Apologetica creștină este un câmp de studiu teologic ce consistă în a apăra, în mod coerent, teologia și credințele creștine. Tertulian (155-240) este primul apologet creștin de limbă latină. În jurul anului 210-220, Africa de Nord se confruntă cu tot felul de persecuții împotriva creștinilor. Unica lor acuză era numele de "creștin". Printre alte multe acuze la adresa creștinilor, Tertulian enumeră patru, la care încearcă să răspundă în capodopera sa literară: Apologeticum - 1) antropofagie, adică faptul că în timpul ritualurilor creștine se sacrifica un prunc pentru a celebra Euharistia; în opinia păgânilor, creștinii înmuiau pâinea euharistică în sângele pruncului jertfit atunci când primeau mîpărtășania; 2) incest, adică faptul că ei se căsătoreau între ei, numindu-se cu toții "frați și surori" în Isus Cristos; păgânii credeau că ei sunt cu toții frați și surori de sânge și că în timpul anumitor ritualuri sacre săvârșeau tot felul de orgii sexuale cu cei din vecinătatea lor; 3) lezdivinitate, adică faptul că nu-i cinsteau pe zeii păgâni prin jertfe sau alt fel de slujire prin care să le arate recunoștință zeilor în funcție de "specialitatea" lor; păgânii credeau că totate catastrofele naturale ce aveau loc pe teritoriile lor aveau drept vinoați pe creștini, fiindcă aceștia îi neglijează; 4) lezmajestate, adică faptul că nu aduc cinstea cuvenită nici împăraților, care pretind să li se aducă jertfe, cinstire și tămâieri asemenea zeilor; păgânii îi considerau astfel pe creștini inutili societății și nerecunoscători față de binefacerile împăraților, mijlocitori pe lângă zeii lor.

Tertulian răspunde, rând pe rând, la toate aceste acuze, folosind o artă retorică greu de egalat pentru literatorua vremii și o argumentație filosofică, biblică și teologică de invidiat pentru mulți teologi posteriori care s-au inspirat abundent din scrierile marelui teolog din Cartagina:

1) creștinii nu sunt antropofagi, sau pedofagi, dimpotrivă ei au o viață morală ce-i îndrumă să respecte viața chiar și aflată în stadiu embrionar în sânul matern; la Euharistie ei realizează jertfa crucii lui Cristos, iar pâinea și vinul de pe altar se transformă în Trupul și Sângele Domnului; creștinii nu au nevoie de jertfe de prunci pentru a realiza cultul lor euharistic, ci credința lor le spune că în pâine și vin este prezent real Isus Cristos, Domnul și Mântuitorul.

2) creștinii nu practică incestul și niciun fel de orgie sexuală; dimpotrivă, morala lor religioasă merge până într-acolo încât chiar a privi o femeie sau un bărbat cu dorințe păcătoase este considerat un păcat grav; ei sunt fideli soțiilor lor și se numesc "frați și surori" fiindcă au fost botezați în aceeași baie baptismală și au primit în dar un singur Tată, pe Dumnezeu.

3) creștinii nu pot fi acuzați de lezdivinitate deoarece ei cred în unicul Dumnezeu adevărat; Tertulian le dovedește păgânilor care este originea zeilor lor, aceștia fiind niște oameni mai străluciți cărora după moarte li s-a acordat fapte mărețe ieșite din comun și i-au divinizat; în plus, acești oameni, dacă au spus ceva înțelept cât au fost în viață, au avut ca inspirație izvoarele Sfintelor Scripturi iudaice și creștine, deoarece toți au preluat gânduri înțelepte din profeți și din legislația dată de Dumnezeul unic lui Moise pe muntele Sinai; vechimea Scripturilor este argumentul fundamental adus de Tertulian în apologia sa.

4) creștinii nu pot fi acuzați nici de lezmajestate deoarece ei se supun împăratului, plătesc taxe Statului, sunt înrolați în armata împăratului și apără interesele ce contribuie la propășirea vieții cetățenilor; în schimb, creștinii nu pot aduce jertfe împăratului nici chipului său deoarece el este doar un om ales de Dumnezeu și pus în fruntea poporului; așadar, împărații înșiși ar trebui să dea dovadă de recunoștință față de Dumnezeul unic pentru încrederea ce le-a făcut-o de a-i chema să cârmuiască popoare în numele lui.

Tartulian încheie apologia sa cu realitatea învierii; creștinii cred că tot ceea ce fac aici pe pământ le va fi de folos, spre răsplată sau spre condamnare veșnică, după moarte; de aceea morala creștină este una severă care implementează frica de Dumnezeu, acea frică de a nu face ceva ce l-ar putea îndepărta pe Dumnezeu din viața lor; Dumnezeu se propune omului și așteaptă din partea lui răspunsul de iubire și încredere. Pentru Tertulian învierea nu este revenirea la un alt statut de viață, sau cu atât mai puțin reîncarnarea sufletului într-o altă ființă, fie umană sau animală; învierea înseamnă zidirea unei făpturi noi, spirituale, după modelul lui Isus Cristos, și participarea la comuniunea veșnică în sânul Sfintei Treimi!

În cele ce urmează propun o traducere a acestei importante lucrări din creștinismul antic și care stă până astăzi la baza apologeticii creștine; argumentele aduse de Tertulian pentru a-i dezvinovăți pe creștini înaintea persecutorilor au la bază o bună cunoaștere a filosofiei și tradițiilor religioase păgânie, dar și o cunoaștere extrem de bogată a Sfintelor Scripturi, care nu cunosc încă un canon bine stabilit în Biserica primară. Doar un secol mai târziu, în jurul anului 360, vom vedea că apare prima listă a cărților biblice canonice, în scrisoarea pascală nr. 39 a lui Atanasie de Alexandria, și care este aceeași pe care o cunoaștem până astăzi. Așadar, Tertulian dă dovadă de o inteligență rarisimă, de o formare biblică, teologică și filosofică ieșită din comun și de o dorință de a trăi din plin credința creștină, chiar cu prețul vieții.

Tertulian din Cartagina : Apologeticul

Capitolul I

1. Magistrați ai Imperiului roman, voi care prezidați, pentru a face dreptate, în public și-n locul cel mai de seamă al cetății, aproape pe culmea orașului, dacă nu vă este permis să examinați înaintea tuturor oamenilor și să cântăriți înaintea ochilor tuturor cauza creștinilor pentru a face lumină; dacă, doar pentru această specie de oameni, autoritatea voastră se teme sau se rușinează să informeze în public, cu o dreptate echilibrată; dacă, în sfârșit, după cum s-a întâmplat în trecut, ura față de credința noastră, prea ocupată cu judecățile domestice, închide gura apărării, să fie permis totuși adevărului să ajungă la urechile voastre, în tăcere, prin glasul secret al unei pledoarii scrise.

2. Adevărul nu cere milă pentru el deoarece nu se teme de condiția lui. Știe că trăiește în această lume ca străin; știe că printre acești străini află cu ușurință dușmani; știe că familia lui este în ceruri, precum și locuința, speranța, îngăduința și slava lui. Așteptând, nu are decât o dorință, să nu fie condamnat fără să fie cunoscut. – 3. Ce au de pierdut, în acest caz, legile voastre, care comandă cu autoritate în Imperiul lor, dacă adevărul este ascultat? Oare, din întâmplare, puterea lor va fi mai luminoasă, dacă condamnă adevărul, chiar fără să-l audă? Iar dacă îl condamnă fără să-l audă, în afara faptului că este ceva odios și nedrept, nu-ți atrage oare bănuiala unei gândiri ascunse, refuzând să se asculte ceva ce nu vor putea să mai condamne după ce l-au ascultat?

4. Iată așadar prima nemulțumire ce o adresez înaintea voastră: nedreptatea urii ce o aveți față de numele de creștin. Motivul care pare să scuze această nedreptate este chiar cel care o agravează și o aprobă, adică ignoranța voastră. Căci ce poate fi mai josnic decât să urăști ceva ce nu cunoști, chiar dacă acel ceva merită ura? Într-adevăr, nu merită ura voastră decât dacă voi știți că o merită. – 5. Dacă cunoașterea valorii ei reale nu vă este posibilă, cum puteți dovedi că ura este îndreptățită? Această dreptate, într-adevăr, nu poate fi dovedită doar prin faptă, ci prin cunoașterea ce o avem despre ea. Așadar, deoarece oamenii urăsc fiindcă nu cunosc obiectul urii lor, de ce acest obiect nu ar fi astfel încât să nu trebuiască să-l urască? De aceea, eu condamn în același timp ura și ignoranța lor, una prin cealaltă: ei rămân în ignoranță, fiindcă urăsc, și urăsc pe nedrept fiindcă ignoră.

6. Dovada ignoranței lor, care condamnă nedreptatea lor efectiv folosindu-se de scuză, este dată de însăși faptul că toți cei care până acum urau, fiindcă ignorau, încetează să mai urască de îndată ce încetează să mai ignore. Aceia devin creștini și devin astfel în cunoaștere de cauză; iar atunci încep să urască ceea ce erau și să mărturisească ceea ce ignorau și sunt la fel de numeroși după cum vedeți că suntem și noi. – 7. Statul, se spune, este asediat de creștini; până prin sate, prin fortărețe, prin insule, nu există decât creștini; oameni de ambele sexe, de toate vârstele, de orice condiție socială, chiar și de orice rang, trec în rândurile creștinilor și ne plângem ca de o nenorocire!

8. Și totuși, în ciuda acestui fapt, nu se sfiesc să prezume existența unui anume bine ascuns. Nu le este permis să fie mai drepți în suspiciunile lor; nu le place să se asigure mai îndeaproape. Doar cu această ocazie, curiozitatea omenească este amorțită. Le place să ignore, în timp ce alții sunt însetați după a cunoaște! Anarcharis îi disprețuia pe analfabeții care erau judecați de oameni instruiți; cu cât mai mult nu i-ar disprețui pe cei care sunt ignoranți și se fac judecători ai celor care știu! – 9. Le place mai degrabă să nu cunoască, fiindcă ei urăsc deja. Astfel ei au prejudecata că ceea ce nu cunosc este așa încât, dacă ar cunoaște-o, nu ar mai putea-o urî. Într-adevăr, dacă nu se află niciun motiv serios pentru a urî, cel mai bine este, cu siguranță, să se renunțe la o ură nedreaptă; dacă, dimpotrivă, se dovedește certitudinea că motivul exact există, nu doar că ura nu pierde nimic din forța ei, dar se află un motiv în plus pentru a persevera, tocmai pentru că ne putem mândri că suntem drepți. – 10. Însă, ziceți voi, nu putem spune că ceva este bun fiindcă atrage multă lume; câți oameni nu sunt cei care se lasă fascinați de rău, câți nu sunt cei care trec de partea viciului cu atâta ușurință? Cine poate nega? Și totuși ceea ce este cu adevărat rău, chiar și aceia pe care răul îi atrage nu îndrăznesc să-l apere ca fiind un bine. Natura a umplut de teamă sau a acoperit de rușine tot ceea ce este rău.

11. În cele din urmă, cei răi caută să se ascundă, evită să se arate; prinși asupra faptului tremură; acuzați fiind, neagă; chiar dacă li se aplică tortura, nu mărturisesc ușor, nici întotdeauna; condamnați fără speranță, sunt triști, își reproșează faptele lor, acuză destinul sau aștrii fiindcă ei s-au rătăcit și că s-au dedat faptelor rele. Într-adevăr, nu vor să fie autorii răului, fiindcă recunosc faptul că este rău. – 12. La un creștin ce putem vedea asemănător? Niciun creștin nu se rușinează, niciunul nu se căiește, decât, bineînțeles, pentru faptul că nu a devenit creștin mai devreme. Dacă este denunțat, creștinul nu se dă înapoi; dacă este acuzat, nu se apără; fiind interogat, mărturisește de la sine credința lui; fiind condamnat, mulțumește. – 13. Care este așadar acest rău care nu are caracterul specific răului, nici fricii, nici rușinii, nici fugitivilor, nici căinței, nici regretelor? Care este acest rău de care cel acuzat se bucură, a cărei acuzație face obiectul dorințelor lui și a cărui pedepsire îi produce fericire? Nu poți numi nebunie ceea ce tu ești convins că ignori complet.

Capitolul II

1. În fine, dacă este așa de sigur faptul că noi suntem chiar așa de mari criminali, de ce ne tratați voi înșivă diferit de semenii noștri, adică de alți criminali? Într-adevăr, dacă crima este aceeași, și tratamentul ar trebui să fie același. – 2. Când alții sunt acuzați de aceleași crime de care suntem acuzați noi, aceștia pot, fie prin gura lor, fie prin intermediul unui alt criminal, să dovedească inocența lor; li se acordă toată libertatea să răspundă, să se justifice, deoarece nu este niciodată permis să fie condamnat un acuzat fără ca el să se poată apăra, fără ca el să fi fost ascultat. – 3. Doar creștinilor nu li se permite să spună ceea ce i-ar putea îndreptăți; nu auzim decât un singur lucru, ceea ce ajunge pentru a stârni ura publică: mărturisirea numelui lor nicidecum o anchetă cu privire la crima lor. – 4. Dimpotrivă, atunci când anchetați un criminal oarecare nu este suficient, pentru a vă pronunța, ca el să mărturisească vinovăția de omucidere, sau de sacrilegiu, sau de incest, sau de ostilitate împotriva Statului – să nu mă limitez decât la acuzațiile aduse la adresa noastră. Îl mai interogați și asupra circumstanțelor, calității faptelor, numărului lor, locului și timpului desfășurării, martorilor, complicilor. – 5. Cu noi, nu procedați așa și totuși ar trebui ca și de la noi să scoateți mărturisirea crimelor ce ni se impută în mod fals: să fim întrebați cu privire la numărul copiilor sacrificați și mâncați, câte incesturi am săvârșit în întuneric, ce bucătari, sau ce câini au asistat la asemenea orori. Ce mândrie nemaipomenită pentru un guvernor dacă ar descoperi că un creștin a gustat deja mai bine de 100 de copii!

6. Dimpotrivă, constatăm că este interzisă cu desăvârșire informarea cu privire la noi. Într-adevăr, Plin cel Tânăr, guvernatorul unei provincii, după ce a condamnat câțiva creștini și după ce i-a învinuit pe alții, înspăimântat de numărul lor mare, l-a consultat pe împăratul Traian cu privire la ceea ce trebuia să facă în continuare. Îi scria, printre altele, că, în afară de îndârjirea creștinilor de a aduce jertfe idolilor, nu a putut descoperi, cu privire la misterele lor, decât întruniri ținute la răsăritul soarelui pentru a cânta imnuri în cinstea lui Cristos, considerându-l asemenea unui Dumnezeu, și pentru a se încuraja împreună să ducă o disciplină care se opune omuciderii, adulterului, jafului, prefăcătoriei și altor crime. – 7. Atunci Traian i-a răspuns zicându-i că oamenii din această categorie nu ar trebui să fie căutați, ci doar atunci când sunt pârâți înaintea unui tribunal să fie pedepsiți.

8. Oh! Ce atitudine urâtă! Ce ilogism dictat de necesitate! Spune că nu trebuie căutați, ca și cum ar fi nevinovați, însă prescrie să fie pedepsiți, ca și cum ar fi răufăcători! Scutește și în același timp aplică pedepse, închide ochii dar pedepsește. De ce, magistratule, te contrazici pe tine însuți? Dacă îi condamni, de ce nu-i și cauți? Dacă nu-i cauți de ce nu-i lași în pace? Pentru a-i căuta pe răufăcători există în fiecare provincie un regiment militar desemnat prin sorți; împotriva celor ce se fac vinovați de lezmajestate și a dușmanilor Statului, fiecare om este soldat iar căutarea se extinde și la complici, și la apropiați. – 9. Doar creștinului nu i se permite să fie căutat, însă se permite să fie denunțat, în timp ce nimeni nu a dorit, ca și cum căutarea ar avea alt scop decât denunțul! Așadar, voi condamnați un creștin denunțat, în timp ce nimeni nu a dorit ca el să fie căutat! Iar mie îmi este teamă ca, în cazul în care merită o pedeapsă, nu o merită fiindcă este vinovat, ci fiindcă a fost prins, în timp ce nu trebuia să fie căutat.

10. Dar iată și un alt aspect în care voi nu ne tratați conform formelor procedurale specifice vinovaților: atunci când alți acuzați neagă faptele, le aplicați tortura pentru a le mărturisi; doar creștinilor le aplicați torturile pentru a le nega. Și totuși, dacă ar fi o crimă să fii creștin, am nega, iar voi ați face recurs la tortură pentru a ne forța să mărturisim. Într-adevăr, nu este adevărat că voi ați crede că tortura este inutilă pentru a căuta crimele săvârșite de creștini, deoarece însăși mărturisirea numelui de creștin vă oferă certitudinea că aceste crime sunt comise, deoarece în fiecare zi dacă un criminal mărturisește, chiar dacă voi știți ceea ce este o omucidere, îl faceți, prin tortură, să mărturisească circumstanțele crimei lui. – 11. De aceea este contrar tuturor regulilor justiției ca, prezumând crimele noastre datorită mărturisirii numelui nostru de creștin, ne forțați, prin tortură, să retragem mărturisirea numelui de creștin, pentru a ne face să negăm, în același timp cu numele nostru, toate crimele pe care mărturisirea numelui vi le-a implementat în gândirea voastră prin prezumpție.

12. Dar poate voi doriți ca noi să dispărem, considerându-ne drept mari canalii! Iată de ce, fără îndoială, sunteți obișnuiți să spuneți unui ucigaș: „Neagă”; iar unuia care săvârșește sacrilegii sunteți în stare să-l despintecați dacă persistă în a mărturisi vina lui. Dacă nu faceți așa cu adevărații criminali, ne considerați drept nevinovați; voi nu doriți ca noi să perseverăm într-o mărturisire pe care știți că trebuie să o condamnați din necesitate, nicidecum dând dovadă de dreptate. – 13. Un om strigă: „Sunt creștin”. Spune ceea ce este, iar tu vrei să auzi ceea ce nu este. Voi care sunteți maeștri în a descoperi adevărul, doar de la noi vreți să auziți minciuni! „Tu mă întrebi, spune acuzatul, dacă sunt creștin: sunt. De ce mă torturezi împotriva regulilor justiției? Eu mărturisesc, iar tu mă torturezi? Ce-ai face dacă aș nega?” Trebuie spus că atunci când alții neagă, nu le dați crezare, iar noi, dacă negăm, ne credeți îndată!

14. O asemenea răsturnare a regulilor justiției trebuie să fie suspectă pentru voi; ar trebui să vă temeți să nu existe o putere ascunsă care să se folosească de voi împotriva formelor judiciare, împotriva naturii judecăților, chiar împotriva legilor. Într-adevăr, dacă nu mă înșel, legile poruncesc să descoperim răufăcătorii, nu să-i ascundem; ele prescriu să fie condamnați când mărturisesc, nu să fie achitați. Iată ce spun efectiv legile senatului și edictele împăraților. Puterea a căror miniștri sunteți voi este puterea rânduită de legi, nicidecum de o putere tiranică. – 15. La tirani, într-adevăr, tortura este folosită chiar ca pedeapsă; la voi ea nu este folosită decât la anchete. Păstrați bine legea voastră cu privire la tortură, care nu este necesară decât până la mărturisire, iar dacă este preîntâmpinată de mărturisire, devine inutilă; trebuie cedat pasul sentinței. Nu trebuie șters numele vinovatului decât după ce s-a făcut dreptate, nicidecum pentru a se sustrage pedepsei.

16. În sfârșit, nu este judecător cel ce dorește să achite acuzatul care a mărturisit vina; nu este permis să se ajungă la așa ceva. De aceea nu trebuie să fie constrâns nimeni pentru a nega. Pe un creștin îl crezi vinovat de toate crimele, dușman al zeilor, al împăraților, al legilor, al moravurilor, al întregii naturi, și îl forțezi să nege, pentru a-l achita, neputând să-l achiți decât dacă neagă. – 17. Încalci legile. Vrei ca el să nege crima pentru a-l declara nevinovat, iar acest lucru îl faci împotriva voinței lui, chiar dacă în trecut s-a dovedit că nu a fost vinovat. De unde vine această orbire urâcioasă care vă împiedică să vă gândiți că trebuie să credeți mai degrabă un acuzat care mărturisește spontan decât pe cel ce neagă prin forță; sau să credeți că este de temut că, fiind constrâns să nege, neagă cu sinceritate și că, fiind iertat, chiar în acel moment, după ce a părăsit tribunalul, nu-și bate joc de ura voastră, redevenind creștin?

18. Așadar, fiindcă în toate cele ne tratați diferit de ceilalți criminali, deoarece toate eforturile voastre nu țintesc decât să pierdem numele de creștin – îl pierdem, într-adevăr, dacă facem ceea ce fac cei care nu sunt creștini – puteți conclude că nu vorbim despre o crimă, ci despre un nume, iar acest nume este urmărit din cauza urii ce nu are decât un singur obiectiv: oamenii să ajungă să refuze că cunosc ceva despre care ei sunt absolut sigur că nu cunosc. – 19. De aceea ei cred pe baza mărturiei noastre lucruri ce nu sunt dovedite și refuză să investigheze din teama că li se poate dovedi contrariul a ceea ce ei vor să creadă, pentru a putea condamna acest nume atât de scârbos lucrării urii, nu dovedind crimele, ci prezumându-le, și asta doar după o simplă mărturisire.

Dacă suntem supuși torturii când mărturisim, dacă suntem pedepsiți atunci când perseverăm și dacă suntem achitați atunci când negăm este tocmai pentru că războiul este declarat doar numelui. – 20. În sfârșit, de ce, atunci când citiți sentința voastră pe tăbliță, îl denumiți pe cutare „creștin”? De ce nu-i dați toate numele relelor de care îl învinuiți? Doar pentru noi, voi vă rușinați sau vă împotmoliți, rostind condamnarea, să numiți crimele. Dacă numele de „creștin” nu este numele niciunei crime suntem în fața culmii absurdului de a acuza doar un nume.

Capitolul III

1. Dar ce tot spun? Majoritatea arată față de acest nume de creștin o ură atât de oarbă încât nici nu se poate da mărturie favorabilă unui creștin fără a amesteca reproșul că poartă acest nume. „Este un om cinstit, zice unul, acest Gaius Seius, doar atât că este creștin”. Un altul spune la fel: „Cât mă privește, mă mir că Lucius Titius, un om atât de luminat, a devenit dintr-o dată creștin”. Nimeni nu se întreabă dacă Gaius nu este cinstit și Lucius luminat tocmai datorită faptului că sunt creștini, nici dacă nu au devenit creștini, fiindcă unul este cinstit iar celălalt luminat! – 2. Lăudăm în ei ceea ce cunoaștem, respingem în ei ceea ce ignorăm, iar ceea ce cunoaștem atacăm din cauza a ceea ce ignorăm; este mai normal să prejudecăm asupra a ceea ce este ascuns prin ceea ce este evident decât să condamnăm dinainte ceea ce este evident, bazându-ne pe ceea ce este ascuns.

3. Alții feștelesc desigur ceea ce laudă în cei pe care i-au cunoscut în trecut ca fiind libertini, disprețuitori și necinstiți înaintea convertirii lor; orbiți de ura lor le dă, fără să știe, o opinie favorabilă. „Această femeie, zic ei, ce liberă și ce galantă era! Acest tânăr, ce fermecător și ce depravat era! Iată-i deveniți creștini acuma”. Așadar, numele de creștin a devenit pentru ei drept cauza îmbunătățirii lor! – 4. Unii merg chiar până la a sacrifica propriile lor interese acestei uri, resemnându-se la o părere de rău în scopul de a nu avea la ei ceea ce detestă. O femeie devenită castă este lăsată de soțul ei care nu mai are de ce să fie gelos; un fiu care a devenit mai bun este dezmoștenit de tatăl său care suporta dezordinea lui dinainte; un sclav devenit creștin este alungat dinaintea ochilor stăpânului care-l trata înainte cu blândețe; deîndată ce cineva se convertește și ia numele de creștin devine hidos în ochii celorlalți. Binele care rezultă nu este în echilibru cu ura dezvoltată împotriva creștinilor.

5. Ei bine! dacă numele este cel detestat, cu ce pot fi vinovate numele? De ce ar putea fi acuzate cuvintele decât de faptul că sunetul vocabulei este barbar, sau de rău augur, sau insultător sau impur? Cuvântul christianus, dimpotrivă, dacă privim etimologia lui, derivă din cuvântul „ungere”. Chiar și atunci când îl rostiți fără noimă, chrestianus – fiindcă voi nu cunoașteți exact acest nume – înseamnă deopotrivă „blândețe și bunătate”. Așadar acestor oameni inofensivi, voi le urâți numele care este la fel de inofensiv. – 6. Dar, îmi veți spune, secta lor este cea pe care noi o urâm în nume, care este desigur cel al fondatorului. Ce vi se pare chiar așa de bizar dacă o învățătură dă adepților ei numele extras din cel al maestrului? Filosofii nu se numesc ei oare după numele maestrului lor: platonicieni, epicurieni, pitagoricieni? Sau nu iau ei numele locului unde se întrunesc sau unde locuiesc: stoici, academicieni? La fel și medicii nu țin ei numele de la Erasistrate, gramaticienii de la Aristarcus, bucătarii de la Apicius? – 7. Și totuși nimeni nu se simte ofensat de faptul că aceștia profesează un nume transmis de maestru odată cu învățătura. Fără îndoială, dacă cineva dovedește că autorul este rău iar învățătura lui este la fel de rea, va reuși să dovedească și faptul că numele este rău, vrednic de ură, din cauza vinovăției învățăturii și autorului ei. De aceea, înainte de a urî numele, ar fi fost de cuviință să vă interesați la învățătură plecând de la autor sau de autor plecând de la învățătură. – 8. Însă voi nu vă stingheriți să vă interesați nici de învățătură nici de autorul ei ca să le cunoașteți, și atunci acuzați numele, persecutați numele, și un singur cuvânt este suficient pentru a condamna pe nedrept o învățătură necunoscută de voi, un autor necunoscut vouă, doar pentru faptul că poartă cutare nume, nu pentru că sunt convinși în învățătura lor.

Capitolul IV

1. Ei bine, după o asemenea introducere, ce are scopul de a terfeli nedreptatea urii publice al cărui obiect suntem noi, acum doresc să pledez cauza nevinovăției noastre. Nu voi respinge doar reproșurile ce ni se aduc, ci le voi reformula împotriva autorilor lor, pentru a-i învăța de asemenea pe oameni că nu se află la noi creștinii aceste crime de care se știu ei înșiși pe deplin vinovați și pentru ca ei să se rușineze că au acuzat, nu zic oameni desăvârșiți, fiind ei înșiși cu păcatele lor, semeni de-ai lor și să-i audă. – 2. Voi respinge, una după alta, crimele de care suntem acuzați că le-am săvârșit în secret și cele pe care ei spun că le-au văzut în public la noi, crime pentru care suntem considerați fie criminali, fie oameni de nimic, fie vrednici de pedeapsă, fie ridicoli.

3. Însă, deoarece atunci când adevărul are răspuns la toate prin graiul nostru, îi propunem în cele din urmă autoritatea legilor, zicând fie că după legi nu mai există nimic de examinat, fie că, vrând nevrând, necesitatea de a asculta de legi este deasupra adevărului, mai întâi voi vorbi despre cele cu privire la legi, cu voi care sunteți împuterniciții legilor. – 4. Mai întâi, atunci când rostiți, conform legii, această pedeapsă definitivă: „Nu vă este permis să existați” și ne opuneți acest lucru fără nicio reflecție inspirată din considerente umane, faceți profesiune de violență și de dominare nelegiuită, asemenea celei unui tiran ce comandă de pe înălţimile orașului său, dacă cel puțin pretindeți că acest lucru nu ne este permis fiindcă asta este plăcerea voastră nu pentru că, în realitate, acest lucru nu ar trebui să ne fie permis. – 5. Căci dacă voi nu doriți ca acest lucru să ne fie permis, deoarece nu trebuie să fie permis, vă voi răspunde: fără îndoială, ceea ce este rău nu trebuie nicidecum să fie permis și putem conclude astfel, desigur, că ceea ce este bine este permis. Dacă descopăr că ceea ce legea interzice este bun, după principiul pe care tocmai l-am expus, nu înseamnă că ea nu mă poate apăra de ceea ce m-ar fi apărat desigur dacă acea faptă ar fi fost rea? Dar dacă legea este înșelătoare, atunci eu cred că ea este lucrarea unui om; și, într-adevăr, legea, știm prea bine, nu a coborât din cer.

6. Trebuie să ne mire oare faptul că un om s-ar fi putut înșela promulgând o lege, sau că, revenind la sentimente mai drepte, o respinge? Știm prea bine, chiar legile lui Lycurgues nu au fost ele corectate de lacedemonieni, iar autorul lor nu a fost afectat de o durere așa de mare încât și-a făcut dreptate el însuși lăsându-se să moară de foame, retrăgându-se departe de lume? – 7. Iar voi înșivă, în fiecare zi, atunci când lumina experienţei luminează întunericul învechiturilor, nu scotociți și nu umpleți tot orașul, iar în confuzia legilor voastre, luând securea penei voastre nu aduceți modificările necesare? – 8. Legea lui Papias, lege fără sens și absurdă, care forța să se procreeze copii înaintea vremurilor fixate pentru căsătorie prin legea Iulia, în ciuda autorității dobândite de-a lungul vremii, nu a fost abrogată în trecut de Sever, cel mai hotărât dintre împărați? Apoi, mai existau alte legi ce permiteau creditorilor să-i taie în bucăți pe debitorii condamnați; într-un sentiment comun, această lege cruntă a fost abolită mai târziu. Pedeapsa cu moartea a fost comutată în notă de infamie; s-a făcut apel la confiscarea bunurilor și s-a preferat ca roșul sângelui să se transforme în roșeața rușinii de pe fața debitorului decât să fie vărsat.

10. Câte legi, care trec neobservate până azi, vă mai rămân de modificat? Ele nu sunt protejate nici de numărul anilor, nici de demnitatea autorilor lor, ci doar de dreptate. Iată de ce, atunci când sunt recunoscute nedrepte, sunt condamnate pe drept, chiar dacă ele erau cele care condamnau. – 11. Dar iată că le numesc nedrepte! Cu atât mai mult atunci când ele condamnă un nume, trebuie să le numim nedrepte; dacă ele condamnă fapte, atunci de ce ele pedepsesc faptele noastre doar din cauza numelui, în vreme ce la alții condamnă crime dovedite prin fapte nicidecum prin nume? Practic incestul: de ce nu se face o anchetă? Sau infanticidul: de ce nu mi se smulge o mărturisire prin tortură? Sau săvârșesc o crimă împotriva zeilor, împotriva Cezarilor: de ce nu sunt auzit, deoarece mă pot apăra? – 12. Nicio lege nu se împotrivește examinării faptelor care sunt interzise, deoarece judecătorul nu este în măsură să pedepsească dacă nu recunoaște că am comis ceea ce nu ne este permis, la fel cum un cetățean nu poate fi fidel față de o lege dacă nu știe ceea ce legea respectivă pedepsește. – 13. Nu este de ajuns ca doar legea să fie cea care cântărește dreptatea ei; ea trebuie să se confrunte cu cei care sunt chemați să asculte de ea. Însă o lege este suspectă atunci când nu este supusă examinării; este tiranică atunci când impune fără a fi examinate faptele.

Capitolul IV

1. Pentru a merge până la originea legilor de acest fel, exista un decret din vechime care interzicea ca un zeu să fie consacrat de un împărat dacă nu trecuse mai întâi de senat. M. Aemilius a aflat asta despre zeul său Alburnus. Este încă un aspect de folos cauzei noastre: la voi, buna dispoziție a omului este cea care decide cu privire la divinitate. Dacă nu zeu nu este pe placul unui om, nu va putea fi zeu; iată așadar că omul ar trebui să fie de bun augur zeului. – 2. Deci, Tiberiu, în timpul domniei căruia numele de creștin a intrat în lume, a făcut un raport senatului cu privire la faptele care s-au petrecut în Siria-Palestina, fapte prin care se revelaseră acolo dumnezeirea lui Cristos, iar el le-a aprobat primul prin mărturia lui. Senatul, considerându-le drept suspicioase, le-a refuzat. Cezar a continuat în intenția lui și chiar a început să-i amenințe cu moartea pe acuzatorii creștinilor. – 3. Consultați analele voastre și veți afla că Nero este primul care s-a ridicat cu sabia imperială împotriva adepților noștri aflați în plină efervescență la Roma. Că un asemenea împărat să ia o astfel de inițiativă pentru a ne condamna, este pentru noi un titlu de glorie. Fiindcă cine-l cunoaște pe Nero poate înțelege că ceea ce un Nero a condamnat nu poate fi decât un mare bine. – 4. Domitian a făcut și el o încercare, acest demi-Nero prin cruzime, însă deoarece îi mai rămânea ceva uman în el, renunţă repede la proiectul său și chiar i-a rechemat pe cei care fuseseră trimiși în exil. Așa au fost întotdeauna persecutorii noștri, oameni nedrepți, nelegiuiți, urâcioși; chiar voi aveți tendința de a-i condamna și-i rechemați pe cei condamnați de ei.

5. Însă printre atâția împărați care au urmat până în zilele noastre, dintre toți cei care arată respect față de legile divine și umane, dați-mi doar un nume care să fi declarat război creștinilor! – 6. Noi, dimpotrivă, putem aminti printre ei un protector al creștinilor; dacă vreți, căutați scrisoarea lui Marc-Aureliu, acest împărat foarte înțelept, în care susține că setea cruntă care destrăma armata din Germania a fost potolită de o ploaie căzută, din întâmplare, la rugăciunile soldaților creștini. Dacă nu a revocat explicit edictul de persecuție, a neutralizat public efectele într-un alt fel, amenințându-i pe acuzatori cu o pedeapsă, și chiar cu o pedeapsă foarte cruntă. – 7. Ce trebuie așadar să credem despre aceste legi care sunt aplicate împotriva noastră doar de împărați nelegiuiţi, cruzi, infami, extravaganți, netrebnici, pe care Traian le-a ocolit în parte, interzicând căutarea creștinilor, pe care un Vespasian nu le-a aplicat niciodată, chiar dacă a fost distrugătorul evreilor, la fel niciodată un Hadrian, un scrutător curios al lucrurilor, niciodată un Antonin cel Pios, niciodată un Verus. – 8. Și totuși, nechibzuiții ar fi trebuit, desigur, să fie exterminați de cei mai buni împărați, dușmanii lor naturali, decât de semenii lor.

Capitolul VI

1. Aș dori acum ca acești protectori foarte religioși și învingători ai legilor și ai instituțiilor naționale să-mi răspundă cu privire la fidelitatea lor, respectul lor și ascultarea lor față de senatorii-consulți ai părinților lor; oare nu a abandonat niciunul, nu s-au îndepărtat de niciunul, nu au lăsat la o parte în uitare chiar regulile cele mai necesare și cel mai în măsură să mențină disciplina morală? – 2. Ce-au devenit așadar aceste legi care condamnau luxul și ambiția proastă, care interziceau să se cheltuiască mai mult de 100 de ași pentru o masă și să nu se servească mai mult de o pasăre, dar nici aceasta nu trebuia să fie prea grasă; acele legi care exclud din senat un patrician, fiindcă avea 10 livre de arginți, ca și cum ar fi fost o dovadă grăitoare a ambiției lui prostești; care porunceau să fie demolate numaidecât teatrele ridicate în scopul de a corupe moravurile; care nu permiteau să fie uzurpate fără motiv însemnele demnitarilor și a nobilimii din naștere și să rămână nepedepsiți cei care făceau așa ceva? – 3. Văd, într-adevăr, că acuma masa merită numele de masă centenară, deoarece costă 100 de sesterți, iar banii sunt convertiți în meniuri alese, nu zic la senatori, dar și la cei izbăviți din sclavie și la cei cărora încă li se mai aplică lovituri cu biciul. Văd de asemenea că un singur teatru pe oraș nu este suficient și că teatrele nu sunt descoperite. Pentru a împiedica, chiar și iarna, ca spectatorilor înflăcărați să le fie frig, lacedemonienii au inventat primii, pentru a participa la jocuri, niște mantale călduroase. Mai văd de asemenea că printre matroane și prostituate nu mai există nicio diferență în ce privește îmbrăcămintea.

4. Cât privește femeile, au fost depășite acele reglementări ale strămoșilor voștri care protejau modestia și cumpătarea. În trecut, nicio femeie nu purta aur, decât la un singur deget, în care soțul implantase inelul nupțial ca o garanție; femeile se abțineau de la vin, astfel încât apropiații lor au făcut să moară de foame o matroană fiindcă deschisese porțile unei magazii de provizii; în vremea lui Romulus, o femeie nu a făcut decât să deguste vinul și Metennius, soțul ei, a ucis-o pe loc. – 5. Tot astfel, era o obligație pentru femei să îmbrățișeze părinții ei, pentru a putea fi judecate după alena lor. – 6. Ce-a devenit această fecunditate străbună a căsătoriilor, fericită înșiruire de moravuri, datorită cărora, aproape 600 de ani de la fondarea Romei, nicio casă nu a cunoscut divorțul? Astăzi, dimpotrivă, femeile au toate membrele împodobite cu aur, nu îndrăznesc să mai îmbrățișeze părinții fără teamă din cauza vinului consumat; cât despre divorț, a devenit obiectul dorințelor lor și ca un rod al căsătoriei!

7. Iar decretele înțelepte ale părinților voștri, cu privire la zeii voștri, chiar voi le-ați abolit, voi care ziceți că sunteți atât de respectuoși față de ei! Venerabilul Liber Bacchus cu misterele lui a fost alungat de consuli în urma deciziei unui senatus-consult, nu doar din Roma, dar și din întreaga Italie. – 8. Serapis și Isis și Harpocrate cu Cynecephala lor au fost ținuți departe de Capitol, adică alungați din adunarea zeilor, de consulii Pison și Gabinius, care cu siguranță nu erau creștini. Acești consuli chiar au răsturnat altarele lor și i-au alungat pe acești zei vrând să oprească dezordinea acestor nelegiuite și zădarnice superstiții. Voi i-ați readus din exil și le-ați încredințat maiestatea supremă.

9. Unde este religia, unde este cinstirea pe care voi ați decretat-o strămoșilor voștri? Prin astuția voastră, prin felul vostru de a trăi, prin gusturile voastre, prin sentimentele voastre, în fine, chiar prin limbajul vostru, i-ați renegat pe strămoșii voștri. Nu încetați să-i adulați pe bătrâni, însă zi după zi voi schimbați felul vostru de a trăi. Putem vedea din acest comportament al vostru că, îndepărtându-vă de instituțiile strămoșilor voștri, rețineți și păstrați ceea ce nu ar trebui să rețineți și să păstrați și nu păstrați ceea ce ar trebui să păstrați. – 10. Există o tradiție a părinților voștri pe care până acum se pare că ați păstrat-o cu fidelitate și îi acuzați pe creștini că o disprețuiesc, atrag atenția aici asupra zelului vostru pentru cultul zeilor, în care antichitatea a căzut în cea mai cutremurătoare eroare. Însă eu voi arăta, la momentul potrivit, că chiar și această tradiție este la fel de disprețuită, neglijată, abolită de voi, chiar în ciuda autorității strămoșilor voștri, chiar dacă voi nu ați reconstruit altarele lui Serapis, devenit un zeu roman, chiar dacă voi jertfeați furiile voastre lui Bacchus, devenit un zeu italic. – 11. Într-adevăr, acum voi răspunde acuzației bine cunoscută, aceea de săvârși în secret crime oribile, pentru ca mai apoi să-mi pregătesc calea să pot aborda și acuzațiile cu privire la crimele publice.

Capitolul VII

1. Suntem, ni se spune, niște criminali din cauza unei ceremonii sfinte care ar consista în a jertfi un copil și a-l mânca, iar după masă am săvârși incesturi, fiindcă niște câini, dresați să răstoarne lămpile și lumânările aprinse, sunt complicii noștri care ne introduc în întuneric, ferindu-ne astfel de rușinea zilei când facem ademenea fapte nelegiuite. Însă noi o spunem de fiecare dată și totuși ceea ce de atâta vreme se spune despre noi, nu sunteți în stare să demonstrați. Demonstrați-ne deci, dacă voi credeți așa ceva, sau să nu credeți, dacă nu reușiți să demonstrați. – 2. Tăcerea voastră însăși dovedește, împotriva voastră, că nu există nimic real în ceea ce nu îndrăzniți să dovediți voi înșivă. Este o muncă ingrată pe care voi o impuneți călăilor împotriva creștinilor: să-i forțeze să spună nu ceea ce fac, ci să nege ceea ce sunt.

3. Învățătura noastră, după cum am spus mai sus, își are originea în vremea împăratului Tiberiu. Adevărul a fost detestat chiar de la început: de îndată ce s-a ivit, a fost considerat drept dușman. Câți străini religiei noastre, atâţia dușmani: în particular printre evrei din ură, printre soldați din nevoie de atrocități, chiar printre slujitorii noștri prin natura lor. – 4. În fiecare zi suntem înconjurați, în fiecare zi suntem trădați, și deseori, chiar în interiorul întrunirilor și adunărilor noastre, suntem victime ale violenței. – 5. Cine așadar poate să dea mărturie despre gemetele acelui copil jertfit, după cum spuneți? Cine a păstrat, pentru a arăta judecătorilor, buzele pline de sânge, cum erau ale Ciclopilor și Sirenelor? Ați surprins cumva pe chipul soțiilor voastre creștine ceva urme nelegiuite? Cine deci, descoperind asemenea fapte, le-a ținut ascunse și a vândut secretul său, aducând în același timp autorii lor înaintea tribunalelor? Dacă ne mai ascundem încă, crimele pe care le facem când au fost scoase la lumina zilei?

6. Sau mai bine zis, cine le-a putut dezvălui? Într-adevăr, nu cei vinovați au putut face așa ceva, desigur, deoarece regula formală a tuturor misterelor impune o tăcere inviolabilă. Misterele din Samothracia și din Eleusis sunt ținute secrete, cu atât mai mult sunt misterele a căror dezvăluire ar provoca răzbunarea oamenilor, așteptând răzbunarea lui Dumnezeu? – 7. Așadar, dacă creștinii nu s-au putut trăda pe ei înșiși, trebuie să admitem că trădătorii sunt printre cei străini religiei noastre. Dar de unde știu acești străini despre misterele noastre, fiindcă întotdeauna inițierea la tainele noastre, chiar și inițierea la lucrurile pioase, îi îndepărtează pe necreștini și nu admite martori, decât poate atunci când ni se spune că necredincioșii se tem mai puțin?

8. Natura renumelui nostru este cunoscută de toți. Această expresie este de la voi: „Renumele este un flagel mai rapid decât toate celelalte” (Virgilius, Eneide IV, 174). De ce renumele este oare un flagel? Să fie oare datorită rapidității lui, fiindcă dezvăluie tot, sau pentru că este cel mai adesea mincinos? Chiar și atunci când transmite ceva adevărat, nu poate fi scutit de suspiciunea de minciună, fiindcă deformă adevărul, fie prin adăugire, fie prin tăiere. – 9. Mai mult, natura lui este astfel constituită încât nu poate exista decât bazându-se pe minciună și nu există decât atâta vreme cât nu dovedește ceea ce spune. Într-adevăr, în momentul în care a dovedit spusele, încetează de a mai exista și, ca și cum ar împlini slujba de mesager, transmite un fapt: atunci avem un fapt dovedit, este o faptă raportată. – 10. Și nu s-ar mai spune, de pildă: „Se zice că asta s-a petrecut la Roma”, nici „Zgomotul se răspândește că cutare a obținut, prin decizia guvernului, o provincie”, ci: „Asta a avut loc la Roma”.

11. Renumele, nume incert, nu poate exista acolo unde există certitudinea. Oare din întâmplare ar putea crede cineva renumele, dacă nu este nechibzuit? Nu, deoarece înțeleptul nu se bizuie pe incert. Fiecare își poate da seama de asta: indiferent care ar fi întinderea pe care este răspândit, indiferent care ar fi siguranța lui, desigur doar unul este cel care i-a dat naștere într-o zi. – 12. Apoi renumele se răspândește din gură în gură, din ureche în ureche, ca printre niște canale, iar viciul inerent acestei umile semințe este răspândit atât de tare prin zvonurile care circulă așa de rapid, încât nimeni nu se mai întreabă dacă prima gură nu a semănat cumva minciuna, lucru ce se întâmplă adesea din cauza unei gelozii naturale, sau din cauza unor suspiciuni nesăbuite, sau chiar din cauza plăcerii de a minți, ceea ce nu este ceva extraordinar, ci înnăscut la mulți.

13. Din fericire timpul dezvăluie toate; proverbele voastre și expresiile voastre stau drept mărturie și este o dispoziție a naturii care a dorit ca nimic să nu rămână prea multă vrem în ascuns, nici chiar ceea ce renumele nu a reușit să dezvăluie. Așadar, este ceva natural ca de mult timp doar renumele să fie martor la crimelor creștinilor. Doar el este cel invocat drept denunțător împotriva noastră; însă zgomotele pe care le-a răspândit într-o zi împotriva noastră și pe care cu timpul le-a dovedit până a ajunge să facă admisă o opinie generală, nu au putut, până acum, să le dovedească.

Capitolul VIII

1. Ca să facem apel la mărturia naturii împotriva acelora care susțin că trebuie crezute asemenea zgomote, să presupunem că am propune cu adevărat o răsplată a acestor rele, că viața veșnică este cea care ne este promisă. Vă cer doar să credeți acum. Mă întreb cu privire la acest subiect: tu, care crezi, gândești că chiar merită să ajungi în viața veșnică având conștiința încărcată cu asemenea crime? – 2. Poftim, înfige lama cuțitului în trupul plăpând al acestui copil, care nu este dușmanul nimănui, care nu este vinovat împotriva nimănui, care este copilul tuturor; sau, în cazul în care un altul ar face acest lucru, tu, mergi și vezi acest om care moare înainte de a-și fi trăit viața; așteaptă pentru ca acest suflet, aflat încă la început, să plece din trup, adună sângele, înmoaie pâinea, statură-te cu asemenea deliciu. – 3. În timpul mesei numără locurile, cel al mamei tale, al surorii tale; notează-le cu grijă, pentru ca să nu te înșeli atunci când câinii vor da năvală și vor stinge lumânările, făcând să cadă întunericul. Fiindcă te vei face vinovat de un sacrilegiu, dacă nu săvârșești un incest.

4. Inițiat la asemenea mistere, îmbrăcat cu acest sigiliu, vei trăi veșnic. Răspunde-mi, te rog, dacă nemurirea merită un asemenea preț. Dacă nu merită, atunci nu trebuie să credem toate acestea. Chiar și atunci când poate vei crede, îți spun că nu ai dori; chiar când vei dori, îți spun că nu ai putea. Atunci de ce alții ar putea, dacă voi nu puteți? De ce voi nu ați putea, dacă alții pot? – 5. Suntem constituiți altfel, după cum se vede, decât Cynopenneii sau decât Sciapozii; dinții noștri sunt dispuși altfel, avem o constituie diferită cu privire la pasiunea incestuoasă. Tu, care crezi asemenea orori săvârșite de un om, le poți face și tu; și tu ești un om, cum sunt creștinii. Tu, care nu ești în măsură să faci așa ceva, atunci nici nu trebuie să crezi că alții ar face. Într-adevăr, un creștin este un om ca tine.

6. „Însă, veți replica voi, aceste crime le fac cei ignoranți dintre voi, le impuneți așa ceva”. Ei nu știu, într-adevăr, că se spune așa ceva despre creștini! Ei ar trebui, fără îndoială, să respecte aceste lucruri și să se asigure de adevărul lor făcând apel la vigilență? – 7. Dar cei care vor să fie inițiați obișnuiesc, cred eu, să meargă mai întâi să-l întâlnească pe „părintele tainelor” și să stabilească împreună cu el pregătirile necesare. Atunci le spune: „Va trebui un copil, încă prunc, care nu știe ce este moartea, care să surâdă văzând lama cuțitului; apoi, trebuie pâine pentru a strânge sângele care curge; în plus, mai trebuie candelabre, lămpi și câțiva câini obișnuiți cu carnea și cu sângele, pentru a le răsturna și a stinge luminile. Îndeosebi, va trebui să vii cu mama și cu sora ta”. – 8. Și dacă ele nu vor să vină, sau dacă neofitul nu are nici mamă nici soră? Câți creștini nu sunt singuri în familia lor? Nu vei fi, presupun, un creștin conform regulilor, dacă nu ai nici soră, nici mamă? „Și ce se va întâmpla dacă toate aceste pregătiri se fac fără știința neofiților?” Fără îndoială vor învăța mai apoi și vor suporta așa ceva și se vor obișnui să închidă ochii! – 9. „Se tem să nu fie pedepsiți, dacă vor spune ce au văzut? Însă, spunând, vor merita să fie protejați de voi, dar preferă să moară decât să trăiască cu o asemenea conștiință încărcată! Hai să fie! Să spunem că le este teamă; atunci de ce perseveră? Este în natura lucrurilor, într-adevăr, ca cineva să nu dorească să continue a fi ceea ce nu ar fi fost, dacă nu ar fi știut ceea ce era.

Capitolul IX

1. Ca să reformulez și mai bine aceste calomnii, voi arăta că voi sunteți cei care săvârșiți asemenea crime, uneori în public, alteori în secret, și poate din acest motiv sunteți îndemnați să credeți așa ceva despre noi. – 2. I se jertfeau lui Saturn copii, în Africa, până în timpul proconsulatului lui Tiberiu, care i-a expus chiar pe preoții acestui zeu, legați vii de copaci chiar în templul lui, care acopereau asemenea crime cu umbra lor, precum tot atâtea cruci false; iau drept martor pe tatăl meu care, soldat fiind, a executat un asemenea ordin al proconsulului. – 3. Dar chiar și astăzi, acest sacrificiu criminal continuă în secret. Creștinii nu sunt singurii care vă condamnă; nu există crimă care să poată fi ascunsă definitiv; nu există zeu care să-și schimbe moravurile. – 4. Saturn, care nu și-a cruțat proprii lui copii, a continuat cu atât mai mult să nu cruțe copiii străinilor, pe care părinții lor veneau să-i ofere ei înșiși, achitându-se „de bună voie” de o dorință și mângâindu-și copiii, pentru a-i împiedica să plângă atunci când erau sacrificați. În definitiv, există o mare diferență între un simplu omicid și un patricid.

5. La gali erau sacrificați bărbați în toată firea lui Mercur. Las imaginației voastre să vă închipuiți și tragediile din Tauridia. Vedeți: în acest oraș atât de religios, descendenți pioși ai lui Enea, există un anume Jupiter, care în zilele consacrate lui i se stropește statuia cu sânge uman. „Da, însă este sângele unui criminal”, îmi veți spune. Ei bine, asta înseamnă că nu este sânge uman? Oare lucrul acesta nu este la fel de rușinos deoarece este sângele unul răufăcător? Ceea ce este sigur cel puțin este faptul că sângele lui este vărsat după ce a comis un omicid. Oh! Acest Jupiter este de-a dreptul creștin, și de-a dreptul fiul unic al tatălui său prin cruzimea lui!

6. Dar, fiindcă un infanticid rămâne un infanticid, prea puțin ne pasă că este comis în cadrul unei ceremonii sacre sau din simplu capriciu; excluzând totuși diferența ce o face paricidul, mă voi adresa acum poporului. Câți dintre oamenii aceștia care sunt în jurul nostru și care sun pătați cu sânge de creștini, câți din guvernatorii noștri, față de voi atât de drepți și atât de dârzi cu noi, doriți să-i ating în conștiința lor, zicându-le că ei omoară copiii care tocmai au venit pe lume? – 7. Și deoarece există totuși o diferență cu privire la felul morții, vă voi spune că, desigur, este mult mai crunt să-i îneci în apă sau să-i expui frigului, foametei și câinilor, decât să-i sacrifici; moartea cu lama cuțitului o mai putem închipui pentru un bărbat în putere. – 8. În ce ne privește, omuciderea ne este interzisă o dată pentru totdeauna, nu ne este permis nici măcar să suprimăm viața unui copil doar zămislit în sânul mamei, în timp ce trupul său ia formă prin circulația sângelui. Este un omicid anticipat acela de a împiedica să se nască un copil și nu contează că i se curmă zilele după naștere,  sau că este distrus atunci când este conceput. Vorbim deja despre o ființă care va deveni om; la fel cum, orice fruct se află deja în sămânță.

9. Pentru a reveni la această masă cu sânge și meniuri de acest gen, demne de o tragedie, vedeți dacă nu se spune undeva, cred că în Herodot, că unele nații, pentru a sigila un tratat, și-au făcut rost de sânge extras din brațe pe care ambele părți trebuiau să-l bea. Înaintea lui Catilina a existat de asemenea un fel de aperitiv de acest fel. Se mai spune că la unele popoare ale sciților trupurile morților sunt mâncate de rudele lor. – 10. Dar mă duc prea departe. Chiar în zilele noastre, la voi, sângele extras din pulpa deschisă și scurs în pumni este dat drept băutură credincioșilor din Belonia pentru inițierea lor. De asemenea, cei care, într-o luptă de gladiatori în arenă, au băut cu nesaț, pentru a se vindeca de o boală de epilepsie, sângele cald care curgea din gâtlejul criminalilor străpunși, unde sunt ei, oare nu tot la voi? – 11. Tot la fel și cei care se hrănesc mâncând carnea animalelor sălbatice care ajung în arenă, care înfulecă carnea unui mistreț sau a unui cerb. Acest mistreț, bătându-se, s-a pătat cu sângele omului pe care l-a zdrobit; acest cerb este deja mort, tăvălit prin sângele unui gladiator. Se caută până și membrele urșilor care încă nu au reușit să digere carnea oamenilor mâncați; este un om care se înfulecă din carnea ce s-a hrănit cu un alt om. – 13. Voi, cei care mâncați toate acestea, cât de puțin vă îndepărtați de pretinsele ospețe ale creștinilor! Iar cei care, dintr-o pasiune monstruoasă, aleargă după membre omenești, sunt mai puțin vinovați fiindcă le mănâncă de vii? Nu prin sânge uman au fost oare inițiați la asemenea fapte nelegiuite, deoarece beau ceea ce trebuie să devină sânge? Cu siguranță nu sunt copii, sunt oameni în toată firea cei care sunt mâncați la voi!

13. Rușinați-vă așadar de orbirea voastră înaintea noastră, a creștinilor, care nu admitem și nu permitem nici chiar sângele animalelor în meniurile noastre pentru mâncare și din acest motiv noi nu consumăm animalele care au fost sugrumate sau care au murit liniștite, pentru ca astfel să nu ne spurcăm cu sângele care a rămas închis în trupul animalului care a murit. – 14. De aceea, unul din mijloacele folosite pentru a-i pune pe creștini la încercare este acela de a-i pune înaintea cârnaților umpluți cu sânge, fiind convinși că acest lucru le este interzis și că este un mijloc prin care sunt îndepărtați de pe calea cea dreaptă. Cum puteți crede așadar că acești oameni care nu suportă sângele animalelor – un lucru de care sper să vă fi convins – pot fi oare însetați după sânge uman? Sau poate vouă înșivă, din experiență, vi se pare că acest sânge este mai plăcut la gust! – 15. Acest sânge trebuia folosit așadar pentru a-i pune la încercare pe creștini, precum și recipientul sacrificiului, care este cutia cu tămâie. Astfel vor fi, într-adevăr, convinși de a fi creștini, dorind în același timp să guste din sângele uman și refuzând să sacrifice; dimpotrivă, ar trebui să nege că sunt creștini dacă nu ar gusta, cum ați face voi dacă ei ar sacrifica. Desigur, sângele uman nu vă trece cu vederea când interogați prizonierii și când rostiți sentința lor.

