Origen s-a scris și se va scrie încă multe. Unii l-au aprobat în timpul vieții și i-au urmat învățăturile și după moarte; alții l-au condamnat și dușmănit atât în timpul vieții cât și după moartea lui; în sfârșit, alții l-au recuperat pentru a justifica învățăturile care nu au fost reținute tocmai orthodoxe de Biserica primelor veacuri. Prezint aici traducerea, inedită în limba română, articolelor publicate de Le Nain Sebastien (1637-1698) în celebra lucrare: Memoires pour servir a l'histoire ecclésiastique des six premiers siècles.

Printre toți oamenii de seamă care au trăit în creștinism în primele trei secole ale Bisericii nu există poate niciunul al cărui nume să fi fost atât de celebru ca cel despre care dorim să-i prezentăm aici faptele. Viața sa, spiritul său, știința sa i-au dus faima în întreaga lume. Iar stima generală de care s-a bucurat o perioadă de vreme l-a făcut mai puțin cunoscut decât persecuția care s-a ridicat împotriva lui, fie din greșeala sa, fie din cauza nefericirii care s-a abătut asupra lui, sau, pur și simplu, fie din gelozia față de renumele pe care și l-a dobândit. Astfel s-a văzut alungat din țara sa, destituit din preoție, excomunicat chiar de primele două Biserici [Antiohia și Alexandria, sic.]; în același timp, unii dintre marii sfinți ai acelor vremuri îi susțineau cauza, până chiar și Dumnezeu părea să fie de partea lui, făcând să intre în adevăr și în sânul Bisericii, datorită lui, cei pe care aceeași Biserică îi prezintă astăzi ca fiind dintre cei mai mari oameni.

A avut aceeași soartă după moarte ca în timpul vieții. Până și sfinții s-au opus unii împotriva altora cu privire la persoana sa. Unii martiri i-au făcut apologia, în timp ce alți martiri au scris pentru a-l condamna. Unii l-au privit drept ca pe unul dintre cei mai mari învățători pe care i-a avut vreodată Biserica după apostoli; alții l-au detestat, acuzându-l de a fi „părintele” lui Arie și a tuturor acelora care s-au opus dreptei credințe a Bisericii prin erorile lor. Aceștia din urmă au devenit atât de puternici în Orientul creștin datorită autorității unui împărat care pretindea a fi stăpânul și arbitrul discuțiilor din sânul Bisericii [Constanțiu al II-lea și Valens, promotori ai arianismului] încât Origen s-a văzut lovit de anatemă, atât la al cincilea conciliu ecumenic [Constantinopol II, 553 – împăratul Iustinian], cât și la un alt conciliu ținut cam în același timp, iar condamnarea a fost perpetuată apoi de toată tradiția ecleziastică greacă.