei să celebreze divina liturghie fără să fi postit înainte, asupra acestora așadar, anticriști declarați, în ciuda faptului că își dau numele de „christopoliți”, anatemă.

·      Asupra acelora care, pentru a dărâma credința în Dumnezeu, celebrează diferite rituri perverse specifice inițierii lor urâcioase și, în locul suflului divin și sfânt pe care noi l-am primit atunci când ni s-a conferit insuflarea mistică a Duhului Sfânt, proiectând asupra candidaților inițiați scuipături, pe care ei le merită din plin, practicând astfel asupra celor inițiați în erezia lor ceea ce practicăm și noi împotriva demonilor; în plus, și asupra celor care spală cu un burete înmuiat în apă murdară pe ai lor din cap până în picioare pentru a defăima în ei taina sfântului botez și prezența luminoasă a Duhului divin, anatemă.

Acestea sunt semințele necredinței perverse, acesta este rodul necredinței Satanei. În ce ne privește pe noi, popor ales al lui Cristos, să aderăm cu toată inima la învățăturile divine și apostolice și la tradițiile Părinților, fugind din tot sufletul de doctrinele spurcate ale necredinței, ținându-ne departe de superstiția lor murdară, aducând adorație curată și cinstită lui Dumnezeu recunoscut și adorat în Treimea persoanelor, sau ipostasurilor, căreia să0i fie slavă și putere, acum și în vecii vecilor, Amin!

 

Eustatie de Niceea

I.              Tradiții comune

·      Formulările străine învățăturii orthodoxe a Bisericii extrase din două lucrări scrise de Eustatie, mitropolit al Bisericii din Niceea, împotriva armenilor, sunt condamnate. Asupra acelora care introduc, referitor la întruparea Domnului Dumnezeului nostru, Mântuitorul Isus Cristos, formulări zadarnice și spun sau cred că umanitatea lui Cristos dă cult de sclav dumnezeirii inaccesibile și are condiția veșnică de sclav ca o proprietate esențială și inseparabilă, anatemă.

·      Asupra acelora care nu folosesc în mod foarte prudent judecata rațiunii, decât în scopul de a demonstra alteritatea celor două naturi care se află în mod inefabil în Cristos și sunt unite în persana sa fără amestec, fără confuzie, fără separație, dar, abuzând de această judecată, spun că umanitatea asumată este ceva diferit, nu doar prin natură dar și prin demnitate și că această umanitate îl adoră pe Dumnezeu și își face datoria către el slujind în calitate de sclav, îi aduce cinstirea care se cuvine divinității ca pe o datorie, la fel cum „spiritele slujitoare” care-i slujesc lui Dumnezeu și îl adoră ca sclavi – și învață că natura asumată, nu Cuvântul lui Dumnezeu în calitatea sa de Dumnezeu întrupat, este Mare Preot, fiindcă îndrăznesc să împartă unirea ipostatică a lui Cristos, Domnul și Dumnezeul nostru, anatemă.

II.            Tradiția Bisericii din Lacedemonia

·      Asupra acelora care spun că natura umana asumată este de sclav și, în general, toate capitolele anatematizate de cel ce le-a propus, anatemă.

·      Asupra acelora care spun și cred că umanitatea lui Cristos aduce un cult de sclavie divinității inaccesibile, sau că este veșnic sclavă, din cauza slujirii de sclav esențială și inseparabilă sau că este alta în demnitate, sau că adoră divinitatea și o slujește prin propriile ei puteri sau că se desăvârșește în virtute, sau că, deoarece este imperfectă, aspiră spre acea perfecțiune, sau că este purificată datorită purificării virtuților și revine la divinitate și este dependentă de ea, anatemă.

·      Asupra acelor care spun că natura umană este cea care este Mare Preot, nicidecum Cristos, anatemă.

·      Asupra acelora care nu pun la contribuție propria lor rațiune pentru a înțelege și distinge alteritatea naturilor care constituie persoana lui Cristos, făcând abuz în acest sens, și spun că în aceeași persoană a lui Cristos acesta este Domn, acela este sclav, iar această sclavie este esențială și inseparabilă și umanitatea asumată face ca cinstea să fie pe măsură ca un fel de datorie, așa cum se cuvine unei creaturi față de creatorul său, așa cum fac și duhurile slujitoare care-l slujesc și adoră pe Dumnezeu în mod slugarnic, anatemă.

III.         Despre un scaun episcopal sufragan al Atenei

·      Asupra at tot ce a fost scris și spus străin orthodoxiei și credinței, împotriva învățăturii drepte și a dogmelor autentice creștine de către Eustratios de Niceea, anatemă.

·      Sacrificiul lui Cristos și mântuirea. Asupra propunerilor introduse și răspândite oral de Mihai, care mai înainte a fost învățător, protekdikos și maestru al oratorilor, și de Nichifor Basilakes, învățător în arta literelor, diacon al sfintei Biserici a lui Dumnezeu de Constantinopol, învățături adoptate de mitropolitul de Dyrrachium, Eustatios, și susținute în scris de Soterichos, numit Panteughenos, diacon al aceleiași Biserici, patriarh ales de Theoupolis, marea Antiohie, și alte propuneri introduse și publicate în scris de același Soterichos, învățătură anatematizată mai târziu chiar de promotorii ei și pe care sfântul sinod, întrunit la porunca lui Emanuel Comnenul, mare împărat bizantin orthodox, porphyrogenet și autokrator al romanilor, a condamnat și supus anatemei, anatemă.

·      Asupra celor care spun că sacrificiul trupului său și prețiosului său sânge vărsat, în timpul pătimirii, pentru mântuirea noastră, de Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Isus Cristos, care este Mare Preot pentru noi în umanitatea sa, fiindcă este în același timp Dumnezeu, sacrificator și victimă, conform lui Grigore Teologul, pe care l-a oferit lui Dumnezeu Tatăl, însă Fiul unic și Duhul Sfânt nu l-au primit ca Dumnezeu cu Tatăl – deoarece îl frustrează pe Dumnezeu Cuvântul însuși și Paracletul consubstanțial lui, egalul său în slavă, egalității în cinste și demnitate care este a lor, anatemă.

·      Asupra acelora care nu admit ca sacrificiul oferit în fiecare zi de cei care au primit de la Cristos misiunea să celebreze sfintele mistere să fie oferit Sfintei Treimi – deoarece contrazic sfinții și fericiții Părinți Vasile și Gură-de-Aur, care sunt în sintonie cu alți sfinți Părinți în predicile și în tratatele lor, anatemă.

·      Asupra acelora care înțeleg cuvintele Domnului, cu privire la celebrarea tainelor divine încredințate apostolilor, „faceți aceasta în amintirea mea”, însă nu interpretează corect „în amintirea” și îndrăznesc să spună că jertfa oferită, în fiecare zi, de miniștrii rânduiți prin sfințire, conform tradiției Domnului universului și Mântuitorului nostru, reînnoiește în mod simbolic și sub formă de imagine jertfa trupului și sângelui săvârșită pe crucea prețioasă și sfântă de Mântuitorul nostru, pentru răscumpărarea noastră, drept iertare pentru păcatele noastre și ale întregului neam omenesc și că, astfel, ei văd o jertfă diferită de cea oferită la origine de Mântuitorul, și asta în vreme ce sfântul Ioan Gură-de-Aur afirmă identitatea jertfei și unicitatea ei în numeroase comentarii la texte din sfântul Paul, anatemă.

·      Asupra acelora care inventează și introduc, în mod abuziv, intervale de timp în reconcilierea naturii umane cu sfânta și fericita Treime dătătoare de viață și neprihănită și afirmă că mai întâi a avut loc reconcilierea cu Dumnezeu Cuvântul, Unicul Născut, datorită întrupării, mai apoi cu Dumnezeu Tatăl, în momentul pătimirii mântuitoare a Domnului Cristos, și astfel împart ceea ce este nedespărțit, în vreme ce sfinții și fericiții Părinți ne învață că Fiul unic ne-a împăcat cu sine însuși prin totalitatea misterului economiei și, prin el și în el, cu Dumnezeu Tatăl, prin consecință și cu Duhul Sfânt și dătător de viață – asupra acestor inventatori de noutăți străine credinței creștine, anatemă.

IV.          Primul conciliu ecumenic despre expresia: „Tatăl este mai mare decât mine”

·      Învățătura stabilită și transmisă odinioară de sfinții Părinți, purtători de Dumnezeu – theophori, eroi ai adevărului și doctori ai sfintei Biserici a lui Dumnezeu, astăzi – la inițiativa inspirată din ceruri și la solicitarea arbitrară a celui încoronat de Dumnezeu, destoinicul teolog orthodox, învingător, sfânt, marele și dreptcredinciosul nostru împărat și autokrator, Emanuel Comenul – este expusă cu multă limpezime la sfântul și dumnezeiescul conciliu întrunit la porunca lui și se impune drept normă a credinței universale astăzi. Asupra acelora care nu înțeleg în mod corect sfintele formule ale sfinților doctori ai Bisericii lui Dumnezeu și înclină să falsifice și să deformeze punctele care sunt expuse cu multă limpezime datorită inspirației Duhului Sfânt, anatemă.

·      Cei care admit că spusa adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, „Tatăl meu este mai mare decât mine” a fost rostită astfel, printre alte interpretări ale sfinților Părinți, cu referire la umanitatea sa conform căreia el a, efectiv, suferit, după cum spun și sfinții Părinți în multe dintre comentariile lor și care spun, între altele, că același Cristos a suferit după trup, veșnică fie pomenirea lor. Asupra acelora care cred și spun că dumnezeirea elementului asumat a constat într-o transformare a naturii umane în divinitate și care nu cred că, în virtutea unirii înseși, trupul Domnului împărtășește demnitatea și maiestatea divină și primește aceeași adorație în Dumnezeu Cuvântul care l-a asumat și deține aceeași cinste, aceeași slavă, aceeași putere dătătoare de viață, aceeași faimă și același tron ca Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt, fără a deveni pentru asta consubstanțial cu Dumnezeu astfel încât să scape proprietăților naturale ale creaturii, limitelor și altora asemenea, văzute în natura umană a lui Cristos, dar se transformă în esența divinității – ceea ce înseamnă a spune, fie că întruparea și pătimirea Domnului nu ar fi fost reale, ci doar în aparență, fie că dumnezeirea Fiului Unic ar fi suferit, anatemă.

·      Cei care spun că trupul Domnului, înălțat și ridicat, datorită unirii, deasupra oricărei cinstiri, devenită, prin unirea intimă, egală cu Dumnezeu fără schimbare nici stricăciune, fără confuzie nici mutare, datorită unirii ipostatice, rămânând inseparabilă și de nedespărțit de Dumnezeu Cuvântul care l-a asumat, este cinstit cu aceeași cinstire și adorat cu aceeași adorație și s-a așezat pe tronul împărătesc și divin la dreapta Tatălui, fiind înzestrat cu avantajele dumnezeirii, rămânând salvate proprietățile naturilor, veșnică fie pomenirea lor. Asupra acelora care refuză explicațiile aduse de sfinții Părinți în apărarea dogmelor orthodoxe ale Bisericii lui Dumnezeu, adică Atanasie, Chiril, Ambroziu, Amphilochus, fericitul papă al Romei antice, Leon, inspirat divin, și alții, și nu admit actele conciliilor ecumenice, ne referim la al patrulea și al șaselea, anatemă.

V.            Al doilea conciliu despre „Tatăl este mai mare decât mine”, condamnarea lui Constantin de Corfou.

·      Anateme lansate cu mulți ani după definirea și ratificarea învățăturii cu privire la expresia: „Tatăl este mai mare decât mine” și îndreptate împotriva acelora care ignoră și se opun învățăturii creștine – printre care se afla și mitropolitul de Corfou, Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, care, de altfel, după primii ani, a fost primit în Biserică după ce mai întâi a declarat că se despărțise de cei ignoranți și necredincioși și s-a alăturat orthodocșilor și a anatemizat propriile lui afirmații și învățături eronate și lipsite de credință.

·      Asupra acelora care nu înțeleg expresia adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos: „Tatăl este mai mare decât mine” conform interpretărilor exegetice date de sfinții Părinți – unii zicând că Domnul a spus acele cuvinte datorită aspectului cauzal al nașterii sale din Tatăl, alții făcând referire la proprietățile naturale ale trupului asumat de el și in-ipostatic în dumnezeirea sa, adică, proprietățile creaturii: limitările, mortalitalitatea și alte pasiuni naturale și indiferente datorită cărora Domnul a spus că Tatăl său este mai mare decât el, însă spun că această expresie trebuie să fie înțeleasă ținând seama că, printr-o simplă operațiune a spiritului, trupul este conceput diferit de dumnezeire, ca și cum nu ar fi unite, și nu înțeleg această expresie făcând distincția doar conceptuală, așa cum a fost ea explicată de sfinții Părinți, adică în referire la slujire și ignoranță – acești Părinți nu admiteau ideea că trupul lui Cristos, „co-divin” și egal cu Dumnezeu în cinstire, să fie lipsit de cinste prin asemenea cuvinte – care spun că trebuie, de asemenea, conform unei operații a spiritului, ca proprietățile naturale aparțin în mod real trupului Domnului in-ipostatic în dumnezeire și rămân separate de ea și, aplicând proprietăților inexistente și false aceleași principii ca proprietăților subzistente și reale, anatemă.

·      Asupra opiniilor eronate și lipsite de credință susținute de mitropolitul Constantin de Corfou, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, și anatemizate de el, anatemă.

·      Asupra tuturor acelora care aderă la asemenea opinii, anatemă.

·      Mitropolitul de Corfou, Constantin, nepotul arhiepiscopului de Bulgaria, care prezintă o învățătură – sau cei care prezintă o învățătură – eronată și lipsită de credință cu privire la expresia adevăratului nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos, „Tatăl este mai mare decât mine”, și care nu crede și nici nu spune – sau care nu cred nici nu spun – precum sfinții Părinți theophori îi atribuie mai multe interpretări și, între altele, înțeleg aceste cuvinte cu referire la trupul asumat de Fiul Unic al lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, și in-ipostatic în dumnezeire și păstrând fără confuzie, după unirea indivizibilă, proprietățile distinctive conform cărora Domnul a spus despre Tatăl că este mai mare decât el, primind în același timp, odată cu propria natură asumată, cultul și slava unei singure și aceleiași adorații cu a Tatălui și a Sfântului Duh, fiind co-divin și egal cu Dumnezeu în cinstire – Constantin care susține sau cei care susțin, dimpotrivă, că nu trebuie să înțelegem aceste cuvinte, despre Domnul conceput ca un unic ipostas în stadiu unirii celor două naturi, ci despre trupul conceput, printr-o operație a spiritului ca fiind separat de dumnezeire și considerat ca cel al oricărui alt om, în vreme ce prințul teologilor, Ioan Damaschinul, susține distincția pur conceptuală când vorbește despre trupul lui Cristos și spune ceva care nu constituie o proprietate naturală, ci arată o slujire și ignoranţă – Constantin care a refuzat sau cei care refuză să urmeze sfintele concilii ecumenice, adică al patrulea și al șaselea, care au decretat dogmatica orthodoxiei și credinței cu privire la cele două naturi unite fără confuzie în Cristos și au învățat doctrina orthodoxă a Bisericii lui Cristos, și care a strecurat sau au strecurat astfel diferite erezii, anatemă.

·      Asupra tuturor acelora care gândesc aceleași lucruri ca mitropolitul Constantin, nepotul arhiepiscopului Bulgariei, și sunt afectați și întristați fiindcă acesta a fost condamnat, mai puțin din compasiune decât pentru faptul că s-au lăsat păcăliți de erorile lui, anatemă.

VI.          Condamnarea lui Ioan Eirenikos

·      Asupra foarte ignorantului pseudo-monah și vorbitor de vorbe goale, Ioan Eirenikos, asupra scrierilor pe care le-a compus împotriva învățăturii creștine și asupra acelora care le acceptă – deoarece gândesc și cred astfel: nu datorită umanității in-ipostatice a Domnului nostru și Mântuitorului Dumnezeu și unită cu divinitatea inseparabilă, indivizibilă și inconfundabilă, despre care Domnul, ca om perfect, a spus în evanghelii: „Tatăl este mai mare decât mine”, ci a spus-o ca și cum ar trebui să înțelegem, printr-o operație a spiritului, umanitatea sa despuiată și complet separată de dumnezeirea sa, ca și cum nu i-ar fi fost niciodată unită și ca și cum ar fi la fel ca natura noastră umană comună, anatemă.

·      Asupra lui Varlaam și Akindynos și a discipolilor și succesorilor lor, anatemă.

·      Acuzele aduse lui Varlaam și Akindynos: ei cred și afirmă că lumina care a strălucit pe chipul Domnului la schimbarea lui la față, uneori este o aparență, o creatură, o fantomă care se arată puțin timp și apoi dispare ca și cum nu ar fi fost, alteori spun că este esența însăși a lui Dumnezeu – deoarece se precipită cu nechibzuință în afirmarea unor erori contrare și imposibile: pe de o parte, împărtășind nebunia lui Arie, care împarte divinitatea unică și pe singurul Dumnezeu în creatură și ne-creatură, pe de altă parte, se alătură erorii mesalienilor, care spun că esența divină este vizibilă – și nu mărturisesc faptul că, conform teologiei inspirate a sfinților și conform sentimentului credincios al Bisericii, că această lumină divină nu este esența lui Dumnezeu, ci un har, o iluminare și o lucrare, necreată și naturală, izvorând neîncetat și fără separație din însăși esența divină, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că Dumnezeu ne are nicio făptuire naturală, ci este doar esență, că esența divină și făptuirea divină este același lucru fără deosebire și că nu putem concepe între ele niciun fel de diferență, că aceeași realitate este numită uneori esență, alteori lucrare – deoarece ei suprimă nebunește esența divină însăși reducând-o la neant (fiindcă doar ne-ființa este lipsită de făptuire, conform spuselor doctorilor Bisericii), și împărtășesc astfel, între altele, eroarea lui Sabelius și încearcă, acuma, să reînnoiască, în ce privește esența și făptuirea divină, confuzia și abolirea celor trei ipostasuri ale dumnezeirii și le confundă cu aceeași nebunie – și care nu mărturisesc în Dumnezeu, conform teologiei inspirate a sfinților și sentimentelor credincioase ale Bisericii, și esența și făptuirea esențială și naturală, după cum majoritatea sfinților, mai ales cei care au făcut al șaselea conciliu ecumenic, au expus-o cu limpezime, fiind în acord cu acel conciliu în care s-a vorbit despre cele două făptuiri, divină și umană, în Cristos și despre cele două voințe – și care refuză să conceapă că, așa cum există diferență fără separație conform diferitelor aspecte, în particular cele referitoare la cauză și cauzat, ne-participat și participat, unul fiind din esență, celălalt din făptuire, asupra acelora așadar care propagă asemenea idei nebune, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că orice putere și făptuire naturală a divinității în trei persoane este creată – deoarece ei se obligă astfel să mărturisească și caracterul creat al esenței divine (fiindcă, în opinia sfinților, o făptuire creată dă dovada unei naturi create și o făptuire necreată este caracteristica unei esențe necreate) și, astfel, riscă să cadă în ateismul pur și în mitologia greacă și introduc cultul creaturilor în credința pură și nepătată a creștinilor – și care nu mărturisesc, în conformitate cu teologia sfinților și sentimentele credincioase ale Bisericii, că orice putere și făptuire naturală a divinității în trei persoane este necreată, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că în Dumnezeu există în mod necesar o compoziție în și nu se conformează învățăturii sfinților, adică, să creadă că proprietățile naturale nu înseamnă numaidecât o natură compusă și, astfel, spun calomnii la adresa noastră și a tuturor sfinților pe care se sprijină învățătura noastră și care ne spun limpede de nenumărate ori atât simplicitatea divină cât și diferența esenței și făptuirii divine, sub-înțelegând prin asta că această diferență nu atacă în vreun fel simplicitatea divină (nu ar fi în stare să susțină chiar atât de clar învățături contradictorii), asupra acelora, așadar, care afirmă nebunii de acest fel și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și sentimentele dreptcredincioase ale Bisericii, că această distincție vrednică de Dumnezeu menține și garantează perfecțiunea simplității divine, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că termenul divinitate nu poate fi folosit decât vorbind despre esența divină și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și dreapta credință a Bisericii, că se aplică și făptuirii divine și nu mărturisesc prin toate căile divinitatea unică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, iar că termenul divinitate se folosește  atât când se vorbește despre esența în sine cât și despre făptuirea divină, după cum ne învață sfinții inițiatori în cele ale credinței, anatemă.

·      Asupra acelora care cred și spun că esența divină poate să se participe – fiindcă nu le este rușine să introducă în mod viclean în credința Bisericii noastre eroarea mesalienilor, care odinioară priveau astfel lucrurile – și nu mărturisesc, în conformitate cu teologia inspirată a sfinților și sentimentele dreptcredincioase ale Bisericii, că este cu adevărat de necuprins și de neparticipat, în timp ce harul și operația divină este participabilă, anatemă.

·      Asupra tuturor discursurilor și scrierilor hulitoare, anatemă.

VII.        Patru anateme mai recente, generale sau locale.

·      Asupra lui Isac, numit Argyros, care a susținut toată viața lui răul propagat de Varlaam și de Akindynos și care, la sfârșitul vieții, îndemnat de Biserică pentru ultima dată, după multe alte încercări, pentru a se converti și a face penitență, a rămas în nebunia lui și și-a dat sufletul, din păcate, în erezia lui, anatemă.