16. Apoi cine sunt, așadar, incestuoși mai mult decât cei cărora Jupiter însuși i-a învățat incestul? Perșii au relații cu mamele lor: Ctesias spune asta. Macedonienii sunt și ei suspecți, fiindcă, văzând pentru prima dată tragedia lui Oedip, durerea regelui incestuos i-a făcut să râdă și au început să strige: Ηλαυνε εἰς τὴν μητέρα. – 17. Gândiți-vă acuma, cât de ușoare sunt greșelile care conduc la săvârșirea incestelor atunci când ocaziile de destrăbălare sunt înmulțite în public! Mai întâi îi expuneți pe copiilor voștri pentru ca ei să fie primiți, din compasiune, de un străin în trecere, sau voi îi educați ca să fie adoptați de niște părinți mai buni. Familia lor le devine străină și este inevitabil ca într-o zi să nu-și mai amintească de adevărata lor familie. Deîndată ce eroarea s-a înrădăcinat, când ocazia incestului se prezintă, familia cade sub vinovăția acestei crime. – 18. În sfârșit, în orice loc, pe voi, printre străini, dincolo de mări, patima vă însoțește și nenorocirile care le face peste tot pot, cu ușurință, fără să vă dați seama, să vă facă să procreați undeva în lume copii chiar cu rudeniile voastre, astfel încât asemenea copii risipiți prin lume, prin relațiile care se leagă între oameni, să cadă peste autorii lor, fără ca, în ignoranța lor că ar avea părinți incestuoși, să-i recunoască. – 19. Noi, dimpotrivă, suntem scutiți de o asemenea eventualitate datorită unei curății vigilente și perseverente și, atâta vreme cât suntem la adăpostul dezmățului și oricărui exces în afara căsătoriei, suntem la adăpost de posibilitatea unui incest întâmplător. Mulți dintre noi, pentru a fi mai siguri, îndepărtează orice pericol al unei asemenea erori practicând continența feciorelnică, bătrâni și copii deopotrivă. – 20. Dacă voi credeți că faceți asemenea crime, vă puteți da seama cu ușurință că la noi creștinii asemenea lucruri nu există cu desăvârșire. Cu aceiași ochi veți putea vedea și incestul vostru și curăția noastră. Dar există două feluri de orbire care conviețuiesc în armonie la voi: a nu vedea ceea ce este și a crede că vedeți ceea ce nu este. Acest lucru îl voi arăta în cele ce urmează. Acum vreau să ajung la greșelile de care suntem acuzați că le facem în public, la lumina zilei, în văzul tuturor.

Capitolul X

1. „Nu aduceți cinstire zeilor, ziceți voi, și nu aduceți jertfe pentru împărați”. Ce să înțelegem din aceste acuze? Doar faptul că noi nu aducem sacrificii în cinstea altora fiindcă ne este interzis să sacrificăm zeilor și asta deoarece, o dată pentru totdeauna, noi suntem sub interdicția de a aduce jertfe și cinstire zeilor. De aceea suntem urmăriți fiind acuzați de sacrilegiu și de lezmajestate. Aici se află punctul central al întregii noastre cauze și, cu siguranță, ar merita să fie aprofundat de voi, dacă nu ar exista prejudecata sau nedreptatea care ne judecă, fiindcă prima nu se ocupă de adevăr, iar cealaltă respinge adevărul.

2. Zeii voștri, noi am încetat să-i mai cinstim din momentul în care am descoperit că nu sunt zei adevărați. Așadar, ceea ce ar trebui să ne cereți ar fi faptul să vă demonstrăm că nu sunt zei și, prin consecință, nu trebuie să li se aducă cinstire, deoarece cinstirea nu este rezervată decât zeilor. Tot la fel, creștinii nu ar trebui să fie pedepsiți decât dacă s-ar dovedi că cei cărora ei refuză să le aducă cinstire, în credința că nu sunt zei, sunt cu adevărat zei. – 3. Însă pentru noi, ziceți voi, ei sunt zei. Haideți să facem apel la conștiința voastră; ea să fie cea care judecă, ea să fie cea care dă sentința, dacă ea poate nega faptul că toți zeii voștri au fost oameni mai întâi! – 4. Iar dacă și ea neagă asta, atunci va fi convinsă atât de monumentele din antichitate, de la care deține cunoașterea zeilor și care stau drept mărturie până în zilele noastre, cât și din orașele unde s-au născut zeii, dar și din țările unde au lăsat urme ale faptelor lor, unde ni se arată până și mormintele lor.

5-6. Ar trebui să trec acuma în revistă toți zeii voștri, atât de numeroși și diferiți, noi și din antichitate, barbari sau greci, romani sau străini, captivi sau adoptivi, particulari sau comuni, masculini sau feminini, de la sate sau din orașe, marini sau războinici? Ar fi un act de bravură să le putem enumera chiar și numai numele lor. Pentru a rezuma voi spune pe scurt – și voi face asta nu pentru a vi-i face cunoscuți, ci pentru a vi-i reaminti, fiindcă dați impresia că i-ați uitat – că înaintea lui Saturn nu există la voi niciun alt zeu; la el se află originea a tot ceea ce este mai bun și mai cunoscut în materie de divinitate. Așadar, ceea ce a fost stabilit despre autorul zeilor voștri se va aplica de asemenea și descendenților lui. – 7. Saturn deci, dacă mă raportez la ceea ce documentele scrise spun despre el, nu este amintit altfel decât ca un om, atât de Diodor Grecul, cât și de Thallus, de Cassius Severus, de Cornelius Nepos, dar și de vreun alt autor care să fi vorbit despre antichități religioase. Dacă mă refer la ceea ce ne spun izvoarele istorice nu găsesc altele mai credibile și mai sigure decât în Italia, unde Saturn, după numeroase expediții și după sejurul lui în Attica, s-a stabilit și a fost primit de Janus, sau, după cum preferă salienii, de Janis. – 8. Muntele unde a locuit el a luat numele de Muntele lui Saturn – Mons Saturnius – iar orașul a cărei hotare le-a marcat el poartă până astăzi numele Saturnia; întreaga Italie, în sfârșit, după ce a primit numele de Oenotria, purta numele de Saturnia. El a fost cel care a inventat tableta de scris și monedele marcate cu o efigie, tocmai de aceea el este cel care prezidează tezaurul public. – 9. Și totuși, dacă Saturn este un om, cu siguranță s-a născut dintr-un om, cu siguranță nu este născut din întrunirea Cerului și a Pământului. Însă deoarece părinții lui erau necunoscuți, a fost numit cu ușurință fiul celor care pot fi cu siguranță părinții tuturor. Cine, în realitate, nu ar da Pământului și Cerului numele de tată și mamă, arătând astfel respect și venerație, sau pentru a se conforma unei tradiții generale, care ne spune că suntem necunoscuți și a celor care se prezintă dintr-o dată înaintea voastră ca fiind căzuți din ceruri? – 10. Deci, așa cum Saturn apărea pe neașteptate peste tot, a fost numit „fiul Cerului”, după cum vulgarul numește „fii ai Pământului” pe cei a căror origine este necunoscută. Mă rețin să spun că pe atunci oamenii duceau o viață atât de grosolană încât apariția cuiva necunoscut îi uimea atât de tare încât credeau că este o apariție divină, deoarece astăzi, oamenii devenind civilizați, consacră și așază în rândurile zeilor oameni a căror moarte este atestată și a căror morminte sunt printre noi, în mijlocul nostru. – 11. Dar să termin cu Saturn, chiar dacă am spus doar puține cuvinte. Voi arăta la fel că și Jupiter este un om, fiind fiul unui om și că toată seminția zeilor ieșiți din această familie este muritoare, fiind asemenea autorului ei.

Capitolul XI

1. Însă, neîndrăznind să negați faptul că acești zei erau oameni, ați preferat să susțineți că au devenit zei după moartea lor. Dar haideți să examinăm acum cauzele care au dus la această rezoluție. – 2. Întâi de toate, trebuie să admiteți existența unui zeu suprem, într-o oarecare măsură, proprietar al divinității, care ar fi putut schimba oamenii în zei. Într-adevăr, zeii voștri nu ar fi putut să-și atribuie ei înșiși divinitatea pe care nu o aveau și nimeni altul nu le-ar fi putut-o oferi celor care nu o aveau, dacă nu o aveau ei înșiși. – 3. Dacă, dimpotrivă, nu exista nimeni care ar fi putut să-i facă zei, în zadar susțineți că zeii voștri au devenit zei, deoarece eliminați chiar autorul lor. Cu siguranță, dacă nu ar fi putut să se facă zei ei înșiși, niciodată n-ar fi luat condiția umană având puterea să piardă o condiție mai bună. – 4. Așadar, dacă există o ființă care poate face zei, revin acuma la examinarea motivelor ce le avea de a schimba oameni în zei; însă nu văd niciunul; doar cine știe, poate că zeul cel mare să fi avut nevoie de slujitori și de ajutoare pentru a îndeplini funcțiile lui divine. Dar, în primul rând, ar fi nedemn de el să aibă nevoie de ajutorul cuiva, mai ales de al unui mort, fiindcă ar fi fost mult mai vrednic pentru el să-și creeze un zeu de la începuturi, știind că va avea nevoie de ajutorul unui mort. – 5. Dar încă nu văd de ce ar fi avut nevoie de un asemenea ajutor. În fine, închipuiți-vă că acest organ imens, care este lumea ce o avem sub ochii noștri, nu este născut și nici făcut, conform opiniei lui Pitagora, sau că este născut și că a fost făcut, conform lui Platon; ceea ce este sigur este faptul că după formarea lui s-a găsit, o dată pentru totdeauna, dispus, având tot ceea ce îi este necesar, ordonat după regulile rațiunii. Principiul care a dat perfecțiune la toate nu ar putea fi imperfect. – 6. Nu era nevoie nicidecum de un Saturn și nici de seminția lui Saturn. Simpli în gândire sunt oamenii care nu cred că, de la începuturi, ploile cad din ceruri, stelele împart strălucirea lor, lumina strălucește, tunetele fac zgomote, Jupiter însuși s-a temut de fulgerele pe care voi le puneți în mâna lui; ba mai mult, toate roadele au ieșit în abundență din sânul pământului înaintea lui Liber, Ceres și Minerva; ce spun aici? înaintea primului om, fiindcă nimic din ceea ce este destinat păstrării și întreținerii omului nu a putut fi introdus decât după apariția lui pe pământ. – 7. În fine, nu se poate spune că acești zei au creat, ci că au descoperit toate cele necesare vieții. Ori, un lucru descoperit exista deja, iar ceea ce exista deja nu trebuie atribuit celui care l-a descoperit, ci aceluia care l-a creat, fiindcă exista înainte de a fi descoperit. – 8. În plus, dacă Liberiu este zeu fiindcă a făcut cunoscută via, ne-am comporta urât față de Lucullus care, pentru prima data, a adus cireșele din Pont și a răspândit dorința în toată Italia de a nu fi considerat ca zeul unui noi fruct, fiindcă el doar l-a făcut cunoscut. – 9. De aceea, dacă încă de la începuturi universul s-a păstrat, fiind dotat de tot ce este nevoie și fiind ordonat pentru totdeauna astfel încât să-și împlinească toate funcțiile, nu există, din acest punct de vedere, niciun motiv de asociere a omenirii cu dumnezeirea; într-adevăr, slujbele și puterile pe care voi le-ați repartizat între zeii voștri existau de la începuturi, chiar și fără ca voi să fi creat acești zei.

10. Însă voi recurgeți la un alt motiv și spuneți că dumnezeirea este o încurajare acordată pentru a răsplăti serviciile făcute. Și apoi spuneți, presupun, că acest zeu, făcător de zei, se distinge mai ales prin dreptatea lui, fiindcă nu dă la întâmplare răsplățile celorlalţi zei, nici fără să fi meritat, nici fără măsură. – 11. Așadar, doresc să trec în revistă meritele lor pentru a vedea dacă au fost de natură să-i ridice pe zeii voștri până la ceruri sau mai degrabă i-a scufundat în abisul Tartarului, pe care voi îl considerați, când vă convine, drept temnița pedepselor infernale. – 12. Căci acolo sunteți obișnuiți să-i locați pe toți aceia care s-au dovedit a fi vinovați de necredință față de părinții lor, pe cei violenți, pe ucigași, pe hoți, pe șmecheri și pe toți cei care se fac asemenea unuia din zeii voștri, fiindcă voi nu puteți dovedi că măcar unul dintre ei ar putea fi scutit de crime sau de vicii, doar dacă negați că el ar fi fost un om mai întâi.

13. Însă nenumăratelor motive care împiedică să negați că ei au fost mai întâi oameni se mai adaugă și caracterele ce nu ne permit să credem că ar fi devenit zei după moartea lor. Într-adevăr, dacă prezidați în tribunale pentru a-i pedepsi pe cei care se aseamănă lor, dacă toţi oamenii cinstiți se feresc de acest comerț, conversația, contactul cu cei răi și cu nelegiuiții, și, pe de altă parte, zeul suprem să-și fi asociat semenii lor maiestății lor, atunci de ce îi condamnați pe cei a căror colegi îi adorați? – 14. Este strigător la cer o asemenea nedreptate din partea voastră! Divinizații mai degrabă pe toți cei mai mari criminali ca să fiți pe placul zeilor voștri! Este o cinste pentru acești zei o asemenea încoronare a semenilor lor!

15. Dar, ca să lăsăm la o parte expunerea acestor nelegiuiri, să presupunem că ar fi fost cinstiți, integri și buni; câți oameni ați lăsat în infern, care ar fi meritat mai mult decât ei: un Socrate prin înțelepciune, un Aristide prin dreptate, un Temistocle prin reușitele lui militare, un Alexandru pentru măreția lui, un Policrat pentru fericirea lui, un Cresus pentru bogățiile lui, un Demostene pentru elocința lui! – 16. Cine, printre zeii voștri, este mai însemnat și mai înțelept decât Caton, mai drept și mai vigilent decât Scipion? Cine este mai mare decât Sylla, mai bogat decât Crassus, mai retor  decât Tullius? Cum n-ar fi fost mai vrednic pentru un zeu suprem să atingă asemenea oameni pentru a-i asocia dumnezeirii lui, el care, cu siguranță, îi cunoștea dinainte pe cei mai buni! S-a grăbit prea tare, presupun, și a închis cerurile o dată pentru totdeauna, iar acum se rușinează, desigur, să-i audă pe cei mai buni murmurând în infern.

Capitolul XII

1. Dar am spus destul despre asta, deoarece știu că atunci când vă voi arăta ce sunt zeii voștri, în realitate vă voi arăta de fapt, conform evidențelor, ceea ce ei nu sunt. Ori, cu privire la zeii voștri nu văd decât numele unor oameni care au trăit și au murit în trecut, nu aud despre ei decât fabule și atunci îmi explic tot cultul vostru în funcție de aceste fabule. – 2. Cât privește statuile lor, nu văd nimic altceva decât niște materie, soră cu vesela și cu mobilierul obișnuit din casele noastre; sau o materie care provine chiar din aceeași veselă sau din același mobilier și care-și schimbă destinația prin consacrare, datorită libertății artei, care îi dă o altă formă, însă într-un fel atât de grosolan și printr-o muncă atât de sacrilegă, încât noi creștinii, care suntem torturați tocmai din cauza zeilor voștri, aflăm astfel o consolare în suferințele noastre, văzându-i pe zeii voștri suportând, pentru a deveni zei, aceleași suplicii ca noi.

3. Voi îi atârnați pe creștini pe cruci, pe stâlpi. Ce statuie nu a fost făcută mai întâi din argilă bătută pe o cruce sau pe un stâlp? Trupurile zeilor voștri își încep existența pe o spânzurătoare! – 4. Știți unghiile de fier cu care despicați carnea de pe trupurile creștinilor. Dar și toate mădularele zeilor voștri sunt năpădite cu și mai multă violență de securi, de rindele și de lame metalice. Ni se taie capetele. Înaintea plumbului, sudurilor și cuielor, zeii voștri erau fără capete. Suntem aruncați la animale. Aceste animale sunt cele pe care voi le puneți lângă Liberiu, Cybela și Celestis. – 5. Suntem aruncați în foc: aceeași soartă este rezervată și zeilor voștri sub materia primă din care sunt făcuți. Suntem condamnați la mine: de acolo își au originea zeii voștri. Suntem izolați pe insule: pe una din aceste insule cutare zeu al vostru s-a născut sau a murit. Dacă toate acestea conferă un caracter divin oarecare, cei pe care voi îi pedepsiți sunt divinizați și trebuie să priviți torturile ca fiind apoteoza divinizării noastre.

6. Dar cu siguranță zeii voștri nu simt toate aceste ofense și suferințe pe care le îndură în timp ce sunt fabricați, la fel cum nu simt nici cinstirea pe care le-o dați. „Cuvinte hulitoare, injurii sacrilege”, ziceți voi. Tremurați, faceți spume de mânie! Voi sunteți cei care-l aplaudați pe Seneca vorbind despre superstițiile voastre în discursuri lungi și în termeni mult mai duri. – 7. Așadar, dacă noi nu adorăm statui și chipuri înțepenite, care sunt asemenea morților pe care-i reprezintă, și care nu-i înșală pe zmei, pe șoareci și pe păianjeni, faptul de a respinge o eroare, după ce a fost recunoscută, nu ar merita mai degrabă elogii decât pedepse? Într-adevăr, putem fi oare considerați drept oameni care aduc ofense zeilor care, suntem siguri, nu există? Ceea ce nu există nu suferă nicidecum, fiindcă chiar nu există.

Capitolul XIII

1. „Însă, ni se spune, pentru noi sunt zei”. Atunci cum se face că sunteți învinuiți a fi necredincioși, sacrilegi, nerespectuoși față de zeii voștri? Că-i neglijați pe acești zei a căror existență o susțineți, că-i distrugeți pe acești zei de care vă temeți, că vă bateți joc de acești zei înaintea cărora vă proclamați răzbunători? – 2. Judecați voi dacă nu spun adevărul. Mai întâi de toate, deoarece fiecare dintre voi adoră zeii săi, aduceți ofense, desigur, celor pe care voi nu-i adorați. Preferința dată unuia nu poate exista fără a fi potrivnici altuia, fiindcă nu există alegere fără dezaprobare. – 3. Așadar, îi disprețuiți pe cei pe care îi dezaprobați și pe care nu vă este teamă să-i ofensați dezaprobându-i. Efectiv, așa cum am spus mai sus în trecere, soarta fiecărui zeu depindea de judecata senatului. Un zeu nu era zeu dacă un om consultat asupra lui nu l-a dorit și dacă, nedorindu-l, l-a condamnat.

4. Zeii domestici, pe care voi îi numiți Lares, îi supuneți, într-adevăr, autorității domestice; îi angajați, îi vindeți, îi schimbați, făcând uneori o oală de gătit din Saturn, o oală cu găuri pentru strecurat din Minerva, în funcție de uzura lor sau dacă s-au spart din neatenția unuia dintre voi, chiar dacă multă vreme au primit cinstire, sau atunci când un slujitor al zeilor a simțit că nevoia domestică era mai de folos decât cinstirea adusă unui zeu anume. – 5. Cât privește zeii voștri publici, îi necinstiți cu aceeași autoritate de drept public: în sala de licitație sunt declarați datornici. Mergeți la Capitol, cum mergeți la piața de legume; de o parte și de alta auzi glasul unuia care strigă, îl vezi pe unul care plantează o legumă în pământ, iar chestorul dă verdictul: divinitatea este adjudecată celui care a oferit mai mult! – 6. Și totuși pământurile pe care se plătește tribut pierd din preț, oamenii supuși la impozitele de capitație pierd din stima lor, fiindcă aceste taxe sunt marca sclaviei. Dimpotrivă, cu cât zeii voștri plătesc mai mult tribut, cu atât sunt mai sfinți; sau mai bine zis, cu cât sunt mai sfinți, cu atât plătesc tribut mai mare. Măreția lor devine obiectul unui trafic detestabil; religia face înconjurul cluburilor de noapte cerșind. Aveți pretenția să vi se plătească, atât pentru a intra în incinta sacră cât și pentru a avea acces la altarul de jertfă; la voi zeii nu pot fi cunoscuți în mod gratuit, ei sunt puși la preț de vânzare.

7. Pentru a-i cinsti pe zeii voștri ce faceți mai mult decât atunci când vă cinstiți morții? Le ridicați temple la fel cum faceți pentru morți, altare ca și la morți. Văd aceleași atitudini și aceleași însemne pe statuile unora și altora: mortul, devenit zeu, își păstrează vârsta, profesiunea, ocupația. Care este diferența între ospățul lui Jupiter și o masă mortuară, între vasul pentru jertfe și vasul pentru abluțiunile funebre, între îmbălsămarea zeilor și îmbălsămarea morților? Este vorba despre aceleași ritualuri sacre.

8. Însă este natural să acordați împăraților defuncți cinstirea adusă divinității, deoarece le dați un asemenea cult pe când sunt încă în viață. Zeii voștri vă sunt recunoscători, ce zic?, se vor felicita văzând cum stăpânii lor devin egali cu ei. – 9. Dar când este vorba despre o Larentină, o curtezană – cel puțin dacă era Lais sau Phrynea! – pe care le adorați printre Junon, Cerese și Diane; când este vorba despre Simon Magul, căruia îi închinați o statuie cu această inscripție: „Zeului sfânt”; când este vorba despre nu știu ce zeu preferat, ieșit din școlile sclavilor de la curte, pe care îi faceți să intre în consiliul zeilor, atunci zeii din trecut, chiar dacă nu meritau mai mult, vor privi ca o ofensă din partea voastră faptul că ați permis altora ceea ce antichitatea le rezervase doar lor!

Capitolul XIV

1. Aș dori să trec, de asemenea, în revistă și ritualurile voastre. Nu vreau să vorbesc despre ceea ce faceți voi în timpul jertfelor voastre: nu sacrificați decât animale pe jumătate moarte, intrate în putrefacție și urât mirositoare; din victimele grase și sănătoase nu tăiați decât părțile mai neînsemnate, adică capetele și picioarele, părți pe care voi de obicei le dați sclavilor voștri și câinilor; din zeciuiala lui Hercule, nu puneți nici măcar o treime pe altarul lui. Voi lăuda mai degrabă dibăcia voastră de care dați dovadă rezervându-vă cel puțin o parte din ceea ce, în orice caz, este pierdut.

2. Dar dacă revin la cărțile voastre, care vă formează la înțelepciune și la îndatoririle oamenilor liberi, câte lucruri ridicole nu găsesc acolo! Zeii voștri au devenit importanți între ei din cauza locuitorilor din Troia și din Achenia care s-au bătut între ei ca niște gladiatori. Venus a fost rănită de săgeata unui muritor fiindcă dorea să-și salveze fiul, pe Ene, pe care Diomede era cât pe ce să-l omoare. – 3. Marte înlănțuit timp de 13 luni era gata să moară; Jupiter a suferit aceeași violență din partea altor locuitori cerești și ar fi fost ucis dacă nu ar fi fost salvat de un fel de monstru; uneori plânge moartea lui Sarpedon, alteori, fiind prins cu rușine de farmecul surorii lui, îi reamintește amantele lui din trecut, printre care niciuna, zice el, nu i-a trezit o pasiune atât de pătimașă. – 4. Apoi, care poet, după exemplul împăratului lui, nu a atacat cinstea zeilor? Unul îl abandonă pe Apollon gărzii de ostași a împăratului Admete; altul îl laudă pe Neptun în Laomedon ca fiind zidar iscusit. – 5. Există un poet foarte iscusit printre cei lirici, este vorba despre Pindar, care spune că Esculap a fost lovit de trăsnet din cauza cupidității lui, fiindcă el practica medicina într-un fel criminal. Jupiter a fost rău în acest caz, dacă lui i se atribuie trăsnetul; s-a arătat a fi inuman față de nepotul său și gelos față de acest medic iscusit. – 6. Aceste fapte, dacă sunt adevărate, nu ar trebui să fie dezvăluite, iar dacă sunt nefondate, nu ar trebui să fie inventate de oameni zeloși față de religia lor. Poeții tragici sau comici nu se stânjenesc să-i atribuie unui zeu nefericirile sau rătăcirile unei familii oarecare renumite.

7. Nu știu nimic despre filosofi, mulțumindu-mă să-l citez doar pe Socrate, care, pentru a-i face de râs pe zei, se jura pe un stejar, pe un țap și pe un câine. „Însă, îmi veți zice, Socrate a fost condamnat tocmai pentru că se străduia să distrugă zeii noștri”. Da, de multă vreme, sau mai bine zis dintotdeauna, adevărul este în neînțelegere cu ura. – 8. De altfel, atenienii s-au căit pentru sentința lor, iar mai târziu i-a lovit pe acuzatorii lui Socrate și i-au ridicat o statuie de aur într-un templu: abrogarea sentinței este o mărturie evidentă în favoarea lui Socrate. Dar și Diogene își permite nu știu ce fel de derâderi la adresa lui Hercule, iar Varron, acest cinic roman, pune în scenă 300 de Jupiteri fără cap.

Capitolul XV

1. Celelalte invenții ridicole sunt folosite adesea de voi când vă destindeți și îi necinstiți pe zei. Priviți descrierile iscusite pline de ridicol ale lui Lentulus și ale lui Hostilius: de ce râdeți oare, de mime sau de zeii voștri, auzind aceste glume, văzând felul în care sunt luați în derâdere? Îl vedem pa „Anubis adulter”, „Luna bărbat”, „Diana bătută cu nuiele”, „Deschiderea testamentului defunctului Jupiter” și „Cei trei Hercule înflămânziți luați în derâdere”. – 2. Piesele jucate în pantomimă arată și ele toate înjosirile la care sunt supuși zeii voștri. Soarele plânge după fiul său aruncat din ceruri, iar lucrul acesta vă amuză; Cibele suspină după un cioban disprețuitor, iar voi nu vă rușinați; vă face plăcere să ascultați cântecele pe seama aventurilor lui Jupiter și că Junon, Venus și Minerva au un cioban drept judecător. – 3. Iar când imaginea zeului vostru este pictată cu cap de monstru și disprețuitor, când este reprezentat cu un trup spurcat și aranjat de această artă cu o viață efeminată ce reprezintă o Minerva sau un Hercule, măreția divină nu este oare violată și divinitatea nu este oare pângărită? Iar voi ce faceți? aplaudați!

4. Sunteți, desigur, mai religioși în amfiteatru și îi priviți pe zeii voștri dansând prin sângele uman, peste resturile spurcate din jertfele voastre și oferă criminalilor teme și subiecte, excepție făcând criminalii care se prefac în realitate că joacă rolul zeilor voștri. – 5. În trecut l-am văzut pe Attis mutilat, acest zeu renumit din Pessinota, și un altul, care-l juca pe Hercule, ars de viu. Am râs și eu, în pauzele dintre reprezentări, de Mercur care-i punea la încercare pe cei morți cu fierul înroșit; l-am văzut de asemenea pe fratele lui Jupiter, înarmat cu un ciocan, transportând cadavrele gladiatorilor. – 6. Toate aceste spectacole și cele pe care încă și astăzi le putem vedea, dacă tăvălesc prin mocirlă demnitatea divină, își au originea în disprețul celor care îi reprezintă și a celor pentru care sunt reprezentați.

7. Dar fie, nu vorbim aici decât de jocuri! Dacă aș adăuga – ceea ce conștiințele voastre nu ar putea nega – că în temple se săvârșesc atâtea adultere, că între altare au loc atâta comerț nelegiuit, că adesea chiar în celulele gardienilor templului și preoților, sub mantii, sub îmbrăcămintea și sub purpura lor, se aprind patimile, în timp ce tămâia arde; dacă mai adaug toate acestea, mă întreb dacă zeii voștri nu au mai degrabă motive să se plângă de voi decât de creștini. Ceea ce este sigur, este faptul că dacă vorbim despre sacrilegii, voi sunteți cei care le faceți; fiindcă creștinii nu merg în templele voastre, nici chiar în timpul zilei. Este adevărat că, dacă ar cinsti templele voastre, atunci cu siguranță le-ar goli.

8. Ce adoră, așadar, cei care nu adoră asemenea zei? Este ușor de înțeles că adoră adevărul, cei care nu adoră minciuna și care nu preferă să trăiască în eroare. Înțelegeți așadar acestea iar apoi ascultați care sunt prescripțiile religiei noastre; dar mai întâi voi respinge opiniile false pe care le aveți voi.

Capitolul XVI

1. Așadar, cu unii dintre autorii voștri, v-ați închipuit că un cap de măgar ar putea vi zeul nostru. Cornelius și Tacitus sunt autorii acestei presupuneri. – 2. Efectiv, în cartea a patra din Istorii, unde vorbește despre războiul evreilor, descrie originea acestei nații și, despre originea, despre numele și religia acestui popor spune tot ceea ce îi place. Apoi povestește că evreii, eliberați de sub jugul Egiptului, sau, după cum gândește el, fiind exilați din această țară, au fost încercați de sete în pustiul Arabiei, unde apa lipsea cu desăvârșire. Luând drept ghizi niște măgari sălbatici, care, își ziceau ei, vor căuta de băut, la ieșirea din câmpie, ar fi găsit ceva izvoare de apă. Drept recunoștință pentru această ispravă ar fi făurit un idol reprezentând un asemenea chip. – 3. Dar iată, cred eu, de aici au tras ei concluzia că noi, creștinii, fiind de inspirație iudaică, suntem inițiați în a aduce cult unui asemenea idol. Totuși, același Tacit, atât de prolific în minciuni, mai spune că, în aceeași poveste, Gnaeus Pompei, cucerind Ierusalimul, a intrat în templu pentru a vedea cum se desfășoară misterele religiei iudaice, însă nu a aflat nicio hulă. – 4. Și totuși, dacă obiectul de cult al evreilor ar fi fost o închipuire oarecare, în templu ar fi fost normal să o găsească și nu în altă parte, cu atât mai mult cu cât cultul lor, așa searbăd cum este, nu avea de ce să se teamă de invaziile străine. Într-adevăr, nu le era permis decât preoților să intre în sanctuar și o catapeteasmă întinsă despărțea părțile din templu. – 5. În ce vă privește, nu ați putea nega faptul că voi aduceți cinstire tuturor animalelor de povară și cailor, împreună cu Epon al lor. De aceea poate găsiți printre creștini pe unii zicând: dintre toate animalele de orice specie, nu-i cinstim decât pe măgari.

6. Cât despre cei care cred că noi aducem cult unei cruci, acesta va fi și el coreligionar cu noi. Când adorăm o bucată de lemn, nu este important aspectul ce-l are, deoarece calitatea materiei este aceeași; nu contează forma lemnului, chiar dacă lemnul are forma trupului unui zeu. De altfel care este diferența între stâlpul unei cruci și Pallas din Atena și Ceres din Pharos, care sunt expuși privirilor trecătorilor, fără chip, sub înfățișarea unui stâlp necioplit și a unei bucăți de lemn neșlefuit? – 7. Orice bucată de lemn, fixată într-o poziție verticală, este o parte din cruce. Într-adevăr, dacă noi adorăm o cruce, noi îl adorăm pe Dumnezeu. Am spus mai sus că la originea lor, zeii voștri sunt făcuți de maeștri iscusiți folosind o cruce. Dar voi adorați de asemenea Victoriile, chiar dacă în trofee există cruci, cele care stau la baza trofeelor voastre. – 8. Orice religie militară a romanilor ne arată însemnele, jură pe însemne, pune însemnele deasupra tuturor zeilor. Toate aceste imagini cu care ornați însemnele, au la bază semnul crucii; pânzele ambarcațiunilor voastre și banierele voastre sunt veșminte așezate pe cruci. Laud gustul vostru: nu ați dorit să consacrați cruci goale și fără a fi împodobite.

9. Alții, făurindu-și despre noi o idee mai potrivită, cred că Soarele este dumnezeul nostru. Dacă ar fi așa, am fi asemenea perșilor, chiar dacă noi nu adorăm soarele pictat pe o pânză, având peste tot soarele însuși în bolta cerească. – 10. Pe scurt, originea acestei presupuneri este faptul bine cunoscut că noi ne orientăm spre Răsărit pentru a ne ruga. Însă mulţi dintre ai voștri, ademeniți uneori spre adorație, chiar și ei, privind spre creaturile cerești, se orientează spre soarele răsare, mișcându-și buzele. – 11. La fel și noi ne bucurăm de vederea soarelui, însă pentru un alt motiv decât acela de a-i aduce cult; procedând astfel noi nu facem decât să ne înscriem în linia acelora dintre voi care cinstesc ziua lui Saturn prin odihnă și fără ospețe și care se îndepărtează astfel și de tradiția iudaică, pe care ei o ignoră.

12. Însă recent a fost publicată în acest oraș o nouă reprezentare a Dumnezeului nostru. Un scrântit la cap, care se laudă că reușește să dreseze animale sălbatice, a expus în public un tablou cu această inscripție: „Zeul creștinilor, specie de măgar”. Acest zeu avea urechi de măgar, un picior de gazelă, ținea o carte în mâini și era îmbrăcat în haină împărătească. Noi am râs atât de nume cât și de figură. – 13. Dar într-adevăr, adversarii noștri au adorat un asemenea zeu cu formă dublă, fiindcă au primit divinități cu cap de câine și de leu, cu coarne de capră și de berbec, țapi de la mijloc, șerpi de la pulpe, având aripi în spate și la picioare. – 14. Am spus toate acestea fără să fie absolut nevoie, fără a dori altceva, sub nicio formă, decât să resping un reproș ce ne-a fost făcut. Acum mă voi întoarce pentru a vă prezenta adevărurile cu privire la religia noastră și voi termina prin a mă justifica de orice calomnie.

Capitolul XVII

1. Cel pe care noi îl adorăm este Dumnezeul unic, care, prin Cuvântul său poruncește, prin Inteligența sa dispune, prin Virtutea sa poate toate, a adus totul la existență ex-nihilo, a făcut să existe această masă gigantică cu elementele ei, trupurile ei, spiritele care o compun, pentru a sluji ca ornament maiestății lui. De aceea grecii au și dat un nume acestei lumi care înseamnă ornament – κόσμος. – 2. Dumnezeu este invizibil, chiar dacă îl putem vedea; este de necuprins, chiar dacă harul său ni-l face prezent; de neînțeles, chiar dacă îl putem concepe cu inteligența noastră; tocmai aici se află dovada adevărului și a măreției lui. Celelalte lucruri pe care le putem vedea, simți, înțelege în mod obișnuit, sunt inferioare ochilor care le văd, mâinilor care le ating, sensurilor care le dezvăluie. – 3. Dar ceea ce este infinit nu este cunoscut în mod perfect decât de sine însuși. Ceea ce face ca Dumnezeu să fie înțeles este tocmai imposibilitatea de a-l înțelege; imensitatea măreției lui îl dezvăluie și îl păstrează în mister în același timp oamenilor. Greșeala omului consistă în faptul de a nu dori să-l cunoască pe cel pe care nu-l pot ignora. – 4-5. Vreți să vă dovedesc existența lui Dumnezeu prin lucrările lui, atât de numeroase și frumoase, care ne păstrează, ne susțin, care ne bucură, dar și prin cele care ne înspăimântă? Prin mărturia sufletului care, chiar dacă se află în strâmtorarea unui trup, chiar dacă este pervertit printr-o educație greșită, chiar dacă este enervat din cauza patimilor și concupiscenței, chiar dacă este slugă uneori la zeii falși, atunci când revine în sine însuși, ca și cum s-ar trezi din somn sau ar ieși din starea de ebrietate, sau din orice altă boală, și redobândește sănătatea, îl invocă pe Dumnezeu cu acest unic nume, fiindcă adevăratul Dumnezeu este unic. „Dumnezeu este mare, Dumnezeu este bun!” și „ceea ce-i va fi pe plac lui Dumnezeu”, acesta este strigătul universal. – 6. Îl recunoaște de îndată drept judecător: „Dumnezeu îl vede” și „Mă odihnesc în Dumnezeu” și „Dumnezeu mă va răsplăti”. O, mărturie a sufletului desăvârșit creștin! Și, rostind aceste cuvinte, nu-și întoarce ochii spre Capitol, ci spre cer. Cunoaște, într-adevăr, unde locuiește Dumnezeul cel viu; de la El, de acolo a coborât.

Capitolul XVIII

1. Pentru ca noi să putem dobândi o cunoaștere mai completă și mai profundă despre Dumnezeu, despre poruncile lui și despre voința sa, ne-a dat din belșug scrieri minunate în care îl putem căuta, iar după ce l-am căutat, să-l găsim, și după ce l-am găsit, să credem în el, și după ce am crezut în el, să-l slujim. – 2-3. Într-adevăr, de la începuturi, el a trimis în lume oameni vrednici, prin dreptatea și prin curăția lor, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu și a-l face cunoscut, oameni plini de Duhul divin pentru a propovădui că nu există decât un singur Dumnezeu, care a creat toate, care a zidit omul din pământ – căci aici îl vedem pe adevăratul Prometeu care a stabilit timpului perioade, începând și terminând, urmând legi fixe – pentru a vesti mai apoi care sunt semnele maiestății judecăților lui prin ploi cu pucioasă și foc coborât din cer!, ce fel de legi a stabilit pentru a-l sluji, ce fel de pedepse sau ce fel de răsplată a stabilit pentru cei care ignoră sau renegă poruncile lui și pentru cei care le păstrează; în sfârșit, la împlinirea timpurilor, va veni pentru a-i judeca pe credincioșii lui și a le da răsplata vieții veșnice, iar pe cei necredincioși să-i pedepsească, trimițându-i în focul cel veșnic și fără-de-sfârșit, după ce va reanima, învia și trece în revistă pe toți oamenii, morți de la început, pentru a da fiecăruia după meritele lui. – 4. A existat o vreme în care și eu râdeam, cum faceți voi, de aceste adevăruri. Fiindcă și eu am fost numărat printre rândurile voastre. Nu ne naștem creștini, ci devenim astfel.

5. Predicatorii despre care am vorbit se numesc profeți, datorită misiunii ce o aveau de a proroci. Cuvintele și lucrările lor, prin care dovedeau că misiunea lor era divină, sunt păstrate în tezaurul Cărților Sfinte, iar acestea nu sunt ascunse. Ptolemeu, supranumit Philadelful, împărat foarte înțelept și foarte bun cunoscător al tuturor genurilor literare, rivalizând cu Pisistrate, cred, prin gustul său de biblioteci, a adunat multe cărți de istorie renumite prin vechimea lor sau care stârnesc curiozitatea sub anumite aspecte; la sfatul lui Demetrius din Phaler, cel mai renumit dintre gramaticienii vremii, pe care-l făcuse conservator al bibliotecii lui, i-a cerut să-și procure și cărțile evreilor, adică scrierile lor, scrise în limba lor, singurele pe care nu le avea. – 6. Într-adevăr, doar evreilor profeții, evrei ei înșiși, le-au vorbit, poporului adoptiv al lui Dumnezeu, în virtutea harului acordat părinților lor. În trecut erau numiți evrei cei care aveau religia iudaică de aceea și literatura lor se păstrează în limba ebraică. – 7. Dar evreii i-au trimis lui Ptolemeu și mijlocele pentru a înțelege aceste cărți; i-au trimis 70 de interpreți, pe care chiar filosoful Menedem, aducând laudă Providenței, i-a admirat datorită uniformității versiunilor lor. Acest lucru îl povestește Ariste în renumita lui scrisoare. – 8. Astfel, aceste monumente ale literaturii, traduse în limba greacă, sunt vizibile, până astăzi, în templul din Serapis, în biblioteca lui Ptolemeu, împreună cu originalul în ebraică. – 9. Evreii citesc și ei din aceste cărți în public: ei plătesc pentru aceasta un tribut. Îi auzim peste tot în zilele de sabat. Oricine va auzi citind din aceste cărți, îl va găsi pe Dumnezeu. Cine se va strădui să le înțeleagă, va fi obligat să creadă.

Capitolul XIX

1. Autoritatea acestor documente are la bază faptul că provin din cea mai îndepărtată antichitate. Și la voi se dovedește credibilitatea unui lucru prin antichitatea lui, la fel de respectabilă ca religia. – 2. Ori, toate elementele și toate materialele, originile, datele, chiar însuși fondul scrierilor voastre cele mai vechi, majoritatea popoarelor voastre și a orașelor voastre cele mai renumite, misterele istoriilor voastre și memoriilor voastre, în fine până și caracterele scrierii, acești martori și păstrători ai faptelor și – deoarece nu este mic lucru să o spunem – chiar zeii voștri, zeii voștri, repet, și templele voastre și oracolele și ceremoniile voastre – toate acestea, zic, sunt depășite în privința antichității de lucrarea care conține cărțile unui singur profet, lucrarea unde este păstrat tezaurul religiei iudaice și prin consecință și al nostru. – 3. Dacă ați auzit de numele lui Moise – să nu vorbesc pentru moment decât despre el – este contemporan cu Inachus Argianul; este anterior cu circa 400 de ani – lipsesc doar 7 ani – lui Danaus, care este cel mai antic dintre împărații voștri; este anterior de circa 4000 de ani dezastrului din Priam; aș mai putea spune că îl precedă chiar pe Homer cu 500 de ani, și aș putea enumera mulți alți autori. – 4. Ceilalți profeți sunt posteriori lui Moise, însă cei mai recenți dintre ei sunt oare mai recenți decât înțelepții, legislatorii și istoricii voștri?

5. Aș putea dovedi toate acestea prin calcule cronologice: munca nu ar fi deloc dificilă, însă ar întrece măsura, nu ar fi deloc grea, însă prea lungă pentru moment. Într-adevăr, trebuie să compar multe documente și să mă lansez în multe calcule pe degete; trebuie să răscolesc arhivele celor mai vechi popoare, ale egiptenilor, caldeenilor, fenicienilor. – 6. Trebuie să consult și arhivele concetățenilor care mi-au dat asemenea informații, nu doar Manethon Egipteanul și Berose Caldeanul, dar și Hieromus Fenicianul, regele Tirului, și, în sfârșit, Josephus Evreul, istoricul național, care a devenit renumit în antichități iudaice, uneori aprobând, alteori refuzându-le pe cele dinainte. – 7. Mai trebuie făcut apel și la cărțile ce povestesc originea popoarelor grecești, pentru a stabili datele evenimentelor, pentru a explica înșiruirea timpului, lucru absolut necesar pentru a stabili o cronologie exactă. În sfârșit, trebuie să parcurg și istoriile și cărțile din lumea întreagă. Iată, de altfel, tocmai am reușit să vă dau o parte din dovadă, indicându-vă pe scurt mijloacele pentru a o face. – 8. Însă este mai bine să las aceste calcule la o parte acum, din teama de a nu putea aprofunda din cauza presiunii, sau din cauză că mă voi îndepărta prea tare de subiectul acestei apologii, dorind să aprofundez asemenea argumente cronologice.

Capitolul XX

1. Pentru a vă scuti de toată această osteneală vă prezint acuma ceva mult mai important: măreția Sfintelor Scripturi. Ele vă vor dovedi inspirația lor divină, dacă vechimea lor nu o dovedesc, dacă vechimea lor este pusă la îndoială. Și nici nu trebuie să căutăm prea departe pentru a vă convinge; aveți sub ochii voștri cele necesare pentru a vă instrui: lumea, timpul și evenimentele. – 2-3. Tot ceea ce se petrece astăzi a fost prorocit; tot ceea ce vedem, a fost prevestit. Pământul năpădit cu orașe; mările scufundând insule; războaie străine și civile destrămând popoarele; împărățiile cucerind alte împărății; foametea și ciuma și toate catastrofele locale și numeroasele cazuri de morți care fac ravagii în unele țări; cei mici sunt înălțați, iar cei mari sunt nimiciți; dreptatea devine ceva rar, nelegiuirea ceva frecvent, dragostea de bine se pierde, chiar și anotimpurile și elementele naturii sunt stârnite și nu mai îndeplinesc rolul lor; rânduiala naturii este perturbată prin semne nefaste și prin cataclisme; ori, toate aceste calamități erau prevestite dinainte în Scripturi. În vreme ce noi le trăim, le citim; în timp ce noi le citim ele au loc sub ochii noștri. Adevărul unei profeții este, fără nicio îndoială, o dovadă sigură a divinității ei. – 4. De aici rezultă că putem face încredere, desigur, și în prezicerile care urmează să aibă loc; căci ele sunt verificate, deoarece au fost făcute împreună cu cele care se verifică în zilele noastre. Aceleași voci se fac auzite, aceleași cărți le conțin în scrierile lor, același Duh le inspiră; nu există decât un singur timp pentru profetul care prorocește viitorul. – 5. În ochii oamenilor obișnuiți, timpul este diferit, în vreme ce se scurge, și opunem prezentului viitorul și trecutului prezentul. Unde este greșeala, vă întreb, de a crede în viitor deoarece am început să credem profeții în ceea ce privește trecutul și prezentul?

Capitolul XXI

1-2. Însă, după cum tocmai am spus, religia noastră este fondată pe capodoperele scrise de evrei, care sunt atât de vechi, în vreme ce noi știm în general – iar eu nu pot decât să admit asta – că religia noastră este foarte recentă, deoarece nu datează decât din perioada lui Tiberiu; poate doriți să discut, din acest motiv, situația ei și veți spune că, sub cuvertura unei religii foarte renumite și autorizată prin lege, religia noastră ascunde idei noi, care-i sunt specifice, mai ales că indiferent de vârstă, noi nu suntem în acord cu evreii în ce privește abstinența unor alimente, nici cu privire la zilele de sărbătoare, nici cu privire la semnul fizic ce le distinge, nici cu privire la numele ce-l purtăm – trebuind să fie același, desigur, dacă am fi slujitorii aceluiași Dumnezeu. – 3. Însă nu există în popor nimeni care să nu recunoască deja în Cristos un om obișnuit, așa cum evreii l-au considerat, astfel încât ne vor considera cu ușurință adoratorii unui om. În realitate, noi nu ne rușinăm de Cristos, fiindcă suntem mândri să purtăm numele lui și să fim condamnați din cauza numelui lui; și totuși, nu avem despre Dumnezeu altă concepție decât cea a evreilor. Așadar este necesar ca eu să mă explic, în câteva cuvinte, cu privire la divinitatea lui Cristos.

4. Evreii obținuseră de la Dumnezeu privilegiu harului, datorită însemnului dreptății și credinței primilor lor părinți; așa s-a născut măreția nației lor și puterea împărăției lor. Au avut, de asemenea, fericirea nemaipomenită să audă Cuvântul lui Dumnezeu, care-i învăța mijloacele prin care să atragă asupra lor mângâierea lui Dumnezeu și să-i pună în gardă cu privire la tot ceea ce l-ar putea ofensa. – 5. Însă, devenind orgolioși datorită încrederii părinților lor, s-au îndepărtat de legea divină într-un mod nelegiuit și au săvârșit tot felul de nelegiuiri. Dacă nu recunosc ei înșiși asta, ne putem da seama din nenorocirile ce se abat astăzi asupra lor. Risipiți, vagabonzi, alungați din țara lor, rătăcesc pe tot pământul, fără avea ca rege, niciun om și nici pe Dumnezeu și nu li se permite să pună piciorul pe pământul patriei lor și nici măcar să-l salute, nici chiar ca străini. – 6. Sfintele oracole, care preziceau aceste nefericiri, nu încetau să le reamintească în același timp că vor exista adoratori mult mai credincioși, asupra cărora va revărsa harul său, chiar un har mult mai abundent, datorită înclinației de a primi o învățătură mai amplă.

7. Așadar, a venit Cel care, conform profețiilor, trebuia să vină pentru a reînnoi și a pune în lumină această învățătură, Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Autorul și Stăpânul acestui har și acestei învățături, lumina și ghidul speciei umane, fusese vestit drept fiind Fiul lui Dumnezeu; însă nu a fost zămislit astfel încât să ne rușinăm de numele lui de fiu sau de obârșia lui paternă. – 8. El nu a suportat să vadă incestul unei surori, sau necinstirea unei fete sau a unei soții străine și nu a avut ca tată un zeu acoperit cu solzi, având coarne, sau fiind înaripat, un zeu schimbat în ploaie de aur, precum amantul Daneei. Asemenea spurcăciuni le întâlniți la Jupiter sau la alți zei pe care voi îi cinstiți! – 9. Pe de altă parte, Fiul lui Dumnezeu nu s-a născut nici măcar dintr-o iubire nelegiuită; mama lui, pe care o cinstim, nu era nici măcar căsătorită. Însă vă voi explica mai întâi natura sa și apoi veți înțelege misterul nașterii lui.

10. Am spus deja că Dumnezeu a creat acest univers, pe care îl vedem, prin Cuvântul său, prin Inteligența sa și prin Puterea sa. Și filosofii voștri sunt de acord pentru a spune că Logosul, adică Inteligența și Cuvântul, este autorul universului. Zenon îl numește drept Artizanul care a zidit toate și a dat formă la toate; el spune că se mai numește și „destin, zeu, sufletul lui Jupiter, necesitatea tuturor lucrurilor”; Cleanthe întrunește toate acestea pentru a le atribui „duhului” care circulă, zice el, prin tot universul. – 11. Dar și noi admitem că Inteligența și Cuvântul și Puterea sunt cele prin care Dumnezeu a creat toate, după cum am spus, ca o substanță proprie pe care noi o numim „Duh”: Cuvântul este în acest Duh când poruncește, Intelectul îl asistă când creează, Puterea este cea care prezidează când el lucrează. Noi am învățat că Dumnezeu a proferat acest Duh și, proferându-l, l-a zămislit și de aceea se numește Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu datorită unității substanței; fiindcă Dumnezeu însuși este Duh. – 12. Când o rază este aruncată în afara soarelui, o parte se desprinde din tot; însă soarele este în rază, fiindcă este vorba despre raza soarelui, iar substanța este indivizibilă, dar extinsă. De aceea, Duhul vine de la Duh și Dumnezeu de la Dumnezeu, precum flacăra care se aprinde de la flacără. Originea flăcării rămâne nevătămată și nu se pierde nimic din strălucirea ei, chiar dacă își comunică natura sa prin mai multe canale. – 13. Astfel, ceea ce iese de la Dumnezeu este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, iar amândoi nu fac decât unul singur; tot la fel, Duhul vine de la Duh și Dumnezeu de la Dumnezeu; este la doilea ca formă, la doilea ca grad, însă cât privește natura, a ieșit din sursa sa fără a fi despărțit de ea.

14. Așadar, această Rază a lui Dumnezeu, după cum a fost prorocit dinainte, coboară într-o Fecioară și, întrupându-se în sânul ei, se naște ca om unit cu Dumnezeu. Carnea unită cu Duhul se hrănește, crește, vorbește, învață, lucrează și acesta este Cristos. Pentru moment acceptați această învățătură, care vi se poate părea drept o fabulă asemănătoare cu ale voastre, așteptând ca eu să vă arăt, mai târziu, cum Cristos este dovedit și cine sunt cei care au inventat zvonuri și fabule asemănătoare cu ale voastre pentru a distruge adevărul. – 15. Evreii știau și ei că Isus Cristos trebuia să vină, fiindcă lor le vorbesc profeții. Într-adevăr, până astăzi ei încă mai așteaptă venirea lui, iar între ei și noi nu există alt subiect de discuție mai mare decât refuzul lor de a crede că a venit deja Cristos. Cele două veniri ale lui Cristos au fost prorocite: una care s-a împlinit în smerenia condiției umane, cealaltă, care este așteptată pentru sfârșitul veacurilor, în măreția divinității lui, care se va arăta explicit. Însă, deoarece nu au înțeles prima venire, au crezut că a doua venire este unica și speră încă în această venire, ca fiind explicit prorocită. – 16. Prin păcatul lor au meritat, într-adevăr, să nu înțeleagă prima venire: ar fi crezut, dacă ar fi înțeles-o și ar fi dobândit mântuirea dacă ar fi crezut în ea. Ei înșiși citesc în Scripturi că au fost lipsiți, prin pedeapsă, de înțelepciune și inteligență, de uzul ochilor și al urechilor.

17. Din cauza înjosirii lui, ei au tras concluzia că nu era decât un om; și, cum era de așteptat, datorită puterii lui, au crezut că era un magician; într-adevăr, îl vedeau, prin cuvântul său, alungându-i pe diavoli din trupurile oamenilor, redând vederea orbilor, curățindu-i pe leproși, făcându-i pe paralizați să meargă, în sfârșit readucându-i pe mulți morți la viață; tot prin cuvântul său l-au văzut folosindu-se de elementele naturii, potolind o furtună și mergând peste ape, arătând astfel că era Cuvântul lui Dumnezeu, adică Logosul, Cuvântul veșnic, Primul-născut, însoțit de puterea sa și de inteligența sa, susținut de duhul său, că era chiar acela care, prin cuvântul său, face toate și le-a făcut pe toate. – 18. Auzindu-l predicând învățătura sa, contrazicându-se cu doctorii legii și cu învățații evrei, aceștia își ieșeau din minți, mai ales când vedeau câte mulțimi de oameni îl urmau în învățătura lui; toate acestea i-au condus în cele din urmă să-l dea pe mâinile lui Pilat din Pont, care guverna pe atunci Siria în numele romanilor, și prin violența acuzațiilor lor l-au forțat pe procurator să-l li-l dea pe mâinile lor pentru a-l răstigni pe cruce. El însuși prorocise că potrivnicii lui vor face asta; dar nu-i de ajuns, chiar profeții au prorocit acest final cu mult înainte. – 19. De altfel, fiind răstignit pe cruce, a făcut, acceptând acest fel de a muri, multe minuni care-i sunt specifice. Într-adevăr, și-a dat sufletul din proprie voință, rostind ultimele sale cuvinte și a simplificat astfel împlinirea rolului călăilor lui. În același moment, soarele s-a stins în plină zi, ajungând doar la jumătatea cursei lui. Această minune a fost considerată drept eclipsă de cei care nu știau că un asemenea fenomen fusese prevestit drept eveniment ce vestea moartea lui Cristos. Și totuși găsiți acest lucru consemnat în arhivele voastre ca fiind un accident mondial. – 20. Dar iată că a treia zi, pământul a început să se cutremure dintr-o dată, piatra imensă ce acoperea mormântul se dă la o parte, garda de soldați se împrăștie, fiind cu toții plini de spaimă, discipolii nu se arată, iar în mormânt nu se mai află nimic decât ștergarele cu care fusese înfășurat. – 22. Totuși, legiuitorii evrei, care aveau tot interesul să răspândească zvonul unei crime și a-i readuce la credința iudaică pe cei care se îndepărtau de ea și începuseră să creadă în Cristos, au răspândit zvonul că a fost furat de discipolii lui pe timpul nopții. Într-adevăr, în ce-l privește pe El, nu s-a arătat mulțimilor, pentru a nu-i scoate pe necredincioși din eroarea lor și astfel credința, fondată pe o răsplată atât de minunată, să fie stabilită prin strădanii. – 23. Dar a petrecut chiar 40 de zile cu unii din discipolii lui în Galileea, provincie din Iudeea, învățându-i ceea ce ei la rândul lor trebuiau să propovăduiască. Apoi, încredințându-le misiunea de a predica pe tot pământul, învăluit într-un nor, s-a înălțat la ceruri: înălțare cu mult mai adevărată decât cea pe care, la voi, Proculus obișnuiește să o atribuie lui Romulus.

24. Pilat, care era el însuși deja creștin în inima lui, a povestit toate aceste fapte cu privire la Cristos lui Tiberiu, Cezar în acea vreme. Cezarii, ei înșiși, ar fi crezut în Cristos dacă Cezarii nu se preocupau de problemele lumești sau dacă Cezarii ar fi putut fi creștini fiind în același timp Cezari. – 25. Cât îi privește pe discipoli, plecați în toată lumea, au ascultat de porunca Învățătorului lor divin; după ce au suferit foarte mult și ei din cauza evreilor persecutori, încrezători în adevăr, au reușit să semene cu bucurie sângele creștin la Roma în timpul cruntei persecuții a lui Nero. – 26. Dar vă voi arăta că și cei pe care voi îi adorați sunt martori incontestabili ai lui Cristos. Este ceva important despre care voi vorbi mai târziu, pentru a vă îndemna să dați crezare creștinilor, chiar aceia pe care voi îi împiedicați să fie creștini. Pentru moment iată așadar cronologia istorică a religiei noastre, originea numelui ei, care se fondează pe însăși învățătura autorului ei.

27. Să nu ni se reproșeze așadar nicio nelegiuire, să nu vă imaginați că există altceva fiindcă nu-i este permis nimănui să mintă cu privire la religia sa. Într-adevăr, zicând că adorăm altceva decât ceea ce adorăm, am nega ceea ce adorăm și am transpune cultul și cinstirea altcuiva, transpunând astfel nu mai adorăm ceea ce am renegat. – 28. Ori, noi spunem, și o spunem în public, ba chiar strigăm, atunci când suntem măcelăriți prin torturile voastre atât de sângeroase: „Îl adorăm pe Dumnezeu prin Cristos”. Credeți că este un om, dacă vreți; totuși, prin El și în El Dumnezeu a dorit să fie cunoscut și adorat. – 29. Ca să răspund evreilor, aș spune că printr-un om, prin Moise, și ei au învățat să-l adore pe Dumnezeu; grecilor le-aș spune că Orfeu în Pieria, Muza în Atena, Melampus în Argos, Trophonios în Beotia au legat oamenii prin imitații; în fine, pentru a-mi reorienta privirile și spre voi, stăpânii popoarelor, v-aș spune că a fost un om, acest Numa Pompilius, care le-a inoculat romanilor o sumedenie de superstiții stânjenitoare. – 30. Așadar, să-i fie permis și lui Cristos să ne reveleze dumnezeirea, care îi aparține sieși, nu pentru a-i face umani pe oamenii încă grosolani și sălbatici, lovindu-i de stupefacție înaintea unei atât de mari mulțimi de zei de slujit, cum a făcut Numa, ci pentru a da oamenilor, deja păcăliți și înșelați de rafinamentul acestei civilizații, ochi pentru a recunoaște adevărul. – 31. Analizați voi așadar dacă Cristos este Dumnezeu adevărat. Dacă dumnezeirea sa este în așa fel încât să-i conducă pe oameni la cunoașterea binelui, dacă rezultatul nu este altul decât renunțarea la divinitățile false, mai ales când am recunoscut orice principiu care, ascunzându-se sub numele și imaginile morților, nu oferă altă garanție a divinității lui decât câteva semne, fapte minunate și oracole.

Capitolul XXII

1. Într-adevăr, noi afirmăm că există unele ființe spirituale. Iar numele nu este nou. „Diavolii” sunt cunoscuți de filosofii și chiar Socrate aștepta ca diavolul său să-și arate voința. Ce este uimitor, deoarece se spune că, din copilărie, un diavol s-a legat de el? Era, cu siguranță, un diavol care îl îndepărta mereu de la bine. – 2. Sunt cunoscuți de poeți și chiar cel mai vulgar ignorant face deseori apel la ei în hulele lui. Într-adevăr, numele de Satana, principele acestei specii perverse, nu este rostit oare cu sentimentul natural al unei convingeri intime și cu aceleași accente ale blasfemiei? Cât despre îngeri, chiar Platon a recunoscut existența lor. Magii sunt cei care atestă cum nu se poate mai evident existența îngerilor și a diavolilor. – 3. Dar cum, din câțiva îngeri pervertiți în mod voit, s-a născut specia cea mai perversă a diavolilor, condamnată de Dumnezeu cu autorii lor și cu căpetenia lor, pe care tocmai am numit-o? Aceste lucruri sunt povestite în Sfintele Cărți.

4. Pentru moment este suficient să vorbesc despre lucrările lor. Ele au ca scop pierderea omului; astfel, răul spiritual și-a făcut începuturile, de la origine, în scopul distrugerii omului. De aceea, introduc în trupul omului boli și accidente nedorite, în suflet neprevăzutul înșelător și acaparant, folosind violența. Pentru a ataca atât trupul cât și sufletul omului dispun de mijloace subtile și lingușitoare. – 5. Puterilor spirituale le sunt permise multe: fiind invizibile și impalpabile, se văd mai degrabă în efectele lor decât atunci când acționează, fie, de pildă, că nu știu ce fel de otravă a unui suflu invizibil a distrus fructele unui copac sau roadele pământului încă în floare, le lovește de moarte încă din sămânța lor, le rănește în înflorirea lor, fie că aerul viciat într-un fel ce nu poate fi explicat răspândește un miros otrăvitor. – 6. Tot la fel, printr-o molipsire secretă, inspirația diavolilor și a îngerilor realizează corupția spiritului umplându-l de nebunii și furii urâte, de pasiuni pătimașe, de iluzii de tot felul, printre care cea mai importantă este aceea de a-i recomanda pe zeii voștri spiritelor corupte și înșelate, pentru a procura în același timp pentru ei înșiși hrana lor specifică, adică fumul și sângele victimelor oferite statuilor și imaginilor. – 7. Și care este pășunea cea mai abundentă pentru ei decât aceea de a-l îndepărta pe om de credința în adevăratul Dumnezeu folosind tot felul de șiretenii? Vă voi arăta cum se folosesc de șiretenie.

8. Toate spiritele au aripi; îngerii și diavolii au aripi. Așadar, într-o clipită sunt peste tot. Pământul întreg nu este pentru ei decât un loc îngust; le este foarte ușor să afle ceea ce se face și unde se face ceva. Iuțimea lor poate fi confundată cu divinitatea, fiindcă ignorăm natura lor. De aceea, din când în când, ei vor să se dea drept autorii a ceea ce vestesc. – 9 Și, în realitate, deseori sunt autorii răului, în mod natural, și niciodată al binelui. Chiar poruncile lui Dumnezeu le-au învățat în trecut prin prevestirile profeților și le mai învață și astăzi auzind lecturile care se fac cu voce tare. Astfel ei trag de aici unele foloase cu privire la viitor și pervertesc harul divin datorită capcanei ghicitorilor. – 10. În oracole cu câtă ingeniozitate reușesc ei să facă să corespundă predicțiile lor cu evenimentele? Lucrul acesta este știut de Cresus și Pyrrhus. Pe de altă parte, dacă Apollon Pythian a putut spune că Cresus fierbea o broască țestoasă cu carenea de miel, o făcea prin mijloacele de care am vorbit mai sus: într-o clipită ei au făcut călătoria din Lidia. Locuind în văzduh, învecinați fiind cu stelele și în contact cu norii, diavolii pot ști fenomenele care se pregătesc în cer și să prezică, de pildă, ploile, pe care ei le simt deja. – 11. Am putea spune că sunt binefăcători, fiindcă se ocupă cu vindecarea bolilor? Ei încep prin a face răul, iar apoi vin cu tot felul de remedii și, pentru ca miracolul să aibă loc, ei vin cu remedii fantastice sau contrarii răului; apoi încetează să mai facă rău și noi ne închipuim că au făcut vindecări. – 12. Dar ce folos să mă lungesc mai mult arătându-vă invențiile lor ingenioase sau puterea acestor spirite înșelătoare? Ce folos să vorbesc despre aparițiile lui Castor și ale lui Pollux, despre apa purtată într-un vas spart, despre vaporul tras cu o centură, despre barba devenită roșie doar printr-un simplu contact? Toate aceste minuni au drept scop ca pietrele să fi considerate divinități și să împiedice căutarea adevăratului Dumnezeu.

Capitolul XXIII

1. Așadar, dacă și magicienii fac să apară fantome și merg chiar până la a necinsti sufletele morților, dacă omoară copii pentru a-i face să rostească oracole, dacă prin jongleriile lor șarlatanești fac, din joacă, atâtea minuni, trimit chiar și vise, având la dispoziția lor îngeri și diavoli, care sunt invocați o dată pentru totdeauna și datorită cărora chiar și caprele și mesele prezic viitorul, cu cât mai mult această putere, când acționează din proprie voință și pe cont propriu, nu consacră toate energiile ei pentru a face ceea ce face astfel pe seama altuia? – 2. Ori, dacă îngerii și diavolii fac aceleași minuni ca zeii voștri, unde se află măreția divinității, care se crede desigur superioară oricărei puteri? Oare nu se cuvine să admitem că diavolii sunt cei care se fac zei, făcând aceste minuni care fac să credeți că sunt zei, decât să admiteți că zeii sunt egalii îngerilor și ai diavolilor? – 3. Se va spune poate că diferența de loc este cea care-i distinge pe zei de diavoli, fiindcă datorită templelor în care ei locuiesc voi îi considerați drept zei pe cei care de altfel nu-i numiți zei, că cel ce aleargă pe turlele clădirilor sacre nu este nebun ca cel care merge pe acoperișurile vecinilor, iar cel care-și mutilează trupul sau își taie vinele din furie face același efect iar zarva își are rădăcina în aceeași sursă!

4. Dar gata, am spus destule, voi pune acum sub ochii voștri însăși faptul care va dovedi că sub unul sau celălalt nume se ascunde una și aceeași natură. Să se aducă acum și aici numaidecât înaintea tribunalelor voastre un om care să fie recunoscut drept posedat de diavol; dacă un creștin oarecare poruncește acestui spirit necurat să vorbească, acela va mărturisi în adevăr că este diavol, după cum de altfel vă păcălește pe voi făcându-vă să credeți că este zeu. – 5. Să se aducă de asemenea și unul dintre aceia care vă fac să credeți că este mișcat de un zeu, care, inspirând suflul zeilor de pe altare, aspiră divinitatea odată cu fumul jertfelor voastre, care se vindecă din cauza sughițurilor repetate, care profețește gâfâind. – 6. Dar dacă Fecioara Celestis însăși, cea care promite ploi, dacă Esculap însuși, care vă dezvăluie diferite remedii, care l-a readus la viață pe Socordius, pe Thanatius și pe Asclepiodot destinați totuși morții mai târziu, dacă acești zei, fără a îndrăzni să mintă un creștin, nu mărturisesc ei înșiși că sunt diavoli, nu aveți decât să vărsați sângele acestui creștin obraznic și nesăbuit!

7. Ce vreți mai clar decât o asemenea experiență? Ce vreți mai sigur decât această dovadă? Simplul adevăr se află sub ochii tuturor și este însoțit de puterea lui proprie; nu este permisă nicio presupunere. Să fie oare magie sau o înșelătorie oarecare? Veți putea spune voi înșivă, dacă ochii și urechile vă permit așa ceva. – 8. Ce-am putea obiecta celor care ne conving printr-o sinceritate covârșitoare? Pe de o parte, dacă sunt cu adevărat zei, de ce spun în mod fals că sunt diavoli? Oare ca să asculte de noi? Iată așadar divinitatea voastră supusă creștinilor! Desigur, nu trebuie să privim drept divinitate cea care se supune unui om, dușmanul lui, atunci când acest om face ceva care-l necinstește. – 9. Pe de altă parte, dacă sunt diavoli sau îngeri, atunci de ce pretind că joacă rolul zeilor? Într-adevăr, ei se prefac a fi zei și nu spun că sunt diavoli, dacă ar fi cu adevărat zei, pentru a nu pierde maiestatea lor; tot la fel, cei pe care voi îi recunoașteți ca fiind diavoli nu ar îndrăzni să joace rolul zeilor, dacă ar exista cu adevărat acești zei al căror nume îl iau în derâdere, fiindcă le-ar fi teamă să facă abuz de maiestatea celor care, fără nicio îndoială, le-ar fi complet superiori și de care ar trebui să se teamă. – 10. De aceea, ceea ce voi țineți ca fiind divinitate nu există, deoarece, dacă divinitatea ar exista, nu ar putea fi uzurpată de diavoli în mărturia lor și nu ar putea fi dezmințită de zei. Așadar, fiindcă atât unii cât și alții sunt de acord pentru a recunoaște că nu sunt zei, nu vă rămâne decât să recunoașteți și voi că nu există decât una și aceeași specie, adică cea a diavolilor, de o parte și de cealaltă.

11. Căutați acum alți zei, fiindcă în cei pe care voi îi pretindeți a fi zei, recunoașteți acum că sunt diavoli. Însă, datorită nouă, zeii voștri vă dezvăluie nu doar faptul că nici ei nici alții nu sunt zei, dar vă mai spun, printr-o consecință imediată, cine este adevăratul Dumnezeu, dacă este cel pe care creștinii îl mărturisesc și doar acesta, și dacă trebuie să credeți în el și să-l adorați, după cum prescrie credința și învățătura creștinilor. – 12. În același timp, vă vor spune de asemenea cine este acest „Cristos cu minunata lui istorie”, dacă este doar un om de condiție obișnuită, dacă este un magician, dacă a fost furat în secret din mormânt, după moartea sa, de discipolii lui, dacă se află acum în iad – sau dacă nu se află mai degrabă în ceruri și nu va veni de acolo, atunci când lumea întreagă va tremura, când pământul se va cutremura de spaimă, când toți oamenii se vor plânge, cu excepția creștinilor – cu maiestatea aceluia care este Puterea lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, Cuvântul său, Înțelepciunea sa, Inteligența sa și Fiul lui Dumnezeu. – 13. Nu au decât să râdă împreună cu voi toți aceia care își bat joc de misterele noastre; n-au decât să nege că Isus Cristos va judeca toate sufletele de la începuturile vremii, după învierea morților; n-au decât să spună, dacă asta le face plăcere, că Minos și Rhadamant sunt cei desemnați de sorți ca să prezideze acel tribunal, conform opiniei comune a lui Platon și poeților. – 14. N-au decât să șteargă, dacă pot, marca condamnării lor rușinoase! N-au decât să nege faptul că sunt spirite impure, lucru suficient pentru a dovedi atât hrana lor, care este sângele, fumul și carnea animalelor arse pe niște lemne impure, cât și limbile necurate ale preoților lor! N-au decât să nege faptul că răutatea lor i-a condamnat dinainte pentru ziua judecății, cu adoratorii și lucrările lor!

15. Însă tot Imperiul și toată puterea pe care o avem asupra lor își are tăria în faptul că noi rostim numele lui Cristos și în faptul că noi enumerăm toate pedepsele care-i amenință și care-i așteaptă din partea lui Dumnezeu prin Cristos, judecătorul lor. Temându-se de Cristos în Dumnezeu și de Dumnezeu în Cristos, sunt supuși slujitorilor lui Dumnezeu și lui Cristos. – 16. Astfel, doar la un simplu contact al mâinilor noastre, la cea mai mică suflare a gurii noastre, înspăimântați de imaginea și de gândul focului care-i așteaptă, ies chiar din trupurile oamenilor, se supun poruncilor noastre, împotriva voinței lor și foarte îndurerați, rușinoși, în special, de prezența voastră. Credeți-i atunci când spun adevărul despre ei, fiindcă îi credeți atunci când mint! – 17. Nimeni nu minte pentru a se necinsti, ci din vanitate. De aceea noi îi credem mai degrabă pe cei care fac mărturisiri în defavoarea lor decât pe cei care mint din interes propriu. – 18. În sfârșit, aceste mărturii ale zeilor voștri ies din gura lor la solicitarea creștinilor; cel mai adesea, crezându-i, noi credem de asemenea în Dumnezeu prin Cristos. Ei sunt cei care înflăcărează credința noastră în Sfintele Scripturi, ei sunt cei care întăresc în noi convingerea că trăim în speranță. – 19. Chiar și voi îi cinstiți, după câte știu, oferindu-le sângele creștinilor! De aceea, ei nu ar dori să vă piardă, fiindcă sunteți atât de folositori, atât de zeloși față de ei, atâta vreme cât nu sunteți alungați de voi înșivă când veți deveni creștini într-o zi – dacă le-ar fi permis să mintă, când sunt sub stăpânirea unui creștin care vrea să vă dovedească adevărul.

Capitolul XXIV

1. Toată această mărturisire a zeilor voștri, prin care ei recunosc faptul că nu sunt zei și susțin că nu există alt Dumnezeu decât cel căruia noi îi aparținem, este mai mult decât suficient pentru a îndepărta de la noi acuzația de lez-religie, mai ales față de religia romanilor. Fiindcă am dovedit că zeii voștri nu există, așadar, cu siguranță nici religia voastră nu există; așadar, religia voastră nu este o religie, deoarece zeii voștri nu există, de unde rezultă că noi nu putem fi vinovați de lez-religie. – 2. Dimpotrivă, asupra voastră trebuie să cadă reproșul pe care ni-l faceți, asupra voastră fiindcă adorați minciuna și, nefiind mulțumiți de faptul că neglijați religia adevărată a Dumnezeului adevărat, mergeți până într-acolo încât o combateți, făcându-vă astfel vinovați de crima unei adevărate nelegiuiri.

3. Acum, închipuiți-vă că s-a decis ca zeii voștri să fie zei, nu ați fi de acord, conform opiniei unanime, că există un Dumnezeu mai înălțat și mai puternic, Regele lumii, într-o oarecare măsură, având maiestate perfectă? Căci aceasta este opinia pe care majoritatea oamenilor și-o face despre divinitate: ei vor ca puterea supremă să fie în mâinile unuia singur, ca lucrările lui să fie în mâinile unui mare număr; astfel, de pildă, Platon îl prezintă pe marele Jupiter în cer însoțit de o armată de zei și diavoli. – 4. De aceea trebuie, zic ei, ca procuratorii, prefecții, guvernatorii lui să fie cinstiți ca el. Și totuși, săvârșește o crimă cel care vrea să-l oblige mai degrabă pe Cezar și a pune toate speranțele în el și nu-i atribuie numele de zeu, nici cel de împărat, nimănui decât maestrului suprem, fiindcă este considerat a fi o crimă enormă faptul de a numi, sau de a îndrăzni să numim, Cezar un altul decât pe Cezar însuși? – 5. N-are decât unul să fie liber să-l adore pe Dumnezeu, altul pe Jupiter; unul să poată ridica mâinile, rugându-se, spre cer, iar altul spre altarul zeilor; să fie permis unuia să numere norii rugându-se, fiindcă așa credeți voi despre noi, iar altora statuile necuvântătoare din templu; unuia să-și poată încredința sufletul său Dumnezeului suprem, altuia să-l încredințeze unui țap. – 6. Fiți atenți, într-adevăr, să nu fie deja o crimă de nelegiuire aceea de a-i lipsi pe oameni de libertatea religiei și de a le interzice să-și aleagă divinitatea, adică să nu li se permită să cinstească pe cine vor, pentru a nu forța să aducă cinstire cui nu vor! Nu există nimeni care să dorească să aducă cinstire cu forța, nici măcar un om.

7. Dar iată, li se acordă egiptenilor libertatea de a crede în superstiția lor, fie ea cât de zadarnică, ce consistă în a pune păsări și animale în rândurile zeilor și a condamna la moarte pe cel care îndrăznește să omoare unul din acești zei. Fiecare provincie, fiecare oraș are zeul său; astfel, Siria îl are pe Atargatis, Arabia pe Dusares, Norica pe Belenus, Africa pe Celestis, Mauritania îi are pe micii ei regi. – 8. Sunt provincii romane, cred, cele pe care le-am numit; și totuși, zeii lor nu sunt zei romani; fiindcă la Roma acești zei nu sunt cinstiți, nici în Italia de altfel, iar zeii sunt făcuți prin decrete municipale, adică: Delventinus în Casinum, Visidianu în Narnia, Ancharia în Asculum, Nortia în Volsinii, Valentia în Ocriculum, Hostia în Sutrium iar în Junon îi au pe Falischi, care au primit supranumele de Curitis în cinstea venerabilului Curis. – 9. Suntem singurii cărora li se refuză dreptul de a avea religia lor. Aducem ofense romanilor însă nu suntem priviți ca niște romani, fiindcă noi adorăm un Dumnezeu care nu este al romanilor. – 10. Din fericire însă, El este Dumnezeul tuturor oamenilor, căruia, că vrem că nu vrem, aparținem cu toții. Însă la voi este permis să se adore orice, în afară de Dumnezeul adevărat, ca și cum nu ar fi Dumnezeu tuturor cel căruia noi îi aparținem cu toții.

Capitolul XXV

1. Cred că am dovedit destul falsitatea zeilor voștri și adevărul cu privire la Dumnezeului nostru, arătându-vă că demonstrația nu se sprijină doar pe discuții și argumente, dar și pe mărturiile acelora pe care voi îi credeți drept zeii voștri; așadar, nu mai am de ce să revin asupra acestui subiect. – 2. Totuși, deoarece autoritatea numelui roman se prezintă în mod special aici, nu voi evita dezbaterea ce s-a iscat și care susține că măreția la care au ajuns romanii, devenind stăpânii întregului pământ, este chiar răsplata zelului pentru religia lor; că cea mai bună dovadă a existenței zeilor lor este faptul că sunt tot mai numeroși cei care aduc cinstire acestor zei.

3. Ei susțin așadar că zeii romani sunt cei care au dat răsplată numelui roman, ca fiind un privilegiu. Sterculus, Mutunus și Larentina ar fi ajutat la extinderea Imperiului. În realitate, zeii străini nu au, cred eu, voit să facă favoruri unei nații străine de-a lor și nu cred că au dat oamenilor de dincolo de mări pământul și patria în care s-au născut, unde au crescut, unde s-au remarcat și unde au fost înmormântați. – 4. Trebuie să o întrebăm pe Cybela să vedem dacă ea este cea care a cucerit orașul Roma, ca amintire, din mâinile troienilor, nația țării ei, pe care o proteja, fără îndoială, împotriva armelor grecilor, și dacă s-a îngrijit dinainte pentru a fi transferată la învingătorii pe care ea i-a destinat să-i cucerească pe greci, învingătorii din Phrygia! – 5. De asemenea, în zilele noastre, ea a dat dovada grăitoare a puterii ei asupra Romei: la moartea lui Marc-Aurel, sustras republicii pe lângă Sirmium, a 16-a zi din calendele lui aprilie (17 martie 180) distinsul arhivist, aducând jertfe de sânge impur și scrijelindu-și brațele, în ziua a 9-a din aceleași calende (24 martie), a poruncit să se facă rugăciunile obișnuite pentru păstrarea împăratului Marc în viață, care murise deja! – 6. Vai vouă poștași prea înceți, vai vouă alergătorilor somnolenți! Din cauza voastră Cybela nu a aflat mai devreme de moartea împăratului, pentru a-i împiedica pe creștini să râdă de o asemenea zeiță! – 7. Dar nici Jupiter, în ce-l privește, nu a permis cu ușurință ca insula sa, Creta, să sufere șocul veștilor romane și nu a uitat, desigur, de renumita intrare în Muntele Ida, nici de cimbalele de bronz ale Corybanților, nici de minunatul parfum al femeilor de acolo care alăptează. Nu a preferat el oare în locul tuturor Capitolelor mormântul să renumit pentru a-și asigura domnia peste acest pământ care a primit rămășițele lui Jupiter? – 8. Iar Junon oare ar fi acceptat ea ca orașul punic, pe care îl îndrăgea mai mult decât Samos, să fie distrus, în special de descendenții lui Ene? Din câte știu eu, „acolo se aflau armele ei, carul ei; a face din acest oraș regina popoarelor, dacă destinul ar permite, era de altfel scopul eforturilor lui și dorința lui cea mai fierbinte” (Virgilius, Eneide I, 16-18). Iar această nefericită, „în același timp soția și sora lui Jupiter” (Ibid., 46), nu a putut nimic face împotriva destinului! Într-adevăr, „Jupiter însuși a fost supus destinului”. – 9. Și totuși, acestor destine, care le-a dat în mâini Cartagina, împotriva voinței și dorinței lui Junon, romanii nu au adus atâta omagii câte au adus lui Larentina, o prostituată nelegiuită!

10. Mai mulți zei de-ai voștri au domnit, este un constat. Iar dacă acum au autoritatea să acorde Imperiul, în timpul când ei domneau de la cine au primit un asemenea favor? Care sunt zeii pe care i-au adorat Saturn și Jupiter? Dar Sterculus? Știm că numai după aceea romanii au venit cu „formularul lor de invocații”, în care se află și Sterculus. – 11. În plus, dacă unii din zeii voștri nu au domnit, în vremea lor existau împărați care nu erau încă adoratorii lor, deoarece ei înșiși nu erau încă considerați zei. Așadar, alții dețineau puterea de a distribui domnia împărățiilor, deoarece existau împărați cu mult înainte ca acești zei falși să fie ridicați la rangul de zei.

12. Însă, deoarece nu există o temelie solidă conform căreia să fie atribuit numele roman, după meritele credinței, fiindcă religia nu a făcut progrese decât după fondarea Imperiului, sau mai bine zis a Împărăției – fiindcă nu era decât o Împărăție! Într-adevăr, dacă este adevărat faptul că Numa este inventatoarea zelului superstițios, totuși cultul la romani nu consta încă în statui, nici în temple. – 13. Religia era frugală, riturile erau sărace și nu existau Capitole ce rivalizau cu cerul, ci doar niște altare din pământ ridicate pentru o vreme, vase de lut din Samos, fumul care se răspândea: nici vorbă de zeu. În realitate, geniul grecilor și al etruscilor nu pătrunsese încă în Roma cu statuile lor zidite. Așadar, romanii nu au fost religioși înainte de a fi măreți, și, de aceea, măreția lor nu vine nicidecum de la spiritul lor religios.

14. Dimpotrivă, cum ar putea ei să fie măreți datorită religiei, măreția lor venind din necredință? Într-adevăr, dacă nu mă înșel, orice împărăție, sau, dacă vreți, orice imperiu are ca fundament războiul și se mărește prin victorii succesive. Ori, războiul și victoria au cam întotdeauna drept consecință cucerirea și distrugerea orașelor. Un asemenea lucru nu se poate face fără a-i jigni pe zei. Templele sunt jefuite, zidurile distruse; preoții sunt uciși în același timp cu locuitorii; bogățiile din tezaurul sacru sunt jefuite, la fel și bogățiile profane. – 15. Romanii au săvârșit așadar tot atâtea sacrilegii câte trofee au; au la activ tot atâtea victorii asupra zeilor câte popoare sunt; jaful lor se numără prin statuile zeilor capturați, pe care le au până astăzi. – 16. Acești zei consimt așadar să fie adorați de dușmanii lor și oferă un imperiu fără limite celor pe care ar fi trebuit să-i pedepsească din cauza ofenselor, nicidecum să răsplătească orgoliul lor! Însă, deoarece acești zei sunt incapabili să simtă, nu este mai periculos să le aduci ofense decât să-i cinstești. – 17. Desigur, nu putem crede că religia a făcut vreodată măreția unui popor care, după cum am arătat, s-a mărit ofensând această religie, sau a ofensat-o mărindu-se. Popoarele a căror împărății s-au topit în una singură pentru a forma Imperiul Roman, atunci când au fost cucerite, știm prea bine, aveau fiecare religia lor.

Capitolul XXVI

1. Vedeți dacă nu cumva cel care dă putere peste împărății nu este cel căruia îi aparține tot pământul, împărații și oamenii supuși împăraților; vedeți dacă nu cumva cel care potolește evenimentele împărățiilor și care oferă fiecăruia timpul său de-a lungul secolelor, nu este cel care există dinaintea timpurilor și care din suma veacurilor a constituit timpul; vedeți dacă nu cumva cel care, după voința sa, înalță sau înjosește Statele, nu este acela care domnea în trecut asupra speciei umane, pe când nu existau încă imperii? – 2. De ce atunci vă încredeți atât? Roma cu pădurile ei este cu mult mai veche decât mulți din zeii ei. Ea domnea înainte să fi existat măreața incintă a Capitolului. Babilonienii domnesc înaintea pontifilor, mezii înaintea quindecimvrișilor, egiptenii înaintea salienilor, asirienii înaintea luperquiștilor, amazoniile înaintea vestalilor. – 3. În sfârșit, dacă zeii romani sunt cei care împart împărățiile, Iudeea nu ar fi domnit niciodată în trecut, aici unde se numără aceste divinități comune ale popoarelor. Și totuși, voi, romanilor, l-ați cinstit pe Dumnezeul Iudeii prin victime, templul său prin jertfe, chiar poporul însuși ceva vreme prin legământul vostru, și niciodată nu ați fi putut domni fără Iuda, dacă aici nu s-ar fi decis judecata și condamnarea lui Cristos!

Capitolul XXVII

1. Cred că am spus destule ca să resping acuzația de lez-divinitate: nu putem fi acuzați că ofensăm o divinitate care, după cum am dovedit, nu există. De aceea, atunci când ni se poruncește să aducem jertfe, refuzăm să o facem, făcând încredere conștiinței noastre, care ne spune la cine merg aceste omagii, așa-zise, oferite chipurilor pe care le expuneți, muritorilor pe care îi divinizați. – 2. Dar sunt unii care spun că este demență curată să preferi încăpățânarea mântuirii, în vreme ce putem aduce jertfe și să plecăm de acolo sănătoși, păstrând în același timp opiniile noastre interioare. – 3. Acest fel de a proceda este un sfat înșelător! Dar noi știm cine este autorul unor asemenea sfaturi și cum, uneori prin artificii de convingere, alteori prin suplicii crunte, se străduiește să răstoarne persistența noastră.

4. Acest spirit, compus din diavol și înger, dușmanul nostru din cauza revoltei lui împotriva lui Dumnezeu, gelos pe noi din cauza harului pe care Dumnezeu ni l-a oferit, care ne provoacă mereu la bătălie, a intrat în mintea voastră pe care a modelat-o și corupt-o pentru a vă convinge să faceți asemenea judecăți perverse și să-i slujiți cu nelegiuirea de care vorbesc aici încă de la început. – 5. Într-adevăr, chiar dacă toată puterea diavolilor și a duhurilor de acest fel ne este supusă, totuși, asemenea sclavilor răi, împinși de teamă, încearcă uneori să se revolte și ard de nerăbdare să facă rău celor de care, de altfel, se înfricoșează. Teama, într-adevăr, respiră ura. – 6. În plus, situația lor fiind disperată din cauza condamnării lor anticipate, consideră drept o consolare a puterii să se bucure între timp de răutatea lor, datorită amânării pedepsei lor. Și, totuși, atunci când sunt prinși, sunt dresați, cad în condiția lor, iar cei pe care îi atacă de departe, din apropiere le cere indulgență. – 7. De aceea, asemenea acestor condamnați care se revoltă în temnițe, în închisori, în mine sau în alte forme de pedeapsă penală de acest fel, se aruncă împotriva noastră, știind că sunt sub puterea noastră, fiind siguri dinainte că ne sunt inegali ca forță și că furia lor nu poate decât să contribuie la pieirea lor; împotriva inimii le ținem piept, ca și cum ar fi egali cu noi în forță, respingem asalturile lor dând dovadă de perseveranță în ceea ce ei atacă și niciodată victoria noastră asupra lor nu este mai slăvită decât atunci când suntem condamnați din cauza îndârjirii noastre în convingerile de credință.

Capitolul XXVIII

1. Dar, să forțezi oameni liberi să aducă jertfe împotriva voinței lor are a fi ceva nedrept – deoarece o jertfă trebuie să fie adusă de bună voie; de asemenea, ar fi demență curată ca un om să fie constrâns de un alt om să aducă cinstire zeilor, în timp ce ar trebui, din interes, să-i potolească. Într-adevăr, un asemenea om nu ar avea oare dreptul să spună, în numele libertății lui: „Eu nu vreau ca Jupiter să-mi fie favorabil! Ce te privește pe tine? N-are decât ca Janus să-mi întoarcă una din cele două fețe ale lui! Ce te privește pe tine?” – 2. Dar, cu siguranță, aceleași duhuri perverse v-au dresat să vă forțeze pentru a aduce jertfe spre mântuirea împăratului, iar nevoia de a ne pe noi forța vă este impusă, la fel cum noi suntem puși în fața riscului de a ne pierde viața.

3. Am ajuns așadar la a doua acuzație, cea prin care ni se reproșează o lezare a altei maiestăți, mai cinstită decât cea a zeilor, deoarece voi îl slujiți pe Cezar cu o teroare mai mare și cu o teamă mai ascuțită decât pe Jupiter Olimpul. Iar acest lucru este bun, dacă vă dați seama de ceea ce faceți. Ce ființă vie, indiferent cine are fi ea, nu merită mai multă cinstire decât un mort? – 4. Dar și aici voi nu sunteți în stare să faceți apel la gândire, ci acționați din teamă față de puterea imperială mereu gata să vă zdruncine; de aceea și aici sunteți convinși de necredință față de zeii voștri, deoarece vă temeți mai tare de un stăpân om decât de ei. În sfârșit, voi nu ezitați prea mult să jurați pe numele tuturor zeilor decât pe Cezar însuși.

Capitolul XXIX

1. Să stabilim mai întâi dacă acești zei, cărora aduceţi jertfe, pot da mântuire împăraților sau oricărui alt om; iar apoi ne veți putea acuza de lezmajestate, dacă îngeri decăzuți sau diavoli, duhuri răufăcătoare prin natura lor, fac ceva bun; dacă cei pierduți pot mântui, dacă cei condamnați pot elibera pe cineva, în fine, dacă – iar în forul vostru interior știți prea bine cum stau lucrurile – morții îi pot proteja pe cei vii. – 2. Aceștia, într-adevăr, ar începe prin a-și proteja propriile statui, chipurile lor și templele lor, care, cred eu, nu datorează conservarea lor decât gărzilor instituite de Cezari. Pe de altă parte, cred eu, materialele din care sunt făcute provin din minele împăratului și toate templele depind de voința Cezarului. – 3. În fine, mulți zei au stârnit mânia lui Cezar, iar, dacă l-au aflat prielnic, atunci când le-a făcut anumite favoruri sau le-a dat anumite privilegii, și acestea vin în sprijinul tezei mele. Într-adevăr, cei care sunt sub stăpânirea Cezarului, care chiar îi aparțin total, cum ar putea avea mântuirea Cezarului în puterea lor? Se pare că ei ar putea procura mântuirea Cezarului, această mântuire pe care ei înșiși o primesc mai degrabă de la el! – 4. Așadar, noi suntem vinovați de lezmajestate referitor la împărați, fiindcă noi nu-i înjosim sub lucrurile ce le aparțin, nu ne jucăm cu mântuirea lor, fiind convinși că mântuirea lor nu depinde de mâinile sudate cu plumb! – 5. Voi, dimpotrivă, sunteți religioși, voi cei care căutați o asemenea mântuire acolo unde nu există, care o cereți celor care nu v-o pot da, neglijându-L pe Cel de care depinde mântuirea, făcând tot mai mult rău celor care știu să ceară această mântuire, care pot chiar să o obțină, fiindcă știu să o ceară!

Capitolul XXX

1. Deoarece noi îl implorăm pentru mântuirea împăraților pe Dumnezeul veșnic, Dumnezeul adevărat, Dumnezeul viu, împărații vor să se arate mai importanți decât proprii lor zei. Ei știu cine le-a dat puterea în Imperiu; știu, în calitatea lor de oameni, cine le-a dat viața; simt că doar acela este Dumnezeu, sub autoritatea căruia se află, ei fiind de rang inferior, primii după El, înaintea și deasupra tuturor zeilor. Cum ar putea fi altfel? Într-adevăr, dacă sunt deasupra tuturor oamenilor, sau cel puțin a celor vii, cu atât mai mult sunt deasupra celor morți. – 2. Ei sunt conștienți până unde se extinde puterea împărăției lor și pot să-și dea seama că Dumnezeu există; înțelegând că nu pot face nimic împotriva lui, își pot da seama că datorită lui sunt puternici. Împăratul n-are decât să declare război cerului; să ia cerul prizonier în urma carului său de luptă; să trimită sentinele în cer; să impună tribut cerului! Nu poate! – 3. Împăratul nu este mare decât în măsura în care este inferior cerului; într-adevăr, el însuși este unul di cele ce aparțin Celui care dispune de cer și de pământ. El este împărat datorită Celui care l-a făcut om înainte să-l facă împărat; puterea lui are aceeași sursă ca suflul din el care-l animă. – 4. Către acest Dumnezeu, noi creștinii, ne ridicăm ochii pentru a ne ruga, cu mâinile întinse, fiindcă sunt curate; cu capul descoperit, fiindcă nu avem de ce să ne rușinăm; în fine, fără cineva care ne suflă dictându-ne cuvintele, fiindcă noi ne rugăm cu inima. În rugăciunile noastre stăruitoare cerem viață îndelungată pentru împărații noștri, o stăpânire liniștită, un palat în siguranță, oștiri destoinice, un senat fidel, un popor loial, univers pacific, în fine, tot ceea ce un om sau un Cezar își poate dori. – 5-6. Creștinii nu pot adresa aceste rugăciuni altcuiva decât Celui care sunt siguri că împlinește dorințele lor; fiindcă el este singurul care le poate împlini, iar noi suntem singurii care trebuie să obținem favorurile lui, fiind slujitorii lui, fiind singurii care păzim poruncile lui, care murim pentru legea sa, care-i oferim o măreață și splendidă jertfă, cea pe care îl însuși ne-o cere: rugăciunea făcută în curăție, cu suflet nevinovat și cu spirit sfânt, nicidecum tămâieri în jurul unei statui, lacrimile unui copac în Arabia, nici doi stropi de vin curat, nici sângele unui bou în putrefacție care nu cere decât să fie lăsat să moară, nici, după toate aceste lucruri necurate, o conștiință spurcată. Mă întreb cu mirare, când văd că la voi preoții sunt cei mai depravați și ei aprobă jertfele, de ce examinați măruntaiele victimelor mai degrabă decât inima celor care sacrifică! – 7. În timp ce noi ne rugăm cu mâinile ridicate spre Dumnezeu, iar lame de fier ne scrijelesc trupul, când suntem legați de cruci, când flăcările îmbrățișează trupurile noastre, când săbiile ne taie capul, când animalele sălbatice dau năvală peste noi: singura atitudine a creștinului care se roagă spune că este gata pentru orice supliciu! Haideți, guvernori străluciți, sugrumați viața oamenilor care se roagă lui Dumnezeu pentru împărat! Crima se află acolo unde este adevărul, unde este fidelitate față de Dumnezeu!

Capitolul XXXI

1. Dar poate credeți că l-am flatat pe împărat, iar rugăciunile pe care le-am înălțat către cer nu sunt decât minciuni, având drept scop să mă sustrag torturii! – În realitate, este la îndemâna noastră, această făcătură, și fără îndoială ne permiteți să dovedim tot ceea ce susținem pentru apărarea noastră! – Așadar voi, care credeți că nu ne îngrijim de mântuirea Cezarilor, analizați cuvintele lui Dumnezeu, deschideți Scripturile noastre; noi nu le ascundem și în numeroase circumstanțe cad în mâinile străinilor. – 2. Aici veți vedea că ni se porunceşte să ne rugăm pentru dușmanii noștri, până a face să se vadă caritatea noastră, și să cerem ceea ce este bun pentru prigonitorii noștri. Ori, cine sunt cei mai mari dușmani și cei mai crunți prigonitori ai creștinilor dacă nu cei față de care suntem acuzați de lezmajestate? – 3. Mai mult: ni se spune foarte clar și precis, „Rugați-vă pentru împărați, pentru prinți și pentru autorități, pentru ca totul să fie bine pentru voi”. Într-adevăr, când Imperiul este neliniștit, toți locuitorii sunt neliniștiți, iar noi, chiar dacă mulţimea ne consideră drept străini, suntem părtași și noi la soarta Imperiului.

Capitolul XXXII

1. Mai avem încă un motiv, mai urgent, pentru a ne ruga pentru împărați, pentru menținerea păcii în imperiu și pentru propășirea puterii romane: știm, într-adevăr, că oribila catastrofă ce amenință lumea întreagă la sfârșitul timpurilor, care ne amenință cu tot felul de calamități, nu este întârziată decât pentru răgazul acordat Imperiului Roman. Nu ținem numaidecât să facem această experiență și, cerând ca sfârșitul să fie întârziat, noi contribuim astfel la îndelunga durată a Imperiului Roman.

2. Noi ne jurăm, de asemenea, dacă nu pe geniul Cezarilor, cel puțin pe mântuirea lor, mai scumpă decât orice geniu. Nu știți oare că geniile sunt numite diavoli sau, pentru a folosi diminutivul, daemonia? În împărați noi respectăm judecata lui Dumnezeu, care i-a pus în fruntea popoarelor. – 3. Știm că există în ei ceea ce Dumnezeu a dorit să pună; de aceea cerem să fie păstrat în ei ceea ce Dumnezeu a voit și aici se află pentru noi o mare îndatorire. Cât îi privește pe diavoli, adică aceste genii, suntem obișnuiți să-i forțăm să părăsească trupurile și să nu jurăm pe ei dându-le astfel o cinstire ce se cuvine doar divinității.

Capitolul XXXIII

1. Dar de ce să lungesc prea mult vorba cu privire la sentimentele religiei și pietății creștine față de împărat? Suntem obligați să-l respectăm, știind că el este cel pe care Domnul nostru l-a ales, și, aș putea spune pe bună dreptate: „Cezar este mai degrabă al nostru, fiindcă Dumnezeul nostru este cel care l-a stabilit”. – 2. De aceea, fiind al meu, lucrez mai mult decât oricine pentru sănătatea lui; nu doar cer acest lucru Celui care poate da așa ceva, și cer acest lucru în așa fel încât să pot merita să obțin; dar mai mult, înjosind maiestatea Cezarului sub cea a lui Dumnezeu, îl recomand cu și mai multă încredere lui Dumnezeu, cărui doar lui îl supun, și îl supun lui Dumnezeu deoarece nu pot face egalul său. – 3. Într-adevăr, nu aș numi împăratul „zeu”, fie pentru că nu știu să mint, fie pentru că nu vreau să-mi bat joc de el, fie pentru că el însuși nu ar dori să fie numit zeu. Dacă este om, are tot interesul să nu pretindă să fie numit Dumnezeu; să-i fi îndeajuns că este numit împărat; este un mare nume deja și acesta, fiindcă este rânduit de Dumnezeu. A spune că este zeu, înseamnă a-i refuza titlul de împărat; fără a fi om nu poate fi împărat. – 4. Îi reamintim condiția sa umană chiar în ziua în care este înscăunat, când este așezat pe cel mai măreț car și se strigă în spatele lui: „Privește înapoia ta! Amintește-ți că ești un om!” Desigur, bucuria lui crește când se gândește că strălucește de o slavă măreață, încât este nevoie să i se amintească condiția sa umană. Ar fi mai puțin măreț dacă ar fi numit zeu în asemenea împrejurări, fiindcă ar fi o minciună. Este mai măreț când i se reamintește că nu trebuie să se creadă zeu.

Capitolul XXXIV

1. August, fondatorul Imperiului, nici măcar nu a voit să fie numit „domn”. Fiindcă și acesta este un nume al lui Dumnezeu. În realitate aș da numele de „domn” împăratului, dar numai în sensul restrâns și doar atunci când nu sunt forțat să-i dau același sens cu cel pe care-l dau lui Dumnezeu. În rest, sunt foarte liber în privința lui; nu am decât un singur „domn” sau „stăpân”, pe Dumnezeul cel Atot-Puternic și Veșnic și care este în același timp Domnul sau Stăpânul împăratului. – 2. Cel care este „tatăl unui popor”, cum ar putea fi domn sau stăpân? De aceea, un nume folosit în obișnuința populară este mai blând decât cel ce desemnează puterea; vedeți cum căpeteniile familiilor sunt numiți „tați” mai degrabă decât „domni” sau „stăpâni”. – 3. Cu atât mai mult nu se cuvine să dăm numele de „zeu” împăraților; este unul din lucrurile cele mai rușinoase, aș zice chiar cea mai oribilă dintre lingușirile care există. Dacă, având un împărat, îi dați acest nume altcuiva decât lui, nu atrageți oare mânia, îngrozitoare și nemiloasă, a celui care, în realitate, este împăratul vostru? Această mânie nu vi se pare că ar fi îngrozitoare pentru cel căruia îi ziceți împărat? Fiți așadar respectuoși față de Dumnezeu dacă vreți ca el să fie îngăduitor cu împăratul. Încetați să mai recunoașteți un alt Dumnezeu, încetați să-l mai numiți „zeu” pe cel care are nevoie de Dumnezeu. – 4. Dacă o asemenea lingușire nu se rușinează de impostura ei, atunci când dă numele de zeu unui om, n-are decât să accepte urmările nefaste. Este o insultă grosolană să dai titlul de zeu Cezarului Veșnic înaintea atingerii apoteozei.

Capitolul XXXV

1. Creștinii sunt așadar dușmanii Statului fiindcă nu dau împăraților onoruri zadarnice, mincinoase și nesăbuite, deoarece, adepți ai adevăratei religii, celebrează sărbătorile împăraților în ființa lor interioară nu prin orgii de tot felul. – 2. Este un omagiu măreț, cu siguranță, acela de a zidi în piețele publice cuptoare și paturi din tablă, să faci ospețe în toate cartierele orașului, să transformi orașul în taverne, să transformi vinul și praful în mocirlă, să alergi în șir pentru a săvârși tot felul de fărădelegi, necurății și plăceri nesăbuite! Oare bucuria publică se arată prin rușinea publică? Ceea ce nu este decent în celelalte zile de sărbătoare, de ce ar fi decent în timpul sărbătorilor împăratului? – 3. Cei care păstrează disciplina din respect față de Cezar, o pot oare neglija acum din cauza lui? Iar desfrânarea poate fi oare considerată pietate și o ocazie de desfrâu poate fi considerată oare sărbătoare religioasă? – 4. Oh! Cât de dreaptă este condamnarea noastră! De ce, în realitate, facem rugăciuni pentru Cezar și celebrăm sărbătorile lui fără a înceta să fim curați, sobri și cinstiți? De ce, într-o zi de bucurie, nu umbrim ușile noastre cu lauri șu nu micșorăm ziua cu lumina lămpilor? Nimic mai cinstit, atunci când solemnitatea publică necesită, decât să dai casei tale aspectul unul nou fel de casă de prostituție!

5. Și totuși, în cultul pe care-l dați acestei a doua maiestăți, suntem acuzați, noi creștinii, că aducem ofense printr-un al doilea sacrilegiu, refuzând să celebrăm cu voi sărbătorile Cezarilor într-un fel nepermis nici de modestie, nici de buna creștere, nici de decență, dar care v-a făcut să căutați plăcerea mai degrabă decât să folosiți rațiunea sănătoasă; în acest cult, zic, doresc să arăt până unde merg buna voastră credință și sinceritatea voastră, pentru a vedea dacă, și asupra acestui punct precis, cei care neagă calitatea noastră de romani și ne acuză a fi dușmanii împăraților romani, nu vor fi aflați chiar ei mai răi decât acuzele aduse creștinilor. – 6. Îi întreb chiar pe romani, întreb plebea născută chiar pe cele șapte coline: există un Cezar pe care limba romanilor să-l salveze? Martor este Tibrul și școlile gladiatorilor! – 7. Iar dacă natura ar fi așezat înaintea inimilor un fel de materie diafană, care fi lăsat să se vadă gândurile inimii, în inima cărui roman nu am fi văzut gravată scena unui Cezar care succedă unui alt Cezar și prezidând la distribuția locurilor din congres, iar acest lucru chiar atunci când se strigă: „Jupiter să ia asupra lui anii noștri pentru a-i adăuga anilor tăi!” Acest fel de limbaj, un creștin nu-l poate ține niciodată, la fel cum el nu poate dori un nou împărat!

8. „Este poporul!” îmi vei spune. Este poporul, fie, însă înainte de toate sunt romani și nu există acuzatori mai îndărătnici împotriva creștinilor decât poporul. Aparent, celelalte ordine ale Statului sunt sincer atașate cultului imperial în proporție cu demnitatea lor: n-ai să vezi nicio suflare ostilă venind din senat, din ordinul călăreților, din congres, sau chiar din palat! – 9. De unde au ieșit așadar acești Cassius, Niger și Albinus? Și cei care atacă un Cezar în locul numit „între doi lauri”? Și cei care, pentru a se antrena în sălile de sport, îl strâng de gât și îl sufocă? Și cei care pătrund în palat, cu arme în mâini, mai îndrăzneți decât Sergiu și Parthenius și adepții lor? Au ieșit din rândurile romanilor, dacă nu mă înșel, adică dintre ne-creștini. – 10. Și, ceea ce este și mai incredibil, până când au dat pe față nelegiuirea lor, toți acești oameni aduceau jertfe pentru mântuirea împăratului și se jurau pe geniul lui; într-un fel erau în public, altfel erau în casele lor, și nu se jenau, sunt sigur, să dea creștinilor numele de dușmani publici.

11. Dar chiar și aceia care, astăzi și în fiecare zi, se dovedesc a fi complici sau sprijin pentru o grupare criminală, struguri care rămân de desfăcut după acest soi de perioadă de paricizi, de ce nu ar schimba ușile lor de lauri dintre cei mai proaspeți și mai stufoși? De ce nu ar afuma antreurile lor cu lămpi care se suspendă cât mai sus și care sunt cât mai strălucitoare? Nu-și împart forumul pentru a așeza paturile cele mai elegante și mai mărețe, iar asta, nu pentru a celebra bucuriile publice, ci pentru a învăța, într-o sărbătoare celebră în cinstea altuia, să rostească dorințe pentru ei înșiși, pentru a nu vedea la inaugurarea împăratului, al cărui nume îl înlocuiește în secret cu un alt nume, decât un model și o imagine a unei alte inaugurări, obiectul speranțelor lor? – 12. Se achită de aceleași îndatoriri față de împărat, chiar și cei care îi consultă pe astrologi, ghicitorii în cadavre, prevestitori, magicieni cu privire la viața Cezarilor! Acestea sunt științe inventate de îngerii rebeli, și interzise de Dumnezeu, la care creștinii nu recurg nici chiar atunci când este vorba despre propriile lor interese. – 13. Cine are așadar interes să afle destinul lui Cezar dacă nu cel care plănuiește sau dorește ceva împotriva vieții lui, care speră sau așteaptă ceva după moarta lui? Cu intenții complet diferite se consultă viitorul cu privire la apropiații săi sau cu privire la stăpânii săi; alta este curiozitatea unui părinte îngrijorat, alta este cea a sclavului care se teme.

Capitolul XXXVI

1. Așadar, dacă este adevărat că oamenii, care se numesc romani, sunt convinși a fi dușmani publici, de ce ni se refuză numele de romani nouă, celor care suntem considerați dușmani publici? Nu putem să nu fim romani, dacă suntem dușmani publici, deoarece descoperim dușmani publici în rândurile celor care se numesc romani. – 2. Atât este de adevărat că religia, credința și fidelitatea datorate împăraților nu se dovedesc prin omagii de acest fel, de care chiar și ura se poate achita pentru a ascunde adevăratele ei intenții, ci printr-o conduită pe care divinitatea ne obligă să o avem față de împărat, atât de sincer ca pentru toți oamenii. – 3. Într-adevăr, nu doar față de împărați trebuie să arătăm bunele noastre intenții. Noi facem binele fără excepție, deoarece îl facem pentru noi înșine, fiindcă nu așteptăm să fim plătiți de un om prin laude, nici printr-o răsplată, ci de Dumnezeu, judecătorul și împărțitorul unei bunăvoințe care nu face nicio distincție. – 4. Din cauza lui Dumnezeu, suntem pentru împărați ceea ce suntem pentru vecinii noștri. A dori răul, a face răul indiferent cui, a vorbi de rău, a gândi rău de oricine ne este absolut interzis. Ceea ce nu ni se permite față de împărat, nu ni se permite față de nimeni; iar ceea ce nu ni se permis față de nimeni, cu atât mai puțin față de cel care este așa de mare datorită lui Dumnezeu.

Capitolul XXXVII

1. Dacă, așa cum am spus mai sus, ni se poruncește să-i iubim pe dușmanii noștri, pe cine i-am putea urî? La fel, dacă ne este interzis să răspundem cu aceeași monedă, atunci când suntem ofensați, pentru a nu deveni, de fapt, asemenea dușmanilor noștri, pe cine am putea ofensa? – 2. Într-adevăr, judecați voi înșivă! De câte ori v-ați ridicat împotriva creștinilor, dând ascultare când urii voastre personale, când legilor voastre? De câte ori, fără permisiunea voastră, o cohortă ostilă a năpustit asupra noastră, din proprie inițiativă, cu pietre în mâini și cu torțe aprinse? Cu o furie asemănătoare cu cea a bacchanalilor, nu i-au cruțat nici chiar pe creștinii morți: i-au scos din morminte, unele cadavre fiind deja în proces de putrefacție, de nerecunoscut, le-au despicat și tăiat în bucăți. – 3. Și totuși, ce măsuri ați luat împotriva unor asemenea oameni, de o violență ieșită din comun, atât de plini de răzbunare până la moarte?; într-o singură noapte, cu câteva torțe aprinse, ați reuși să prindeți destui asemenea făptași, fiind permis la voi a înapoia răul cu rău. Însă departe de noi gândul unei religii divine care să se folosească, pentru a se răzbuna, de un foc aprins de oameni, sau să permită să vadă așa oribile suferințe în numele divinității.

4. Într-adevăr, dacă am dori să facem ceva, nu zic în numele răzbunării în secret, ci ca dușmani declarați, numărul batalioanelor și trupelor nu ar fi el oare mult prea mic? S-ar putea spune oare că maurii, marcomanii și parții, sau oricare alt popor, fie el cât de mare, închis totuși în propriile lui granițe și în propria țară, sunt mai numeroși decât o națiune căreia îi aparține tot pământul? Existăm doar de ieri și am umplut deja pământul și tot ceea ce vă aparține: orașele, insulele, întăriturile, municipiile, satele, câmpiile, triburile, oștile de soldați, palatele, senatul, forumul; nu v-am lăsat decât templele! – 5. Pentru ce război ne-ar fi lipsit fie forța, fie curajul, chiar dacă eram mereu inferiori ca număr, noi care ne lăsăm atât de ușor prinși și decapitați, dacă legea noastră nu ne-ar interzice să ucidem sau să fim uciși?

6. Am fi putut, fără să recurgem la arme și fără să ne revoltăm, doar despărțindu-ne de voi, să vă combatem printr-un asemenea divorț al urii. Deoarece, dacă, formând o așa de mare mulțime de oameni, am fi rupt legăturile cu voi pentru a merge să ne stabilim undeva, într-un colț retras al pământului, pierderea atâtor cetățeni, indiferent cine ar fi ei, ar fi acoperit desigur de rușine stăpânitorii lumii, ce zic?, acest abandon ar fi fost suficient pentru a-i pedepsi. – 7. Fără nicio îndoială, ați fi fost consternați înaintea solitudinii voastre, înaintea tăcerii lumii și acestui fel de amorțeală, în care pământul întreg, ca mort, ar fi căzut. Ați fi putut căuta să-i porunciți; v-ați fi făcut mai mulți dușmani, din cauza mulțimii creștinilor, care sunt aproape toți cetățeni. Iar acești creștini, aproape toți cetățeni, voi ați preferat să-i consideraţi drept dușmani și să le dați numele de dușmani ai speciei umane decât ai erorii umane!

9. Cine vă va scăpa așadar din mâinile acestor dușmani ascunși care, peste tot și mereu, bântuie spiritele voastre și sănătatea voastră, vreau să spun diavolii, pe care noi îi alungăm din trupurile voastre fără să cerem nici răsplată, nici salariu? Ar fi fost suficient, pentru răzbunarea noastră, să vă abandonăm acestor duhuri necurate ca pe un bun rămas fără stăpân. – 10. Ori, fără măcar să ne gândim să răsplătim un ajutor atât de prețios, fără a vă spune că, departe de a fi în sarcina voastră, specia noastră vă este necesară, voi ne tratați ca pe niște dușmani. Dușmani, suntem desigur, nu ai speciei umane, ci ai erorii umane!

Capitolul XXXVIII

1. Așadar, nu trebuia, folosind un pic de blândețe, să fie înscrisă în rândurile grupărilor ilicite această învățătură care nu face nimic din ceea ce este catalogat drept faptă ilicită. – 2. Într-adevăr, vă spun sincer, motivul pentru care am apărat aceste grupări este tocmai grija ce o am de a păstra ordinea publică; am dorit să împiedic divizarea orașului în părți, să nu-i stânjenesc mai mult pe cei aleși, adunările populare, grupurile, spectacolele, prin șocurile pasiunilor rivale, într-o vreme când cetățenii începuseră să traficheze, folosindu-se de violență venală și mercenară. – 3. Însă pentru noi, care nu putem fi păcăliți de pasiunea slavei deșarte și de onoruri prefăcute, nu avem deloc nevoie de coaliții și nimic nu ne este mai străin decât lucrul public. Nu cunoaștem decât o singură Republică, comună tuturor: lumea.

4. Tot la fel, noi renunțăm la spectacolele voastre, fiindcă nu admitem superstițiile din care se inspiră, știm prea bine originea lor și suntem străini lucrurilor ce se petrec la spectacole. Limba noastră, ochii noștri nu au nimic în comun cu nebunia circului, spurcăciunile de la teatru, atrocitățile din arene, frivolitățile din cluburi. – 5. Cu ce vă ofensăm dacă preferăm alte plăceri? Iar dacă nu vrem să ne distrăm ca voi, nenorocirea este a noastră, dacă există vreo nenorocire, nu a voastră. Dar, spuneți voi, noi dezaprobăm ceea ce vă place vouă! Dar nici voi nu aderați la plăcerile noastre. Totuși s-a dat voie epicurienilor să decreteze un nou adevăr cu privire la plăcere, care este pentru ei egalitatea sufletului.

Capitolul XXXIX

1. A sosit momentul să vă expun acum care sunt preocupările „grupării creștine”; astfel, după ce am respins răul, vă arăt binele. Formăm o „corporație” prin comunitatea religiei, prin unitatea disciplinei, prin legăturile aceleiași speranțe. – 2. Ținem reuniuni și întruniri pentru a-l cuceri pe Dumnezeu prin rugăciunile noastre, ca o armată strânsă, dacă îmi este permis să spun așa. O asemenea violență este pe placul lui Dumnezeu. Astfel, ne rugăm pentru împărați, pentru miniștrii lor și pentru autorități, pentru situația actuală a lumii, pentru pacea lumii, pentru amânarea sfârșitului. – 3. Ne întrunim pentru a citi din Sfintele Scripturi dacă felul cum decurg lucrurile în această lume ne obligă să căutăm fie recomandări pentru viitor, fie explicații pentru trecut. Cel puțin, prin asemenea texte sfinte, ne hrănim credința, redinamizăm speranța, întărim încrederea și reajustăm disciplina revenind la precepte. În cadrul acestor întruniri se fac îndemnuri, corecții, ajustări în numele lui Dumnezeu. – 4. Și, într-adevăr, judecățile noastre cântăresc greu, știind cu toții că suntem în prezența lui Dumnezeu și este pentru noi o bună încercare pentru judecata viitoare; dacă cineva dintre noi a săvârșit o greșeală gravă, atunci se merge până la a fi exclus de la comuniunea rugăciunii, adunărilor și de la orice contact cu cele sfinte. Bătrânii cei mai virtuoși sunt cei care prezidează; ei obțin această cinste nu plătind bani, ci datorită mărturiei virtuții lor, fiindcă nicio lucrarea a lui Dumnezeu nu costă bani. – 5. Iar dacă există la noi un fel de „cutie a milei” nu este formată dintr-o sumă obligatorie pusă acolo de creștini, ca și cum religia ar fi pusă la licitație. Fiecare varsă acolo o sumă modică, într-o anumită zi fixă a lunii, când dorește, dacă dorește și dacă poate. Nimeni nu este forțat. Fiecare pune acolo ceva în mod liber. Este ca un fel de depozit al milei. – 6. Într-adevăr, nimeni nu ia bani de acolo pentru a organiza ospețe, sau beții, sau destrăbălări, ci pentru a-i hrăni și a-i înmormânta pe cei săraci, pentru a veni în ajutor copiilor care și-au pierdut părinții, pentru sclavii deveniți vârstnici, pentru naufragiați; dacă sunt creștini în mine, în insule, în temnițe, din cauza credinței lor în Dumnezeul nostru, ei sunt întreținuți de religia pe care au mărturisit-o. – 7. Dar mai cu seamă vorbim de practica carității care, în ochii unora, pune asupra noastră o amprentă specială. „Vedeți, se spune despre noi, cum se iubesc unii pe alții”, fiindcă ei se detestă unii pe alții; „vedeți, se spune despre noi, cum sunt gata să moară unii pentru alții”, fiindcă ei sunt gata mai degrabă să se omoare unii pe alții. – 8. Cât privește numele de „frate” cu care ne numim între noi, nu-i scoate din minți, cred eu, decât fiindcă la ei toate numele de rudenie nu sunt date decât pe baza unei afecțiuni simulate. Pe când noi suntem chiar și frații voștri, prin legile naturii, mama noastră comună; este adevărat că voi nu sunteți mai puțin oameni fiind niște frați răi. – 9. Cu atât mai mult îi numim frați și îi considerăm ca atare pe cei care îl recunosc drept Tată pe unul și același Dumnezeu, care s-au adăpat la același duh de sfințenie, care, ieșind din sânul ignoranței, au văzut lumina, minunându-se, aceeași lumină a adevărului! – 10. Dar poate suntem priviți drept frați mai puțin legitimi deoarece nu s-a iscat nicio tragedie cu privire la fraternitatea noastră, sau deoarece folosim frățește același patrimoniu, care la voi, de regulă, dezbină fraternitatea.

11. Așadar, fiind strâns uniți prin duh și prin suflet, nu ezităm să împărtășim bunurile noastre cu ceilalți. Totul este folosit în comun printre noi, cu excepția soțiilor. – 12. Comunitatea se denaturează acolo unde, efectiv, există bărbați care practică așa ceva; fiindcă ei nu se mulțumesc doar să ia soțiile prietenilor lor, dar chiar și împrumută soțiile prietenilor. Făcând astfel, cred eu, urmează învățătura strămoșilor lor și a celor mai înțelepți: grecul Socrate, romanul Caton, care au dat prietenilor lor soțiile cu care erau căsătoriți, fără îndoială, pentru ca acestea să poată cădea însărcinate în altă parte decât la ei! – 13. Și poate lucrul acesta nu se făcea împotriva voinței lor; căci ce grijă ar putea avea de castitatea soțiilor pe care soții le ofereau altora cu atâta ușurință? Ce model de înțelepciune ateniană, de orgie romană! Un filosof și un cenzor sunt cei care devin intermediari și modele pentru asemenea moravuri!

14. Ce vă miră așa de tare că o caritate așa mare ca a noastră ia mese în comun? Fiindcă mesele noastre modeste voi le acuzați nu doar de orgii criminale, dar și de risipă! Cu siguranță, nouă ni se aplică spusa lui Diogene: „Megarienii mănâncă ca și cum ar muri mâine și construiesc ca și cum nu ar trebui să moară niciodată”. Dar știți prea bine, se vede mai ușor paiul din ochiul celuilalt decât bârna din ochiul său. – 15. În timp ce atâtea triburi, armate și soldați vomită, aerul devine acid! Când salienii fac un ospăț au nevoie de credite; pentru a evalua cheltuielile ocazionate de zeciuiala lui Hercule și a ospețelor sacre, ar fi nevoie de specialiști în calcule; apaturienii, dionisienii, credincioșii în misterele antice folosesc bucătari renumiți pentru ospețele lor; văzând fumul ospățului din Serapis s-a dat alarma pompierilor! Doar ospățul creștinilor este obiect de comentarii din partea voastră.

16. Masa noastră este motivată chiar de numele ei: „agapă”, din grecește, ceea ce înseamnă dragoste; indiferent cât ar costa o asemenea masă, este în folosul tuturor o asemenea cheltuială din motive de milostenie; este vorba de o reîmprospătare prin care îi susținem pe cei săraci; noi nu-i tratăm ca pe niște paraziți, așa cum faceți voi, ci drept niște oameni care aspiră spre libertate, condiție pe care o pot împlini dacă își umplu mai întâi stomacul fără a fi insultați din toate părțile, deoarece, înaintea lui Dumnezeu, cei smeriți se bucură de o mare stimă. – 17. Dacă motivul ospățului nostru este cinstit, nu aveți decât să judecați după acest motiv disciplina care îl dictează. Deoarece își are originea într-o îndatorire religioasă, nu este admisă nici insulta nici tulburarea. Nu ne așezăm la masă decât după ce ne-am rugat mai întâi lui Dumnezeu. Mâncăm atât cât ne este necesar; bem atât cât este rezonabil. – 18. Ne săturăm ca niște oameni care își amintesc, chiar și în timpul nopții, că trebuie să-l adore pe Dumnezeu; ținem discuții între noi ca niște oameni care sunt convinși că Dumnezeu îi ascultă. După ce ne-am spălat pe mâini și am aprins lumânările, fiecare este invitat să se ridice pentru a cânta, în cinstea lui Dumnezeu, un cântec extras, după posibilități, fie din Sfintele Scripturi, fie din inimă. Este o dovadă prin care vedem cât a băut fiecare. La sfârșitul mesei are loc iarăși o rugăciune. – 19. Apoi, fiecare merge la propriile ocupații, nu pentru a deveni asasini, nici pentru a lenevi, nici pentru a da frâu liber nelegiuirii, ci cu aceeași grijă a modestiei și curăției, ca niște oameni care au luat la masă mai mult o lecție decât un ospăț.

20. Da, pe bună dreptate, această coaliție a creștinilor este declarată ilicită, dacă este asemănătoare întrunirilor ilicite; pe bună dreptate este condamnată, dacă există plângeri pe motivul care face ca noi să fim „grupuri” printre voi. – 21. Dar oare ne-am întâlnit noi vreodată pentru a ucide pe cineva? Întruniți, suntem la fel ca atunci când suntem despărțiți: toți împreună suntem unul, suntem aceiași, nu ne facem rău nimănui, nu întristăm pe nimeni. Când oameni integri, cinstiți, se întrunesc, când oameni credincioși și curați se adună, nu o fac pentru a crea „grupuri”, ci este o „comunitate” sau un senat.

Capitolul XL

1. Însă acest nume care vă produce necazuri ar trebui să-l aplicați, dimpotrivă, celor care conspiră pentru a stârni ură împotriva oamenilor cinstiți și virtuoși, și care nu fac decât să strige după sânge nevinovat. Fără îndoială, pentru a justifica ura lor, printre alte minciuni mai spun: creștinii sunt priviți drept fiind cauza tuturor calamităților publice, tuturor nenorocirilor naționale. – 2. Dacă Tibrul a revărsat în case, dacă Nilul nu a revărsat pe câmpii, dacă cerul a rămas neclintit, dacă pământul s-a zguduit, dacă suntem atacați de foamete și ciumă, auzim numaidecât: „Creștinii la leu!” Dar cum! Atâția oameni la un singur leu! – 3. Vă întreb acuma: înaintea lui Tiberiu, adică înaintea venirii lui Cristos, câte calamități nu s-au năpustit asupra pământului și au distrus orașe! Am citit că insulele Hiera, Anape, Delos, Rhodes, Cos au fost grav avariate de valurile mării învolburate și au pierit mii de oameni! – 4. Platon povestește de asemenea că un teritoriu mai mare decât Asia sau Africa a fost despărțit de continent de Oceanul Atlantic. Un cutremur de pământ, de asemenea, a făcut să sece golful din Corint, iar violența valurilor a făcut să se desprindă Lucania de Italia și a făcut-o să fie de sine stătătoare și poartă numele de Sicilia. Desigur, toate acestea nu s-au putut produce fără pierderi uriașe pentru oameni. – 5. Unde erau, nu spun creștinii, nici cei care țineau evidența zeilor voștri, ci chiar zeii voștri în vreme ce potopul distrugea tot pământul, sau cum spunea Platon, doar câmpiile? – 6. Ei sunt, după cum știți, posteriori acestui potop; faptul este atestat chiar de orașele unde s-au născut și unde au murit, pe care ei le-au fondat; căci aceste orașe nu ar mai exista astăzi dacă nu erau, și ele, posterioare catastrofei. – 7. Palestina nu primise încă grupul evreilor venind din Egipt și poporul de unde a ieșit învățătura creștinilor nu era încă stabilit în această țară atunci când o ploaie de pucioasă a nimicit ținuturile învecinate, Sodoma și Gomora. Pământul expiră încă un miros de fum și puținele fructe care sunt prin copaci nu sunt decât pentru ochi, fiindcă atunci când le atingi cad în cenușa de pe pământ. – 8. Pe de altă parte, nici Etruria, nici Campania nu s-au plâns încă din cauza creștinilor atunci când orașul Vulsinies a fost distrus de focul venit din cer și orașul Pompei distrus de focul venit de pe munte. Nimeni nu adora încă la Roma pe adevăratul Dumnezeu atunci când Anibal, în lupta de la Cannes, măsura întinderea ținuturilor romane pentru a stabili întinderea masacrelor. – 9. Toți zeii voștri erau adorați de toți atunci când Capitolul a fost cucerit de senonieni. Și este încă bine deoarece de fiecare dată când o nenorocire s-a abătut peste un oraș, și templele sufereau aceleași distrugeri ca întăriturile zidurilor, fiindcă acest lucru îmi permite să spun că nenorocirile nu vin de la zei, deoarece ei înșiși sunt victime. – 10. Dintotdeauna, specia umană a adus ofense lui Dumnezeu. Mai întâi s-a arătat infidelă față de îndatoririle cu privire la Dumnezeu; iar, în timp ce-l înțelegea doar în parte, nu doar că nu l-a căutat, dar a inventat alți zei pentru a-i adora. Apoi, fără a căuta stăpânul nevinovăției, judecătorul și răzbunătorul crimei, a căzut în tot felul de vicii și crime. – 11. Dimpotrivă, dacă l-ar fi căutat, l-ar fi adorat, și dacă l-ar fi adorat, ar fi simțit efectele bunătății și blândeții lui, nicidecum mâniei lui. Așadar, acest Dumnezeu pe care îl vedem astăzi supărat este același care a fost supărat în trecut de oameni, înaintea apariției creștinilor. – 12. Specia umană se bucura de binefacerile cu care Dumnezeu o înzestra, înainte ca ea să fi inventat zeii; de ce așadar nu putem înțelege că aceste catastrofe provin tot de la cel care, în trecut, revărsa binefacerile lui peste omenire? Cel care-i cere cont este tot cel care a arătat doar nerecunoștință.

13. Totuși, dacă am compara catastrofele de altădată cu cele de astăzi, vom putea vedea că nenorocirile sunt mai mici de când Dumnezeu a dat creștini lumii. De atunci, într-adevăr, virtutea a echilibrat balanța nelegiuirilor din lume și au existat mijlocitori pe lângă Dumnezeu. – 14. În sfârșit, când o temperatură estivală suspendă ploile iernii, iar recolta anului este amenințată, ce faceți voi? Fără să încetați să mâncați în fiecare zi, și în fiecare zi gata să mâncați iar, în timp ce băile publice, cluburile, locurile de destrăbălare sunt în plină activitate, decretați sacrificii pentru Jupiter ca să obțineți ploaie, prescrieți poporului să aducă jertfe; căutați cerul în Capitol, așteptați ploaia din plafonul templelor voastre și întoarceți privirile voastre de la Dumnezeu și de la cer. – 15. Noi, dimpotrivă, hămesiți din cauza postului, mortificați de tot felul de privațiuni, abandonând orice plăcere a vieții, încingându-ne cu ciliciu și așezați pe cenușă, implorăm cerul printr-o rugăciune înflăcărată; îl dezarmăm pe Dumnezeu, iar atunci când îi smulgem din mâini milostivirea, ce faceți voi?, îi aduceți cinste lui Jupiter.

Capitolul XLI

1. Așadar, voi sunteți în cârcă lumii, voi atrageți catastrofele publice, fiindcă îl refuzați pe Dumnezeu și adorați statui. Și suntem obligați să admitem că acela se supără care este abandonat, nu cei care primesc cinstire. În caz contrar, într-adevăr, zeii voștri sunt nedrepți la cel mai înalt nivel dacă, din cauza creștinilor, îi pedepsesc chiar și pe adoratorii lor, pe care nu ar trebui să-i confunde cu creștinii vinovați.

2. Noi putem, ziceți voi, să vă întoarcem acest argument împotriva Dumnezeului vostru, fiindcă și el permite ca adoratorii lui să sufere din cauza nelegiuiților. Recunoașteți mai întâi planurile lui, iar apoi n-aveți decât să ne contraziceți. – 3. Într-adevăr, cel care a fixat, o dată pentru totdeauna, judecata finală la sfârșitul veacurilor, nu precipită, înaintea sfârșitului lumii, triajul care este condiția judecății. În așteptare, se arată egal cu toți oamenii, în favorurile sau în rigorile lui. A dorit să împartă bunurile celor necredincioși, la fel cum a dorit să-i facă părtași pe creștini la nenorociri pentru a-i face pe toți să experimenteze, printr-o soartă comună, atât blândețea cât și dreptatea sa. – 4. Instruiți de aceste învățături prin însăși gura sa, noi iubim bunătatea lui și ne temem de dreptatea lui. Dimpotrivă, voi disprețuiți și una și alta. Rezultatul este faptul că pentru noi nenorocirile lumii, dacă ne lovesc, le considerăm drept avertismente, în timp ce pentru voi sunt pedepse venind de la Dumnezeu.

5. În rest, noi nu suferim defel, mai întâi și mai ales fiindcă nimic nu ne reține în această lume decât faptul de a ieși cât mai curând; apoi, dacă o nenorocire se abate peste noi, trebuie atribuită crimelor voastre. Totuși, dacă și noi resimțim uneori efectele, deoarece formăm aceeași societate cu voi, ne bucurăm, recunoscând împlinirea profețiilor divine, care întăresc încrederea noastră și credința ce o punem în speranța noastră. – 6. Dacă, dimpotrivă, relele care pretindeți că vin din cauza noastră vin de fapt de la cei pe care voi îi adorați, de ce mai continuați să adorați zei atât de nerecunoscători și nedrepți, care ar trebui să vă ajute și să vă protejeze văzând suferințele creștinilor?

Capitolul XLII

1. Dar mai suntem acuzați și de o altă nedreptate: se spune că suntem oameni paraziți ai societății. Cum am putea fi așa, noi cei care trăim cu voi, care avem aceeași hrană, aceeași îmbrăcăminte, același stil de viață, suntem suspuși acelorași nevoi ale traiului? Noi nu suntem nici brahmani, nici gimnofiziți din India, nici locuitori ai pădurilor și nici exilați ai societății. – 2. Știm că trebuie să aducem recunoștință lui Dumnezeu, Domnul și Creatorul nostru; nu respingem niciun rod al lucrărilor lui. Doar că ne limităm să folosim în exces aceste bunuri sau fără de folos. De aceea locuim cu voi în această lume, fără să ezităm să folosim cu voi forumul, piața publică, băile publice, magazinele și chioșcurile voastre, hotelurile și negoțurile voastre și toate celelalte locuri unde au loc afaceri. – 3. Cu voi navigăm, slujim țara ca soldați, lucrăm pământul, facem comerț; schimbăm cu voi produsele noastre artizanale și rodul muncii noastre. Cum am putea părea inutili lucrărilor voastre deoarece trăim cu voi și datorită vouă? Cu adevărat, chiar nu mai înțeleg nimic.

4. Iar dacă nu particip la ceremoniile tale, nu înseamnă că sunt mai puțin om în acea zi. Nu mă duc la băi de dimineață, înaintea zorilor, pentru a nu pierde nici noaptea, nici ziua; totuși fac și eu baie, la o oră convenabilă, decentă, în scopul păstrării temperaturii corpului; după moarte, voi avea suficient timp să fiu tare și gălbejit la ieșirea din baie. – 5. Nu mă așez la masă în stradă în sărbătorile lui Liberiu, cum obișnuiesc să facă nelegiuiții, luând masa lor sublimă; totuși, într-un loc ascuns, mănânc și eu, servesc aceleași alimente ca tine. – 6. Nu cumpăr coroane de flori pentru a le pune pe cap, iar dacă totuși cumpăr flori, ce-ți pasă ție ce fac eu cu ele? Sunt de părere că este mai bine să le lași libere, fără a le lega, fluturând în toate părțile. Iar când noi ne folosim de flori împletite în coroane, respirăm parfumul coroanei cu nasul; iar cei care miros cu părul capului, este treaba lor! – 7. Nu mergem la spectacole, însă dacă doresc să văd ceea ce se vinde la acele întruniri, îmi pot procura de preferință în chioșcurile unde se vând. Nu cumpărăm tămâie, într-adevăr; dacă arabii se plâng din cauza asta, sabeenii să știe că noi cumpărăm marfa lor în cantități mari și mai scumpe pentru a-i înmormânta pe creștini nicidecum pentru a afuma sau tămâia zeii.

8. Desigur, ziceți voi, veniturile templului scad în fiecare zi. Cât de puțini oameni sunt cei care mai aruncă câte o monedă în caseta templului! Asta este datorită faptului că nu putem să subvenim în același timp nevoilor oamenilor și zeilor voștri, care cerșesc, iar pe de altă parte credem că nu trebuie să dăm decât celor care cer. Ei bine! Jupiter n-are decât să întindă mâna și va primi, deoarece milostivirea noastră este mai generoasă pe străzi decât credința voastră în temple. – 9. Cât privește celelalte impozite, nu aveți decât să copiați exemplul nostru al creștinilor, căci noi plătim cu aceeași scrupulozitate cu care ne ferim să ne bucurăm de bunurile altuia; așadar, dacă se fac calcule cu privire la tot ceea ce se pierde din tezaurul public din cauza fraudelor voastre și a declarațiilor fiscale, numărătoarea se va adeveri a fi echilibrată, deoarece singura pierdere de care voi îndrăzniți să vă plângeți este răsplătită, cu vârf și îndesat, de câștigul făcut în alte locuri.

Capitolul XLIII

1. Totuși aș mărturisi că există poate oameni care pot, cu rațiunea, să se plângă de inutilitatea creștinilor și vă voi spune cine sunt acei oameni. În primul rând sunt intermediarii, cei care iau mită, proxeneții, apoi asasinii, cei care-i otrăvesc pe alții, magicienii și înșelătorii, povestitorii de fabule, astrologii. A nu le da nimic să câștige acestor oameni este un câștig enorm! – 2. Totuși, indiferent de prejudiciul pe care credința noastră o cauzează veniturilor voastre, poate fi compensat prin anumite avantaje. Ce puteți spune deci, nu zic de oamenii care-i alungă pe diavoli din trupurile voastre, nu zic de cei care pentru voi, cât și pentru ei înșiși, înalță rugăciunile lor către adevăratul Dumnezeu, de cei de care nu trebuie să vă fie teamă nicidecum?

Capitolul XLIV

1. Dar, în realitate, iată o pierdere atât de mare și reală pentru republică și totuși nimeni nu se îngrijește, iată o nedreptate făcută Statului și nimănui nu-i pasă: este faptul că printre noi sunt atâția oameni cinstiți care sunt jertfiți! La noi atâția nevinovați sunt condamnați la moarte! – 2. Într-adevăr, luăm ca martori propriile voastre registre, pe voi care prezidați zilnic la judecarea atâtor prizonieri, voi care terminați, prin condamnările voastre capitale, atâtea procese! Sunt fără număr criminalii care merg sub nasul vostru, folosindu-se de căpetenii de acuzare dintre cele mai variate: ori, pe listele voastre, cine este asasinul, cine este tăietorul de burse, cine este sacrilegul sau proxenetul sau hoțul din băi, care să fie în același timp creștin? Sau, printre cei care vă sunt încredințați sub acuzația de a fi creștini, cine este asemenea acestor criminali? – 3. Ai voștri sunt totdeauna cei care umplu temnițele; minele voastre sunt pline de gemetele alor voștri; ai voștri sunt cei cu care se îngrașă cel mai mult animalele din circ; printre ai voștri sunt recrutați de organizatorii de spectacole, pentru a fi dați pradă animalelor sălbatice! Niciun creștin nu se află printre ei, sau cel puțin atâta vreme cât este creștin, deoarece dacă este învinovățit de o asemenea crimă, atunci nu mai este creștin.

Capitolul XLV

1. Așadar, doar noi suntem nevinovați! Ce vă mirați atâta! Pentru noi este o necesitate. Într-adevăr, este o datorie. Noi am învățat inocența chiar de la Dumnezeu: pe de o parte o cunoaștem foarte bine, fiindu-ne revelată de un Învățător desăvârșit, și, pe de altă parte, o păstrăm cu fidelitate, fiind rânduită de un Judecător pe care nimic nu-l poate înșela. – 2. Voi, dimpotrivă, aveți o autoritate umană care v-a învățat inocența, este o putere omenească cea care v-a impus-o; de aceea disciplina voastră nu este nici completă, nici capabilă să inspire atâta teamă în ce privește adevărata inocență. Luminile oamenilor pentru a preda binele nu sunt mai presus decât autoritatea lor pentru a o implementa; este la fel de ușor de înșelat una și de încălcat cealaltă. – 3. Deoarece, care este porunca cea mai desăvârșită: să spui „să nu ucizi”, sau să înveți „nici măcar să nu te mânii”? Ce este mai desăvârșit: să aperi adulterul sau să interzici din toate puterile până și concupiscența ochilor? Ce este mai înțelept, să interzici faptele rele sau  chiar și cuvintele jignitoare? Să nu permiți nedreptatea sau să nu autorizezi nici măcar amenințarea? – 4. Dar să știți bine că însăși legile voastre, care par să vă conducă spre virtute, sunt împrumutate din legea divină, deoarece această legea le-a slujit ca arhetip. Am vorbim mai sus de vechimea lui Moise.

5. Cât de slabă este autoritatea legilor omenești, deoarece omul reușește mereu să o încalce, săvârșind delicte în umbră, iar uneori chiar disprețuiește această autoritate când este antrenat în rău de pasiune sau necesitate! – 6. Gândiți-vă la autoritatea aceasta cu privire la scurta durată a pedepsei pe care o aplică: indiferent cât de lungă ar fi ea, nu se prelungește și după moarte. De aceea Epicur ia în derâdere orice suferință și durere zicând că, moderată, durerea este ușor de îndurat și, chiar atunci când este mare, nu este niciodată de durată îndelungată. – 7. Într-adevăr, noi care-l avem ca judecător pe Dumnezeu, care cunoaște și știe toate, și știm dinainte că pedepsele stabilite sunt veșnice, într-adevăr, suntem singurii care mergem pe calea nevinovăției, în primul rând datorită desăvârșirii înțelepciunii divine, din cauza dificultății de a ne ascunde dinaintea ochilor lui, din cauza pedepsei care nu este doar lungă, ci veșnică, și, în al doilea rând, fiindcă ne temem de Cel de care omul ar trebui să se teamă și care îi judecă pe cei care se tem de el, într-un cuvânt, fiindcă ne temem de Dumnezeu nu de proconsul.

Capitolul XLVI

1. Cred că am reușit să resping toate acuzațiile la adresa noastră făcute de cei care vor să vadă curgând sângele creștinilor. Am arătat în ce constă religia noastră și care sunt dovezile prin care putem demonstra că este așa cum am arătat, sprijinindu-mă pe autoritatea și vechimea Sfintelor Scripturi și apoi pe mărturisirea puterilor spirituale. Cine ar mai îndrăzni să ne condamne, nu prin artificii retorice, dar și cu argumente care să se sprijine, ca ale noastre, pe adevăr?

2. Însă adevărul religiei noastre apare evident acum pentru toți, mai puțin pentru necredincioși, chiar dacă și aceștia sunt convinși de excelența religiei noastre care le este cunoscută prin experiență și prin relațiile vieții; ei însă refuză revelația divină și o consideră un fel de filosofie. Sunt aceleași virtuți, spun necredincioșii, ca cele predate și mărturisite de filosofi, adică nevinovăția, dreptatea, răbdarea, cumpătarea, curăția. – 3. Atunci de ce, dacă suntem comparați cu filosofii, din punct de vedere al învățăturii, de ce nu suntem puși pe același nivel cu ei din punct de vedere al libertății și necondamnare a învățăturii? Sau, de ce filosofii, fiind asemenea nouă, nu sunt obligați să facă acele îndatoriri de la care noi nu ne putem sustrage fără a ne pune viața în pericol? – 4. Într-adevăr, cine îndrăznește să constrângă un filosof să aducă jertfe, sau să jure, sau să așeze în fața caselor lor, în plină zi, lămpi de ulei inutile? Nici vorbă de așa ceva; ba mai mult, ei dărâmă zeii voștri în mod public prin doctrina lor, condamnă superstițiile voastre în scrierile lor, iar voi îi lăudați! majoritatea chiar latră împotriva împăraților, iar voi îi aprobați, îi răsplătiți prin statui și cinstire, nici vorbă să-i condamnați la arenă cu animalele! – 5. Iar lucrul acesta este natural pentru ei: poartă supranumele de „filosofi” nu celui de „creștini”. Ori, acest nume de „filosofi” nu-i pune pe diavoli în derută. Ce zic? Filosofii îi așază pe diavoli pe poziția a doua, imediat după zei. Socrate însuși zicea: „Dacă diavolul meu îmi permite”. Chiar dacă a înțeles o parte din adevăr negând zeii, tot el este cel care, când era pe punctul de a muri, a poruncit să fie jertfit un cocoș lui Esculap, în aparență pentru a-l cinsti pe Apolon, tatăl acestui zeu, deoarece Apolon îl numise pe Socrate cel mai înțelept dintre toți oamenii. – 6. Ce scrântit este acest Apolon! El a dat mărturie cu privire la înțelepciunea unui om care nega existența zeilor! Așa se face că adevărul se poticnește de ură: cel care îl mărturisește sincer, devine o persoană detestată; dimpotrivă, cel care îl cioplește și care se preface că spune adevărul cucerește astfel favoarea persecutorilor adevărului. – 7. Adevărul, pe care filosofii înșelători și corupți îl simulează ca dușmani și astfel corup simulându-l, deoarece nu au alt scop decât slava, creștinii îl caută din nevoie și îl mărturisesc în integritatea lui, deoarece nu se gândesc decât la mântuirea lor. – 8. Așadar, nici cu privire la știință, nici cu privire la disciplină nu putem, după cum vedeți limpede, să fim puși pe picior de egalitate. Ce a putut răspunde pozitiv Tales, acest geniu al fizicienilor, lui Cresus care-i punea întrebări cu privire la divinitate? A eschivat de mai multe ori timpul acordat cerându-i să-l lase să se gândească. – 9. Pe Dumnezeu, chiar și ultimul meșteșugar creștin îl cunoaște, îl face cunoscut altora și, chiar prin viața sa, spune tot ceea ce pentru filosofi nu este decât un obiect de cercetare despre Dumnezeu. Platon declară în sincer că nu este ușor să-l cunoști pe Arhitectul universului, iar atunci când îl cunoști, este iarăși dificil să-l explici tuturor oamenilor!

10. Pe de altă parte, dacă suntem bârfiți cu privire la castitate, vă citesc un text din sentința rostită de atenieni împotriva lui Socrate: este condamnat drept „corupător al tinerilor”. Un creștin nu schimbă nici chiar soția. O cunosc și eu pe curtezana Phryne și relațiile ei cu filosoful Diogene; mai văd că un anume Speusip, de la școala lui Palton, a fost ucis fiind prins în flagrant delict de adulter. Un creștin nu este soț doar pentru soția lui. – 11. Democrit și-a scos ochii deoarece nu putea vedea o femeie fără să o dorească și astfel îi era suficientă pedeapsa, zicea el, fiindcă nu era soția lui și putea trăi continența. Un creștin, fără să-și scoată ochii, nu vede femeile: sufletul său este orb cât privește patimile trupești. – 12. Să vorbim despre modestie? Iată-l pe Diogene care, cu picioarele lui pline de mocirlă, calcă pe renumitele covoare ale lui Platon cu atâta orgoliu! Un creștin nu este orgolios, nici chiar cu săracii. – 13. Vreți să vorbim despre moderație? Iată-l pe Pitagora care aspiră la tiranie printre thurieni, și Zenon printre prenieni. Un creștin nu râvnește după asemenea fleacuri. – 14. Dacă dezbaterea poartă asupra egalității sufletului, Lycurgues a dorit să moară de foame, fiindcă laconienii au amendat legile lui. Un creștin mulțumește, chiar și atunci când este condamnat. Dacă compar buna credință, Anaxagor a negat un depozit făcut de oaspeți. Un creștin este fidel chiar și înaintea ochilor celor care nu sunt creștini. – 15. Vorbim de loialitate? Aristotel l-a alungat fără jenă pe prietenul său Hermias din locul pe care-l ocupa. Un creștin nu face rău nici chiar dușmanului său. Același Aristotel îl flatează lingușitor pe Alexandru, pe care l-ar fi dominat ceva mai devreme, și tot într-un fel asemănător de rușinos, Platon este vândut de Dionisie din cauza lăcomiei lui. – 16. Aristipe, îmbrăcat în purpură, sub înfățișare ascetică, duce o viață de desfrâu, iar Hippias este ucis în timp punea capcane țării lui. Aceste lucruri, un creștin nu ar fi niciodată ispitit să le facă pentru a se răzbuna pe frații zguduiți de tot felul de atrocități.

17. Dar mi se va spune că și printre ai noștri sunt unii care se îndepărtează de regulile disciplinei. Desigur, însă făcând astfel nu mai sunt priviți drept creștini de noi, în vreme ce acei filosofi, despre care am pomenit, chiar și după faptele lor continuă să se bucure de numele și cinstea de înțelept. – 18. Așadar, ce asemănări pot exista între un creștin și un filosof, între un discipol al Greciei și un discipol al Cerului, între cel care lucrează pentru slava trecătoare și cel care lucrează pentru viața veșnică, între cel care rostește cuvinte frumoase și cel care realizează fapte bune, între cel care zidește și cel care dărâmă, între un prieten și un dușman al erorii, între un corupător al adevărului și cel care-l păstrează în curăția sa și modelează viața în funcție de adevăr, în fine, între cel care este un hoț și cel care este vigilent.

Capitolul XLVII

1. Adevărul, sau poate mă înșel amarnic, este înaintea a toate, iar vechimea Sfintelor Scripturi, despre care am vorbit mai sus, mi se potrivește aici de minune, fiindcă ea vă face să cunoașteți și să admiteți mai ușor că Scriptura este un tezaur din care a fost extrasă toată înțelepciunea venită mai târziu. Dacă nu ar trebui să pun limite acestei lucrări, aș putea dezvolta și dovada acestui argument. – 2. Care poet, care sofist nu s-a adăpat la izvorul profeților? Acolo și-au potolit setea geniului lor filosofii: ceea ce ei au primit din învățătura noastră este ceea ce li se reproșează creștinilor. Tocmai de aceea, cred eu, filosofii au fost alungați din unele State, menționez aici Tebaida, Sparta și Argia. – 3. Forțându-se să ajungă la adevărurile noastre, acești oameni pasionați doar de slava deșartă și de elocința lor, după cum am spus, au întâlnit în Cărțile noastre sfinte ceva ce corespundea spiritului curios al fiecăruia dintre ei, dar au readaptat totul după propriile lor sisteme; nefiind destul de convinși de caracterul divin al Scripturilor noastre pentru a nu le altera, și neînțelegându-le destul de bine, fiindcă pe atunci păstrau încă partea lor de obscuritate, deoarece erau învăluite de umbră chiar și pentru evrei, care se credeau proprietarii lor. – 4. Într-adevăr, cu cât adevărul este mai simplu, cu atât mai mult spiritul subtil al acestor oameni refuza să creadă și se clătinau, ceea ce i-a condus să ia drept nesigur chiar și ceea ce era sigur.

5. Într-adevăr, aflându-l pe Dumnezeu, fără nimic mai mult, nu s-au limitat să-l predea așa cum l-au aflat, ci au lansat discuții cu privire la esența, natura și locuința sa. – 6. Unii susțin că este imaterial, alții material: precum platonicii și stoicii. Unii spun că este compus din atomi, alții din numere: precum Epicur și Pitagora. Un altul spune că este compus din foc: este opinia lui Heraclit. Platonicii îl reprezintă ca fiind ființa care se ocupă de toate; pentru epicurieni, dimpotrivă, este leneș și fără ocupație, nu îl preocupă, ca să mă exprim astfel, problemele omului. – 7. Stoicii spun că este în afara lumii, că rotește această masă gigantă din exterior, cum face olarul cu roata lui; pentru platonici, el este în interiorul lumii și, asemenea unui pilot, își are locul în mașinăria pe care o conduce. – 8. De asemenea, lumea însăși este născută sau nu este născută, va avea un sfârșit, va exista mereu? Opiniile sunt variate. Există diversitate și în ce privește natura sufletului, despre care unii spun că este divină și veșnică, iar alții solubilă. În funcție de propriile înclinații, fiecare adaugă sau schimbă după cum vrea.

9. Nu trebuie să ne mire faptul că scrierile din Vechiul Testament a fost desfigurate de invențiile filosofilor. Într-adevăr, unii oameni, ieșiți din sămânța lor, au denaturat, prin opiniile lor, până și cărțile Noului Testament pentru a le adapta sistemelor lor filosofice; dintr-o singură stradă au făcut, împărțind-o, nenumărate cărări întortocheate și labirintice. Acest lucru nu-l amintesc decât în treacăt din teama că varietatea cunoscută de curentele creștine să nu dea un nou pretext pentru a ne pune pe același picior de egalitate cu filosofii și să se concludă din această varietate slăbiciunea adevărului. – 10. Fără drept de apel, opun rezistență acestor falsificatori care au ieșit din rândurile noastre și le spun că singura regulă a credinței este cea care vine de la Cristos, transmisă de proprii lui discipoli, și îmi este ușor să le dovedesc faptul că toți acești inovatori sunt posteriori lui Cristos și apostolilor.

11. Tot ceea ce s-a spus împotriva adevărului a fost spus folosind chiar adevărul și doar spiritul erorii a putut produce o asemenea încâlcitură. Aceste spirite au pregătit în secret modificările învățăturii noastre mântuitoare; tot ele au născocit tot felul de fabule pentru a slăbi, prin asemănarea lor, credința datorată adevărului, sau pentru a trage credința de partea lor. Scopul lor este acela de a conduce să se creadă că nu trebuie dată crezare creștinilor, pentru motivul că nu trebuie crezuți nici poeții, nici filosofii; sau, mai bine, că trebuie crezuți doar poeții și filosofii, pentru motivul că nu trebuie crezuți creștinii.

12. Așa se face că mulți râd de noi când vorbim despre judecata lui Dumnezeu; știm prea bine că și poeții și filosofii susțin existența unui tribunal în iad. Iar când noi amenințăm cu Gheena, care este un loc plin cu foc misterios în adâncurile pământului, destinat pedepselor, râd iarăși de noi; ei spun că pentru morți există un fluviu numit Pyriphlegeton. – 13. Iar atunci când vorbim despre Paradis, locul deliciilor divine, destinat să primească sufletele drepților, existând un fel de zid uriaș care desparte zona de foc de pământul rezervat oamenilor, ne izbim de Champs Elisees care susțin că ei dețin credința generală. Vă întreb acum, de unde au luat filosofii și poeții voștri aceste lucruri asemănătoare cu ale noastre? De nicăieri decât din tainele noastre. – 14. Ori, dacă le-au luat din tainele noastre, fiindcă acestea sunt mai vechi, rezultă că misterele noastre sunt mai adevărate și mai credibile, deoarece ceea ce nu este decât o copie primește aceeași crezare. Dacă le-au luat din imaginarul lor, rezultă că tainele noastre sunt copia lucrurilor care au venit după ei, ceea ce este contrar naturii, fiindcă niciodată umbra nu există înaintea trupului și niciodată copia adevărului nu există înaintea adevărului.

Capitolul XLVIII

1. Mergem mai departe: dacă un anume filosof ar pretinde, precum Liberius o spune despre credința lui Pitagora, că după moarte un catâr este schimbat în om, o femeie în viperă, și că ar convinge de opiniile lui, făcând apel la toată forța retoricii, nu ar reuși oare să vă convingă și nu ar introduce o asemenea credință în spiritul vostru? Nimeni nu va reuși să mă convingă totuși că va trebui să mă abțin de la carne animală pentru a nu cumpăra, din întâmplare de la piață, un bou provenind din unul din strămoșii mei! Dar, într-adevăr, dacă un creștin dă siguranța că un om va redeveni om și Gaius va redeveni Gaius, în acel moment se iscă tot felul de derâderi la adresa lui și oamenii îl alungă, nu zic în pumni, ci cu pietre!

2. Dacă există un anume motiv rațional să credem că sufletele vor reveni în trupuri, de ce nu ar intra oare în aceeași substanță, deoarece „a învia” înseamnă „a fi ceea ce am fost”? În credința voastră, nu mai sunt ceea ce au fost, fiindcă nu au putut deveni ceea ce nu erau fără a înceta să mai fie ceea ce erau. – 3. Ar trebui să căutăm numeroase texte de autori, dacă am dori să ne distrăm un pic examinând în ce animal ar trebui să se schimbe fiecare. Dar eu mă limitez aici să fac acest exercițiu pentru apărarea noastră zicând că este mult mai rațional să credem că un om va redeveni un om, om pentru om, și nimic altceva decât om; în fine, sufletul, păstrându-și natura, va relua aceeași condiție, dacă nu aceeași formă. – 4. Desigur, deoarece motivul învierii este pronunțarea judecății, este necesar ca acel om care a existat să fie reprodus pentru a primi de la Dumnezeu răsplata pentru bine și pedeapsa pentru rău. De aceea trupurile vor fi reconstituite, mai întâi pentru că sufletul singur nu poate suferi, neavând o materie stabilă, adică trupul, și apoi pentru că tratamentul pe care sufletele îl vor primi în virtutea judecății nu este meritat de ele fără trup, deoarece în trup ele au săvârșit toate câte le-au săvârșit.

5. Dar, mi se va spune, cum se poate ca materia, odată distrusă, să fie reconstituită? Omule, dă o privire asupra ta însăți și vei găsi un motiv pentru a crede. Întreabă-te ce erai înainte să exiști? Nimic, desigur, fiindcă ți-ai aminti dacă ai fi fost ceva. Așadar, nu erai nimic înainte să exiști, la fel cum nu vei fi nimic atunci când vei înceta să mai exiști, de ce nu ai putea ieși din neant prin voinţa Aceluia care a dorit să te facă să ieși din neant prima dată? – 6. Ce-ar fi așa extraordinar pentru tine? Nu existai și ai fost creat; când nu vei mai fi, vei fi refăcut. Explică-mi, dacă poți, cum ai fost făcut și apoi mă vei putea întreba cum vei fi refăcut. Desigur, vei fi făcut mai ușor ceea ce ai fost făcut deja o dată, deoarece nu a fost dificil să fii făcut ceea ce nu au fost niciodată înainte.

7. Ne-am putea oare îndoi de puterea lui Dumnezeu, care a creat această masă imensă a lumii mai puțin decât dacă ar extrage-o din neantul morții, care a însuflețit-o cu acel suflu care animă tot ceea ce trăiește și a făcut, pentru a vă da o mărturie, un simbol expresiv al învierii trupurilor? – 8. În fiecare zi, lumina se stinge și strălucește din nou; la fel și întunericul pleacă și revine; stele mor și revin la viață; anotimpurile se sfârșesc și reîncep; fructele se trec și renasc; desigur, semințele trebuie să putrezească și să se dizolve pentru a crește cu o nouă fecunditate; toate se păstrează chiar prin descompunerea lor, totul renaște prin moarte. – 9. Iar tu, omule, al cărui nume este atât de măreț, dacă ai ști ceea ce ești, chiar și când vei afla asta doar citind inscripția Pythiei, tu, stăpânul tuturor lucrurilor care mor și renasc, vei muri oare casă dispari pentru totdeauna? Indiferent de locul unde trupul tău se va descompune, indiferent de materia care îl va distruge, înghiți, anihila, reduce la nimic, îl va reda! Chiar și neantul ascultă de Cel cărui toate îi dau ascultare.

10. Ar trebui, ziceți voi, să murim în fiecare zi și să înviem în fiecare zi? Dacă Stăpânul a toate ar fi decis așa, nu aveai de ales și ai fi acceptat această condiție. Însă, în realitate nu a decis nimic altceva decât ceea ce a prezis. – 11. Aceeași înțelepciune care a format universalitatea lucrurilor, prin intermediul diferitelor elemente astfel încât, în toate, în ciuda unității lor, sunt întrunite substanțe contrarii, plinul și golul, ceea ce este însuflețit și ceea ce este neînsuflețit, vizibilul și invizibilul, lumina și întunericul, chiar viața și moartea, aceeași înțelepciune le-a unit și în veșnicie în două perioade distincte: prima, cea în care noi trăim de la originea lumii, se scurge și se va sfârși neavând decât o durată limitată; cealaltă, pe care o așteptăm, se va prelungi până în veșnicia infinită.

12. Așadar, când va sosi termenul acestei limite, care desparte cele două perioade, când lumea, fiind și ea cuprinsă de timp, va pierde acest aspect care, asemenea unei cortine de teatru, o desparte de veșnicia stabilită de Dumnezeu, atunci specia umană va învia pentru a regla conturile binelui sau răului din această viață, și pentru a fi răsplătit sau pedepsit, din acel moment și până în veșnicia imensă, care nu va avea sfârșit. – 13. Atunci deci nu va mai exista moarte, nici învieri succesive! Dar vom fi ceea ce noi suntem acum și nu ne vom mai schimba; adoratorii lui Dumnezeu vor fi uniți lui Dumnezeu pentru totdeauna, îmbrăcați cu substanța specifică a nemuririi; necredincioșii, dimpotrivă, și cei care vor fi aflați vinovați în ochii lui Dumnezeu, vor suferi pedeapsa unui foc, de asemenea, veșnic, având, datorită naturii specifice focului, o incoruptibilitate dobândită, bineînțeles, de la Dumnezeu.

14. Chiar și filosofii cunosc diferența dintr-un foc misterios și unul obișnuit. Astfel, unul este focul folosit de nevoile oamenilor, altul cel care va fi folosit pentru executarea judecății lui Dumnezeu; acest foc, uneori aruncă fulgerul din înălțimile cerului, alteori este vomitat din străfundurile pământului prin culmile munților vulcanici; acest foc nu consumă ceea ce arde, ci repară pe măsură ce distruge. – 15. Astfel, munții care sunt mereu aprinși dăinuie și omul lovit de fulger rămâne nevătămat, astfel încât de acum înainte niciun foc nu-l mai poate reduce în cenușă. Iată o mărturie cu privire la acest foc veșnic, iată o imagine a acestei judecăți care nu se va sfârși și care menține, pentru a spune așa, pedeapsa: munții ard și totuși nu sunt consumați! Va fi oare alta soarta celor vinovați, a dușmanilor lui Dumnezeu?

Capitolul XLIX

1. Acestea sunt adevărurile de credință pe care doar noi le tratăm fără prejudecăți. La filosofi și la poeți vorbim despre cuceriri ale științei și de un geniu superior. Ei sunt „înțelepți” iar noi suntem „stupizi”. Ei primesc laude, noi batjocură, nu, mai mult decât atât, pedeapsă! – 2. Dar fie, să presupunem că aceste adevăruri de credință pe care le apărăm nu sunt decât falsități și că le tratați pe bună dreptate cu prejudecăți; totuși sunt necesare; că sunt stupide, sunt totuși de folos. Într-adevăr, cei care le admit se obligă să devină mai buni, de frica unei pedepse veșnice și în speranța unei fericire veșnice. Așadar, nu este bine să fie considerate falsități sau stupidități ceea ce este bine să fie privit drept adevărat. Nu ne este permis, sub nicio formă, să condamnăm ceea ce nu poate face decât bine. – 3. La voi există o prejudecată, și anume, aceea care condamnă ceva de folos; de aceea, aceste adevăruri de credință nu pot fi stupide. În orice caz, chiar dacă sunt false și stupide, nu sunt dăunătoare nimănui. Fiindcă ele sunt asemenea multor altor adevăruri de credință împotriva căror nu rostiți nicio pedeapsă, credințe zadarnice și mitologice pe care nimeni nu le acuză și nu le pedepsește, fiindcă sunt neofensive. – 4. Într-adevăr, când este vorba despre asemenea lucruri, dacă totuși ar trebui fi condamnate, ridicolului ar trebui să fie condamnate, nicidecum sabiei, focului, crucii și animalelor sălbatice. Vorbim aici de o cruzime nelegiuită, care nu doar umple de bucurie și de aroganță această gloată oarbă, dar de care se laudă și unii dintre voi, care caută să câștige, prin această nelegiuire, stima populară. – 5. Ca și cum toată puterea pe care ați avea-o asupra noastră nu ar depinde în totalitate de noi înșine! Desigur, eu nu sunt creștin dacă nu vreau. Deci nu mă vei condamna decât dacă eu vreau să fiu condamnat. Așadar, deoarece tu nu poți ceea ce poți împotriva mea decât în măsura în care eu vreau acest lucru, ceea ce tu poți depinde deci de voința mea, nicidecum de puterea ta. Este zadarnică bucuria pe care gloata o simte văzându-vă cum ne prigoniți. – 6. Așadar, această gloată aclamă bucuria noastră pentru ea, deoarece noi preferăm să fim mai degrabă condamnați decât să fim infideli lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cei care ne urăsc ar fi trebuit să sufere în loc să se bucure, deoarece noi am dobândit ceea ce am ales.

Capitolul L

1. „De ce vă plângeți așadar, veți zice voi, pentru că noi vă persecutăm, deoarece voi vreți să suferiți? Ar trebui, dimpotrivă, să-i iubiți pe cei care vă fac să suferiți ceea ce voi vreți să suferiți”. Fără îndoială noi vrem să suferim, dar așa cum soldatul dorește să meargă la război. Sunt unele persoane cărora nu le palce războiul din cauza alarmelor și pericolelor ce trebuie să le înfrunte. – 2. Și totuși luptă din toate puterile și, odată învingător în luptă, soldatul care se plângea de război, acum se bucură fiindcă a dobândit în același timp slava și victoria. Lupta noastră este aceea de a fi aduși înaintea tribunalelor pentru a ne lupta, cu prețul vieții, pentru adevăr. Ori, noi ieșim victorioși dacă am reușit să atingem scopul pentru care luptăm. Iar această victorie are un rezultat dublu: slava de a fi pe placul lui Dumnezeu și victoria care consistă în a dobândi viața veșnică.

3. Dar în cele din urmă pierdem! Da, desigur, dar numai după ce am obținut ceea ce doream. Deci, noi suntem învingători chiar când murim și evadăm când pierdem! Numiți-ne acum, dacă vreți, „oameni ai crengilor” și „oameni ai stâlpilor”, fiindcă de legați de stâlpi și ne înconjurați de crengi pentru a ne arde! Aceasta este atitudinea noastră în fața victoriei, aceasta este tunica triumfului, acesta este carul pe care suntem învingători! – 4. Este natural așadar ca noi să nu fim pe placul învinșilor, și de aceea ne califică drept „disperați și nebuni înfuriați”. Totuși a accepta o asemenea disperare și furie atunci când slava și renumele sunt în joc, înaintea ochilor voștri ar trebui ridicat steagul curajului.

5. Micius Scevola lăsa voit mâna dreaptă pe altar: ce suflet măreț! Empedocle s-a aruncat cu totul în focul din Etna, lângă Catane: ce caracter de suflet! O anume fondatoare din Cartagina a scăpat de o a doua căsătorie datorită rugului aprins: ce măreție a curăției! – 6. Regulus, nevrând să salveze el singur viața unei mulțimi de dușmani, îndura în trupul său chinurile crucii: ce erou, învingător până în captivitate! Anaxarcus, în timp ce era zdrobit, pentru a-l face să moară, cu un bătător de orz, spunea: „Zdrobește, zdrobește învelișul lui Anaxarcus, fiindcă pentru Anaxarcus nu pe el îl zdrobești”. Ce măreție de suflet la acest filosof care glumea în timp ce suferea o asemenea moarte! – 7. Dar să-i lăsăm la o parte pe cei care au crezut că-și vor asigura slava străpungându-se cu propria lor sabie, sau printr-un alt fel de moarte mai blândă. Vreau să vorbesc despre cei pe care îi încoronați cu perseverență în lupta împotriva torturilor. – 8. O femeie de la curte, din Atena, după ce s-a plictisit pe călăul ei, și-a tăiat limba și a scuipat-o pe fața călăului tiran pentru a fi lipsită de glas și a nu mai putea denunța alte persoane; fiind supusă chinurilor a făcut totuși și asta. – 9. Zenon din Elea, interogat de Dionisie cu privire la ceea ce ar putea da filosofia, răspunse: „Disprețul față de moarte”, și, impasibil sub loviturile tiranului, a sigilat răspunsul său cu sângele vărsat până la moarte. Știm prea bine, biciuirea tinerilor din Lacedemonia, devenită și mai cruntă prin prezența și îndemnurile apropiaților, a meritat pentru casa fiecăruia o slavă cu atât mai mare cu cât din acea casă a fost vărsat mai mult sânge.

10. O slavă este legitimă, fiindcă este umană! Nu se atribuie nici unei prejudecăți furioase, nici unei credințe disperate, în ciuda disprețului față de moarte și de atrocitățile de orice fel. Pentru patrie, pentru pământ, pentru imperiu, pentru prietenie, este permis să se sufere ceea ce este interzis să se sufere pentru Dumnezeu! – 11. În cinstea acestora voi ridicați statui din bronz, dedicați portrete, gravați inscripții pentru a le imortaliza! Acestor morți le dați voi înșivă, atât cât vă permit monumentele să o faceți, în mod natural, un fel de înviere! Iar cel care speră de la Dumnezeu învierea adevărată, dacă suferă pentru Dumnezeu, este considerat nebun!

12. Dar curaj, guvernatori minunați, care deveniți mult mai buni în ochii gloatei dacă îi aduceți câți mai mulți creștini pe rug; chinuiți-ne, torturați-ne, condamnați-ne, zdrobiți-ne! Nedreptatea voastră este o dovadă a nevinovăției noastre! De aceea Dumnezeu acceptă ca noi să suferim asemenea chinuri. Chiar odinioară, condamnând o creștină la casa de prostituție decât să fie lăsată în arena leilor, ați recunoscut că pierderea curăției este privită la noi drept un rău mai crunt decât orice alt fel de pedeapsă și decât orice fel de moarte. – 13. Așadar cruzimile voastre cele mai rafinate nu folosesc la nimic. Sunt mai degrabă ca un magnet pentru adepții noștri. Devenim tot mai numeroși de fiecare dată când voi ne chinuiți: sângele creștinilor este o sămânță.

14. Sunt mulți și printre voi care îndeamnă la suportarea durerii și a morții: de pildă, Cicero în Tusculanes, Seneca în Lucruri accidentale, Diogene, Pyrrhon, Callinicus. Și totuși, cuvintele lor nu întrunesc atâția discipoli cum au creștinii care învață prin faptele lor. – 15. Această încăpățânare pe care ne-o reproșați este pentru noi o lecție. Cine, într-adevăr, la vederea unui asemenea spectacol, nu se simte zguduit și nu caută ceea ce există în profunzimea acestui mister? Cine a căutat așa ceva fără să fi întărit rândurile noastre? Cine a întărit rândurile noastre fără să aspire la suferință pentru a dobândi plinătatea harului divin, pentru a obține de la Dumnezeu iertarea desăvârșită cu prețul sângelui? – 16. Fiindcă nu există greșeală care să nu fie iertată prin martiriu. De aceea noi vă mulțumim, pentru moment, pentru judecățile și condamnările voastre. Aceasta este contradicția între lucrurile divine și cele omenești: când voi ne condamnați, Dumnezeu ne dăruiește din plin iertarea sa.