Influența Confesiunilor Sfântului Augustin în literatura occidentală

Sfântul Augustin este, înainte de toate, un creștin „cu voi sunt creștin, iar acesta este un har”, și un episcop de excepție „pentru voi sunt episcop, iar aceasta îmi este o sarcină impusă de Dumnezeu”; este un mare orator, ce ține discursuri alcătuite conform tuturor regulilor oratorice ale vremii, în particular cele expuse de Aristotel în Retorica; este un excelent povestitor cu o mare facilitate de vorbire. Poate cea mai mare calitate a lui este, fără îndoială, finețea intuițiilor lui psihologice; acest lucru îl vedem în particular în capodopera sa Confesiuni, o lucrare scrisă între anii 397-400, la 10 ani după ce a primit botezul prin ministeriul sfântului Ambroziu de Milano, în timpul vigiliei pascale 24-25 aprilie 387, împreună cu prietenul său Alypius și cu fiul său Adeodatus, și la un an după ce a devenit episcop titular de Hipona, sarcină ce o va păstra până la moartea sa, 28 august, anul 430. Dar Augustin este și un om neînsetat de a cunoaște și susține cu mare convingere valorile culturii antice, ca răspuns la îndoielile ce nelinișteau pe atunci pe unii creștini fascinați de poeții și gânditorii păgâni. Augustin recunoaște că citirea acestor autori poate fi foarte periculoasă, însă poate aduce și mult bine; textele lor sunt asemenea aurului egiptenilor pe care evreii, părăsind Egiptul, au crezut de cuviință să-l ia cu ei. Această opinie reiese din De doctrina christiana, dar este adusă prezentă și în Confesiuni, care, de altfel, dau mărturie de extraordinara asemănare cu schemele stilistice clasice și de o mare capacitate de a face referire la cei mai renumiți autori latini. Ceea ce-i lipsea lui Augustin era un bagaj serios al culturii grecești, fapt pentru care, atunci când citează textele biblice din traducerea LXX (Septuaginta) este nevoit să treacă prin traducerile în latinește. Totuși, din comentariile lui la Sfânta Scriptură vedem uneori analize minuțioase făcute plecând de la un cuvânt sau o expresie din limba greacă pentru a găsi un sens spiritual așteptat de credincioși. Activitatea sa literară, mai ales povestirea lui unică în felul ei revelată în Confesiuni, face din episcopul de Hipona unul din protagoniștii cei mai însemnați ai literaturii latine.