·      Asupra nebunului monah Nichifor, numit Gregoras, care a fost îndoctrinat nebunește de erezia hulitoare și atee a lui Varlaam și Akindynos, carema vorbit împotriva harului divin și a luminii divine de pe Tabor, zicând tot felul de hule atee și scriind cu o pană și o gândire pline de răutate împotriva Bisericii lui Cristos și a ierarhilor ei, mai ales împotriva lui Grigore, întâistătătorul acestui oraș, și a stârnit, de mai multe ori, mari necazuri împotriva Bisericii lui Cristos și, în cele din urmă, și-a dat sufletul fiind în erezie, anatemă.

·      Asupra pseudo-monahului Prochoros Cydones, care nu doar a luat succesiunea lui Varlaam și Akindynos în mod necuviincios și nebunește, învățând, ca ei, caracterul creat al harului divin comun, al puterii și al făptuirii naturale a divinității în trei persoane, a considerat ca fiind creată lumina care a strălucit peste Domnul nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos în momentul schimbării la față pe muntele Tabor, această lumină pe care toți sfinții Părinți teologi și theophori o cântă și o mărturisesc unanim, în lucrările lor teologice, ca fiind slava divină, măreția și împărăția lui Dumnezeu, dumnezeirea necreată, lumina inaccesibilă și nelimitată, efuzie de neconceput și de negrăit a luminii divine – însă la fel, cu o pană și o gândire nebună, a scris împotriva învățăturilor apostolilor și a doctorilor Bisericii lui Cristos lucruri pe care niciun eretic înaintea lui nu a îndrăznit și nu a avut neobrăzarea să le susțină cu privire la umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu, trupul împărătesc al Domnului nostru Isus Cristos „în care locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii”, care era înveșmântată, înainte de a urca pe cruce, de principate și puteri, adică de demoni, spune el; asupra acestui Prochoros, care a fost deja condamnat la sinod, după un examen minuțios al lucrărilor lui, și care, fiind la index, fie pentru a fi combătut prin alte scrieri, fie pentru a fi supus anatemei, a refuzat să se căiască și a perseverat în aceste nebunii și-a dat sufletul în erezie, anatemă.

·      Asupra lui Demetrius, numit Cydones, care, în nebunia spiritului și necredinței lui și-a petrecut toată viața în rătăcirea și corupția credinței lui Varlaam și Akindynos și și-a ridicat și el nechibzuința spiritului și limbii sale împotriva făptuirii divine și a luminii necreate care a strălucit pe Tabor, a învățat că esența divină, fie este lipsită de făptuire, fie are o făptuire creată conform mitologiei grecești și, invitat fiind cu blândețe de superiorii ierarhici ai Bisericii lui Cristos, să renunțe la această erezie urâcioasă și-a închis ochii în fața adevărului, a luat apărarea pseudo-monahului, sau mai bine zis, theomachului Prochoros, fratele său, care-l învățase, de altfel, această erezie, și-a folosit gândirea și pana sa nebună pentru a huli împotriva sfinților Părinți care au strălucit unul după altul în dreapta învățătură divină inspirată, după cum se poate vedea în lucrările infecte publicate post-mortem, pe care le-a scris împotriva campionilor adevărului și ascuns fiind toată viața în obscuritatea pe care o merita, și, rupându-se de Dumnezeu și de Biserica sa, patria lui, de învățăturile divine și de Sfintele Scripturi, și-a sfârșit viața în mod rușinos, pe pământ străin, anatemă.

·      Strălucitul nostru împărat, Andronic Paleologul, trecut la cele veșnice, care a întrunit primul sinod împotriva lui Varlaam, care s-a făcut campionul vigilent al Bisericii lui Cristos în acele vremuri tulburi prin comportamentul său, cuvintele sale și îndemnurile sale rostite cu propria lui gură, afirmând, pe de o parte, învățăturile evanghelice și apostolice, condamnând, pe de altă, parte învățăturile nebune ale lui Varlaam, pomenite mai sus, precum și erezia sa, lucrările sale și spusele lui nebune împotriva credinței orthodoxe, acest Andronic deci, în mijlocul atâtor discuții sfinte și lupte pentru apărarea dreptei credințe și-a sfârșit viața într-un mod fericit și a trecut într-o viață mai bună și fericită, așadar veșnică fie pomenirea lui.

·      Două elogii mai recente: Grigore, fericitul mitropolit de Tesalonic, care, în acord cu sfântul sinod, în Marea Biserica, i-a condamnat pe Varlaam și pe Akindynos, căpeteniile și propagatorii noii erezii, cu gruparea lor, care au îndrăznit să numească drept creatură făptuirea, puterea naturală și de nedespărțit a lui Dumnezeu și, în general, toate proprietățile naturale ale Sfintei Treimi, de asemenea și lumina inaccesibilă care a strălucit pe chipul lui Cristos pe muntele Tabor, au încercat să aducă într-un chip nebunesc în Biserica lui Cristos o divinitate creată, ideile lui Platon și toată mitologia greacă – acest Grigore i-a combătut, cu o știință și un curaj ieșite din comun, prin scrieri, discursuri și dialoguri, pentru apărarea cauzei Bisericii universale a lui Cristos și învățăturii adevărate și infaibile despre divinitate, nu a încetat să proclame dumnezeirea unică, Dumnezeul Unul în trei persoane, având făptuire, voință, atot-puternicie, fiind necreat, conform Sfintelor Scripturi și teologilor, exegeții Scripturilor, adică, Atanasie și Vasile, Grigore, Ioan și Grigore, Chiril și Maxim filosoful și oracolul divin din Damasc și mulți alți Părinți și doctori ai Bisericii lui Cristos – acest Grigore, în sfârșit, a dat dovadă, prin cuvinte și fapte, de a fi un bun mărturisitor al dreptei credințe, un ecou armonios al predecesorilor săi orthodocși, continuatorul și aliatul lor, iar acum fiind trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Ails, fericitul arhiepiscop de Tesalonic, care, în cuvinte și în fapte și prin lucrările sale a luptat pentru Biserica lui Cristos, a umilit și condamnat prin tratatele lui inspirate de Dumnezeu și prin demonstrațiile lui fără replică tezele nechibzuite ale lui Varlaam și Akindynos, veșnică fie pomenirea lui.

·      Toți cei care au luptat pentru orthodoxie alăturându-se acestui strălucit împărat, trecut la cele veșnice, și după el au continuat lupta cea dreaptă și au susținut cu mult curaj cauza Bisericii lui Cristos prin discursurile și discuțiile lor, prin scrierile și învățăturile lor, prin cuvinte și fapte, au combătut și condamnat împreună, în adunarea sinodală, ereziile mesalienilor și cele ale lui Varlaam și Akindynos și a adepților lor, și au mărturisit, pe de altă parte, cu multă limpezime învățăturile orthodoxe ale apostolilor și ale Părinților și, astfel, s-au detașat de calomniile oamenilor răuvoitori și nechibzuiți care au aruncat asupra lor acuze și insulte de tot felul, așa cum s-a întâmplat și cu teologii, Părinții și doctorii noștri theophori, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care mărturisesc un singur Dumnezeu în trei persoane, atot-puternic, necreat în esența sa și în ipostasurile sale, dar și în făptuirea sa, care spun că făptuirea divină purcede din esența divină, însă fără despărțire, indicând prin „a purcede” scurgerea negrăită fără despărțire, datorită unirii supranaturale, în sensul în care al șaselea conciliu ecumenic a proclamat-o, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care mărturisesc faptul că Dumnezeu este necreat și fără principiu în făptuirea ca și în esența sa – fără principiu înțelegându-se cu referire la timp – și spun că Dumnezeu este cu desăvârșire de nedespărțit și de neconceput în esența sa divină și divinizantă, după cum afirmă teologii Bisericii, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care mărturisesc faptul că lumina care a strălucit cu slavă pe muntele Tabor peste chipul Domnului este inaccesibilă, lumină infinită, efuzie negrăită a strălucirii divine, slava negrăită, slava supremă a divinității, slava primordială și atemporală a Fiului, împărăția lui Dumnezeu și dumnezeirea Tatălui și a Duhului Sfânt, strălucind peste Fiul Unic, după cum ne-au învățat sfinții Părinți theophori, marii Atanasie și Vasile, Grigore teologul, Ioan Gură-de-Aur și Ioan Damaschinul, și, pentru asta, consideră drept necreată orice lumină divină, veșnică fie pomenirea lor.

·      Cei care spun că lumina schimbării la față a Domnului este necreată pentru motivele explicate mai sus, nu spun că este esența supra-esenței lui Dumnezeu – aceasta rămânând cu desăvârșire nedespărțită și la care nu se poate participa, fiindcă „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, adică, în natura sa, ne spun teologii – o numesc, dimpotrivă, slava naturală a esenței supra-naturale, purcezând din aceasta fără separație și se arată, datorită iubirii lui Dumnezeu față de oameni, spiritelor curate, slava cu care Domnul Dumnezeul nostru va veni, la cea de-a doua înfricoșătoare venire, să-i judece pe cei vii și pe cei morți, așa cum ne învață teologii Bisericii, veșnică fie pomenirea lor.

VIII.     Reluarea sinodikului icoanelor: anatemele de la Niceea

·      Asupra tuturor ereticilor, anatemă.

·      Asupra conciliabulului care a fost decretat cu nebunie împotriva icoanelor sfinte, anatemă.

·      Asupra acelora care nu înțeleg sfintele icoane ale lui Cristos Dumnezeul nostru și sfintele cuvinte ale Sfintei Scripturi împotriva idolilor, anatemă.

·      Asupra acelora care cu știință și voință sunt în comuniune cu cei care hulesc și insultă sfintele icoane, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că creștinii fac apel la icoane ca la niște divinități, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că, în plus de Cristos Dumnezeul nostru, un altul ne-a eliberat de eroarea idolatrică, anatemă.

·      Asupra acelora care spun că Biserica catolică, acceptând cultul icoanelor a acceptat idolatria, negând astfel și defăimând credința creștină, anatemă.

·      Asupra acelora care iau apărarea unui adept al ereziei acuzatorilor creștinilor, fie vii, fie morți în erezie, anatemă.

·      Cei care nu aduc cinstire Domnului nostru Isus Cristos reprezentat în icoane, conform umanității sale asumate în întrupare, să fie anatemă.

IX.          Policromia sau Eufemia

·      Despre împăratul care domnește și despre împărăteasă: trăiască împărații noștri. Mihai, împăratul nostru orthodox, și Teodora, mama sa, să trăiască. Constantin și Teodora, împărații noștri orthodocși, să trăiască. Teodulos, fericitul mitropolit al orașului Rodes, „salvat de Dumnezeu”, krites și exarh de Cyclades și hypertime, să trăiască. Grigore, fericitul arhiepiscop hypertime și exarh al ținutului Thessalia, să trăiască.

·      Nicolae, fericitul nostru episcop, să trăiască. Ioan, episcopul plăcut lui Dumnezeu, episcopul de Souaret și protosinghel, să trăiască.

·      Împărații, de la Mihail III până la Emanuel II: Mihail, împăratul nostru orthodox, și Teodora, mama sa, veșnică fie pomenirea lor. Vasile, Constantin, Leon, Alexandru, Cristofor, Roman, Constantin, Mihail, Isac, Constantin, Roman, Andronic, Mihail, Nichifor, Isac, Alexis, Ioan, Emanuel, devenit monah sub numele Matei, Alexis, Isac, Alexis și Teodor, care au preferat împărăția cerului în schimbul împărăției pământești, veșnică fie pomenirea lor.

·      Ioan Doukas, strălucitul nostru împărat, de fericită memorie, veșnică fie pomenirea sa. Teodora Doukas... de fericită memorie, devenită monahie sub numele Teodora, veșnică fie pomenirea sa. Mihai Paleologul cel Tânăr, strălucitul nostru împărat, de fericită memorie, devenit monah sub numele Antonie, veșnică fie pomenirea lui. Andronic Paleologul, strălucitul nostru împărat, dreptcredinciosul prieten al lui Cristos, trecut la cele veșnice, veşnică fie pomenirea sa. Ioan Cantacuzinul, strălucitul nostru împărat și prieten al lui Cristos, trecut în viața sfinților, devenit monah sub numele Iosafat, care întreaga lui viață și din tot sufletul a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe prin cuvinte și prin fapte, prin discuții și prin scrieri, pentru a promova învățăturile apostolilor și Părinților Bisericii și pentru eliminarea ereziilor perverse și nebune ale lui Varlaam și Akidynos și a adepților lor, veșnică fie pomenirea lor.

·      Ioan Paleologul, strălucitul nostru împărat, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Andronic Paleologul, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Ioan Paleologul, trecut la cele veșnice, devenit monah sub numele Iosif, veșnică fie pomenirea lui. Ioan Paleologul, trecut la cele veșnice, care a dus o viață ca orthodox, s-a arătat apărător al Bisericii și al dogmelor ei sfinte, a luptat cu vitejie pentru Statul roman, a redus la tăcere alogenii și atunci când valuri de violență incredibilă se abăteau asupra Imperiului pentru a nimici totul, el nu s-a dat înapoi, ci, după exemplul piloților buni, a păstrat integritatea Imperiului roman, a reluat din mâinile barbarilor mai multe orașe, printre care cel mai însemnat orașul Tesalonic, care a văzut lumina libertății după un timp îndelungat în sclavie – Dumnezeu lăsându-se înduplecat de luptele și ardoarea împăratului și prin mijlocirea marelui martir Demetrius, protectorul orașului – care a stabilit rezidența sa în orașul nostru, care nu a nesocotit nimic din datoriile lui, dimpotrivă, prin toate mijloacele ne-a asigurat siguranța, a adus multe victorii și biruințe asupra patimilor, a aflat în boală tot ce era necesar pentru a progresa în virtute și a-i aduce laudă lui Dumnezeu, și, în sfârșit, a îmbrățișat smerenia și sărăcia lui Cristos și, devenind monah, a luat numele angelic, etc.

·      Anatemele de la Niceea: Asupra tuturor ereticilor, anatemă. Asupra conciliabulului care a fost decretat cu rușinare împotriva icoanelor sfinte, anatemă. Asupra acelora care înțeleg în mod eronat sfintele icoane ale lui Cristos Dumnezeul nostru și sfintele cuvinte ale Scripturilor împotriva idolilor, anatemă. Asupra acelora care sunt, cu bună știință, în comuniune cu cei care aduc ocări și insulte sfintelor icoane, anatemă. Asupra acelora care spun că creștinii fac recurs la icoane ca la niște zei, anatemă. Asupra acelora care spun că, în plus de Cristos Dumnezeul nostru, un altul ne-a eliberat de eroarea idolatrică, anatemă. Asupra acelora care îndrăznesc să spună că Biserica catholică a adoptat idolatria, negând astfel misterele și defăimând credința creștină, anatemă. Asupra acelora care iau apărarea unui adept al ereziei care-i defăimează pe creștini, fie vii, fie morți în erezie, anatemă. Cei care nu aduc cinstire Domnului nostru Isus Cristos reprezentat în icoană, conform umanității asumate în misterul întrupării, să fie anatemă.

·      Irina, bunica Eugenia, veșnică fie pomenirea lor. Ana, slăvita noastră stăpână de fericită memorie, veșnică fie pomenirea ei. Elena, devenită monahie sub numele angelic Hipomona, veșnică fie pomenirea ei. Maria, bunica Macaria, veșnică fie pomenirea lor.

·      Germanus, Tarsius, Nichifor și Metodiu, slăviții noștri patriarhi, veșnică fie pomenirea lor. Ignațiu, Fotie, Ștefan, Nicolae, Eutimius, Ștefan, Trifon, Teofilactus, Polieuct, Anton, Nicolae, Sisinius, Sergiu, Eustatius, Alexis, Mihail, Constantin, Ioan, Cosma, Eustratius, Nicolae, Ioan, Leon, Mihail, Luca, Mihail, Cariton, Teodosie, Vasile, Nicetas, Lentiu, Dositeus, Gheorghe, Ioan, Mihail și Emanuel, devenit monah sub numele Akakios, și Emanuel, devenit monah sub numele Matei, patriarhi orthodocși, veșnică fie pomenirea lor.

·      Germanus, slăvitul nostru patriarh, devenit monah sub numele Gheorghe, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Arsenie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea sa. Iosif, et., Atanasie, etc., Gherasim, fericitul patriarh, veșnică fie pomenirea lui. Calixt, et., Filoteu, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe prin cuvinte și prin fapte, prin discursuri, prin învățătura sa și prin lucrările lui, veșnică fie pomenirea lui. Macarie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, etc., Nil, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care a luptat cu mult curaj pentru Biserica lui Cristos și dogmele ei orthodoxe, prin cuvinte și prin fapte, prin învățătura sa, lucrările lui de binefacere, veșnică fie pomenirea lui.

·      Anton, trecut la cele veșnice, veșnică fie pomenirea lui. Calixt, etc., Matei, etc., Eutimie, fericitul și slăvitul patriarh, trecut la cele veșnice, care stăpânea științele profane și înțelepciunea noastră divină și, din copilărie, a îmbrățișat viața în urmarea lui Cristos, a strălucit în acest stil de viață, a hrănit un mare zel pentru dogmele orthodoxe ale Bisericii, prin trăirea vieții lui intime, prin învățătura sa, prin binefacerile sale, a cârmuit multă lume pe cale virtuților și, asemenea unei făclii, a strălucit, datorită virtuților lui, până la marginile pământului, veșnică fie pomenirea lui.

·      Patriarhii de Antiohia: Cristofor, Teodor, Agapios, Ioan, Nicolae, Ilie, Teodor, Vasile, Petru, Teodosie, Nichifor, Ioan, Luca, Atanasie, Teodor și Chiril, slăviții patriarhi ai Antiohiei, veșnică fie pomenirea lor. Sfânta Treime i-a slăvit. Rugându-l pe Dumnezeu să fie instruiți și întăriți prin luptele și învățătura pe care au predat-o până la sfârșitul vieții lor pentru cauza dreptei credințe, să-l rugăm și noi pe Dumnezeu să fim imitatorii lor printr-un comportament trăit în sfințenie, să dea Domnul să fim ascultați, prin îndurarea și blândețea Marelui și Primului Pontif, Cristos Dumnezeul nostru adevărat, prin mijlocirea fericitei Regine, Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pururea Fecioară, a îngerilor purtători de Dumnezeu și a tuturor sfinților. Amin!

Protoevanghelia după Iacob este una dintre cele mai fascinante și savuroase scrieri ale creștinismului antic, secolul al II-lea, pusă sub patronajul unui discipol al lui Isus, numit Jacob cel Drept, sau Fratele Domnului, mort martir în jurul anului 61/62. Textul pare să urmărească un dublu obiectiv și să răspundă conflictelor interne și externe creștinismului vremii: pe de o parte se dorește combaterea unei polemici evreiești care susținea că o tânără adulterină, Maria, rămăsese însărcinată prin lucrarea unui soldat roman, numit Pantere; de aceea autorul reafirmă nu doar nașterea minunată a lui Isus, dar și cea a Mariei, consacrată la Templu încă din fragedă copilărie sub atenta oblăduire a preoților din Templul Domnului; pe de altă parte, lucrarea este și un răspuns adus gnosticilor, doceților și adopțianiștilor, secte născute în interiorul creștinismului, care negau diferite aspecte cu privire la divinitatea sau la umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Din acest text aflăm numele părinților Sfintei Fecioare Maria, Ioachim și Ana, ceea ce nu ne spun evangheliile canonice. Maria este consacrată Domnului în trăirea fecioriei; Iosif îi este desemnat ca soț, deși este foarte înaintat în vârstă, văduv și având copii din prima lui căsătorie, pentru a-i garanta fecioria și a o proteja; Maria zămislește, fără să fi pierdut fecioria, și dă naștere lui Isus; nașterea are loc într-o grotă în timpul pelerinajului Sfintei Familii de la Nazaret la Betleem: Maria coboară de pe măgar să bea apă și să se odihnească puțin într-un sătuc în apropiere de Betleem; Iosif găsește o grotă în care intră cu Maria împreună cu fiii săi din prima căsătorie; în timp ce Iosif pleacă să caute o moașă iudaică în regiunile învecinate, Isus apare în mod miraculos în grotă. Textul urmărește să contrazică una din opiniile vremii care discredita creștinismul și care susținea că Isus era fiul lui Iosif și al Mariei; autorul insistă asupra fecioriei Mariei pe care o certifică și moașa evreică și o altă femeie numită Salomea, chiar și după nașterea lui Isus.

 

Evangheliile nașterii și copilăriei Mântuitorului

Protoevanghelia după Iacob

 

Planul lucrării:

Cap. 1-5: istoria părinților Mariei până la nașterea ei;

Cap. 6-9: copilăria Mariei, în casa părintească, apoi la Templu;

Cap. 10-16: zămislirea lui Isus și dificultățile lui Iosif;

Cap. 17-21: nașterea lui Isus, episodul cu Salomea;

Cap. 22-25: urmărirea lui Irod și asasinarea lui Zaharia.

Nașterea Mariei. Revelația lui Iacob

I.1. Istoria celor 12 triburi povestește că un om foarte bogat, Ioachim, aducea Domnului o ofrandă dublă, zicându-și: Ce este în plus va fi pentru tot poporul, iar partea ce se cuvine pentru răscumpărarea păcatelor mele va merge la Domnul, pentru ca El să reverse mila lui peste mine”.

I.2. A venit ziua cea mare a Domnului când fii lui Israel aduceau darurile lor la Templu. Ruben se ridică înaintea lui și-i spune: „Nu-ți este îngăduit să aduci primul ofranda, fiindcă tu nu ai moștenitor în Israel.

