• Sfântul Ieronim din Stridon: Împotriva montaniștilor & pelagienilor

    Montanismul este o erezie din sec. al II-lea al creștinismului inițiată de Montanus din Frigia. Un personaj foarte carismatic, Montanus atrage de partea sa două profetese, Priscila și Maximila, cărora le încredințează misiunea de a predica în numele său, el pretinzând a fi organul sau canalul Duhului Sfânt. Mișcarea lui atrage destui adepți încât vorbim despre o instituție în opoziție cu ierarhia bisericească. Biserica reacționează împotriva noii mișcări și condamnă orice învățătură a lor precum și pe fondatorii și adepții la această erezie. Sfântul Ieronim scrie o scrisaore către Marcela, însoțitoarea lui în Palestina, căreia îi povestește pe scurt care este învățătura montanistă și cum este condamnată de Biserică.

    Sfântul Ieronim din Stridon: Împotriva montaniștilor & pelagienilor

     

    Pelagianismul este o altă erezie inițiată de monahul ascet Pelagius în sec. al IV-lea. Acesta insista cu tărie asupra liberului arbitru datorită căruia omul poate deveni desăvârșit și ajunge la mântuire trăind fără de păcat și fără să aibă nevoie de harul lui Dumnezeu. De aceea el neagă moștenirea păcatului lui Adam, păcat care a avut repercursiuni doar asupra protopărinților noștri. Sfântul Augustin este unul din marii teologi care au combătut din toate forțele această erezie insistând asupra necesității harului lui Dumnezeu pentru mântuire. Sfântul Ieronim scrie o scrisoare către Ctesiphon în care îi explică în ce constă erorile lui Pelagius și a adepților lui, cât de grave sunt pentru trăirea credinței creștine și pentru mântuirea omului, și argumentează, cu Scriptura în mână, cât este de contrară învățăturilor biblice o asemenea erezie.

     

     

     

    Scrisoare către Marcela – Împotriva montaniștilor

    Un montanist ți-a făcut unele obiecții cu privire la textele din Evanghelia după sfântul Ioan, unde Domnul vorbește despre întoarcerea sa la Tatăl său și promite apostolilor pe Duhul Sfânt.

    Faptele apostolilor dovedesc în ce timpuri această promisiune s-a împlinit și în ce moment s-a realizat. Sfântul Luca spune că Duhul Sfânt a coborât zece zile după înălțarea Domnului, adică 50 de zile după învierea sa; atunci, credincioșii au început să vorbească mai multe limbi, astfel încât unii, a căror credință era încă slabă, spuneau că sunt beți cu vin nou. Însă sfântul Petru, ridicându-se din mijlocul apostolilor și a întregii adunări, le-a spus: Evreilor și voi toți cei care locuiți în Ierusalim, luați aminte le cele ce vă spun; acești frați nu sunt beți după cum vă închipuiți voi, deoarece nu este decât ceasul al treilea al zilei; însă se întâmplă aici ceea ce a fost profețit prin prorocul Ioel: în zilele de pe urmă, spune Domnul, voi revărsa Duhul meu peste tot trupul; fiii lor și fiicele lor vor profeți; tinerii vor avea vedenii iar cei bătrâni vor avea visuri și voi revărsa Duhul meu asupra slujitorilor și slujitoarelor mele.

    Ori, sfântul apostol Petru, pe care Isus Cristos a zidit Biserica sa, spune că această profeție și promisiunea Domnului au fost realizate în acel moment. Cum am putea situa realizarea lui în alte vremuri? Căci dacă montaniștii susțin că cele patru fiice ale lui Filip au profețit; că Agabus era profet; că în enumerarea darurilor Duhului Sfânt pe care o face sfântul Paul, îi numește pe profeți printre apostoli și doctori; că el însuși prezice ereziile ce vor veni și ceea ce trebuie să se întâmple la sfârșitul veacurilor; dacă, așadar, montaniștii fac aceste obiecții, ei ar trebui să știe că noi nu respingem profețiile care au fost sigilate de pătimirile Mântuitorului, însă nu dorim să avem împărtășire cu cei care refuză să se supună autorității Vechiului și Noului Testament.

    În primul rând nu suntem de acord cu ei referitor la dogmele credinței. Noi spunem că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt persoane distincte una de cealaltă, chiar dacă împărtășesc aceeași substanță. Ori, montaniștii, urmând învățătura lui Sabelius, nu admit decât o singură persoană în Sfânta Treime.

    Apoi, noi nu suntem de acord cu a doua căsătorie, însă o permitem, conform poruncii sfântului Paul care vrea ca văduvele tinere să se recăsătorească. Montaniștii, dimpotrivă, privesc a doua căsătorie drept o faptă atât de păcătoasă încât îi numesc adulteri pe cei care se recăsătoresc.

    Noi nu avem decât un post mare în timpul anului, conform tradiției apostolilor, și alegem pentru aceasta timpul care ni se pare cel mai potrivit. Montaniștii au cel puțin trei posturi pe an, ca și cum Mântuitorul ar fi suferit de trei ori moartea pentru noi. Nu e vorba că nu avem voie să postim tot timpul anului, mai puțin cele 50 de zile după Paște, însă una este să faci o faptă bună spontan și alta este să o faci din obligație.

    Episcopii țin printre noi rangul apostolilor; printre montaniști nu au decât rangul al treilea, deoarece patriarhii lor din Pepuzia, în Frigia, dețin primul rang; cei ce se numesc Cenones, țin rangul al doilea, iar episcopii rangul al treilea, adică aproape ultimul rang; ține seama, dacă punând pe ultimul rang cei care la noi sunt pe primul rang, ridică astfel faima religiei lor.

    Îi alungă din bisericile lor pe cei care au căzut în păcate ușoare, iar noi citim în fiecare zi: îmi place mai mult căința păcătosului decât ca el să moară. Și în alt loc: când am căzut, nu ne ridicăm deîndată? Și iarăși: Convertiți-vă, răzvrătiților, reveniți la mine și eu vă voi vindeca de răul pe care l-ați făcut îndepărtându-vă de mine.

    Dacă se arată atât de severi față de cei păcătoși nu înseamnă că ei nu sunt la fel de păcătoși ca noi, însă diferența care există între noi și ei este aceea că, lăudându-se de a fi drepți, le este rușine să recunoască păcatele lor, în timp ce noi, făcând penitență pentru păcatele noastre, obținem mai ușor iertarea.

    Nu zic nimic despre misterele abominabile în care este simbolizat, din câte am auzit, sângele unui copil încă neînțărcat și care este privit ca un martir. Nu-mi vine să cred așa ceva, cu atât mai mult cu cât eu consider drept urâciune tot ceea ce este sângeros.