Locul său în istoria literaturii occidentale este – după cum se știe – printre platonici, el fiind unul din cei mai străluciți comentatori ai lui Plotin, fondatorul neoplatonismului. Din lucrarea Eneade, Augustin extrage, uneori folosind chiar propriile cuvinte ale lui Plotin, inspirația de fond a Confesiunilor lui, propunând o reflecție despre om, despre căderea omului înțeleasă ca pierdere a identității, fărâmițarea propriului „eu” și recompunerea lui prin convertirea inimii. Diferența între filosoful neoplatonic și Augustin constă în faptul că episcopul transformă un discurs riguros și deseori abstract într-un discurs personal, ținând cont de diferite episoade ale vieții lui. Afirmația plotiniană că în Dumnezeu substanța și voința coincid este foarte îndrăgită de Augustin, însă el extrage de aici un motiv pentru a insista asupra responsabilității umane, deoarece ține să elimine orice determinism; nici în Dumnezeu, a cărei esență este IUBIRE și a cărei hotărâre de a crea lumea se află tocmai în bunătatea voinței lui, nici în om, în alegerile căruia există mereu ceva ce scapă explicațiilor cauzalității, voința nu poate fi înțeleasă ca fiind ceva din exterior, o cârmă ce conduce barca, deoarece ea este mai degrabă asemenea forței de gravitație ce atrage, ce transportă: pondus meum amor meus – greutatea mea este iubirea mea. În fine, un alt aspect plotinian întâlnit în Confesiuni: colocviul/dialogul cu Dumnezeu. Această rugăciune în 13 cărți se poziționează în tradiția exercițiilor spirituale filosofice, rodul dorinței de a-l invoca pe Dumnezeu, de a se înălța la el pentru a-l putea întâlni: doar abandonându-se complet Lui îl putem recunoaște și întâlni, spunea Plotin (Eneade V,1,6). Dar și aici, Augustin aduce o noutate specifică: dialogul cu Dumnezeu este mai puțin o speculație și mai degrabă un colocviu spontan – inima omului vorbește inimii lui Dumnezeu folosind cuvinte spontane. Această confesiune/rugăciune, la Augustin, este îmbibată cu texte biblice: Sfânta Scriptură a devenit pentru episcopul de Hipona motivul central al existenței lui și izvor de mângâiere (Confesiuni XI,2), astfel încât din texte biblice, implicit sau explicit citate, construiește întreaga tramă a Confesiunilor. În calitatea sa de episcop de Hipona, Augustin este și unul din primii autori creștini care insistă asupra importanței Tradiției ca izvor de autoritate doctrinară. Pentru el, Biblia, în sine însăși, nu este ultimul cuvânt; într-o lucrare contemporană Confesiunilor, episcopul scrie: „Nu voi putea crede în Adevărul Evangheliei dacă autoritatea Bisericii nu m-ar împinge să o fac” (Contra maniheilor). Totuși, nu ne este ușor să știm ce înțelegea Augustin prin „Biserică”, deoarece accentul este pus pe „Biserică -Popor”, poporul celor aleși, celor sfinți, nu doar pe ierarhia ecleziastică; dacă episcopii sunt „Părinți ai Bisericii” – spune el – deoarece au contribuit la zidirea Bisericii, i-au dat ceva din dinamismul ei vital, totuși, ei nu sunt, înainte de toate, decât fiii ei și nu-i pot da Bisericii decât ceea ce ei înșiși au primit de la ea. Ecleziologia augustiniană este foarte complexă, ca de altfel toată gândirea lui; se degajează din gândirea lui o opinie destul de pesimistă în fața unei lumi învechită, de la care nu se mai poate aștepta nimic bun; din acest motiv, Augustin va pune accentul pe importanța rolului Bisericii, văzută ca Împărăția lui Cristos realizată deja aici pe pământ printre aleși (cei botezați). Tot el este cel care a lansat ideea Bisericii ca întrupare continuă a lui Cristos, ce conduce a-l identifica pe Cristos cu Biserica, formând astfel cele două elemente esențiale ale lui „Cristos Total” – Capul Cristos și Biserica mădularele – concepție ce are influență enormă asupra teologiei medievale: rezultatul unei asemenea concepții a fost acela de „diviniza Biserica”, adică „a se transfera ei toate proprietățile exclusive ale lui Cristos (cf. B. Gherardini, La Chiesa è Sacramento, p. 272).

Sfântul Augustin este, într-adevăr, autorul la care, mai mult decât niciodată, dar mai cu seamă în Evul Mediu, s-au referit oameni ai Bisericii, fie reprezentanți ai Magisteriului oficial, fie mistici, fie teologi ai scolasticii sau reformatori ai sec. XVI (o asemenea influență are ca efect faptul că „sfântul Augustin este autorul, mai mult sau mai puțin deformat, citit probabil de toți, în particular de gânditorii Evului Mediu” – (J. Le Goff, Civiltà del Occidente Medievale, p. 48). Însă nu doar oamenii Bisericii l-au citit, iar pentru asta este suficient să facem o trecere în revistă foarte rapidă și deloc exhaustivă a autorilor care s-au lăsat influențați de el, în particular de Confesiunile lui. Un cercetător francez, Pierre Courcelle, Les Confessions de saint Augustin dans la tradition littéraire, Paris, 1963 și Recherches sur les Confessions de saint Augustin, Paris, 1968, face o analiză detaliată a tuturor acestor autori, din care spicuim aici câteva nume.