I.3. Ioachim s-a întrista foarte tare și s-a dus să consulte registrele celor 12 triburi ale lui Israel, zicându-și: „Voi vedea în aceste arhive dacă sunt singurul care nu a dat urmași în Israel!” A căutat cu atenție și a descoperit că toți drepții dăduseră moștenitori în Israel. Atunci și-a amintit de Patriarhul Abraham; în zilele bătrâneții lui, Domnul Dumnezeu i-a dăruit un fiu, pe Isac.

I.4. Atunci, copleșit de durere, Ioachim nu a vrut să mai aibă comerț cu soția lui și s-a dus în pustie; acolo a ridicat un cort și, timp de 40 de zile și 40 de nopți, a postit, zicându-și: „Nu voi coborî să mănânc, nici să beau, înainte ca Domnul Dumnezeul meu să mă viziteze. Rugăciunea va fi hrana și băutura mea”.

II.1. Iar soția lui Ana avea două motive să se vaiete toată ziua și să-și lovească pieptul: „Trebuie să plâng, își zicea ea, peste văduvia și sterilitatea mea”!

II.2. A sosit ziua cea mare a Domnului. Iudita, slujitoarea sa, i-a zis: „Cât timp vei mai plânge oare? Astăzi este ziua cea mare a Domnului. Nu-ți este îngăduit să te plângi toată ziua. Ia așadar acest brâupe care mi l-a dat stăpâna de la atelier. Eu nu-l pot încinge, fiindcă nu sunt decât o slujitoare, iar brâul poartă însemene regale.

II.3. Ana i-a zis: „Îndepărtează-te de la fața mea, auzi! Nu voi face așa ceva fiindcă Dumnezeu m-a împovărat cu rușinea mea. Iar acest brâu poate fi rodul unui furt, iar tu cauți să mă facu cumva părtașă la fapta ta netrebnică”.

Iar Iudita, slujitoarea, i-a zis: „Ce rău ți-aș mai putea dori, încât nici nu vrei să mă asculți măcar? Domnul Dumnezeu ți-a închis sânul și nu-ți dă să ai moștenitor în Israel!”

II.4. Atunci Ana, chiar dacă era atât de necăjită, și-a dat joshaina de doliu, s-a spălat pe cap și s-a îmbrăcat cu rochia sa de nuntă. Spre ceasul al nouălea a coborât în grădină să se plimbe. A văzut un dafin și s-a așezat la umbra lui. După un timp de odihnă, a început să se roage Stăpânului: „Dumnezeul părinților, spunea ea, binecuvântează-mă, ascultă rugăciunea mea, așa cum ai binecuvântat-o pe Sarah, soția Patriarhului nostru, și i-ai dăruit un fiu, pe Isac”.

III.1. Ridicându-și ochii spre cer, a văzut un cuib de păsărele în copacul sub care stătea. Deîndată a început să plângă: „Vai de cea care m-a zămislit, spunea ea, și de sânul din care am ieșit! M-am născut blestemată înaintea fiilor lui Israel. Primesc doar insulte, sunt alungată și fugărite de la Templul Domnului Dumnezeului meu.

III.2. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar o pasăre din cer, fiindcă păsările cerului sunt fecunde înaintea feței tale, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar dobitoacele de povară, fiindcă și dobitoacele de povară sunt fecunde înaintea ta, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar animalele sălbatice ale pământului, fiindcă și animalele sălbatice ale pământului sunt fecunde înaintea feței tale, Doamne.

III.3. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar aceste ape, fiindcă și apele sunt uneori calme, alteori învolburate, iar peștii lor te binecuvântează, Doamne. Vai, cine se poate compara cu soarta mea? Nici chiar pământul acesta, fiindcă pământul produce fructe la vremea lor și te slăvesc, Doamne.

IV.1. Și iată că un înger a apărut zicând: „Ana, Ana, Domnul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta. Vei zămisli, vei naște și se va vorbi despre posteritatea ta pe întreg pământul”. Ana a răspuns zicând: „Promit Domnului Dumnezeu că voi dărui copilul meu, băiat sau fată, Domnului Dumnezeului meu și îl va sluji în toate zilele vieții sale”.

IV.2. Și dintr-o dată, doi mesageri au venit și i-au zis: „Ioachim, soțul tău ajunge cu turmele sale. Un înger a coborât la el și i-a zis: „Ioachim, Ioachim, Domnul Dumnezeu a ascultat rugăciunea ta. Coboară în sat. Iată, Ana soția ta va zămisli în pântecele ei”.

IV.3. De îndată Ioachim a coborât, i-a adunat pe păstorii lui, zicându-le: „Aduceți-mi numaidecât zece miei fără pată și neprihăniți. Acești zece miei vor fi pentru Domnul Dumnezeu. Aduceți-mi și 12 viței dintre cei mai tineri și 12 viței maturi pentru preoți și sfatul celor bătrâni. De asemenea 100 de capre vor fi pentru tot poporul”.

IV.4. Ioachim a ajuns acasă cu turmele lui. Ana îl aștepta la intrarea în sat. De îndată ce l-a zărit veniind cu turmele lui, a alergat în întâmpinarea lui, s-a aruncat în gâtul lui și a strigat cu glas tare: „Acum știu că Domnul Dumnezeu m-a umplut cu binecuvântarea sa! Iată, văduva nu mai este văduvă, iar cea sterilă nu mai este sterilă, ci a zămislit!” Iar Ioachim în această primă zi a rămas acasă și s-a odihnit.

V.1. A doua zi, aducea ofranda sa: „Dacă Domnul Dumnezeu a fost de partea mea, își zicea el, lama de aur a preotului îmi va spune lucrul acesta”. A oferit darurile sale și a examinat coroana preotului atunci când acest a urcat la altarul Domnului; astfel a descoperit că nu exista greșeală în el. „Acum, își zicea el, știu că Domnul Dumnezeu mi-a dat harul său și mi-a iertat toate păcatele”. Apoi a revenit de la templul Domnului, îndreptățit, și a intrat în casa lui.

V.2. Au trecut circa șase luni; în luna a șaptea, Ana a născut. „Ce am născut?”, întrebă ea moașa. Iar aceasta i-ș răspuns: „O fată”. Atunci Ana a zis: „Sufletul meu a fost ascultat astăzi!” Astfel a născut acel copil și l-a culcat. Când s-au împlinit zilele, Ana s-a curățit, a început să alăpteze pruncul și i-a dat numele Myriam – Maria.

VI.1. Din zi în zi copila se întărea. Când a avut șase luni, mama ei a așezat-o pe pământ pentru a vedea dacă se ținea pe picioare. Copila a făcut de îndată șapte pași, apoi a venit să se cuibărească în brațele mamei ei. Aceasta a ridact-o în sus zicând: „Promit Domnului Dumnezeului meu că nu vei merge pe acest pămân înainte ca eu să te fi condus la templul Domnului”. Astfel i-a organizat un oratoriu în camera ei și nu-și lăsa copila să atingă ceva profan sau necurat. Apoi invita copilele evreilor, care erau neprihănite, iar acestea se jucau cu ea.

VI.2. Când copila a împlinit un an, Ioachim a dat un mare banchet la care i-a invitat pe marii preoți, pe preoți, pe scribi, pe bătrâni și pe tot poporul lui Israel. A prezentat copila preoților, iar aceștia au binecuvântat-o: „Dumnezeul părinților noștri, spuneau ei, binecuvântează această copilă și dă-i un nume care să fie cunoscut pentru toate generațiile”. Și tot poporul a strigat: „Așa să fie! Amin!” Și astfel au prezentat-o marilor preoți iar aceștia au binecuvântat-o, zicând: „Dumnezeul înălțimilor, pleacă-ți privirea peste această copilă și binecuvânteaz-o cu o binecuvântare măreață, care să depășească orice altă binecuvântare”.

VI.3. Mame ei a dus copila în oratoriul din camera sa și a alăptat-o. Ana a înălțat un cântec în cinstea Domnului zicând: „Voi cânta cun cântec sfânt Domnului Dumnezeului meu pentru că m-a vizitat și a înlăturat de la mine ocara dușmanilor mei. Iar Domnul Dumnezeul meu mi-a dat rodul dreptății sale, unic și fără de măsură înaintea feței lui. Cine va spune fiilor lui Ruben că Ana alăptează? Ascultați, ascultați, voi cele 12 triburi ale lui Israel: Ana alăptează!”

Apoi a lăsat copila să se odihnească în oratoriul camerei ei, a ieșit și a început să servească oaspeții la mese. Când s-a terminat banchetul, au coborât cu toții bucuroși și-l preamăreau pe Dumnezeul lui Israel.

VII.1. Lunile au trecut; copila a atins vârsta de doi ani. Ioachim zise: „Hai să o ducem la templul Domnului, pentru a împlini promisiunea făcută Domnului. În caz contrar Stăpânul se va răzvrăti împotriva noastră și nu va ține cont de ofranda noastră”. Însă Ana zise: „Mai bine așteptă să împlinească trei ani, din teama să nu cumva să ceară mereu după tatăl sau mama ei”. Ioachim își dădu acordul: „Să așteptăm”.

VII.2. Copila avea trei ani. Ioachim zise: „Hai să chemăm fiicele evreilor, cele care sunt neprihănite. Fiecare să ia o lumânare și să o țină în cortegiu aprinsă; astfel, Maria nu se va întoarce înapoi și inima ei nu va putea fi reținută captivă în afara templului Domnului”. Porunca a fost dusă la îndeplinire și au urcat cu toții la templul Domnului. Preotul a primit copila și, îmbrățișând-o, a binecuvântat-o și a zis: „Domnul Dumnezeu a înălțat numele tău printre toate generațiile. În tine, în zilele de pe urmă, Domnul va arăta răscumpărarea fiilor lui Israel”.

VII.3. Apoi a așezat-o pe a treia treaptă a alatarului. Iar Domnul Dumnezeu a făcut să cadă peste ea harul său. Și picioarele ei au făcut un dans de toată frumusețea încât toată casa lui Israel a îndrăgit-o.

VIII.1. Părinții ei au revenit acasă, bucuroși, lăudând și preamărind pe Dumnezeul stăpân a toate, care s-a plecat asupra lor și le-a ascultat rugăciunea. Iar Maria a rămas la templu, precum o porumbiță, și nu primea hrană decât din mâna unui înger.

VIII.2. Când a împlinit 12 ani, preoții s-au consultat și au zis: „Iată, Maria are 12 ani, în templul Domnului. Ce vom face cu ea pentru a evita ca ea să spurce sanctuarul Domnului Dumnezeului nostru?”

Și au spus Marelui Preot: „Tu, care ai în grijă altarul Domnului, intră și roagă-te cu privire la această copilă. Ceea ce-ți va spune Domnul, aceea vom face”.

VIII.3. Atunci, preotul, înveșmântat cu haina liturgică, cu cei 12 clopoței, a intrat în Sfânta Sfintelor și a început să se roage. Și iată că un înger al Domnului i-a apărut și i-a zis: „Zaharia, Zaharia, ieși, aduncă-i pe văduvii din popor. Fiecare să vină cu un baston. Iar cel căruia Domnul îi va arăta un semn, acela o va avea drept soție”.

De îndată au plecat mesageri în toată țară Iudeii și sunau din treompeta Domnului, și multă lume a venit la templul Domnului.

IX.1. Iosif și-a aruncat barda din mâini și s-a dus și el să întărească rândurile. Împreună au ajuns la preot, fiecare cu bastonul lui. Preotul a luat aceste bastoane, a intrat în templu și s-a rugat. Odată isprăvită rugăciunea, a reluat bastoanele, a ieșit și a dat fiecăruia bastonul său. Niciunul nu avea nciun semn deosebit. Iosif însă a primit bastonul ultimul. Dintr-o dată, un porumbel și-a luat îborul de pe bastonul său și a venit așezându-se pe creștetul capului său. Atunci preotul a zis: „Iosife, Iosife, tu ești alesul; tu ești cel care va lua spre păstrare Fecioara Domnului.

IX.2. Însă Iosif începu să protesteze zicând: „Am copii, sunt un bătrân, iar ea este o tânără fecioară. Nu voi deveni eu oare de râs înaintea fiilor lui Israel?”.

„Iosife, răspunse preotul, ai teamă de Domnul Dumnezeul tău și amintește-ți de soarta pe care Dumnezeu a pregătit-o lui Datan, Abiron și Core. Pământul s-a deschis și i-a înghițit pe toți trei dintr-o dată fiindcă au rezistat Domnului. Iar acum Iosife, teme-te și tu să nu se abată asemenea pedepse peste casa ta!”

IX.3. Foarte emoționat, Iosif o luă pe tânăra fecioară sub pavăza lui și i-a zis: „Marie, templul Domnului te-a încredințat mie. Acum te conduc în casa mea și te las acolo. Eu sunt chemat să lucrez la contrucția de noi case. Voi reveni la tine. Domnul va avea grijă de tine”.

X.1. Totuși, preoții s-au întrunit și au decis să se țese o catapeteasmă pentru tmeplul Domnului.

Iar Marele Preot zise: „Chemați-le pe tinerele fecioare din tribul lui David, cele care sunt neprihănite”. Slujitorii au plecat, au căutat șu au găsit șapte asemenea fecioare. Atunci preotul și-a amintit că tânăra Maria era din tribul lui David și că era neprihănită înaintea lui Dumnezeu. Iar slujitorii au plecat să o aducă.

X.2. Au intrat așadar acele tinere în templul Domnului. Iar preotul a grăit zicând: „Trageți sorții pentru a vedea cine va împleti firul de aur, amianta, inul, mătasea, albastrul, ecarlata și purpura adevărată”. Purpura adevărată și ecarlata au căzut Mariei. Le-al uat și a revenit la casa ei. În aceste momente Zaharie devenise mut, iar Samuel l-a înlocuit la templu până și-a redobândit graiul. Maria s-a apucat de lucru.

XI.1. Într-o zi și-a luat urciorul pe umăr și a ieșit să aducă apă. Mergând, a auzit un glas denicăieri: „Bucură-te, plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei”. Maria privi la dreapt și la stânga; de unde să vină un asemenea glas? Tremurând de frică, făcu cale întoarsă și reveni acasă, depuse ulciorul, reluă în mâini purpura, se așeză pe scaun și începu să împletească.

XI.2. Iată că un înger, în picioare, înaintea ei, grăia: „Nu te teme, Marie, ai aflat har înaintea Stăpânului tuturor creaturilor. Îl vei zămisli pe Cuvântul său”. Aceste cuvinte au stârnit în Maria o neliniște mare. „Voi zămisli eu, zise ea, pe Dumnezeul cel viu, și voi da naștere așa ca toate femeile?”

XI.3. Atunci îngerul, aflându-se înaintea ei, i-a zis: „Nu, Marie. Fiindcă puterea lui Dumnezeu te va umbri. De aceea și sfântul care se va naște din tine se va numi Fiul celui Prea-Înalt. Îi vei da numele Isus, fiindcă va mântui pe poporul său de păcate”. Maria zise atunci: „Iată înaintea lui slujitoarea sa! Să se facă în mine după cuvântul său”.

XII.1. Atunci ea și-a reluat lucrul împletitului purpurei și ecarlatei, apoi a dus lucrarea preotului. Când preotul a primit lucrarea ei, a binecuvântat-o și i-a zis: „Marie, Domnul Dumnezeu a înălțat numele tău și vei fi binecuvântată printre toate neamurile pământului”.

XII.2. Plină de bucurie, Maria a plecat în grabă la rudenia sa Elisabeta și a bătut la ușă. Auzind-o, Elisabeta s-a oprit din lucrul împletitului, a alergat la ușă, a deschise și a binecuvântat-o cu aceste cuvinte: „De unde îmi este bucuria asta să vină la mine maica Domnului meu? Uite, până și copilul care este în mine a treăltat de bucurie în sânul meu și te-a binecuvântat”.

Maria însă uitase tainele pe care i le revelase îngerul Gabriel. Atunci a ridicat ochii spre cer și a zis: „Cine sunt eu pentru ca toate femeile pământului să mă proclame fericită?”

XII.3. A rămas așadar trei luni la Elisabeta. Pe zi ce trecea, pântecele ei se rotunjea. Îngrijorată, a revenit la casa ei și stătea în ascuns de fiii lui Israel. Avea 16 ani când se împlineau aceste mistere.

XIII.1. Era în luna a șase când Iosif a revenit acasă de pe șantier; intră în casă și o vede pe Maria că era însărcinată. S-a lovit peste față, s-a aruncat la pământ pe un sac și a început să plângă amar, zicând: „Cum mă voi prezenta eu acum înaintea Domnului Dumnezeu? Ce rugăciune îi voi face? Am primit-o fecioară din templul Domnului și nu am fost în stare să o păstrez astfel. Cine m-a trădat? Cine a săvârșit crima sub acoperișul meu? Cine mi-a înșelat fecioara și a spurcat-o? Istoria lui Adam să se repete oare cu mine? Căci, în timp ce Adam își făcea rugăciunea sa de laudă, șarpele s-a apropiat și a surpins-o pe Eva singură; a sedus-o și a spurcat-o. Același lucru urât mi se întâmplă și mie acum”.

XIII.2. Și Iosif s-a ridicat de pe sac și a chemat-o pe Maria: „Tu, care este privilegiata lui Dumnezeu, ce ai făcut? L-ai uitat oare pe Domnul Dumnezeul tău? De ce te-ai lăsat sedusă și necinstită, tu care ai fost crescută în Sfânta Sfintelor și ai primit hrană din mâna unui înger?”

XIII.3. Atunci ea a început să plângă amar zicând: „Sunt neprihănită și nu cunosc bărbat”. Dar Iosif i-a zis: „De unde vine atunci rodul pântecelui tău?” Iar ea a răspuns: „Jur pe Dumnezeul cel viu, nu știu”.

XIV.1. Atunci, Iosif plin de spaimă, intră în panică și se întrebă ce e de făcut. „Dacă păstreze secretul cu privire la greșala ei, își zicea el, mă voi împotrivi legii Domnului. Dacă o denunț fiilor lui Israel, iar copilul vine de la un înger, lucru ce nu pre îmi vine să admit, atunci voi arunca în pedeapsa capitală sânge nevinovat. Așadar ce voi face cu ea? O voi repudia în secret”. Noaptea l-a prins cu aceste gânduri.

XIV.2. Și iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, zicând: „Nu te teme, Iosife, cu privire la acest copil. Ceea ce s-a zămislit în Maria este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu căruia tu îi vei da numele Isus. Fiindcă el va mântui poporul de păcatele lui”. Iosif s-a trezit și-l proslăvea pe Dumnezeul lui Israel, care i-a dat acest har. Și a păstrat-o pe tânăra fecioară în casa sa.

XV.1. Însă, scribul Ana l-a văzut și i-a zis: „Iosife, de ce nu ai venit la adunarea noastră?” „Clătoria m-a obosit, zise el, și am petrecut prima zi ca să mă odihnesc”. Însă Ana s-a întors și a zărit-o pe Maria însărcinată.

XV.2. Atunci s-a ridicat și a figit în grabă la preot și i-a zis: „Ei bine, acest Iosif pe care l-ai luat sub paza ta, a săvârșit o faptă abominabilă”. „Ce-a făcut?”, întrebă Marele Preot. Celălalt îi zise: „A necisnstit-o pe tânăra fecioară pe care templul Domnului i-a încredințat-o și s-a căsătorit cu ea în secret, fără să dea de veste fiilor lui Israel!” Atunci Marele Preot i-a zis: „A făcut Iosif asta?” Și celălalt i-a zis: „Trimite oamenii tăi și vor constata că tânăra femeie este însărcinată”. Au plecat așadar slujitori și au aflat lucrurile așa cum le povestise scribul Ana. Au adus-o la templu și a apărut înaintea tribunalului.

XV.3. Marele Preot i-a zis: „Marie, de ce ai făcut asta? De ce ți-ai bătut joc de cinstea ta? L-ai uitat oare pe Domnul Dumnezeul tău, tu care ai crescut în Sfânta Sfintelor și care ai fost hrănită de mâna îngerilor? Tu care au asculta imnurile lor și dansai înaintea feței lor? Ce ai făcut?” Ea a început să plângă amar și a zis: „Jur pe Domnul Dumnezeu, sunt curată înaintea feței lui și nu cunosc bărbat”.

XV.4. Atunci Marele Preot i-a zis: „Iar tu, Iosife, ce au făcut?” Iar Iosif răspunse zicând: „Jur pe Domnul cel viu și pe Mesia și pe martorul adevărului său că sunt curat înaintea ei”. Marele Preot insista: „Să nu cumva să dai mărturie falsă! Spune-ne adevărul! Te-ai căsătorit cu ea în ascuns, nu au spus nimic fiilor lui Israel și nu ți-ai plecat capul sub mâna care a binecuvântat moștenirea ta!” Însă Iosif păstra tăcerea.

XVI.1. Marele Preot zise: „Dă-ne înapoi tânăra ce o primiseși de la templul Domnului”. Iosif s-a adâncit în lacrimi. Marele Preot adăugă: „Vă voi da să beți din ama rituală și păcatul va veni înaintea ochilor.

XVI.2. Marele Preot luă apă, i-a dat să bea lui Iosif și apoi l-a alungat în pustiu. Însă acest a revenit nevătămat. A dat să bea și tinerei și au trimis-o în pustie. Însă și ea a revenit nevătămată. Tot poporul se minuna fiindcă greșeala lor nu a fost dată pe față.

XVI.3. Atunci Marele Preot zise: „Deoarece Domnul Dumnezeu nu mi-a revelat păcatul în voi, nici eu nu vă condamn”. Și i-a lăsat să plece. Iar Iosif a luat-o pe Maria și a revenit acasă fericiți și lăudându-l pe Dumnezeul lui Israel.

XVII.1. A apărut un edict al împăratului August prin care toți locuitorii din Betleemul Iudeii erau invitați să facă recensământul. Iar Iosif zise: „Trebuie să merg să mă înscriu cu fiii mei. Însă ce să mă fac cu această tânără? Cum o voi înscrie? Drept soția mea? Nu aș putea, ca să fiu cinstit. Drept copilul meu? Însă fiii lui Israel știu prea bine cu nu am fete. În acea zi Dumnezeu să decidă cum va voi”.

XVII.2. Și-a pregătit măgarul și a uract-o pe Maria deasupra. Unul din fiii săi ținea hățurile, în timp ce altul, Samuel, venea din urmă. Doar ce parcuseseră câțiva kilometri când Iosif s-a uitat înapoi și a văzut pântecele Marie foarte bine scos în evidență. „Pruncul ce-l poartă, își zicea el, pare să o necăjească tare”. S-a întors încă o dată și a văzut că Maria râdea. Atunci i-a zis: „Marie, ce ai deci? Văd, una după alta, pe fața ta tristețe și bucurie”. Ea i-a răspuns: „Iosife, două popoare sunt sub ochii mei: unul plânge și își bate pieptul, celălalt dansează și este în sărbătoare”.

XVII.3. Ajunși la jumătatea drumului, Maria îi zise: „Iosife, ajută-mă să cobor de pe măgar. Copilul din mine dă semne că vrea să se nască”. A ajutat-o să pună piciorul pe pământ și i-a zis: „Unde să te duc? Unde să te protejez? Locul este la vedere”.

XVIII.1. Însă dintr-o dată vede o grotă; a condus-o acolo și a încredințat-o în grija fiilor săi. Apoi a plecat să caute o moașă evreică în ținuturile Betleemului. A găsit una ce cobora de la minte și a adus-o.

XVIII.2. Însă eu, Iosif, mă plimbam și nu mă plimbam. Și ridicam ochii spre bolta cerească și o văzui neclintită și priveam aerul și-l vedeam neclintit de mirare. Iar păsările se priseră în plin zbor. Mi-am ațintit ochii spre pământ și am văzut un castron și muncitori întinși pentru masă, iar mâinile lor erau ca înfipte în castron. Iar cei care mestecau nu mustecau și cei care luau alimente nu o luau și cei care le duceau la gură nu le duceau. Toate fețele și toți ochii erau ațintiți spre înălțimi.

XVIII.3. Am văzut oi care erau împinse, însă oile nu înaintau. Iar păstorul oilor ridica mâna să le lovească, însă mâna lui rămânea în aer. Atunci mi-am aruncat privirea spre râu și am văzut căprioare care lingeau apă cu limba și botul lor, însă nu o beau. Dintr-o dată totul a repus în mișcare.

XIX.1. Și am văzut o femeie ce cobora de la munte și m-a întrebat: „Hei, omule, unde mergi?” I-am răspuns: „Merg să caut o moașă evreică”. „Ești din Israel”, m-a mai întrebat ea. „Da”, i-am zis eu. Mi-a zis: „Dar cine este cea care tocmai naște în grotă?” Iosif zise moașei: „Este Maria, logodnica mea; însă ea a zămislit de la Duhul Sfânt, după ce a fost crescută în templul Domnului”.

Deci i-am spus: „Este logodnica mea”. „Așadar nu este soția ta?”, mă întrebă ea. I-am răspuns: „Este Maria, ea a fost crescută în templul Domnului. Am fost desemnat să o iau de soție, însă nu este soția mea și ea a zămislit de la Duhul Sfânt”. Iar moașa i-a zis: „Acesta este adevărul”? Iosif zise: „Vino și vezi”. Și ea a plecat cu el.

XIX.2. Și s-au oprit în dreptul grotei. Un nor întunecat învăluia acea grotă. Atunci moașa zise: „Sufletul meu a fost preamărit astăzi deoarece ochii mei au contemplat mari minuni; s-a născut mântuirea pentru Israel”. De îndată norul s-a retras din grotă și a strălucit o lumină mare în interior, încât ochii noștri nu puteau să o suporte. Puțin câte puțin, această lumină se micșora pentru a lăs vizibil un prunc. Acesta s-a apropiat de sânul Mariei, mama lui, pentru a fi alăptat. Iar moașa începu a spune: „Cât de minunată este pentru mine ziua aceasta! Am văzut cu ochii mei lucruri incredibile”.

XIX.3. Și moașa, ieșinde din grotă, a întâlnit-o pe Salomea și i-a zis: „Salomea, Salomea, am o veste minunată să-ți spun: o fecioară a născut, împotriva legilor naturii”. Iar Salomea i-a zis: „Jur pe Domnul Dumnezeul meu, dacă nu pun degetul și dacă nu examinez eu însumi trupul ei, nu voi crede că o fecioară a putut da naștere”.

Atunci ea s-a apropiat și a început să o examinze cu amănuntul. Însă moașa a început a striga cât o ținea gura că l-a ispitit pe Dumnezeul cel viu; „iată că îmi pierd mâna, arsă ca de foc”, zise Salomea. S-a rugat așadar Domnului și moașa a fost vindecată dintr-o dată.

Însă un înger al Domnului a stat înaintea lui Salomea, zicând: „Rugăciunea ta a fost auzită înaintea Domnului Dumnezeu. Apropie-te și atinge acest prunc și vei avea și tu parte de mântuirea lui”. Salomea a ascultat și a fost vindecată deoarece l-a adorat pe pruncul din grotă. Și un înger începu să grăiască.

XX.1. Atunci moașa a intrat și a zis: „Marie, pregătește-te deoarece nu este vorba despre o mică dezbatere în ce te privește”. La aceste cuvinte, Maria s-a pregătit. Salomea și-a pus degetul în locul cu pricina și strigând cu glas tare a zis: „Vai de necredința mea și de nerușinarea mea! L-am ispitit pe Dumnezeul cel viu! Și iată că mâna mea se distruge sub acțiunea focului”.

XX.2. Și Salomea a îngenunchiat înaintea Stăpânului zicând: „Dumnezeul părinților mei, amintește-ți de mine că sunt din linia lui Abraham, Isac și Iacob. Nu mă expune înaintea batjocurii fiilor lui Israel, ci fie-ți milă de mine. Fiindcă tu știi, Stăpâne, că în numele tău le-am venit în ajutor, primind doar de la tine unica răsplată pentru binele făcut”.

XX.3. Și iată că un înger al Domnului a apărut și i-a zis: „Salomea, Salomea, Stăpânul tuturor lucrurilor a auzit rugăciunea ta. Întinde-ți mâna asupra pruncului, ia-l în brațe. El va fi mântuirea și bucuria ta”.

XX.4. Atunci Salomea, cuprinsă de emoție, s-a apropiat de copil, l-a luat în brațe, zicând: „Îl voi adora. S-a născut un Rege pentru Israel, acesta este”. De îndată, Salomea a fost vindecată și a ieșit din grotă îndreptățită. Dintr-o dată, o voce i-a grăit: „Salomea, Salomea, nu spune nimic despre minunile contemplate înainte ca acest copil să fi intrat în Ierusalim”.

XXI.1. În timp ce Iosif se pregătea să plece în Iudeea, la Betleem s-a iscat o agitație cumplită. Magii din Orient au ajuns zicând: „Unde se află Regele iudeilor? I-am văzut steaua în Orient și am venit să ne închinăm lui”.

Această veste l-a pus pe jar pe Irod care a chemat numaidecât mulți slujitori la curte și le-a cerut să se intereseze cu exactitate cu privire la stea. Și iată, au văzut aștri în Orient și i-a cârmuit până înaintea grotei iar steaua s-a oprit deasupra creștetului pruncului.

XXI.2. Această veste l-a alarmat pe Irod care a trimis mulți slujitori după Magi. I-a chemat și pe marii preoți pe care i-a întrebat în pretoriu: „Ce stă scris despre Cristos? Întrebă el. Unde trebuie să se nască?” Ei i-au răspuns: „La Betleem în Iudeea. Stă scris astfel”. Și le-a dat voie să plece.

Apoi i-a întrebat pe Magi zicându-le: „Ce semn ați văzut cu privire la regele nou-născut?” Iar Magii i-au zis: „Am văzut o stea imensă, printre celelalte constelații, atât de strălucitoare încât le depășea pe toate celelalte la un loc. De aceea am înțeles că un Rege se născuse în Israel și am venit să ne închinăm.

Irod le-a zis: „Mergeți în căutarea lui, și dacă îl găsiți, dați-mi de știre pentru ca să merg și eu să mă închin lui”.

XXI.3. Magii au plecat. Și iată că steaua pe care o văzuseră în Orient mergea deasupra lor până la locul grotei unde se afla pruncul și s-a așezat deasupra creștetului capului și acolo s-a oprit. Când l-au văzut acolo, cu Maria, mama lui, Magii au scos din bagajele lor aur, smirnă și tămâie.

XXI.4. Însă, deoarece îngerul îi avertizase să nu mai revină prin Iudeea, pe un alt drum s-au întors în țara lor.

XXII.1. Atunci Irod, văzând că a fost păcălit de Magi, s-a mâniat foarte tare și a trimis călăi cu misiunea să ucidă toți pruncii mai mici de doi ani.

XXII.2. Când Maria a aflat despre acest masacru, cuprinsă de spaimă, a luat copilul, l-a înfășurat în scutece și l-a ascuns în ieslea animalelor.

XXII.3. Elisabeta, care aflase că și Ioan era căutat, a plecat în munți și a căutat în împrejurimi unde l-ar putea ascunde, însă nu a găsit nicio ascunzătoare potrivită. Atunci s-a apucat de plâns zicând: „Munte al lui Dumnezeu, primește o femeie și pruncul ei!” Fiindcă spaima o împiedica să urce. De îndată muntele s-a desfăcut în două și a primit-o înăuntru, lăsând totuși ca o rază de soare să pătrundă. Într-adevăr, un înger al Domnului era cu ei și îi proteja.

XXIII.1. Însă Irod îl căuta pe Ioan. A trimis slujitori la altar, la Zaharia, pentru a-l întreba: „Unde ți-ai ascuns fiul?” El zise: „Sunt slujitorul lui Dumnezeu și sunt mai mereu în templul său. Cum vreți să știu unde-mi este copilul?”

XXIII.2. Slujitorii regelui Irod au plecat la împărat cu aceste cuvinte ale lui Zaharia. Acesta, foarte mâniat, a strigat: „Fiul său va domni așadar peste Israel”? Și a retrimis slujitorii săi pentru a-l întreba: „Spune-mi adevărul. Unde este fiul tău? Nu știi oare că mâna mea are puterea să-ți ia viața?” Slujitorii au plecat și au transmis misajul pentru Irod.

XXIII.3. Însă Zaharia i-a răspuns: „Sunt un martir al lui Dumnezeu. Poți face ce vrei cu viața mea; însă spiritul meu, Stăpânul îl va primi, fiindcă vărs sânge nevinovat pe care tu te pregătești să-l faci să curgă la intrarea în templu”. Spre dimineață, Zaharia a fost ucis, iar fiii lui Israel nu știau nimic despre asta.

XXIV.1. La ceasul salutului de dimineață, preoții au plecat, însă Zaharia nu mergea, ca de obicei, înaintea lor, rostind binecuvântările. Preoții s-au oprit și l-au așteptat pe Zaharia pentru a-l saluta cu rugăciuni și a-l preaslăvi pe Dumnezeul cel Prea-Înalt.

XXIV.2. Însă întârzierea lui era tot mai mare și toți au intrat în panică. Unul dintre ei a îndrăznit și a intrat în sanctuar; lângă altarul Domnului a văzut sânge închegat. Un glas i-a zis: „Zaharia a fost ucis. Sângele lui ne se va șterge înainte ca răzbunarea să aibă loc”. Aceste cuvinte l-au înspăimântat foarte tare. A ieșit și a vestit celorlalți preoți ceea ce a văzut și auzit.

XXIV.3. Împreună au decis să intre și au constatat drama. Chiar și pietrele templului gemeau iar ei își sfârtecau hainele de sus în jos. Cadavrul lui Zaharia nu l-au găsit, însă au văzut mult sânge închegat. Au ieșit înmărmuriți și au vestit că Zaharia a fost ucis.

La vestea asta toate triburile poporului au început să plângă și au ținut doliu trei zile și trei nopți.

XXIV.4. Iar după cele trei zile, preoții au deliberat pentru a decide cine îi va lua locul lui Zaharia. Sortul a căzut peste Simeon. El este cel care fusese avertizat că nu va vedea moartea înainte să-l fi contemplat pe Cristos în carne și oase.

XXV.1. Iar eu, Iacob, cel care am scris această istorisire la Ierusalim, am decis, atunci când s-au iscat tot felul de necazuri la moartea lui Irod, să mă retrag în pustiu până ce pacea se va restabili la Ierusalim. Îl voi preaslăvi pe stăpânul care mi-a dat înțelepciunea să scriu această istorie.

XXV.2. Harul va fi cu toți cei care se tem de Domnul. Amin! Pace celui care a scris și celui care citește.

Un text din sec. XIV numit :

Evanghelia după Jean d’Outremeuse[1]

 (Myreur, I, p. 307-347 passim)  

Text original și traducerea în românește 

  

Textul de față, tradus pentru prima dată în românește în această variantă, redă paragrafele esențiale din Ly Myror des Histors cu privire la evenimentul Nașterii Mântuitorului, la istoria Fecioarei Maria și a familiei ei înaintea nașterii lui Cristos, precum și descrierea nașterii și evenimentele extraordinare ce au avut loc în acele vremuri cu scopul de a confirma minunea întrupării lui Dumnezeu în lumea noastră. La baza acestor texte stau descrierile evanghelice canonice, elemente din evangheliile apocrife și povestiri folclorice și legendare culese de Jacobus de Voragine[2] în monumentala sa lucrare Legenda aurită. Jean d’Outremeuse își prezintă lucrarea sub forma unei cronici, procedeu literar ce-i permite autorului să nu prezinte faptele descrise într-un bloc unitar, ci în diferite secțiuni care pot fi separate la rândul lor unele de altele prin descrierea evenimentelor mai mult sau mai puțin contemporane și care nu sunt numaidecât în legătură directă cu cele povestite sub formă de fir roșu.

Textul folosit de mine pentru această traducere este cel editat de Adolphe Borgnet, Ly Myreur des Histors. Chronique de Jean des Preis dit d’Outremeuse, Bruxelles, vol. 1, 1864, 684 de pagini, publicat de „Comission Royale d’Histoire de Belgique. Collection des chroniques belges inedites. Corps des chroniques liegoises”. Lucrarea este împărțită în nouă capitole cărora Jacques Poucet, Membru al Academiei regale din Belgia și profesor emerit al Universității din Louvain, le-a dat titluri pe care le preiau și eu în această traducere în limba română. Textul este plin de savoare. Iată structura: 

  

      Maria înaintea nașterii Mântuitorului 

- Ch. 1. Rudenia sa (în particular Elisabeta), nașterea ei, copilăria ei (Myreur, I, p. 307-308, 329, 335-336) 

- Ch. 2. Considerații cronologice (Myreur, I, p. 336-337) 

- Ch. 3. Buna Vestire și fecioria Mariei (Myreur, I, p. 337-339) 

- Ch. 4. Căsătoria Mariei cu Iosif, soțul ales de Dumnezeu (Myreur, I, p. 339-340) 

- Ch. 5. Vizita la Elisabeta și Ioan Botezătorul (Myreur, I, p. 340-341) 

  

Nașterea Mântuitorului  

- Ch. 6. Betleem : recensământul, nașterea, minunile, (Myreur, I, p. 341-344) 

- Ch. 7. După nașterea lui Isus (Myreur, I, p. 344-345) 

- Ch. 8. Regii Magi veniți din Orient (Myreur, I, p. 345-347) 

- Ch. 9. Prezentarea la Templu și bătrânul Simeon (Myreur, I, p. 347)

 

Capitolul 1
rudenia, nașterea, copilăria mariei 

  

  

La generation de sains Servais  De saint Johans Baptiste  Des parens la virge Marie et de sa naschence	Nașterea sfântului Servais, a sfântului Ioan Botezătorul, a părinților Fecioarei Maria și nașterea ei
[p. 307, l. 1] En cel an meismes, le XIe jour de june, soy mariat Anne qui fut soreur à Esmarie charnel, filhe à Achar, de la lignie Juda, la mère Elizabeth et Eliud ; de Eliud, qui fut frere à Elizabeth, Emyb nasquit, et de Emyb nasquit sains Servais, qui fut evesque de Tongre ; le siege astoit seant à Treit sour Mouse.	(1) La 11 iunie a acelui an (= 572) Ana s-a căsătorit. Era sora lui Emeria, fiica lui Achar din linia lui Iuda. Emeria a avut doi copii: Elisabeta și Eliud. Din Eliud, fratele Elisabetei, s-a născut Emyb, iar din Emyb s-a născut sfântul Servais, care a fost episcop de Tongres, scaunul fiind la Maastricht.
(2) Item Elisabeth, la filhe Esmarie, oit Zacharie le prestre de la loy à marit, dont naquit saint Johan-Baptiste en Jherusalem.	(2) Elisabeta, fiica lui Emeria, l-a avut drept soț pe Zaharia, preot al Legii, din care s-a născut Ioan Botezătorul, la Ierusalim.
(3) Et l’autre soreur ch’est sainte Anne, qui à jour deseurdit se mariat, et prist son promier marit Joachim, desqueis nasquit la benoite virgue Marie.	(3) Cealaltă soră, Ana, s-a căsătorit, în ziua ce va fi specificată mai jos, și l-a avut drept prim soț pe Ioachim, din care s-a născut Binecuvântata Fecioară Maria.
(4) Et quant Joachim fut trespasseis, si soy remariat Anne à Cleophas, et Marie sa fille esposat Joseph, frere à Cleophas. De cheli Cleophas et Anne, nasquit l’autre Marie, qui fut la femme Alphei, de quoy nasquit saint Jacque le Petis et Joseph ; et sa mere fut nommee Marie-Jaqueline, portant qu’elle fut mere à sains Jaque le Petit, et fut enssi appelée Marie-Joseph. Et porchu je le devise enssi por la diversiteit des ewangelistes, car enssi est-ilh nommée en l’ewangile de la messe de Nostre-Dame : Marie Cleophe.	(4) Când a murit Ioachim, Ana s-a recăsătorit cu Cleopas, iar fiica ei, Maria, s-a căsătorit cu Iosif, fratele lui Cleopas.Din Cleopas și Ana s-a născut o altă Marie, care la rândul ei s-a căsătorit cu Alfeu, din care s-au născut Iacob cel Mic și Iosif; mama sa era numită Maria Iacob, fiindcă era mama lui Iacob cel Mic, însă mai era numită și Maria Iosif. Dacă spune aceste lucruri este din cauza evangheliștilor care diferă între ei, fiind numită și Maria Cleopas în Evanghelia proclamată în sărbătoarea Sfintei Fecioare.
(5) Et quant Cleophas fut deviés, si se remariat Anne à Salomé, de cuy naquit l’autre Marie, le femme Zebedei, le mere sains Johans ewangeliste et sains Jaque le Gran, qui gyst en Compostel. Et por chu est-ilh appelée Marie-Salomé et Marie Zebedei.	(5) După moartea lui Cleopas, Ana s-a recăsătorit cu Salome, din care s-a născut o altă Marie, soția lui Zebedeu, mama sfântului Ioan evanghelistul și a sfântului Iacob cel Mare, a cărui rămășițe se află la Compostela. De aceea mai este numită și Maria Salome și Maria lui Zebedeu.
(6) Enssi oit sainte Anne III barons, et de cascon oit une Marie et enssi furent trois Marie, dont la promiere fut la mere Jhesu-Crist, le salveur de tout le monde et les autres vos ay dit desus. […]	(6) Astfel, sfânta Ana a avut trei soți și cu fiecare din ei a avut câte o fiică Maria. De aceea avem trei Marii, dintre care prima a fost mama lui Isus Cristos, Mântuitorul întregii lumi. Cât despre celelalte două Marii tocmai v-am vorbit. [...]
La conception Nostre-Damme	Zămislirea sfintei Fecioare
[p. 308, l. 20] (7) En cel an meismes, le VIIIe jour de decembre, engenrat Joachim dedens le corps de sa femme sainte Anne la benoit virge Marie, mere à Jhesu-Crist, sicom vos oreis.	(7) În acel an (= 574), la 8 decembrie, Joachim a zămislit, în pântecul soției lui, sfânta Ana, pe Fecioara binecuvântată, Maria, mama lui Isus Cristos, după cum bine știți.
(8) Chis proidhons Joachim issit de la royal lignie le roy David, qui descendit de la lignie Judas le fis Jacob ; et portant que pluseurs gens ne sevent mie dont ches lignies vinent, et que chu est à dire, si en voray I pau declareir par recapitulation. […]	(8) Acest om înțelept este din linia regală a lui David, care era din tribul lui Iuda, fiul lui Iacob; din cauza faptului că sunt mulți cei care nu știu de unde și cum vin aceste descendențe și ceea ce poate fi spus, m-am gândit să fac eu aici un scurt rezumat. [...]
La Nascenche Nostre-Dame sainte Marie	Nașterea Sfintei Fecioare Maria
[p. 329, l. 2-5] (9) En cel année meisme, le VIIIe jour de mois de septembre, fut née la benoite virge Marie ; de laqueile nativiteit nos devons faire grant fieste et grant joie, car aultrement ne fussiens mie delivreis des grandes paines d’ynfeir. […]	(9) În acel an (= 575), la 8 septembrie, s-a născut Fecioara Maria; această naștere trebuieă să o sărbătorit în mod deosebit și să ne bucurăm, dacă nu suntem mereu pândiți de pedepsele infernului [...]
De Zacharie et Elisabeth	Din Zaharia și Elisabeta
[p. 335, l .7 (10) Item, l'an del transmigration de Babylone Vc IIIIxx et IX, le XXIIII jour de mois de septembre, al XXle an del coronation le roy Herode, astoit I hons religieux, qui astoit priestre et faisoit à cel jour oblation en temple de Jherusalem : si astoit nommeis Zacharie, et sa femme astoit nommée Elizabeth ; et astoient mult vies, car cascons avoit bien cent ans d'eaige, si n'avoient oncques oyut enfans, car Elizabeth astoit brehangne, se ne poioit fructifiier. Et ne plaisoit mie à Dieu que ilh awist enfant, jusqu'à tant que temps sieroit por Iy.	(10) Anul 589 al exilului din Babilon, la 24 septembrie, în anul al 21-lea după încoronarea lui Irod, un bărbat religios, un preot, aducea în acea zi jertfă în templul din Ierusalim; numele său era Zaharia, iar soția lui se numea Elisabeta; amândoi erau foarte bătrâni: fiecare avea în jur de cel puțin 100 de ani și nu au avut niciodată copii deoarece Elisabeta era sterilă și nu putea aduce rod în pântecele ei. Iar Dumnezeu a îngăduit ca ei să nu aibă copil până în ziua când el a hotărât acest lucru, să facă să rodească pântecele Elisabetei.

 

Zacharie en temple fist sacrifiche  L’angle annunchat la conception saint Jehan-Baptiste	Zaharia a adus un sacrificiu la templu. Îngerul i-a vestit zămislirea sfântului Ioan
(11) Si avient enssy que Zacharie Iy priestre astoit en temple et faisoit oblation de incense, et veschi sains Gabriel l'angele vient et s'aparuit à Iy devant l'ateit, et dest en teile manere :	(11) S-a întâmplat că în timp ce preotul Zaharia, aflându-se în templu în timp ce făcea tămâierea, iată că îngerul Gabriel a venit și a stat înaintea altarului și i-a grăit astfel:
(12) « O tu, Zacharias, entens à moy. Dieu tu mande que quant tu as fineit son serviche, se toy retrais arrie en ton hosteit et toy cuche awec ta femme ; et Dieu toy donrat I teile fruit, qui de luy serat tant ameis que ilh vorat prendre baptemme de Iy en fluis Jordan, et se le nomme par son nom Johans ».	(12) « O tu, Zaharia, ascultă-mă. Dumnezeu îți aduce la cunoștință că, după ce vei termina slujba ta, să revii numaidecât la casa ta și să te culci cu Elisabeta, soția ta; iar Dumnezeu te va face să zămislești un prunc pe care îl va iubit atât de mult încât va voi să primească de la el botezul în Iordan, iar acest copil se va numi Ioan”.
(13) Quant Zacharie l'oït, se dest à Gabriel : « Comment porat chu eistre que tu m'as dit ? Nos summes si vilhes ambdois et si floibles, que je ne moy puy sourtenir, et s'ilh est enssi que j'aroy en chist eaige enfant, chu ne poroy-je croire. »	(13) Când Zaharia a auzit acestea, i-a zis îngerului Gabriel: „Cum s-ar putea realiza cele grăite de tine? Noi suntem amândoi atât de bătrâni și atât de neputincioși încât eu nu mai am puterea zămislirii și nici nu pot crede că la vârsta asta voi mai putea avea un copil”.
Zacharie devient mueis	Zaharia devine mut
(14) Adont dest Ii angle à Zacharie : « Et tu en auras teile gueridon por te non creanche que tu ne parleras, ains seras-tu mueis jusqu'à tant que Ii enfes serat neis, et portant que tu ne vues croire que Dieu ait bien poioir de toy faire avoir enfant ; et quant Iy enfes serat circonchis et nommeis Johans, adont parleras-tu com devant. »	(14) Atunci îngerul i-a grăit lui Zaharia: „Ei bine, pentru a te pedepsi din cauza necredinței tale, nu vei mai vorbi, ci vei rămâne mut până la nașterea copilului tău, toate astea se întâmplă fiindcă nu vrei să crezi că Dumnezeu are puterea să te facă să fii tată. Nu vei redobândi graiul decât după ce copilul va fi circumcis și va primi numele Ioan.”
(15) Atant est Iy angele departis, et Zacharie fist le serviche de Dieu, puis issi de temple ; mains oussitoist que ilh issit de temple, par le volenteit de Dieu [p. 336] ilh fut mueis et laisat le parleir, de quoy Iy peuple en oit grant mervelhe ; et puis soy cuchat awec sa femme. Et adont fut engenreis sains Johans, et ne nasquit oncques plus grans de femme fours que Jhesu-Crist.	(15) Apoi îngerul a plecat de la el. Zaharia, după săvârșirea timpului de slujire la templu, a ieșit, însă deîndată ce s-a aflat în afara templului, prin voință divină, a devenit mut și nu mai putea vorbi, spre marea mirare a poporului. Apoi s-a dus și s-a culcat cu soția lui. În acest fel a fost zămislit sfântul Ioan și niciodată o femeie nu a dat lumii un om mai mare decât Ioan, cu excepția Fecioarei Maria care a dat naștere lui Isus Cristos.

 

CAPITOLUL 2
CONSIDERAȚII CRONOLOGICE 

  

Chi fine li Ve eaige de monde Des eaiges du monde	Aici se sfârșește a cincea epocă a lumii. Epocile lumii
[p. 336. l. 4] (1) Item, chi fine Iy Ve eaige de monde, qui contient del transmigration de Babylone jusques al incarnation Jhesu-Crist.  (2) Et deveis savoir que ly promier eaige de monde, chu est de la formation Adam, nostre promier pere, jusqu'à le delueve Noé, qui contient IIm lIc et XLII ans.  Item, Iy secon eaige de monde est de la delueve Noé jusqu'à la nativiteit Abraham le patriarche, qui contient IXe et XLII ans.  Item, Iy IIIe eaige est de la nativiteit Abraham jusqu'à la coronation le roy David, qui contient IXc et XL ans.  Item, le IIIIe eaige est de la coronation le roy David jusques al transmigration de Babylone, qui contient IIIIc et IIIIxx ans.	(1) Aici se sfârșește a cincea epocă alumii, care merge de la exilul din Babilonia până la întruparea lui Isus Cristos.  (2) Poate știți desigur, prima epocă a lumii, de la creația lui Adam, primul nostru părinte, până la potopul lui Noe, numără exact 2242 de ani.  A doua epocă a lumii, de la potopul lui Noe până la nașterea lui Abraham patriarhul, numără exact 942 de ani.  A treia epocă merge de la nașterea lui Abraham până la încoronarea regelui David și numără exact 940 de ani.  A patra epocă se întinde de la încoronarea regelui David până la exilul din Babilon și numără exact 490 de ani.
Item, le Ve eaige est del transmigration jusques al incarnation Nostre-Salveur Jhesu-Crist, quant l'angele Gabriel annunchat à la virgue Marie le salut del Ave Maria ; Iyqueis quinte eaige est chis que nos avons chi-desus pris nos dautes derainement, qui contient Vc IIIIxx et IX ans.	A cincea epocă începe cu exilul și se termină cu întruparea Mântuitorului nostru Isus Cristos, când îngerul Gabriel a adus Fecioarei Maria salutul „Ave Maria! Această a cincea epocă este ultima în funcție de care am fixat toate celelalte epoci enumerate mai sus; această epocă numără în total exact 589 de ani.
(3) Lesqueis V eaiges montent ensemble à la somme de Vm et lIc ans 1 moins, assavoir V milh cent nonante et nuef, que Ii monde avoit esteit origineis et Adam fourmeis, enssi com dit est par-desus.	(3) Toate aceste cinci epoci însumează 5200 de ani, mai puțin unul, adică 5199, de la originea lumii și de la crearea lui Adam, după cum am spus mai sus.
(4) Ors est raison que nos parlons de la benoite incarnation Nostre-Saingnour Jhesu-Crist, par lequeile tous le monde fut rachateis et osteis des grandes poins d'infier.	(4) Acum trebuie să vorbim despre binecuvântata întrupare a Domnului nostru Isus Cristos, care a răscumpărat și a eliberat întreaga lume de pedepsele infernului.
De VIe eaige de monde	Epoca a șasea a lumii
(5) Chi-apres s'ensiet Iy VIe eaige, qui dure jusqu'à la fin de chu monde. Chi commenche Iy an deltres-sainte incarnation Jhesu-Crist.	(5) Cele ce urmează se referă la epoca a șasea, care va dura până la sfârșitul lumii. Începe cu anul fericitei întrupări a lui Isus Cristos.
(6) A la gloire et loienge de la sainte Triniteit, de Pere, Fis et Saint-Esperit, vorons commenchier et deviseir le VIe eaige de monde, et le derains solonc l'Escripture, car ilh durerat jusqu'al fin de monde; et vos vorons declareir les dautes comment ilh commenchoient chi-devant, et par queile raison.	(6) Pentru slava și lauda Prea-Sfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, dorim să începem să vorbim acum despre a șasea epocă a lumii și ultima conform Scripturilor, fiindcă se va întinde până la sfârșitul veacurilor. Doresc să vă explic datele, când au început și de ce.
(7) Vos saveis que toutes les dautes des V eaiges deseurdis commenchent en mois de marche le XXVe jour, portant que marche astoit ly promirs mois de l'an, et portant enssi que Adam fut fais et fourmeis le XXVe jour de marche ; et oussi ilh morut à cheli jour, sour l'an del origination de monde IXc et XXX ; et fut à chis propre jour Abel ochis par Caym; et si ouffrit [p. 337] Melchisedech pain et vin, et Ysaac fut mis sour l'auteit por coupeir son chief en nom de sacrifiche ; et que sains Johans-Baptiste fut decolleis, et sains Pire l'apostIe fut mis fours del prison, et sains Jaque fut martyrisiiés, et Ii passion Nostre-Sires Jhesu-Crist que ilh souffrit mort en la crois por tout humaine lignie, et la victoire sains Mychiel contre le dyable, et que les enfans d'Ysrael passont mere tout à seche. Tout chu fut fait à cheli meismes jour XXVe de marche, en diverses années.	(7) Știți prea bine că cele cinci epoci menționate mai sus, au început toate în luna martie, pe 25, fiindcă luna martie era prima din an și fiindcă Adam a fost creat și zidit la 25 martie. A murit tot în această zi, în anul 930 de la întemeierea lumii. Tot în această zi a fost ucis și Abel de către Cain, Melchisedek a adus pâine și vin ca jertfă, Isac a fost așezat pe altar pentru a fi sacrificat, sfântul Ioan Botezătorul a fost decapitat, sfântul Petru a ieșit din temniță, iar sfântul Iacob a fost martirizat. Tot la 25 martie a avut loc și pătimirea Domnului nostru Isus Cristos, care a suferit moartea pe cruce pentru toată generația umană, și victoria sfântului Mihail asupra diavolului, și trecerea Mării Roșii ca pe uscat a fiilor lui Israel. Toate aceste evenimente au avut loc într-o zi de 25 martie, în ani diferiți.
(8) Mains encor y fut fais ly plus grans, Iy plus precieux, Iy plus benigne et Iy plus glorieux fais qui oncques fut fais à monde, car à cel propre jour, le XXVe jour de marche, vient Gabriel ly archangle aporteir à la virgue Marie le salut del Ave Maria, sicom vos oreis chi-apres, sour l'an del creation de monde Vm IIc, 1 moins, parfais, et Vm lIc imparfais.	(8) Însă tot la 25 martie a avut loc și evenimentul cel mai important și cel mai însemnat, cel mai sfânt și cel mai slăvit din toate cele câte au avut loc până atunci în lume, fiindcă în această zi de 25 martie, arhanghelul Gabriel a venit să aduvă Fecioarei Maria salutul divin „Ave Maria”, după cum veți citi mai jos, în anul creației lumii 5199 „an perfect” și 5200 „an imperfect”.
Des ans parfais et imparfais	Anii „perfecți” și anii „imperfecți”
(9) Si voray faire entendre aux ignorans briefment la differenche entre parfait et imparfait.	(9) Aș dori, pe scurt, să vă fac să înțelegeți, voi cei care nu știți diferența dintre „an perfect” și „an imperfect”.
(10) Nos vos avons desus dit que toutes les dautes anchienement prendoient leurs commenchement à leur fin en mois de marche le XXVe jour ; et coroit cascon daute I an, sy finoit au XXlllle jour, et tout l'an qu'ilh coroit astoit an imparfait, et quant ilh venoit al dierain jour, ilh astoit acomplit et parfait.	(10) V-am spus mai sus că în vremurile de demult, orice an începea la sfârșitul lunii martie, pe 25 a lunii, și fiecare an dura și se termina la sfârșitul lunii martie, pe 24. Un an în desfășurare însemna un „an imperfect”; când ajungea ultima zi doar, anul era terminat, deci era „anul perfect”.
(11) Et enssi vos dis-je que ly an Vm et IIc, I moins, finat le XXIIIIe jour de marche, et fut parfais ; et lendemain, le XXVe jour de marche, quant Gabriel vient, commenchat l'an imparfait Vm lIc, qui corit l'année tout ensuivant. Et chis fut Iy promier an deI incarnation. Et chu fait-ilh bon savoir et entendre por les debas des années parfaites et imparfaites, car ons auroit tantost mescompteit une an qui n'y penseroit.	(11) De aceea v-am spus că anul 5199, când se termină pe 24 martie, este un „an perfect”, iar a doua zi, pe 25 martie, la venirea îngerului Gabriel, începea „anul imperfect” 5200, care se desfășura pe toată durate zilelor ce urmau. Acesta era anul 1 al întrupării. Este bine de știut și de înțeles acest lucru pentru a putea urmări mai ușor „anii perfecți” și „anii imperfecți”, deoarece există eroarea de a se înșela de un an dacă nu facem bine atenție.

  

CAPITOLUL 3
BUNA VESTIRE ȘI FECIORIA MARIEI 

  

L’anunciation à Nostre-Damme	Buna vestire Maicii Domnului
[p. 337, l. 24] (1) En revenant à nostre matere, le promier an deI incarnation Nostre-Saingnour Jhesu-Crist imparfait, et le promier jour del an, assavoir le XXVe jour de mois de marche, al heure de messe solonc alcuns, desquendit Gabriel, à commandement de Dieu, faire l'anunciation à la benoite et glorieuse virge Marie, qui astoit entrée dedens son orateur, en la citeit de Nazareth, et tenoit I psaltier en sa main, et avoit de eaige XIIII ans et VII mois, VIII jours moins, que el avoit esteit née.	Isus Cristos (anul incomplet) și prima zi din an, adică 25 martie, la ceasul Liturghiei după unii, îngerul Gabriel a coborât, prin poruncă de la Dumnezeu, să aducă o veste binecuvântatei și slăvitei Fecioare Maria. Aceasta tocmai ce intrase în camera ei de rugăciune, în orașul Nazaret și ținea o psaltire în mâini. Era în vârstă de 14 ani, șapte luni fără opt zile.
(2) Et là elle commenchat mult parfaitement à oreir Dieu et deproiier. Et Iy vray Dieu, qui l'avoit fait et fourmeit à sa volenteit et edifiié en son cuer, deis al commenchement de monde, com [p. 338] celle de cuy ilh voloit faire sa mere et sa filhe, fist à cel propre heure el chiel ovrir.	(2) Și acolo, cu foarte mare pioșenie, a început să se roage și să se închine lui Dumnezeu. Iar adevăratul Dumnezeu, care o făcuse și o zidise după voința sa și o zămislise în inima sa încă de la începuturile lumii, ca pe ființa din care dorea să facă Maica sa și Fiica sa, a făcut ca la acel ceas precis să se deschidă cerul.
(3) Si envoiat sains Gabriel dedens le temple, qui jettat mult grant clarteit, et vient devant Marie, sicom dit est. Si l'apellat mult douchement et dest : « Dieu toy sault, Marie plaine de grasce, Dieu est awec toy. »	(3) A trimis pe îngerul Gabriel în templu, care a răspândit în jur o lumină foarte mare și s-a prezentat Mariei, după cum stă scris. A chemat-o cu mare blândețe și i-a zis: „Dumnezeu te salută, Marie, plină de har, Dumnezeu este cu tine”.
De sainte Marie ce qu’elle quidoit de l’angle	Ce credea Sfânta Maria despre înger
(4) Adont oit la benoite virge Marie grant paiour, car elle quidat, sicom alcuns escriptures dient, que chu fuist I enchanteur qui adont regnoit en paiis, qui astoit nommeis Turquins, qui, toutes les fois qu'ilh Iy plaisoit, se faisoit sembleir uns angele, et s'aloit sovens cuchier awec les pucelles. Se quidat Marie del angele que chu fuist cheli Turquins qui le vosist dechivoir, si demandat en conjurant de Dieu que s'ilh astoit Turquins que ilh Iy desist ; mains Gabriel Ii respondit qu'ilh astoit vray et certains messagier de Dieu.	(4) Atunci, blânda Fecioară Maria s-a înspăimântat foarte tare, deoarece ea credea, conform spuselor unor texte, că era vorba despre vrăjitorul care bântuia pe atunci prin țară și care se numea Turquin. Acesta, de fiecare dată când dorea, lua înfățișarea unui înger și mergea deseori să se culce cu fecioare. Maria a crezut că îngerul este acest vrăjitor care dorea să-i facă rău și, în numele lui Dumnezeu, l-a întrebat dacă este Turquin să o lase în pace. Însă Gabriel i-a răspuns că este cu adevărat un mesager al lui Dumnezeu.
L’angle parolle à Nostre-Damme	Îngerul i-a vorbit Sfintei Fecioare
(5) Quant Marie oiit chu, se fut plus assegurée, car Iy angele Iy dest : « Ne t'enmaies nient, Marie, car Dieu est en toy desquendut, et se toy mande que tu as conchut unc fis toute virge ; et al enfanteir demoras virgue, et enssi apres l'enfantement, et sainte virge tousjours demoras, et ton fis sierat roy de paradis ; et ne mescrois mie chu que je dis, ains regarde Elizabeth, ta cusin, qui est brehangne et vielhe de cent ans, et at conchut de son saingnour unc mult noble enfant. »	(5) Câna a auzit Maria acestea, s-a simțit mai ușurată deoarece îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, fiindcă Dumnezeu a coborât în tine și-ți aduce la cunoștință că, fecioară fiind, ai zămislit un fiu; născând, vei rămâne fecioară sfântă, iar fiul tău va fi Regele paradisului. Să nu refuzi să crezi ceea ce-ți spun, dar privește-o pe Elisabeta, verișoara ta, sterilă și în vârstă de 100 de ani, totuși ea a zămislit de la soțul ei un copil foarte nobil”.
(6) Adont respondit sainte Marie : « Comment poroit chu eistre ? Je n'oie oncques cognisanche d'homme, et ay à Dieu voweit casteit, sique je moy mervelhe comment virge poroit enfant avoir sens atouchier à homme, ne sens fauseir virginiteit ne faindre. »	(6) Atunci Maria a zis: „Cum s-ar putea așa ceva? Nu am cunoscut niciodată bărbat, iar fecioria mea i-am închinat-o lui Dumnezeu, astfel încât mă întreb cum ar putea o fecioară să aibă un copil fără să se fi atins vreodată de un bărbat, și fără să trădeze fecioria sa”.
(7) Adont Iy dest Iy angele Gabriel : « Dame, Dieu at bien poioir de tot faire et defaire ; ilh veult de toy faire sa mere, si qu'ilh serat ton fis, et serat oussi ton pere, et enssi ne perderas riens de chu que tu as voweit ; ilh garderat mult bien ta casteit. » Et quant Marie oiit chu, se dest : « Ancelle je suy à Iy, si fache de moy son plaisier. »	(7) Atunci îngerul Gabriel i-a zis: „Fecioară binecuvântată, Dumnezeu are puterea să facă toate și să desfacă toate; vrea să facă din tine Maica sa, iar el va fi Fiul tău, și va fi de asemenea Tatăl tău, iar toate acestea fără să-ți încalci în niciun fel votul tău de feciorie: el îți va păstra castitatea”. Iar când a auzit acestea, Maria a zis: „Sunt slujitoarea sa, să facă în mine după voința sa”.

 

Mervelhe de Nostre-Damme Del virginiteit de Nostre-Damme  Dieu entrat en corps Marie par l’orehle	Minunea Sfintei Maria. Fecioria Sfintei Maria. Dumnezeu a intrat în Maria prin ureche
(8) Atant s'en est ly angele aleis, et Marie demorat conchuit et engrossie de Dieu, qui en ses flans s'aombrit en celle heure ; et entrat Dieu en Marie par l'orelhe, car par l'orelhe entendit l'angele, et enssi que Ii sons de la vois entrat en l'orelhe, enssi entrat awec la sainte Triniteit de Pere, Fis et Saint-Esprit, car de chi fait ne soit riens Iy membre natureit de la virge Marie, ne sa fleur virginal.	(8) Atunci îngerul a plecat iar Maria a rămas însărcinată și grea prin puterea lui Dumnezeu, care s-a înfiripat atunci în pântecele ei.  Dumnezeu a intrat în Maria prin ureche, deoarece cu urechea a auzit glasul îngerului, și în momentul în care sunetul vocii a pătruns în urechea ei, în acelaşi timp a intrat și Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și tocmai datorită acestui fapt organul natural al Fecioarei și floarea lui virginală nu au știut nimic.
[p. 339] (9) Cascons doit savoir que enssi que Iy soleal trespasse la voiriere qui est saine et entier, et resplendist sa clarteit ouItre, et puis soy retrait sens le voire emperier ne rompir à passeir ; enssy soy mist Dieu en corps de Marie par l'orelhe où elle conchuit la parolle, et resplendist dedens li et espandit sa vertut et clarteit de la sainte Triniteit, sens violenche faire à virginiteit. Et ilh soy retrahist cest al enfanteir ; ilh issit fours par l'orelhe où ilh astoit dedens entreis, virginiteit demorant sens rumpre ne casseir en nulles des parties.	(9) Trebuie să știți că așa precum soarele trece printr-un geam de sticlă fără să-l spargă și făcând să-i strălucească razele în interior, iar apoi se retrage fără să aducă vătămări geamului de sticlă prin trecerea sa, tot la fel și Dumnezeu a intrat în pântecele Mariei prin ureche, pe acolo zămislind Cuvântul. Dumnezeu strălucește în ea, răspândește virtutea și lumina sa și lumina Sfintei Treimi, fără să producă stricăciuni fecioriei ei. S-a retras la naștere tot la fel; a ieșit prin ureche, pe unde intrase, fecioria rămânând intactă fără a fi ruptă sau distrusă în niciun fel.

