• Sfântul Augustin: Explicația parabolei "fiului risipitor" -

    Întreaga viață și experiență spirituală a sfântului Augustin (343-430) poate fi citită la lumina experienței "fiului" risipitor din parabolă. Puține sunt lucrările și discursurile în care să nu facă aluzie la renumita parabolă povestită de Isus în Evanghelia după sfântul Luca, cap. 15. Totuși, doar un discurs găsim la sfântul Augustin în care să explice pe față această parabolă. Discursul se află într-o lucrare intitulată: Întrebări cu privire la Evanghelia după Luca, întrebarea 33. Însuși episcopul de Hipona povestește scopul acestei lucrări: Lucrarea de față nu este o explicare detaliată a Evangheliei după Luca. Cineva, citind această evanghelie cu mine, mă întreba cu privire la dificultățile întâlnite, alegând întrebările după priceperea sa și după cum credea el de cuviință. De aceea multe texte, printre care poate unele chiar mai dificile, au fost lăsate la o parte. Interlocutorul meu cunoștea semnificația lor și nu dorea să pierdem timp prețios discutând despre subiecte pe care le stăpânea cu fermitate; de aceea insista să descopere de preferință ceea ce ignora. În plus, cititorul va constata că unele lucruri nu sunt prezentate aici în ordinea cuvenită, așa cum se află în Evanghelie. Revăzute, fără să țin seama de o logică anume, atunci când timpul îmi permitea, aceste întrebări luau forma unor subiecte discutate deja. Am aflat că au fost întrunite și adunate într-o lucrare aceste explicații dictate fără pretenția unui discurs construit, după cum m-am priceput. Atunci mi-a fost teamă ca schimbarea ordinii subiectelor tratate să nu-l tulbure pe cititor, stârnit de textul Evangheliei să caute în această scriere explicația unui text pe care nu-l înțelege; iar pentru a ușura cercetarea de care fiecare are nevoie, am numerotat cu numere ordinea întrebărilor. Așadar, întrebarea a 33-a se referă la semnificația parabolei "fiului risipitor": cine este Tatăl; cine sunt cei doi fii: unul care pleacă spre ținuturi îndepărtate după ce-și adună averea, celălalt pleacă să lucreze la câmp, deci niciunul nu rămâne în casa tatălui; cine este vițelui îngrășat? cine este iedul? ce înseamnă inelul pe deget, haina cea dintâi, încălțămintea în picioare; ce înseamnă demersul fiului de a reveni, sărutul tatălui pe obraz, ospățul pregătit de slujitori la porunca tatălui; ce înseamnă reproșurile fiului cel mare făcute tatălui; de ce nu vrea să intre în casa tatălui să participe la bucuria revenirii fratelui său, etc...? Pentru a da răspuns la toate aceste întrebări, Augustin face apel la procedeul de hermeneutică biblică numit "alegoria". Cititorul, după un examen profund al parabolei, trebuie să fie în măsură să vadă adevăratul sens al acestor lucruri pomenite de Isus în parabolă, cu atât mai mult cu cât o parabolă, în sine, este purtătoare de un sens ce scapă, la prima vedere, sau la o citire superficiale, înțelegerii.

    Întrebarea XXXIII: Fiul risipitor.

    Acest om care are doi fii este Dumnezeu, Tatăl a două popoare care sunt ca două ramuri ale rasei umane, poporul celor rămași fideli cultului unui singur Dumnezeu și poporul celor idolatri, care l-au abandonat pe Domnul. Însă trebuie să mergem până la originea creației omului pentru a aprofunda această istorie. Fiul cel mare este figura fidelității cultului adus adevăratului Dumnezeu. Cel mai tânăr pleacă pentru o țară îndepărtată. El a cerut de la tatăl său partea lui de avere. Așa este sufletul care se lasă sedus de puterea magică a averii. Averea sa, adică viața, inteligența, memoria, măreția și promptitudinea geniului, toate aceste daruri primite din partea bunătății divine sunt puse la dispoziția sa de liberul arbitru; de aceea, "tatăl a îmăprțit averea sa celor doi fii".

    Cel mai tânăr a plecat pentru o țară îndepărtată. Și-a bătut joc de darurile naturale, l-a abandonat pe tatăl său; părăsind Creatorul s-a dedat la plăcerile creaturilor. Ni se spune că "după câteva zile, adunându-și toate bunurile, a plecat spre o țară îndepărtată". Asta înseamnă că puțin timp după crearea rasei umane, sufletul, această creatură rațională, a dorit să fie, datorită liberului său arbitru, stăpân absolut peste sine însuși și peste facultățile lui și să se despartă de Creatorul său pentru a se baza pe propriile forțe. Însă cu cât se îndepărta mai tare de Cel care era izvorul vieții lui, cu atât se vedea epuizat mai mult. De aceea Evanghelia spune că ducea o viață de desfrâu și excese, trăind împrăștiat și risipit în voluptățile exterioare, care s-au adeverit a-l goli pe dinăutru; omul care se dedă la asemenea lucruri dă naștere la deșertăciuni și îl ababdonează pe Dumnezeu care este înlăuntrul lui. Această regiune îndepărtată este uitarea de Dumnezeu. Foametea din acea țară înseamnă privarea de cuvântul adevărului. Locuitorul acelui ținut, numit prințul aerului, este unul care face parte din armata Satanei. Casa lui din țarină reprezintă felul de putere de care dispune, iar porcii reprezintă spiritele necurate care sunt deasupra lui. Roșcovele cu care se hrănesc porcii reprezintă proverbele din popor, goale și zgomotoase, cu care sunt pline lucrările poetice și diferitele discursuri consacrate laudei idolilor sau miturile zeilor păgânilor și care îi îmbucură pe diavoli. De aceea tânărul, dorind să se sature cu roșcove căuta în acest ținut îndepărtat un aliment care să fie hrănitor și sănătos și care i-ar fi putut aduce fericire, însă nimeni nu-i putea da așa ceva. De aceea parabola spune: "nimeni nu-i dădea din roșcovele porcilor".

    Însă, intrând în sine, adică dezlipindu-se de iluziile înșelătoare și de starea lui deșartă procurată de lumea din exterior și adunându-și gândurile în interiorul conștiinței lui, își spune: "câți mercenari au pâine din belșug în casa tatălui meu". Cum poate fi știut acest lucru de un om care s-a scufundat, cum erau și idolatrii, într-o atât de mare uitare de Dumnezeu? Aceste cuvinte nu sunt cumva expresia unei treziri a sufletului prin predicarea Evangheliei? Existau pe atunci mulți predicatori ai adevărului, printre care mai mulți erau cârmuiți, nu de iubirea față de adevărul însuși, ci de dorința de a dobândi bunuri materiale. Despre aceștia spunea Apostolul: "Mulți dintre cei care predică Evanghelia nu o fac cu inima curată" (Fil 1, 17), făcând din pietate o afacere (cf. 1 Tim 6, 5). Nu predicau o altă Evanghelie, cum făceau ereticii, predicau Evanghelia lui Paul, însă într-un alt spirit decât cel al Apostolului. De aceea sunt numiți, pe bună dreptate, mercenari. Ei împart aceeași pâine a Cuvântului și în aceeași casă, totuși nu sunt chemați la moștenirea cerească, ci lucrează pentru o moștenire pieritoare. Despre ei se spune în Evanghelie: "Adevăr vă spun, aceștia au primit răsplata" (Mt 6, 2).

    Își spune așadar: "mă voi ridica", deoarece era într-adevăr foarte îndepărtat, "voi merge la tatăl meu", devenise sclavul celui care-l trimisese să-i păzească porcii. Celelalte cuvinte spun înclinația unui suflet care se pregătește pentru căință făcând mărturisirea păcatelor sale, însă care nu o face încă. Nu se deschide încă tatălui său, însă promite să i se deschidă atunci când îl va revedea. Înțelegeți așadar acum ceea ce înseamnă a reveni la tatăl său: înseamnă a reveni în Biserică prin credință, iar pentru a putea mărturisi credința dătătoare de Viață este neceasră mai întâi împlinirea îndatoririlor creștinești. Dar ce-și propune să-i spună Tatălui? Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca unul din mercenarii tăi. 

    Am păcătuit împotriva cerului, acest lucru are oare acelși înțeles cu: am păcătuit împotriva ta? În acest caz ar trebui să înțelegem prin "cer", maiestatea suverană a Tatălui; în acest sens spune Psalmistul: "Răsare de la un capăt al cerurilor și-l străbate până la celălalt capăt" (Ps 18, 7), adică din sânul Tatălui însuși. Sau mai degrabă, "am păcătuit împotriva cerului" vrea oare să spună: în prezența sufletelor sfinte, care sunt tronul lui Dumnezeu; "și împotriva ta" până în templul intim al conștiinței?

    "Și, ridicându-se, plecă spre tatăl său. Iar pe când era încă departe", înainte ca el să aibă de la Dumnezeu o idee strălucită, însă tocmai atunci când Dumnezeu îl căuta cu ardoare, "taăl l-a vaăzut". Expresia este foarte potrivită; se spune, de asemenea, că Dumnezeu nu îi vede pe cei necredincioși și pe cei mândri și de aceea nu-i are înaintea ochilor săi; căci, a fi înaintea ochilor săi nu se referă de obicei decât la persoane iubite. "Și a fost cuprins de milă; alergând în întâmpinarea lui, i s-a aruncat pe grumaz". Tatăl nu l-a părăsit nicio clipă pe Fiul său Unic, prin care a realizat această cursă, venind în întâmpinarea noastră, înjosindu-se până la noi; fiindcă Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine (cf. 2 Cor 5, 19), și însăși Domnul a declarat astfel: "Tatăl meu, care rămâne în mine, face el însuși lucrările pe care le fac eu" ((In 14, 10). Dar oare ce să însemne altceva faptul că i s-a aruncat pe grumaz, dacă nu faptul că s-a înjosit întinzăndu-și brațul pentru a-l cuprinde? "Cui i-a fost revelat brațul Domnului" (Is 53, 1). Acest braț nu este, cu siguranță, altul decât Domnul nostru Isus Cristos.

    "Și l-a sărutat". A fi mângâiat cu un cuvânt al harului divin, care face să se nască speranța iertării păcatelor, înseamnă a obține de la Tatăl, după revenirea din multele rătăciri, sărutul carității. Atunci începe pentru cel care intră în Biserică mărturisirea păcatelor sale. Fiul risipitor nu spune tot ce-și propusese să spună: "Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Fiindcă Dumnezeu dorește să acționeze cu harul său asupra a ceea el se recunoște nevrednic din cauza păcatelor lui. Nu mai adaugă ceea ce-și propusese când își făcuse examenul de conștiință: "Primește-mă ca pe un mercenar al tău". Când trăia lipsit de pâine, era hotărât să accepte chiar și soarta mercenarilor, dar după ce tatăl său l-a îmbrățișat, nu mai arată pentru acea condiție decât repulsie și nu mai cere așa ceva.

    Haina dintâi simbolizează demnitatea perdută de Adam; slujitorii care o aduc sunt predicatorii iertării lui Dumnezeu. Inelul pus pe deget este sigiliul Duhului Sfânt, semn că participă din plin la harul iertării. Încălțămintea din picioare înseamnă că este pregătit să propovăduiască Evanghelia iertării prin detașarea de bunurile pământești. Vițelul îngrășat este însuși Domnul, însă îngrășat cu insultele oamenilor. Porunca este dată să aducă vițelul cel îngrășat; ce înseamnă asta dacă nu propovăduirea Domnului, și propovăduindu-l, să fie făcut hrană pentru a intra în pântecele fiului extenuat de foame? Porunca este dată ca acest vițel să fie înjunghiat și pregătit, adică să se propovăduiască amintirea morții Mântuitorului; iar noi știm că el este jertfit real pentru fiecare dintre noi atunci când mărturisim că a murit pentru noi. "Să ne bucurăm", spune textul sfânt; aici trebuie să spun care este motivul acestei bucurii: "Pentru că acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost regăsit". Iar acum acest ospăț și această bucurie se celebrează pe tot pământul unde se află Biserica răspândită și implantată. Căci acest vițel îngrășat este trupul și sângele Domnului care se oferă Tatălui ceresc și hrănește toată familia sa.

    Fiul cel mare, care nu a plecat pentru o țară îndepărtată, dar care nu se află acasă nici el, este poporul lui Israel după trup. Este la câmp, adică, în interiorul aceleiași moșteniri și bogății a Legii și Profeților, el se dedică de preferință muncii câmpului și respectării tuturor prescripțiilor iudaice. Printre ei se află un mare număr de oameni însuflețiți de asemenea sentimente și mai există, din păcate foarte mulți, printre noi. Revenind de la câmp se apropie de casă; cu alte cuvinte, fiind preocupat, fără dragoste, de o muncă pământească se împotrivește libertății de care se bucură Biserica, după Scripturi. Aude muzică și dansuri, adică oamenii plini de Duhul Sfânt, care proclamă Evanghelia într-un singur glas, conform recomandării Apostolului: "Vă îndemn, fraților, le spune el, în numele lui Isus Cristos, Domnul nostru, să faceți în așa fel încât să aveți un singur glas" (1 Cor 1, 10). Mai aude și concertele de laudă înălțate către Dumnezeu, ca dintr-o singură inimă și dintr-un singur suflet. Cheamă pe unul din slujitori și îl întreabă despre cele ce se petrec, cu alte cuvinte, deschide cărțile Profeților și, forțându-i, îi întreabă într-o oarecare măsură pentru a ști ce înseamnă sărbătorile pe care le celebrează Biserica, în afara căreia el se află. Slujitorul tatălui său îi spune: "Fratele tău a revenit, iar tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a aflat sănătos". Fratele tău era, într-adevăr, la capătul pământului. Însă ceea ce face să crească și mai tare bucuria celor care cântă Domnului un cântec nou este faptul că aceste laude vin de la capătul pământului (cf. Is 42, 10); iar pentru a celebra revenirea celui care fusese absent a fost dat morții omul durerilor, obișnuit al suferințelor (cf. Is 53, 3); iar cei cărora nu le fusese propovăduit încă, l-au văzut; iar cei care nu auziseră încă vorbind despre el, l-au contemplat.

    Dar și acum Israel se mânie și refuză să intre. Atunci când toată mulțimea popoarelor va intra, Tatăl său va ieși la momentul potrivit pentru ca tot Israelul să fie mântuit. Acest popor a căzut în parte în orbire, asta înseamnă absența fiului cel mare aflat la câmp, până ce desăvârșirea celui mai tânăr revenit din lunga lui rătăcire în mijlocul idolatriei popoarelor, pentru a mânca vițelul cel îngrășat în casa părintească (cf. Rom 11, 25). Într-o zi, vocația evreilor la mântuire, aderând la Evanghelie, se va arăta pe deplin. Acesta este sensul demersului făcut de Tatăl care încearcă să-l introducă pe fiul cel mare în casă.

    Răspunsul acestuia face să se nască două întrebări: cum putem spune despre poporul evreilor că nu a încălcat niciodat poruncile lui Dumnezeu? Și ce înseamnă că nu a primit niciodată un ied ca să se bucure cu prietenii săi? Cât privește prima întrebare, putem deduce cu ușurință că nu este vorba despre toate poruncile, ci despre cea care este cea ma importantă și necesară, vreau să spun, aceea care interzice adorarea altui Dumnezeu decât a unicului Dumnezeu adevărat, Creatorul a toate (cf. Ex 22, 3); înțelegem astfel că acest fiu nu-i întruchipează pe toți israeliții în parte, ci doar pe aceia dintre ei care nu au părăsit niciodată cultul Dumnezeului adevărat pentru a da cult idolilor. Într-adevăr, chiar dacă acest fiu, care se afla desigur la câmp, dorea lucruri pământești, totuși de la Dumnezeul unic aștepta el aceste lucruri, care sunt comune cu ale animalelor. De aceea sinagoga este personificată astfel în acest psalm al lui Asaf: "Eram ca un dobitoc în fața voastră, dar eram pururea cu voi" (Ps 72, 23). Este ceea ce vrea să spună și mesajul tatălui, formulat în textul parabolei astfel: "Tu ești mereu cu mine". Nu-i reproșează fiului său un fel de minciună, însă făcând elogiul perseverenței lui de a rămâne cu el, îl invită, cu această ocazie, să ia parte mai însemnată și mai desăvârșită la bucuria casei.

    Dar ce înseamnă acest ied pe care nu l-a avut niciodată pentru a sărbători cu prietenii lui? Este știut faptul că iedul este de obicei simbolul omului păcătos. Însă departe de mine gândul să admit că ar fi vorba aici de Anticrist. Fiindcă nu văd cum am putea justifica până la capăt o asemenea interpretare. Ar fi mult prea absurd ca acest fiu, căruia îi este dat să audă cuvintele: "Tu ești mereu cu mine" să fi exprimat dorința de a crede în Anticrist. Nu ne este permis, de asemenea, să vedem în acest fiu personificarea acelora, dintre evrei, care vor crede în Anticrist. În ipoteza în care acest ied ar fi figura Anticristului, cum ar putea acest fiu să mănânce din vițelul îngrășat dacă mai întâi nu ar avea acces la credința în el? Sau, dacă a mânca dintr-un ied nu înseamnă altceva decât bucuria pricinuită de pierderea Anticristului, atunci cum acest fiu, pe care tatăl îl primește atât de frumos, îndrăznește să spună că o asemenea bucurie nu i-a fost acordată niciodată, în vreme ce știm prea bine că fiii lui Dumnezeu vor bate din palme la condamnarea advresarului său. În opinia mea (ceea ce voi spune, într-un fel destul de obscur, nu trebuie să împiedice pe nimeni să examineze în profunzime) fiul se plânge de faptul că Domnul însuși a fost refuzat de ospățul său, știut fiind că Domnul este un păcătos în ochii lui. Acest popor, considerându-l pe Domnul drept un ied, cu alte cuvinte, văzând în el un violator al shabbatului și un profanator al Legii, nu ar fi meritat să participe la bucuria Tatălui; de aceea el spune: "Nu mi-ai dat niciodată un ied să-l mănânc cu prietenii mei", vrând să spună celui care este în opinia sa un ied, nu mi l-ai dat niciodată să mă bucur și eu și nu mi-ai permis niciodată acest lucru, tocmai pentru faptul că-l consideram un ied; "cu prietenii mei", înseamnă cu căpeteniile acestui popor, sau cu cei de la Ierusalim și cu popoarele evreilor din Iuda. Cât despre femeile desfrânate cu care fiul cel mic este acuzat că ar fi risipit averea tatălui, semnifică foarte bine patimile rușinoase, care au condus la abandonul legământului unic și legitim cu adevăratul Dumnezeu, pentru a căuta în superstițiile păgâne unirea adulterină cu o mulțime mare de diavoli. 

    Dar de ce după ce tatăl îi spune: "Tu ești mereu cu mine", cuvinte explicate mai sus, continuă astfel: "Și toate câte sunt ale mele sunt ale tale?" Aveți bine grijă să nu vă imaginați că aceste cuvinte: "Toate ale mele sunt ale tale" înseamnă că fratele mai mic nu le are, după cum am văzut că vă întrebați cu atât nedumerire, pentru o moștenire lumească; atunci cum fiul cel mare ar putea avea tot, în vreme ce noi știm că fiul cel mic și-a luat deja partea? Fiii desăvârșiți, cu inimile curate și aflați deja vrednici de cer, au totul, astfel încât fiecare lucru aparține tuturor și totul aparține fiecăruia, deoarece dragostea ignoră anxietatea ce merge mână în mână cu lăcomia. Însă cum putem spune că acest fiu le are pe toate? Oare Dumnezeu, va imagina cineva, pune dedesubtul lui îngerii, virtuțile mărețe, puterile și toate spiritele crești și voințele sale? Dacă înțelegem "posesor" în sensul de "stăpân", este clar că Dumnezeu nu i le-a dat pe toate. Căci cei despre care stă scris: "Vor fi ca îngerii lui Dumnezeu" (Mt 22, 30), nu vor fi "stăpâni", ci mai degrabă "moștenitori" ai îngerilor. Iar dacă stăpânirea se înțelege, în mod legitim de altfel, legat de această frază: "sufletele afalte în stăpânirea adevărului", nu văd de ce nu am putea admite aici cuvântul "toate" în adevăratul său sens, propriu și absolut. Într-adevăr, când spun despre suflete că sunt în posesia adevărului, intenția mea nu este aceea de a afirma că sunt "stăpâne" peste adevăr. În fine, dacă ne este interzis să înțelegem posesia în acești termeni, atunci să lăsăm asta la o parte. Deoarece tatăl nu spune: Îți voi da în stăpânire toate; sau stăpânești, sau vei stăpâni peste toate bunurile mele, ci: "Toate ale mele sunt ale tale". Toate acestea, însă, nu îi aparțin așa cum îi aparțin lui Dumnezeu. Într-adevăr, ceea ce este în portofelul nostru poate fi folosit pentru a cumpăra hrană sau îmbrăcăminte pentru familia noastră, sau pentru orice altă folosință asemănătoare. Și cu siguranță, după cum era îndreptățit să-l numească tată, nu văd ce nu ar fi putut să numească aparținând lui din cele ale tatălui, fiindcă îi aparținea din mai multe puncte de vedere. Căci atunci când vom obține fericirea veșnică, lucrurile care sunt înălțate deasupra noastră vor fi ale noastre pentru a le vedea; vom trăi cu cele care vor fi în preajma noastră, iar cele ce vor fi dedesubtul nostru ne vor aparține ca să le stăpânim. Așadar, fratele cel mare să participe la ospățul bucuriei în siguranță maximă, fiindcă fratele său mai mic era mort, și acum este viu, era pierdut, și acum a fost regăsit.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :