• Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului Augustin

    Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului AugustinDumnezeu l-a ales pe Moise, conform textelor biblice, să elibereze din mâna egiptenilor Poporul lui Israel aflat în robie de mai multe secole. La început timid, Moise intră în "jocul" lui Dumnezeu, îi cere să-i spună numele ("Eu sunt cel care sunt"), a da numele în Biblie înseamnă a pune posesie peste cel numit, iar apoi experientează puterea brațului lui Dumnezeu în eliberarea poporului. Cu toiagul său este chemat să facă mai multe minuni înaintea Faraonului până ce acesta se va învoi să dea drumul poporului să plece în pustiu. Toiagul lui Moise a câștigat în exegeza creștină semnificații dintre cele mai interesante. Redau aici un text tradus din limba franceză, 

    M. Dulaey, « Le bâton changé en serpent (Ex 7, 8-13) », Mélanges T. Van Bavel, Louvain, 1990, p. 781-795, pe are l-am îmbogățit cu propriile mele reflecții. Sfântul Augustin marchează o etapă definitivă în interpretarea toiagului lui Moise, legându-se de orice detaliu conținut în text, pentru a propune o hrană spirituală tuturor celor care fac parte din Corpus Christi prin credință.

    Simbolismul toiagului lui Moise în exegeza sfântului Augustin

    Exegeză augustiniană a textului biblic Ex 4, 2-4 și Ex 7, 8-12

    Textele biblice analizate de sfântul Augustin:

    Textul 1:         1 Moise a răspuns şi a zis: ,,Dar dacă nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»?”. 2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?”. El a răspuns: „Un toiag”. 3 [Domnul] i-a zis: „Aruncă-l la pământ!”. El l-a aruncat la pământ şi [toiagul] a devenit şarpe, iar Moise a fugit din fața lui. 4 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat şi [șarpele] a devenit toiag în mâna lui. 5 „Ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.

    Textul 2:         8 Domnul le-a spus lui Moise şi Aaron: 9 ,,Când Faraon vă va spune: «Faceţi o minune!», să-i spui lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon»! Şi acesta se va preface într-un şarpe”. 10 Moise şi Aaron au venit la Faraon şi au făcut după cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui şi a devenit şarpe. 11 Dar şi Faraon a chemat niște înţelepţi şi nişte vrăjitori; au făcut şi ei, magii Egiptului, la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Fiecare şi-a aruncat toiagul şi s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi nu i-a ascultat, precum spusese Domnul.

    Din vasta literatură produsă de sfântul Augustin nu putea lipsi desigur o exegeză amănunțită cu privire la toiagul lui Moise și semnificația lui simbolică. Știm că la rugul aprins, Moise, înspăimântat și auzind glasul Domnului, îi cere un semn lui Dumnezeu care să certifice misiunea lui de a scoate poporul lui Israel din robia Egiptului. Tradiția yahvistă, primul text, și tradiția sacerdotală, al doilea text, povestesc același lucru, minunea transformării toiagului în șarpe: prima are loc la rugul aprins înaintea lui Moise, a doua înaintea Faraonului.

     

    1.     Toiagul transformat în șarpe, în comentariile dinaintea lui Augustin

    Primii comentatori creștini ai acestor texte au văzut în șarpe simbolul satanei și forțelor răului. Toiagul, dimpotrivă, este o figură a lui Cristos, moștenire iudaică, unde Mesia era numit uneori „toiagul” sau „sceptrul lui Dumnezeu” („Virga uirtutis, uirga oris tui. Le bâton du Christ dans le christianisme ancien”, în: Mélanges U. Fasola, Roma, Cite de Vatican, 1989).

    Conflictul dintre Moise și Faraon devine imaginea confruntării dintre puterea lui Dumnezeu și forțele răului. Întâlnim această idee cu precădere la Irineu de Lyon și Iustin Filosoful. Irineu scrie: „Moise, ca să facă să apară o figură a lui Cristos, a aruncat toiagul pe pământ, pentru ca întrupându-se, să poată învinge și înghite orice răutate a egiptenilor care se ridica împotriva economiei lui Dumnezeu, iar pentru ca egiptenii înșiși să dea mărturie că degetul lui Dumnezeu este cel care lucrează pentru salvarea poporului, nicidecum fiul lui Iosif tâmplarul” (Irineu, Haer. 3, 21, 8 (SC 211, p. 422 & Iustin, Dial, 79, 4).

    Origen vede în toiagul lui Moise o imagine a crucii prin care este învins prințul acestei lumi, sau învățătura creștină despre Cristos răstignit care învinge orice înțelepciune omenească (Origen, Hom. in Ex. 4, 6, SC 321, p 130 & Hom in Hier. 19, 12 (SC 238, p. 222). Aceeaşi temă, conflictul dintre puterea lui Dumnezeu și puterile malefice, este subliniată și de Origen. Paulin de Nola va merge pe aceeași linie (Paulin, N. carm. 26, 355-356, CSEL 30, 2, p. 259), dar și Quodvultetus, pentru care toiagul lui Moise, devorând șerpii vrăjitorilor din Egipt, reprezintă învățătura lui Cristos care învinge orice erezie. Irineu de Lyon acordă atenției și unui alt aspect de detaliu din text: odată aruncat la pământ toiagul se preschimbă în șarpe. Astfel el vede în acest detaliu o figură a lui Cristos întrupat care lucrează fiind înzestrat de Duhul lui Dumnezeu. În gândirea episcopului de Lyon, această simbolistică a toiagului lui Moise este în concordanță cu ramura ieșită din Iese (Irineu, Dem. 59, SC 62, p. 123-124), idee exprimată de altfel și în tratatul Despre Paște, a lui Ps. Hipolit romanul, care spune că toiagul prin care Moise și Aron au făcut semne în popor este „semnul puterii divine și sprijinul tăriei Cuvântului (...), toiagul peste care cele șapte duhuri sfinte ale lui Dumnezeu s-au coborât” (Ps. Hipolit, Pasc. 35, SC 27, p. 159).

    Ilarie de Poitiers preia această tradiție a interpretării simbolice a toiagului lui Moise; toiagul îl simbolizează pe Cristos iar șarpele pe diavol. Episcopul de Poitiers însă aduce și ceva nou în această simbolistică: constatând că minunea este dublă, schimbarea toiagului în șarpe, și schimbarea inversă, șarpele în toiag, își pune întrebarea asupra semnificației: „Vine apoi, ca semn al credinței, schimbarea toiagului în șarpe și a șarpelui în toiag. Însă această dublă schimbare semnifică întărirea în credință, nicidecum o schimbare a ordinii naturale. Fiindcă toiagul semnificând puterea suverană, iar șarpele reprezentând diavolul, suntem îndreptățiți să credem în cel care, în vreme ce era Dumnezeu din veșnicie, era considerat ca fiind Belzebut, dându-i-se acest nume și considerându-l astfel, însă recunoscut, prin schimbarea învierii, drept Dumnezeul cel veșnic existând din veșnicie” (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 127). Toiagul este așadar un sceptru reprezentând puterea supremă a lui Dumnezeu, asimilat cu Isus Cristos, vector al acestei puteri pentru om; Isus este numit în Biblie Puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 1, 24). Toiagul schimbat în șarpe reamintește că Isus a fost considerat demon în timpul vieții pământești: „Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau. Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Belzebut, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”… dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Belzebut. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Belzebut, fiii voştri cu cine îi scot?” (Lc 11, 14-19). Ilarie nu spune explicit că schimbarea toiagului în șarpe figurează întruparea Domnului, însă putem deduce foarte limpede că această transformare are ceva de-a face cu kenoza, deoarece revenirea șarpelui sub forma inițială de toiag simbolizează învierea și manifestarea condiției divine a Fiului. Într-un alt text, toiagul care îi învinge pe magicienii Faraonului simbolizează pentru Ilarie crucea lui Cristos (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 130).

    Ambroziu de Milano exprimă în mod explicit simbolul morții și învierii Domnului când explică textul cu toiagul/șarpe. În comentariul la psalmul 118, episcopul de Milano se străduiește să țină seama de cele două faze ale toiagului: toiag și șarpe / șarpe și toiag. „La porunca Domnului, Moise a aruncat toiagul la pământ și acesta a devenit șarpe, iar Moise a fugit de el; a apucat șarpele de coadă și acesta a redevenit toiag, totuși Moise nu recunoștea încă misterul prin care se arăta că Domnul Isus va coborî din ceruri, după ce s-ar fi golit de sine însuși, ar îndura chinurile crucii și, aruncat într-un mormânt, va învia conform profețiilor din Lege, redevenind șarpe în slava lui Dumnezeu și participând la puterea tronului divin. Să prinde așadar și noi coada șarpelui răstignit pentru a fi în măsură să cunoaștem efectul puterii lui divine” (Ambroziu, In Ps 118 ser. 3, 24, CSEL 62, p 55). Șarpele trântit la pământ simbolizează așadar venirea lui Cristos în trup, kenoza sa pătimirea sa și înmormântarea sa; revenirea șarpelui în stadiul de toiag simbolizează sceptrul împărătesc, puterea divină, învierea lui Cristos și natura sa divină.

    Într-un text din De officiis, Ambroziu insistă mai mult asupra imaginii întrupării simbolizate în textul din Exod: „A aruncat toiagul și acesta a devenit șarpe care i-a înghițit pe ceilalți șerpi ai egiptenilor, semnificând astfel că Cuvântul se va face trup, că acest trup va anihila veninul șarpelui înverșunat prin tain spovezii și a iertării păcatelor. Toiagul este Cuvântul divin, împărătesc, plin de putere, emblema puterii. Toiagul devine șarpe deoarece cel care era Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl, s-a făcut om, născut din Fecioară. Înălțat pe cruce ca șarpele a adus ca un medicament peste rănile omenirii. De aceea însuși Domnul spune: Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel și Fiul omului trebuie să fie înălțat (In 3, 14)” (Ambroziu, De officiis 3, 15, 94). Episcopul de Milano face aluzie aici la prima minune, schimbarea toiagului în șarpe. Toiagul simbolizează Cuvântul mai mult decât puterea, iar acest Cuvânt este „drept” sau „just”, conform Ps 44, 7: „Sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale”. Toiagul aruncat la pământ devine simbolul întrupării, iar paralela cu textul din Numeri 21, 9 - șarpele de aramă, un alt text în care intervine șarpele și lemnul – ne conduce explicit la sacrificiul crucii lui Cristos.

    Grigore de Elvira interpretează în același sens cu Ambroziu textul biblic. El merge până acolo încât asociază imaginea lui Cristos-Căpetenie distrugător al șerpilor magilor din Egipt. Scrie: „Simbolul toiagului lui Moise este acela al lui Cristos care i-a înghițit pe ceilalți șerpi, deveniți astfel în urma magiei egiptenilor asupra bastoanelor lor, iar, odată luat de coadă, redevine toiag. Păcatul nu putea fi înghițit plecând de la păcat (cf. Rm 8, 9 VL), ci doar prin toiag, adică prin puterea divină. Prin această putere a fost învins diavolul într-un trup uman care purta în el imaginea șarpelui ispititor. Astfel puterea divină înghite în ea orice putere a șarpelui, care este diavolul, și, datorită unei noi transformări, revine la aspectul său original după ce a distrus păcatul de la rădăcină” (Grigore, I. in Ct. 4, 27, CC 69, p. 206). Accentul este pus, ca la Ambroziu, pe întruparea Cuvântului – schimbarea în toiag – drept condiție a victoriei asupra răului – înghițirea șerpilor de toiagul-șarpe, Fiul lui Dumnezeu cu dubla natură. Într-un alt context asemănător, în tratatul Despre Solomon, Grigore exprimă aceleași idei. După ce a citat Rm 8, 3: peccatum de peccato damnauit – în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trupul său, și 2 Cor 5, 21: cel care nu era păcătos, l-a făcut păcat pentru noi, Grigore scrie: „Pentru același motiv Moise, în pustiu a înălțat pe un stâlp un șarpe de aramă, acesta fiind simbolul trupului lui Cristos înălțat pe cruce, pentru ca oricine îl va privi să nu piară; prin încălcare poruncii divine, trupul omului a devenit posesia șarpelui. De aceea, în alt loc, Moise a aruncat la pământ toiagul său care a luat înfățișarea și trupul unui șarpe. Asta s-a întâmplat deoarece acest toiag era simbolul trupului lui Cristos care va înghiți orice putere egipteană prefigurată de șerpii înghițiți de toiagul-șarpe al lui Moise” (Grigore, I. Solom. 7, 16 (CC 69, p. 256). Așadar, pentru episcopul de Elvira, care asemenea lui Ambroziu recurge la paralela dintre toiagul-șarpe și șarpele de aramă înălțat pe un stâlp de Moise, șarpele nu este simbolul morții, ci al păcatului; în acest sens, Cristos, care a sumat păcatul nostru pe cruce, poate fi numit șarpe, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă, de la căderea sa în păcat, imaginea șarpelui cărui i s-a supus de bună voie, devenind astfel sclavul păcatului, și prin consecință, al morții.

    La Părinții greci, Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei, toiagul-șarpe este simbolul întrupării. Însă ei nu merg până acolo încât să vadă în revenirea șarpelui la statutul de toiag simbolul învierii. Doar Grigore de Nyssa spune timid că cel care pentru noi s-a făcut toiag redevine toiag pentru a-i pedepsi pe cei vinovați; Chiril spune cam același lucru: pentru el toiagul redevine toiag pentru întărirea puterii divine și credinței celor ce cred în Cristos (Grigore NYSSA. Mos. 2, 31-34 (SC  1, p. 124-127) ; Chiril de Alexandria. A glaph. Gen.  2 (PG  69, 469-471). Faptul că Epifan de Salamina, Ancor. 96, GCS, p. 117, face apel la Ex 4, 2-4, ca argument în favoarea învierii, reprezintă dovada atot-puterniciei divine, în măsură să transforme natura lucrurilor, deci și a trupului muritor, material, într-un trup înviat, spiritual). Toiagul-șarpe ca simbol al întrupării și al învierii pare a fi o creație teologică occidentală.

     

    2.     Toiagul-șarpe în exegeza sfântului Augustin

    Augustin revine de mai multe ori asupra acestui episod. În toiagul lui Moise transformat în șarpe, apoi redevenit la natura lui primară, episcopul de Hipona vede simbolul morții șl al învierii; el va contribui substanțial la îmbogățirea acestui simbol în teologia posterioară.

    Pentru prima dată imagina toiagului lui Moise apare în Contra Faust, lucrare scrisă între anii 397-400: „Cristos însuși îmi face semn în toiagul lui Moise: devenit șarpe pe pământ, a fost simbolul morții lui, moarte venită în lume prin șarpe. Însă, – faptul că el a fost prins de coadă simbolizează acest lucru –, mai târziu, după ce a împlinit toate, la finalul lucrării lui, Cristos a redevenit prin înviere ceea ce era mai înainte; deci, după ce moartea a fost distrusă datorită restaurării vieții, nu mai apare nimic din acel șarpe. Tot la fel și noi, care suntem trupul său, trăind în această condiție muritoare, timpul ne va conduce spre moarte; însă, la consumarea veacurilor, coada timpului, pentru a spune așa, va fi prinsă, pentru ca nu cumva să mai scape printre degetele mâinii, de puterea Judecătorului suprem; când ultimul dușman, moartea, va fi distrus (cf. 1 Cor 15, 26), vom învia și vom fi în mâna lui Dumnezeu toiagul / sceptrul domniei lui (cf. Ps 44, 7) (Augustin, C. Faust. 12, 28, CSEL 25, p. 356). În acest comentariu al textului din Ex 7, 8-12, șarpele este simbolul timpului, imagine scurgerii timpului așa cum șarpele lunecă printre degetele celui care încearcă să-l prindă; în filigran se poate întrezări șarpele de la origini, cauza morții omului. Toiagul transformat în șarpe și invers este figura morții și învierii lui Cristos, nu a întrupării. Augustin analizează alte două detalii ale textului: coada șarpelui, simbolul sfârșitului veacurilor, și mâna lui Moise, simbolul puterii lui Dumnezeu, Judecătorul timpului escatologic. Un alt lucru nou apare aici, simbolul șarpelui-toiag nu se aplică doar lui Cristos, ci și omului, mădular al trupului lui Cristos; șarpele devenit toiag este o prefigurare a învierii și restaurării omenirii la învierea finală, escatologică.

    În cartea a treia din tratatul De Trinitate, scrisă în jurul anului 400, Augustin reia această temă făcând o paralelă cu episodul șarpelui de bronz. „Prin șarpe trebuie să înțelegem moartea, care a intervenit în Paradisul pământesc din cauza șarpelui, conform acestei figuri de stil care desemnează efectul prin cauză. Toiagul preschimbat în șarpe este așadar Cristos în moartea sa, iar șarpele redevenit toiag este Cristos în învierea sa, Cristos total, cu Trupul său, care este Biserica, așa cum va fi la sfârşitul veacurilor, acesta fiind simbolizat de coada șarpelui pe care Moise o prinde pentru ca el să redevină toiag. Șerpii magicienilor, simbolul morților din lume, nu vor putea învia în Cristos decât dacă vor crede în el și vor intra în Trupul său, dacă nu vor fi înghițiți de El, pentru a spune așa” (De Trinitate 3, 10, 20, BA 15, p. 314-315). În acest text, Ex 4, 4-6 și Ex 7, 8-12 sunt văzute în suprapunere. Dacă exegeza cristologică a toiagului-șarpe rămâne, este analizată rapid. Augustin insistă de această dată pe o interpretare eclezială: „Christus in resurrectionem totus cum corpore suo, quod est Ecclesia”. Șarpele lui Moise fiind Trupul lui Cristos, șerpii magicienilor devin în sens opus o figură a morților spirituale, care sunt necredincioșii; șarpele Cristos îi înghite, adică în asimilă și deci, în el, redevin toiag, adică vor învia; încorporarea în Biserică, prin credință, este condiția necesară pentru tot omul. Dacă în Contra Faustum domina tema toiagului transformat în șarpe, deci tema condiției noastre muritoare, în De Trinitate figura șarpelui de bronz asumă această semnificație, fiind pusă în valoare mai multe figura învierii conținută în imaginea șarpelui redevenit toiag.

    Sermon 6, datând din jurul anilor 408-411, consacrat în întregime episodului rugului aprins, comentează pe larg semnele pe care Dumnezeu i le dă lui Moise la muntele Horeb. „Toiagul simbolizează domnia, șarpele, condiția muritoare. Șarpele este cel care l-a făcut pe om să guste moartea. Domnul a voit să asume această moarte. Așadar, toiagul aruncat pe pământ ia forma șarpelui pentru ca Împărăția lui Dumnezeu, adică Cristos Isus, a venit pe pământ. El a îmbrăcat condiția noastră muritoare, pe care a și înălțat-o pe cruce. Iar voi știți că, în timp ce poporul din vechime călătorea prin pustiu, popor cu mintea grea și orgolios, murmura împotriva lui Dumnezeu, șerpi veninoși s-au abătut asupra lor și îi mușca, toți căzând pradă mușcăturilor. În milostivirea sa, Dumnezeu le-a dat și remediul care aducea vindecarea pentru viața prezentă, însă prevestea Înțelepciunea ce va veni. Dumnezeu i-a zis lui Moise: Înalță pe un stâlp un șarpe din bronz în mijlocul pustiului și spune poporului că tot omul care a fost mușcat de șerpi să contemple acel șarpe. Iar oamenii mușcați de șerpii veninoși îl contemplau pe șarpele de bronz și era vindecaţi. domnul confirmă acest semn în Evanghelie, atunci când, în dialogul său cu Nicodim, spune: La fel cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca toți cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 14-15). Adică, toți cei care au fost mușcați de șerpi, care sunt păcatele noastre, contemplându-l pe Cristos, vor redobândi sănătatea prin iertarea păcatelor. Așadar, frații mei, această condiție muritoare care a fost asumată de Domnul trebuie să fie numaidecât soarta Bisericii, Trupul său, al cărei Cap, în ceruri, este El însuși. astfel, Biserica cunoaște condiția muritoare care i-a fost dată prin șiretenia diavolului. Moartea se datorează primului păcat al oamenilor, însă apoi, datorită lui Isus Cristos Domnul, vom redobândi viața veșnică. Dar când va reveni Biserica la viață și când va reveni la stadiu Împărăției? La sfârșitul veacurilor. Acesta este motivul pentru care Moise a ținut de coadă șarpele, adică la sfârșitul veacurilor, pentru a-l readuce pe om la stadiul său inițial” (Sermon 6, 7, CCL 41, p. 65). În această omilie, tipologia șarpelui-toiag și cea a șarpelui de bronz nu mai sunt suprapuse, ci sunt amestecate. Cele două figuri simbolizează condiția umană păcătoasă asumată de Cristos pentru mântuirea noastră, însă Augustin merge și mai departe pentru a spune că șarpele de bronz reprezintă în special moartea Domnului din cauza păcatului omului, iar toiagul care, aruncat pe pământ, se transformă în șarpe, este mai degrabă simbolul întrupării. Toiagul aruncat la pământ este puterea împărătească a lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, care vine la oameni asumând condiția lor muritoare, adică devenind șarpe. Interpretarea toiagului care devin șarpe este cristologică; în revanșă, interpretarea șarpelui care se transformă în toiag este eclezială și nu mai este o figură a învierii lui Cristos. Augustin pune așadar accentul pe restaurarea finală a condiției omului: viața veșnică, dăruită omului la sfârșitul veacurilor – simbolul cozii șarpelui lui Moise.

    Sermon 8, predică ținută la Cartagina în anul 411 despre minunile înfăptuite de Moise înaintea Faraonului, comentează textul biblic din Ex 7, 8-12. „...Spun pe scurt că toiagul simbolizează împărăția lui Dumnezeu, iar această Împărăție este deci poporul lui Dumnezeu. Șarpele simbolizează timpul și condiția muritoare, deoarece prin șarpe a venit moartea. Căzând, să spunem așa din mâna lui Dumnezeu pe pământ, oamenii au devenit muritori. Astfel, toiagul aruncat pe pământ de Moise a devenit șarpe. Magicienii Faraonului au făcut la fel; aruncați la pământ, toiagurile lor au devenit șerpi. Însă șarpele lui Moise, adică toiagul său, i-a înghiţit pe ceilalți șerpi ai magicienilor. Atunci, prins de coadă, redevine toiag așa cum era mai înainte și stăpânirea a revenit în mâna sa. Toiagurile magicienilor sunt popoarele necredincioase. Totuși, aceste popoare necredincioase, învinse de numele lui Cristos, sunt, pentru a spune așa, înghițite de șarpele lui Moise când vin în Trupul lui Cristos, și aceasta până atunci când, ca Împărăție a lui Dumnezeu, ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla la sfârșitul acestui veac muritor, aceasta fiind semnificația cozii șarpelui” (Sermon 8, 3, CCL 41, p. 81). Vedem că și aici toiagul este simbolul Împărăției lui Dumnezeu, care este Biserica. Însă aici, toiagul baston nu este doar prefigurarea întrupării, ci imaginea căderii în păcat, care este cauza întrupării Cuvântului; iar imaginea toiagului aruncat la pământ de Moise nu mai este aplicat doar lui Cristos, ci întregii omeniri căzute în păcat. Șarpele revenit la stadiul inițial de toiag este simbolul omenirii muritoare care redevine Împărăție a lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, în mâna lui Dumnezeu – simbolul cozii șarpelui, figură a timpului și a mortalității. Șarpele lui Moise care îi înghite pe ceilalți șerpi ai magicienilor egipteni: toiagurile magicienilor sunt popoli impiorum, o colectivitate deci, nu indivizi. În acest text, interpretarea cristologică este micșorată în profitul unei interpretări ecleziologice.

    Comentând textul din Ps 73, 2: „Adu-ţi aminte de adunarea ta, pe care ai câștigat-o odinioară, de tribul pe care l-ai răscumpărat ca moştenire a ta, de Muntele Sionului, pe care [ţi-ai stabilit] locuința!”, Augustin revine încă o dată, în timpul postului mare din 412, asupra minunilor înfăptuite de Moise cu toiagul său; „Ce înseamnă asta? Căci aceste lucruri nu s-au petrecut în zadar. Să întrebăm așadar Scripturile Divine. Ce i-a inspirat șarpele omului? Moartea. Deci moarte vine de la șarpe. Dacă moartea vine de la șarpe, toiagul preschimbat în șarpe este Cristos în moartea sa. De aceea, atunci când poporul din vechime peregrina prin pustiu și fusese mușcat de șerpi veninoși, Domnul i-a poruncit lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp în pustiu și să le spună oamenilor că cel care a fost mușcat de șerpi va fi vindecat privind spre șarpele de bronz. Și așa s-au petrecut lucrurile. Astfel, oamenii care erau mușcați de șerpi erau vindecați de venin privind spre șarpele de bronz. A fi vindecat de mușcătura șarpelui, ce mare mister! Ce înseamnă asta, a fi vindecat de șarpe privind spre șarpe? A fi salvat din moarte crezând într-un mort. Totuși, Moise este cuprins de frică și fuge. Ce înseamnă această fugă a lui Moise dinaintea șarpelui? Ce altceva, fraților, dacă nu aceste eveniment povestit de evanghelistul care ne spune: Cristos a murit, iar discipolii său au fost cuprinși de frică și au luat-o la fugă spre speranța în care trăiseră mai înainte. Însă ce spune textul? „Prinde-l de coadă”. Ce înseamnă această coadă? Prinde-l prin spate. Înseamnă același lucru cu textul care spune: „Mă vei vedea din spate” (Ex 33, 23). Mai întâi toiagul a devenit șarpe, însă prins de coadă, șarpele redevine toiag. Mai întâi Cristos a fost supus morții; apoi a înviat. În coada șarpelui trebuie să vedem simbolul sfârșitului veacului acestuia, căci aceasta este condiția muritoare acum în Biserică: unii trăiesc, alții mor de moarte, căci prin șarpe moartea a fost semănată în lume. Însă la sfârșitul veacului acestuia – la coadă, pentru a spune așa – ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu și vom deveni pentru totdeauna Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să se împlinească acest text al Scripturii: „Ai răscumpărat toiagul / sceptrul moștenirii tale” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1008). Avem aici sinteza interpretării augustiniene a textelor biblice din cartea Exodului. Pe de o parte, avem o exegeză cristologică, afirmată clar: episodul biblic se aplică mai întâi lui Cristos, întrupat, mort și înviat. Astfel, fuga lui Moise dinaintea toiagului schimbat în șarpe devine prevestirea abandonului discipolilor lui Cristos în momentele pătimirii. Iar porunca dată lui Moise, „Prinde-l de coadă”, se referă tot la Cristos: a lua șarpele de coadă înseamnă a înțelege ceea ce este în spate, ca în Ex 33, 23, unde Moise îl vede pe Dumnezeu din spate. Textul lui Augustin este un pic enigmatic aici. Nu explică în detaliu aici, ceea ce face în alte locuri, ceea ce înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu din spate, decât poate a-l vedea prin prisma întrupării, în enigmă. Așadar, această expresie, nu toiagul aruncat la pământ, devine simbol purtător al temei întrupării.

    Aplicare simbolului toiagului-șarpe Bisericii rămâne însă prezentă. Pare să se juxtapună interpretării cristologice, fără să ne dăm seama totuși de ce. Citind cu atenți întreaga omilie, deslușim învățătura lui Augustin despre Biserică drept Trup al lui Cristos. Episcopul revine asupra textului din Ex 7, 8-12 atunci când comentează Ps 73, 14, unde LXX vorbește despre dragonul învins și dat ca hrană. Dragonul este corpus diaboli – adoratorii diavolului devin trupul său, la fel cum adoratorii lui Cristos formează Trupul său – iar acest trup al diavolului pe măsură ce mădularele sale trec de partea lui Cristos, adică sunt înghițite de Trupul lui Cristos. Înghițite așa cum vițelul de aur a fost redus în praf iar Moise îl dă evreilor spre a-l înghiți:

    „Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: ,,Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Aaron le-a zis: ,,Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceți-i la mine!”. Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un vițel turnat. Şi ei au zis: ,,Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului”. Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: ,,Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a așezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace. Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit! S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului»”. Domnul i-a zis lui Moise: ,,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”. Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: ,,Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare şi cu braț puternic? Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munți şi ca să-i șteargă de pe faţa pământului?». Potolește-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți descendența voastră ca stelele cerului şi voi da urmașilor voştri toată țara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»!”. Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său. Moise s-a întors şi a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe ambele părți, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, gravat pe table. Iosue a auzit glasul poporului care striga şi i-a zis lui Moise: ,,Este un strigăt de bătălie în tabără”. [Moise] a zis: ,,Nu este sunet de cântec de victorie, nici sunet de cântec de înfrângere, ci eu aud un sunet de cântare”. Când s-a apropiat de tabără, [Moise] a văzut vițelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de poalele muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc; l-a măcinat până când a devenit praf; a presărat praful pe apă şi a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Ex 32, 1-20).

    Tot despre a înghiți este vorba și în textul din Fap 10, 13, când Domnul îi spune lui Petru să mănânce din toate animalele necurate apărute în timpul vedeniei de la Iope; la fel este vorba despre înghițit și în acest text din Ex 7, 8-12: „Trebuia, fără îndoială, ca trupul care aparținea diavolului să treacă, prin credință, în Trupul lui Cristos. Diavolul a fost nimicit când și-a pierdut mădularele. Aceasta este realitatea prevestită prin șarpele lui Moise. Magicienii au făcut ca el și, aruncând toiegele la pământ, s-au transformat în șerpi, însă șarpele lui Moise a înghițit toate toiegele magicienilor” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1015). Interpretarea este asemănătoare cu cea din De Trinitate și din Sermon 8; noutatea ar fi doar aceea că, Augustin, în acea vreme, lucrând la Cetatea lui Dumnezeu, expresia capătă o încărcătură tyconiană (Tyconius este un autor creștin din sec. al IV-lea, de tendință donatistă, care a lăsat o metodă hermeneutică biblică, așa numitele Reguli hermeneutice, din care se va inspira Augustin și majoritatea Părinților Bisericii de limbă latină), șerpii magicienilor devenind corpus diaboli care se opuneau șarpelui care este Corpus Christi.

    Așadar, nu putem decât să constatăm cât de mult a îmbogățit Augustin interpretarea textelor din Exod cu privire la toiagul-șarpe. Șarpele este simbolul mai degrabă al mortalității decât al păcatului și al răului, după cum am văzut că era cazul la Irineu, Ilarie și Grigore de Elvira. Augustin pune în paralel textul din Ex 4, 2-4 cu episodul șarpelui din bronz. A-l prinde de coadă pe șarpe înseamnă a adera la credința în Cristos și a deveni mădular al Trupului său. Probabil această interpretare, Augustin o ține de la Ambroziu, care scrie: „Să-l prindem așadar și noi de coadă pe acest șarpe răstignit, pentru ca și noi să experimentăm puterea lui divină” (Com. Ps 118), și stabilește o paralelă între Moise prinzând de coadă șarpele și femeia care i-a cuprins picioarele lui Isus pentru a le unde cu parfum frumos mirositor: picioarele, precum coada, indică extremități. la Ambroziu, Moise fuge dinaintea șarpelui fiindcă nu a recunoscut în el misterul lui Cristos, el neputând să facă acest lucru fără ca însuși Domnul să-i deschidă ochii și doar atunci când a apucat șarpele de coadă i s-a deschis gura pentru a-l predica pe Cristos (Com. Ps 118, hom. 3, 24, CSEL 62, p. 55). Acest detaliu poate să-i fi sugerat lui Augustin apropiere dintre fuga lui Moise și cea a discipolilor în momentele pătimirii. Gura lor nu se deschide decât după înviere și Cincizecime. Toate acestea lasă să se întrevadă clar o influență majoră a lui Ambroziu asupra exegezei augustiniene a toiagului-șarpe. Cu toate acestea, sub condeiul lui Augustin, episodul biblic devine o parabolă a căderii omului și a restaurării lui în condiția de fiu al lui Dumnezeu. O interpretare eclezială dublează interpretarea cristologică a primilor Sfinți Părinți. conform unui principiu de exegeză deseori invocat de Augustin, dacă toiagul îl simbolizează pe Cristos, nu este doar Cristos cel întrupat în trecut, ci Cristos Total, Trupul său care-și desfășoară existența în întreaga istorie. Omenirea întreagă a căzut din mâinile lui Dumnezeu în momentul păcatului proto-părinților noștri, cum s-a întâmplat cu toiagul căzut din mâinile lui Moise, și astfel a devenit muritoare. Reînvigorată de mâna lui Dumnezeu redevine toiag, sceptru și Împărăție a lui Dumnezeu, după ce mai întâi au fost înghițite toate celelalte toiaguri-șerpi ale magicienilor, adică după ce necredincioșii au venit la credință. Este o temă specific augustiniană, precum și tema legată de interpretarea cozii șarpelui ca simbol al sfârșitului veacurilor. Grigore cel Mare se inspiră din exegeza lui Augustin și în același timp aduce un sens diferit, deoarece în opinia lui episodul biblic este un simbol al sorții poporului evreu nu al întregului neam omenesc. Grigore de Nyssa și Chiril de Alexandria înaintează exegeza cu privire la simbolul întrupării Cuvântului, însă ignoră toată această interpretare eclezială întâlnită la Augustin și care pare să nu se fi dezvoltat în Occident.

    Episcopul de Hipona dă dovadă de creativitate în materie de exegeză, folosind totuși teme arhaice, precum Cristos-toiag, pe care le-a primit de la înaintașii lui. Cu Augustin, exegeza tipologică a textului a atins culmi. Isidor de Sevilia, fascinat de simbolistica lui Augustin, când va scrie Întrebări despre Geneză nu va face decât să compună un puzzle de texte preluate din Contra Faust și din Comentariul la Ps 73 al sfântului Augustin.


  • Commentaires

    Aucun commentaire pour le moment

    Suivre le flux RSS des commentaires


    Ajouter un commentaire

    Nom / Pseudo :

    E-mail (facultatif) :

    Site Web (facultatif) :

    Commentaire :