• Sfântul Ioan Gură-de-Aur – Omilie despre Sfântul Lucian din Antiohia (7 ian. 387)

    Sfântul Ioan Gură-de-Aur – Omilie despre Sfântul Lucian din Antiohia (7 ian. 387)Această omilie, sub formă de panegiric, a fost rostită de sfântul Ioan Gură-de-Aur cu ocazia sărbătorii sfântului Lucian din Samosata, la data de 7 ianuarie 387. Martiriul lui Lucian, devenit preot al episcopiei din Antiohia, a avut loc în anul 311 sau 312 în timpul persecuției lui Maximin. Martirologiul roman subliniază ca dată a martiriului 7 ianuarie. Fondator al Școlii teologice din Antiohia, ca o reacție la alegorismul exagerat practicat la Școala teologică din Alexandria, Lucian devine obiect de discuție între arieni și niceeni în sec. al IV-lea. Arienii susțin autoritatea învățăturii lor cristologice făcând apel la Lucian, nimic mai fals. Argumentul lor era acela că mai mulți din discipolii lui au îmbrățișat arianismul; însuși Arie și Eusebiu de Nicomedia, primii susținători ai ereziei, pretinzând a fi colucianiști, adică discipoli ai lui Lucian fără a spune că de fapt aceștia s-au despărți de Învățătorul lor și au creat chiar o schismă foarte gravă în Biserica din sec. al IV-lea, care tocmai ieșea din catacombe și persecuții. În această Omilie, predicatorul îi atacă virulent pe cei care nu participă la adunările liturgice ale Bisericii din neglijență; îi acuză chiar pe ascultătorii săi că ar lipsi de la Biserică deoarece sunt preocupați peste măsură să-și sporească averile; predicatorul îi avertizează că acestea sunt trecătoare; apoi face legătura între cele două sărbători: botezul Domnului în apa Iordanului (6 ianuarie), și botezul sfântului Lucian în sângele martiriului (7 ianuarie); preotul Lucian acceptă mai degrabă să îndure foamea decât să se atingă de cărnurile jertfite idolilor; de aici i se trage și martiriul.

     

    Temerile mele de ieri s-au adeverit; acuma au devenit o certitudine; după ce a trecut ziua solemnității – botezul Domnului – mulțimea a dispărut, iar astăzi am înaintea ochilor doar o adunare minusculă. Prevăzusem deja acest lucru; totuși nu voi renunța la învățătura ce o pregătisem pentru astăzi; dacă toți cei care m-au auzit ieri nu-mi sunt fideli, toți nu-mi sunt infideli. Acest lucru este o consolare ce-mi mângâie sufletul! Așadar, astăzi voi continua să vă instruiesc, iar cei care nu-mi aud cuvintele învățăturii de la mine, le vor auzi de la voi. Cine ar putea admite, fără a spune nimic, o asemenea indiferență? Copii care au fost martori ai darurilor oferite din belșug de mama lor s-au îndepărtat acum de ea; nu s-au gândit să-i mai stea alături; nu au făcut precum porumbelul din arca lui Noe (cf. Gen cap. 8), ci au adoptat mai degrabă atitudinea corbului, și au făcut asta în timp ce potopul nu se terminase încă, iar furtuna și vijelia nu fac decât să crească în fiecare zi devenind tot mai periculoase; când arca sfântă, în mijlocul apelor, ne cheamă pe toți, ne atrage, arătând naufragiaților lăcașul unde nu trebuie să ne temem de nimic! Este refugiul care respinge, nu valurile sau șocul mării învolburate, ci asaltul continuu al pasiunilor în delir, care îndepărtează dorința ce lovește mortal, care alungă orgoliul. În acest refugiu, cel bogat nu-l mai poate disprețui pe cel sărac; aici se aud aceste cuvinte ale Scripturii: Tot trupul nu e decât țărână, și toată slava omului este ca floarea câmpului (Ps 40, 6); iar cel sărac, la rândul lui, văzând bogățiile celuilalt, nu se lasă stăpânit de o invidie urâcioasă, fiindcă el aude cuvintele unui alt profet: Nu vă fie teamă văzând omul care se îmbogățește și casa devenind plină de slavă, fiindcă atunci când va muri nu va lua bunurile cu sine, iar slava lui nu va coborî cu el în groapă (Ps 48, 16-17). Căci aceasta este soarta acestor bunuri: nu se plimbă peste tot cu cei care le posedă; nu călătoresc, nu-i însoțesc pe stăpânii lor când aceștia pleacă; nu pretind să fie de vreun folos acolo sus, înaintea judecătorului care le va cere cont; moartea produce despărțirea iremediabilă. Deseori, chiar înaintea morții, bogățiile îl părăsesc; folosirea lor este înșelătoare; bucuria ce o produc este nesigură; posesia lor este periculoasă. Cât privește virtutea, nu putem spune același lucru; nici cu privire la pomană; ei bine acestea nu ne pot fi luate; aceasta este comoara noastră adevărată. Cine ne dovedește asta? Cel care a spus cu înțelepciune: Slava lui nu va merge după el, slava lui nu va coborî cu el în groapă; același, vorbind despre comoara pomenii, care rămâne pentru totdeauna, care nu ne poate fi furată, ne-a dat această învățătură: Cel drept a împărțit bunurile lui săracilor, iar dreptatea lui rămâne pentru toți vecii (Ps 111, 9). Ce poate fi mai urât: ceea ce am adunat să pierdem într-o clipă sau ceea ce am împărțit să rămână pe veci? Și totuși, ce poate fi mai drept decât faptul că însuși Dumnezeu se bucură de darurile pe care noi le împărțim; iar din mâna lui Dumnezeu nimeni nu le poate fura; însă nouă ne este foarte la îndemână să depunem bunuri în mâinile oamenilor; iar aceste bogății sunt expuse nenumăratelor pofte, multor atacuri ale invidiei și urii. Să nu neglijați așadar, preaiubiților, acest lăcaș sfânt; aici dispare tristețea care vă macină; aici dispar temerile vieții voastre; aici se sting pasiunile voastre dezordonate. După ce am participat la piețele publice, la teatre obscene, sau la alte întruniri mundane, tragem după noi o mulțime de griji, descurajări, boli sufletești; le aducem în casele noastre. Dacă, dimpotrivă, veniți cu regularitate aici, veți înceta să mai simțiți durerile care vă apasă în exterior; liniștea este desăvârșită; dacă rătăciți departe de aici, dacă fugiți de acest lăcaș, veți pierde bunurile pe care le-ați dobândit din Sfintele Scripturi; veți pierde totul; în câteva secunde învățăturile, discursurile din afară vă vor acapara adevăratele bogății. Dar iată cine vă convinge de adevărul spuselor mele: ieșind de aici grăbiți-vă să mergeți de îndată să-i vizitați pe cei care lipsesc astăzi de la adunarea noastră și veți remarca numaidecât seninătatea voastră și grijile lor. Nu există o mireasă tânără, frumoasă, duioasă în camera nupțială, care să merite atâta admirație, care să strălucească de atâta slavă ca sufletul care vine în biserică și aici răspândește parfumul virtuților lui. Fiindcă, cel care vine aici, înflăcărat de o credință vie și plin de zel, nu părăsește acest loc sfânt decât după ce a adunat nenumărate comori; nu face decât să deschidă gura și de îndată îi va umple pe cei de față de mireasma plăcută a virtuților lui și de bogățiile lui spirituale; dacă este copleșit de multe rele, le va suporta cu ușurință; Sfintele Scripturi îi dau destul curaj și înțelepciune. Asemenea unui om în picioare pe o stâncă, care domină furia valurilor, tot la fel și credinciosul, fidel întrunirilor noastre, cel care stropește sufletul cu dumnezeieștile cuvine, întărit pe stânca rațiunii drepte, judecă după valoarea lor lucrurile omenești; nimeni nu pune mâna pe el; puternic și de la înălțime, stăpânește cursul lucrurilor pământești. La învățăturile mântuitoare mai adăugați și rugăciunea, binecuvântarea paternă, bunurile care izvorăsc din aceste întruniri fraterne, caritatea comunitară, și multe alte avantaje fără număr; ce roade, ce seceriș spiritual, ce comoară care iese din acest sfânt lăcaș cu care plecați acasă! Ce binecuvântare pentru voi în această zi! Pentru cei absenți, ce pierdere! Vouă vă revine răsplata martirilor; o veți primi retrăgându-vă la casele voastre; cei absenți vor pierde acest câștig prețios; vor pierde chiar mai multe; din preocupările lor nebune nu vor extrage decât griji împovărătoare. Fiindcă, așa cum cel care primește un profet în calitatea lui de profet, va primi o răsplată de profet, iar așa cum cel care  primește pe cineva drept, va primi o răsplată de om drept (Mt 10, 41), tot așa, cel care primește un martir în calitatea lui de martir, va primi o răsplată de martir. A primi un martir înseamnă a se întruni în ziua în care el este sărbătorit; înseamnă a lua parte la descrierea luptelor lui, a-l admira, a dori să imităm virtuțile lui, a povesti eroismul lui; acestea sunt darurile de care au nevoie martirii; așa îi primim pe cei sfinți; asta ați făcut voi astăzi.

    Ieri Domnul nostru Isus Cristos a fost botezat în apă; astăzi, slujitorul său este botezat în sânge; ieri se deschideau porțile cerului; astăzi au fost călcate în picioare porțile infernului. Să nu vă mirați că eu numesc martiriul un botez, deoarece Duhul Sfânt coboară cu plinătatea harurilor sale; fiindcă este iertarea păcatelor, sufletul curățit într-un fel cu totul minunat devine luminos; la fel cum cei care sunt botezaţi sunt spălați de păcate în apă, tot așa martirii sunt spălați în propriul sânge, ceea ce s-a întâmplat cu sfântul de astăzi. Însă, înainte să vă vorbesc despre moartea lui, trebuie să vă vorbesc despre toată răutatea diavolului. Deoarece văzuse că sfântul disprețuia orice fel de teroare și suplicii, că nici focul aprins pentru infern, nici abisurile deschise, nici roțile pregătite, nici torturile de tot felul, nici aruncăturile de la înălțime de unde fusese aruncat martirul, nici dinții animalelor sălbatice nu l-au putut învinge în virtutea sa, i-a inventat o teroare și mai cruntă; i-a căutat din toate părțile un supliciu cât mai oribil a cărei durată să egaleze atrocitatea. Durerile insuportabile aduc foarte repede moartea; cele mai lungi suferințe sunt de obicei mai puțin oribile; s-a străduit așadar să-i găsească o tortură care să fie în același timp de lungă durată și insuportabilă pentru a învinge, prin durata, prin violența durerilor, perseverența martirului.

    Ce-a făcut așadar? L-a supus foametei. Am zis foamete, meditați la aceste cuvânt; din toate morțile este cea mai oribilă. Cei care sunt supuși acestui supliciu știu din experiență. Să dea Domnul să nu fim ispitiți din acest punct de vedere! Noi am primit o învățătură frumoasă în care ni se spune să ne rugăm pentru a nu fi lăsați duși în ispită (Mt 6, 13). Să ne imaginăm un călău în pântecele noastre, nimicind toate mădularele, mai nimicitor decât focul cel mai mistuitor, decât tot felul de animale sălbatice, ronțăind trupul din toate părțile, torturându-ne cu un supliciu continuu, oribil, inexprimabil. Vreți să știți ce este foametea? Copii, de nenumărate ori, au fost devorați de mamele lor, fiind incapabile să suporte violența unei asemenea dureri. Este ceea ce profetul deplânge prin cuvintele: Mâinile femeilor lipsite de credință au prăjit carnea copiilor lor (Thren IV, 10?) Mame au mâncat carnea copiilor cărora le-a dat naștere; pântecele unde au luat ființă copiii a devenit mormântul lor, iar natura a fost învinsă de foamete; dar nu numai natura, ci și voința; însă foametea nu a învins și curajul generosului nostru martir.

    Cine nu s-ar simți stârnit în admirația sa de această descriere? Și totuși, ce poate fi mai puternic decât natura? Mai schimbător decât voința? Vreți o dovadă prin care să vă arăt că nimic nu este mai puternic decât teama de Dumnezeu? Voința s-a dovedit a fi mai puternică decât natura, mamele au slăbit, mamele au nesocotit rodul pântecelui lor; sfântul, sfântul nostru nu s-a clătinat; supliciile nu au putut face nimic împotriva înțelepciunii lui; tortura a fost fără efect înaintea curajului său; el a îndurat totul fiind mai tare decât diamantul; se îmbăta cu speranța cea bună; se slăvea în luptele sale; extrăgea mângâierea sa chiar din necesitatea luptei; în special auzea în fiecare zi glasul sfântului Paul: În foame și în sete, în frig și în goliciune (2 Cor 11, 27); și aceste cuvinte: Până acum am suferit foametea și setea, am fost gol și am suportat lovituri (1 Cor 4, 11). El cunoștea prea bine aceste cuvinte: Nu doar cu pâine trăiește omul, dar și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4, 4). Iar acum, când acest diavol scârbos a văzut că o necesitate atât de apăsătoare nu îl dobora, a făcut ca suferința să fie și mai cruntă; a luat jertfele destinate idolilor, le-a pus pe o masă, pe care a pus-o sub ochii lui pentru ca presiunea plăcerii să învingă asupra voinței lui curajoase. Într-adevăr, să nu cădem prea ușor nici noi atunci când suntem ispitiți cu simțul văzului; am suporta mai ușor dorințele plăcerilor în absența frumuseții decât dacă ochii noștri ar fi supuși mereu ispitei frumuseții. Însă cel drept a învins și de această dată piedica ce i-a fost întinsă; ceea ce diavolul privise drept căderea curajului său nu a fost decât o întărire a lui; nu doar că aspectul jertfelor nu a clintit cu nimic voința sa, dar i-a stârnit mai multă împotrivire și ură. La vederea dușmanilor noștri, simțim că ura noastră se dublează cu dorința de a ne îndepărta de ei; este efectul resimțit de sfântul nostru înaintea acestei victime necurate; o detesta și mai mult; văzând-o, s-a îndepărtat și mai tare cu oroare și, deoarece o avea constant sub ochi, nu simțea decât repulsie față de ceea ce i se prezenta; foamea striga în el și îi spunea să guste din bucatele ce-i erau oferite, însă teama de Dumnezeu îi rețineau mâinile și îl făceau să uite natura sa; la vederea mesei necurate și spurcate se gândea la o altă masă, la masa răsplății, umplută cu Duhul Sfânt, iar aceasta era flacăra care-l ardea din interior și-l făcea să îndure toate, să sufere toate decât să guste din aceste alimente spurcate. Își amintea de acea masă renumită a celor trei tineri (cf. Dan 1, 8), prizonieri, lipsiți de orice sprijin, pe un pământ străin, într-o țară barbară, care au dat dovadă de atâta înțelepciune încât până astăzi cinstim curajul lor. Evreii, pe când erau încă în stăpânirea țării lor, au dat dovadă de necredință și sacrilegii; chiar în templul lor au adus jertfe idolilor; acești tineri, dimpotrivă, aflați într-o țară străină, unde nu aveau de-a face decât cu idoli și manifestări ale necredinței, au păstrat până la sfârșit riturile părinților lor. Așadar, dacă prizonieri, întemnițați, tineri, înaintea legii harului, au dat dovadă de atâta virtute, își spunea el, care va putea fi scuza noastră de a nu egala curajul lor?

    Fiind stăpânit de asemenea gânduri, lua în derâdere perversitatea diavolului, disprețuia ispita sa plină de perfidie și nu s-a lăsat ademenit de ispita ochilor lui. Văzând că nimic nu-i reușește, spiritul necurat l-a condus înaintea tribunalului și îi pregătește alte torturi fără seamăn și mii de întrebări. La fiecare din ele nu avea alt răspuns decât: sunt creștin! Călăul îl întreba: care este țara ta? sunt creștin; care-ți este profesia? sunt creștin; cine-ți sunt părinții? La orice întrebare răspundea: sunt creștin. Doar acest cuvânt, acest simplu cuvânt, cădea ca o lovitură peste capul diavolului; era ca niște lovituri dureroase, una după alta, ce le primea diavolul. Sfântul primise, fără îndoială, o formare profană, însă știa cu siguranță că în asemenea lupte, ceea ce trebuie nu sunt discursurile frumoase, ci credința; nu dibăcia limbajului, ci iubirea de Dumnezeu în inimă; este suficient de un singur cuvânt, spunea el, pentru a pune pe fugă legiunile infernului. Cei care sunt distrați în judecata lor vor afla un asemenea răspuns puțin satisfăcător; însă un pic de atenție ne face să recunoaștem cum strălucește, printr-un asemenea răspuns, înţelepciunea martirului. Cine spune: sunt creștin, mărturisește care îi este patria, familia, profesia; spune totul. Cum așa? Creștinul nu are patrie pe pământ, patria sa este Ierusalimul ceresc; Ierusalimul de sus, spune Apostolul, este cu adevărat liber, și el este mama noastră (Gal 4, 26). Creștinul nu are profesie pe acest pământ, el aparține Împărăției de sus. În ce ne privește, spune Apostolul, noi trăim deja în cer (Fil 3, 20). Creștinul are drept părinți pe toți sfinții, aceștia sunt concetățenii lui. Suntem concetățenii sfinților, spune Apostolul, și slujitorii lui Dumnezeu (Ef 2, 19). De aceea un singur cuvânt îi era suficient pentru a spune exact ceea ce era, de unde era, cine erau părinții lui și care îi era profesia. Iar după ce a rostit acest cuvânt, și-a dat duhul și a plecat, prezentându-i lui Cristos depozitul intact al credinței și a lăsat, celor care vor veni după el, exemplul suferințelor lui pentru a-i învăța să nu le fie teamă de nimic decât de păcat și de renunțarea la Dumnezeu.

    Să medităm un pic asupra acestei mărturii și, în zilele mai senine, să ne pregătim pentru luptă, pentru ca în ziua bătăliei să putem ridica și noi deasupra capului strălucitul trofeu. Acest mare martir a disprețuit foamea; să disprețuim și noi plăcerile; să distrugem tirania pântecelui pentru ca, atunci când se va prezenta ocazia pentru a da dovadă de același curaj, după ce ne-am exersat mai întâi în încercări mai puțin dificile, să suportăm cu mult curaj salturile dușmane. În prezența prinților și împăraților el face să se audă un limbaj complet liber; să facem și noi de asemeni în aceste zile dacă suntem chemați să luăm parte la adunările bogătașe ale păgânilor orgolioși, să mărturisim liberi credința noastră, să știm să râdem de erorile lor. Dacă ei se fălesc să slăvească învățăturile lor, să înjosească credința noastră, să nu rămânem tăcuți; să nu dăm dovadă de o răbdare fără de folos; să știm să arătăm ticăloșia lor; în plinătatea înțelepciunii și libertății să mărturisim cu tărie credința creștină. Împăratul arată tuturor diadema ce o poartă pe frunte; să arătăm și noi tuturor și pretutindeni credința ce o mărturisim. Coroana lui nu este un veșmânt care să poată egala diadema noastră, credința, mărturisirea credinței comune; credința noastră nu se mulțumește cu cuvinte: să adăugăm și fapte, un comportament conform discursului nostru în toate și mereu; să nu necinstim dogmele noastre trăind o viață necinstită, ci, în orice circumstanță, să-l slăvim pe Domnul nostru pentru a fi cinstiți și pe pământ și în cer; să dea Domnul să putem intra toți în moștenirea acestei slave a cerului, prin harul și bunătatea Domnului nostru Isus Cristos, prin care și cu care aducem slavă Tatălui, tărie, cinste și în același timp și Duhului Sfânt, Duhului dătător de viață, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :