• Scrisoarea Sfântului Augustin către Aurel, episcop de Cartagina

    Multe tradiții au intrat în creștinism provenind din obiceiurile păgâne fară ca totuși să se poată dovedi cu ajutorul textelor sfinte validitatea lor. Cu o asemenea problemă s-a confruntat și sfântul Augustin chiar în primul an al preoției lui. Observă cu stupefacție că mormintele martirilor și ale sfinților au devenit locuri de exersare a viciilor beției și desfătărilor, vicii condamnate cu asprime de sfântul Paul în scrisoarea către romani, capitolul 13. Cimitirul, chimiterion în grecește, înseamnă "dormitor", "loc de dormit" în așteptarea zilei învierii de apoi. Însă creștinii, sub pretextul că-i venerează pe cei morți, veneau cu tot felul de mâncăruri și băuturi prin cimitir și se cinsteau unii cu alții până ce se îmbătau de nu mai știau de ei. Sfântul Augustin cere ajutorul episcopului mitropolit al Africii de Nord, Aurel, păstorul Bisericii din Cartagina, un om sfânt și cu o evlavie ce a depășit de mult granițele propriei sale episcopii. Doar autoritatea și sfințenia acestuia ar putea pune capăt unor asemenea obiceiuri care nu aduc cinste Bisericii și care profanează mormintele celor sfinți și ale martirilor. Spre finalul scrisorii, preotul Augustin vorbește despre slava deșartă și orgoliul ce bântuie prin rândurile clerului și cere aceluiași episcop să înalțe rugăciuni către Domnul pentru a converti inimile acelora care trăiesc doar pentru slava deșartă și laudele lumești care sunt un pericol real în calea mântuirii. Am tradus această scrisoare din care poate avem și noi multe învățăminte de extras astăzi pentru care să-i cerem ajutorul și sprijinul Mântuitorului Cristos.

    Scrisoarea sfântului Augustin către Aurel, episcop de Cartagina

    Scrisoarea poate fi datată din anul 391. Augustin este preot de puțin timp. Autorul expune, pe un ton de profundă decepție, obiceiurile neobrăzate și chiar vinovate ale creștinilor, care sub aparența tradiției religioase creștine fac tot felul de fapte pe mormintele martirilor. Îl roagă pe episcopul de Cartagina să intervină numaidecât și să remedieze asemenea abuzuri detestabile. Aceeași problemă a avut-o și cu Monica, mama sa, care venind la Milano după el, încerca să păstreze aceleași abuzuri cu privire la mormintele martirilor ca în Africa. Doar autoritatea episcopului Ambroziu de Milano a putut stopa acea mamă sfântă să continue asemenea obiceiuri. Augustin spune că întâlnește chiar și în rândurile clerului spiritul nepotrivit și dorința după laudele oamenilor. Astfel vorbește despre iubirea deșartă făcând apel la virtuțile creștine și dând dovadă de un bun moralist. Scrisoarea trădează sufletul, caracterul și umilința autorului.

     

    Augustin, preot, către Aurel, episcopul de Cartagina.

    După mai multe încercări fără izbândă pentru a răspunde la scrisoarea Excelenței Voastre (fiindcă afecțiunea mea față de dumneavoastră, foarte mult încurajată de această scrisoare, este deasupra tuturor preocupărilor mele) mi-am pus încrederea în Dumnezeu pentru ca, în limita forțelor mele, să vă pot scrie ceea ce este mai potrivit în conformitate cu zelul nostru comun pentru interesele lui Dumnezeu și ale Bisericii, demnității dumneavoastră și ascultării mele.

    Mai întâi de toate țin să vă spun că departe de mine faptul de a nu aprecia încrederea pe care mi-o arătați și atenția ce o acordați discursurilor mele, ci dimpotrivă îmi face plăcere; dacă Domnul nu mă ascultă atunci când îi înalț eu rugăciunile mele, cu siguranță mă ascultă când vă rugați dumneavoastră pentru mine. De aceea vă mulțumesc mai mult decât pot să exprim prin cuvinte fiindcă ați acceptat ca fratele meu Alipius să rămână cu mine pentru a fi ca un exemplu în mijlocul fraților care doresc să scape de grijile și necazurile lumii acesteia. Dumnezeu să vă răsplătească, așa cum știe el mai bine pentru această slujire, cu binefaceri pentru sufletul dumneavoastră! Tânăra noastră comunitate vă este recunoscătoare și vă iubește fiindcă ne păstoriți cu grijă părintească și vă interesați de soarta noastră; chiar dacă distanțele mari ne separă noi vă simțim prezența afectuoasă în mijlocul nostru. De aceea și noi la rândul nostru ne rugăm atât cât ne stă în puteri pentru ca Domnul să vă mențină sănătos ca să păstoriți turma încredințată, să nu vă abandoneze niciodată indiferent unde ați fi, și să rămână mereu ajutorul și sprijinul dumneavoastră ori de câte ori veți avea nevoie; să arate milostivirea lui asupra Bisericii prin ministerul episcopatului dumneavoastră, după cum se roagă cu lacrimi și cu suspine toţi oamenii drept-credincioși.

    Să știți, Stăpâne preafericit și atât de respectabil datorită carității dumneavoastră, că nu ne pierdem curajul, ci sperăm din tot sufletul că vom ajunge să vedem lucrarea Domnului Dumnezeul nostru, datorită autorității ministerului pe care-l înfăptuiți, autoritate care nu este exterioară ci spirituală, pentru a scăpa Biserica Africii, prin sfaturile înțelepte ce ni le veți da, de murdăriile și de bolile de care suferă în multe din mădularele ei și din cauza cărora suferim cu toții. Printre cele trei feluri de vicii pe care Apostolul ni le expune pe scurt într-o scrisoare, care trebuie să fie detestate și alungate, și din care se înalță ca un seceriș trist de vicii nenumărate, cel care se află menționat în poziția a doua este cel mai răspândit în Biserică; celelalte două, adică primul și ultimul, par să treacă cu vederea înaintea credincioșilor, ba chiar puțin lipsește ca nici măcar să fie considerate drept vicii. Vasul ales a spus: „Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi gelozii, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos! Şi să nu aveţi grija trupului spre a-i satisface poftele!” (Rm 13, 13-14).

    Din aceste trei vicii, necurățiile și desfrâurile sunt considerate a fi păcate foarte grave, nimeni dintre cei învinuiți de asemenea păcate nu este judecat vrednic, nu doar să slujească în minister bisericesc, dar nici chiar să participe la viața sacramentală. Și acest lucru este pe bună dreptate. Dar de ce se aplică o asemenea severitate doar pentru un singur viciu? Chefurile și bețiile sunt atât de permise încât au loc chiar pentru a-i cinsti pe fericiții martiri, nu doar în sărbătorile solemne (fapt deja deplorabil pentru cei care nu privesc asemenea lucruri decât cu ochii trupului), dar chiar în fiecare zi. Această mizerie, dacă ar fi doar rușinoasă fără a fi și sacrilegiu, ar putea să nu fie considerată decât ca o încercare pentru răbdarea mea; chiar dacă acolo unde Apostolul enumeră bețiile printre multele vicii pe care le înșiruie, termină zicând că nu trebuie nici măcar să stăm la masă cu oameni vinovați de asemenea dereglări morale (cf. 1 Cor 5, 11). Să suportăm, dacă vrem, asemenea lucruri în interiorul unei vieți familiale, în timpul unor banchete care au loc în casele oamenilor, dar cum să primim trupul lui Cristos în prezența acelora cu care ne este interzis să mâncăm pâinea? Cel puțin să facem să dispară o obrăznicie atât de mare de pe mormintele unde se odihnesc trupurile sfinților, din locurile unde se împart sacramentele, din casele de rugăciune. Cine ar putea interzice în locuințele private ceea ce se numește cinstea adusă martirilor? Dar ce îndrăzneală trebuie să ai ca să faci asemenea lucruri în locurile sfinte? Dacă Africa ar încerca să fie prima pentru a pune capăt unor obiceiuri atât de rușinoase, ar fi vrednică să fie imitată. Iar pe când în majoritatea Italiei și aproape în toate celelalte Biserici de dincolo de mare acest dereglări, fie nu au existat niciodată, fie au dispărut, fie sunt introduse de curând, fie au fost introduse mai demult, datorită grijii sfinților episcopi preocupați într-adevăr de interesele vieții veșnice, ne vom putea oare îndoi, după asemenea exemple, că ne-ar fi imposibil să îndepărtăm o dată pentru totdeauna asemenea obiceiuri din tradițiile noastre? Avem ca episcop un om de prin acele ținuturi (Italia sau Galia), și îi aducem mulțumiri lui Dumnezeu; în rest, fie el și african, blândețea, înțelepciunea, bunăvoința sa pastorală ar fi suficiente pentru ca el să găsească în Scripturi mijloacele necesare pentru a vindeca rana pe care a făcut-o această tradiție atât de urâtă și care dă dovadă de o libertate condamnabilă. Viclenia acestui rău este atât de condamnabilă încât mi se pare că nu poate fi stârpită decât prin autoritatea unui conciliu. Însă trebuie ca remediul să aibă punctul de plecare într-o Biserică; în măsura în care există îndrăzneala de a dori să se suprime tot ceea ce promovează Biserica din Cartagina, tot în aceeași măsură va exista și obrăznicia de a păstra ceea ce ea ar dori să reformeze. Care ar putea fi episcopul în măsură să lovească o obișnuință atât de detestabilă dacă nu cel care detesta un asemenea obicei pe când era doar diacon?