    Montaniștii învață deschis tot felul de doctrine hulitoare și aici trebuie să fie atacați. Ei spun că în Vechiul Testament Dumnezeu a voit ca mai întâi să mântuiască lumea prin Moise și prin profeți, însă, neputând duce la îndeplinire acest plan, s-a întrupat în sânul unei fecioare și a predicat în Isus Cristos și a suferit moartea, nu în realitate, ci ca simbol; iar această jertfă nefiind suficientă pentru mântuirea lumii, el a venit să locuiască prin Duhul Sfânt în Montan, în Prisca și în Maximila, iar acest efeminat, acest jumătate om, a primit plinătatea Duhului Sfânt, pe care nici chiar sfântul Paul nu a primit-o, deoarece el spune: Ceea ce știm acum și ce profețim este imperfect. Nu vedem decât ca într-o oglindă, în enigme. Dar nu este vorba aici decât de vedenii care nu merită să se țină seama de ele aici. A sublinia erorile lor înseamnă a arăta nechibzuința și necredința lor, însă nu ajunge o scrisoare atât de mică pentru a mă ocupa de toate extravaganțele lor, deoarece nu ai fost necăjită prea tare din cauza lor și, deoarece știi în profunzime Scripturile, nu mi-ai scris decât să afli opinia mea despre aceste probleme.

     

    Scrisoare către Ctesiphon – despre erorile lui Pelagius

    Dragul meu Ctesiphon să nu crezi că mă anunți mare lucru informându-mă de faptul că astăzi unii încearcă să reînvie unele opinii care au avut un oarecare succes în trecut. Nici vorbă. Însă mă bucur că ții neapărat să mă informezi cu privire la aceste erori deoarece este o dovadă, în asemenea circumstanțe, a prieteniei tale față de mine și a zelului tău față de sfânta religie. Înaintea scrisorii tale, această erezie avusese deja un succes remarcabil și a sedus mai multe persoane în Orient; erezia îi învăța să ascundă un orgoliu subtil sub aparența înșelătoare a unei smerenii afectată și a spune cu diavolul: Voi urca la cer; voi stabili tronul meu deasupra aștrilor și voi fi asemenea Celui Prea-Înalt. Într-adevăr, ce poate fi mai cutremurător decât faptul de a dori să fii, nu doar asemenea, ci chiar egal cu Dumnezeu și de a-și făuri un sistem care, chiar dacă puțin răspândit, conține în el otrava pe care ereticii au extras-o din erorile filosofilor, în particular de la Pitagora și Zenon, căpetenia stoicilor? Fiindcă cei care au îmbrățișat asemenea opinii pretind că, prin meditația și practicare continuă a virtuților, se poate elibera de orice viciu și alunga definitiv din inimă acele înclinații și mișcări dereglate pe care filosofii le numesc patimi, adică tristețea și bucuria, care sunt, relative prezentului; frica și speranța, care se referă la viitor. Peripateticienii, discipoli ai lui Aristotel, se ridică hotărâți împotriva promotorilor unei astfel de învățături orgolioase. Noii academicieni, printre care și Cicero, împărtășesc aceste sentimente, răsturnând și ei, nu zic principiile lor – nu au niciun principiu – ci fantoma deșartă a acestei perfecțiuni himerice cu care se fălesc și care nu există decât ca ideal. Deoarece, a susține că putem trăi fără patimi, înseamnă a-l scoate pe om din statutul său natural, înseamnă a întreprinde un efort colosal de a se despuia de trupul la care suntem legați prin necesitate; înseamnă a-și făuri dorințe deșarte și ideii nechibzuite despre perfecțiune și refuzul de a-și rândui viața după reguli și precepte. De aceea apostolul sfântul Paul spunea: Vai mie! Cine mă va scăpa de acest trup muritor?

    Deoarece limitele unei scrisori nu-mi permit să mă extind prea mult și să refuz toate aceste învățături eretice, mă voi mulțumi doar să dezvălui aici în puține cuvinte piedicile pe care ni le întind și pe care trebuie să le evităm. Însuși Virgilius ne arată cât de mult suntem stăpâniți de pasiuni de tot felul atunci când spune: Frica, dorințele, bucuria și tristețea îi îngrijorează pe oameni succesiv și îi macină în fiecare zi și, captivi într-un asemenea circuit, ei gem fără a vedea niciodată lumina. Într-adevăr, cine este acel om care să nu se lase impresionat de bucurie, sau abătut de tristețe, sau încântat de speranță, sau zdruncinat de frică? Acest lucru îl face pe Voracius să spună: Nimeni nu se naște fără defecte; ceea ce ar fi de dorit, nu este faptul de a fi scutit de ele, ci de a avea cât mai puține posibil. Unul din autorii noștri spunea, pe bună dreptate, că filosofii, care sunt patriarhii ereticilor, au corupt, prin învățătura lor înșelătoare, toată puritatea credinței Bisericii fără a ține cont de fragilitatea și slăbiciunea omului despre care vorbește Scriptura când spune: De ce pământul și cenușa se fălesc în orgoliu? și ignoră complet ceea ce spune apostolul Paul: Simt în mădularele trupului meu o altă lege care se opune legii spiritului și care mă reține sclav. Și în alt loc: Nu fac ceea binele pe care mi-l doresc, ci fac răul pe care nu mi-l doresc. Ei bine, dacă acest apostol știe ceea ce nu dorește, atunci cum îndrăznesc acești eretici să susțină ceea ce învață fără rușine și anume, că omul poate fi cu desăvârșire scutit de păcat dacă voiește? Și cum ar putea omul să facă ceea ce dorește, în timp ce sfântul Paul spune că el însuși nu poate face ceea ce-și dorește? Dacă îi întrebăm unde sunt cei care se cred scutiți de orice păcat, încearcă să mascheze adevărul printr-o nou născocire zicând că ei nu pretind că ar exista acum, sau că au existat în trecut oameni scutiți de păcat, dar că ar putea exista. Ce învățători șmecheri! Susțin că ceea ce nu a existat niciodată poate exista, chiar dacă Scriptura spune explicit: Tot ceea ce va fi în viitor a existat deja loc în trecut.

    Este bine să parcurgem aici viața fiecărui sfânt în parte pentru a vedea clar cum într-un trup atât de frumos au existat defecte și pete – este ceea ce încearcă să sublinieze unii din autorii noștri; hai să mergem să vedem câteva exemple din Sfintele Scripturi pentru a distruge toate argumentele ereticilor și filosofilor. Ce spune sfântul Paul, acest vas ales? Dumnezeu a voit ca toți să fie scufundați în păcat pentru ca el să-și arate milostivirea asupra tuturor. Iar în alt loc spune: Toți au păcătuit și au nevoie de slava lui Dumnezeu. Ecleziasticul, prin gura căruia Înțelepciunea însăși a voit să grăiască, spune explicit: Nu există niciun om drept pe pământ care să facă binele și care să nu păcătuiască. Într-un alt loc Scriptura spune: ... dacă acest popor păcătuiește, fiindcă nu există om care să nu păcătuiască. Și în alt loc: Cine poate să se fălească zicând că are inima curată? Apoi: Nu există nimeni care să fie scutit de pată, nici chiar pruncul care nu are decât o zi de viață. David însuși spune: Tu știi Doamne că am fost zămislit în nelegiuire și în păcat m-a născut mama mea. Și în alt loc: Nimeni dintre cei vii nu va fi aflat drept înaintea ta. Ereticii interpretează în felul lor aceste texte pentru a micșora forța și autoritatea lor sub pretextul incredibil al pietății; ei susțin că Biserica înțelege prin aceste texte că nu există niciun om perfect în comparație cu Dumnezeu, însă o asemenea explicația nu face decât să forțeze textul Scripturii, deoarece nu se spune: Nimeni dintre cei vii nu va fi aflat drept comparat ție, ci: Nimeni dintre cei vii nu va fi aflat drept înaintea ta. Când textul adaugă înaintea ta, vrea să înțelegem că cei care par a fi sfinți în ochii oamenilor nu sunt în ochii lui Dumnezeu, fiindcă omul nu vede lucrurile decât din exterior în timp ce domnul vede în profunzimea inimii. Ori, dacă nimeni nu este drept în ochii lui Dumnezeu, care vede toate și pătrunde până în cele mai adânci secrete ale inimii omului, a susține, cu ereticii, că putem fi scutiți complet de păcat, nu înseamnă a-l înălța pe om, ci a micșora puterea lui Dumnezeu.

    Sfânta Scriptură ne oferă multe alte texte de acest gen, iar dacă le-aș aduce în atenția ta pe toate aici aș putea face, nu o simplă scrisoare, ci o carte în toată regula. Acești eretici, care nu găsesc sprijinitori decât printre necredincioși, nu ne prezintă o învățătură nouă; iar dacă sunt în stare să-i seducă pe cei simpli și pe neștiutori, nu vor avea nicio șansă cu cei care se străduiesc să studieze și să mediteze ziua și noaptea la legea Domnului. Să le fie rușine așadar fiindcă au drept învățători și îndrumători în această doctrină urâcioasă pe cei care spun că omul, dacă vrea, poate trăi fără păcat și, după cum spun filosofii păgâni, impecabil. Deoarece acest cuvânt pare a fi dur și de netolerat pentru toate Bisericile din Orient, se străduiesc să ascundă sentimentele lor zicând că ei afirmă faptul că omul poate trăi fără păcat, însă nu îndrăznesc să spună că poate fi impecabil, ca și cum limba latină nu ar fi în măsură să exprime în două cuvinte adevăratul sens al termenului din limba greacă, care este un nume compus. Dacă voi spuneți că omul poate trăi fără păcat dar nu și impecabil, îi contraziceți pe cei care susțin că poate fi impecabil. Însă voi vă feriți să spuneți așa ceva, fiindcă voi știți prea bine ceea ce-i învățați pe discipolii voștri în secret, iar apoi voi una spuneți și alta gândiți. Nouă, celor neștiutori și străini acestor lucruri, nu ne vorbiți, decât sub vălul parabolelor; secretele și misterele sunt pentru discipolii voștri și vă făliți că astfel îl imitați pe Isus Cristos, care vorbea poporului în parabole iar discipolilor săi le spunea: Vouă v-a fost dat să cunoașteți misterele Împărăției cerului, iar acest har nu le-a fost dat și celorlalți.

    Mă voi mulțumi aici să numesc așadar învățătorii și cârmuitorii voștri, pentru a vă arăta pe cine slăviți atâta și ce învățătură vă bagă pe gât. Mani susține că cei aleși ai săi, pe care îi poziționează deja în ceruri printre sufletele lui Platon, sunt scutiți de orice păcat și că pot chiar, dacă vor, să nu păcătuiască niciodată, deoarece, ridicați pe cele mai înalte culmi ale perfecțiunii se află, prin această poziție fericită, deasupra lucrărilor și mișcărilor dereglate ale trupului. Priscilian, care a umplut Spania cu erorile lui, care nu este mai puțin țicnit decât Mani și ai cărui discipoli au raporturi atât de intime cu voi, Priscilian, așadar, se fălește, așa cum o fac și discipolii lui, că au atins perfecțiunea în trăirea virtuții și științei; iar când sunt închiși singuri cu femei din secta lor, le cântă aceste versuri, făcând tot felul de orgii sexuale și plăceri trupești: Jupiter, acest mare zeu, tatăl zeilor, fertilizează sânul pământului cu ploi binefăcătoare, încălzește și animă totul prin influența sa blândă și salvatoare. Acești eretici au extras majoritatea erorilor lor din erezia gnosticilor, a cărei căpetenie este, într-o oarecare măsură, Basilides. Nu împărtășiți oare și voi aceleași sentimente cu ei atunci când spuneți că cei care nu au nicio cunoaștere a legii nu ar ști să evite păcatul? Dar la ce bun să vorbim de Priscilian, pe care tot pământul l-a condamnat și care a fost chiar condamnat la moarte de autoritățile civile? Evagrie, originar din Pont, care a scris fecioarelor, monahilor și celei care poartă în numele ei caracteristica de „negricioasă” (este vorba despre Melania, însoțitoarea lui Rufin din Aquileia, fost prieten la cataramă a lui Ieronim și care a devenit dușmanul său numărul unu), din cauza orbirii și perfidiei ei, Evagrie, așadar, a scris o carte cu diferite maxime intitulată: Despre apatie; adică, după felul nostru de a spune, Despre impasibilitate sau scutirea de pasiuni, care înalță spiritul deasupra mișcărilor și impresiilor viciului, sau mai bine care îl schimbă fie în Dumnezeu, fie în ce-i mai rău. Se citește această carte în Orient; însă Butin, discipol al lui Evagrie, a tradus-o în latinește și așa se află astăzi în mâinile multor occidentali. Rotin a scris și el o carte, în care vorbește despre nu știu ce monahi origeniști, care nu au existat niciodată decât în imaginarul său. Ceea ce este sigur este faptul că majoritatea celor despre care el vorbește au fost condamnați de episcopi; este vorba despre: Amonius, Eusebiu, Euthymius, Evagrie, Or, Isidor și mulți alții pe care ar fi plictisitor să-i numesc aici. Folosește totuși în această carte același procedeu ca medicii, care, după cum spune Lucrețiu, pentru a-i face pe copii să înghită absint, unge cu puțină miere marginea vasului în care le propune acest medicament amar. Căci, încă de la începutul cărții lui vorbește despre Ioan, a cărei catholicitate și sfințenie sunt recunoscute de toți, pentru a face să se înghită, datorită acestuia, oamenilor orthodocși pe ceilalți eretici de care amintește în carte.

    Ce să mai spun despre temeritatea sau mai degrabă extravaganța cu care a publicat cartea, nu sub numele de Xist, filosof pitagorician, și care nu cunoștea nimic despre Isus Cristos, ci sub numele de Sixt, episcop martir al Romei? În această carte se vorbește îndelung despre perfecțiune conform principiilor pitagoreice care îl fac pe om egal lui Dumnezeu și care pretinde că omul este chiar din aceeași natură și din aceeași substanță cu Dumnezeu. S-a folosit de această născocire artificială pentru ca cei care nu cunoșteau că acea carte era lucrarea unui filosof păgân să înghită, sub numele unui martir, otrava ereziei în potirul de aur al Babilonului. În rest, nu se face în cartea asta nicio aluzie la profeți, sau la patriarhi, sau la apostoli, sau la Isus Cristos însuși, pentru a da de înțeles că un episcop și un martir nu a crezut în Isus Cristos. Din această carte voi extrageți mai multe pasaje pentru a cunoaște învățătura Bisericii. Tot printr-o șiretenie asemănătoare și Rufin, vrând să dea latinilor cele patru cărți ale lucrării lui Origen, Despre principii, le-a tradus sub numele de Pamfil, martir, prima din cele șase cărți ale apologiei lui Origen, compusă de Eusebiu de Cezareea, despre care toată lumea știe că este infectată de erezia lui Arie.

