Ieronim, după ce a primit sfințirea întru preoție la Roma, prin impunerea mâinilor Papei Damasie, care face din el secretarul personal, arhivistul și bibliotecarul Vaticanului, scandalizat de moravurile, care lasă mult de dorit, clerului roman, dar și ca ispăşire pentru propriile păcate, se retrage în pustiul de la granițele Siriei în penitență, asceză și rugăciune. Biserica din capitala Siriei, Antiohia, este divizată din cauza a trei episcopi rivali, Meletius, Vital și Paulin, toți trei pretinzând a fi episcopii legitimi ai Antiohiei și în comuniune deplină cu episcopul Romei, Damasie. În plus, erezia ariană este promovată la Antiohia, în opinia lui Ieronim, sub masca unor termeni teologici de care el, fiind de formare latină, nu a auzit niciodată vorbind. Căpeteniile ereziei, dar și cei trei episcopi, îi cer lui Ieronim să se alieze de partea lor, unii făcând chiar presiuni asupra lui, acuzându-l de erezie și amenințându-l cu blasfemia. Ieronim este convins că episcopul Romei ocupă Scaunul Apostolic al sfântului Petru și doar el poate interveni să rezolve trei lucruri: să condamne definitiv erezia ariană, reamintind Crezul promulgat la conciliul din Niceea în anul 325; să facă pace între cei trei episcopi rivali, dar care susțin legitimitatea lor prin comuniunea cu Papa; să-l sfătuiască, pe de o parte, dacă termenul ipostas, folosit în teologie trinitară este orthodox și pe de altă parte, cu care din cei trei episcopi de Antiohia el trebuie să păstreze comuniunea din respect pentru preoția primită la Roma prin impunerea mâinilor lui.

I. Deoarece Orientul, măcinat de furia din trecut, destramă cămașa fără cusătură a Domnului, ca niște vulpoi care calcă în picioare via lui Isus Cristos și, cum printre atâtea cisterne crăpate, ce nu pot păstra apa în ele, cu greu descoperi unde este izvorul curat și grădina închisă a Bisericii, mi s-a părut de cuviință să consult „Scaunul sfântului Petru” și credința lui, care în trecut a primit atâtea laude chiar din partea sfântului apostol Paul, și să caut aici hrană pentru sufletul meu, chiar acolo unde eu însumi am fost înveșmântat cu Isus Cristos. Întinderea imensă a pământului și mărilor care mă desparte de roma nu mi-a putut sta în cale să merg în căutarea perlei evanghelice. „Oriunde s-ar afla trupul, vulturii se vor aduna”. În timp ce copiii libertini irosesc moștenirea lor în destrăbălări, doar Sfinția Voastră păstrați intactă moștenirea părinților. Pământul Sfinției Voastre, mereu fecund și rodnic, este pe rod fără amestec și produce centuplu sămânța semănată de Domnul nostru. Pământul de aici, îmbelșugat în rod, sufocat însă de pietre, favorizează neghina. Astăzi, soarele dreptății se ridică peste Occident, în timp ce în Orient Lucifer cel orgolios a coborât din cer și a stabilit tronul său deasupra stelelor. „Sunteți lumina lumii, sunteți sarea pământului”, sunteți vase de aur și argint. Aici avem vase din pământ și din lemn, care trebuie să fie sparte cu toiagul de fier sau mistuite în flăcările veșnice.

Ce mare bucurie strălucește peste demnitatea Sfinției Voastre; cu toții ne simțim atrași de bunătatea Sfinției Voastre paterne; cer Marelui Preot victima mântuirii noastre și Păstorului ajutorul necesare pentru a-și salva oițele sale. Să nu mă acuze nimeni de temeritate, să nu aud că slăvesc aici demnitatea Scaunului Romei: eu mă adresez succesorului unul pescar și unui discipol al crucii. Deoarece nu vreau să-l urmez decât pe Isus Cristos, nu-mi doresc altceva decât să dialoghez cu Sfinția Voastră, adică cu Scaunul sfântului Petru. Sunt convins că Biserica a fost zidită pe această piatră: toți cei care mănâncă Mielul în afara acestei case este profan; toți cei care nu se află în arca lui Noe pier îi potop. Deoarece dorința de a plânge păcatele mele m-a obligat să mă retrag în această mare pustietate care desparte Siria de țările barbare, și fiindcă sunt prea departe de Roma pentru a cere merei Sfinției Voastre, „Sfântul Domnului”, mă alătur sfinților mărturisitori egipteni, confrații Sfinției Voastre, și mă ascund printre ei ca o bărcuță ce se pune la adăpost în preajma marilor vapoare. Nu-l cunosc personal pe Vital, am auzit vorbind despre Meletie, nu știu cine este Paulin. Cel care nu adună cu noi, acela risipește în loc să adune, adică cel ce nu aparține lui Isus Cristos aparține Anticristului.

Nu pot să spun fără durere, după schisma conciliului de la Niceea, după decretul sinodului din Alexandria realizat de consensul episcopilor din răsărit și din apus, căpeteniile arienilor și celor ce țin adunările lor prin sate vor ca eu să recunosc trei ipostasuri, eu care am crescu în Biserica latină pentru care acești termeni sunt complet noi. Care apostoli, vă rog, au vorbit astfel? Care nou sfânt Paul, nou apostol al neamurilor, să fi învățat această doctrină? Îi întreb respectuos ce înseamnă trei ipostasuri; ei îmi răspund că este vorba despre trei persoane existente. Le spun că așa cred și eu, însă nu se mulțumesc cu sensul pe care eu îl dau acestor cuvinte, ei vor numaidecât să le rostesc; cred că se ascunde o șiretenie undeva sub aceste cuvinte. Eu o spun fără teamă: ‚Cine nu mărturisește trei ipostasuri, adică trei persoane subzistente, să fie anatemă’, însă dacă nu mă folosesc de termenii pe care ei doresc să-i folosesc mă consideră eretic. Căci, dacă prin termenul ipostas se înțelege esența și substanța, și nu spunem că există în Dumnezeu doar un ipostas în trei persoane, suntem despărțiți de Isus Cristos. Pe aceste subtilități îmi fac procesul și mă acuza că sunt unit cu Sfinția Voastră prin mărturisirea aceleiași credințe.

Spuneți-mi, vă rog, de ce parte ar trebui să fiu: nu m-aș teme să spun că există trei ipostasuri dacă îmi porunciți asta. Să se facă, dacă considerați oportun, o nouă mărturisire de credință după ce a fost făcută cea de la conciliul din Niceea, iar orthodocșii să se folosească de aceiași termeni ca arienii pentru a expune doctrina lor. Toate școlile de teologie nu înțeleg prin termenul ipostas altceva decât esență sau natură. Ori, vă rog, am putea spune fără să cădem în sacrilegiu, că există trei substanțe în Sfânta Treime? Nu există în Dumnezeu decât o singură natură care este cu adevărat, deoarece ceea ce subzistă prin sine își are existența din propria ființă fără niciun ajutor din exterior. Toate creaturile nu exist cu adevărat, chiar dacă par să existe, deoarece a fost un timp când nu existau, iar ceea ce nu a existat în trecut poate foarte bine să înceteze a mai exista. De aceea, termenul de esență nu aparține în adevăr decât lui Dumnezeu care este unic și veșnic, adică nu are început și nu va avea sfârșit. De aceea, vorbindu-i lui Moise din rugul aprins, îi spune: „Sunt Cel Care Sunt”, și: „Cel Care Este m-a trimis la voi”. Cu siguranță îngerii, cerul, pământul, marea existau atunci; atunci în ce fel Dumnezeu își atribuie doar sieși termenul de FIINȚĂ, care este comun tuturor creaturilor? Astfel, deoarece există doar o singură divinitate, adică o singură adevărată natură în trei persoane, a spune că există trei lucruri, trei ipostasuri, trei substanțe în Dumnezeu, înseamnă a dori să se susțină, sub un pretext fals al pietății, că există trei naturi.

Ori, dacă așa stau lucrurile, de ce să ne despărțim de Arie, deoarece împărtășim aceeași credință? Sfinția Voastră este cumva în comuniune cu Ursinus, iar Ambroziu cu Auxențiu? Însă, Doamne ferește, Roma nu trebuie să părăsească propria credință pentru a intra în rândurile necredincioșilor și nici credincioșii să fie rătăciți în aceste învățături sacrilege! Să ne mulțumim așadar să spunem că există în Dumnezeu doar o substanță și trei persoane subzistente, perfecte, egale și co-veșnice; să nu auzim, vă rog, vorbind despre trei ipostasuri și să nu se admită decât un singur ipostas. Însă, dacă Sfinția Voastră crede că este necesar să mărturisim trei ipostasuri explicând ceea ce trebuie înțeles prin aceste cuvinte, nu mă voi opune; însă, credeți-mă, de obicei sub miere se ascund otrava, iar îngerul Satana se poate transforma în înger de lumină. Ei explică termenul ipostas într-un sens foarte catholic; însă, chiar dacă îl accept în sensul pe care ei îl dau, nu încetează să mă privească drept eretic. De ce sunt atât de încăpățânați și vor cu tot dinadinsul ca eu să rostesc acest cuvânt? Ce piedici ascunde ei sub cuvinte ambigui? Dacă credința lor este conformă cu explicațiile pe care ei le dau acestor cuvinte, nu aș avea nicio problemă și nu i-aș acuza cu privire la niște cuvinte pe care nu vor să mi le explice; însă, dacă și eu sunt în asentimentul aceleiași credințe, de ce nu-mi lasă libertatea să o explic în felul meu?

Fac apel la Sfinția Voastră, jur pe acest Dumnezeu răstignit care a fost Mântuitorul lumii și pe cele trei persoane ale Sfintei Treimi care nu au decât aceeași esență, să-mi scrieți dacă trebuie să mărturisesc sau nu trei ipostasuri; iar, din teama ca cei care-mi vor aduce scrisoarea Sfinției Voastre le va fi greu să mă găsească, vă rog să vă adresați părintelui Evagrius, care a fericirea să fie cunoscut Sfinției Voastre. Vă rog să-mi spuneți și mie, aici la Antiohia, cu cine trebuie să fiu în comuniune, deoarece locuitorii de pe la sate, în cârdășie cu ereticii din Tars, nu caută decât să profite de autoritatea Sfinției Voastre pentru a spune că sunt în comuniune cu Sfinția Voastră, dar în același timp susțin fără rezerve credința în trei ipostasuri, în sensul din trecut.

II. Evanghelia ne vorbește despre o femeie care, din cauza insistențelor ei, a meritat să obțină să i se facă dreptate din partea unui judecător nedrept; de asemenea, vorbește și despre un om, care intrat în casă împreună cu slujitorii și familia lui, închisese deja poarta pentru odihna de peste noapte, însă, la insistențele vecinului său se ridică din pat pentru a-i da pâinile pe care i le-a cerut să-și poată ospăta oaspeții veniți în plină noapte la el. Chiar și Dumnezeu, invincibil cum este el, s-a lăsat înmuiat de rugăciunea publicanului, și orașul Ninive, care se afla învăluit în păcate, a fost salvat datorită postului și lacrimilor. Vă amintesc toate acestea pentru ca Sfinția Voastră să-mi îngăduiți să aruncați o privire asupra cererii mele și să vă îngrijiți de una din oițele Sfinției Voastre bolnavă, chiar dacă știu prea bine că aveți multe altele pe cap. Isus Cristos, ne amintim cu toții, a făcut ca un bandit să treacă de pe cruce în Paradis și a schimbat în slava martiriului o pedeapsă meritată pentru crimele lui, pentru a arăta că convertirea păcătosului nu este niciodată în afara preocupărilor. Acest Mântuitor divin, îl primește cu bucurie pe fiul risipitor atunci când revine în casa paternă; Bunul Păstor, lăsând la o parte cele 99 de oi, merge în căutarea oiței rătăcite de turmă și, găsind-o, o așază pe umerii săi cu bucurie. Sfântul Paul, din persecutor al Bisericii, devine predicator al Evangheliei. Dumnezeu îl lipsește de vederea trupului pentru a-i lumina spiritul, iar acest om, care aducea înaintea tribunalelor evreii slujitori ai lui Dumnezeu încătușați în lanțuri, se laudă mai apoi de lanțurile pe care le poartă el însuși din iubire față de Isus Cristos.

v-am spus deja că primisem în trecut la Roma cămașa lui Isus Cristos (primit preoția), iar acum sunt la granițele Siriei, țară sălbatică și barbară. Vă rog din suflet să nu considerați retragerea mea ca pe un exil la care aș fi fost condamnat în ciuda opoziției mele; eu însumi mi-am impus mi-am impus această penitență pentru iertarea păcatelor mele. Însă, după cum spune un poet păgân: „cel ce se retrage dincolo de mări poate schimba climatul, dar nu spiritul și înclinațiile”. Urmărit din cale afară de un dușman mizerabil, am suferit în singurătate o bătălie dintre cele mai crunte până atunci: pe de o parte erezia ariană, susținută de mulți adepți care îi fac încredere și de puterea civilă, aruncă împotriva mea răutatea și violența ei; pe de altă parte, cele trei partide diferite care dezbină Biserica din Antiohia se străduiesc, împotriva voinței mele, să mă câștige fiecare de partea lor. Monahii din aceste ținuturi, mai vârstnici decât mine, vor să mă supună autorității lor. Însă eu le spun tuturor cu glas tare: „Cine este unit Scaunului sfântului Petru este de partea mea”. Meletius, Vital și Paulin îmi spun că sunt în comuniune cu Sfinția Voastră; aș putea crede asta doar dacă ar fi unul singur dintre ei să mi-o spună, însă așa cum stau lucrurile este absolut cert că doi dintre ei, sau poate chiar toți trei, nu-mi spun adevărul.

Vă rog așadar, pe însăși crucea Domnului, pe pătimirea suferită de Isus Cristos pentru a intra în această slavă care este coroana credinței noastre, să imitați zelul de care au dat dovadă apostolii, a căror rang și demnitate le împărtășiți. mi-aș dori să fiți așezat pe același tron cu ei pentru a judeca popoarele, ca o mână străină să vă încingă la sfârșitul zilelor Sfinției Voastre, după exemplul sfântului Petru, și să deveniți, în sfârșit, împreună cu sfântul Paul, moștenitor al cerului. Însă, vă rog în același timp, să-mi spuneți cu cine exact trebuie să fiu în comuniune în Siria. Vă rog să nu disprețuiți un suflet pentru mântuirea căruia și-a dat viața Isus Cristos.