1.     Influența Confesiunilor este perceptibilă deja în timpul vieții lui Augustin; doar ce-au iești de sub pana autorului, Confesiunile au stârnit ura păgânilor, maniheilor și donatiștilor, care au găsit aici cele mai dure critici la învățăturile lor; însă credincioșii aflați de partea orthodoxiei credinței nu au făcut decât să multiplice manuscrisele și să le transmită posterității: Paulin de Nola face referire la una din scrisorile lui adresată însuși autorului în luna mai 408, și în anul 414 într-o altă scrisoare adresată amicului său Evodiu; în anul 417, Orosius a folosit Confesiunile ca sursă pentru lucrarea sa Istoria; apoi, un alt discipol, Paulin de Milano, dovedește că știe Confesiunile atunci când scrie biografia sfântului Ambroziu, Vita Ambrosii, în anul 422; Posidius de Calama se folosește de textul Confesiuni pentru a redacta prima biografie a episcopului de Hipona, Vita Augustini; imediat după moartea episcopului, Paulin de Pella publică o lucrare autobiografică, Eucharisticos, în anul 459, în care găsim referințe evidente augustiniene; de asemeni, găsim reminiscențe din Confesiuni și în lucrarea monahului irlandez, sfântul Patrik, Confessio; acesta din urmă arată un interes sporit față de conținutul lucrării și mai puțin față de forma ei literară.

2.     Tot în sec. V, cronicarul Prosper de Aquitania, publică o serie de Sentințe extrase explicit din Confesiuni; puțin după, monahul și poligraful Casiodor arată un interes deosebit față de personalitatea intelectuală a sfântului Augustin (în particular în Comentarii la Psalmi); Isidor de Sevilia, cu siguranță, cel mai mare erudit al sec. VII, arată cât de bine cunoaște opera episcopului de Hipona, multe din operele lui purtând urme augustiniene adânci.

3.     În perioada carolingiană avem iarăși martori numeroși ai unui interes crescând față de opera sfântului Augustin, manuscrisele lui multiplicându-se fără număr; în acest fel lucrările episcopului cunosc o largă difuziune; monahul reformator Benedict din Aniano îi cunoaște lucrările; episcopul Agobard de Lyon și cultivatul Jean Scot Erigena citesc opera sfântului Augustin cu mare interes și joacă un rol primordial în gândirea lor.

4.     În sec. XI-XIII interesul față de Confesiunile sfântului Augustin nu face decât să crească: monahul englez Goscelin de St. Bertin sfătuiește citirea lor pentru zidirea spirituală; plini de admirație sunt și monahii Ivan de Chartres, Rupert de Deutz, Filip de Harvengt; abatele Gilbert din Nogent își găsește modelul perfect în Confesiunile sfântului Augustin atunci când redactează propria-i biografie, Vita mea; iar renumitul teolog Abélard este interesat de textele în care episcopul de Hipona susține posibilitatea unui acord între filosofia platonică și credința creștină, în particular cât privește învățătura despre divinitatea Cuvântului; priorul monahilor certozini, Guido, publică Meditationes, o lucrare îmbibată cu referințe explicite la Confesiunile sfântului Augustin; însă, unul dintre monahii care se hrănește cel mai mult cu scrierile augustiniene este Aelred de Rielvaulx, despre scrierile căruia se poate spune că este un fel de osmoză datorită căreia el retrăiește, în propria-i viață, experiențele sfântului Augustin; în sec. XIII, Bonaventura din Bagnoregio citează Confesiunile de cel puțin 100 de ori în scrierile lui; cât privește influența sfântului Augustin asupra sfântului Toma de Aquino este suficient să consultăm volumele Indici ale lucrărilor lui.

5.     În sec. XIV, secolul marilor mistici, ideile augustiniene au găsit un teren cu mulți admiratori și imitatori; printre ei se numără dominicanul german Ioan Tauler, dar mai ales confratele lui Meister Eckhart, care a avut o influență atât de însemnată asupra secolului său cu cât a scrutat cu mai multă atenție lucrările sfântului Augustin, adaptându-le propriului sistem de gândire teocentrică.

6.     În afară de influențe strict teologice sau mistice, Confesiunile au inspirat poeți și literați din toate vremurile; Dante citează lucrarea, rar, însă dă dovadă că o cunoaște; opera vie și dinamică a englezului William Langland (1322-1399) s-a inspirat  din Confesiuni în ce privește dorința transformării interioare a omului; Petrarca este fascinat de descrierile psihologice ale patimilor, prieteniei, îngrijorării umane, vieții solitare.

7.     Perioada Renașterii cunoaște și ea un interes foarte mare față de Confesiunile episcopului de Hipona; călugărul augustinian Martin Luter este un cititor atent al Confesiunilor, din care extrage argumente solide pentru doctrina sa referitor la justificare prin pura voință a lui Dumnezeu; Reformatorul Calvin s-a inspirat mult din gândirea lui Augustin, zicând că „Augustinus plane nobiscum est”; el distinge în Confesiuni o doctrină îmbibată de gândire platonică referitor la har, pe care o apreciază și despre care spune că acolo este exprimată însăși gândirea pură a creștinismului; de asemeni, toți reformatorii văd în sfântul Augustin, în particular, și în toți Sfinții Părinți, în general, o motivație în plus pentru a reveni la principiul fundamental al protestantismului: Sola Scriptura; tot în sec. XVI, marii mistici spanioli au îndrăgit, în particular, două teme augustiniene, strâns legate între ele: Dumnezeu ascuns în creaturi și creaturile ca mesaj viu al Celui Absent.

8.     Sec. XVII mai este numit și secolul sfântului Augustin (cf. J. Dagens, „Le XVIIème siècle, siècle de saint Augustin”, în: Cahiers de l’Association internationale des Études françaises III-V (1953), pp. 275-337); Jansenius a denumit lucrarea sa principală Augustinus, în timp ce colaboratorul său, Jean Duvergier de Saint-Cyran, îi sfătuia pe proprii discipoli spirituali lectura Confesiunilor lui Augustin; celebrul predicator J.-B. Bossuet era și el foarte sensibil referitor la jocul dintre acțiunea divină și liberul arbitru al omului; unii au văzut influența chiar și la marii poeți englezi: W. Shakespeare și John Donne; J.J Rousseau nu-l îndrăgea pe Augustin și a scris și el o lucrare cu același titlu, Confesiuni, tocmai pentru a expune opiniile lui contrare față de cele ale episcopului de Hipona; totuși, nici el nu a scăpat influenței scrierilor augustiniene; Ernest Renan reia, cuvânt cu cuvânt, în lucrarea sa Rugăciune asupra Acropolei, expresia „servo te amavi... (Confesiuni 10,27).

9.     Scriitorii din sec. XIX fac din Augustin un erou romantic; Chateaubriand publică Geniul creștinismului în anul 1802 cu scopul de a contrapune imaginii bine-cunoscute de „sfânt”, îmblânzită și taumaturgică, una care, în opinia lui, ar corespunde mai bine, inspirând-se din trăirile tânărului din Thagaste: înflăcărat, îngrijorat, satisfăcut pe deplin doar în Dumnezeu; Villemain îl exaltă pe Augustin de la imaginația sa înflăcărată, nesătul în cunoaștere, plăceri și iubire..., care mai apoi se retrage în solitudine („Tableaux de l’éloquence chrétienne dans le IVe siècle”, p. 126); în literatura englezească, William Wordsworth este cel mai însemnat reprezentant al mișcării romantice și în capodopera sa, The Prelude, se poate observa, dacă nu o dependență directă, cel puțin câteva asemănări tematice cu lucrarea sfântului Augustin; noul convertit la catolicism, J.H. Newman vede în „Tolle lege” invitația la o regenerare spirituală prin citirea și aprofundarea Scripturilor; în zilele noastre, prezența sfântului Augustin și ale Confesiunilor lui în gândire și în scrieri este foarte evidentă; ar trebui un spațiu mai amplu, dar care depășește propriile mele capacități și competențe pentru a reda, chiar și o parte dintre autorii contemporani care și-au dedicat cercetările lor temei Confesiunilor sfântului Augustin de Hipona.

Așadar, avem de-a face cu o carte pentru toate timpurile, toate gusturile și toate preocupările; în acest sens, chiar dacă este o lucrare de sfârșit de secol IV, este de o actualitate și vivacitate ce depășește cu mult alți autori care au scris la acea vreme sau în secolele ce au urmat. Avem înaintea ochilor noștri o autobiografie, îmbibată cu citate biblice, cum nu s-a mai scris vreodată. Mari gânditori din secolele trecute au citit cu nesaț lucrarea lui, fie pentru a o critica, fie pentru a o ridica în slăvi, însă, întotdeauna cu recunoștință că autorul ei este un geniu al literaturii latine și că nimeni nu poate pretinde că-l cunoaște pe episcopul de Hipona, pentru a-l critica sau pentru a-l înălța pe cele mai înalte culmi de sfințenie, fără a-i fi citit Confesiunile.