  

CAPITOLUL 4

CĂSĂTORIA MARIEI CU IOSIF 

  

Ce que Dieu mandat par l’angle	Ceea ce Dumnezeu transmite prin înger
(1) Item, à cel temps astoit la loy teile que, se une femme fust grosse d'enfant et elle n'awist marit, elle fust lapidée ou arse, et jà n'en posist escappeir, ne pour avoir ne por grandeur.	(1) În acele vremuri, legea spunea că o femeie însărcinată fără să aibă un soț să fie lapidată sau arsă de vie; Maria nu putea scăpa de această lege, nici datorită bogățiilor ei, nici datorită tribului familiei sale.
(2) Si avient que tous les barons de paiis et Iy evesque de la loy astoient I jour aleis au temple por oreir ; adont vient une vois qui leurs dest en hauIt : « Sangnours, Dieu vos mande que vos donneis Marie I marit de la lignie dont elle est née, » et atant soy partit la vois.	(2) Într-o zi, toți demnitarii țării și doctorul legii s-au întrunit la templu pentru a se ruga; atunci, un glas venit de sus le-a spus: „Domnilor, Dumnezeu vă poruncește să o dați pe Maria unui soț din tribul din care a ieșit ea însăși”, iar apoi glasul a dispărut.
Coment Nostre-Damme fut mariée  De marit Nostre-Damme, qui oit bien IIc ans	Cum Maica Domnului a fost dată în căsătorie unui bărbat care avea mai bine de 200 de ani
(3) Et Ii evesque at mandeit tous les barons de la terre, par le conselh de I juys qui astoit mult saige. Atant vinrent vies et jovenes, grant et petis, et muIt en y vient qui n'avoient cure del marier ; mains quant ilhs veirent la pucelle, se n'y avoit si gran saingnour qui ne le vosiste avoir esposeit, tant astoit belle et plaine de la grant grasce de Dieu.	(3) Atunci, doctorul legii i-a întrunit pe toți demnitarii țării, ținând seama de sfaturile unui evreu foarte înțelept. Au sosit așadar bătrâni și tineri, mari și mici și mulți sunt cei care au venit, cărora nici măcar nu le trecea prin minte că vor fi ei soțul ales; însă când au văzut-o pe Fecioară, toți și-au schimbat părerea și fiecare dintre cei adunați începeau să nutrească speranța că el va fi alesul, atât era de frumoasă și plină de tot harul lui Dumnezeu.
(4) En cel conrois est venus I dammoseais qui fut nommeis Joseph, qui astoit venus por veioir le mariage et nient por la pucelle à avoir, car ilh astoit trop vies, ilh avoit bien IIc ans ou plus ; chis Joseph soy mist deleis I pileir, portant qu'ilh se doubtoit que les gens menues ne l'abatissent à terre al presse.	(4) Un om cumsecade, numit Iosif, a venit și el la această adunare; el venise ca să vadă căsătoria, nicidecum să spere că va obține mâna Fecioarei, deoarece era foarte bătrân; avea 200 de ani sau mai bine; acest Iosif s-a proptit în spatele unui stâlp, fiindcă se temea ca oamenii din mulțime să-și bată joc de el și chiar să înceapă a-l lovi cu violență.
(5) MuIt fut Joseph escarnis et degabbeis des enfans et oussi des bachelleirs et des dameseais ; mains ilh n'y acontoit riens.	(5) Totuși copiii și chiar niște bogătași și coconi îngâmfați au început să-și bată joc de Iosif și îl ridiculizau; însă el nu ținea seama de toate acestea.
(6) Quant tous les barons furent enssi assembleis, se dest Ii evesque : « Saingnours, je vos ay chi mandeit  par le commandement de Dieu ; si veulhiés proier à ly que ilh nos veulhe donneir à cognoistre qui digne est de la pucelle Marie esposeir et avoir. »	(6) Când toți demnitarii s-au adunat, doctorul legii le-a zis: „Domnilor, v-am convocat în acest loc la porunca lui Dumnezeu; de aceea vă rog să ne rugăm împreună ca să știm cui i-a rezervat-o pe Fecioara Maria drept soție”.
Li angle parolle à peuple de Marie la virge	Îngerul vorbește poporului despre Fecioara Maria
(7) Atant ont fait leur orison, et enssi qu'ilh astoient là, si leur dest I angele : « Barons, Dieu vos mande par moy que cascon de vous prende une verge en sa main, et chis en cuy main la verge florisseroit, chis aurat la pucelle sens contredit. »	(7) Atunci au început să se roage fiecare și în timp ce erau în rugăciune, un înger le-a zis: „Demnitarilor, prin mijlocirea mea, Dumnezeu vă poruncește să luați în mână un baston, iar cel al cărui baston va înflori, acela va avea mâna Fecioarei, fără discuție”.
(8) Et tantoist ont pris verges en leur mains, puis se sont recuchiés en orisons ; et puis fist Ii evesque unc sermon, et fait cascon [p. 340] sa main leveir en hault awec la verge ; et Joseph, qui tenoit son bordon de quoy ilh s'apoioit, si le levat en hault.	(8) Deîndată, fiecare a luat câte un baston în mână și au început să se reculeagă în rugăciune; apoi doctorul legii a ținut o omilie și a cerut fiecăruia să înalțe bastonul deasupra capului; iar Iosif, care-și ținea și el bastonul ce-l folosea la mers, l-a ridicat și el deasupra capului.
Ly bordon Joseph commenchat à florir et fruit porteir	Bastonul lui Iosif a început să înflorească și să aducă roade
(9) Là oit I garchon qui degaboit Joseph, et tant que Joseph en voult aleir sa voie ; mains tout enssi com ilh soy turnoit, commenchat son bordon à florir et fruit porteir, et s'asseit par-desus I blan colon, qui signifioit Jhesu-Crist, et la verge signifioit Marie.	(9) Era acolo un copil care a început să râdă de Iosif, astfel încât Iosif se întorsese pentru a pleca; însă, în timp ce se întorcea pentru a pleca, bastonul său a început să înflorească și să aducă roade și un porumbel alb, care-l simboliza pe Isus Cristos, s-a așezat în vârful bastonului, care o simboliza pe Fecioara Maria.
(10) Mains quant les Juys veirent chu, si allont apres luy et le firent retourneir, se Ii dessent que ilh auroit la pucelle, car Dieu le volloit.	(10) Iar când evreii au văzut minunea au mers spre el, l-au întors din cale și i-au spus că va avea mâna Fecioarei, fiindcă asta era voința lui Dumnezeu.
(11) Adont ont pris la verge atout la flour, qui jettoit si grant odour que ilh sembloit à cascon que ilh fust en paradis. Cette verge fut presentée al evesque ; mains enssi com Iy evesque le monstroit à peuple, la verge salhit fours de ses mains et se entrat ens ès mains Marie, la benoite virge.	(11) Atunci au luat bastonul înflorit, floarea răspândea un parfum atât de puternic încât toți credeau că sunt în paradis. Acest baston a fost adus înaintea doctorului legii; iar în timp ce doctorul legii îl arăta mulțimii i-a scăpat din mâini și s-a deplasat singur în mâinile Fecioarei Maria, binecuvântata.
La vierge Marie fut esposée à Joseph	Fecioara Maria devine soția lui Iosif
(12) Adont desquendit Ii evesque, si at esposeit là meismes Marie et Joseph. Chis Joseph n'astoit mie riche hons, si aloit aide quiere à ses amis por faire ses noches ; si demorat pres de trois mois.	(12) Atunci doctorul legii a coborât și, chiar în acel loc, i-a unit prin căsătorie pe Maria și Iosif. Acest Iosif nu era bogat și de aceea a mers să ceară ajutor prietenilor săi pentru cheltuielile de nuntă. A fost plecat timp de trei luni.
(13) Et quant ilh fut revenus, si s'aperchut que sa femme astoit enchainte ; si en fut mult corochiet, se Ii blamat mult durement, car ilh n'avoit oncques jut awec lée, puis s'en alat altre part cuchier por dormir.	(13) Iar când a revenit și-a dat seama că soția sa era însărcinată;  s-a mâniat în sine și a început să o certe cu asprime deoarece el nu se unise cu ea; apoi a plecat să se culce într-un loc separat de ea.
Li angle parlat à Joseph	Îngerul i-a vorbit lui Iosif
(14) Cette nuit vient I angele à Joseph et Iy dest : « Joseph, ne t'esmaie nient de chu que ta femme est enchainte, car chu est deI Saint-Esperit, et elle porte Dieu en ses flans ; si serat Ii enfe qu'elle porte le fis de Dieu, si sierat nommeis Jhesus, et serat sires de tout le monde. Et portant Dieu toy mande que tu garde la pucelle castement, car elle est et serat toudis virge parfaite. »	(14) În acea noapte un înger i-a apărut lui Iosif și i-a zis: „Iosife, nu te teme pentru faptul că soția ta a rămas însărcinată, fiindcă lucrul este de la Duhul Sfânt, iar ia îl poartă pe Dumnezeu în pântecele ei; iar copilul ce-l va naște va fi Fiul lui Dumnezeu; se va chema Isus și va fi Stăpânul întregii lumi. De aceea Dumnezeu îți cere să păstrezi castitatea Fecioarei fiindcă este și va fi mereu fecioară perfectă”.
(15) Grant joie en oit Joseph, quant ilh entendit chu ; si vient à lit Marie, et Ii priat merchis de chu qu'ilh Ii avoit dit.	(15) Iosif s-a bucurat tare mult auzind aceste lucruri. A venit în patul Mariei și i-a cerut iertare pentru cele ce-i zisese.
(16) Et la damme Iy pardonnat volentiers, et Ii priat que ilh le vosist myneir veioir sa cusin Elizabeth, le femme Zacharias, qui ne poioit parleir, laqueile astoit enchainte d'enfant ; et Joseph l'y mynat.	(16) Iar Fecioara l-a iertat din inimă și i-a cerut frumos să o conducă la verișoara sa Elisabeta, însărcinată și ea cu un copil; ea era soția lui Zaharia, care nu putea vorbi; iar Iosif a condus-o la Elisabeta.

  

CAPITOLUL 5
VIZITA LA ELISABETA ȘI IOAN BOTEZĂTORUL 

  

Marie visentat Elisabeth  De sains Johans qui parlat en ventre sa mère  Del Magnificat	Maria în vizită la Elisabeta. Sfântul Ioan a vorbit în sânul mamei sale. Magnificat
(1) Et quant Marie devoit entrer en la maison Zacharie, se Ii vint Elizabeth al entrée al encontre de lée, et se l'acolat et Iy fist grant fieste en disant : « Hée Dieu! que m'est-ilh avenus grant joie et grant honneur, quant la mere Dieu, le roy de chi monde et de chiel, me vient veioir. »	(1) În timp ce Maria intra în casa lui Zaharia, Elisabeta îi vine în întâmpinare în pragul ușii, a îmbrățișat-o și i-a oferit o ospitalitate pe cinste, zicând: „Oh! Doamne! Ce mare bucurie și cinste mi-ai făcut fiindcă a venit Maica Dumnezeului meu, Regele acestei lumi și al cerului, vine să mă vadă.
(2) Sains Johans, qui encor astoit en ventre sa mere, cognuit son Saingnour, si soy drechat sour ses dois piés, et puis [p. 341] s'engenulhat et jondit ses dois mains vers son Sangnour, et Ii priat merchi et dest : « Sires, bien vengniés tu qui m'as tant de vertus donneit que je me puy drecher chaens ; or sai-ge bien que tu es venus por tes gens salver. »	(2) Sfântul Ioan care era încă în sânul mamei lui l-a recunoscut pe Domnul, s-a ridicat în două picioare și s-a îngenunchiat înaintea Domnului, împreunându-și mâinile, și i-a adus mulțumire zicând: „Fii binecuvântat Doamne că mi-ai dat puterea ca de aici, din sânul mamei mele să te laud; acum știu că tu ai venit să mântuiești poporul tău”.
(3) Et commenchat sains Johans à dire le Magnificat anima mea Dominum ; et si hault disoit tout chu que la vois en venoit fours de la bouche Elisabeth sa mere.	(3) Și sfântul Ioan a început să spună rugăciunea Magnificat anima mea Dominum; și spunea rugăciunea folosind glasul și gura mamei sale Elisabeta.
(4) Chu fut en la citeit Juda, en la maison Zacharie, le promier an del incarnation Jhesu-Crist, le XXIIIIe jour de mois de junne.	(4) Acestea s-au petrecut în cetatea lui Iuda, în casa lui Zaharia, în primul an al întrupării lui Isus Cristos, la 24 iunie.
Zacharie reparlat	Zaharia începe să vorbească
(5) En cel propre jour fut saint Johans neis, et les parens alerent à temple por nunchier à Zacharie que son fis astoit neis, et Ii demandont comment ilh Iy plaisoit que ilh fust nommeis.	(5) În aceeași zi, s-a născut sfântul Ioan, iar apropiații au mers la templu pentru a-i aduce vestea lui Zaharia că i s-a născut fiul și îi cereau cum dorește să-i pună numele.
(6) Et Zacharie, qui ne poioit parleir, escript en une tauble de chire que ilhs le nommassent Johans. Adont fut-ilh baptiziet solonc leur loy, et fut nommeis Johans ; et oussitoist qu'ilh fut circonchis, son pere Zacharias reparla.	(6) Iar Zaharia, care nu putea vorbi, a scris pe o tabletă din ceară că se va numi Ioan. Atunci a fost botezat după legile lor și i s-a pus numele Ioan; apoi, deîndată ce a fost circumcis, tatăl său a redobândit graiul.
Del sainte vie Johan-Baptiste	Viața sfântă a lui Ioan Botezătorul
(7) Chis sains Johans fut mult proidhons, et puis baptizat apres. Et quant sains Johans oit XV ans d'eaige, ilh entrat en I hermitaige por servir Dieu ; et ne vestoit aultre vestiment que de foins mariens et de poilhe de chamos, et se ne mangnat oncques de pain ne altres viandes, fours que rachines qu'ilh prendoit por les boscaiges.	(7) Acest sfânt Ioan era un om foarte bun, iar mai târziu a devenit Botezător. La vârsta de 15 ani a intrat într-un ermitaj pentru a-l sluji pe Dumnezeu; nu purta nimic pe el decât o haină făcută din ierburi seci și din păr de cămilă și nu mânca niciodată pâine nici alt fel de hrană, decât rădăcini ce le strângea străbătând prin păduri.
(8) Quant saint Johans fut neis, si soy partit Nostre-Damme deI maison Zacharie et revient en Nazareth et demorat illuc.	(8) După nașterea sfântului Ioan, Sfânta Fecioară a părăsit casa lui Zaharia și a revenit la Nazaret unde s-a stabilit.

  

  

CAPITOLUL 6
BETLEEM : RECENSĂMÂNT, NAȘTEREA, MINUNI 

   

Augustus fist la description de monde	Augustus face recensământul lumii
[p. 341, l. 20] (1) A cel temps avient que Augustus Cesaire mandat par tout le monde à ses prevost et balhiers que ilhs rechussent et levassent à cascon de chief d'homme et de femme I denier d'argent ; et chu fasoit-ilh por savoir le nombre de cheauz qui astoient en sa subjection et desous sa saingnorie, et combien sa terre poroit valoir.	(1) La acea vreme, Augustus Cezar a poruncit tuturor dregătorilor și funcționarilor imperiali să colecteze taxă pe fiecare cap de locuitor, bărbat și femeie, un dinar de argint. A făcut acest lucru pentru a ști numărul supușilor săi și pentru a cunoaște ce valoare avea teritoriile lui.
(2) Et commandat que tous cheaux des casteals, des vilhes et des boch apportassent leurs deniers aux citeis desous lesqueiles ilhs astoient demorans.	(2) Astfel a poruncit tuturor locuitorilor din marile orașe, din sate și cătune să aducă prețul taxei în orașul, satul sau cătunul de unde își trăgea fiecare obârșia.
(3) Chis deniers astoit d'argent et valoit X petis deniers cursaibles, et astoit dedens ches denirs enprinteit l'ymaige deI Emperere, et escript son nom tout altour.	(3) Acești dinari erau din argint și valorau 10 mici dinari obișnuiți (adică 10 zile de lucru). Figura împăratului era imprimată pe aceste piese, iar numele lui era înscris de jur-împrejur.
Joseph et Marie s’en allont en Bethleem	Iosif și Maria merg la Betleem
(4) Se avient que cheaux de Nazareth et de paiis environ furent somons del paiier leur deniers en Bethleem, car là le devoit rechivoir Turnus, qui prinche astoit de chi paiis.	(4) Astfel și locuitorii din Nazaret și din zonele învecinate au fost invitați să plătească taxa lor la Betleem, fiindcă acolo trebuia să primească dinarul de argint Turnus, guvernatorul acestui ținut.
[p. 342] (5) Adont y alat Joseph, et se y emmynat sa femme Marie awec Iy. Et quant ilh vinrent alle entrée de la citeit, si est la benoite vierge Marie demorée desus une blanche pire, et ratendit là Joseph qui astoit aleis en la citeit por avoir hosteil ; mains ilh y avoit assemblet tant de gens que ilh ne pot hostet avoir ; si revint à la vierge Marie et Ii dest.	(5) Atunci Iosif a pornit la drum, luând-o cu sine și pe soția lui, Maria. Iar când au ajuns la intrarea în oraș, fericita Fecioară Maria s-a așezat pe o piatră albă în așteptarea lui Iosif, care se dusese în oraș să caute un loc de găzduire; însă era o așa de mare forfotă de oameni încât nu a găsit niciun loc pe la casele de oaspeți. A revenit să-i spună rezultatul și Mariei.
(6) Et Marie respondit qu'ilh troveroit bien hosteit ; si entrarent ambdois en la citeit, et trovarent la filhe d'onc riche hons, à cuy Marie priat que elle Ii vosist presteir une anglechon en sa maison. Et elle respondit qu'elle n'astoit mie damme del hosteit, mains s'elle poioit, elle prieroit tant son pere que ilh Ii presteroit.	(6) Maria a spus că vor găsi ei ceva pentru a se adăposti. Așa se face că au intrat în oraș, unde au întâlnit o copilă a unui om bogat. Maria a întrebat-o dacă ar avea un locușor de găzduire și pentru ei în casa lor. Ea i-a zis că nu este stăpâna casei, însă, dacă ar putea, ar insista stăruitor pe lângă tatăl ei să le găsească un locușor.
(7) Atant vint la fiIhe à pere, et Ii priat ; mains son pere Ii dest que sa maison astoit trop plaine de gens, et la filhe Ii dest qu'ilh les metteroit bien en l'estauble des mules, et chis Ii otriat.	(7) Copila s-a dus deîndată la tatăl ei, însă acesta i-a zis că era deja mult prea multă lume în casa sa. Copila a zis atunci că i-ar putea găzduit foarte bine și în grajdul vitelor, tatăl ei acceptând aceasta.
(8) Atant entrarent dedens Marie et Joseph, et la filhe les mettit en stauble, et leur fesist la pucelle volentier ayde, se elle posist ; mains elle n'avoit nuls mains, et touvois elle leur fist aporteir pain et vin, et de teils biens qu'ilh avoit al hoisteit.	(8) Atunci Iosif și Maria au intrat în staul. Copila ar fi dorit din inimă să le dea o mână de ajutor, dacă ar fi putut, însă ea nu avea mâini. Le-a adus totuși o bucată de pâine și niște vin și ceva de mâncare, ceea ce a găsit prin casa de oaspeți.

 

Gran myracle de Nostre-Damme Mervelhe des trois chirges	Marea minune a Maicii Domnului. Minunea celor trei lumânări
(9) Et quant chu vient enssi que le meynuit, si descendirent en le stauble III candelabre de fin or, et par-desus III grans cierges alumeis, qui jettoient oussi grant clarteit que le soleal fait à medis.	(9) Când s-a făcut miezul nopții, trei candelabre din aur fin au coborât în staul și în ele erau înfipte trei lumânări mari aprinse și răspândeau atâta lumină împrejur încât părea să fie soarele la amiază.
(10) Et est chu veriteit, car Ii unc des trois chirges art devant l'auteit Sainte-Sophie, en Constantinoble, et les dois aultres devant les dieux des Sarasins, à Mech ; et ardent todis nuit et jour, et ne amerissent riens, et remanent todis tout entiers.	(10) Iar acest lucru este adevărat deoarece una din aceste lumânări arde și astăzi  la Constantinopol, în fața altarului din Sfânta-Sofia, iar celelalte două înaintea zeilor sarazinilor, la Meka. Ard încontinuu, zi și noapte, nu se micșorează cu nimic și rămân mereu intacte.
(11) Ches chirges arderoient al fons de la mere, ne ons ne les poroit esteindre, tant sont-ilh de grant digniteit.	(11) Aceste lumânări ar arde chiar și pe fundul mării și nu le-am putea stinge niciodată atât de mare este renumele lor.
De la pucelle de Bethleem  Jhesus fist myracle à la pucelle	Copila de la Betleem  Isus a făcut o minune pentru această copilă
(12) Enssi com droit à meynuit, ou là entour, s'enveilhat sainte Marie, et priat à Joseph que ilh vosist appelleir la pucelle qui astoit filhe del hosteit ; et Joseph le huchat III fois. Quant celle l'entendit, si soy levat et s'en vient droit à Marie, se Ii dest : « Damme, de moy areis petit ayuwe, mains je feray chu que je poray, car je n'ay nuls mains. »	(12) Astfel, deoarece era chiar miezul nopții, sau cam așa ceva, Sfânta Maria s-a ridicat și l-a rugat pe Iosif să o cheme pe copilă, acea fată a proprietarului staulului; iar Iosif a chemat-o de trei ori. Când ea l-a auzit, s-a ridicat din pat și a plecat în staul lângă Maria, căreia i-a zis: „Maică Sfântă, eu nu vă pot ajuta cu nimic fiindcă nu am mâini, însă voi face ceea ce pot așa cum sunt”.
(13) Atant vient acourant la pucelle devers la virgue Marie ; mains quant elle vient là, elle trovat l'enfant deleis la mere qui jà astoit neis, car chu fut ouvre divine ; et issit Iy enfe par l'orelhe, où elle avoit conchuit. Tout enssi com ons voit que Iy soleal passe parmy une voriere, là ilh [p. 343] est la plus saine, tout en teile maniere soy delivrat Nostre-Damme, car elle demorat virgue, ne oncques ne fut violées.	(3) Însă când a ajuns alergând la Fecioara Maria, copila l-a aflat deja pe noul născut lângă mama lui. A fost o lucrare divină: copilul ieșise pe ureche, prin locul pe unde a fusese conceput. Așa cum soarele trece printr-o fereastră de sticlă, lăsând-o intactă, tot la fel Fecioara Maria a rămas fecioară după naștere și fără a fi deflorată.
(14) IIIuc avint gran myracle, car la pucelle, qui sens mains astoit, vout prendre l'enfant az dois toignons de ses bras, et Dieu Iy rendit ses dois mains.	(14) S-a mai produs încă o minune. Când copila fără mâini a dorit să ia pruncul în brațe cu cioturile ei de mâini, Dumnezeu a făcut să-i crească instantaneu amândouă mâinile.
Lez propheties sont acomplies	Les prophéties sont accomplies
(15) Enssi nasquit Jhesus en I povre lieu, le promier an deI incarnation, le XXVe jour de mois de decembre, entour l'heure de meynuit.	(15) Așa s-a născut Isus într-un loc sărăcăcios, la 25 decembrie, anul 1, în jurul miezului nopții.
(16) Adont furent toutes acomplies les propheties de la nativiteit Jhesu-Crist, qui longtemps devant avoient esteit denunchiés par les sains prophetes.	(16) Astfel s-au împlinit profețiile cu privire la nașterea lui Isus Cristos, care fusese prevestită cu mult timp înaintea venirii sale de sfinții proroci.
(17) Adont chaiit l'ymaige que Virgile avoit faite à Romme, enssi com j'ay dit deseur, où ilh avoit escript que :  Quant vierge enfant auroit,  Que ladit ymage chairoit.	(17) În acel moment , statuia pe care o făcuse Virgil la Roma s-a dărâmat, după cum am pomenit mai sus, pe care era scris: Când o copilă Fecioară va da naștere, atunci această statuie va cădea și se va distruge.
(18) Item, quant Jhesus fut neis, ladit pucelle le cuchat en une creppe et l'enwolepat de blans drappeais. Ceste pucelle que je dis fut nommée Anestause, et c'este la virgue sainte Anestase, qui vient corrant à son pere, qui astoit I des maistres de la loy, se Ii monstrat ses mains.	(18) Când s-a născut Isus, tânăra femeie fără mâini, vindecată, l-a culcat într-o iesle și l-a înfășurat în scutece albe.  Se numea Anastasia – adică sfânta Anastasia fecioară. A alergat la tatăl ei, care era un însemnat doctor al legii, și i-a arătat mâinile.
(19) Se Ii dest : « Qui t'at rendue novelles mains ? » Et cel respondit : « Pere, ly Salveur de tout le monde, qui maintenant est chaens neis de mere. »	(19) Tatăl i-a zis: „Cine ți-a dat aceste mâini noi?” Iar ea a răspuns zicând: „Tată, Mântuitorul întregii lumi, care tocmai s-a născut în staulul nostru dintr-o mamă Fecioară, el mi-a dat aceste mâini”.
Grant myracle du père de la pucelle	Marea minune a tatălui copilei
(20) Quant chis entent sa filhe, se ne le voult mie croire, ains fut mult corochiés, si prent une espée et dest que ilh trencherat sa filhe ses mains, car elle faulsoit leur loy vilainement ; mains quant ilh le quidat ferir, si avoiglat et ne voit got, si criat à sa filhe merchi. Celle respont que jamais ilh ne seroit relumyneis s'ilh ne creioit en la virgue Marie, de cuy Dieu astoit neis.	(20) Când a auzit tatăl copilei cele relatate nu voia să creadă și s-a mâhnit foarte tare. A apucat o sabie și era hotărât să taie mâinile copilei lui deoarece trădase legea lor străbună. Însă când a încercat să lovească a devenit dintr-o dată orb. A început ă strige după ajutor și să-și ceară iertare de la fiica lui. Aceasta i-a zis că nu-și va recăpăta niciodată vederea dacă nu va crede în Fecioara Maria din care s-a născut Dumnezeu.
(21) Ly juys dest : « Filhe Anestaise, je croy fermement que tu as tenuit à tes mains le soverain roy de monde, qui de la vergue est neis sens luxure et sens pechiet, mains en pure virginiteit. » Et tantoist qu'ilh oit chu dit, se revient à Iy sa lumyre.	(21) Evreul zise atunci: „Anastasia, copila mea, cred cu tărie că l-ai ținut în brațe pe stăpânul Rege al lumii, născut din Fecioară fără cea mai mică pată de păcat, păstrându-și curată și neatinsă fecioria”. Și de îndată ce a rostit aceste cuvinte, i-a revenit văzul.
(22) En l'estauble où Dieu naquit, avoit II biestes mues, I buef et une asne, qui le rechafoient de leur alaines, car adont fesoit mult froit, ch'astoit Iy plus frois temps de l'an.	(22) În staulul în care Dumnezeu se născuse erau și două animale tăcute, un bou și un măgar, care încălzeau prin suflarea lor pruncul, fiindcă era destul de frig. Pe atunci era momentul cel mai rece din an.
(23) Dieu ly soverain roy fut neis en petit estat, chu nos signifiie humiliteit.	(23) Dumnezeu, stăpânul Rege s-a născut așadar într-o condiție modestă, lucru ce ne arată cât s-a smerit pentru noi.
Del estable où Dieu fut neis fut fait I englise   Del four sour quoy Dieu jut	Staulul în care s-a născut Dumnezeu a devenit o biserică. Paiele pe care a fost așezat Isus
[p. 344] (24) Et deveis savoir que Iy estauble où la creppe estoit fut depuis edifiiet une engliese en laqueile giest sains Jherome, Iy noble docteur qui enlumynat sy fortement sainte engliese de sa bonne doctrine ; et y gist oussi madamme sainte Paule et sainte Eustoche ; ches trois gisent en droit lieu où la creppe fut.	(24) Cu siguranță știți că pe locul staulului în care se afla ieslea s-a construit o biserică în care se află rămășițele sfântului Ieronim, fericitul doctor care a arătat cu atâta măiestrie noblețea Bisericii și a apărat sfânta învățătură creștină. Se mai află în acea biserică și sfintele Paul și Eustochia. Toți trei dorm somnul de veci exact pe locul unde se afla ieslea.
(25) En celle engliese fut mis ly fain ou Iy four sour quoy Dieu jut quant ilh fut neis ; mains depuis le fist sainte Helene, le mere l'emperere Constentin, porteir à Romme et mettre en l'engliese Nostre-Damme le maiour.	(25) În această biserică s-au așezat și paiele sau furajele pe care fusese culcat Dumnezeu la nașterea lui; însă mai apoi, sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a luat aceste paie și le-a dus la Roma în biserica Santa Maria Maggiore – Sfânta Maria cea Mare.

  

CAPITOLUL 7
DUPĂ NAȘTEREA LUI ISUS 

  

Annonce aux bergers	Vestea adusă păstorilor
(1) Celle jour que Dieu fut neis, vient I angle aux pastureals, et se leurs nunchat que Dieu astoit neis de virgue en Bethleem, et l'alassent adoreir.	(1) În ziua nașterii lui Dumnezeu, un înger a venit să aducă vestea că Dumnezeu s-a născut dintr-o Fecioară la Betleem păstorilor și le-a spus să meargă să-i aducă închinare.
(2) Adont est aparut I estoile deseur Bethleem la citeit, qui fist les pastureals corir vers Bethleem ; si troverent Jhesum droit en l'estauble, s'en furent mult joians.	(2) Atunci a apărut deasupra orașului Betleem o stea care i-a condus pe păstori până la Betleem; l-au găsit acolo pe Isus în iesle și s-au bucurat nespus de tare.
Del circoncision Jhesu-Crist	Circumcizia lui Isus Cristos
(3) AI VIIIe jour fut-ilh baptisiet ou circonchis solonc le loy des Juys ; si vos diray comment ilhs Iy trencharent del peais de son membre naturel ; chu estoit la baptemme des Juys, et Dieu qui fut extrais des Juys fut baptisiés ou circonchis solonc leur loy.	(3) În ziua a opta, Isus a fost botezat sau circumcis conform legilor iudaice. Vă pot spune că au tăiat o bucată din pielea de pe mădularul său; așa se făcea botezul la evrei, iar Dumnezeu, născându-se în acest popor, a fost botezat sau circumcis conform legii lor.
(4) A cel citeit de Bethleem fut la joie mult grant faite por cel nativiteit, et disoit cascons que chu astoit Iy fis Joseph ; mains chu astoit gas.	(4) În acest oraș, Betleem, bucuria a fost mare cu ocazia acestei nașteri și fiecare spunea că era „fiul lui Iosif”; însă se înșelau desigur.
Mervehle de la Tabarite emeritoir	Minunea de la Taberna Meritoria
(5) Item doit-ons savoir que ons true en la sainte escripture que le jour quant Dieu fut neis avient à Romme mult grant myracle, car les riwes qui coroient là, et par especial la Tybre, et une fontaine que ons nom la Tabarite emeritoir, qui siet en [p. 345] Trans-Tyberin, devinrent oyle, et par tout le jour jettont grans riwes. Et enssi apparut I circle entour le soleal, al manere del arch celeste.	(5) Trebuie să știți de asemenea că se relatează în Sfânta Scriptură că a mai avut loc un alt mare miracol la Roma în ziua nașterii lui Dumnezeu. Râurile care curgeau prin Roma, în particular Tibrul și o fântână numită Taberna Meritoria, situată pe Transtevere, s-au preschimbat în ulei ce curgea cu belșug întreaga zi. De asemenea, în jurul soarelui s-a arătat un cerc, asemenea unui curcubeu.
(6) Item en la citeit de Jherusalem entrat à chi jour une bieste que oncques nuls hons n’avoit plus veyut, n'en ne savoit-ons dont elle venoit, ne queile bieste chu astoit : elle coroit par la citeit de Jherusalem, et disoit que Jhesus astoit neis de virgue, qui venoit tout le monde rachateir.	(6) În acea zi a intrat în orașul Ierusalim o fiară pe care nimeni nu a mai văzut-o vreodată apoi; nu se știa de unde venea nici despre ce fel de fiară era vorba; alerga prin orașul Ierusalim și spunea că Isus s-a născut dintr-o Fecioară și că a venit să răscumpere lumea.
De Herode qui vouloit ochire l’enfant  Del stoile flammant	Irod voia să-l ucidă pe prunc.   Steaua strălucitoare
[p. 345, l. 6] (7) A cel jour astoit Iy roy Herode en Jherusalem, qui oit mult grant duelhe de chu que la bieste disoit, et jurat que ilh feroit l’enfant qui neis astoit ochire.	(7) În acele zile, regele Irod se afla la Ierusalim. A fost adânc bulversat de ceea ce spunea fiara și a jurat că va face totul pentru a ucide acel prunc despre care se spunea că tocmai se născuse.
(8) Adont regardat Herode vers Orient, si at veyut le stoile flammant ; si appellat I sien siervan, et Ii dest qu'ilh fesist les pas bien gaitier, car qui poroit prendre l’enfant qui astoit neis, ilh donroit à cheIi si grant terre qu'ilh seroit riche à tousjours, car ilh voloit l'enfant ardre et exilier.	(8) Atunci Irod a privit spre Orient și a văzut steaua strălucitoare; a chemat deîndată un slujitor căruia i-a poruncit cu strășnicie să supravegheze toate trecerile. Cel care va pune mâna pe pruncul nou născut va primi o întindere de moșie atât de mare încât va deveni bogat peste generații. Dorința lui era aceea de a-l nimic pe prunc și de a-l elimina.

  

CAPITOLUL 8
REGII MAGI 

  

Melchior le roy – Jaspar – Baltasar	Regele Melchior – Gaspar – Baltazar
(1) A cel temps astoit roy de Tharse en Perse uns valhans hons qui astoit nommeis Melchior en hebreu ; chu est à dire en grigois Sarachin et en latin Damasticus.	(1) În acele vremuri, regele din Tars, în Persia, era un om foarte renumit, care se numea Melchior în ebraică, adică Sarachin în grecește și Damascticus în latinește.
(2) Si avoit I altre roy en Arabe qui astoit nommeis Jaspar en hebreu ; ch'est en grigois Malgalat et en latin Appelliens.	(2) În Arabia exista un alt rege, numit Gaspar în ebraică, Malgalat în grecește și în latinește Appelliens.
(3) Et avoit I aItre roy en la terre de Saba, chis fut nommeis en hebreu Balthasar ; chu est en grigois Galgalat, et en latin Amerus.	(3) Iar în țara din Saba domnea un alt rege, numit în ebraică Baltazar, în grecește Galgalat și în latinește Amerus.
(4) Ches trois roys astoient si grans clers qu'ilhs astoient nommeis devineurs, c'est ortant à dire com philosophe.	(4) Acești trei regi erau atât de mari clerici încât erau supranumiți magi, ceea ce este echivalentul filosofilor.
Les trois rois s’en vont  Cassathla citeit	Cei trei regi pleacă la drum. Orașul Cassath
(5) Ches trois roys veirent l’estoile qui s'apparut en Orient, le jour que Dieu fut neis, et le veirent tous oussitost Iy uns com l'autre. Adont se mist cascon de ches trois roys al chemyn, pour aleir où Ii estoile les conduroit, car ilh disoient que Dieu astoit nasquis de virge qui le monde devoit rachateir ; se le voloient aleir adoreir à la citeit de Cassath [Calsach en B] en Ynde.	(5) Aceștia trei au văzut steaua apărută în Orient în ziua în care Dumnezeu a venit în lume; toți au observat-o, unul ca și ceilalți, imediat. Toți trei s-au pus atunci la drum pentru a merge acolo unde steaua îi va conduce, fiindcă își spuneau că Dumnezeu se născuse dintr-o Fecioară și că el trebuia să răscumpere lumea. Doreau să meargă să i se închine în orașul Cassath, în India.
(6) S'y soy trovarent ches trois roys et s’asemblarent par bonne compangnie, quant ils soy cognurent et oirent dit li uns à l’autre leurs opinions, et astoient tous d’onne opinion.	(6) Acolo cei trei regi s-au întâlnit. Au făcut tovărășie, ca niște buni însoțitori, atunci când și-au povestit circumstanțele și momentul în care au văzut steaua: toți aveau aceeași opinie.
(7) Celle citeit de Cassath siet à LII journéez  de Bethleem, et nunporquant Dieu fist à trois roys grant myracle, car ils vinrent à Bethleem à XIIIe journee droite ; car ilh avoient jà aleit III ou IIII journées, anchois qu’ils s’encontrassent à Cassath.	(7) Orașul Cassath se află la 52 de zile de mers de Betleem și totuși Dumnezeu a făcut pentru acești trei regi o mare minune: au ajuns la Betleem exact în ziua a treisprezecea. Înainte ca ei să se fi întâlnit la Cassath, merseseră deja trei sau patru zile.
Les III roys vinrent en Judée  Herode parolle à eaux  Miracle à Herode	Cei trei au ajuns în Iudeea. Irod le vorbește. Minunea înaintea lui Irod
(8) Tant alerent ches trois roys que ils entrarent en Judée ; si ont troveit aux passaiges grans gens d’armes qui [p. 346] les prisent, et les mynarent devant Herode, qui leurs demandat cuy ilhs astoient et qu'ilh queroient.	(8) Cei trei regi au mers până ce au ajuns în Iudeea. La graniță au dat piept cu mulți oameni înarmați care i-au oprit și i-a dus înaintea lui Irod, care i-a întrebat cine sunt și ce caută.
(9) Promier parlat Jaspar et dest : « Sires, nos  summes rois qui allons querant I jovene damoiseal, qui est neis novellement, qui justicherat nos et vos et tous cheaux qui sont et qui sieront, car ilh est roy de tout le monde. »	(9) Gaspar a grăit primul zicând: „Doamne, suntem regi în căutarea unui prunc, născut recent, care ne va judeca, pe noi și pe toți cei care sunt și care vor fi, fiindcă el este regele întregii lumi”.
(10) Quant Herode entent chu se fut mult enbahis, et dest-ilh par trahison que chu ne poroit-ilh croire neis plus que uns cappons ne poroit del escuel où ilh astoit apparelhiés  por mangnier, salhir de la tauble à la perche chantant. Là demonstrat Dieu gran myracle, car Iy cappons salhit en plummes com de promier, et volat à la perche chantant.	(10) Când a auzit Irod acestea s-a zdrunciant, s-a înspăimântat foarte și cu perfidie le-a spus că nu ar putea crede în așa ceva precum nu poate crede că un clapon, care așteaptă cu nerăbdare o masă copioasă, ar sări peste masă și s-ar cuibări pe o creangă cântând. Atunci Dumnezeu a făcut o mare minune, fiindcă un clapon a sărit, înzestrat cu penele lui ca înainte, și a zburat către o creangă începând să cânte.
(11) Adont dest Herode aux trois rois par grant trahison qu'ilhs alassent tant querant qu'ilh le trovassent, et quant ilhs l'avoient troveit se retournassent par là, et ilh l'iroit aoreir.	(11) Atunci Irod, în marea lui viclenie, a spus celor trei regi să meargă în căutarea pruncului până ce îl vor afla și odată ce l-au aflat să revină pe la el și va merge și el să i se închine.
(12) Et les trois roys Ii oirent en convent ; puis soy partirent de luy, et soy misent al chemyn droit où ilh veirent l'estoile flammant, tant com ilh sont entreis en Bethleem.	(12) Cei trei regi au fost de acord; apoi au plecat și au reluat drumul spre locul în care îi conducea steaua strălucitoare până la intrarea în Betleem.
(13) Et Ii estoile s'abassat, si les mynat tout droit sour la maison où Dieu astoit, puis chaiit Ii estoile en I puiche ; et les trois roys entrarent en la maison, si ont troveit Marie qui alaitoit Dieu, son enfant.	(13) Ajunși acolo, steaua a coborât și i-a condus direct la casa în care Dumnezeu se afla și apoi a căzut într-un puț. Regii au intrat în casă și au aflat-o pe Maria care-și alăpta pruncul Dumnezeu.
Les III roys offrirent à Jhesus leurs joweals  La signifianche des III dons	Cei trei regi au oferit daruri lui Isus. Semnificația celor trei daruri
(14) Atant prist cascons des III roys ses joweals qu'ilh avoit aporteit, et Iy offrirent ; Iy anneis Melchior offrit encense, et Jaspar myrre, et Balthasar oir, et ilh les prist ; lesqueis trois dons ont trois grandes signifianches : car Iy oir signifie qu'ilh sierat roy de tout le monde, Iy encense signifie que ilh feroit la vielhe loy chaioir, et estaubliroit une novelle, et Ii mirre signifioit que ilh sieroit mors en la crois por le peuple à rachateir.	(14) Atunci au luat fiecare darurile cu care au venit și le-au oferit; cel mai în vârstă, Melchior, a oferit tămâie, Gaspar smirnă, Baltazar aur, iar Dumnezeu le-a primit cu bucurie. Aceste trei daruri au trei semnificații foarte importante: aurul simbolizează că acel prunc va fi Regele universului, tămâia simbolizează că el va face să cadă legea veche și va stabili o nouă Lege, și smirna simbolizează că va muri pe cruce pentru răscumpărarea lumii.
(15) Item nos trovons en l'escripture que quant Melchior ouffrit à Dieu encense, ilh Iy semblat qu'ilh fust en l'eage de II ans, et ilh semblat à Balthasar qu'ilh ewist V ans, et ilh semblat à Jaspar qu'ilh ewist VII ans.	(15) Se află într-un text scris faptul că atunci când Melchior a oferit tămâie lui Dumnezeu, pruncul i se părea că are deja doi ani; Baltazar a crezut că avea cinci ani, iar lui Gaspar i se părea că avea șapte ani.
Jhesus sengnat les III roys	Isus îi binecuvântează pe Regii Magi
(16) Apres chu se sont les trois roys partis, et ont pris hosteit en Bethleem meismes ; et quant ilhs furent al repouse se dest Melchior aux aultres :	(16) După aceea, cei trei Regi au plecat și s-au aciuat într-o casă de oaspeți la Betleem. Și pe când se odihneau ei, Melchior a zis celorlalți:
(17) « Bien doit yestre chis enfes roy de tout le monde, car ilh est mult saige, quant nos sengnat de sa diestre main qui signifie qu'ilh morat en crois, et enssi qu'ilh moy semble ilh at bien d'eage Il ans. » Enssi demoront et se sont aleis cuchiés.	(17) „Acest copil nu poate fi decât Regele lumii întregi, fiindcă este deosebit de înțelept; când ne-a binecuvântat cu mâna dreaptă, simbolizând că va muri răstignit pe cruce, mi s-a părut că avea cel puțin doi ani”. Discuția s-a oprit aici și s-au dus fiecare la culcare.

 

Ly angle s’apparut aux III roys	Un înger a apărut celor trei Regi
[p. 347] (18) Mains quant chu vient à meynuit, se vient uns angle aux trois roys, qui leurs dest :  « Barons, Dieu vos mande que vous n'en raleis mie par Judée, car Herode vos ochiroit ; mains raleis-en par aultre voie, et Dieu vos garderat de tous perilhes. »	(18) Însă, când s-a făcut miezul nopții, un înger a venit către cei trei Regi și le-a grăit astfel: „Domnilor, Dumnezeu vă face cunoscut să nu vă mai întoarceți prin Iudeea, fiindcă Irod v-ar ucide; așa că luați alt drum la întoarcere în țara voastră și Dumnezeu vă va feri de orice necaz”.
(19) Quant les trois roys entendirent chu, ilhs se sont leveis, puis en ralont par altre voie, et sains Mychiel les conduisit jusques en leurs paiis.	(19 Când regii au auzit acestea, s-au ridicat de îndată și au luat un alt drum la întoarcere, iar sfântul Mihail i-a condus până în țara lor.

  

CAPITOLUL 9
PREZENTAREA LUI ISUS LA TEMPLU 

   

Marie presentat Jhesum à temple	Maria îl prezintă pe Isus la templu
[p. 347, l. 6] (1) A cel temps astoit la constummes, quant les dammes soy relevoient d'enfant marle, qu'elles portoient au temple dois colons ou turturelles, si en faisoient oblation, car le colon signifie humiliteit et la turturelle casteit ; sique la virgue Marie, quant el oit jeut XXXIX jours, si alat al XLe al temple où astoit gran parage.	(1) Pe atunci exista un obicei: femeile care au născut un prunc de parte bărăbătească se ridicau să aducă drept ofrandă la templu doi porumbei sau două turturele; fiindcă porumbelul simbolizează smerenia, iar turturelele simbolizează castitatea. Astfel Fecioara Maria, după ce a stat în așternut timp de 39 zile, s-a dus la templu în ziua a 40-a și era multă lume adunată acolo.
L’angle s’apparut à sains Symeon l’evesque  Gran myracle de sains Symeon	Îngerul a apărut înțeleptului Simeon. Marea minune a sfântului Simeon
(2) Adont vint I angle à sains Symeon, l'evesque de la loy, et Iy dest qu'iIh soy appareIhast, car ilh troveroit l'enfant qui astoit Ii fis de Dieu. Atant vint sains Symeon au temple, si at encontreit Nostre-Damme qui venoit à noble compangnie.	(2) Atunci un înger a venit către sfântul Simeon, doctor al Legii, și i-a spus să se pregătească deoarece îl va vedea pe pruncul care este Fiul lui Dumnezeu. Atunci sfântul Simeon s-a dus la templu, unde a întâlnit-o pe Sfânta Fecioară care venise însoțită de multă lume.
(3) AI entreir en temple fist Dieu gran myracle, car sains Symeon veit clerement, qui par-devant astoit si floible et si vies qu'ilh ne veioit gotes, et ne soy poioit sourtenir sens baston ; mains oussitoist que la virgue Marie Ii oit son enfant offiers, ilh le priste et l'enportat sour l'auteil enssi fortement com ilh fuist en l'eaige de XXX ans.	(3) La intrarea templului, Dumnezeu a făcut o mare minune, deoarece sfântul Simeon a început să vad foarte clar, înainte avea fiind atăt de slăbit și atât de bătrân încât mai că nu vedea nimic și nici nu putea sta pe picioare fără să se sprijine cu un baston. Însă, de îndată ce Fecioara Maria i-a prezentat pruncul, l-a luat în brațe și l-a așezat pe altar cu atâta forță încât părea ca cineva de doar 30 de ani.
(4) Sains Symeon portoit cheluy qui meisme le sourtenoit, car ilh portoit son saingnour qui Ii donnoit forche et vigeur, chu astoit son Dieu son salut qui Iy donnoit si grant vertu, que ilh portoit et sourtenoit cheluy qui porte et sourtient tout le monde.	(4) Sfântul Someon îl ținea în brațe pe Cel care îl întărea și susținea, fiindcă îl ținea pe Domnul său care îi dădea o așa de mare forță, deoarece îl ținea chiar pe Cel ce ținea în mâna lui întreg universul.
(5) Dieu amat mult sains Symeon, quant son corps laisat à luy ouffrir. En teile manere fut Dieu ouffert al temple par sains Symeon, qui longement l'avoit mult desinramment ratendut et demandeit.	(5) Dumnezeu l-a iubit atât mult pe sfântul Simeon încât  i-a permis să prezinte în templu însuși trupul său. Dumnezeu a fost prezentat astfel în templu de sfântul Simeon, care-l așteptase de multă vreme și dorise atât de tare să-l vadă.

  

Orice text religios, de orice natură ar fie el și despre orice religie am vorbi, este prin definiție un text simbolic, transmițător al unui mesaj de suflet pentru cei ce trăiesc în respectiva religie. Creștinismul nu face excepție. Textele religioase ale creștinismului sunt în principal cele ale Sfintei Scripturi, carte inspirată de Duhul Sfânt, adică Duhul comunică oamenilor mesajul divin folosindu-se de scriitori umani, de cuvinte omenești și de un suport fizic, papirus. Foarte devreme, teologii creștini au înțeles că în spatele textelor sfinte se ascund taine divine neînțelese de oameni la prima vedere, de aceea au făcut apel la limbajul simbolic. Mai mult, chiar literele ebraice, care au și valoare numerică, prin forma și ordinea lor în alfabet, transmit mesaje spirituale prin simbolistica lor. Numele bibilce sunt pline de încărcătură simbolică. Pentru cei care vo afle mai multe pot citi documentul atașat aici.

Interesul Fondatorului Părinților Augustinieni Asumpționiști s-a îndreptat foarte devreme către lumea bizantină, celălalt plămân al creștinismului. Din 1054 a dispărut aproape complet interesul celor două părți ale Bisericii pentru a intra în dialog și a reface unitatea ei. Două încercări, una mai timidă, conciliul de la Lyon din 1274, rămâne fără sorți de izbândă, iar una mai convingătoare, conciliul de la Florența din 1439, se concretizează prin semnarea unui document de unitate a creștinilor: Laetantur caeli - Cerurile se bucură. Apoi s-a instala tăcerea de ambele părți. Mai grav, au luat naștere tot felul de teologii contradictorii pentru a arăta și demonstra că "celălalt" este în eroare. Asumpționiștii, prin fondarea Institutului de Studii Bizantine de la Constantinopol, în 1897, doreau să contribuie la recunoașterea reciprocă a ambelor părți a Bisericii și devin pionierii științelor bizantiniste cu toate ramificațiile ei: teologie, arhitectură, paleografie, sigilografie, geografie, mistică, liturgie, spiritualitate, etc.

Redau aici textul lui Alexandru Ojică publicat pe site-ul internet: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/din-constantinopol-la-paris-prin-bucuresti-biblioteca-de-studii-bizantine-si-istoria-sa-cu-iz-de-roman în care desemnează o traiectorie istorică a constituirii bibbliotecii Institutului Asumpționiștilor: biblioteca a fost constituită la Constantinopol, transferată la București între 1937 - 1947, apoi la Paris, rue Francois Ier, unde a continuat Institutul după închiderea lui forțată de la București, pentru ca acum să se bucure de un local propriu în custodia Institutului Catolic din Paris:

21 rue d’Assas, Paris. Situat în arondismentul 6, în apropierea cunoscutei Jardin du Luxembourg, Institutul Catolic e un punct aparte în geografia capitalei franceze. Clădirea centrală cu 6 etaje, campusul, capela şi bibliotecile sunt pline de o istorie ce a început în 1875, iar ca student nu poţi fi decât bucuros că ai la îndemână nu mai puţin de cinci biblioteci specializate pe drept canonic, studii bizantine, ştiinţe ale educaţiei, studii biblice şi ecumenice. O bibliotecă anume, cea de studii bizantine, are însă o istorie extraordinară – şi nu numai prin fondul de carte, cu totul deosebit, ci mai cu seamă prin legătura cu Institutul bizantin al călugărilor asumpţionişti, prezent într-un singur secol la Istanbul, Bucureşti şi Paris. Ce rol a jucat Bucureştiul în această poveste cu iz de de roman, vedem în cele ce urmează...

Congregaţia părinţilor asumpţionişti a fost fondată de părintele Emmanuel d’Alzon (1810-1880), în 1845, sub ocrotirea Sfântului Augustin. Modul lor de viaţă este inspirat de modelul pe care Sfântul originar din Thagaste (nordul Africii), Augustin, a propus-o ucenicilor săi:mai întâi de toate trăiţi unanim în casă, având un sigur suflet şi o singură inimă, fiind orientaţi spre Dumnezeu. 

La 7 octombrie 1895, congregaţia călugărilor augustinieni asumpţionişti a întemeiat la Istanbul un centru de studii orientale, numit la început École pratique des hautes études şi care a devenit, în realitate, un Institut Francez de Studii Bizantine. Pe parcurs, denumirea a suferit unele modificări, instituţia fiind cunoscută şi ca École des hautes études orientales, École pratique d’études orientales sau École, Centre sau Institut de hautes études byzantines, însă niciuna dintre acestea nu a fost aplicată într-o manieră strictă şi riguroasă. Numele de Institut Francez de Studii Bizantine l-a primit în 1937 şi, treptat, acesta a consacrat cu adevărat munca de cercetare a călugărilor asumpţionişti. 

Fondatorii Institutului, Severien Salaville, Vitalien Laurent, Martin Jugie, Louis Petit, Jean Darouzes, sosiţi în Istanbul, noul Constantinopol, într-o lume diferită, cu parfum oriental, erau interesaţi să cunoască astfel cât mai bine tradiţiile creştine orientale şi, pe parcurs, au realizat că aprofundarea cunoştinţelor ar trebui să rămână principalul obiectiv al instituţiei – acesta este, de altfel, modul în care călugării asumpţionişti au devenit cercetători. Prima lor preocupare a fost publicarea unei reviste bimestriale, „Échos d’Orient”, în care şi-au expus programul de studii şi cercetare celor interesaţi, dar şi studii de teologie, drept canonic, arheologie, istorie şi geografie orientală. 

Cum se naşte şi creşte colecţia de cărţi rare

Odată stabiliţi în fostul Constantinopol, călugării asumpţionişti au adunat în biblioteca Institutului lor pentru început o colecţie de reviste locale din Asia mică. Circumstanţele favorabile au făcut ca, la momentul schimbului de populaţii din urma Tratatului de la Lausanne (1923), biblioteca să poată primi ediţii vechi ale unor cărţi rare. 

După transferul de la Istanbul la Bucureşti – Institutul de Studii Bizantine a fost nevoit să se mute la Bucureşti după instaurarea regimului lui Mustafa Kemal Atatürk, spre finalul anului 1923 – colecţia bibliotecii Institutului de Studii Bizantine a primit şi literatură locală:tratate de eclesiologie, reviste arheologice şi cărţi de istorie. Salvarea fondului de carte şi aducerea lui, în cele din urmă, la Paris a însemnat o documentare strictă pe perioada bizantină. Constituirea bibliotecii a fost, de asemenea, determinată de gusturile şi activitatea membrilor Institutului. O atenţie specială a fost acordată istoriei Bisericii şi, la un nivel mai formal, criticii şi editării de texte şi surse. Pe de altă parte, faptul că mai mulţi membri ai Institutului şi-au dedicat munca şi timpul lor cercetării epocii împăraţilor Paleologi a provocat un aflux de cărţi pe literatura şi istoria acestei epoci. 

Biblioteca face escală la Bucureşti

Înapoi la anul 1923:transformarea şi laicizarea Turciei au evidenţiat în mod neaşteptat România interbelică, un stat în care multiculturalismul era întâlnit în fiecare mare oraş din regat şi unde se părea că oamenii de cultură sunt aplecaţi spre studiul lumii bizantine. Tenta naţionalistă şi climatul xenofob instalat în Turcia i-au determinat, astfel, pe asumpţionişti să părăsească ţara şi să caute un alt loc unde să studieze creştinismul răsăritean, de preferat într-un centru al ortodoxiei. Prima opţiune a fost Atena, însă ierarhia ortodoxă greacă de acolo s-a opus acestui proiect. Alte variante luate în calcul au fost Ierusalim şi Strasbourg, însă în cele din urmă Bucureştiul a primit Institutul asumpţioniştilor – şi, ceva mai târziu, fondul de carte aferent.

Prezenţi în mod oficial în Regatul României din 1923, călugării asumpţionişti şi-au desfăşurat activitatea îndeosebi în Transilvania, la Beiuş. Însă, în 1934, părintele Flavien Senaux merge la Bucureşti însoţit de Barral Alype – cei doi găsesc o casă, situată pe strada Christian Tell, şi, cu acordul episcopilor Valeriu Traian Frenţiu şi Nicolescu, o cumpără. Părintele Barral, ajutat de alţi doi confraţi, membri ai congregaţiei, se instalează aici şi va fonda un internat pentru studenţi;între 20 şi 30 de studenţi se formează aici în fiecare an. 

 

Nu după mult timp începe construcţia unei clădiri pentru a primi biblioteca bizantină a Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï – denumirea modernă a locului unde a avut loc cel mai fastuos Sinod Ecumenic, cel din Calcedon, în 451. Complexul de clădiri era alcătuit dintr-o capelă, cămin pentru studenţii greco-catolici şi o sală de conferinţe pentru publicul intelectual, unde au ţinut prelegeri bizantinologii Nicolae Iorga şi Nicolae Bănescu, filosoful Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, monseniorul Vladimir Ghika. Însă ceea ce-i va oferi notorietate în epocă va fi chiar biblioteca, destinată pentru a primi fondul de carte al Institutului Francez de Studii Bizantine de la Kadi-keuï.

Centrul asumpţionist de la Bucureşti:aici au fost găzduite preţioasele manuscrise adunate de călugării asumpţionişti

Constituită cu multă trudă la Constantinopol, biblioteva va fi transferată apoi la Bucureşti – şi, pentru bizantinologii români, ea a reprezentat cu adevărat o mină de aur. Aceştia au găsit aici manuscrise inedite, culese cu deosebită grijă de la Muntele Athos, documente foarte rare din Evul Mediu, care prezentau punctele de legătură şi divergenţele doctrinare între Orientul creştin şi Occident, rafturi de cataloage pentru identificarea manuscriselor din lumea întreagă, lucrări inedite despre dezbaterile conciliare unioniste, de la Florenţa şi Lyon, o colecţie unică în lume de sigilii ale împăraţilor şi patriarhilor bizantini etc. Mulţi cercetători şi studenţi vor păşi pragul acestei biblioteci inaugurate în mod oficial la 8 mai 1938. Începând din 1942 apare la Bucureşti şi publicaţia Institutului Francez de Studii Bizantine, „Études byzantines”, transformată apoi în „Revue des Études byzantines”, singura publicaţie de bizantinologie din Europa.

Comuniştii desfiinţează Institutul. Acţiunea de salvare a 25.000 de cărţi rare

Părinţii asumpţionişti Vitalien Laurent, Jean Darouzes, Raymond Jannin, prin transferul fondului de carte din Istanbul în Bucureşti, la nou înfiinţatul Institut Francez de Studii Bizantine, au desfăşurat o activitate ştiinţifică de înalt nivel pe tărâm autohton – dar numai până la expulzarea lor de către regimul comunist, în noiembrie 1947. Acesta este momentul în care călugării sunt siliţi să părăsească România, iar institutul cu totul e desfiinţat. Din fericire, biblioteca bizantină a putut fi salvată in extremis, datorită vecinătăţii imobilului cu Ambasada Franţei, în incinta căreia au fost depozitate, pe timp de noapte, cele aproximativ 25.000 de volume. 

Operaţiunea de salvare a fondului de carte a dat naştere mai multor legende. Potrivit acestora, unul dintre călugări, Emile Jean, ar fi putut face transferul bibliotecii prin două modalităţi:fie prin aruncarea volumelor, pe timpul unei singure nopţi, în incinta Ambasadei Franţei, fie prin perforarea unei găuri în zidul incintei Ambasadei, la demisolul casei, prin care ar fi mutat cărţile, timp de 2-3 nopţi la rând. Conform mărturiei lui Petru Năsturel, discipol al lui Vitalien Laurent, directorul Institutului, biblioteca ar fi fost salvată de călugării asumpţionişti rămaşi incognito în casă, Petru Bârsan şi Emile Jean, care, timp de mai multe nopţi, au cărat cu roaba cărţile aflate deja în lăzi şi le-au depozitat în curtea Ambasadei Franţei. Preţioasa bibliotecă, sub forma a numeroase „valize diplomatice”, a traversat Cortina de Fier cu trenul, în vagoane sigilate. Astăzi, volumele îmbogăţesc rafturile bibliotecii de Studii Bizantine a Institutului Catolic din Paris. 

Comoara asumpţioniştilor, în capitala Franţei

Întreaga arhivă a Institutului Francez de Studii Bizantine a sosit la Paris în 15 martie 1949. Ajunşi în Oraşul luminilor, membrii Institutului s-au instalat în casa congregaţiei asumpţioniştilor, construită în 1861 pe o proprietate dobândită un an mai devreme şi situată pe Rue François I, nr. 8, astăzi în apropierea Palatului Regal de pe Champs-Élysées. Iar asumpţioniştii s-au reîntâlnit cu biblioteca lor... 

Se părea că, în sfârşit, au găsit locul potrivit pentru studiile bizantine, pentru că perioada 1947-1980 a fost una bogată din punct de vedere ştiinţific. Însă lipsa călugărilor tineri, care să continue acest efort de cercetare, şi reorientarea activităţii lor apostolice au făcut ca această activitate să se încheie brusc:în iulie 1980, Institutul Francez de Studii Bizantine a părăsit sediul negăsind soluţii. La trei ani de la închiderea bibliotecii Institutului, în 1983, Institutul Catolic din Paris cumpăra în mod special o clădire, pe 14 rue Séguier, pentru a primi fondul de carte al Institutului de Studii Bizantine. Transferul ultimelor documente din fondul de carte la Institutul Catolic din Paris a marcat centenarul Institutului Bizantin, în 1995, dar şi dizolvarea acestuia ca şi centru autonom de cercetare a istoriei Bisericii din spaţiul bizantin.

Cărţi rare, precum un exemplar dintre cele trei din toată lumea al Molitfelnicului de la Kiev din 1646, scris şi gravat manual, şi-au găsit în cele din urmă locul. În plus, biblioteca include şi numeroase opere de filosofie şi iconografie – un domeniu în care Biserica Ortodoxă a excelat – ale creştinilor din Orient, Liban, Egipt, Siria şi alte ţări unde creştinii sunt ameninţaţi, iar patrimoniul lor cultural se pierde mult prea uşor. Eugène Joseph Neveu (1877-1946), călugăr asumpţionist, episcop catolic al Moscovei, a donat Institutului Catolic din Paris o serie de alte lucrări majore pentru lumea slavă:Molitfenicul (Trebnik) lui Petru Movilă (Kiev, 1646), o colecţie de canoane numită Kormčaja kniga (1653), Piatra Credinţei a Patriarhului Moscovei, Ştefan Iavorski (Lavra Pecerska, 1730), ediţii vechi ale Filocaliei în limba rusă (Dobrotoljubie). Un alt punct de atracţie îl constituie manuscrisul IFEB 45. Datând din secolele XIII-XIV, este compus din două părţi:în primul sunt copiate fragmente din opera Sfântului Ioan Scărarul, însoţite de o colecţie de 124 explicaţii;textele din a doua parte sunt puse pe seama unui anume Nil, dar fac parte mai ales parte din opera lui Evagrie Ponticul. În biblioteca de Studii Bizantine poţi citi, de asemenea, Observaţii şi probleme bănăţene, semnată de Nicolae Iorga, dar şi Istoria Românilor, a aceluiaşi mare istoric.

Intrând în biblioteca de Studii Ecumenice şi Bizantine a Institutului Catolic din Paris nu recunoşti cu uşurinţă fondul de carte ce a aparţinut asumpţioniştilor – el nu e semnalat ca atare. Simpla privire a unui cercetător sau a unui om care urmează studii teologice te poate ghida însă şi îndemna să cauţi mai mult (şi mai multe) în povestea cărţilor ce stau aranjate una lângă alta, într-o aparentă banalitate. Accesul la această comoară nu este destinat doar teologilor sau studenţilor Institutului Catolic din Paris. Un abonament de o zi costă 5 euro, iar un abonament anual, 130 euro. Sume meritate cu prisosinţă:munca asumpţioniştilor şi a cercetătorilor lumii bizantine a supravieţuit unui secol, a traversat 4.000 de kilometri şi 3 capitale europene. Acum aşteaptă doar să fie redescoperită.