• Sfântul Augustin: Scrisoare către preotul Deogratias din Cartagina

    În primele veacuri ale creștinismului aderarea la creștinism se făcea după o lungă învățătură catehetică, între 3 și 5 ani, timp în care noii convertiți la creștinism se familiarizau cu Sfânta Scriptură, cu dogmele creștine și cu viața de credință în Biserică. Unii dintre acești convertiți făceau parte din clasa intelectuală sau a filosofilor și voiau să înțeleagă toate misterele creștine înainte de a adera la credință. Așa s-a întâmplat cu un filosof mai critic din parohia lui Deogratias, în Cartagina Africii de Nord, care-i pune șase întrebări catehetului său: 1) despre înviere, în ce fel trebuie ea înțeleasă: ca revenire la viața dinainte, cazul învierii lui Lazăr din Evanghelie, sau ca un nou mod de existență spirituală după trecerea prin moarte, cazul învierii lui Cristos?; 2) despre originile creștinismului, ce se poate spune despre drepții care au trăit înaintea venirii Mântuitorului pe pământ, în ce stadiu se află ei acum și pentru veșnicie?; 3) despre diferența sacrificiilor, în ce fel există continuitate/discontinuitate între sacrificiile prevestitoare din Vechiul Testament și unicul sacrificiu realizat de Isus Cristos prin crucea, moartea și învierea sa, sacrificiu celebrat de creștini până la sfârșitul veacurilor?; 4) despre interpretarea unui text din Evanghelia după Matei: cu măsura cu care măsurați vi se va măsura, se paote spune oare că Dumnezeu are aceeași măsură cu cea a oamenilor atunci când aceștia fac binele sau săvârșesc răul?; 5) despre Fiul lui Dumnezeu în scrierile lui Solomon, se poate spune că în cărțile lui Solomon este afirmată explicit existența Fiului lui Dumnezeu așa cum o înțelege tradiția creștină?; 6) ultima întrebare se referă la interpretarea creștină a experienței lui Iona care este aruncat în mare, înghițit de o balenă, care după trei zile îl aruncă la mal și Iona, prin predica lui, convertește orașul Ninive, ce poate spune creștinismul despre acest episod, incredibil în aparență, din Vechiul Testament? Sfântul Augustin răspunde una după alta la fiecare întrebare, încercând să-l convingă pe păgânul "curios" că după aderarea la credință multe lucruri se vor lumina de la sine și că nu trebuie să aștepte numaidecât să înțeleagă toate tainele creștinismului ca mai apoi să adere la credință, fiindcă s-ar putea întâmpla să moară înainte să elucideze toate aspectele credinței și va pierde viața veșnică în Împărăția cerului.

    Scrisoarea Sfântului Augustin către Deogratias, preot la Cartagina, anul 404

    În această scrisoare, Sfântul Augustin își propune să răspundă obiecțiilor ridicate de păgânii care se opuneau creștinismului; multe din aceste obiecții le întâlnim și astăzi printre cei care nu se mai recunosc membri ai Bisericii și care atacă dogmele creștine pentru confortul lor intelectual, făurindu-și astfel o viață bazată pe hedonism; citind această scrisoare vom descoperi că oamenii sec. IV-V se asemănau în multe puncte cu oamenii timpurilor noastre. De aceea mi se pare important să vedem cum episcopul de Hipona răspunde opozanților creștinismului din vremea lui pentru a-i lumina în ezitările lor; răspunsul la cele șase întrebări fundamentale pe care se sprijină credința Bisericii este de actualitate în toate vremurile.

     

    Augustin către Deogratias, fratele și colegul său în preoție, salut în Domnul

     

    1.         Decât să răspunzi tu la întrebări, ai preferat să mi le trimiți mie ca să dau un răspuns; știu că nu ai făcut asta din lenevie, ci deoarece mă îndrăgești atât de mult ai preferat să mă auzi pe mine zicând ceea ce tu știi deja. Mi-aș fi dorit totuși ca tu să fi răspuns la aceste întrebări, deoarece prietenul care ți le-a pus lăsându-mă fără răspuns la întrebările ce i le-am adresat, ca și cum nu i-ar fi plăcut să-mi dea crezare, a avut poate motivele lui; mă gândesc, și asta fără nici o obligație și fără nici un motiv fundamentat, deoarece știi cât îl îndrăgesc și cât mă costă să știu că nu este creștin încă și el; mă gândesc, ziceam, și cred bazându-mă pe unele convingeri, că cel care refuză să-mi dea crezare nu dorește ca eu să-i scriu. De aceea, așa cum eu te-am ascultat, și cum, în ciuda multiplelor mele ocupații, ți-am îndeplinit dorința ca să nu rezist prea mult voii tale sfinte și bine cuvenite, te rog să-mi asculți ruga de a-i răspunde pe scurt tu însuți întrebărilor prietenului tău, după cum îți cere și așa cum poți tu înainte ca eu să-ți trimit răspunsurile mele. Căci atunci când tu vei citi aceste rânduri vei afla că nu spun nici nimic ceva ce tu nu știi sau că eu nu pot spune nimic în plus de ceea ce poți spune tu. Însă te rog să faci cunoscute răspunsurile mele doar acelora cărora crezi că pot fi folositoare; iar tu răspunde celui ce-ți cere lămuriri referitor la credința noastră și celor care îndrăgesc felul tău de a răspunde le asemenea întrebări, eu numărându-mă printre aceștia. Amintește-ti de mine în Cristos.

     

    2.         Prima întrebare: despre înviere.

    Unii se miră și se întreabă care, din cele două învieri, ne este promisă: cea a lui Cristos sau cea a lui Lazăr. „Dacă este cea a lui Cristos, zic ei, cum se face că învierea celui care nu s-a născut din dorință omenească poate să fie asemănătoare cu învierea creaturilor născute după lege firii? Dacă este cea a lui Lazăr, nu ne mulțumește nicidecum, fiindcă este vorba despre propriul său trup care nu putrezise încă dea binelea, ci doar intrase în putrefacție, cu care a revenit la viață. Iar noi, când vom învia, trupul nostru va fi, după multe secole, extras din amestecul universal. Iar apoi, dacă statutul care urmează învierii este unul fericit, unde nu vom mai cunoaște nici suferințele trupului, nici nevoile foamei, de ce Cristos Înviat a mai mâncat și a arătat rănile discipolilor? Dacă a făcut-o doar să-i convingă pe increduli, nu este decât prefăcătorie; dacă a arătat ceva real atunci înseamnă că după înviere vom purta aceleași răni din timpul vieții?”

    3.         La acestea răspund că nu este vorba despre învierea lui Lazăr, ci de cea a lui Cristos care este învierea promisă nouă tuturor; Lazăr a înviat (a fost readus la viață), însă a murit a doua oară: „însă Cristos, conform Scripturii, înviind dintre cei morți, nu mai moare, iar moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rm 6, 9). Aceasta este promisiunea făcută celor care vor învia la sfârșitul veacurilor și care vor domni în veșnicie cu El. Diferența între nașterea lui Cristos și a noastră nu stabilește nici o diferență referitor la înviere, după cum nu a stabilit nici o diferență în moartea sa. Chiar dacă s-a născut în mod diferit față de noi oamenii, totuși moartea lui nu a fost alta decât cea a oamenilor; tot la fel referitor la creația primului om, plăsmuit din pământ și fără să aibă părinți ca noi, nu a murit altfel decât tot așa cum murim și noi. Iar diferența în naștere nu înseamnă diferență și în înviere, precum nu a însemnat diferență nici în moarte.

    4.         Însă, dacă oameni care nu sunt încă creștini ar fi ispitiți să nu creadă ceea ce se spune despre primul om, atunci să fie atenți la mulțimea animalelor plăsmuite din pământ fără a avea părinți; totuși, unirea dintre ei dă naștere la animale asemănătoare lor, iar diferența în naștere nu schimbă cu nimic firea lor; plăsmuiți din pământ sau născuți după legea firii, se aseamănă: trăiesc și mor la fel. Deci nu este absurd să spunem despre trupuri, care nu au aceeași obârșie, că au aceeași înviere. Însă oamenii cărora vreau să răspund prin această scrisoare sunt în incapacitatea de a vedea ceea ce face diferența și unde trebuie să se oprească diferența; ei vor să spună despre diversitatea obârșiei că este valabilă la toate nivelele și cred, fără îndoială, că uleiul de grăsime nu poate sta la suprafața apei cum este cazul uleiului de măsline din cauza diferenței obârșiei lor, primul provenind de la animale, al doilea dintr-un fruct.

    5.         Cât privește cealaltă diferență între trupul lui Cristos, înviat a treia zi incoruptibil și fără a intra în putrefacție și trupurile noastre extrase, după o vreme destul de îndelungată, din amestecul universal, aceste două feluri de înviere rămân, de asemenea, deasupra puterii umane, însă sunt și foarte la îndemâna puterii divine. Precum lumina ochilor noștri ajung prompt peste obiectele din apropiere precum și peste cele din depărtare și atinge distanțe mari cu aceeași viteză, astfel încât într-o singură clipire din ochi, după cuvântul Apostolului (cf. 2 Cor 6, 52), va avea loc învierea morților, tot la fel de ușor va fi atot-puterniciei și voinței lui Dumnezeu să învie trupurile în mod intact chiar dacă trupurile au fost distruse de vreme. Asemenea lucruri par incredibile unor oameni fiindcă nu s-a văzut vreodată așa ceva; universul este atât de plin de miracole încât nu ne mai miră nimic, nu fiindcă ne-am putea da seama cu ușurință de existența lor, ci fiindcă ochii noștri sunt prea obișnuiți să le vadă; din cauza asta ni se par nedemne să le dăm atenția cuvenită sau să na mai mirăm de ele. În ce mă privește, iar împreună cu mine oricine gândește un pic și vrea să înțeleagă minunile invizibile ale lui Dumnezeu plecând de la minunile vizibile (cf. Rm 1, 20), eu admir la fel, poate chiar mai mult, o sămânță mică în care se ascunde tot ceea ce este mai minunat într-un copac întreg, decât universul imens care trebuie să redea integral, la învierea de pe urmă, tot ceea ce ia de la trupurile oamenilor după ce acestea s-au descompus.

    6.         Ce diferență există între hrana mâncată de Cristos după înviere și promisiunea propriei noastre învieri într-o formă în care nu vom mai avea niciodată nevoie să hrănim trupul? Scrierile sfinte nu ne spun oare că și sfinții îngeri au mâncat în același fel, nu sub o aparență falsă sau înșelătoare, ci într-un trup real? Nu au mâncat din necesitate, ci arătând puterea. Pământul, în puterea lui, bea în mod diferit decât raza soarelui în văpaia sa; pentru pământ este o necesitate vitală, pentru soare o putere. Trupul înviat va fi deci fericit în mod imperfect dacă nu ar putea să mănânce, precum și dacă ar avea nevoie de mâncare i-ar lipsi ceva din fericirea beatifică. Aș putea spune multe despre schimbarea calităților trupului și despre predominanța trupurilor superioara asupra celor inferioare, însă mi s-a cerut să răspund pe scurt și scriu acestea pentru oameni înțelepți pe care este suficient doar să-i stimulezi.

    7.         Cel care-și pune asemenea întrebări să știe bine că Isus Cristos, după înviere, a arătat cicatricile, nicidecum rănile; le-a arătat discipolilor care se mai îndoiau și tot pentru a-i întări în credința lor a mâncat și a băut înaintea lor, nu o dată, ci deseori, din teama ca ei să nu creadă că trupul său era doar ceva spiritual iar aparițiile sale simple imaginații. Aceste cicatrici ar fi fost false dacă nu ar fi existat mai întâi rănile, totuși ele nu ar fi rămas dacă Mântuitorul n-ar fi voit. Grija sa providențială a avut ca scop să dovedească celor pe care-i întărea în credința reală a învierii trupului său, același trup de dinaintea morții pe cruce. Atunci de ce spuneți: „Dacă a făcut asta din cauza unui necredincios, înseamnă că a fost o prefăcătorie?” Dacă un luptător viteaz care în timpul bătăliei în slujba țării lui a primit multe răni și rugându-l pe un medic iscusit, capabil să vindece chiar și ultimele semne, s-ar învoi mai degrabă să lase ca cicatricile să rămână ca mărturie a vitejiei lui, am spune oare că medicul i-ar fi făcut eroului nostru rănit cicatrici false, fiindcă, deoarece putea să împiedice, prin iscusința sa, să mai rămână urmele rănilor, sau dimpotrivă va încerca să le păstreze în scopul de a demonstra vitejia lui? După cum am arătat mai sus, cicatricile nu pot fi false decât doar dacă rănile nu au existat.

     

    8.         Întrebarea a doua: despre originile creștinismului

    Potrivnicii noștri au născocit alte dificultăți ce pretind că le-au aflat la Porfir și pe care le cred potrivnice creștinilor: „Dacă Cristos se proclamă calea mântuirii, harului și adevărului, dacă afirma că nu poate exista adevăr decât datorită credinței în El (In 14, 6), ce-au făcut oamenii care au trăit înaintea venirii lui Cristos? Hai să lăsăm deoparte veacurile care au precedat Latium[1] și să considerăm Latium ca fiind începutul societății umane. În Latium erau adorați zeii înaintea fondării Albei; în Alba existau religii și ceremonii în temple. Roma a fost secole la rând fără să cunoască religia creștină. Ce-au devenit atâtea suflete, care nu au nici o vină, fiindcă Cel în care ar fi putut crede nu se arătase încă oamenilor? Tot universul era înflăcărat de cultul zeilor, chiar și Roma. De ce cel care a fost proclamat Mântuitor a neglijat atâtea secole? Am putea oare spune că specia umană a avut legea veche a evreilor drept îndreptar? Dar și aceasta nu a fost dată decât după o vreme îndelungată și a fost în vigoare într-o parte a Siriei de unde a venit mai apoi în Italia, iar asta s-a petrecut după Cezar Caius, sau cel mult sub acest împărat. Ce-au devenit deci sufletele romanilor și latinilor care, până în vremea Cezarilor, au fost lipsiți de harul lui Cristos, care încă nu se arătase pe pământ?”

    9.         Răspunzând acestei întrebări, vreau să-i întreb mai întâi pe potrivnicii mei dacă cultul zeilor lor, ale căror date le cunoaștem cu certitudine, a fost de folos oamenilor. Dacă spun că acest cult a fost inutil mântuirii sufletelor, atunci n-au decât să fie în acord cu mine care neg așa ceva și-i recunosc zădărnicia; eu unul spun chiar că un asemenea cult a fost dăunător, însă mare lucru este să-i auzim pe păgâni zicând că nu a folosit la nimic. Dacă, dimpotrivă, ei apără politeismul și afirmă utilitatea și înțelepciunea lui, atunci îi întreb și eu ce s-a întâmplat cu cei care au murit înaintea instituțiilor păgâne, deoarece au fost lipsiți de acest important mijloc de mântuire; iar dacă au putut să fie mântuiți prin alte mijloace, de ce posteritatea lor, nu ar fi făcut la fel ca ei? De unde nevoia de a institui noi ceremonii, necunoscute celor din vechime?

    10.       Dacă mi se spune că zeii au existat mereu, că au avut mereu și pretutindeni puterea de a veni în ajutorul celor care-i adorau, însă că, știind ceea ce era în conformitate cu vremurile și locurile din cauza diversității veacurilor și lucrurilor omenești, nu au voit să fie slujiți în același fel în toate țările și în toate veacurile, de ace aplică religiei creștine o dificultate la care ei-înșiși nu pot răspunde când vorbesc despre zeii lor fără să poată răspunde la ce-i întreb eu, și anume, că diferența ceremoniilor în timp și spațiu nu este așa de importantă dacă ceea ce este adorat este sfânt; de asemenea, este de mică importanță diversitatea sunetelor în mulțimea oamenilor de limbi diferite dacă ceea ce se spune este adevărat. Totuși, trebuie să recunoască aici o diferență: oamenii pot, datorită unui acord social, să formuleze cuvinte pentru a-și comunica sentimentele, iar înțelepții, în materie de religie, s-au conformat mereu voinței lui Dumnezeu. Această voință divină nu a fost lipsită niciodată dreptății și credinței muritorilor pentru mântuirea lor, iar dacă la unele popoare există diversitate de cult în aceeași religie, trebuie să vedem până unde merg aceste diferențe și să armonizăm ceea ce se datorează slăbiciunii umane și ceea ce se datorează autorității lui Dumnezeu.

    11.       Noi mărturisim că Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate au fost făcute; el este Fiul lui Dumnezeu fiindcă este Cuvântul său, nu un cuvânt care se rostește și trece după ce a fost rostit, cu un Cuvânt care stăpânește peste toată creația spirituală și materială de-a lungul veacurilor și spațiului, fiind El-însuși Înțelepciunea și Știința ce orânduiește fiecare lucru în forma sa proprie; Cristos este mereu Fiul lui Dumnezeu, co-veșnic cu Tatăl, Înțelepciunea imuabilă prin care toate au fost create și care este Principiul fericirii tuturor sufletelor raționale; este mereu același, fie înaintea înmulțirii poporului evreu a cărei Lege a fost figura profetică a venirii lui, fie în timpul regatului lui Israel, fie în timp ce, luând un trup în sânul unei Fecioare, se arată drept muritor în mijlocul oamenilor; El rămâne același din veşnicie și până în prezent, împlinind toate profețiile, și până la sfârșitul veacurilor când îi va separa pe cei sfinți de cei necredincioși și va răsplăti pe fiecare după faptele lui.

    12.       De aceea, de la începutul ființei umane, toți cei care au crezut în El, care L-au cunoscut, indiferent cum, și care au trăit conform poruncilor Lui cu credință și dreptate, au fost, fără îndoială, mântuiți de El, indiferent de timpul în care a trăit sau de religia pe care au practicat-o. La fel cum noi credem că El rămâne în Tatăl și în același timp a luat un trup, tot la fel cei din vechime credeau în El: credeau că El rămâne în Tatăl și că va veni într-un trup asemănător cu al nostru. Acum, din cauza diversității vremurilor, se proclamă împlinirea a ceea ce se spunea atunci ca fiind ceva în viitor, însă credința și mântuirea nu s-au schimbat. Diferența formelor religioase sub care ceva este anunțat sau profetizat nu introduce nici o diferență în acel lucru și nici o diferență în mântuire. Indiferent de epoca în care are loc ceea ce trebuie să fie spre folosul mântuirii credincioșilor și sfinților, Dumnezeu este cel care stabilește planurile lui iar nouă ne revină să ascultăm. Astfel, adevărata religie s-a arătat și a fost practicată în trecut sub nume și semne care nu sunt aceleași cu cele de astăzi; atunci era mai ascunsă, în timp ce acum este mai vizibilă; în trecut era cunoscută de un mic grup, mai apoi a fost cunoscută de mai mulți, însă nu a fost decât una și aceeași religie.

    13.       Nu vreau să spun că mă opun lui Numa Pompilius[2] care i-a învățat pe romani să cinstească zei diferiți între ei, pe care italienii îi cinsteau înaintea lui; îmi amintesc de vremea lui Pitagora când filosofia, necunoscută înainte, era adorată sau cunoscută de un număr restrâns de oameni care nu trăiau deloc urmând aceleași tradiții; ceea ce este important este de a ști dacă zeii sunt dumnezeu adevărați, vrednici de a fi adorați și dacă această filosofie poate fi de folos într-o oarecare măsură mântuirii sufletelor; acestea sunt punctele asupra cărora dezbat cu potrivnicii mei și ceea ce eu refuz. Să înceteze odată să mă mai întrebe ceea ce mă întreabă orice altă sectă sau tot ceea ce poartă numele de religie. Ei înșiși spun că nu întâmplarea, ci Providența divină este cea care prezidează mersul timpului; trebuie ca ei să recunoască faptul că ceea ce este specific și favorabil fiecărui veac depășește gândurile omului și vine de la aceeași Providență care guvernează peste toate.

    14.       Căci, spun ei, oare învățătura lui Pitagora nu a fost întotdeauna și pretutindeni, fiindcă Pitagora nu era decât un om și nu a putut avea acea putere, zic ei, ca în timpul în care a trăit și în locurile în care învățătura sa a fost predată, toți cei care l-au putut auzi voind să creadă în el și să-l urmeze? De aceea, dacă acest filosof ar fi avut puterea de a predica dogmele unde și când ar fi voit și dacă ar fi avut în același timp o preștiință generală a lucrurilor, desigur nu s-ar fi arătat decât în timpul și în spațiul în care el ar fi știut dinainte că oamenii ar crede în el. ni se mai spune că învățătura lui Cristos nu este urmată de toată lumea; vedem bine că aceeași obiecție o putem face și filosofilor și zeilor. Însă ce-ar răspunde păgânii noștri dacă, fără a prejudicia de motivele ascunse poate în străfundurile înțelepciunii și științei divine, și alte cauze pe care înțelepții le pot cerceta, am spune, pentru a scurta discuția, că Isus Cristos a dorit să se arate în mijlocul oamenilor și să le predice învățătura sa într-un timp și spațiu în care știa că se află cei care vor crede în El? Deoarece El prevedea că în vremurile și locurile în care Evanghelia sa nu a fost predicată, oamenii ar primi această predică tot la fel cum au primit-o mulți din cei care, văzându-l în persoană în timp ce era pe pământ, nu au voit să creadă în misiunea lui, nici chiar după moartea și învierea sa. Există și în vremurile noastre oameni care, în ciuda evidenței împlinirii profețiilor, persistă în necredință și țin să reziste aducând argumente umane decât să cedeze autorității divine, bazându-se pe mărturii atât de clare și minunate. Atâta vreme cât spiritul omului este mic și slab, trebuie să se încline înaintea adevărului divin. Deci, dacă Cristos nu a văzut decât o infidelitate mare în primele veacuri ale universului, ce trebuie să ne mai mire faptul că nu a voit nici să se arate, nici să vorbească unor oameni despre care știa că nu vor crede nici în învățătura sa și nici în minunile lui? Ne este îngăduit să credem că în acele prime veacuri toți oamenii erau la fel, judecând pe baza numărului mare de necredincioși pe care adevărul i-a întâlnit de la venirea lui Cristos până în zilele noastre.

    15.       Totuși, de la începutul speciei umane, nu a încetat niciodată să fie proclamat prin profeți cum mai multă sau mai puțină claritate în funcție de vremuri, și înaintea întrupării au existat mereu oameni care au crezut în El, de la Adam până la Moise, nu doar în sânul poporului Israel care, printr-o taină particulară, a fost un popor profetic, dar și printre alte popoare. Într-adevăr, în cărțile sfinte al evreilor sunt enumerate unele popoare căror Dumnezeu le-a revelat misterele; aceasta s-a petrecut încă din vremea lui Abraham, iar privilegiile nu aparțin doar moștenitorilor lui, și nici întregului popor al lui Israel și nu avea nimic a face cu poporul ales, atunci de ce nu am crede că au existat și alți privilegiați la alte popoare și în alte ținuturi, chiar dacă autoritatea cărților sfinte nu ne-au păstrat și transmis memoria? De aceea mântuirea acestei religii, unica adevărată și în măsură să transmită mântuirea adevărată, nu a lipsit niciodată celor care au fost socotiți vrednici și nu a lipsit decât celor care nu o meritau; de la începutul speciei umane și până la sfârșitul timpurilor a fost predicată unor spre răsplată, iar altora spre condamnare. Sunt unii cărora Dumnezeu nu le-a revelat nimic, însă prevedea că nu vor crede, iar cei cărora religia le-a fost predicată, chiar dacă nu erau înclin să creadă, au slujit drept exemple pentru alții; însă, cât despre oamenii cărora le-a fost predicată și trebuiau să creadă, locul lor este stabilit în Împărăția cerurilor și în adunarea sfinților îngeri. Să vedem acum următoarea întrebare:

     

    16.       Întrebarea a treia: despre diferența sacrificiilor

    „Creștinii, spune păgânul nostru, condamnă ceremoniile sacrificiilor, victimelor, tămâierii și orice altă practică rituală făcută în templele păgâne; însă, același cult a început, deja din primele veacuri, să aducă sacrificii lui Dumnezeu din primele roade ale pământului”.

    17.       Iată care-mi este răspunsul: Ceea ce a condus la această întrebare, este textul din Scriptură unde se spune că Abel oferea lui Dumnezeu întâii născuți din turmele lui, iar Cain primele roade ale pământului (cf. Gn 4, 3-4). Ceea ce trebuie înțeles aici este înființarea sacrificiilor încă de la începuturi care, conform Scripturii, nu trebuie să fie oferite decât Dumnezeului adevărat; nici vorbă că Dumnezeu ar avea nevoie de așa ceva, deoarece stă scris clar în cărțile sfinte: „I-am spus Domnului: Tu ești Dumnezeul meu, fiindcă nu ai nevoie de bunurile mele”, însă când le acceptă, le respinge sau le tolerează nu are alt interes decât binele oamenilor. Nouă ne este de folos, nu lui Dumnezeu, cultul ce i-L aducem. De aceea, atunci când ne inspiră și când ne învață să-L adorăm, nu o face deoarece ar avea nevoie de cinstirea noastră, ci o face pentru binele nostru. Iar toate aceste sacrificii sunt figuri și trebuie să ne invite să cercetăm, să cunoaștem sau să ne amintim lucrurile a căror imagine o prefigurează. Trebuie să fiu scurt și spațiul mi-ar lipsi aici ca să tratez despre acest subiect cum s-ar cuveni; însă am vorbit despre asta în alte lucrări (Împotriva lui Faust, cartea 22; Cetatea lui Dumnezeu, 19-20), iar cei care au interpretat Scriptura înaintea mea au vorbit în abundență despre sacrificiile din Vechiul Testament ca fiind figuri a ceea ce va veni.

    18.       Totuși aș dori ca aici să aduc unele explicații, chiar dacă pe scurt; trebuie să spun din capul locului că niciodată demonii sau îngerii cei răi nu ar fi cerut temple, preoți, sacrificii și toate celelalte dacă nu ar fi știut că toate acestea aparțin doar Dumnezeului adevărat. Când acest cult este adus lui Dumnezeu după inspirațiile și învățătura sa, atunci suntem în adevărata religie; când este adus demonilor care îl cer datorită orgoliului lor este necredință, este o superstiție vinovată. De aceea, cei ce cunosc cărțile Vechiului și Noului Testament nu reproșează păgânilor nici construcția templelor, nici instituirea preoțească, nici celebrarea sacrificiilor; ci le reproșează doar faptul de a consacra toate acestea idolilor și demonilor. Și cine se mai îndoiește că idolii sunt lipsiți de orice sentiment? Totuși, când idolii ocupă locurile de cinste ce le sunt rezervate și sunt acolo în picioare înaintea celor care îi roagă sau care le oferă sacrificii, au ca trăsătură specifică animarea persoanelor vii și produc iluzie spiritelor slabe care îi contemplă; ceea ce contribuie, în mod deosebit, la crearea acestei iluzii, este pietatea mulțimii înghesuite în jurul altarelor acestor idoli.

    19.       Sfânta Scriptură dorește să remedieze aceste impresii răufăcătoare și dăunătoare atunci când, pentru a imprima mai bine ceva ce este cunoscut, spune, zicând despre idoli: „Au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud” (Ps 113, 5) și toate celelalte. Cu cât aceste cuvinte sunt mai clare și conțin un adevăr pe care fiecare îl poate înțelege, cu atât mai mult ele inspiră o rușine grosolană celor care aduc, tremurând, un cult divin acestor imagini, care le privesc și le consideră vii, le înalță rugăciuni ca și cum ar înțelege, le aduc victime, își rostesc dorințe și se minunează în așa fel încât nici nu îndrăznesc să creadă că sunt fără vlagă în ei. Deoarece păgânii nu cred că Sfintele scripturi condamnă asemenea impresii născute în inima oamenilor de idoli, se spune clar că „toți zeii neamurilor sunt demoni” (Ps 45, 5). La fel și învățătura apostolică nu se limitează doar la cuvintele sfântului Ioan: „fraților, feriți-vă de idoli” (1 In 5, 21), dar fac apel și la sfântul Paul care spune: „Cum adică? Am spus eu oare că ceva jertfit idolilor este ceva, sau că idolul este ceva? Știm prea bine că păgânii care aduc jertfe, jertfesc demonilor, nicidecum lui Dumnezeu; iar eu nu-mi doresc să vă știu intrați în comuniune cu demonii” (1 Cor 10, 19-20). De aici putem înțelege bine că, în superstițiile păgânilor, nu sacrificiul în sine este negat de adevărata religie (fiindcă și cei din vechime au adus sacrificii Dumnezeului adevărat), ci sacrificiul adus zeilor falși și demonilor. Precum adevărul îi împinge pe oameni să devină însoțitori ai sfinților îngeri, tot la fel necredința îi împinge la comuniunea cu demonii, pentru care a fost pregătit focul cel veșnic după cum Împărăția veșnică a fost pregătită sfinților.

    20.       Păgânii par să se scuze pentru sacrilegiile lor prezentându-le sub forma unor minunății. Însă aceste interpretări nu-i scuză cu nimic, deoarece sacrificiile lor nu sunt raportate la Creator ci la creatură; doar Creatorului se cuvine cultul pe care păgânii îl desemnează cu termenul latrie. Noi nu spunem că pământul, mările, cerul, soarele, luna, stelele și anumite puteri cerești ce nu sunt la îndemâna noastră sunt demoni, însă deoarece orice creatură este în parte  trupească, în parte netrupească, sau, cum mai spunem noi, spirituală, este evident faptul că ceea ce noi facem cu credință și pietate pleacă din voința sufletului, care este o creatură spirituală, preferabilă a tot ceea ce este trupesc; astfel, rezultă faptul că nu trebuie să aducem sacrificii unei creaturi trupești; rămâne cea spirituală, care este credincioasă sau necredincioasă: credincioasă în oameni și îngerii fideli, slujindu-l pe Dumnezeu așa cum se cuvine să fie slujit, necredincioasă în oamenii nedrepți și îngerii cei răi ce-i numim diavoli; de asta nu trebuie să aducem sacrificii nici chiar creaturilor spirituale, chiar dacă poate părea just. Fiindcă, cu cât creatura spirituală este mai pioasă și supusă lui Dumnezeu, cu atât este mai urâcios lucru să aducă sacrificii diavolilor, adică unei creaturi spirituale căzute în neascultare, condamnată să-și ducă existența într-o condiție josnică și întunecată, ca într-o temniță aeriană și predestinat unei pedepse veșnice! De aceea, când păgânii ne spun că ei aduc sacrificii puterilor superioare care nu sunt demoni, că nu există între obiectul cultului lor și al nostru decât o deosebire de nume, iar pe care noi îi numim îngeri în timp ce ei îi numesc zei, devin, fără să-și dea seama, niște jucării ale șireteniei și vicleniei demonilor care se bucură și se fălesc pe seama erorilor oamenilor; sfinții îngeri nu aprobă alt sacrificiu decât acela al învățăturii adevărate și al religiei adevărate învățând în toate să i se aducă sacrificii doar acestui Dumnezeu unic pe care ei îl slujesc necontenit. Precum orgoliul înșelător fie al oamenilor, fie al demonilor, necesită sau dorește cinstea divină, tot la fel smerenia credincioasă, fie a oamenilor, fie a îngerilor, a refuzat mereu asemenea cinste și a arătat cui se cuvine o asemenea cinstire. Găsim în Sfânta Scriptură exemple strălucite.

    21.       Au existat însă diferențe între sacrificii, în funcție de vreme: unii le-au practicat înaintea arătării Noului Testament, care ne revelează adevărata victimă a unicului preot, adică prin vărsarea sângelui lui Cristos; iar acum există un alt sacrificiu conform acestei revelații, care este oferit de noi toți, cei care purtăm numele de creștin, și revelat nouă nu doar în Evanghelie, dar și în cărțile profeților. Fiindcă această schimbare, ce nu-l implică nici pe Dumnezeu și nici religia, dar care nu se referă decât la sacrificii și ceremonii, ar putea părea o îndrăzneală astăzi să predici așa ceva, dacă nu ar fi fost prevestit dinainte. La fel cum un om care dimineața oferă un sacrificiu lui Dumnezeu și un altul seara, după obișnuințele locului, nu ar schimba cu nimic nici pe Dumnezeu, nici religia, la fel cum un om care dimineața ar saluta pe cineva într-un fel și în alt fel seara, tot astfel de-a lungul secolelor, chiar dacă sfinții din trecut au oferit un sacrificiu diferit de cel de acum, nu din gândire umană, ci din poruncă divină, eu văd tainele celebrate conform obișnuinței vremurilor, fără să fie nicidecum vorba de vreo schimbare a lui Dumnezeu și nici a religiei.

     

    22.       Întrebarea a patra: despre: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura” (Mt 7, 2)

    Trebuie să răspundem și la întrebarea pusă referitor la proporția păcatului și pedepsei atunci când, luând în derâdere Evanghelia, păgânul nostru spune: „Cristos amenință cu pedepse veșnice pe cei care nu vor crede în El (cf. Iac 2, 13); iar în alt loc spune: „cu măsura cu care măsurați vi se va măsura și vouă”. Există aici, continuă păgânul nostru, o contradicție grosolană; căci dacă pedeapsa meritată ar trebui să aibă o măsură, orice măsură fiind limitată la un spațiu și un timp, ce înseamnă amenințările unei pedepse fără sfârșit?”

    23.       Est dificil de crezut că un filosof, indiferent cine ar fi el, ar fi putut face o asemenea remarcă; se spune aici că orice măsură este limitată la un spațiu și un timp, ca și cum n-am putea vorbi de ore, de zile și de ani, sau ca și cum ar fi vorba despre silabe lungi sau scurte. Căci eu cred că butoaiele și banițele, urnele și amforele nu sunt pentru măsurat timpul. Atunci de ce orice măsură s-ar limita la un spațiu și un timp? Acești păgâni nu spun ei de asemenea că soarele este veșnic? Ei îndrăznesc totuși să-i măsoare mărimea folosind regulile geometriei și comparându-l cu suprafața pământului. Fie că vor ajunge să cunoască sau nu mărimea lui, este sigur că globul soarelui are și el propria lui măsură; dacă ar înțelege cât este de întins, ar putea ști care-i este mărimea, altfel nu au cum să afle. Totuși o asemenea măsură a întinderii există chiar dacă omul nu reușește să o afle. Ceva poate deci să fie veșnic și să aibă o măsură sigură a propriei existențe. Am vorbit, conform opiniei lor, despre veșnicia soarelui, ca să-i conving folosind propriile lor argumente și pentru ca să vadă că poate exista ceva care să fie veșnic și să aibă totuși o măsură. Astfel nu ar trebui să mai refuze să creadă în pedeapsa veșnică cu care Cristos amenință păcatul, dându-se în spatele cuvintelor lui Cristos care spune: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura și vouă.”

    24.       Dacă Cristos ar fi spus: cum ați măsurat voi, așa vi se va măsura și vouă, atunci nu ar mai interpreta fiecare cum crede de cuviință aceste cuvinte. Putem spune: veți recolta ceea ce ați semănat, știut fiind faptul că nimeni nu plantează fructul, ci copacul, și noi culegem fructul, nicidecum lemnul copacului; însă spunem asta pentru a desemna specia copacului și pentru a zice că după ce am plantat un smochin nu ne vom aștepta să culegem nuci. Astfel putem spune: Veți suferi de ceea ce i-ați făcut pe alții să sufere; asta nu înseamnă că cel care a necinstit pe cineva trebuie să fie numaidecât necinstit la rândul său, ci ceea ce el a făcut împotriva legii acestui păcat, legea trebuie să-l pedepsească; vinovatul refuză să trăiască după legea care apără asemenea crime pe care legea, la rândul ei, nu le acceptă în viața umană. Deci, dacă Cristos ar fi spus: vi se vă măsura atât cât ați măsurat și voi, asta ar fi însemnat că pedepsele nu ar fi fost numaidecât egale cu gravitatea păcatelor. De pildă, grâul și orzul nu sunt lucruri egale și am putea spune: vi se va măsura atât cât ați măsurat și voi, adică tot atâta grâu cât și orz. Dacă ar fi vorba despre dureri, și dacă am spune: vi se va da vouă tot atâta cât i-ați făcut pe alții să sufere, s-ar putea ca durerea pricinuită să fie asemănătoare, însă se va derula pe o perioadă mai lungă: va fi mai mare referitor la durată, însă egală prin violența ei. Dacă am spune despre două lămpi: aceasta este la fel de luminoasă ca cealaltă, am spune adevărul, chiar dacă una din aceste două lămpi s-a stins înaintea celeilalte. Deci, dacă ceva desemnează o mărime egală într-un anumit fel, această parte de egalitate există în realitate, chiar dacă prezintă diferențe sub alte aspecte.

    25.       Însă deoarece Cristos a zis: „cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura”, și după cum știm una este măsura, alta este ceea ce este măsurat, s-ar putea întâmpla să dăm 1000 de măsuri de grâu cel căruia nu ne-a dat decât o singură măsură, astfel încât diferența nu va fi în măsură, ci în cantitate. Nu mai spun nimic despre diferența dintre aceleași lucruri, fiindcă nu doar faptul că este posibil să măsurăm grâu acolo unde un altul ar fi putut măsura orz, dar s-ar putea măsura aur acolo unde un altul ar fi măsurat grâu; și se poate întâmpla chiar să existe o singură măsură de grâu și mai multe măsuri de aur. Chiar dacă nu este necesar să comparăm lucrurile, specia și cantitatea diferă între ele, putem spune totuși: am măsurat pentru el aceeași măsură cu care el a măsurat. Însă sensul cuvintelor lui Cristos le înțelegem mai bine ținând seama de context: „Nu judecați și nu veți fi judecați, fiindcă veți fi judecați așa cum voi îi judecați pe alții”. Ar trebui oare să deducem că atunci când oamenii judecă necinstit, vor fi judecați la rândul lor în mod necinstit? Nicidecum! În Dumnezeu nu există nedreptate. Însă ca și cum ar fi fost zis: voința care a stat la baza facerii voastre de bine va fi folosită spre scăparea voastră; voința care ați pus-o în a săvârși răul va fi folosită spre pedepsirea voastră. De pildă, dacă cineva ar fi condamnat să piardă ochii care au fost pricina dorințelor rele, pe bună dreptate ar putea auzi zicându-i-se: să fii pedepsit la ochii cu care ai fost condus în păcat. Căci fiecare se folosește de propria judecată, bună sau rea, spre a face bine ou spre a păcătui. Deci se cuvine să fie judecat prin prisma a ceea ce el însuși judecă, astfel încât el să poarte pedeapsa în propria lui judecată, suferind relele care însoțesc dereglarea spiritului.

    26.       Căci dacă există pedepse vizibile care în viitor vor fi rezervate răului și meritate așadar prin voința rea, în străfundul sufletului, acolo unde mișcarea voinței reglează toate faptele umane, pedeapsa urmează imediat greșeala; iar această pedeapsă crește deseori chiar prin excesul orbirii și insensibilității. De aceea Cristos, după ce a zis: „veți fi judecați după cum voi înșivă judecați” adaugă: „și cu măsura cu care măsurați vi se va fi măsura”. În însăși voința sa omul bun găsește măsura binelui făcut, și astfel va ajunge la fericirea veșnică; tot la fel și omul rău, în propria lui voință se află măsura faptelor sale rele și pedeapsa ce urmează. Voința este măsura tuturor faptelor și tuturor meritelor și-i distinge pe cei buni de cei răi; prin e vom fi fericiți sau nefericiți. Felul voințelor, nicidecum spațiul timpului, produce fapte bune sau fapte rele. În caz contrar, am considera un păcat mai mare să tăiem un copac decât să omorâm un om, fiindcă pentru copac trebuie mai mult timp și mai multe lovituri de secure pentru a-l tăia, în timp ce un om îl putem omorî dintr-o singură lovitură într-o secundă. Iar dacă din cauza unei asemenea crime săvârșite într-un timp atât de scurt l-am pedepsi pe om la exil pe viață, pedeapsa ar fi desigur prea blândă, chiar dacă perioada destul de lungă a exilului nu poate fi comparată cu secunda în care s- săvârșit crima. De aceea va replica oare faptul că primește o pedeapsă la fel de lungă sau chiar veșnică, însă în mod inegal dură, fiindcă în același interval de timp nu a existat nici măcar un fel de durere, după cum nici măsura păcatelor nu se află în durată, ci în voința celui care le săvârșește?

    27.       Voința însăși este cea care este pedepsită, fie prin suferințe aplicate sufletului, fie prin suferințe trupești; ea se lăfăia în păcat, acum trebuie să sufere pedepsele; iar cel care judecă fără milă să fie judecat fără milă (cf. Iac 5, 14). Semnificația „măsurii cu care” este aceea că nu va face omului ceea ce nu ar fi făcut altora. Judecata lui Dumnezeu făcută omului va fi veșnică, chiar dacă judecata făcută de omul păcătos nu a putut fi decât trecătoare. Măsura rămâne aceeași, chiar dacă există pedepsele fără de sfârșit pentru crimele care nu a fost veșnice; omul păcătos ar fi vrut să se bucure în veșnicie de păcatul său, însă va afla în pedeapsă o severitate veșnică. Concizia impusă răspunsurilor mele nu-mi permite să spun tot ce ar fi de spus despre acest subiect, sau cel puțin să aduc argumentele biblice referitor la păcate și pedepse, nici nu pot să-mi exprim pe deplin propria opinie despre un așa subiect; totuși, dacă mi s-ar permite într-o zi, poate nici chiar forțele mele nu mi-ar permite să realizez o asemenea lucrare. Însă cred că am zis destule pentru a arăta că nu există nimic ce se opune veșniciei pedepselor în învățătura care spune oamenilor că vor fi măsurați cu măsura păcatelor lor.

     

    28.       Întrebarea a cincea: despre fiul lui Dumnezeu după Solomon

    După aceste întrebări extrase din Porfir, păgânul meu mai adaugă: „Te rog să-mi spui dacă este adevărat că Solomon a zis că Dumnezeu nu are Fiu”.

    29.       Îți voi da răspunsul numaidecât. Solomon nu a spus asta, ci dimpotrivă, el a susținut că Dumnezeu are un Fiu. Înțelepciunea, vorbind într-una din cărțile lui, spune: „M-a născut înaintea clinelor” (Prov 8, 25). Iar Cristos cine este altul dacă nu Înțelepciunea lui Dumnezeu? Într-un alt loc din Proverbe Solomon spune: „Dumnezeu m-a învățat înțelepciunea și am cunoscut astfel știința sfinților. Cine este cel care s-a suit la ceruri și care s-a coborât? Cine a adunat vânturile la sânul său? Cine a legat apele ca într-o îmbrăcăminte? Cine a umplut pământul? Care este numele lui și care este numele Fiului său, știți cumva?” (Prov 30, 4). Printre aceste cuvinte din urmă unele se referă la Tatăl: „Care-i este numele”, numele Celui „care m-a învățat înțelepciunea”, după cum spune textul. Alte cuvinte se referă evident la Fiul: „care este numele Fiului său”, Fiului celui despre care se vorbește în continuare: „cine este cel care s-a suit la ceruri și care a coborât?” Sfântul Paul spune despre asta: „Cel care a coborât este același cu Cel care s-a suit deasupra tuturor cerurilor” (Ef 4, 10). „Cine a adunat vânturile în sânul lui?” adică spiritele celor care cred în secret și în tăcere. Acestora li se spune: „Ați murit, iar viața voastră este ascunsă în Dumnezeu cu Cristos” (Col 3, 3). „Cine a legat apele ca într-o îmbrăcăminte?” Despre asta ni se spune: „Voi, cei care ați fost botezați în Cristos, ați fost îmbrăcați cu Cristos” (Gal 3, 27). „Cine a umplut pământul?” este același care a spus ucenicilor săi: „Voi veți da mărturie despre mine la Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1, 8).

     

    30.       Întrebarea a șasea: despre profetul Iona.

    Ultima întrebare se referă la Iona; această întrebare nu este extrasă din Porfir, ci din glumele nesățioase ale păgânilor. Ni se spune: „Ce trebuie să gândim despre Iona despre care se susține că ar fi petrecut trei zile în burta unei balene? Este minunat și incredibil ca un om să poată rămâne înghițit cu haine cu tot în pântecele unui pește. Dacă este vorba despre un simbol, atunci vă rugăm să ni-l explicați. Apoi, ce-i cu acel arbust care a crescut deasupra lui Iona după ce balena l-a vomitat afară? (cf. Io 2, 1) Care este motivul pentru care a crescut dintr-o dată?” Mi-am dat seama că întrebări de acest gen în amuză foarte tare pe păgâni.

    31.       La asemenea întrebare aș răspunde că nu trebuie să credem nici o minune a lui Dumnezeu sau că nu am avea nici un motiv să credem în acesta! Dacă mergem pe acest principiu, atunci n-ar trebui să credem nici faptul că Isus Cristos ar fi înviat din morți a treia zi dacă credința creștinilor s-ar simți jenată de glumele de prost gust ale păgânilor. Prietenul nostru nu m-a întrebat dacă trebuie să credem în învierea lui Lazăr a patra zi după moartea sa, sau în a lui Cristos a treia zi; mă miră faptul că a ales tocmai istoria lui Iona ca fiind ceva incredibil; oare își imaginează el că este mai credibil faptul de a învia un mort decât ca cineva să rămână viu trei zile în pântecele unei balene? Nu vreau să vorbesc despre ceea ce spun aceia care au văzut măreția acestor monștri marini; însă văzând coastele unei balene expuse într-un muzeu din Cartagina, cine nu s-ar putea gândi la câți oameni ar putea conține pântecul unui asemenea monstru și cât de largă ar trebui să fie gura lui, comparabilă cu intrarea unei peșteri? Păgânul nostru crede că hainele lui Iona l-au împiedicat să fie înghițit fără să fie rănit, ca și cum profetul s-ar fi făcut mic să poată intra într-o deschidere îngustă; în loc să fie blocați pe asemenea rațiuni ar face mai bine să vadă profetul aruncat de pe vapor și înghițit de balenă în așa fel încât să nu fie sfârtecat de dinții ei. Scriptura nu ne spune, de altfel, dacă era gol sau îmbrăcat când a fost aruncat în această peșteră, în așa fel încât să ne putem imagina că era mai degrabă gol; dacă ar fi trebuit să i se înlăture hainele, ca unui ou coaja sa, ar fi fost mai ușor de înghițit. Ne preocupăm de hainele lui Iona ca și cum sfintele cărți ar fi spus că a trecut printr-o ferestruică sau că ar fi intrat într-o scăldătoare; dar oare am putea intra într-o scăldătoare îmbrăcat? S-ar putea, însă ar fi incomod și nu ar fi nimic extraordinar în asta.

    32.       Însă au un motiv să nu creadă în acest miracol al lui Dumnezeu: din cauza vaporilor din pântece care ajută la digestia alimentelor și care ar fi trebuit să scadă pentru a păstra un om în viață; n-ar fi oare mai incredibil ca trei oameni aruncați de un rege hain în cuptorul încins să se plimbe sănătoși în mijlocul flăcărilor? Dar dacă cei cărora vreau să le răspund refuză să creadă în orice minune, voi încerca să-i conving prin alte mijloace? Sunt sigur că nu pot refuza, ca fiind incredibil, un fapt particular și nici să-l pună în îndoială chiar dacă este uluitor. Totuși, dacă ceea ce este scris despre Iona ar fi fost scris despre Apuleius din Madaura sau despre Apollonios din Tiana, despre care se spun atâtea minuni fără nici o mărturie a unui autor serios, chiar dacă și demonii fac lucruri cum fac și îngerii sfinți, nu în realitate, ci în aparență, nu cu înțelepciune, ci cu minciuna; deci, dacă, spuneam, ni s-ar povesti ceva atât de minunat despre cei pe care păgânii îi cinstesc sun bunele de magi sau filosofi, gurile adversarilor noștri nu ar mai izbucni în râsete, ci în cuvinte victorioase. N-au decât să glumească pe seama Scripturilor noastre; o vor face pe propria răspundere, știut fiind faptul că asemenea glumeți sunt din ce în ce mai rari în zilele noastre, fie pentru că mor, fie pentru că încep să creadă; azi vedem că se împlinește tot ceea ce a fost prorocit de profeți, acești profeți care au râs, cu mult înaintea lor, de luptele lor împotriva adevărului, de lătratul lor zadarnic, de deficiențele lor în lanț și care nu doar ne-au lăsat să citim, nouă celor care venim după ei, ceea ce au scris despre ei, dar ne-au și promis că vom vedea și îndeplinirea lor.

    33.       Ne putem întreba pe bună dreptate ceea ce înseamnă minunea lui Iona ca să nu ne limită la a crede că a avut loc, ci să înțelegem că a fost scris deoarece conține o semnificație ascunsă. Trebuie să începe așadar prin a recunoaște că profetul Iona a petrecut trei zile în pântecele unui monstru marin atunci când vrem să știm de ce acest lucru a avut loc; știm că nu a fost în zadar și totuși este folositor credinței noastre. Dacă niște simple cuvinte spuse în mod figurat și fără fapte stimulează credința, cu cât mai mult credința noastră trebuie să fie stimulată nu doar prin ceea ce s-a spus, dar și prin ceea ce s-a realizat în figură? Oamenii au obișnuința să se exprime prin cuvinte, dar puterea lui Dumnezeu se exprimă și prin fapte. La fel cum cuvinte noi sau puțin folosite, când sunt alese cu gust și sobrietate, contribuie la măreția discursurilor omenești, tot la fel faptele minunate și figurative ajută într-o oarecare măsură la măreția elocinței divine.

    34.       De altfel, de ce ni se cere explicații referitoare la istoria lui Iona dacă nu din cauza faptului că însuși Cristos l-a dat ca exemplu? „Această generați rea și adulterină, spune el, cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât cel al profetului Iona. La fel cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele balenei, tot la fel Fiul lui Dumnezeu va sta trei zile și trei nopți în pântecele pământului” (Mt 12, 39-40). Dacă ar trebui să justific aceste trei zile de la moartea Domnului Nostru până la învierea sa, considerând pentru prima și ultima zi întregul pentru o parte, astfel încât să putem număra în acest interval cele trei zile și cele trei nopți, ar face obiectul unui discurs foarte lung, iar acest lucru l-am tratat deja în alte locuri. Deci, după cum Iona a fost aruncat de pe vapor în pântecele unei balene, tot la fel Cristos a fost aruncat de pe cruce într-un mormânt, sau în străfundurile morții; profetul a fost aruncat spre salvarea celor care erau amenințați de furtuna de pe mare, Cristos pentru mântuirea celor care plutesc pe marea învolburată a acestei lumi; după cum Iona primise poruncă să predice ninivitenilor, însă nu a venit la ei decât după ce balena l-a aruncat la mal, tot la fel și cuvântul divin proclamat națiunilor nu a fost auzi decât după învierea lui Cristos.

    35.       Profetul și-a construit un cort și s-a stabilit la intrarea în Ninive așteptând realizarea planului lui Dumnezeu asupra orașului; în acest fel el simboliza alt ceva, poporul trupesc al lui Israel. Într-adevăr, acest popor era întristat de soarta rezervată ninivitenilor, adică de mântuirea și eliberarea popoarelor din mijlocul cărora Cristos a venit să-i cheme nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (cf. Lc 5, 32). Umbra arbustului de deasupra capului lui Iona reprezenta promisiunile sau beneficiile Vechiului Testament, care erau, după cum spune Apostolul, „o umbră a lucrurilor viitoare” (2 Col 2, 7), și foloseau drept apărare, în Țara Promisă, împotriva rătăcirilor timpului prezent. Acest vierme al dimineții, care a ros rădăcina arbustului și acesta s-a uscat, este tot Cristos cu a cărui gură, proclamând Evanghelia îndepărtări, a făcut să se usuce și să dispară toate aceste figuri și umbre ale poporului lui Israel. Acum, acest popor, după ce a pierdut Împărăția Ierusalimului, preoția, sacrificiile, toate aceste umbre ale viitorului, este împrăștiată pe tot pământul și se consumă în focul încercărilor, după cum Iona ardea sub căldura soarelui (cf. Iona 4, 8) iar durerea îi este mare; totuși, Dumnezeu are în grijă mântuirea națiunilor și a celor ce fac penitență așa cum a avut milă de suferințele profetului dându-i umbra pe care a apreciat-o atât de tare fiind expus arșiței soarelui.

    36.       N-au decât să râdă păgânii și, văzându-l pe Cristos simbolizat cu un vierme, mândria lor nesăbuită să răstălmăcească această interpretare a unui mister profetic, ținând cont totuși că acest vierme misterios îi mistuie fără milă pentru a-i transforma în făpturi noi. Despre ei spunea Isaia când Domnul profetiza prin gura lui: „Ascultați-mă, poporul meu, tu care cunoști dreptatea și care porți Legea mea în inima ta, nu te teme de reproșurile oamenilor, nu te lăsa abătut de răutățile lor și nu ține seama de disprețul lor. Vor fi distruși de timp ca o haină și vor fi mâncați de viermi ca lâna, însă dreptatea mea rămâne pe veci” (Is 51, 7-8). Noi însă, îl recunoaștem pe Cristos în acest vierme al dimineții, fiindcă în psalmul intitulat „pentru ajutorul de dimineață” (Ps 21), El-însuși s-a auto-denumit cu acest nume: „Sunt un vierme, zice El, nu un om; am ajuns de ocara oamenilor și disprețul poporului”. Această ocară este a acelor despre care Isaia ne sfătuiește să nu ne fie teamă: „Nu vă fie teamă de ocările oamenilor”. Sunt mâncați de acest vierme și de pecingine toți acei oameni care sub dinții Evangheliei se miră că numărul lor scade din zi în zi. Recunoașteți acest vierme și, pentru mântuirea pe care Dumnezeu ne-a promis-o, să suportăm ocările acestei lumi. Cristos este un vierme prin înjosirea sa luând un veșmânt trupesc; poate și datorită faptului că s-a născut dintr-o Fecioară, fiindcă viermele, chiar dacă este într-un trup sau ia orice altă formă pământească, nu se naște din nici o unire trupească. Cristos este viermele dimineții fiindcă a înviat în aurora dimineții. Acest arbust a cărui umbră acoperea capul profetului s-ar fi putut usca fără ca vreun vierme să-l atingă. Însă dacă Dumnezeu avea nevoie de un vierme pentru această lucrare, de ce ni se spune un vierme al dimineții dacă nu pentru a recunoaște în această figură pe cel care cântă pentru mântuirea oamenilor: „Însă eu sunt un vierme, nicidecum un om”?

    37.       Ce poate fi mai clar și mai desăvârșit decât această profeție? Dacă oamenii și-au bătut joc de el pe când era atârnat pe cruce, după cum stă scris în același psalm: „M-au jignit prin cuvintele lor și și-au înălțat capul. A nădăjduit în Dumnezeu, să-l scape; să-l salveze Dumnezeu dacă îi este drag”; oamenii își băteau astfel joc de El în timp ce se împlineau aceste cuvinte ale aceluiași psalm: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele, mi-au numărat toate oasele. S-au uitat la mine și m-au insultat; și-au împărțit hainele mele între ei iar pentru cămașa mea au tras la sorți”; aici profeția Vechiului Testament este la fel de clară ca descrierea din Evanghelie; deci, dacă au ocărât acest vierme într-un hal atât de umilitor, îl vor mai ocărî oare atunci când vor citi cuvintele aceluiași psalm: „Toate națiunile pământului își vor aminti de Domnul și se vor întoarce la El; toate popoarele îl vor adora, fiindcă măreția este a Domnului și el va stăpâni peste popoare”. În acest fel ninivitenii și-au amintit de Domnul și s-au întors la El. Israel se tânguia de mântuirea națiunilor prin penitență, după cum Iona se tânguia de mântuirea ninivitenilor, iar acum Israel se tânguie fiindcă este lipsit de umbră și se usucă din cauza arșiței. În rest, această istorie misterioasă a lui Iona poate primi orice altă explicație ținând totuși seama de regula credinței – regula fide. Însă referitor la cele trei zile petrecute în pântecele balenei, nu ne este îngăduită o altă interpretare decât cea expusă de însuși Învățătorul ceresc în Evanghelie.

     

    38.       Am răspuns întrebărilor după putințele mele; iar cel ce le-a pus n-are decât să devină creștin de teamă ca voind mai întâi să pună toate întrebările referitor la cărțile sfinte să nu-și sfârșească zilele înainte de a trece de la moarte la viață. Se poate înțelege că înainte de a adera la vița creștină și a primi sacramentele inițierii a dorit să se instruiască despre învierea morților; putem accepta chiar și faptul că a dorit să înțeleagă apariția tardivă a lui Cristos pe pământ și să înțeleagă multe alte întrebări referitoare la credința creștină. Însă a-și pune întrebări precum acestea: „Vi se va măsura vouă cu măsura cu care ați măsurat și voi”, sau precum cea referitor la Iona sau oricare alt fel, înainte de a decide să devii creștin, înseamnă să ții prea puțin cont de condiția umană și a nu se gândi la vârstă. Căci există nenumărate întrebări ce nu vor fi lămurite înainte de a crede, din teama ca viața să se sfârșească înaintea aderării la credință; însă când suntem creștini, ne străduim cu pasiune să studiem aceste dificultăți spre satisfacerea plăcerii credincioase a sufletelor fidele și comunicăm, fără pretenții orgolioase, încrederea ce o descoperim; iar când ceva nu poate fi înțeles de mintea noastră, atunci facem încredere în promisiunile făcute de Mântuitorul că vom înțelege totul în Împărăția cerească.


    [1] Latium este una dintre cele mai populate și frumoase zone ale Italiei: la N-E este încercuită de Toscana, la N de Umbria, la N-V de Marche, la E de Abruzzo și Molisa iar la V de Marea Tireniană. Cetatea Vaticanului se află în Latium. Latium se bucură de o moștenire multimilenară. Aici au trăit civilizațiile etrusce, iar mai apoi, în centrul Imperiului Roman, Statele Pontificale. Roma este capitala provinciei Latium.

    [2] A fost la doilea din cei șapte împărați ai monarhiei romane. Conform tradiției latine, adică a analiștilor romani care urmează lista stabilită de Fabius Pictor, domnia lui se întinde din 715 până în 673 î.C. Face parte din prima serie mitică a împăraților romani care se împarte între împărații latini, Romulus și Tullus Hostilius, și împărații sabini, Numa Pompilius și Ancus Marcius. Istoria a păstrat despre el imaginea unui împărat pașnic.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :