• Sfântul Anton cel Mare (Abate): începuturile vieții monahale

    La jumătatea secolului al III-lea, în timpul persecuției lui Decius, unii creștini s-au refugiat în pustie pentru a fugi dinaintea torturilor și a morții. Conform sfântului Ieronim, Paul eremitul ar fi fost unul dintre aceștia. El a fugit în pustie pentru a-și salva viața, apoi a rămas din convingere că aceasta era vocația lui: trăirea intimității cu Dumnezeu în pustie, departe de zgomotul lumii. Însă majoritatea celor care au plecat în pustie nu au procedat astfel, ci au revenit imediat în orașe după terminarea persecuțiilor. În acea perioadă locuitorii Egiptului se convertesc la creștinism în număr tot mai crescând. Creștinilor egipteni - creștinii copți (copt înseamnă egiptean vorbitor al limbii copte) - nu le este teamă de pustie, dimpotrivă, chiar sunt atrași de pustiu; au în vecinătatea lor întinderi imense de pustie; pustia și deșertul fac parte din pesajul obișnuit al egiptenilor. Mai mult, ei știu prea bine că Dumnezeu a condus poporul său prin pustie pentru ca mai apoi să-i ofere drept răsplată Țara Promisă; pustia este un drum de neocolit pentru desăvârșirea vieții creștine; pustiul face parte din experiența spirituală.

    Ioan Botezătorul a trăit în pustie. Isus Cristos și-a început activitatea publică printr-o trăire, timp de 40 de zile, în pustie. Pustiul i-a impresionat foarte tare pe creștinii primelor veacuri astfel încât unii dintre ei au decis să ducă o viață celibatară, din iubire față de Cristos, trăind în asceză, departe de zgomotul orașelor, gustând din plin simplitatea și viața interioară într-o relație filială cu Dumnezeu. Așa se face că la sfârșitul secolului al III-lea existau pe valea Nilului și pe brațele deltei Nilului eremiți care trăiau fie în grote săpate în faleza munților care străjuiau la margine fluviului, fie în cabane zidite în apropierea fluviului. Cei care se instalaseră de ceva vreme devin maeștrii tinerilor, din ce în ce mai numeroși, care vin să se pună la școala lor pentru a primi inițierea în scopul trăirii unei asemenea vieți solitare; după doi sau trei ani petrecuți în proximitatea "maestrului", discipolii plecau să se instaleze pe albia Nilului și deveneau, la rândul lor, maeștri de viață duhovnicească pentru noii discipoli interesați să ducă o asemenea viață retrasă de lume, în asceză și rugăciune. Printre aceștia, într-o zi, s-a prezentat și cel care va deveni cel mai renumit monah care s-a instalat vreodată pe valea Nilului, Anton. Chiar din timpul vieții i s-a dat numele de "Abate", adică "părinte spiritual pentru mulți monahi în căutarea liniștii sufletești", iar după moartea sa este numit "cel Mare". Vita Antonii, o lucrarea scrisă de episcopul Alexandriei, Atanasie, este unul din textele fondatoare ale monahismului creștin. Mai mult decât o bibliografie, lucrarea este un text profund ce descrie viața duhovnicească a celor care aleg să ducă o trăire în spiritul valorilor evanghelice. 

    1. Cine este sfântul Anton Abate sau Anton cel Mare?

    Anton s-a născut la Quenan - astăzi Mamphis - în anul 251. Face parte dintr-o familie creștină foarte înstărită. Rămas orfan spre sfârșitul adolescenței începutul tinereții, încearcă să gestioneze afacerile familiale cum poate mai bine și se ocupă, în același timp, de educația surorii lui mai mici. Într-o zi intră într-o biserică - avea circa 18-20 de ani - și aude proclamându-se textul Evangheliei după sfântul Matei: "Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde tot ce ai, împarte săracilor și vei avea o comoară în ceruri, apoi vino și urmează-mă" (Mt 19,21). Anton aude aceste cuvinte ca și cum i-ar fi fost adresate lui de Mântuitorul; vinde pământurile oamenilor din sat și câștigul îl împarte săracilor, apoi se instalează în fața casei lui într-o groapă săpată în pământ; își lasă totuși o mică rezervă pentru nevoile surorii lui de care trebuie să se ocupe. După puțin timp însă, împarte și această rezervă săracilor, încredințează sora sa spre educație unor fecioare consacrate și devine liber de orice grijă lumească pentru a urma idealul de viață creștină în conformitate cu Evanghelia auzită. Se instalează la școala unui înțelept în vecinătatea satului său. Aici se deprinde cu viața ascetică, rugăciunea, meditația Scripturilor și cu lucrul manual. După perioada discipolatului, Anton se îndepărtează tot mai mult de ținuturile locuite și se instalează într-un mormânt săpat în munte. Demonul îl încearcă în toate felurile, însă de fiecare dată, asemenea lui Cristos în Evanghelie, iese victorios spre mai marea decepție a Legiunii diavolilor care dau năvală peste el.

    Câțiva ani mai târziu, înaintează tot mai mult în pustie și duce o viață anacoretică - eremitică - izolat, fără niciun contact cu lumea exterioară, timp de 20 de ani, instalându-se într-o peșteră abandonată, plină de șerpi, care fug la apariția lui, și având drept închizătoare o stâncă prăvălită peste gura peșterii. Totuși, chiar și în această ascunzătoare, Anton este "maestru" de viață duhovnică pentru mulți tineri care se instalează în împrejurul peșterii sale pentru a învăța rudimentele vieții monahale din însăși trăirea marelui ascet. Fiecare se instalează în câte o grotă, un mormânt sau o cabană abandonată, formând un embrion de viață monahală unde rugăciunea, asceza și trăirea departe de lume hrănesc sufletul și-l pregătesc pentru Dumnezeu.

    După acești 20 de ani, Anton iese din refugiul său. Mulți aduc bolnavii lor la picioarele lui și sunt vindecați printr-o simplă privire a "sfântului" asupra lor; alții sunt scăpați de diavoli prin rugăciunile lui. Anton devine un învățător de înțelepciune duhovnicească. Pe mulți îi învață cum să-l învingă pe cel Rău în lupta spirituală și în discernământul duhurilor. Când Biserica Egiptului este confruntată cu persecuția împăratului Maximin Daia, în 311, Anton vine în orașul Alexandria pentru a-i încuraja și susține pe mărturisitorii credinței. Persecuțiile au produs o clasificare a creștinilor în două mari categorii: lapsi și mărturisitori; la rândul lor, lapsi - trădători - se împart în cinci categorii, în funcție de gravitatea trădării lor:

    i. lapsi sacrificati - cei care acceptau, sub amenințare și ca să nu-și piardă anumite posturi importante în administrația Imperiului, să aducă sacrificii zeilor păgâni sau înaintea statuii împăratului;

    ii. lapsi thurificati - cei care nu mergeau până la aducerea de sacrificii, dar care acceptau, sub amenințare, să tămâieze altarul de jerfă închinat idolilor păgâni sau împăratului;

    iii. lapsi libellatici - cei care, profitând de faptul că aveau o cunoștință în instanța de judecată, nu aduceau nici sacrificii, nici nu făceau tămâierea altarului de jerfă, însă obțineau doculmentul - libellus - care atesta că au săvârșit asemenea fapte;

    iv. lapsi acta facientes - cei care au trădat credința săvârșind anumite fapte care li se cereau pentru a scăpa de persecuție: să scuipe asupra unei imagini ce-l reprezenta pe Cristos, să calce în picioare Sfânta Scriptură, să-l înjure pe Cristos și lucrurile sfinte, etc...;

    v. lapsi traditores - cei care deveneau turnători pe lângă funcționarii imperiali: îi turnau pe frații lor de aceeași credință, dezvăluiau locurile de întrunire ale creștinilor, colaborau cu funcționarii imperiali însărcinați să pună în aplicare decretele imperiale anti-creștine, etc...

    Mărturisitorii, cei care nu abdicau sub niciun fel de la credința lor, sufereau tot felul de torturi: li se scoteau ochii, li se tăia limba, li se smulgea un picior sau o mână, erau arși, închiși sau trimiși să lucreze în minele Imperiului. După persecuții aceștia deveneau "judecătorii" celor căzuți în credință, sub o formă sau alta, - lapsi - și stabileau pedepsele canonice pentru ca aceștia să poată fi readmiși în comuniunea Bisericii. Ei ocupau locuri de cinste în adunările liturgice, chiar dacă nu erau întodeauna clerici, și se bucurau de stima și respectul credincioșilor. Pe aceștia Anton vine să-i încurajeze și să-i susțină în mărturia credinței lor.

    Apoi revine în pustie, care devine foarte curând o pepinieră de monahi eremiți! Mulțimi tot mai mari de credincioși vin de pretutindeni pentru un sfat, o învățătură, o povață. De aceea, văzând că liniștea îi este amenințată, Anton se retrage tot mai mult în pustie, ajungând până pe malul Mării Roșii. După un drum de trei zile și trei nopți neîntrerupte, ajunge la poalele muntelui Quolzum, unde află un izvor de apă și un palmier pentru a-i face umbră. Aici va rămâne o perioadă din viața sa trăind în solitudine absolută. Când Anton se instalează aici are circa 60 de ani. Aici întâlnește alți doi eremiți, Amun și Macarie, ce-i vor deveni "frați în slujire" și "fii duhovnici" în trăirea idealului de viață evanghelică. Anton rămâne aici până la sfârșitul zilelor lui, în 356, când va muri la venerabila vârstă de 105 ani. Două ieșiri sunt semnalate de Atanasie al Alexandriei: una pentru a vizita o colonie de eremiți, iar a doua, câteva luni înaintea morții, pentru a merge la Alexandria să vorbească și să lupte împotriva arienilor, tot mai numeroși. Arienii, care negau divinitatea lui Cristos, sunt condamnați la primul conciliu ecumenic de la Niceea, în 325; însă, susținuți de împărații vremii, în particular de Constanțiu, ei revin în forță după moartea lui Constantin cel Mare și a lui Arie, în așa fel încât în 350 putem vorbi de un Imperiu creștin câștigat de partida arienilor susținuți de puterea politică. Atanasie suferise deja trei exiluri pentru fidelitatea sa față de deciziile conciliului de la Niceea, iar acum face apel la înțelepciunea lui Antonie și se sprijină pe respectul de care acesta se bucură atât în rândul creștinilor cât și al puterii imperiale, pentru a face un discurs împotriva arienilor eretici.

    2. Vita Antonii, a lui Atanasie al Alexandriei

    Vita Antonii a devenit foarte repede "best-sellerul" vieții monahale; dea lungul secolelor până astăzi, lucrarea marelui episcop de Alexandria a inspirat multe vocații în trăirea autentică a vieții creștine în general și a vieții monahale în particular. Atanasie, devenit episcop al celui mai important oraș din Egipt, Alexandria, în 328, "stâlpul ortodoxiei", după cum îl va defini Grigore de Nazianz, și "medicul hărăzit de Dumnezeu pentru a stârpi orice boală din Biserică", după cum îl va numi Vasile cel Mare, apare pentru prima dată oficial la conciliul de la Niceea, însoțindu-l pe episcopul său Alexandru, în calitate de secretar eparhial și diacon al Bisericii alexandrine. Aici se adeverește a fi un teolog desăvârșit, dând dovada unei formări solide specifice teologilor Didaskaleionului creștin din Alexandria, de unde au ieșit cei mai mari teologi ai creștinismului antic și cei mai desăvârșiți episcopi. Din cauza atașamentului său la credința creștină, din cauza susținerii cu tărie a expresiilor sale teologice, din cauza luptei duse împotriva arienilor, Atanasie va trebui să sufere persecuții și exiluri, cinci la număr, totalizând circa 17 ani și șase luni departe de scaunul episcopal, pe care l-a ocupat între 328 și 373. În timpul a două exiluri, între 350-355 și 362-363, Atanasie se refugiază în pustie în compania monahilor din Egipt. Aici îl cunoaște pe Anton Abate cu care leagă o prietenie spirituală foarte strânsă, astfel încât, la moartea sa, Anton cere ca pelerina sa monahală sa să ajungă la Atanasie de Alexandria: "El mi-a dat-o nouă, însă eu am uzat-o", va spune Atanasie.

    Pentru a înțelege bine Vita Antonii, lucrarea trebuie citită pe două nivele sau pe două registre, ca să spunem așa. Atanasie, care l-a cunoscut bine pe Anton, își propune desigur să prezinte viața, biografia și faptele acestuia, o viață plină de fapte minunate, însă nu mai puțin reală și istorică; însă, întâi de toate, Atanasie dorește să prezinte cititorului evoluția vieții interioare a eroului său. Episcopul Alexandriei își propune să facă cunoscut acest stil de viață monahală creștină pentru a stârni în cititorii săi să pășească încrezători în urmarea unui asemenea ideal de viață trăit de Anton. Altfel spus, pentru a înțelege cât mai bine Vita Antonii, trebuie să percepem mai întâi simbolistica textului și să descoprim prin prisma ei profunzimea convertirilor succesive, ce-l vor conduce pe Anton până la plinătatea vieții în Duhul Sfânt. Deci, Atanasie descrie viața lui Anton ca un itinerar spiritual ce conduce la convertire, la îndumnezeire, la viața intimă trinitară. Îndumnezeirea omului este o temă centrală în lucrările atanasiene exprimată astfel în tratatul De incarnatione Verbi: "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu". Luând natura noastră, Mântuitorul Dumnezeu a transformat-o și a îndumnezeit-o pentru a o scăpa de scalvia păcatului și morții și a o introduce sub jugul harului și vieții veșnice. Anton, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a ajuns, datorită vieții anacoretice, până la asemănarea cu Domnul și Mântuitorul său, Cristos, de la care a auzit în Evanghelie: "Mergi, vinde tot ce ai... urmează-mă". O asemenea dinamică este expusă de Atanasie în Vita Antonii. Anton merge, se orientează, aleargă... spre Cristos Domnul său.

    Prima asceză a sfântului Anton începe în fața casei sale. Se retrage mai apoi în vecinătatea satului său, devenind astfel discipolul unui înțelept al vremii. Acest întâi efort de asceză consistă în "a fi atent la sine-însuși" și "a se supune unei discipline severe", după ce mai întâi a părăsit toate bunurile materiale și afective. Treptat, conștiința sa se modelează sub privirile lui Dumnezeu care lucrează în el: "Anton... nu-și mai amintea de timpurile trecute, ci zi după zi, ca și cum era un începător în asceză, se străduia tot mai mult să progreseze, repetând pentru sine cuvintele sfântului Paul: Uitând ceea ce este în trecutul meu, și făcându-mi elan spre ceea ce se află înaintea mea, alrg tot înainte (Fil 3, 8)". Așa ajunge să se îndepărteze tot mai mult de satul său și să se închidă în cele din urmă într-un mormânt pentru a fi singur, el și Dumnezeul său: "A închis astfel ușa peste sine". Rezistă cu eroism diavolului, care îi dă târcoale din toate părțile, prin semnul crucii și invocarea neîntreruptă a numelui lui Isus, amintinudu-și de convingerea exprimată de sfântul Paul: "Nimic nu mă va separa de iubirea lui Cristos". Toate descrierile luptei lui Anton cu diavolii traduc în imagini teologia credinței în Cristos care învinge, care este singurul ce aduce victoria în noi, în ciuda ispitelor de tot felul ale diavolului.

    Ieșit învingător cu și prin Cristos din primele lupte ascetice, Anton părăsește mormântul pentru a înainta și mai mult în pustie: "Înainta tot mai mult spre munte" și s-a închis într-o grotă părăsită. Trebuie să citim aici având sub ochi geografia ținutului; însă în același timp, intenția autorului Vita Antonii este aceea de a ne spune că, prin viața ascetică, Anton părăsește tot mai mult pământul pentru a se înălța spre ceruri, spre paradis, urcând pe munte. Cu alte cuvinte, lupta lui Anton prinde tot mai mult contur: nu mai este vorba ca el să se elibereze de sensurile fizice, ci și de gândurile sale. În acest context, Atanasie pune accentul pe discursul lui Anton, capitolele 16 la 48, din care cititorul poate reține regulile discernământului duhurilor. În realitate, sfințenia lui Anton strălucește în pustie și atrage la sine numeroși discipoli; Anton devine un mistagog, un interpret al vieții duhovnicești, un maestru de viață și învățătură. Discursul lui Anton este profund, spiritual, și în același timp foarte concret. Este ca un fel de GPS, carnet de călătorie pentru monah; atât pentru cel începător, în sensul că îi arată drumul de parcurs - asceza și curăția inimii - pentru a ajunge în patria cerească; îi arată de asemenea dificultățile ce le are de înfruntat precum și armele cu care poate ieși victorios, cât și pentru monahul experimentat aflat deja pe drumul ascezei de multă vreme, pentru a-i arăta că nu trebuie să se oprească, să-i reamintească, de asemenea, care este lupta cea dreaptă și care sunt subterfugiile diavolului, subterfugii ce cresc pe măsură ce monahul crește în Dumnezeu și care sunt mereu semnul slăbiciunii diavolului.

    Dorind să trăiască o viață solitară tot mai intensă, Anton decide să plece spre pustiul interior. Astfel ajunge la "muntele interior". Detaliile descrise de autorul Vita Antonii sunt mereu de luat pe două planuri; avem de-a face aici cu o simbolistică biblică foarte impresionantă: Anton merge timp de trei zile și trei nopți, ajunge la un munte foarte înalt, la poalele căruia curge o apă limpede, etc... Atanasie introduce cititorul aici în plin mester pascal. Anton primește viața nouă și redobândește astfel statutul său originar. Fluviul, palmierii, apa în abundență, stăpânirea peste animalele sălbatice, toate aceste teme fregvente în literatura monahală sunt aluzii explicite la botez și la viața paradisiacă.

    Anton va trăi 44 de ani, adică până la moartea sa, în acest pustiu interior, orientat neîncetat spre unica dorință de Dumnezeu. Purificat în luptă datorită încrederii nestrămutate și unice în Numele lui Isus - adică în însăși persoana Mântuitorului - Anton devine un taumaturg. Ajunge la o desăvârșire atât de mare în viața duhovnicească, în viața de comuniune trinitară, în viața de îndumnezeire, încât nu mai este intimidat de nicio ființă, nici de animale, nici de oameni. Rămâne în solitudine profundă atât atunci când se află în mijlocul mulțimii care vine să-i ceară ajutorul, cât și atunci când se află singur în pustia cea mai retrasă. Este, pe pământ fiind, un locuitor al cerului. A atins, pe pământ deja, desăvârșire în Dumnezeu, văzând lumea, orice lucru, orice ființă, prin prisma unei carități desăvârșite. Nu mai iubește în felul oamenilor, ci într-un fel desăvârșit evanghelic. Este pregătit să trăiască paștele - marea trecere - care se va întâmpla în 356, pe care îl vede ca pe o repatriere: "Iar acum Anton și-a desăvârșit drumul, nu mai este printre noi". Anton intră în casa sa, în locuința pregătită lui de Cristos în casa Tatălui.

    Partea centrală a lucrării Vita Antonii este ocupată cu marele discurs al lui Anton. Destinatarii discursului sunt anacoreții veniți să-i ceară "Părintelui" lor să le dea câteva sfaturi, povețe. Astfel Anton ajunge să le propună fundamentul vieții eremitice sub o formă foarte concretă: le oferă un adevărat "cod rutier", "GPS" al vieții monahale, mijlocul cel mai sigur pentru a ajunge în patria cerească. Iată care sunt temele principale ce se degajează din acest discurs:

    i. perseverența ca înrădăcinare a stabilității: primul efort de făcut, spune Anton, este perseverența: "Efortul nostru principal să fie întâi de toate să nu abandonăm ceea ce am început să facem, să nu ne descurajăm în această muncă, să nu ne spunem: de prea multă vreme am început asceza asta. Dimpotrivă, ca și cum am începe, să mărim pe zi ce trece zelul nostru". "Astăzi încep du desăvârșire". Vedem în aceste îndemnuri cuvintele lui Isus din Evanghelie: "Cine a pus mâna pe plug și se uită înapoi, nu este vrednic de Împărăția lui Dumnezeu" (Lc 9, 62). Astfel, Anton arată că tot ceea ce este pământesc înseamnă puțin lucru în comparație cu scopul spre care conduce viața ascetică și perseverența. Pământul este mic în comparație cu Cerul: "Deci, fii mei, să nu încetăm, să nu ne gândim că timpul este lung sau că ducem la îndeplinire lucrări mărețe. Suferințele timpului de față sunt fără preț în comparație cu slava ce va să fie și care ni se va arăta nouă. Să nu credem, privind lumea, că am reunțat la lucruri mărețe. Tot pământul este de-a dreptul mic în comparație cu Cerul. Deci, dacă am poseda lumea întreagă și am renunța numaidecât, acest lucru nu ne-ar învrednici de Împărăția cerului. Ca și cum am nesocoti o drahmă pentru a câștiga altele 100, așa face stăpânul care ar deține tot pământul și ar renunța, primind astfel de 100 de ori mai mult. Așadar, dacă posesia întregului pământ este nimică în comparație cu Împărăția cerului, ce putem spune de cel care a părăsit doar câteva hectare de pământ sau a părăsit casa părintească și mult aur? Nu pierde într-adevăr nimic și nu are de ce să se întristeze! Dealtfel, ceea ce noi nu părăsim, moartea ne surprinde și ni le ia, iar bunurile noastre cad deseori în mâinile celor care nu am fi vrut, după cum spune Ecleziastul. Atunci de ce să nu părăsim toate aceste datorită virtuții în vederea dobândirii Împărăției cerului? Dorința de a poseda să nu pună stăpânire peste noi. Ce folos am avea să câștigăm ceea ce nu luăm cu noi? Să dobândim mai degrabă ceea ce vom lua cu noi: prudența, dreptatea, cumpătarea, tăria, credința în Cristos, bunăvoința, blândețea, ospitalitatea. Dacă le dobândim pe acestea, le vom regăsi pentru a ne primi pe pământul celor blânzi". Părăsind toate pentru a se pune în slujirea Domnului, monahul devine cu adevărat slujitor. Cum trebuie să slujească? Anton destăinuie eremiților minunatul secret: "în fiecare zi..., astăzi..." Cu alte cuvinte, Anton îi învață pe monahi spiritualitatea prezentului. Pentru a deveni slujitori fideli, nu este complicat deloc: în fiecare zi trebuie îndeplinit lucrul cu mult zel în așa fel încât să-i placă Stăpânului și să-l răsplătească pe măsură; perseverența în viața ascetică în fiecare zi, fără a neglija măcar o singură zi. Secretul, pentru a trăi cum se cuvine astăzi este acela de a nu slobozi viața ascetică și de a trăi ca și cum ar trebui să murim în această seară. Trăind astfel, cu siguranță nu vom păcătui. În fiecare zi, deșteptându-ne, trebuie să ne gândim că nu știm dacă vom izbuti să ajungem până diseară, iar ajuns în pragul serii, să ne gândim ca s-ar putea să nu ne mai trezim mâine dimineața. Fiecare zi ne este măsurată de Providența divină. De aceea, în fiecare zi trebuie să nu păcătuim, să nu avem ură față de nimeni, să nu căutăm un câștig pământesc. Însă, ca și cum ar trebui să murim în fiecare zi, să trăim în sărăcie, să acordăm iertare tuturor, să fim blânzi față de toți. Toate acestea nu sunt decât începutul ascezei; cum să progresăm? "Luptând tot mai mult". Sfântul Anton ne învață arta luptei spirituale. Împotriva cui luptăm? Împotriva diavolului. Cum luptăm? Cu armele rugăciunii, discernământului duhurilor și invocarea Numelui lui Isus.

    ii. demonii: pentru a-i învinge trebuie să știm din capul locului împotriva cui luptăm și să ne dotăm cu armele corespunzătoare, doar în acest fel nu pierdem nici energiile, nici timpul. Sfântul Anton descrie înaintea ascultătorilor săi, cu argumente convingătoare, demonii și șiretenia lor în lupta cu omul. Printre altele, Anton Abate expune următoarele șiretenii ale diavolului: ia înfățișări diferite ca să ne seducă, uneori profețesc, se laudă, sunt plini de ei-înșiși, încearcă să ne înspăimânte, iar dacă rezistăm, ne amenință cu moartea (le nevoie cheamă în ajutor pe însăși căpetenia lor), folosește expresii și cuvinte din Sfânta Scriptură și se preface și el că psalmodiază, ne trezește pentru rugăciune la orele stabilite, minte, atacă, întinde curse, cade, se preface că ne ține sub stăpânirea lui, se joacă, palavrăgește în toate sensurile, este răutăcios și gata să facă oricând rău, unoeri chiar laudă asceza noastră și ne declară fericiți! Însă cu cât monahul progresează în viața spirituală, cu atât activitatea diavolului este mai sporită, fiindcă, ne dăm bine seama, diavolii nu intervin decât dacă monahul este gata să lupte pentru cauza lui Cristos. Poate anumite fapte ale diavolilor ne înspăimântă? Uneori pe bună dreptate! De aceea, sfântul Anton specifică monahilor cine sunt în realitate diavolii: sunt slabi și neeficienți, nu știu nimic de la ei-înșiși, nu pot împiedica drumul nostru ascetic, sunt niște străini pentru noi. De aceea îi putem învinge foarte ușor. Cum? Prin atitudinea noastră față de ei: să nu ne fie teamă de ei, să nu le dăm atenție, să-i stăpânim. Cum să-i alungăm? Prin rugăciune, post, credință, înfrânare, semnul crucii, prin harul lui Cristos, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Diavolii fug îndeosebi dinaintea celui care postește, care veghează, care se roagă, care arată blândețe, care este smerit, care dă de pomană, care arată iubire față de nevoiași și bunătate față de cei săraci; dar mai întâi de toate fug dinaintea celor care dau dovadă de zel pentru credință, adică arată afecțiune față de Cristos. În realitate, Isus este cel care-i alungă pe diavoli; trebuie chemat în ajutor, însă pentru asta trebuie să învățăm să discernem care sunt faptele diavolilor. De aceea, Anton prezintă în discursul său un tablou pentru discernământul duhurilor, bune și rele. Acest discernământ este un har de la Dumnezeu.

    iii. duhurile bune: vederea lor nu este oscilantă, prezența lor produce liniște și dă naștere la tăria sufletului, la curaj și la iubire. Duhurile rele ne înspăimântă, iar prezența lor este zgomotoasă și dă naștere la tristețe și frică. Sfântul Anton le propune monahilor săi, treptat treptat, să discearnă de la care duh provine ceea ce ei trăiesc, văd, aud, percep. De la ce duh provine, de asemenea, cutare tendință, cutare gând, cutare dorință. Sfântul Anton nu vorbește aici din teorii sau din auzite, ci din cele de el trăite și experimentate concret. De aceea conclude explicând cum va fi sufletul monahului și cum se manifestă lucrarea diavolului. De aceea monahul trebuie să fie statornic împotriva diavolilor, deoarece, dacă aceștia ne află înspăimântați și fricoși, ne atacă, sporind astfel înfricoșarea noastră; dacă ne văd bucuroși în Domnul și meditând asupra faptului că totul se află în mâinile lui Dumnezeu și că diavolul nu are nicio forță împotriva creștinilor, atunci, văzând sufletul nostru liniștit, bat în retragere rușinoși; dacă privim ochii diavolului ca pe un fum, vor fugi înfricoșați, având mereu în gând focul care este pregătit pentru ei (cf. Mt 25, 41). Cu alte cuvinte, discursul sfântului Anton conține tot ce trebuie știut pentru a ajunge la curăția inimii, care este cheia vederii lui Dumnezeu: "Fericiți cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5, 8).

    3. Scrisorile sfântului Anton

    Au ajuns până la noi șapte scrisori, despre care specialiștii spun că sunt autentice, ale sfântului Anton Abate. Sunt scrise în coptă, traduse în românește de Pr. Dumitru Stăniloae: Sfântul Atanasie cel Mare. Epistole și Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010. Destinatarii scrisorilor sunt monahii anacoreți. În multe lucrări dedicate sfântului Anton citim că ar fi fost un om "neinstruit", însă asta nu înseamnă că era analfabet. Știa să scrie și să citească. Unii spun însă că avea deprinderi solide în filosofie și cunoștea multe școli de gândire filosofică. De aceea unii filosofi arată respect față de Anton și sunt onorați atunci când pot intra în dialog cu el datorită înțelepciunii lui.

    Ce învățătură putem extrage din Scrisorile sfântului Anton? Învățătura lui poate fi rezumată astfel: a face eforturi pentru a se cunoaște pe sine-însuși și astfel ajungem și la cunoașterea lui Dumnezeu. Am putea crede că este paradoxal, poate, însă să vedem ce spune Anton: "Primul lucru important specific omului înzestrat cu înțelepciune este acela de a se cunoaște pe sine-însuși; apoi, să cunoască ceea ce vine de la Dumnezeu și toate harurile ce le primește neîncetat. Să știe de asemenea că tot ceea ce este păcat și subiect de reproș se află în afara naturii sale spirituale" (Scrisoare V, 20-27). Omul este pentru sine-însuși ca o oglindă în care Dumnezeu se reflectează prin Fiul său; omul este creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu; istoria lui este o scurtătură în care ansamblul economiei mântuirii poate fi citit. Anton revine neîncetat. Descoperind nimicnicia sa, omul este în măsură să recunoască adevărata sa natură și să se ofere în totalitate lui Dumnezeu: "Iubiții mei, vă rog, iubiți-vă unii pe alții fără încetare și fără să vă plictisiți. Gândiți-vă la acest trup cu care ați fost înzestrați, faceți din el un altar. Pe acest altar expuneți gândurile voastre și, sub ochii Domnului, renunțați la orice proiect rău, ridicați mâinile inimii voastre spre Dumnezeu. Este ceea ce face Duhul Sfânt când este la lucru. Rugați-l să vă dea focul binecuvântat invizibil care, coborând peste voi, va veni din ceruri și va consuma pe altarul trupului vostru ofranda voastră".

    În spatele mizeriei și rușinii vizibile se întrevede adevărata natură care este invizibilă, nemuritoare, spirituală, incoruptibilă, una și unificată în profunzime cu imaginea acestei Imagini a Tatălui, care este Fiul. Această cunoaștere de sine deschide omul spre universul întreg, spre frații săi și spre Dumnezeu. Cine se cunoaște știe să discearnă economia mântuirii și astfel este în măsură să recunoască urgența timpului în care trăiește, altfel spus să se convertească pentru a redobândi asemănarea cu Imaginea. Cine se cunoaște astfel, îi cunoaște și pe ceilalți și îl cunoaște pe Dumnezeu și știe cum să-l adore și să i se adreseze lui. Nu se poate înșela privitor la natura Fiului lui Dumnezeu întrupat - aluzie la erezia ariană care bântuie secolul IV al creștinismului - deoarece omul este imaginea Cuvântului întrupat care s-a făcut asemenea nouă, în toate, în afară de păcat.

    În încheiere redau un text din Scrisoarea VI care ne va ajuta să înțelegem mai bine profunzimea teologică și intimitatea spirituală a lui Anton cu discipolii săi: "Să știți că nu este vorba despre o iubire pur naturală ce o port față de voi, ci de o iubire spirituală conform lui Dumnezeu, acest Dumnezeu care-și află slava sa în adunarea sfinților. Pregătiți-vă așadar, fiindcă noi avem mijlocitori pentru a se ruga lui Dumnezeu să sădească în inimile noastre focul răspândit de Isus pe pământ. Astfel veți putea antrena inima voastră și sensurile voastre să discearnă binele de rău, dreapta de stânga, ceea ce este solid și ceea ce nu este solid. Isus știa că materia din care este făcută lumea este în mâinile diavolului. De aceea, chemându-i pe apostolii săi, le-a spus: să nu adunați comori pe pământ, nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, fiindcă mâine își va vedea singură de grijă. Da, iubiții mei fii, dacă vântul este liniștit, pilotul se joacă; însă dacă se ridică un vânt potrivnic, atunci se dovedește adevărata măiestrie a pilotului. Vouă vă revine să recunoașteți timpurile în care trăim".

    Aceste scrisori prezintă viața monahală ca o luptă continuă în care începătorul trebuie să se înarmeze cu mortificația exterioară și interioară, însă în care Duhul Sfânt îl cârmuiește și îi deschide ochii sufletului său pentru marea lucrare a sfințirii trupești și spirituale, care este scopul ultim al vocației lui. Pentru a ajunge la acest scop, trebuie mai întâi stârpite patimilie, apoi purificate sensurile. Sfântul Anton este înconjurat imediat de numeroși discipoli. Care este activitatea celor care vor să-l urmeze pe Anton în asceza sa? Rugăciunea, lucrul manual, lupta împotriva diavolilor, curățirea inimii, perfecțiunea vieții: "Prezența lui Dumnezeu și rugăciunea sunt armele Regelui al cărui soldat este anacoretul".

    http://eocf.free.fr/text_cours_monachisme_egypte_6.htm, text inspirat, adăugit și modificat

    INITIATION AU MONACHISME 
    DES PREMIERS SIÈCLES CHRÉTIENS

    Égypte et Palestine

    par Soeur Véronique DUPONT, osb, Venière


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :