Sfântul Augustin: păcatul strămoșesc sau originar

Reflecții inspirate și completate din Athanase Sage, călugăr augustinian asumpționist: „Le péché originel dans la pensée de saint Augustin, de 412 a 430“, în: Revue des études augustiniennes, 1968, p. 75-112.

În 412, Sf. Augustin publică o lucrare, De peccatorum meritis, în care apare pentru prima dată afirmația prezenței unui păcat la otți descendenții lui Adam, încă de la naștere. Acest păcat, numit păcat originar sau strămoșesc, este una dintre cele mai tainice moșteniri adamice, îndeosebi când nu este pusă în paralel cu taina mântuirii.

Mai întâi, episcopul de Hipona insista, în conformitate cu învățătura Bisericii, asupra mortalității produse de acest păcat, mortalitate prezentă la primul om și transmisă generațiilor de după el. Cu toții moștenim un trup coruptibil ce îngreunează urcarea spiritului spre înălțimi. Multiplicarea păcatului, odată cu vârsta rațiunii, este rezultatul condiției mortale în care ne naștem. La naștere, copii moștenesc acest păcat doar datorită solidarității lor cu umanitatea în care s-au născut. Această rană a sufletului aduce după sine coruptibilitatea trupului, fapt ce implică o culpabilitate în ochii lui Dumnezeu. Această culpabilitate este ștearsă prin botez. Concupiscența este păcat, însă copilul nu este ocnsiderat de la naștere ca fiind păcătors. În a doua parte a articolului, Athanase Sage revine asupra acestei idei a concupiscenței la Sfântul Augustin, de acees retrimitem cititorul nostru la textul francez atașat aici.

Când pe scena teologică a apărut Pelagius, un monah irlandez ajuns la Roma și scandalizat de moralitatea ierarhilor, Sfântul Augustin va aprofunda gândirea sa despre păcat și transmiterea lui din generație în generație pentru a ajunge să afirme necesitatea harului pentru iertarea păcatelor și nu limitarea la faptele proprii, care ar putea să-i aducă mântuirea, așa cum susținea Pelagius. Sfântul Augustin se opune ideii mântuirii pe care noi am putea-o dobândi prin propriile merite. De la Adam moștenim nu doar un trup coruptibil destinat morții, nu doar concupiscența, consecință a primului păcat, ci însuși păcatul care merită condamnarea veșnică dacă nu este șters de însuși Isus Cristos. Păcatul contractat la naștere se multiplică odată cu vârsta rațiunii, prin păcatele mai mult sau mai puțin grave, comise personal. Păcatul originar este un mister pe care noi nu-l cunoaștem decât prin Revelație, un mister strâns legat de însuși misterul răscumpărării omului.

Pelagius afirma o doctrina opusă celei prezentate aici. Pentru el mortalitatea era naturală omului, nu era consecința păcatului lui Adam. Omul a fost creat de la origini muritor de Dumnezeu. De asemenea, concupiscența nu era o greșeală a naturii umane, a admite așa ceva, pentru el, era să aduci blasfem împotriva creației. Cât despre existența unui păcat fără responsabilitate personală, pentru Pelagius este de neconceput. Argumentația lui este mai mult filosofică decât teologică sau creștină și ne îndepărtează de primul Adam al cărui rol în istoria mântuirii este mult diminuat, astfel încât ajunge chiar să micșoreze legăturile noastre harice cu noul Adam, Cristos. Învățătura păcatului originar este reversul învățăturii despre har, în apărarea căruia episcopul de Hipona a angajat toate forțele sale. Fără teama de a greși, Sfântul Augustin afirmă necesitatea harului pentru mântuirea omului, în conformitate cu unul dintre cele mai frumoase cânturi pascale: fericită vină a lui Adam ce ne-a meritat un asemenea Mântuitor, cântat în tradiția latină în noaptea Paștelui.

Din secolul al XVI-lea, două teologii se află în opoziție: una este sensibilă misterului păcatului și harului, cealaltă este mai mult înclinată spre a da ascultare spiritului lumii. Amândouă proclamă dogma păcatului originar, însă una vorbește despre decăderea firii, pusă în evidență în mod particular de răul concupiscenței, și se angajează în inteligența păcatului, cealaltă refuză să urmeze această cale de inspirație augustiniană care ar tinde spre rănirea liberului arbitru al omului și păcatul originar nu consistă decât în privarea harului propriu zis al înălțării la nivel supranatural.