Sfânta Scriptură nu spune explicit care este originea și rolul Duhului Sfânt în sânul Sfintei Treimi. Totuși ne dă indicii sigure pentru a ne spune că Duhul Sfânt nu este născut, unicul născut în Sfânta Treime fiind doar Fiul, ci purcede de la Tatăl (cf. In 15, 26), fără a ne spune când: înaintea Fiului, după Fiul, în același timp cu Fiul. Acestea de fapt sunt întrebări false și nechibzuite, deoarece când vorbim despre Dumnezeu și despre relațiile intra-trinitare suntem constrânși să ieșim din timpul cunoscut nouă oamenilor. În Dumnezeu totul este veșnicie, totul este egalitate, totul este armonie și dăruire reciprocă. Diferența persoanelor divine constă doar în faptul că Tatăl este unicul nenăscut, Fiul este unicul născut, iar Duhul Sfânt este unicul care purcede de la Tatăl și de la Fiul, filioque. Chiar dacă această din urmă expresie, filioque, va intra foarte târziu în formula Crezului Niceno-constantinopolitan, încă din primele veacuri ale creștinismului au existat teologi care au dezbătut și argumentat cu privire la această expresie care face diferența dogmatică între tradiția teologică ortodoxă și cea catolică. Redau aici finalul monumentalei lucrări, Despre Sfânta Treime, a sfântului Augustin, lucrare care a marcat istoria gândirii creștine cu privire la dogmatica Sfintei Treimi, text în care episcopul de Hipona (n. 354 - m. 430) argumentează biblic purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl Filioque.

Argumentația sfântului Augustin cu privire

la purcederea Duhului Sfânt ex Patre Filioque

De Trinitate, 15, 26, 45-47 – Filioque în opinia sfântului Augustin

În ceruri îl vom vedea cu ușurință și ne vom bucura de contemplația lui Dumnezeu, luminați fiind pe deplin și liberi de orice incertitudine. Nu vom mai avea nevoie de raționamente, însă vom vedea în mod clar de ce Duhul Sfânt nu este Fiul Tatălui, chiar dacă purcede de la El. În incinta acestei lumini, nu va mai exista nicio problemă nerezolvată. Însă aici, pe pământ, experiența îmi arată dificultatea subiectului tratat și fără nicio îndoială cititorii mei studioși și inteligenți vor vedea ca mine că m-am angajat în a doua carte a acestei lucrări să aduc explicații cât mi-a stat în putință cu privire la anumite asemănări existente între omul creatură și Treimea supremă, gândirea mea neputând decât să exprime câteva idei concepute fără prea multă reflecție. Ba chiar am simțit că nu exista în inteligența mea mai mult efort decât succese. Am găsit în om, care nu este decât o creatură, o imagine a acestei Treimi minunate; iar pentru a face să se înțeleagă și mai bine cele trei persoane divine în unica ființă neschimbătoare, am încercat, mai ales în cartea a noua, să argumentez în etape succesive. Însă trei lucruri aparținând unei singure persoane nu vor fi în măsură să răspundă dorinței omului și să dea o idee justă cu privire la cele trei persoane divine, după cum am încercat să arăt în această a 15a carte.

În plus, în această Sfântă Treime care este Dumnezeu, nu există niciun interval de timp care să ne permită să credem sau cel puțin să ne întrebăm dacă Fiul este mai întâi născut din Tatăl, dacă mai apoi Duhul Sfânt a purces din ei. Fiindcă cel despre care Apostolul a zis: „Deoarece sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis în inimile voastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4, 6) este același cu cel despre care Fiul a zis: „Nu veți fi voi cei care veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mt 10, 20). Multe alte mărturii din Sfintele Scripturi dovedesc faptul că cel ce se numește propriu zis Duhul Sfânt în Sfânta Treime este Duhul Tatălui și al Fiului, cel despre care însuși Fiul spune: „Cel pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 15, 26); și în alt loc: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26). Acest lucru ne arată că purcede din amândoi, după cum însuși Fiul a zis: „Purcede de la Tatăl”; iar după învierea dintre morți, apărând discipolilor săi, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt” (In 20, 22), pentru a arăta că purcede și de la el. Așa se explică și această „putere” care „ieșea din el”, după cum vedem din Evanghelie, „și îi vindeca pe toți” (Lc 6, 19).

Dar de ce mai întâi l-a dat pe Duhul Sfânt pe pământ după înviere (cf. In 20, 22), apoi l-a trimis din cer (cf. Fap 2, 4)? Pentru că, zic eu, iubirea care ne face să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele a fost revărsată în inimile noastre chiar de acest Dar (cf. Rm 5, 5) pentru respectarea celor două porunci care rezumă toată Legea și Profeții (cf. Mt 22, 37-40). Este ceea ce a dorit să înțelegem atunci când Domnul Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt de două ori: o dată pe pământ fiind, pentru a sublinia iubirea față de aproapele, și a doua oară din înălțimile cerului, pentru a ne arăta iubirea de Dumnezeu. Dacă cineva poate explica altcumva această dublă dăruire a Duhului Sfânt, nu am nimic împotrivă, totuși eu nu mă îndoiesc de faptul că este vorba despre același Duh pe care Isus l-a dat după ce a suflat și despre care a zis imediat: „Mergeți, botezați toate popoarele în numele Tatălui, și al Fiului, și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), cuvinte prin care Sfânta Treime este atât de explicit arătată. Deci este același Duh care a fost dat din ceruri la Cincizecime, adică 10 zile după ce Domnul s-a înălțat la ceruri. Cum ne-am putea închipui că nu este Dumnezeu cel care-l dă pe Duhul Sfânt? Sau mai bine zis ce mare Dumnezeu este acela care dă un Dumnezeu! Fiindcă niciunul din discipolii săi nu l-a dat vreodată pe Duhul Sfânt. Ei se rugau pentru ca Duhul Sfânt să coboare asupra acelora cărora ei impuneau mâinile, însă nu îl dădeau. Iar această tradiție, Biserica o practică până astăzi prin pontifii ei. Simon Magul însuși, dând bani apostolilor, nu zice: „Dați-mi și mie această putere” pentru ca să-l dau și eu pe Duhul Sfânt, ci „pentru ca asupra acelora cărora voi impune mâinile să-l primească pe Duhul Sfânt”. Iar mai sus, Scriptura nu spune: Simon văzând că apostolii îl dădeau pe Duhul Sfânt, ci spune: „Ori, Simon, văzând că, prin impunerea mâinilor apostolilor, Duhul Sfânt era dat” (Fap 8, 19, 18). Astfel, Domnul Isus nu doar l-a dat pe Duhul Sfânt ca Dumnezeu, dar l-a și primit ca om; de aceea ni se spune că era plin de har (cf. In 1, 14) și de Duhul Sfânt (cf. Lc 11, 52; 4, 1). Se mai scrie despre el în termeni și mai clari: „Fiindcă Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fap 10, 38), desigur nu cu ulei vizibil, ci prin har, simbolizat de parfumul cu care Biserica îi unge pe cei botezați. Însă Cristos nu a fost uns cu Duhul Sfânt în momentul botezului său, când Duhul Sfânt a coborât peste el sub chip de porumbel (cf. Mt 3, 16), moment în care a voit să prefigureze dinainte trupul său, adică Biserica ale cărei mădulare îl primesc pe Duhul Sfânt în principal prin botez, dar trebuie să înțelegem că a primit ungerea tainică și invizibilă atunci când Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1, 14), adică atunci când natura umană, fără să fi meritat pentru vreo lucrare bună făcută înainte, a fost unită Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei, astfel încât să nu formeze decât o singură persoană. Iată de ce noi mărturisim că s-a născut din Duhul Sfânt și din Maria Fecioară. Fiindcă ar fi culmea absurdității să credem că nu l-a primit pe Duhul Sfânt decât la vârsta de 30 de ani, vârstă la care a fost botezat de Ioan (cf. Lc 3, 21-23). Trebuie să credem, dimpotrivă, că, dacă a venit la botez fără să fi fost atins de vreun păcat, nu a venit cu siguranță fără Duhul Sfânt. Într-adevăr, dacă stă scris cu privire la slujitorul și înaintemergătorul său Ioan: „El va fi plin de Duhul Sfânt din sânul mamei lui” (cf. Lc 1, 15), deoarece, chiar dacă este născut din femeie, l-a primit totuși pe Duhul Sfânt încă din sânul matern în care a fost format; ce-ar trebui să credem, ce-ar trebui să gândim despre Omul-Cristos, al cărui trup nu a fost conceput trupește, ci spiritual? Iar când se spune că a primit de la Tatăl său promisiunea Duhului Sfânt și că l-a răspândit asupra apostolilor (cf. Fap 2, 33), ne arată astfel că are cele două firi, firea omenească și firea divină, fiindcă l-a primit pe Duhul Sfânt ca om și la răspândit ca Dumnezeu. În ce ne privește, noi putem primi acest dar în măsura slăbiciunii noastre, însă nu-l putem răspândi asupra altora; doar ne putem ruga lui Dumnezeu, autorul acestui dar, să-l răspândească el însuși.

Așadar, putem să ne întrebăm dacă, atunci când s-a născut Fiul, Duhul Sfânt era deja purces de la Tatăl sau nu, sau dacă purcede din amândoi după nașterea Fiului, în divinitate unde, știm prea bine, nu există timp? După cum am spus deja, acolo unde există timp, să ne întrebăm dacă voința apare în primul rând în sufletul uman, pentru ca mai apoi să căutăm obiectul care, odată descoperit, va lua numele de fiu. Care fiu, odată născut sau conceput, voința devine completă și își atinge odihna atingându-și scopul, astfel încât ceea ce era dorință pe când căuta, să devină iubire când o dobândește, iubirea provenind din două lucruri, adică din sufletul care joacă rolul de tată, dând naștere, și de cunoaștere care joacă rolul de fiu, ca fiind născută? Cu siguranță nu, nu putem pune asemenea întrebări acolo unde nimic nu începe cu timpul și nici nu se sfârșește în timp. De aceea, cel care poate înțelege că Fiul este născut din veșnicie din Tatăl, să înțeleagă de asemenea că Duhul Sfânt purcede din veșnicie din amândoi. La fel, cel care poate înțelege, conform cuvintelor Fiului: „După cum Tatăl are viața în sine însuși, tot la fel a dat Fiului să aibă viața în el” (In 5, 28), să înțeleagă de asemenea, zic, și faptul că Tatăl nu a dat viață unui Fiu până atunci fără viață, ci l-a născut în afara timpului, astfel încât viața pe care Tatăl a dat-o Fiului născându-l este co-veșnică vieții înseși a Tatălui care i-a dat-o; de asemenea, trebuie să se înțeleagă și faptul că, deoarece este în natura Tatălui ca Duhul Sfânt să purceadă din el, tot la fel a dat și Fiului său ca același Duh Sfânt să purceadă din el, dublă procesiune deopotrivă veșnică; iar atunci când spunem că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, înțelegem în sensul că Tatăl de asemenea a dat și Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă de la Fiul. Într-adevăr, dacă Fiul ține de la Tatăl tot ce are, ține de asemenea ca Duhul Sfânt să purceadă și de la el. Însă trebuie exclus de aici orice noțiune de timp care ar introduce anterioritate și posterioritate, fiindcă nici umbră de așa ceva atunci când vorbim de procesiune în sânul divinității.

Cum vă închipuiți că n-ar fi absolut absurd să-l numim pe Duhul Sfânt fiul celor doi, deoarece, după cum, prin nașterea sa din Tatăl, Fiul are o esență veșnică și imuabilă, tot la fel, prin purcederea din amândoi, Duhul Sfânt are o fire veșnică și imuabilă? De aceea, dacă nu spunem că Duhul Sfânt este născut, nu îndrăznim să spunem nici că este nenăscut; evitând să folosim această expresie pentru a nu da de înțeles fie că ar exista doi tați în Sfânta Treime, fie că ar fi două persoane ce nu se disting una de cealaltă. Fiindcă doar Tatăl nu provine de la un altul; de aceea doar el este numit nenăscut, dacă nu în Scripturi, cel puțin în limbajul folosit de cei care discută despre un mister atât de măreț și încearcă să-l explice cum pot mai bine. Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede în principal / principaliter de la Tatăl și, fără vreun interval de timp, deopotrivă de la Tatăl și de la Fiul. Am putea spune că este fiul Tatălui și al Fiului dacă – opinie pe care tot omul cu puțină judecată o respinge fără jenă – amândoi l-ar fi născut? Nicidecum! Duhul celor doi nu este așadar născut din cei doi, ci el purcede de la amândoi.

Însă, cum în această co-veșnică, egală, netrupească, minunată neschimbată și indivizibilă Treime, este foarte dificil să distingem nașterea de purcedere, cei a căror inteligență nu este în măsură să se ridice mai sus, să se mulțumească de ceea ce am zis într-o zi într-o predică adresată poporului credincios iar mai apoi am pus-o în scris. După ce, între alte lucruri, am dat suficiente citate din Sfânta Scriptură pentru a dovedi că Duhul Sfânt purcede din amândouă persoanele divine, spuneam: „Deci, dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, de ce a zis Fiul: Purcede de la Tatăl (In 15, 26)? De ce, credeți voi, dacă nu din obișnuința ce o are de a raporta tot ce îi aparține la Tatăl din care este născut? De aceea a zis: Învățătura mea nu este de la mine, ci este a aceluia care m-a trimis (In 7, 16). Așadar, dacă aici este vorba despre învățătura sa, chiar dacă el spune că nu este a lui, ci a Tatălui său, cu atât mai mult trebuie să înțelegem că Duhul Sfânt purcede și de la el, chiar dacă spune: Purcede de la Tatăl, fără să zică: Nu purcede de la mine? Așadar, cel care ține a fi Dumnezeu – fiindcă este Dumnezeu din Dumnezeu – adică și cel de la care Duhul Sfânt purcede, în consecință Duhul Sfânt ține de la Tatăl însuși ca el să purceadă și de la Fiul așa cum purcede de la Tatăl. Așa putem înțelege, într-o oarecare măsură – atât cât pot înțelege ființe ca noi – de ce nu putem spune că Duhul Sfânt este născut, ci el purcede, fiindcă, dacă l-am numi Fiu, atunci ar fi fiul celor două persoane, lucru ce ar fi o absurditate enormă. Fiindcă, pentru a fi fiul celor două persoane, trebuie să existe un tată și o mamă, și departe de noi să credem așa ceva între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Mai mult, un fiu născut din oameni nu purcede de la tatăl său și de la mama sa în același timp; fiindcă, atunci când purcede de la tatăl în mamă, nu purcede de la mamă, iar când purcede de la mamă pentru a veni la ziuă, nu purcede de la tatăl. Însă, Duhul Sfânt nu purcede de la Tatăl în Fiul, apoi din Fiul pentru a sfinți creatura; totuși, purcede în același timp din unul și din celălalt, chiar dacă Tatăl i-a dat Fiului ca Duhul Sfânt să purceadă din el ca din Tatăl. Efectiv, nu putem spune că Duhul Sfânt nu este viață, în vreme ce credem că Tatăl este viață și Fiul de asemenea; de aceea, după cum Tatăl are viața în el însuși, și a dat Fiului să aibă viața în el însuși, tot la fel i-a dat ca viața să purceadă de la el, după cum purcede de la Tatăl” (Om la Ev. Ioan 99, 8-9). Am transcris aici acest text din predică, dar mă adresez credincioșilor, nicidecum necredincioșilor.

Însă, dacă nu sunt în stare să vadă imaginea creată, să constate cât sunt de adevărate aceste trei facultăți care sunt în sufletul lor, care sunt trei fără a fi trei persoane, care toate trei aparțin aceluiași om care nu este decât o persoană, de ce nu cred ei ceea ce Sfintele Scripturi ne spun de Slăvita Treime, mai degrabă decât să ceară o explicație perfect clară cu privire la un mister care depășește rațiunea noastră slabă și neputincioasă? Sprijiniți pe o credință de nezdruncinat în Sfintele Scripturi, aceste mărturii demne de crezare, n-au decât să caute prin rugăciune, prin studiu și ducând o viață de virtute să lumineze inteligența lor, adică să vadă, atât cât este posibil, cu ochii spiritului ceea ce admit cu certitudinea credinței. Cine îi împiedică să facă asta? Sau mai bine spus cine nu-i îndeamnă? Însă dacă ei cred că trebuie să nege asemenea mistere, fiindcă inteligența lor oarbă nu le poate înțelege, ar trebui, în acest caz, ca orbii din naștere să nege existența soarelui? Lumina strălucește deci în întuneric, iar dacă în întunericul lor nu o înțeleg (cf. In 1, 5), nu au decât să fie luminați de darul lui Dumnezeu pentru a deveni credincioși și să înceapă să fie lumină cu referire la cei necredincioși; apoi, odată stabilită această temelie, să crească în ceea ce cred pentru ca să merite să vadă într-o zi rodul credinței lor. Fiindcă există lucruri pe care le credem cu certitudinea că nu le vom vedea niciodată. De pildă, nu-l vom vedea niciodată pe Cristos răstignit, și totuși, dacă nu credem în acest eveniment, care a avut loc, care a fost văzut, însă pe care nu trebuie să ne imaginăm că-l vom mai putea vedea vreodată, nu vom ajunge niciodată la Cristos așa cum trebuie să fie văzut pentru veșnicie. Cât privește această măreață, inefabilă, imaterială și imuabilă natură ce trebuie văzută într-un fel oarecare cu ochii inteligenței, în niciun loc privirea sufletului omenesc nu se exersează mai bine, sub simpla cârmuire a regulii credinței, decât în ceea ce omul însuși are în natura sa, care îl înalță deasupra celorlalte animale și care este superior altor părți ale sufletului său, adică în inteligența sa, deoarece inteligenței îi este dat să vadă până la un anumit punct în lucrurile invizibile; datorită ei, facultate interioară și judecătoare așezată pe un tron înălțat și cinstit, sensurile conduc toate întrebările să decidă și ea nu are niciun alt superior ei căruia să-i datoreze supunere și ascultare, decât Dumnezeu.

Însă în mijlocul discuțiilor îndelungi cărora am căzut pradă și am îndrăznit să mărturisesc faptul că nu am zis nimic vrednic de această cinstită și negrăită Treime, însă știind că știința divină este într-un mod minunat cu mult deasupra mea iar eu nu o pot atinge (cf. Ps 138, 6), în vârtejul acestor discuții, zic, unde deci, suflete al meu, unde crezi că ești, unde te închini, unde ești în picioare, așteptând ca cel care a iertat toate nevredniciile să vindece toate stângăciile tale (cf. Ps 102, 3)? Recunoști, fără îndoială, că ești în acel han în care Samariteanul milostiv l-a condus pe cel care era lovit de nenumărate lovituri de către bandiții care l-au lăsat pe jumătate mort (cf. Lc 10, 30-34). Totuși ai văzut multe adevăruri, nu cu ochii care văd lucruri sensibile, însă cu cei care cer celui care spunea: „Fă-mă să vad dreptatea” (Ps 16, 2). Da, ai văzut adevăruri și le-ai cernut cu ajutorul luminii înseși care te-a făcut să le vezi; acum ridică-ți ochii până la acea lumină și fixeaz-o, dacă poți. Atunci vei vedea care este diferența între nașterea Cuvântului lui Dumnezeu și purcederea Darului lui Dumnezeu; de aceea Fiul unic a zis că Duhul Sfânt nu este născut din Tatăl – în caz contrar ar fi fratele său – însă purcede de la Tatăl. De aceea susținem că Duhul celor două persoane divine fiind o anume comunicare consubstanțială a Tatălui și a Fiului, nu poate – departe de noi o asemenea eroare – să fie numit fiu. Însă tu nu poți fixa acolo privirea ta, pentru a distinge clar acest mister, știu, nu poți. Eu spun adevărul, mi-l spun mie însumi, știu ceea ce îmi este imposibil, totuși această privire o descopăr în trei lucruri în care tu poți recunoaște o imagine a slăvitei Treimi, pe ca re nu o vei contempla cu o privire certă. Îți arată că există în tine un cuvânt adevărat atunci când este născut din știința ta, adică atunci când spui ceea ce știi, chiar dacă nu rostești nici prin cuvinte, nici cu gândirea, niciun cuvânt ce ar aparține unei limbi; de altfel, gândirea noastră este formată din ceea ce cunoaștem, apoi se naște în privirea gândirii o imagine perfect asemănătoare gândirii pe care memoria o ținea închisă, iar aceste două lucruri, ca și cum cel care ar spune tată și fiu sunt uniți prin voință sa iubirea care vine de la o terță instanță. Însă această voință purcede din gândire – căci nimeni nu dorește ceea ce ignoră complet existența sau natura – dar care totuși să nu fie imaginea gândirii; de aceea, faptul că găsim în acest lucru complet intelectual diferența dintre naștere și purcedere, deoarece a vedea prin gândire nu înseamnă același lucru cu a dori, sau a se bucura prin voință; este ceea ce vede și face distincția cel care are o asemenea capacitate. Această capacitate, ai avut-o, suflete al meu, chiar dacă nu ai știut prea bine să exprimi destul de clar prin limbaj ceea ce ai întrevăzut foarte greu prin ceața atât de deasă a imaginilor materiale care nu încetează să bântuie gândurile omului. Însă această lumină, care nu ești tu, te-a făcut să vezi că există o diferență între imaginile materiale ale obiectelor materiale și adevărul care apare inteligenței, când le-am îndepărtat. Aceste lucruri și multe altele sigure, această lumină le-a făcut să strălucească privirii tale interioare. Ce te împiedică așadar să le contempli cu o privire fixă, dacă nu infirmitatea ta? Și de unde vine această infirmitate, dacă nu de la nevrednicia ta? De aceea, cine va vindeca toate aceste slăbiciuni dacă nu cel care ți-a iertat toate nedreptățile tale? Trebuie, așadar, să isprăvesc această lucrare mai bine cu o rugăciune decât cu cuvinte.

Doamne Dumnezeul nostru, credem în tine, Tată, Fiu și Duh Sfânt. Adevărul nu ar fi spus: „Mergeți și botezați în numele Tatălui, și al Fiului și al Duhului Sfânt” (Mt 28, 19), dacă nu ai fi existat ca Sfântă Treime. În plus, glasul divin nu ar fi spus: „Ascultă Israel: Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeul Unic” (Dt 6, 4), dacă, în același timp Treime fiind, nu erai decât un singur Dumnezeu și Domn. Iar dacă tu, Dumnezeu Tatăl, ai fi existat în același timp ca Dumnezeu Tată, și Fiul tău Isus Cristos și Darul tău Duhul Sfânt, nu am fi citit în scrisorile adevărului: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său (Gal 4, 4; In 3, 17); iar tu, Fiule unic, nu ai fi spus despre Duhul Sfânt: „Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele meu” (In 14, 26), și: „Cel pe care vi-l voi trimite de la Tatăl” (In 14, 26). Conformându-mă aceste reguli a credinței, atât cât am putut și cât mi-ai dat să pot, am dorit să văd cu ochii inteligenței ceea ce credeam; am dezbătut îndelung, m-am străduit mult, Doamne Dumnezeul meu, unica mea speranță, scuză-mă; nu ține seamă de oboseala care mă împiedică să te caut mai mult; ajută-mă să te caut cu și mai multă înflăcărare. Dă-mi tăria să te caut, tu care mi-ai dat bucuria să te aflu deja și speranța să te găsesc tot mai mult. Înaintea ta se află tăria și slăbiciunea mea; păstreaz-o pe prima, vindec-o pe a doua. Înaintea ta se află știința și ignoranța mea; acolo unde tu mi-ai deschis ușa, permite-mi să intru, acolo unde mi-ai închis-o, deschide-mi când voi bate; fă să-mi amintesc de tine, să te înțeleg, să te iubesc. Mărește în mine aceste două lucruri până ce mă vei converti în întregime. Știu că este scris: „Nu vei scăpa de păcat din cauza mulțimii cuvintelor tale” (Prov 10, 19). Dar să îngăduie cerul să nu deschid gura decât pentru a predica Cuvântul tău și să cânt laudele tale! Astfel, nu doar aș evita păcatul, dar aș dobândi și merite nestemate, chiar și în mulțimea cuvintelor. Fiindcă acest om pe care l-ai fericit nu ar fi dorit niciodată să sfătuiască răul fiului pe care l-a născut în credință și căruia îi scria: „Vestește cuvântul, insistă, la timp potrivit și la timp nepotrivit” (2 Tim 4, 2). Ar trebui să spun că nu putem acuza că a vorbit prea mult cel care vestea Cuvântul tău, Doamne, nu doar la timp potrivit, dar și la timp nepotrivit? Nu era nimic prea mult deoarece nu era decât ceea ce era necesar. Iartă-mă Doamne din cauza mulțimii cuvintelor cu care m-am luptat în interior, în sufletul meu atât de mizerabil în ochii mei, însă care caută refugiu în sânul milostivirii tale. Deoarece, atunci când gura mea tace, gândul meu nu rămâne în tăcere. Cel puțin dacă nu aș gândi decât la lucruri ce-ți sunt plăcute, nu ți-aș cere să mă eliberezi de prisosul cuvintelor. Însă multe din gândurile mele, așa cum le cunoști, sunt gândurile unui om, fiindcă sunt deșertăciune. Dă-mi harul să nu dau multă atenție, să le resping chiar și atunci când îmi ung sufletul și să nu adorm într-un fel de moleșeală. Să nu mă stăpânească niciodată aceste gânduri încât să lase amprenta asupra faptelor mele; însă, sub cârmuirea ta, judecata mea să fie în siguranță și conștiința mea la adăpost. Un înțelept, vorbind despre tine într-o carte intitulată Ecleziast, a spus: „Noi înmulțim cuvintele și nu izbutim; însă totul se reduce la un singur cuvânt: El însuși este totul” (Eccl 43, 29). Așadar, atunci când voi ajunge la tine, aceste cuvinte pe care le înmulțim fără rost, vor înceta, iar tu vei fi singur pentru totdeauna în toți; atunci vom ține împreună un singur discurs, lăudându-te cu toții împreună și vom fi uniți în tine. Doamne Dumnezeule Unul, Dumnezeu Treime, credincioșii să primească tot ce mi-a venit de la tine în aceste cărți; iar dacă există ceva ieșit din gândirea mea, te rog să mă ierți, tu și toți credincioșii tăi. Amin!