    Ceea ce detestai pe atunci, acum trebuie să-l faci să dispară; nu trebuie acționat cu brutalitate, ci, după cum este scris, într-un „spirit de blândețe și bunătate (cf. Gal 6, 1). Amprenta fraternă a carității atât de vizibilă în scrisoarea dumneavoastră, îmi dă încredere și îndrăznesc să vorbesc cu dumneavoastră ca și cum aș vorbi cu mine însumi. Cred că aceste lucruri nu se suprimă nici folosind violența, nici forța, nici autoritatea; ci trebuie folosită calea învățăturii mai mult decât a poruncii, calea sfătuirii mai mult decât amenințările. Așa trebuie făcut cu mulțimea: severitatea trebuie păstrată pentru a interveni când este vorba de greșeli săvârșite de un număr neînsemnat. Cânt se face apel la amenințări, trebuie făcute cu blândețe; trebuie scos în evidență, plecând de la Sfintele Scripturi, pedepsele vieții veșnice, pentru ca să nu stârnim în ei teama din cauza puterii noastre, ci să se teamă de Dumnezeu prin învățătura noastră. Astfel vom reuși să atingem persoanele spirituale sau vecine statutului spiritual iar îndemnurile ce le sunt făcute cu blândețe, însă în mod hotărât, vor avea efect și asupra restului mulțimii.

    Priviți prin ochii omului trupesc și bădăran, asemenea beții și banchete somptuoase și rușinoase făcute în cimitire, nu doar îi cinstesc pe martiri, dar chiar sunt pe placul morților; mi se pare că este mult mai ușor să-i convingi pe creștini dacă am reuși să-i facem să înțeleagă care este poziția Scripturilor; în plus, poate m-aș bucura dacă ofrandele, cu adevărat folositoare și mântuitoare, depuse pe morminte pentru a contribui la salvarea morților, nu ar fi chiar atât de somptuoase și dacă ar fi făcute nu din orgoliu ci în spirit de mulțumire din partea celor care fac așa ceva. De ce să se dea bani la preoți? Dacă cineva, într-un spirit creștinesc, dorește să dea bani, sunt destui săraci pentru a-i primi. Așa credincioșii nu vor avea impresia că-și abandonă morții care le sunt dragi, ceea ce nu înseamnă că nu vor avea o mică strângere de inimă, iar Biserica nu va mai putea considera așa ceva ca fiind lipsit de credincioșie și cinste. Dar am spus destul despre banchete și beții.

    Nu știu dacă îmi revine mie să vorbesc despre contestații și înșelăciuni, mai ales atunci când aceste vicii le întâlnim mai mult printre rândurile noastre decât la credincioși! Orgoliul și dorința de laudă omenească dau naștere la aceste boli și fac să se nască ipocrizia. – Nu putem rezista decât dacă imprimăm în suflet teama și iubirea de Dumnezeu prin meditarea cu râvnă a Sfintelor Scripturi; cel care combate asemenea vicii trebuie să fie el-însuși un exemplu de răbdare și de smerenie și să ia asupra lui mai mult decât i se dă; nu trebuie să respingă orice marcă de cinste, nici să le primească pe toate; laudele care le primește să nu și le atribuie sieși, fiindcă Dumnezeu este cel care-i dă așa ceva și va reuși astfel să îndepărteze de la el orice deșertăciune umană, ci spre folosul celor care-i sunt încredințați spre păstorire, dând dovadă astfel de multă smerenie. Ni s-a spus: „Nimeni să nu vă judece din cauza tinereții voastre” (1 Tm 4, 12), și ni s-a mai spus: „Dacă aș dori să fiu pe plac oamenilor, nu aș fi slujitorul lui Cristos” (Gal 1, 10).

    Este mare lucru să nu te bucuri de cinstea și laudele care vin de la oameni, ci să tai de la rădăcină orice slavă deșartă și să folosești toate darurile primite spre folosul și mântuirea celor care ne cinstesc și astfel vei reuși să păstrezi intactă demnitatea dată de Dumnezeu. Nu ni s-a spus în zadar: „Dumnezeu va zdrobi oasele celor care vor să fie pe plac oamenilor” (Ps 52, 7). Ce poate exista mai rece, mai înjositor și mai prejos de orice forță, simbolizate prin oase, decât un om care se clatină sub loviturile lingușelilor pe care le știe prea bine cât sunt de false? O asemenea durere nu ar fi în măsură să despice intimitatea sufletului decât în măsura în care dragostea față de laudele lumești ne-ar sfărâma oasele. Cunosc foarte bine tăria spiritului dumneavoastră; ceea ce vă spun dumneavoastră, îmi spun și mie însămi; cântăriți să vedeți cât de grave sunt asemenea lucruri și cât sunt de dificile. Forțele acestui dușman nu sunt cunoscute decât de cel care i-a declarat război; suntem ușor mângâiați atunci când nu ni se aduc laudele meritate, însă ne este dificil să nu ne delectăm cu cele care ne sunt aduse. Aceasta ar trebui totuși să fie unirea noastră obișnuită cu Dumnezeu: dacă suntem lăudați fără motiv, trebuie să-i mustrăm pe cei care ne laudă, din teama de a-i face să creadă că se află în noi ceva ce nu există, că doar ceea ce vine de la Dumnezeu este esența noastră proprie, sau din teama ca să nu laude în noi lucruri care pot exista în realitate, chiar cu îndestulare, însă care nu este vrednic de nici o cinste care să merite laude, ca de pildă toate aceste bunuri ce le avem în comun cu animalele sau cu oamenii fără nici o religie. Dacă suntem lăudați pe bună dreptate datorită lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să-i felicităm pe aceia care recunosc în noi acest lucru, însă doar în măsura în care știm că suntem înaintea lui Dumnezeu așa cum ceilalți cred despre noi; nu nouă ni se cuvine binele, ci lui Dumnezeu: toate lucrurile cu adevărat vrednice de laudă sunt daruri divine. Asta îmi spun în fiecare zi sau asta îmi spune cel ale cărui învățături sunt mântuitoare, fie că le găsim în textele sfinte, fie că ne sunt inspirate înlăuntrul nostru. Totuși, în ciuda acestei vitalități a luptei mele împotriva dușmanului, deseori primesc lovituri când nu reușesc să închid inima plăcerilor laudelor deșarte ce mi se aduc uneori.

    Am scris acestea pentru ca, în cazul în care nu sunt folositoare Sfinției Voastre, fie pentru că meditația v-a oferit ceva mai bun și în cantitate mai mare, fie pentru că Sfinția Voastră nu ar avea nevoie de un asemenea remediu, ca să cunoașteți răul din mine și ceea ce trebuie să cereți de la Dumnezeu pentru a corecta slăbiciunile mele; vă rog să vă rugați pentru mine ca Domnul, care ne-a învrednicit să păstorim turma sa, să-mi dea harul de a purta povara unii altora. Alte lucruri despre viața și despre conduita mea voi avea plăcerea să vi le spun față către față decât să vă scriu prin scrisori! V-aș spune mai multe lucruri dacă între inima mea și a dumneavoastră nu ar exista decât gura mea și urechile dumneavoastră. Însă dacă venerabilul și dragul nostru Saturnin, al cărui zel l-am putut vedea eu însumi precum și afecțiunea față de dumneavoastră, s-ar încumeta să vină până la mine când va considera oportun, voi putea dialoga cu mare drag cu Sfinția Sa, cu mici excepții, ca și cum aș vorbi cu dumneavoastră. Îmi lipsesc cuvintele ca să vă rog să-mi acordați acest lucru de la venerabilul sfânt. Oamenii din Hipona nu ar suporta ca eu să mă îndepărtez prea tare de ei; nu vor să-mi facă încredere pentru a-mi permite să merg să văd câmpul pe care Sfinția Voastră, în marea dărnicie, l-ați dat fraților noștri, după cum am aflat, înaintea primirii scrisorii dumneavoastră, de la fratele și colegul nostru Partenius; mi-a mai adus și multe alte vești ce-mi doream să le știu. Fie ca Domnul să permită ca ceea ce ne rămâne să dorim împreună să se împlinească.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :