Dumnezeu însuși i-a dictat lui Moise, cf. cartea Ieșirii cap. 38, veșmintele ce vor fi folosite de preoți și de Marii preoți la Templu. În cartea Ieșirii sunt amintite opt veșminte preoțești, din care patru erau comune preoților și Marilor preoți, iar patru erau specifice doar Marilor preoți. Creștinii au încercat, cf. Epifan de Salamina, Tertulian, Ieronim, să găsească o simbolistică creștină acestor veșminte. Răspunzând unei corespondente, Fabiola, Ieronim, aflându-se deja la Betleem în Plaestina, îi descrie mai întâi veșmintele preoțești și ordinea în care preoții se îmbrăcau cu aceste veșminte, apoi îi prezintă simbolistica iudaică, așa cum a auzit și el de la alții sau cum a citit în diferite cărți, iar pe final prezintă o simbolistică creștină a acestor veșminte, fără a intra prea mult în detalii deoarece este constrâns de genul literar epistolar și de timpul scurt ce-l are la îndemână să scrie această scrisoare și să o trimită cu prima ambarcațiune la Roma, la destinatara ei. Multe din aceste veșminte le găsim astăzi, sub o formă sau alta, fie în veșmintele liturgice ale irarhiei preoțești latine și/sau orientale, unele păstrâ nd chiar simbolistica expusă de Ieronim în această scrisoare.

Explicația ceremoniilor din Legea Veche și a Veșmintelor preoțești

Ieronim din Stridon, Scrisoare către Fabiola

Moise era îmbrăcat cu o asemenea slavă atunci când vorbea cu Dumnezeu încât poporul nu-l putea privi din cauza măreției și luminii ce străluceau pe chipul lui. Însă noi când ne convertim cu adevărat la Dumnezeu, vălul ce acoperea fața lui Moise s-a înlăturat; litera care ucide moare, iar spiritul care dă viață este reînnoit, fiindcă Dumnezeu este spirit și lege spirituală. De aceea David, în psalmii lui, îi cere lui Dumnezeu să-i deschidă și să-i lumineze ochii pentru a contempla minunățiile legii lui. Efectiv, crezi că Dumnezeu se întristează în ce privește boii? Se îngrijorează oare de ficatul lor și de cel al țapilor și berbecilor, sau de umărul lor drept, de pieptul lor și de intestinele ce erau oferite preoților, copiilor lui Finea pentru a-i hrăni? Privind spre victimele ce erau numite „mântuitoare”, vedem că grăsimea ce era în jurul pieptului și ficatul cât o nucă erau aduse pe altar; însă pieptul și partea dreaptă erau partea lui Aron și a fiilor lui, de care nu puteau fi lipsiți niciodată.

Toate aceste ceremonii erau învățăminte tainice pentru noi. Principiul sentimentului este în inimă, iar inima este în piept. Naturaliștii se întreabă unde sălășluiește sufletul. Platon susține că se află în creier, iar Isus Cristos ne învață că este în inimă: „Fericiți, zice el, cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” și în altă parte: „Gândurile rele ies din inimă”; vorbind fariseilor, îi întreabă „de ce permit cale liberă în inima lor gândurilor rele”. În opinia fizicienilor necumpătarea și concupiscența vin de la ficat, iar preoții îl oferă lui Dumnezeu pentru ca după ce au zis: „Jertfa voastră să fie perfectă” și după ce au consumat prin foc ceea ce este izvorul concupiscenței și iubirii de plăceri, să primească drept răsplată pieptul și partea dreaptă a victimei, adică: gândurile curate, inteligența legii, adevărul prescripțiilor lui Dumnezeu care sălășluiesc în inimă, tăria de a săvârși fapte bune și puterea pentru a lupta împotriva diavolului, care depind de mână, care este atașată părții drepte. Fiindcă trebuie să arate prin faptele lor care le sunt gândurile, după exemplul lui Isus Cristos care a început să-i învețe prin fapte. Toate acestea și aceste cuvinte ale lui Malahia: „buzele preotului păstrează știința și se așteaptă ca gura lui să explice Legea”, arată că grija principală a unui preot trebuie să fie aceea de a deveni savant în Legea lui Dumnezeu pentru a rezista celor care i se vor opune și că nu trebuie să săvârșească nicio faptă rea ce-l poate conduce la infern, ci să se folosească de mâna dreaptă, adică să facă în așa fel încât faptele sale să se deosebească de cele ale celorlalți.

Acestea sunt câteva lucruri ce m-am simțit obligat să ți le explic referitor la victimele „mântuitoare”, despre părțile care erau consumate pe altar prin foc și despre cele pe care Dumnezeu a prescris să fie oferite preoților. Referitor la celelalte, cu excepția jertfei premiselor, unde era vorba mai degrabă despre subzistența lor decât despre o învățătură tainică, erau trei părți sacrificate la un animal jertfit: partea dreaptă, maxilarul și pântecele. Am explicat ce înseamnă partea dreaptă. Maxilarul este imaginea științei și elocinței pe care trebuie să le dețină un preot, iar pântecele, pe care Finea l-a despicat cu sabia în două madianitei, ne învață că toate lucrările oamenilor și atracția lor pentru plăcerile senzuale, în particular plăcerea de a mânca, sunt disprețuitoare dacă ținem cont de ceea ce ele devin. Lucrul acesta îi învață pe cei care-i slujesc într-adevăr lui Dumnezeu că tot ceea ce intră în gură coboară în pântece iar mai apoi este aruncat în locurile ascunse. De aceea Apostolul spune: „Carnea este pentru pântec și pântecele pentru carne, însă Dumnezeu va nimici într-o zi și unul și celălalt”. Vorbind despre cei care petrec în plăceri, le spune același Apostol „că fac Dumnezeu din pântecele lor și că își pun slava lor în rușinea lor”. Moise a făcut praf vițelul de aur pe care poporul lui Israel îl adorase apoi l-a amestecat cu apă și l-a dat israeliților să-l bea că să râdă de superstiția lor și să stârnească dispreț față de un lucru care se schimbă în excremente. Folosirea vinului și a tot ceea ce poate îmbăta este total interzis celor ce sunt consacrați slujirii altarului din teama ca inimile lor să nu se îngreuneze prea tare din cauza excesului de carne și de vin și de grijile acestei vieți și ca să nu se atașeze pe pământ decât lui Dumnezeu. Tot legea prevede ca ei să nu aibă niciun defect trupesc, să aibă urechile întregi și ochii buni, să nu fie nici șchiopi nici desfigurați; toate acestea vor să spună ceva despre viciile specifice sufletului. Într-adevăr, Dumnezeu nu respinge în om un oarecare defect al naturii, ci dereglările voinței.

Dacă un preot este pătat de o oarecare necurăție involuntară, i se interzice să se mai apropie de altar; însă o văduvă, ajunsă la vârsta Sarei, este primită datorită continenței ei și este întreținută din ofranda Templului, în cazul în care nu are copii; dar dacă are copii, le este încredințată lor, pentru ca, urmând îndemnul Apostolului, cele care sunt cu adevărat văduve să nu fie lipsite de ajutor, iar cea care este ajutată din ofranda altarului să nu aibă nicio atracție pentru altceva. Vecinii și jefuitorii nu mâncau la aceeași masă cu leviții, însă ceea ce rămânea pe masa leviților era distribuit slujitorilor lor, adică, încă din acele vremuri erau condamnați Figele și Hermogene și era cinstit Onesim. Erau oferite preoților premisele din toate felurile de carne, din grăunțe și din fructe, pentru ca, fiind la adăpost de preocuparea pentru hrană și pentru îmbrăcăminte, să-i poată sluji lui Dumnezeu fără piedică și fără griji. Li se oferea primii născuți dintre animalele privite „pure”, iar primii născuți dintre animalele considerate „impure” erau vânduți și ei primeau banii. Erau răscumpărați și primii născuți dintre oameni și deoarece în toate circumstanțele felul de a naște este același, prețul răscumpărării era același pentru toți, pentru ca bogații să nu devină mai orgolioși plătind mult și pentru ca un preț mare să nu-i incomodeze pe cei săraci. Zeciuiala era împărțită între portari și cei care se ocupau de sacristie; însă apoi plăteau și ei zeciuiala din această zeciuială preoților, cărora le erau inferiori, după cum ei-înșiși erau superiori restului din popor. Erau 48 de orașe alese în care locuiau preoții și leviții și șase, atât de o parte cât și de cealaltă a Iordanului, pentru cei exilați, al căror exil dura până la moartea marelui preot. Tot ce ți-am spus până aici și despre care ți-am amintit doar câte ceva fără a-ți explica toate tainele în detaliu, îi privește doar pe preoții simpli; în puține cuvinte îți voi explica acum numărul și măreția prerogativelor pontifului.

Îi era interzis să-și descopere capul. Purta un fel de fes pe care, pe partea ce cobora pe frunte, era scris numele lui Dumnezeu. Purta și diadema. Trebuia să aibă 33 de ani împliniți, adică vârsta lui Isus Cristos când a murit, și trebuia să fie mereu înveșmântat în slava lui. Nu-i era permis să-și sfârtece veșmintele, fiindcă erau albe și fără pată și erau fabricate din lâna unei oițe tunsă pentru prima dată. De aceea, Tamar, pierzându-și fecioria, și-a sfârtecat haina, iar Caiafa, fiind înlăturat din preoție, a sfârtecat în public veșmintele sale. Marele preot nu mergea în locurile unde se afla un cadavru, fiindcă nu avea voie să intre acolo unde era păcatul, care aduce moartea. „Sufletul, spune Scriptura, care va păcătui, va muri”. Indiferent cât de bogată ar fi fost o persoană, cât de mare i-ar fi fost autoritatea și cât de multe victime ar fi oferit ca jertfă, marele preot nu se apropia de ea și nici nu o vedea dacă era moartă, adică dacă păcătuise. Dimpotrivă, dacă ar fi înviat, dacă ar fi ieșit din mormânt la glasul Domnului care o chema și, fiind dezlegată de legăturile păcatului, ar merge liberă, marele preot ar rămâne la ea și ar mânca cu ea după învierea ei. Îi era interzis să aducă ofense lui Dumnezeu din cauza tatălui sau mamei sale; fiindcă afecțiunea ce o avem pentru ei ne împinge, fără îndoială, la multe lucruri; deseori rudenia fondată pe carne și sânge este cauză pentru pierzania sufletului și a trupului. „Cel care, spune Evanghelie, îl iubește pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Isus Cristos nu este vrednic de Isus Cristos”; iar pe un discipol care dorește să meargă să-și îngroape tatăl, Mântuitorul îl împiedică. Câți ermiți nu și-au pierdut sufletul fiindcă au dorit să se ocupe de tatăl și de mama lor! Dacă tatăl sau mama noastră nu trebuie să fie o ocazie pentru a cădea, cu atât mai mult frații, surorile, familia și slujitorii noștri. Facem parte din rasa aleasă și din rândul preoților-împărați. Merită să ținem seama de acest tată care nu moare niciodată sau care nu moare decât pentru noi și care, fiind în viață, adică lipsit de orice păcat, a voit să primească moartea pentru a ne reda nouă viața. Dacă ne rămâne ceva din Egipt și pe care prințul acestei lumi poate recunoaște ca aparținându-i, să-l lăsăm acolo unde este, în mâinile femeii egiptene. Cel ce s-a salvat gol, fugind doar într-un cearșaf nu a putut evita să cadă în mâinile celor care-l urmăreau decât dacă ar fi avut ceva haine pe el și dacă nu ar fi fost dezbrăcat chiar de tot. Să ne facem datoria față de părinți dându-le ce li se cuvine, atâta vreme cât sunt încă în viață, adică să nu fie morți prin păcat și să accepte ca pe o slavă faptul că fiii lor îl preferă pe Isus Cristos lor. Astfel, Marele preot nu va fi obligat să se îndepărteze de noi și noi nu vom fi cauza profanării a ceea ce Dumnezeu a consacrat în el, fiindcă toți nu vor păcătui.

În ziua judecății vom da socoteală și de toate cuvintele nepotrivite ce le-am spus, fiindcă „tot ceea ce nu edifică pe cel ce ascultă îl pune în pericol pe cel ce vorbește”. Dacă spun sau fac ceva ce merită reproșuri, încetez să mai fiu din numărul sfinților și profanez astfel voința lui Dumnezeu în care-mi pun încrederea; marele preot și episcopul au mult mai multe lucruri de evitat, deoarece ei sunt chemați să fie scutiți de orice pată și să fie virtuoși în așa fel încât să fie mereu numărați printre sfinți și mereu gata să ofere lui Dumnezeu jertfe pentru păcatele oamenilor, ei care sunt mijlocitori între Dumnezeu și oameni, care mănâncă cu gura lor sfințită carnea mielului și peste care a curs uleiul sfânt al Mântuitorului.

Marele preot nu ieșea din sanctuar din teama ca veșmintele sale să nu se murdărească în contact cu profanul. Noi toți care am fost botezați în Isus Cristos, am fost îmbrăcați în Isus Cristos; să păstrăm așadar această haină sfântă într-un loc sfânt. Acest om care cobora de la Ierusalim la Ierihon a fost dezbrăcat înainte să fie jefuit și rănit. Mai întâi s-a vărsat peste rănile lui ulei, o doctorie ce nu provoacă durere, și care, să spunem așa, este doctoria unui medic atins de compasiune față de bolnav; iar apoi, deoarece trebuia să fie pedepsit pentru neglijența lui, s-a vărsat și vin, pentru ca prin usturimea ce o produce să simtă ceva durere în rănile lui; uleiul l-a împins la penitență iar vinul l-a făcut să simtă severitatea celui prin care trebuia să fie judecat.

Marele preot trebuia să se căsătorească cu o fecioară și nu se căsătorea cu o văduvă, nici nu cu o prostituată, nici cu o femeie separată și trimisă de soțul ei prin act de repudiere, ci cu o fecioară din tribul său, din teama să nu păteze sângele său amestecându-l cu cel al poporului, fiindcă „eu sunt cel care sfințește”, spune Mântuitorul. Știu că majoritatea explică toate aceste legi date aici Marelui preot în referință la Isus Cristos; de asemenea mulți spun că se referă la mama sa, care a rămas fecioară după nașterea fiului ei, aceste cuvinte: „Dumnezeu nu va fi jignit din cauza tatălui sau mamei sale”; însă eu spun că este mai potrivit să facem o asemenea interpretare referindu-ne la cel despre care stă scris în psalm: „Tu ești preot în veci după rânduiala lui Melkisedek”; iar Zaharia spune: „Ascultă, o! mare preot, Isus, căruia hainele murdare prin păcatele noastre au fost înlăturate pentru ca el să ajungă la slava ce o avea înainte la Tatăl său, înainte de crearea lumii”; însă, ca să nu se creadă că vreau să forțez Scriptura, iar iubirea ce o am față de Mântuitorul meu mă obligă să înlătur istoriei adevăratul ei sens, interpretarea ce o voi da eu va fi spre slava Stăpânului; ceea ce voi explica referitor la slujitori se va împlini înaintea Stăpânului și chiar, de fiecare dată când situația se va prezenta, voi vorbi în așa fel încât să se vadă clar că adevărata lumină s-a coborât din ceruri peste cei pe care Isus Cristos i-a ales pentru a fi lumina lumii.

Nu-i era permis acestui Mare preot, despre care vorbește Moise, să se căsătorească cu o văduvă, nici cu o femeie despărțită cu act de repudiere, nici cu o prostituată. Văduvă este cea al cărei bărbat a murit; repudiată este cea abandonată de soțul ei în viață; iar prostituată este cea care a trăit cu mai mulți bărbați. Trebuia ca el să se căsătorească, conform prescripțiilor lui Moise, cu o fecioară din tribul său, nicidecum dintr-un trib străin, pentru ca sămânța grâului bun să nu ajungă cumva în pământ rău. Îi era interzis să se căsătorească cu o prostituată pentru că avusese comerț cu mai mulți bărbați, nici cu o repudiată fiindcă se dovedise a fi nevrednică pentru primul ei soț, și nici cu o văduvă pentru ca ea să nu aducă mereu în memorie plăcerile avute cu primul ei soț; adică, sufletul lui trebuia să fie nepătat, și, renăscând în Dumnezeu, să crească atât de tare în virtute încât de pe o zi pe alta să apară ca fiind un suflet reînnoit, și astfel să se poată număra în rândurile celor despre care Apostolul spune: „V-am logodit cu un Mire unic, care este Isus Cristos, pentru a vă prezenta lui ca pe o fecioară curată și ca să nu rămână nimic în voi din omul cel vechi”. Deci, dacă am înviat cu Isus Cristos, să căutăm la cele cerești; după exemplul Marelui preot, să uităm trecutul și să nu dorim decât bunurile viitoare. Simon cel mizerabil s-a arătat a fi nevrednic de compasiunea lui Petru, fiindcă după ce a fost botezat visa la plăcerile căsătoriei anterioare și nu a îmbrățișat curăția fecioriei.

M-ai rugat cu insistență, în scrisorile tale, să-ți vorbesc despre Aron și despre veșmintele Marelui preot. Am făcut mai mult decât mi-ai cerut, punând în introducerea acestui discurs o mică prefață în care am vorbit despre premisele fructelor, despre părțile animalelor jertfite ce erau oferite preoților drept hrană și despre legile pe care Marele preot era obligat să le respecte. Însă, ieșind din Sodoma, și încumetându-ți să urci spre vârfurile munților, îi lași în urma ta pe israeliți și pe leviți; ba mai mult, mergi așa de repede încât parcă zbori mai departe chiar decât preoții și ajungi, în cele din urmă, la Marele preot. Totuși, chiar dacă te informezi cu grijă despre veșmintele sale cerându-mi explicații, cred că eu nu-ți sunt pe plac. Nu cred că este vorba despre faptul că nu te bucuri de odihnă liniștită și că în preajma Babilonului, unde te afli, suspini după Betleem; aici, în cele din urmă, am aflat pacea; în ieslea din Betleem aud scâncetele Copilului și mi-aș dor foarte tare ca plânsetele și scâncetele lui să ajungă până la urechile tale.

În cartea Ieșirii se vorbește despre templu, despre o masă, despre un candelabru, despre un altar, despre colonade, despre haine din purpură, in, stacojiu, despre felurite recipiente din aur, argint, marmură, despre împărțirea tabernacolului în trei părți, despre cele 12 pâini care erau puse  pe masă în fiecare săptămână, despre cele șapte lumânări din candelabru, despre un altar pentru jertfă și arderi-de-tot, despre căni, despre tămâieri, despre fiole, despre mortar, despre stâlpi, despre piei vopsite în stacojiu, despre păr de capră și despre lemn rezistent. Toate aceste lucruri erau folosite la tabernacolul lui Dumnezeu pentru a ne învăța că nimeni nu trebuie să se îndoiască de mântuirea sa. Într-adevăr, unii pot oferi aurul contemplației lor, alții argintul cuvintelor lor, iar alții bronzul glasului lor.

Lumea întreagă ne este prezentată prin templu ale cărui prime două împărțiri erau accesibile tuturor oamenilor, fiindcă apa și pământul au fost create pentru toți oamenii; însă intrarea în sanctuar, ce avea un alt nume: locul sfintei sfintelor, nu era disponibil decât doar unui număr foarte restrâns de persoane, ca și cum ar exista puțini oameni care vor putea intra în cer. Cele 12 pâini reprezintă cele 12 luni ale anului, iar cele șapte lumânări din candelabru, cele șapte planete. Dar ca să nu mă lungesc prea tare asupra acestui subiect, fără a-mi propune să fac aici o descriere a întregului templu, voi începe să vorbesc despre veșmintele preoților, explicându-ți cum erau fabricate și numele specific ce-l avea fiecare pentru evrei, înainte de a-ți explica tainele ce sunt incluse în acestea, pentru ca după ce ți-am făcut descrierea, și după ce ți-am pus dinaintea ochilor, pentru a spune așa, preoții înveșmântați cu asemenea veșminte, să-ți pot explica mai apoi cu mai multă ușurință motivul fiecărui veșmânt în parte. Dar să începem mai întâi prin prezentarea veșmintelor comune preoților și Marelui preot.

Primul veșmânt era din in, și cobora de la buric până la genunchi, acoperind ceea ce pudoarea și buna purtare spun că nu trebuie să fie văzut. Partea de sus era legată strâns sub buric pentru ca atunci când preotul ar fi căzut în timp ce sacrifica o victimă, sau aducând taurii și berbecii la jertfă, sau făcând oricare altă activitate preoțească să nu i se vadă pulpele din întâmplare, lucru ce trebuia să fie mereu acoperit văzului curioșilor. Tot din acest motiv nici altarul nu era prea înalt ca nu cumva, atunci când preoții ar urca treptele, poporul să vadă anumite părți rușinoase, ceea șoca privirile lor. Evreii numesc un asemenea veșmânt „michenese”, grecii „perischele”, iar noi „pantaloni scurți”. Iosif [Flavius Josephus], care era din tribul preoților și care a văzut templul, fiindcă nu era încă distrus pe când el trăia, Vespasian și Tit nu cucerise încă Ierusalimul, spune că (trebuie să dăm mereu mai multă crezare celor care au văzut lucrurile decât celor care spun din auzite de la alții) acest veșmânt, după ce era tăiat după măsură, era cusut la mână cu acul cu fir de in pentru ca părțile să țină bine una cu alta, deoarece o asemenea lucrare nu putea fi făcută cu o mașină de către țesători.

Apoi preoții îmbrăcau un fel de cămașă de in din două bucăți, numită de greci „juderes”, adică: ceea ce ajunge până la călcâi; același Iosif traduce prin „cămașă simplă de in”; în timp ce evreii o numesc „chetouet”, ce poate fi tradus prin „cămașa care este de in”. Ea cobora până la baza călcâiului și era atât de strâmtă, în special la mâneci, încât dădea impresia că era dintr-o singură bucată. Mă voi folosi de ceva obișnuit ca să explic și mai bine, celor ce mă vor citi, ceea ce era o asemenea cămașă. Oamenii de război poartă de obicei un veșmânt anume de in numit „cămașă”, care este lipită de trupul lor, în așa fel încât să nu-i împiedice la alergat, la luptă, la aruncarea cu săgeata, la ținutul scudului, nici să facă toate exercițiile militare; cămașa purtată de preot la altar era aproape asemănătoare acestei cămăși; astfel, datorită formei lejere a cămășii preotul putea să execute cu ușurință orice lucrare, ca și cum ar fi fost dezbrăcat.

Al treilea veșmânt era numit „abnet”, iar noi putem traduce prin „centură”, sau „brâu”; babilonienii îl numeau „hemejamin”, care era un cuvânt nou, deoarece vreau să aduc aici toate denumirile diferite pentru ca toți să înțeleagă despre ce este vorba. Această centură era asemenea pieii unui șarpe care năpârlește primăvara, și era țesută în rotund astfel încât ai fi putut zice că este un fel de sacoșă adâncă. Pentru ca să fie frumoasă și să dureze mult, materialul era din stacojiu, din purpură, din zambilă și din in fin, fiind amestecate și alte culori vii și atât de naturale încât ai fi crezut că florile și nasturii din flori cu care era înzestrată nu ar fi fost lucrare de om, ci o adevărată minune a naturii. Preoții încingeau, între piept și buric, cămașa de in despre care tocmai am vorbit cu această centură, care era largă de patru degete; și deoarece ea cobora de-a lungul coapsei până în dreptul pulpelor, o ridicau și o aruncau peste umărul stâng atunci când sacrificau, sau erau nevoiți să alerge, sau să se ocupe cu alte treburi pentru jertfă.

Al patrulea veșmânt era un fel de fes rotund, asemenea unei jumătăți de glob tăiat în două, ce și-l puneau pe cap. Grecii și noi numim acest fes „puran”; alții al numesc „fes micuț”, iar evreii „mirnepheht. Nu avea vârf deasupra și nu acoperea capul în întregime cu tot părul ci rămânea descoperit cam o treime și era legat în josul bărbiei cu o bandă, ca nu cumva să cadă. Era de in și acoperit cu o pânză foarte fină, făurită cu atâta măiestrie încât din afară aveai impresia că era doar o singură împunsătură de ac.

Preoții simpli, dar și Marele preot purtau aceste patru veșminte, adică: pantaloni scurți, cămașa de in, centura țesută în culori după cum am vorbit, și fesul despre care tocmai am vorbit. Următoarele patru veșminte erau specifice doar Marelui preot.

Primul veșmânt [al cincilea, dacă ținem cont și de primele patru veșminte], numit „meil”, sau „tunică” lungă până la călcâi, era în întregime de culoarea zambilei și avea două mâneci cusute și erau de aceeași culoare. Se deschidea deasupra pe unde se introducea capul, cusăturile fiind foarte rezistente în acea zonă ca nu cumva să se rupă când erau îmbrăcate. În josul tunicii, adică în zona picioarelor, avea 72 de clopoței mici și tot atâtea canafuri țesute din aceeași culoare ca centura, un clopoțel fiind între două canafuri și un canaf între doi clopoței; iar acești clopoței erau cusuți pe tunică pentru ca atunci când Marele preot intra în templu să facă zgomot mare, fiindcă dacă nu făcea acel zgomot, era omorât pe loc.

Al șaselea veșmânt se numește „ephod” la evrei, „epomis” la greci, și înseamnă „cazulă”, sau „manta”, un fel de haină ce se purta pe umeri; Aquila numea acest veșmânt „epiramma”. Eu însă îl numesc ephod, acesta fiind adevăratul nume; este o constantă că ceea ce Leviticul numește „cazulă”, sau veșmânt ce se poartă pe umeri, să se numească la evrei ephod. Îmi amintesc să fi spus într-una din scrisorile mele că era unul din veșmintele specifice Marelui preot; toată Scriptura spune că era într-adevăr ceva sacru și doar Marele preot îl putea purta.

Să nu-mi reproșezi dificultatea ce se ivește în spiritul tău, despre care se vorbește în cartea a doua a Regilor, și anume, Samuel, copil fiind și doar un simplu levit, purta un ephod de in, fiindcă se spune și despre David că purta unul înaintea arcei Domnului. Există o mare diferență între a avea o țesătură din aur și amestecată cu diferite culori despre care tocmai am vorbit, și a purta un veșmânt de in simplu, asemănător celui purtat de preoți. Aurul era redus în foi foarte subțiri, ce mai apoi erau tăiate în lungime, și se împletea împreună cu cele patru culori amintite mai sus; se făcea un fel de manta, atât de frumoasă și strălucitoare încât orbea ochii celor care o priveau, fiind aproape asemenea celui ce se poartă azi în Orient, numit „caracalla”, doar că nu avea glugă. Nu avea nimic în față pe piept, deoarece acest loc rămânea gol, ca fiind locul rațiunii. Pe fiecare umăr era câte o piatră prețioasă, numită de evrei „soom”, de Aquuila, Symmachus și Teodotian „sardonix”, de Septuaginta „smarald”, iar de Iosif „sardonic”, sau „saronie”, fiind astfel în acord cu evreii și cu Aquila. Pentru a semnala culoarea acestei pietre și țara de proveniență, șase nume din cele 12 ale apostolilor, din care proveneau cele 12 triburi, erau înscrise pe fiecare din aceste pietre, cei șase fii mai mari ai lui Iacob fiind înscriși pe umărul drept iar ceilalți șase pe umărul stâng, pentru ca Marele preot intrând în templu să poarte numele poporului pentru care va intra să se roage Domnului.

Al șaptelea veșmânt, chiar dacă mai mic dacă ținem seama de suprafața lui, era cel mai sfânt și mai prețios decât toate celelalte. Fii atentă te rog la cele ce spun aici pentru ca să pricepi ceea ce voi spune. Evreii îl numesc „hosen”, grecii „logion”, iar noi îl vom numi „rațional” pentru a face să transpară prin însăși numele său că era plin de mistere. Era o bucată de pânză țesută din aceleași culori ca cele din tunică sau cazulă despre care am vorbit; mărimea era de circa 20 cm când era în două, dublura dându-i o rezistență mai mare. 12 pietre de mărime și preț extraordinar erau încrustate pe patru rânduri. Una sardiu, una topaz și una smarald alcătuiau primul rând. Adevărul e că referitor la ultima, Aquila expune o altă părere, punând o crisopraz în locul celei de smarald. Una rubin, una safir, una diamant alcătuiau al doilea rând; una opal, una agată și una ametist, alcătuiesc al treilea rând; și una crisolit, una onix și una iaspis la patrulea rând (cf. Ieșirii 39, 8-13). Eu mă mir că piatra ce noi o numim zambilă, și care este foarte prețioasă, nu se află printre cele 12, doar dacă se află pe rândul al treilea sub numele opal; fiindcă, indiferent cât m-aș strădui eu încercând să studiez mai mulți autori care au scris despre pietrele prețioase nu am aflat niciunul care să vorbească despre zambilă. Numele celor 12 triburi erau înscrise pe fiecare piatră, în ordinea vârstei fiecăruia. Din aceste pietre exista o diademă și la împăratul din Tyr, iar în Apocalipsă citim că Ierusalimul ceresc este zidit pe aceste pietre. Diversitatea numelor și speciilor lor subliniază rândul fiecărei virtuți. În afară de acest lucru, în cele patru colțuri ale raționalului erau patru inele din aur în corespondență cu alte patru inele de aur cusute de cazulă sau manta pentru ca atunci când raționalul era fixat pe piept, în spațiul rămas liber, după cum am spus, aceste inele se întâlnesc și se leagă împreună cu fâșii de culoarea zambilei. Aceste pietre erau cusute cu fir de aur din teama ca fiind cusute cu alt fel de fir să nu se rupă și să cadă. În afară de asta, pentru ca totul să fie cât mai sigur mai erau alte inele acoperite cu aur pentru înfrumusețarea lucrării; inele din metal, sau verigi, ziceam, care plecau de la celelalte două inele mari, aflate în colțurile de deasupra raționalului, erau fixate cu ajutorul a două agrafe din aur ce se aflau pe tunică. În afară de aceste două mari inele atașate în partea superioară a raționalului, mai erau două la fel în partea sa inferioară, unde se mai aflau alte două inele din aur, după cum am mai spus, și care se îmbinau și susțineau raționalul pe pieptul Marelui preot.

În sfârșit, al optulea veșmânt, numit „sis zaub”, era o lamă de aur pe care era înscris numele lui Dumnezeu în patru litere: YHWH, ce alcătuiesc numele pe care evreii îl numesc inefabil. Această lamă de aur, ce nu era purtată și de preoții obișnuiți, era fixată pe fesul de in, pe care-l aveau ca și Marele preot și era fixată pe frunte cu o fâșie de pânză de culoarea zambilei, pentru ca numele lui Dumnezeu să-i fie spre protecție și să încoroneze astfel, pentru a spune așa, frumusețea tuturor veșmintelor.

Până acum am văzut veșmintele cu care obișnuiau să se îmbrace preoții și Marele preot și cele care erau specifice doar Marelui preot. Însă, dacă niște simple vase din lut fac să se ivească atâtea dificultăți de interpretare, cât de greu ne va fi să aflăm toate tainele ce se ascund în spatele acestor veșminte! Să începem deci, ținând seama de obișnuințele mele, să spun ceea ce eu-însumi am înțeles de la evrei, iar apoi, să încercăm să descoperim sensul lor mistic.

Cele patru culori sunt simbolul celor patru elemente ce intră în compoziția tuturor ființelor: inul reprezintă pământul care-l produce; purpura este simbolul mării, fiindcă se obține din scoicile care se pescuiesc din mare; albastrul este aerul, datorită asemănării între culoarea albastră și a aerului; stacojiul, în sfârșit, este simbolul focului din același motiv, asemănarea culorilor. Focul se numește în ebraică „sin”, Aquila îl traduce prin „diaphorume” iar Symmachus prin „dibaphon”, chiar dacă în loc de „cocus”, termen folosit de latini pentru a spune stacojiu, evreii spun „tolouath”, care înseamnă: viermișor, zicând că se cuvine ca Marele preot să se roage, nu doar pentru israeliți, dar și pentru lumea întreagă, care este alcătuită din apă, foc, pământ și aer, ce aparțin tuturor oamenilor. De aceea ei spun că primul veșmânt al preotului, făcut din in, reprezintă pământul; al doilea, din zambilă, simbolizează aerul care se ridică fără să ne dăm seama de jos în sus și care se întinde de la cer până la pământ, era în mod particular marcat de această cămașă de zambilă ce o îmbrăca Marele preot de la cap până-n călcâi. Cât despre clopoțeii și canafurile fixate în josul acestui veșmânt, și aranjate după cum am spus, sunt  simbolul tunetelor și trăsnetelor care se formează în zona aerului de mijloc, sau a pământului, a apei și a tuturor elementelor care se întrepătrund atât de tare unele cu altele încât se amestecă. Referitor la aurul în care cele patru culori erau țesute, reprezenta, în opinia lor, imaginea căldurii ce întreține viața, sau a Providenței veșnice care le întrepătrunde pe toate. Ei credeau că acea cazulă sau manta și cele două smaralde sau carneole care erau prinse pe umeri reprezentau cele două emisfere, între care una este descoperită iar cealaltă ascunsă ochilor noștri, sau soarele și luna care luminează deasupra; centura cu care se încingea la mijloc era simbolul oceanului, care înconjoară pământul ca această centură în jurul mijlocului preotului. Raționalul, care era fixat pe mijlocul pieptului, îl interpretau ca fiind pământul care, ca un punct, este susținut de toate celelalte elemente, chiar dacă le conține pe toate în el; iar cele 12 pietre prețioase, simbolizează zodiacul, sau cele 12 luni ale anului, făcând referință la fiecare anotimp simbolizat de fiecare din cele patru rânduri de pietre și la fiecare anotimp câte trei luni.

Acuma, nu trebuie să-ți imaginezi că ar exista ceva idolatrie în explicația mea. Chiar dacă păgânii au profanat lucrurile cerești și economia pe care Dumnezeu o stabilise dându-le nume de idoli, nu trebuie negată totuși Providența divină care, acționând mereu cu deosebită grijă și bună rânduială, guvernează toate. Mai mult, în cartea lui Iob se amintește despre Ursă, Orion, zodiac, care se numește la evrei „mazolothe” și de alte constelații. Este adevărat că în ebraică ele nu poartă aceleași nume pe care le-am amintit eu aici; însă nu putem concepe gândirea cuiva decât dacă acea persoană se folosește de cuvinte și concepte cunoscute.

Cât privește ornamentul sub formă pătrată ce se fixa pe pieptul Marelui preot, pe bună dreptate este numit „rațional”. Nu există nimic pe lumea asta care să nu aibă un motiv; un motiv este cauza unirii care există între lucrurile din cer și cele de pe pământ; însăși rânduiala cerului este un motiv ce reglează caldul și recele precum și temperamentul specific fiecăruia și care stă la baza guvernării a toate câte există pe pământ; tocmai de aceea raționalul era atât de bine fixat pe manta, care este simbolul pământului. Ori, cele două cuvinte grecești, „delocis” și „aleteia”, primul însemnând iluminare sau învățătură, iar celălalt adevăr, care conform unora erau scrise pe rațional, aceste două cuvinte, zic, ne învață că nu există niciodată eroare în rațiunea pe care se sprijină comportamentul pe care Dumnezeu îl manifestă, și că adevărul acestui motiv merge până la cunoașterea oamenilor prin mai multe dovezi și învățături diferite.

De aceea știm motivul mișcării soarelui și lunii, măsurii anilor, lunilor, orelor și timpului, temperaturii anotimpurilor și vânturilor și, în sfârșit, economiei stabilite printre toate ființele din lume, primind în mod natural cunoașterea lui Dumnezeu, care ne învață el-însuși motivul structurii unui edificiu ce l-a construit și în care locuiește. Fesul cu panglica de culoarea zambilei, ce-l fixa în jurul bărbiei, simbolizează în special cerul, iar lama din aur pe care era gravat numele lui Dumnezeu și care era fixată pe partea din față a fesului Marelui preot ne arată că tot ceea ce există pe pământ este guvernat de voința lui Dumnezeu.

Cred că aceleași lucruri sunt reprezentate sub alte nume de cei patru Cherubini și de cele patru viețuitoare din cartea lui Ezechiel, care sunt amestecate unele cu altele, în așa fel încât văzând situația uneia și felul în care este dispusă, putem vedea dispoziția și situația celeilalte. Ele aleargă iute spre ceea ce este înaintea lor și nu revin niciodată pe urmele lor, fiindcă timpul se scurge fără milă și, lăsând ceea ce trece în urmă, înaintează spre cele ce vor trece. Referitor la mișcarea permanentă în care se află, putem vedea simbolul a ceea ce se pare că filosofii au anumite cunoștințe imperfecte, că înaintarea lumii este bine reglată și că înaintează neîncetat ca o roată în jurul axei sale. De aceea profetul vorbește despre o roată care se află într-o roată, adică de timp care se află în timp și de an care se scurge în interiorul anului. Aceste roți urcă până la cer unde se află un tron din safir construit pe cristal, iar pe acest tron se află un om așezat, partea de jos fiind de foc iar cea de sus din chihlimbar, pentru a arăta că ceea ce se află pe pământ are nevoie să fie purificat prin foc și ceea ce se află în cer subzistă în condiția sa prin propria puritate. Ori, după cum lama din aur a Marelui preot era deasupra, fixată pe frunte, Ezechiel pune chihlimbarul la cap și la pieptul omului despre care vorbește.

Deci era normal ca, după cum am văzut în parte, Marele preot purtând printre veșmintele sale un tablou al tuturor creaturilor, trebuie să înțelegem că toate aveau nevoie de asistența lui Dumnezeu și că astfel, prezentându-i-le înainte, satisfăcea ceea ce era impur în fiecare în condiția ei, fără a se ruga, cu vocea și prin veșminte, doar pentru părinții săi și familia sa, dar și pentru toate ființele din lume. Nu doresc să merg mai departe cu explicațiile pe care le dau evreii referitor la aceste veșminte, mulțumindu-mă aici doar să amintesc esențialul interpretării lor și mă rezerv pentru altă dată să revin cu explicații mai ample.

Referitor la pantalonii scurți de in, care făceau parte din veșmintele preoțești, toți spun că simbolizează în general cauza reproducerii și nașterilor în specia umană dar și a tuturor semințelor care se înmulțesc pe acest pământ conform a ceea ce Dumnezeu îi spune lui Adam: „Tu ești din pământ și în pământ te vei întoarce”. Însă ei spun că această cauză a înmulțirii speciilor pe pământ ne este necunoscută, iar noi nu putem descoperi în ce fel începuturi atât de minuscule pot da naștere la oameni și creaturi atât de mari și frumoase.

În cartea Leviticului citim că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să-l spele pe Aron și fiii săi, fiindcă încă de pe atunci simbolul tainei botezului erau semnele purificării lumii și sfințirii tuturor lucrurilor. Nu au fost îmbrăcați cu hainele preoțești decât după ce au fost curățiți de toate mizeriile și nu au primit hainele preoțești, pentru a sluji la slujbe, decât după ce, odată renăscuți, au avut parte la nașterea în Isus Cristos, fiindcă știm că nu se pune vinul nou în burdufuri vechi. Moise, care-i spăla, simbolizează Legea: „Ei au, spune Evanghelia, pe Moise și profeții, să-i asculte” și în altă parte: „Toți oamenii, de la Adam până la Moise, au păcătuit”. După exemplul lor, trebuie ca și noi să fim spălați și purificați prin observarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca noi, fiind dezbrăcați de hainele omului vechi să ne îmbrăcăm cu haina de in în care nu mai este moarte, dar care este albă și, ieșind din baia botezului, să ne încingem rărunchii cu centura adevărului și să înlăturăm urâțenia păcatelor noastre din trecut. În acest sens spune și David: „Fericiți cei cărora li s-au iertat fărădelegile, și păcatele le sunt ascunse!”

După pantalonii scurți de in îmbrăcăm cămașa de zambilă, adică începem să părăsim pământul pentru a ne înălța spre cer. Această haină, pe care Septuaginta o numește „cămașă” era folosită doar de Marele preot, fapt ce ne spune că accesul la cunoașterea adevărurilor revelate nu era la îndemâna tuturor, ci a celor mai înaintați în virtute și celor considerați perfecți. Această cămașă a fost purtată de Moise, Aron, profeți și de toți cei cărora le-a fost adresat cuvântul: „Urcați pe munte, voi cei care învățați Cuvântul lui Dumnezeu în Sion”. Nu ne este suficient să ștergem prin botez vechile noastre păcate și să păstrăm harul și lumina interioară ce ne-au fost revelate dacă nu săvârșim și fapte bune. De aceea mai luăm pe noi și ephodul sau mantaua pe care este fixat raționalul ca să fie bine ancorat și fiind fixați unul pe altul să se folosească reciproc unul de altul și să-și slujească reciproc; rațiunea are nevoie de fapte bune și faptele bune au nevoie de rațiune pentru ca rațiunea să execute ceea ce faptele bune vor să facă.

Cele două pietre prețioase fixate pe umerii mantalei sunt: fie simbolul lui Isus Cristos și al Bisericii, cei 12 profeți ce erau gravați reprezentându-i pe cei 12 apostoli care au predicat Evanghelia, fie simbolul „literei” și „spiritului” ce conțin toate tainele Legii, spiritul fiind umărul drept iar litera umărul stâng. Într-adevăr, plecând de la literă descoperim sensul.

Cu siguranță ordinea dispunerii acestor veșminte era excelentă și includea un tablou bine rânduit al tainelor noastre. Faptele bune erau pe umeri, care continuă cu brațele, iar rațiunea pe piept; tot de aici vine și faptul că după sacrificii preoților le revenea pieptul animalelor jertfite drept hrană. Raționalul poate avea două simboluri: fie că este privit din față, fie din spate, adică prin prisma a ceea ce se vede și prin misterele ce le simbolizează. Sunt 12 pietre pe patru rânduri în care eu văd simbolul primelor virtuți: prudența, tăria, dreptatea și cumpătarea, care sunt legate una de cealaltă, astfel încât atunci când le înmulțim cu trei sau trei cu patru ne dau numărul 12. Aceste patru rânduri de pietre mai pot fi înțelese ca simbol al celor patru viețuitoare din Apocalipsă care au ochi dinainte și în spate și răspândesc lumina lui Isus Cristos în lumea întreagă; toate cele patru viețuitoare se întâlnesc în una singură și una singură în toate cele patru. Această simbolistică i-a condus pe unii să creadă că aceste două cuvinte grecești „delocis” și „aleteia”, primul însemnând învățătură sau iluminare și celălalt adevăr, erau scrise pe rațional. Într-adevăr, când ești îmbrăcat în veșmintele pe care le-am descris este o consecință faptul că adevărurile trebuie să umple inima noastră iar gura trebuie să le vestească și altora. Marele preot și-a amintit că trebuie să fie învățat pentru a-i putea învăța pe alții la rândul său și să fie lumină pentru a-i lumina pe ceilalți, el fiind acela care trebuie să învețe poporul lui Dumnezeu. Legea veche este conformă, referitor la acest subiect, celei noi, iar Moise spune același lucru ca Apostolul: unul se folosește de cuvântul „știință” pentru înfrumusețarea veșmintelor preoțești, iar celălalt îi învață pe Timotei și Tit ceea ce ei trebuie să-i învețe pe oameni.

Însă ordinea ce se vedea în înveșmântarea preoților lui Moise fiind excelentă, între alte lucruri voi examina acum și ceea ce spune cartea Leviticului. Nu se punea raționalul și apoi mantaua, ci mai întâi mantaua apoi raționalul. „Am devenit înțelept, spune David, punând în practică poruncile tale”. Voi încerca acum să-i învăț și pe alții prin faptele mele din teama ca autoritatea adevărului, nefiind susținută de faptele bune, să nu aducă niciun rezultat în sufletele lor. „Semănați fapte de dreptate”, spune profetul Oseea, „recoltați roadele vieții și luminați-le cu lumina științei voastre”, ca și cum ar spune: faptele voastre bune să fie mai întâi ca semințe pentru viața veșnică, ale căror roade să le puteți recolta, iar apoi să-i învățați și pe alții. Nu înseamnă că am ajuns la cel mai înalt nivel al cunoașterii atunci când ne îmbrăcăm cu mantaua și raționalul, important este să le păstrăm strâns unite una cu alta astfel încât faptele să răspundă științei iar știința faptelor și amândouă să fie urmate de adevăr și de învățătura ce o dăm altora.

Dacă aș avea timp ți-aș mai explica în detaliu simbolul celor patru elemente despre care ți-am amintit mai sus doar în trecere, despre cele două smaralde sau carneole și despre cele 12 pietre fixate pe rațional; însă deoarece timpul îmi lipsește îți voi explica toate acestea în particular și-ți voi spune de ce veșmintele preoților erau atât de împodobite și-ți voi arăta în detaliu cum și cărei virtuți îi corespunde fiecare din aceste lucruri; este suficient totuși ca aici să-ți amintesc despre faptul că sfântul episcop Epifan de Salamina a compus o lucrare despre acest subiect; dacă-ți dai străduința să o citești vei afla multe învățături noi în acest domeniu. Câte despre mine, îmi dau seama că am depășit cu mult deja limitele unei scrisori obișnuite; realizez acum că am umplut tot spațiul necesar unei scrisori. De aceea îți mai spun ultimele lucruri despre care nu am zis încă nimic înainte să isprăvesc discursul.

O lamă de aur pe care sunt gravate cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu strălucește pe fruntea Marelui preot; știm prea bine că este inutil să cunoaștem toate lucrurile dacă toate cunoștințele noastre nu sunt încununate de cunoașterea lui Dumnezeu. Ne îmbrăcăm cu haine de in de culoarea zambilei; ne încingem cu o centură, faptele bune sunt simbolizate prin mantaua ce o punem pe umeri; pe piept punem raționalul, fiind astfel luminați de adevăr și-i învățăm și pe alții ceea ce noi știm; însă toate acestea nu servesc la nimic dacă nu avem un ghid în măsură să ne guverneze și dacă cel ce ne-a creat nu veghează asupra comportamentului nostru. Ceea ce în trecut era simbolizat prin lama de aur, astăzi ne este revelat prin semnul crucii, iar sângele Evangheliei este mult mai de preț decât tot aurul Legii vechi. Chiar și cei aleși din vechime, conform cu ceea ce spune Ezechiel, nu erau marcați pe frunte decât cu suferințe, însă noi cântăm astăzi cu profetul: „Doamne, lumina feței tale ne luminează”.

În rest, citim în cartea Ieșirii, în două locuri, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă opt feluri de veșminte pentru Marii preoți, ceea ce a și făcut; totuși, cartea Leviticului nu amintește decât șapte veșminte folosite de Aron. Nu se vorbește despre pantalonii scurți, fiindcă eu cred că nu are nimic a face credința noastră cu părțile rușinoase care trebuie ascunse și noi trebuie să acoperim ceea ce trebuie să rămână secret, descoperind doar lui Dumnezeu aceste lucruri, unicul judecător al curăției noastre. Alții pot cunoaște înțelepciunea noastră, tăria noastră, dreptatea noastră, cumpătarea noastră, smerenia noastră, blândețea noastră și celelalte virtuți practicate de noi, însă cunoașterea castității noastre este rezervată doar conștiinței noastre în care ochii oamenilor nu pot pătrunde, doar dacă, așa cum fac animalele, ne dedăm în mod public plăcerilor și crimelor. De aceea sfântul Paul spune: „Cât despre fecioare, nu am primit poruncă de la Domnul care să constrângă pe cineva la feciorie”; și cred că deoarece nu s-a pomenit deloc de pantalonii scurți în cartea Leviticului, Moise a voit să spună acest lucru: „Nu poruncesc să se ia pantaloni scurți și nu pot constrânge pe nimeni să o facă decât doar cel care dorește să fie preot să facă acest lucru”. Câți nu sunt cei care se arată feciorelnici în ochii lumii însă a căror castitate va fi condamnată în ziua judecății! Și câți sunt cei cărora le este distrusă reputația astăzi și vor primi din partea celui care cunoaște nevinovăția lor coroana datorată curăției lor! Deci este la alegerea noastră să îmbrăcăm pantalonii scurți, fără să atragem atenția celorlalți; astfel ascundem ceea ce nu trebuie să fie dezvăluit în ochii lumii. De aceea nu ne rămâne decât să ținem ascunse defectele noastre în așa fel încât să nu fie observate de nimeni ca nu cumva să murim de moarte veșnică, dacă din întâmplare ne vede cineva când intrăm în templu.

Dar a venit timpul să isprăvesc scrisoarea și, ca să repet aici ceea ce am spus deja, luminile științei unui preot al lui Dumnezeu trebuie să fie cu atât mai mari cu cât toate trebuie să fie învățătură în el, până chiar și mersul și cele mai mici mișcări ale trupului. Să-i învețe pe alții adevărul, iar adevărul să facă zgomot în veșmintele și în podoabele lui pentru ca tot ceea ce va spune și tot ceea ce va face să fie spre învățătura popoarelor; fiindcă fără clopoței, fără pietrele scumpe, fără culorile diferite și fără florile virtuților nu poate intra în templu nici nu poate purta în mod vrednic numele de episcop. Am dictat acest discurs în grabă și dintr-o inspirație în timp ce ambarcațiunea ridica pânzele și strigătele marinarilor îi chemau pe călători; am așternut gândurile pe care mi le-a dictat memoria și ce le-am acumulat din lecturile mele; îmi dau seama acuma că am urmat mai degrabă instinctul meu natural decât atitudinea ce trebuie să o aibă cei care scriu, lăsându-mă atras ca un fluviu fără să respect nicio regulă. Se spune că sub numele lui Tertulian există o lucrare referitor la simbolistica veșmintelor lui Aron, însă pe care nu am văzut-o încă; dacă se întâmplă să ți-o procuri, fiind la Roma unde se găsesc multe lucruri, te rog să nu compari puținul spus de mine cu măreția a ceea ce vei descoperi acolo; trebuie să fiu judecat după nimicnicia spiritului meu, nicidecum după frumusețea spiritului marilor scriitori.