    Vreți să vă mă arăt încă unul din infiltrații voștri? Este Origen; erezia voastră este o continuare a ereziei lui. Căci, fără a vorbi de alte lucrări ale lui, atunci când explică cuvintele psalmistului: Până și noaptea rărunchii m-au corectat și instruit, spune că un om sfânt, așa cum ești tu, odată ajuns pe culmea virtuților, se vede eliberat dintr-o dată, chiar și în timpul nopții, de orice infirmitate omenească și nici chiar gândul de viciu nu-i poate neliniști pacea și liniștea inimii. Să nu-ți fie rușine să fii în comuniune de gândire cu acești oameni de un asemenea caracter; de ce vrei să-i condamni în vreme ce îmbrățișezi, în același timp, hula lor? Deoarece erezia voastră se află pe poziția a doua la Jovian, trebuie să vă aplicați vouă înșivă răspunsul ce l-am dat acestui eretic. Și unul și altul aveți aceleași opinii, așadar veți avea parte și de același destin.

    Așadar, erorile pe care voi le învățați, nefiind decât o continuitate a acestor eretici din trecut, de ce atrageți de partea voastră aceste femei nefericite, încărcate cu păcate, care se lasă duse de vântul opiniilor omenești, care învață mereu și nu ajung niciodată la cunoașterea adevărului? De ce angajați cu ele, în breasla voastră, o mulțime de ignoranți care au plăcere nemaipomenită când aud cum sunt flatați, care nu știu nici ceea ce aud, nici ceea ce spun, care acceptă drept învățătură nouă ceea ce este de fapt o veche erezie hulitoare și coruptă, care, conform spuselor profetului Ezechiel, vopsesc zidurile murdare care stau să cadă, însă odată căzute se reduc în praf și pulbere când apare adevărul? Simon Magul s-a folosit de o Elena, femeie cu viață dubioasă, pentru a implementa erezia lui. Nicolae de Antiohia, inventatorul unei erezii necurate și oribile, avea mereu în urma lui un cortegiu de femei. Marcion a trimis înaintea lui la Roma o femeie pentru a pregăti spiritele să primească erorile lui. Apelia s-a alătura lui Filomena pentru a răspândi peste tot dogmele lui răufăcătoare. Montan, acest om de toată isprava, care dorea să se creadă a fi chiar Duhul Sfânt, s-a folosit de Prisca și de Maximila, femei de asemenea recunoscute, atât prin bogățiile cât și prin nașterea lor nobilă, pentru a corupe mai întâi cu banii lor mai multe Biserici pe care le-a infectat mai apoi cu învățătura lui eretică. Dar să-i lăsăm la o parte pe aceşti eretici din trecut și să revenim la cei din zilele noastre. Arie, punându-și în gând să răspândească erezia lui pe toată suprafața Imperiului, a început prin a o seduce pe sora împăratului. Lucila a folosit bogățiile ei pentru a favoriza schisma donatiștilor în Africa. Agape, în Spania, l-a sedus pe Elpidius, iar acest om orb s-a lăsat condus în prăpastie de o femeie la fel de oarbă ca el. Ea a avut ca succesor pe Priscilian, om îmbibat de superstițiile lui Zoroastru, și care, deși era magician, a fost ridicat la demnitatea de episcop. O femeie numită Gala – era numele ei propriu nu cel al țării ei – alăturându-i-se lui, a lăsat moștenirea sa unei surori de-a ei, care răspândea  o altă eroare peste tot, o erezie asemănătoare cu cea a priscilianiștilor. Acest mister al nechibzuinței este și astăzi în uz; cele două sexe își întind piedici unul celuilalt și li se poate aplica aici ceea ce spunea un profet: potârnichea a strigat și a clocit ouăle care nu sunt ale ei; la fel este nedrept ca cineva să se îmbogățească cu bunurile altuia folosind nedreptatea; va abandona bogățiile sale la jumătatea zilelor lui, iar sfârșitul îi va arăta nebunia lui.

    Aceste cuvinte, cu harul lui Dumnezeu, pe care ereticii le adaugă pentru a ne impresiona și care mai întâi se impun cititorului, nu l-ar putea seduce, în condițiile în care se străduiește să discearnă adevăratul lor sens. Căci, prin termenul „har”, ei nu înțeleg un ajutor special din partea lui Dumnezeu, care ne cârmuiește și ne susține în fiecare faptă. Ei vor ca acest har să nu fie nimic altceva decât liberul arbitru și prescripțiile legii, conform textului din Isaia pe care îl aduc în sprijinul lor: Dumnezeu v-a dat legea sa pentru a vă ajuta, și astfel noi nu trebuie decât să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a creat cu liberul arbitru datorită căruia noi putem în egală măsură să facem binele și să evităm răul. Însă, zicând asta, nu-și dau seama că ei împrumută limba lor diavolului pentru a rosti o hulă oribilă. Căci, dacă orice har de la Dumnezeu consistă doar în folosința propriei noastre voințe pe care el ne-a dat-o și dacă, mulțumiți fiind a avea liberul arbitru, credem că nu avem nevoie de ajutorul său, din teama ca această dependență să nu atace propria noastră libertate, atunci rezultă că nu trebuie să ne rugăm, nici să implorăm milostivirea lui prin rugăciunile noastre pentru a obține de la el în fiecare zi acest har asupra căruia suntem mereu stăpâni odată ce l-am primit. Acești filosofi suprimă cu desăvârșire exercițiul rugăciunii și se fălesc a fi, datorită liberului arbitru, nu doar stăpâni peste propria lor voință, dar chiar și egali ai lui Dumnezeu care nu are nevoie de nimeni pentru a face ceea ce voiește. În aceste condiții nu au decât să abroge și postul și abstinența; căci ce rost mai are să ne silim atâta pentru a obține, prin strădania noastră, ceea ce se află deja în propria noastră capacitate? Nu sunt eu cel care aduc acest argument, este unul din discipoli, sau mai bine zis căpetenia sectei voastre, un vas al pierzaniei, aflat la opusul sfântului apostol Paul. Iată deci cum gândește acest nou doctor, făcând mai multe erori de construcție a frazelor decât silogisme, indiferent ce-ar spune adepții lui: Dacă nu pot face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu și dacă doar lui trebuie să-i atribui toate faptele ce le fac, atunci înseamnă că nu sunt faptele mele, ci ajutorul lui Dumnezeu este cel recunoscut și răsplătit în mine. În zadar m-ar mai fi dotat cu liberul arbitru dacă nu mă pot folosi de el decât cu ajutorul constant al harului său. A face să depindă voința de un ajutor dinafară, înseamnă a o distruge. Însă Dumnezeu mi-a dat liberul arbitru și nu poate fi cu adevărat liber dacă nu pot face ceea ce vreau. Sau mă folosesc de această putere pe care Dumnezeu mi-a dat-o pentru a păstra în mine liberul arbitru, sau o pierd complet dacă, pentru a face ceva, am nevoie de ajutorul altcuiva.

    S-a auzit vreodată o hulă mai grozavă sau a existat vreodată o erezie care să conțină o otravă mai periculoasă și subtilă? Ei susțin că, odată ce am primit liberul arbitru, nu mai avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, ignorând ceea ce este scris în Scriptură: Ce aveți și nu ați primit? Iar dacă ați primit, de ce vă făliți ca și cum nu ați fi primit? În același timp când ei îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat liberul arbitru, se folosesc de el pentru a se ridica împotriva lui Dumnezeu. Este adevărat – iar noi recunoaștem fără dificultate acest lucru – că Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru; însă departe de noi să ne credem scutiți să-i aducem mereu mulțumiri, dimpotrivă, noi credem că nu putem face nimic dacă Dumnezeu nu se îngrijește el însuși de ceea ce ne-a dat, după cum spune Apostolul: Asta nu depinde nici de cel ce vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu care face milostivire. Eu sunt cel care vrea și care aleargă, însă nu aș putea, nici să vreau nici să alerg, dacă nu aș fi susținut de ajutorul permanent al lui Dumnezeu; căci, același Apostol spune: Dumnezeu este cel care realizează în noi și voința și lucrarea; iar Mântuitorul în Evanghelie spune: Tatăl meu lucrează neîncetat până acum, iar eu lucrez, de asemenea, neîncetat. Dumnezeu dă și răspândește neîncetat harul său; nu este suficient să ni-l fi dat o singură dată, avem nevoie să ni-l dea în fiecare zi. Îi cerem pentru a-l primi, iar când l-am primit, îl mai cerem încă o dată; suntem însetați de binefacerile lui. Nu încetează să ne dea, iar noi nu încetăm să primim; cu cât bem mai mult la acest izvor divin cu atât ne este mai mult sete, după cum spune psalmistul: Gustați și vedeți cât de bun este Domnul. Tot binele care se află în noi nu este decât datorită Domnului. Când vom crede că am ajuns pe ultima treaptă a virtuții, nu vom fi decât la început. Teama de Domnul este începutul înțelepciunii, însă caritatea alungă și distruge complet această teamă. Toată perfecțiunea omului constă în a-și da seama cât este de imperfect. Când veți fi împlinit, spune Isus Cristos, tot ceea ce vi s-a poruncit, spuneți: suntem doar niște slujitori inutili; nu am făcut decât ceea ce trebuia să facem. Dacă cel care a făcut tot ceea ce trebuia să facă este un slujitor inutil, ce-ar trebui să spunem de cel care nu a putut face ceea ce i s-a poruncit să facă? De aceea spune sfântul apostol Paul că nu a primit decât în parte răsplata nădăjduită și nu a atins decât în parte scopul ce și l-a propus; adică nu a ajuns încă pe culmile perfecțiunii și, uitând ceea ce a făcut deja, înaintează spre ceea ce-i rămâne de făcut. Cel care uită trecutul și care aspiră spre viitor, arată clar că nu este mulțumit de stadiul prezent în care se află.

    Ei ne aduc obiecții deseori și cu înverșunare zicând că distrugem liberul arbitru; dar oare nu-l distrug mai degrabă ei înșiși cu teoriile lor, abuzând de liberul arbitru pentru a se ridica împotriva binefăcătorului lor? Care dintre cei doi distruge liberul arbitru: cel care-i aduce neîncetat mulțumiri lui Dumnezeu și care-l consideră drept izvorul tuturor binefacerilor primite, sau cel care spune: Îndepărtează-te de mine, fiindcă sunt curat. Nu am nevoie de tine. Tu mi-ai dat liberul arbitru pentru ca eu să fac ce vreau; mai este necesar să intervii în toate lucrările mele, ca și cum nu aș putea face nimic fără ajutorul tău? Din rea voință nu admiteți alte haruri decât cele primite de om în momentul creației lui și susțineți că nu are nevoie de alt ajutor din partea lui Dumnezeu pentru lucrările sale. Nu susțineți asta oare deoarece vă este teamă că această dependență încalcă liberul vostru arbitru? Însă, disprețuind ajutorul lui Dumnezeu, voi faceți apel la ajutorul oamenilor. Ascultați, vă rog, acest poem plin de sacrilegii: Dacă vreau să îndoi degetul, să-mi mișc mâna, să mă așez, să mă ridic în picioare, să merg, să mă plimb, să scuip, să-mi suflu nasul, să-mi satisfac nevoile naturale, am oare nevoie pentru asta de un ajutor continuu din partea lui Dumnezeu? Ascultați, oameni netrebnici, ce spune sfântul Paul: Fie că mâncați, fie că beți, într-un cuvânt, tot ceea ce faceți, să fie spre slava lui Dumnezeu. Iar sfântul apostol Iacob spune: Mă adresez acum vouă, celor care ziceți: astăzi sau mâine vom merge în cutare oraș; vom rămâne acolo un an, ne vom ocupa cu comerțul o perioadă și vom câștiga mulți bani, chiar dacă habar nu aveți ce vi se va întâmpla mâine. Căci ce este viața voastră decât un nor care apare într-o secundă și care dispare la fel de repede! Voi ar trebui să spuneți, dimpotrivă: dacă Domnul vrea, și dacă avem zile, vom face cutare sau cutare lucru. Însă nu, voi vă încredeți în gândirea voastră făloasă. Ori, fala este în sine ceva foarte rău. Credeți că vi se aduce ocară sau vi se îngrădește liberul arbitru dacă faceți neîncetat apel la ajutorul lui Dumnezeu, care este Creatorul vostru, să depindeți de voința sa și să-i spuneți cu profetul-împărat: Îmi țin ziua întreagă ochii ridicați spre Domnul, fiindcă el este cel care-mi va scăpa piciorul din lațul vânătorului. Dar voi vă arătați aroganți și foarte îndrăzneți atunci când spuneți că fiecare om se poate conduce doar sprijinindu-se pe liberul arbitru. Dacă așa stau lucrurile, atunci în ce fel mai depindem noi de ajutorul lui Dumnezeu? Dacă omul nu are nevoie de Isus Cristos pentru a învăța virtutea, cum a putut să spună Ieremia: Omul nu este stăpân peste căile sale, Domnul este cel care-l cârmuiește și reglează toate demersurile lui?

    Voi spuneți că poruncile lui Dumnezeu sunt ușor de păstrat și totuși nu sunteți în măsură să-mi arătați un singur om care să le fi păstrat cu cea mai mare sfințenie; răspundeți-mi, vă rog, aceste porunci sunt ușor sau dificil de respectat? Dacă sunt ușor de respectat, atunci arătați-mi un singur om care să le fi observat cu strictețe; explicați-mi ceea ce spune David: Doamne tu ne dai porunci grele; iar apoi: Am ținut seamă, datorită cuvintelor gurii tale, să merg exact pe căile rude și aride; iar Domnul spune în Evanghelie: Intrați pe poarta strâmtă. Iubiți-i pe dușmanii voștri; rugați-vă pentru cei care vă prigonesc. Dacă aceste porunci sunt dificile și dacă nimeni nu le-a păstrat vreodată cu sfințenie, cum îndrăzniți voi să spuneți că sunt porunci ușor de păstrat? Nu vedeți oare că sunteți în contradicție cu voi înșivă? Căci, dacă poruncile lui Dumnezeu sunt ușor de păstrat, mulți ar fi fost cei care le-ar fi putut respecta cu fidelitate și exactitate. Dacă sunt dificil de păstrat, cum de îndrăzniți să susțineți că este foarte ușor a le pune în practica de fiecare zi?

    Tot voi mai spuneți că poruncile lui Dumnezeu sunt fie posibile, și atunci știți prea bine că le-a făcut cu dreptate, fie imposibile, iar în acest caz nu trebuie să-i disprețuim pe cei care le-au primit, ci pe acela care le-a impus o lege atât de impracticabilă. Dar oare Dumnezeu mi-a poruncit să devin asemenea lui, să egalez sfințenia Creatorului, să-i depășesc pe îngeri în virtute și curăție, să mă ridic la un grad de perfecțiune pe care nici aceste spirite fericite nu l-au atins? Doar despre Isus Cristos stă scris: Nu a săvârșit niciun păcat iar gura nu și-a deschis-o niciodată pentru a rosti minciuna. Dacă se poate spune același lucru despre mine, atunci care mai este caracterul specific al lui Isus Cristos? Vedeți prea bine că în acest fel opinia voastră se distruge de la sine.

    Voi susțineți că nu depinde decât de om să fie fără de păcat; asemenea unui om care se trezește dintr-un somn adânc, voi încercați, însă în zadar, să adăugați că doar cu ajutorul lui Dumnezeu omul poate trăi în acest statut; prin asemenea născociri nu faceți decât să produceți iluzie în spiritele celor neștiutori. Căci, dacă omul poate trăi fără de păcat, de ce mai are nevoie de harul lui Dumnezeu? Sau, dacă nu poate face nimic fără acest har, de ce mai spuneți că stă în puterea lui să facă ceva ce-i este absolut imposibil? El poate, ziceți voi, să fie fără de păcat și să devină perfect dacă vrea. Cine este acel creștin care nu dorește să fie fără de păcat și să devină perfect, dacă depinde doar de voința lui? Nu există creștin care să nu dorească să fie scutit de păcat; deci nu va exista nimeni care să nu se afle în această situație fericită, fiindcă nu există nimeni care să nu dorească așa ceva. Nu veți ști niciodată să vă justificați, deoarece așa cum vă este imposibil să produceți un singur om care să fi trăit fără de păcat, sunteți obligați să admiteți, împotriva convingerilor voastre, că toți oamenii pot fi fără de păcat.

    Voi spuneți că Dumnezeu nu a dat decât porunci ce pot fi păstrate. Cine spune contrariul? Însă sfântul apostol Paul ne explică într-un fel foarte clar în ce sens trebuie înțeles acest lucru atunci când spune: Ceea ce era o imposibilitate a legii din cauza slăbiciunii ei și a neputinței înaintea trupului a devenit o posibilitate prin venirea Fiului lui Dumnezeu îmbrăcat într-un trup asemănător trupului păcatului; și din cauza păcatului Dumnezeu a condamnat păcatul în trup. Și în alt loc spune: Nimeni nu va fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu datorită lucrărilor legii. Iar pentru a nu ne închipui că este vorba despre legea lui Moise și nu de toate poruncile ce le includem în termenul de lege, același apostol spune iarăși: Căci eu mă complac în legea lui Dumnezeu conform omului interior, însă simt în mădularele trupului meu o altă lege care se opune legii spiritului și care mă ține sclav sub legea păcatului care este în mădularele trupului meu. Vai mie, nefericit ce sunt! Cine mă va elibera de acest trup al morții? Va fi harul lui Dumnezeu prin Isus Cristos Domnul nostru. Explică iarăși gândirea lui și o prezintă sub un nou aspect: Noi știm că legea este spirituală; însă eu sunt trupesc, fiind sub jugul păcatului. Nu aprob ceea ce fac, fiindcă nu fac ceea ce vreau, ci dimpotrivă fac ceea ce urăsc să fac. Într-adevăr, dacă fac ceea nu vreau, sunt sub lege, și recunosc faptul că este bună. De aceea nu mai sunt eu cel care făptuiește, ci păcatul care locuiește în mine. Știu că nu este nimic bun în mine, adică în trupul meu, fiindcă aflu în mine voința să fac binele, însă nu găsesc mijloacele pentru a-l face. Fiindcă nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac. Căci dacă fac ceea ce nu vreau, nu mai sunt eu cel care făptuiește, ci păcatul care locuiește în mine.

    Sunt sigur că nu veți înceta să vă opuneți și aici zicându-mi că eu cad în opiniile extravagante ale maniheilor și a celor care, pentru a combate învățătura Bisericii, susțin că există în om o natură rea care nu se poate schimba niciodată. Nu trebuie să-mi atribuiți mie o asemenea opinie, ci apostolului Paul care știe diferența dintre Dumnezeu și om, dintre slăbiciunile trupului și forța spiritului. Fiindcă trupul are dorințe opuse dorințelor spiritului iar spiritul are dorințe opuse trupului; se opun unele altora astfel încât nu putem face ceea ce dorim. Nu mă veți auzi niciodată zicând că există o natură rea. Dar să învățăm chiar de la Apostol ceea ce trebuie să credem despre slăbiciunile și fragilitățile trupului. Întrebați-l pe el de ce spune: Nu fac binele pe care vreau să-l fac, însă fac răul pe care urăsc să-l fac și care este acea necesitate fatală care se opune dorințelor lui; această putere nestăpânită și tiranică care-l conduce la fapte vrednice de ura sa, astfel încât nu face ceea ce dorește, ci este constrâns a face ceea ce nu dorește și urăște? Vă va răspunde: Omule! Cine ești tu ca să discuți cu Dumnezeu? Un vas de lut îi spune celui care l-a făcut: de ce m-ai făcut astfel? Olarul nu are puterea să facă din același lut un vas destinat folosințelor cinstite șu un vas destinat folosințelor rușinoase? Adresați-i lui Dumnezeu un reproș încă și mai necuviincios și mai hulitor; întrebați-l pe el de ce vorbește despre Esau și despre Iacob, chiar înainte de nașterea lor: L-am iubit pe Iacob și l-am urât pe Esau? Acuzați-l de nedreptate și întrebați-l de ce a exterminat atâtea mii de oameni pentru a pedepsi păcatul lui Achan, fiul lui Charim, care furase câteva bunuri pe care israeliții le-au jefuit de la Ierihon? De ce arca legământului a fost luată și armata lui Israel distrusă aproape în întregime, drept pedeapsă pentru crimele fiilor lui Elia? De ce vanitatea lui David, care poruncise recensământul fiilor lui Israel, a atras răzbunarea sa asupra atâtor mii de oameni? Întrebați-l, în sfârșit, ceea ce prietenul vostru Porfir are un obicei să ne reproșeze: de ce a lăsat să piară toate popoarele care au trăit în ignoranța legii sale și a poruncilor sale, de la Adam până la Moise și de la Moise până la nașterea lui Isus Cristos dacă Dumnezeu este bun și milostiv? Căci Marea Britanie, această provincie atât de fertilă în tirani, Scoția și toate popoarele barbare care locuiesc pe malul oceanului nu aveau nicidecum o cunoaștere oarecare despre Moise sau despre profeți. De ce Mântuitorul nu va veni decât la sfârșitul veacurilor și de ce nu ar veni înaintea pierzaniei acestei mulțimi atât de numeroase de oameni aflați fără repere și fără nicio speranță de mântuire? Sfântul apostol Paul, vorbind despre acest lucru în Scrisoarea către romani, mărturisește că nu știe să explice profunzimea acestui mister și îi atribuie cunoștința doar lui Dumnezeu. Așadar, să nu vă mire faptul că nici voi nu-l veți putea lămuri. Lăsați-i lui Dumnezeu puterea sa; nu are nevoie ca voi să-i luați apărarea. Trebuie să fiu eu singurul care să se confrunte cu reproșurile și cu acuzațiile voastre; iar eu spun, ținându-mă doar la ceea ce spune Scriptura: Prin har sunteți mântuiți! Și în alt loc: Fericiți sunt cei cărora li s-au iertat fărădelegile și păcatul le-a fost șters! Trebuie să vă mărturisesc aici propriile mele slăbiciuni: sunt multe lucruri pe care eu le pot face, și care sunt o datorie pentru mine; însă toate dorințele mele sunt zadarnice și eforturile mele inutile. Spiritul mereu plin de vigoare și zel mă conduce la viață, însă trupul mereu slab și fragil mă conduce la moarte. Ascult ceea ce spune Domnul: Vegheați și rugați-vă să nu intrați în ispită; spiritul este tare, însă trupul este slab.

    În zadar încercați, prin cea mai neagră impostură din toate câte există, să stârniți ura în spiritul unor oameni neștiutori și creduli, zicând că suntem oameni care neagă liberul arbitru. Noi chiar lansăm anatema asupra acelora care îl neagă. De fapt, nu chiar liberul arbitru este cel care face diferența între oameni și animale? Deoarece, așa cum am spus, omul are nevoie mereu de ajutorul constant al lui Dumnezeu; iar voi refuzați așa ceva; dimpotrivă, voi susțineți că, odată ce am primit liberul arbitru, nu mai avem nevoie de acest ajutor divin. Este adevărat că liberul arbitru face ca voința să fie liberă, însă nu ne dă și capacitatea să făptuim binele. Această capacitate nu ne vine decât de la Dumnezeu, care nu are nevoie de niciun ajutor dinafară. Însă voi care susțineți că omul se poate ridica la perfecțiunea dreptății și să fie la fel de drept cum este Dumnezeu însuși și în același timp afirmați că sunteți păcătoși, spuneți-mi, vă rog, vreți să fiți fără de păcat sau nu vreți? dacă vreți, atunci de ce nu sunteți scutiți de păcat, fiindcă conform principiilor voastre nu depinde decât de voi să vă eliberați de sclavie? Dacă nu vreți, atunci dați dovadă că vă împotriviți poruncilor lui Dumnezeu. Dacă le nesocotiți, atunci sunteți păcătoși, iar dacă sunteți păcătoși, ascultați ce spune Scriptura: Dumnezeu i-a spus păcătosului: de ce vestești dreptatea mea și de ce ai mereu pe buze cuvintele legământului meu, tu care urăști disciplina și care ai îndepărtat de la tine cuvintele mele? Voi alungați departe de voi cuvintele lui Dumnezeu refuzând să le împliniți; și totuși, veniți ca un nou apostol să prescrieți întregului pământ ceea ce trebuie făcut. Însă voi nu ne spuneți ceea ce gândiți și inima voastră nu este în armonie cu gândurile voastre; căci, zicând că sunteți păcătoși și că nu depinde decât de om de a fi fără de păcat, spuneți indirect că sunteți sfinți și scutiți de orice păcat; voi luați asupra voastră, din umilință, statutul de păcătos, pentru a arăta altora, prin dreptate, laudele pe care le refuzați vouă înșivă din modestie.

    Îmi aduceți încă un argument ce nu poate fi susținut. Există desigur diferență, spuneți voi, între a fi fără de păcat și a putea fi fără de păcat. Nu depinde explicit de noi de a fi fără de păcat; însă putem spune despre toți oamenii în general că ei pot fi fără de păcat și că nu se află totuși nimeni care să fie scutit de păcat, însă, dacă vrem, ne putem elibera de jugul păcatului. Curioasă argumentare! Să spui că ceea ce nu a putut fi niciodată poate fi și ceea ce nu s-a făcut niciodată se poate face; să atribui această scutire de păcat și această curăție a vieții unui om care, fără îndoială, nu va exista niciodată; și să atribui nu știu cui un avantaj pe care nici patriarhii, nici profeții, nici apostolii nu l-au avut niciodată. Veniți-vă în fire, vă rog, și acceptați simplitatea, sau, cum spuneți voi, ignoranța grosolană a Bisericii. Explicați-vă cu bună credință opiniile voastre; nu mai ascundeți ceea ce învățați în ascuns discipolilor voștri. Deoarece vă făliți că aveți liberul arbitru, folosiți-vă de libertatea voastră și explicați-ne deschis care este mai exact gândirea voastră. Limbajul vostru este diferit de cel ținut în ascuns; nu faceți oare asta fiindcă secretele și misterele voastre sunt deasupra înțelegerii poporului simplu căruia vă adresați iar învățătura voastră este o hrană prea tare și prea puternică pentru aceste inteligențe simple care trebuie să se mulțumească doar cu laptele pruncilor?

    Chiar înainte să scriu împotriva erorilor voastre mă amenințați că mă veți distruge cu răspunsul vostru și veți nimici lucrarea mea. Cu siguranță doreați să mă înspăimântați, să-mi închideți gura prin amenințările voastre. Iar voi nici nu vă dădeați seama că nu scriam împotriva voastră pentru ca voi să-mi răspundeți, ci să afirmați deschis ceea ce, din obișnuință, nu îndrăzniți să spuneți deschis sau mai bine păstrați tăcerea decât să vă expuneți în circumstanțe care nu vă sunt prielnice. Nu am pretenția să negați în libertatea inimii voastre ceea ce mai întâi ați învățat prin scrierile voastre. Explicați poziția voastră deschis, iar Biserica vă va demonstra poziția sa și triumful ei. Căci, dacă învățătura voastră este conformă cu învățătura ei, ne vom privi unii pe alții, nu ca dușmani, ci ca prieteni; iar dacă este contrară, suntem siguri de victorie, fiindcă toate Bisericile vor cunoaște opiniile voastre. Afirmând deschis învățătura voastră, asigurați victoria noastră; hulele voastre sar în ochii tuturor și este inutil să mai respingi o învățătură care poartă în sine caracterul de hulă și nebunie. Mă amenințați cu un răspuns; nu l-aș putea evita decât păstrând tăcerea. Voi v-ați pus deja pe treabă; dar știți voi ceea ce vreau să vă obiectez? Poate voi fi în acord cu opiniile voastre; dacă așa va fi, atunci munca voastră este inutilă. Eunomienii, arienii, macedonienii, care sub diferite nume nu mărturisesc decât aceleași erori, nu sunt în acord cu noi deoarece ei spun deschis ceea ce gândesc; nu există decât erezia voastră căreia îi este rușine să spună deschis ceea ce nu-i este teamă să învețe pe ascuns. Însă zelul nebun și sărit de pe fix al discipolilor ne face cunoscută învățătura voastră, chiar dacă învățătorii voștri se ascund în spatele unei tăceri misterioase; fiindcă aceștia predică de pe acoperișuri ceea ce li s-a spus în ascuns, pentru ca, în cazul în care vom fi în acord cu învățătura lor, cinstea și slava să revină învățătorilor lor, iar dacă o condamnăm, rușinea să cadă peste discipolii lor. Printr-un asemenea truc se răspândește și se propagă erezia voastră; voi ați sedus mai mulți oameni, în particular cei care, fiind iubitori de femei, își imaginează că pot avea relații pătimașe fără a săvârși păcat. Deoarece voi înșivă predicați și negați succesiv învățătura voastră, meritați să vi se aplice ceea ce spune un profet: Atrag de partea lor slava copiilor pe care i-au zămislit și născut. Dă-le lor Doamne, dar ce le vei da? Le vei da un piept steril și mamele secătuite.

    Simt cum zelul se aprinde în mine și nu aș putea păstra tăcerea; totuși, specificul restrâns al unei scrisori nu-mi permite să mă extind mai mult asupra acestui subiect. Nu numesc aici pe nimeni; nu mă iau decât de cel care a inventat o asemenea erezie scrântită. Dacă se ridică împotriva mea și dacă își dă silința să-mi răspundă se va trăda pe sine însuși cum face șoarecele și eu îl voi putea ataca și mai ferm în cazul în care discuția devine mai animată. Am scris multe lucrări încă din tinerețe până astăzi; în toate am încercat să nu spun decât ceea ce am auzit predicându-se public în Biserică. Am preferat simplitatea apostolilor învățăturilor zadarnice ale rațiunii filosofilor, știind că stă scris: Voi nimici înțelepciunea celor înțelepți și voi respinge știința celor savanți. Și în alt loc: Ceea ce pare a fi nebunie, în Dumnezeu este mai înţelepciune decât înțelepciunea tuturor oamenilor. Așadar, dușmanii mei să cerceteze scrierile mele cu de amănuntul și dacă află ceva ce merită să fie condamnabil, să o spună deschis. Iar dacă mă condamnă pe nedrept, atunci voi ști bine cum să condamn calomnia lor; iar dacă mă cenzurează pe drept, voi mărturisi eroarea mea, plăcându-mi să mă corectez mai degrabă eu de greșelile mele decât să perseverez în învățături greșite.

    Fă și tu la fel, ilustre filosof doctor; susține ceea ce gândești; sprijinit de elocința ta, afirmă minunatele și frumoasele tale gânduri ieșite din spiritul tău și nu îndrăzni să profiți de libertatea ta de a te exprima și să le contrazici atunci când vei dori; sau dacă ai căzut în erori în care cade toată lumea, mărturisește-le cu bună credință, pentru a readuce la adevăr pe cei pe care opiniile tale i-a împărțit. Amintește-ți că nici măcar soldații nu au voit să împartă cămașa Mântuitorului. Tu vezi diviziunile ce domnesc printre frații noștri, unii poartă numele tău, iar ceilalți poartă numele lui Isus Cristos, și tu îți permiți să te bucuri la vederea unui asemenea spectacol. Imită-l pe Iona și spune odată cu el: Dacă eu sunt cauza unei asemenea furtuni, legați-mă și aruncați-mă în mare. El a făcut asta dintr-un sentiment profund de umilință, consimțind să fie aruncat în mare pentru a reprezenta în persoana sa o imagine glorioasă a învierii lui Isus Cristos; iar tu, dimpotrivă, te înalți până la ceruri prin orgoliul tău, pentru ca Mântuitorul să spună despre tine: Îl vedeam pe Satana căzând din cer ca un fulger.

    Acești eretici ne spun că Sfânta Scriptură dă numele de oameni drepți mai multor persoane, precum Zaharia, Elisabeta, Iob, Iosafat, Iosia și mulți alții despre care pomenesc sfintele cărți. Sper, dacă Dumnezeu îmi dă harul, să răspund mai pe larg acestei obiecții în cartea pe care am promis-o. Aici țin să spun doar pe scurt că Scriptura îi numește drepți, nu fiindcă nu au săvârșit niciun păcat, ci pentru că s-au făcut cunoscuți prin practica aproape în totalitate a tuturor virtuților. Efectiv, vedem că Zaharia este lipsit de cuvânt și primește pedeapsă pentru necredința lui, că Iob s-a condamnat el însuși, că Iosafat și Iosia, cărora Scriptura le atribuie explicit numele de drepți, au comis fapte care nu au fost pe placul Domnului; primul a fost contrazis de un profet fiindcă a dat ajutor unui rege necredincios; iar al doilea, mergând înaintea lui Necano, regele Egiptului, pentru a-i declara război, în ciuda interdicțiilor lui Ieremia făcute din partea Domnului, a fost ucis în bătălie. Totuși și unul și celălalt sunt numiți drepți în Sfânta Scriptură.

     

    Nu este momentul aici să combat și celelalte erori, fiindcă nu mi-ai cerut decât o scrisoare și nu o carte. Vreau să lucrez cu plăcere și sper, cu ajutorul lui Isus Cristos, să nimicesc toate raționamentele lor absurde prin autoritatea Sfintelor Scripturi, în care Dumnezeu vorbește în fiecare zi credincioșilor. În plus, te rog să avertizezi și rogi din partea mea toată familia ta să ia măsuri de precauție împotriva ereziei ucigătoare și plină de corupție, pe care un mic personaj obscur, sau cel mult trei se străduiesc să o răspândească peste tot. Să se țină așadar la distanță împotriva născocirilor acestor eretici din teama de a nu pune stăpânire peste voi prezumpția, dezordinea și libertinajul, într-o casă venerabilă până astăzi prin virtutea și sfințenia ei. Fă-o să înțeleagă faptul că a favoriza oameni de un asemenea caracter înseamnă a complota cu societatea ereticilor, înseamnă a face gașcă împotriva lui Isus Cristos, înseamnă a-i hrăni pe dușmanii lui declarați; atunci în zadar ce-i care-i protejează se fălesc de a fi în gânduri bune dacă faptele lor dezmint credința lor.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :