Canoanele conciliului (sesiunea a opta)

Primele șapte concilii ecumenice recunoscute de Bisericile ortodoxe și catolică au avut ca motiv al întrunirii trei cauze: 1) combaterea unei erezii, 2) stabilirea de norme disciplinare comune în toate Bisericile, 3) proclamarea de canoane bisericești normative pentru buna funcționare între clerici și laici. Conciliul de la Niceea II, în 787, ultimul din cele șapte concilii ecumenice, nu face excepție de la aceasta regulă. Redau aici cele 22 de canoane redactate și publicate la sugestia împărătesei Irina, cea care a dorit convocarea acestui conciliu. Anastasie, unul din secretarii conciliului, integrează în actele conciliare aceste 22 de canoane, care, conform mărturiei lor, ar fi fost redactate în timpul sesiunii a șaptea, în timp ce colecțiile posterioare ale actelor conciliului spun că ele ar fi fost redactate mai degrabă în timpul sesiunii a opta, la Constantinopol, în prezența împăraților[1]. Cea din urmă opinie pare a fi mai adevărată în opinia lui Hefele[2], argumentul major fiind analiza canonului 10, care spune explicit că aceste canoane au fost redactate la Constantinopol, nicidecum la Niceea. Probabil, Anastasie a dorit să includă canoanele în timpul lucrărilor de la Niceea pentru a arăta unitatea desfășurării conciliului, fără schimbarea sediului, pentru ultima sesiune, în orașul imperial. Până astăzi, majoritatea istoricilor și autorilor, de tradiție orientală și occidentală, admit ideea că la Niceea II au avut loc doar șapte sesiuni, iar canoanele au fost redactate în ultima sesiune.

Canonul 1: despre cum trebuie să se comporte ecleziasticii în observarea tuturor canoanelor precedente. „Cei care au primit demnitatea preoțească, canoanele și prescripțiile conciliare sunt porunci divine ce trebuie respectate. Primindu-le cu bucurie, cântăm, cu David, profetul inspirat: Am aflat bucuria mea pe calea orânduirilor tale, mai mult decât toate bogățiile (Ps 118, 14). Mi-ai dat să cunosc dreptatea ta, orânduirile tale pentru totdeauna fă-mă să le înțeleg și să le păstrez (Ps 118, 138, 144). Iar dacă glasul profetului ne spune că întotdeauna trebuie să fim fideli orânduirilor divine și să le păstrăm (cf. Ps 118, 88), este evident că ele rămân neschimbate și stabile. De altfel și Moise, văzându-L pe Dumnezeu, a spus: Nu putem adăuga nimic și nu putem suprima nimic (Dt 12, 32). Iar sfântul apostol Petru, fiind plin de bucurie, spune: Îngerii doresc să privească aceste lucruri (1 P 1, 12), și sfântul Paul spune: Dacă cineva vă vestește, fie el și un înger venit din cer, o altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatemă (Gal 1, 2). Lucrurile stând astfel și fiind date aceste porunci, punându-ne bucuria în ele, ca și cum cineva ar afla marea lui comoară (cf. Ps 118, 162), să păstrăm sfintele canoane înlăuntrul inimii noastre și să menținem neschimbate și în întregime toate orânduirile lor, fie că au fost decretate prin trompetele Duhului, prea-fericiții Apostoli, fie prin vocea unanimă a celor șase concilii ecumenice și prin glasul celor ce s-au întrunit local pentru publicarea unor asemenea orânduiri, fie de Sfinții Părinți. Toți, luminați de acelaşi unic Duh, au proclamat ceea ce era spre folos. Iar cei peste care aruncă anatema, noi îi anatemizăm de asemenea; cei care sunt destituiți, îi destituim și noi; cei excomunicați, îi excomunicăm și noi; pe cei loviți de o pedeapsă, îi pedepsim și noi. O singură atitudine, fără prefăcătorie, mulțumindu-ne cu ceea ce avem (Evr 13, 5), asta este ceea ce propovăduiește explicit cel care s-a urcat până la al treilea cer, unde a auzit cuvinte ce nu pot fi rostite, sfântul apostol Paul (cf. 2 Cor 12, 2-3)”.

Canonul 2: cel consacrat episcop trebuie să promită solemn că se angajează să respecte canoanele, în caz contrar, nu trebuie să fie consacrat. „Deoarece îi promitem lui Dumnezeu, cântând psalmul: La prescripțiile tale voi medita, nu voi uita cuvintele tale (Ps 11, 16), a ține această promisiune înseamnă mântuirea tuturor creștinilor, în particular a celor înveșmântați cu sfințirea preoțească. De aceea prescriem ca toți cei care vor primi demnitatea episcopală să cunoască bine întreaga psaltire, pentru ca mai apoi să-i poată învăța și pe preoții săi că trebuie să se obișnuiască să se roage cu psalmii; să fie întrebat cu strictețe de mitropolit pentru a ști dacă este înclinat să păstreze, nu doar prin cuvinte, dar mai ales prin faptă, sfintele canoane, sfânta Evanghelie, scrisorile sfântului Apostol și toată Sfânta Scriptură; să aibă un comportament conform poruncilor divine pentru a învăța poporul să facă la fel. Binele comun al ierarhiei noastre sunt cuvintele inspirate de Dumnezeu, după cum spune marele Dionisie[3]. Deci, dacă ezită candidatul și nu se dovedește a fi complet dispus să facă și să învețe astfel, să nu primească consacrarea, deoarece Dumnezeu spune prin profet: Ai îndepărtat știința, iar eu te voi îndepărta și te voi împiedica să fii preotul meu (Os 4, 6).

Canonul 3: nu este îndatorirea prinților să-i desemneze pe episcopi. Toate alegerile pentru treapta episcopatului, a preoției sau a diaconatului făcute de prinți sunt nule, conform canonului care spune: Dacă un episcop, recurgând la autoritatea prinților, intră în posesia unei Biserici, să fie destituit și să fie excomunicați toți cei care acceptă să păstreze comuniunea cu el[4]. Într-adevăr, cel care este ridicat la treapta episcopatului trebuie să fie ales de episcopi, după cum au decretat Sfinții Părinți de la Niceea, în canonul care spune: Se cuvine ca noul episcop să fie desemnat de episcopii provinciei bisericești; însă în cazul în care acest lucru se dovedește a fi dificil, fie din cauza unei nevoi urgente, fie din cauza drumului lung de străbătut, trebuie totuși ca cel puțin trei episcopi să se întrunească în același loc, cei absenți urmând a-și exprima acordul în scris și doar apoi să aibă loc ceremonia consacrării. Fiecare provincie este împuternicită, prin mitropolitul ei, să facă noi consacrări episcopale[5].

Canonul 4: le este interzis episcopilor să primească atenții sau cadouri. Eroul adevărului, sfântul Apostol Paul, stabilind o regulă pentru clericii din Efes, sau mai larg pentru toți preoții în general, a spus următoarele: Bani, sau aur, sau veșminte, nu mi-am dorit nimic din toate acestea de la nimeni. V-am arătat în toate felurile că trebuie să ne ocupăm de cei săraci (Fap 20, 30), lucrând, considerând că este mai de preț să dai decât să primești (Fap 20, 35). De aceea și noi, învățând de la el, prescriem: niciodată un episcop, din dorința unui câștig rușinos, să-și dea pretext pentru a păcătui (Ps 140, 4), să nu se gândească vreodată să ceară bani, aur, argint, sau alte lucruri asemănătoare de la alți episcopi, preoți, sau monahi care sunt sub jurisdicția lui. Același Apostol spune: Cei care arată nedreptate, nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu (1 Cor 6, 9), și: Copiii nu trebuie să adune comori pentru părinții lor, ci părinții pentru copii (2 Cor 12, 14). Deci, dacă se află că un episcop, din dorința de a dobândi aur, sau dintr-o dorință oarecare, îndepărtează pe unul din clericii lui din minister, sau îl excomunică, sau închide un sanctuar renumit pentru a împiedica celebrarea cultului divin, focalizându-și nebunia asupra obiectelor lipsite de rațiune, înseamnă că el-însuși este lipsit de rațiune și va fi supus aceleiași nefericiri, iar pedeapsa va reveni asupra sa (Ps 7, 17), ca asupra unuia care a încălcat prescripțiile divine și canoanele apostolice. Fiindcă Petru, din fruntea ierarhiei apostolilor, ne dă acest sfat: Pașteți turma lui Dumnezeu care vă este încredințată, nu prin constrângere, ci cu inimă bună, după Dumnezeu; nu din dorința rușinoasă de câștig, ci cu elanul inimii; fără a vă crede stăpâni peste cei păstoriți, ci devenind modele pentru turmă; iar când va veni Capul păstorilor, veți primi coroana slavei care nu se veștejește (1 P 5, 2-4).

Canonul 5: despre episcopii care își bat joc de preoții care au ajuns la treapta preoției fără să fi făcut cadouri. Păcatul conduce la moarte (cf. 1 In 5, 16-17) când cei păcătoși rămân incorigibili. Dar este și mai rău când se ridică aroganți împotriva credinței și adevărului, preferându-l pe Mamona ascultării ce se cuvine lui Dumnezeu și nu păstrează prescripțiile canonice. Domnul Dumnezeu nu este în ei (cf. Num 16, 3), decât dacă se smeresc și renunță la rătăcirile lor. Le stă mai bine acestora să se apropie de Dumnezeu și cu inima căită să ceară iertare pentru greșelile lor, decât să se laude cu un câștig ilicit. Fiindcă Dumnezeu este aproape de cei cu inima căită (Ps 33, 19). Cei care să fălesc fiindcă au obținut un statut de vază în Biserică, dând aur și punând speranța lor în acest obicei pervers, străin lui Dumnezeu și sfintei preoții, și care, mai apoi, cu față nerușinată și gură spurcată, nu au decât cuvinte vulgare la adresa oamenilor aleși de Duhul Sfânt datorită virtuților vieții lor și care au fost ridicați fără să fi dat aur, pe aceștia, noi decidem, deoarece au făcut așa ceva, să fie degradați pe treptele cele mai de jos, iar dacă vor continua, să fie corectați, suportând anumite pedepse. Dacă se dovedește că cineva a făcut așa ceva pentru a primi sfințirea, să i se aplice canonul apostolic: Dacă un episcop a obținut demnitatea sa plătind bani, sau un preot, sau un diacon, să fie destituit, el și cel care i-a conferit sfințirea, și să fie exclus cu desăvârșire din comuniune, după cum a fost exclus Simon Magul de mine, Petru[6]. La fel spune și canonul sfinților Părinți de la Calcedon: Dacă un episcop ar face o sfințire preoțească pentru a câștiga bani, punând astfel în vânzare un har ce nu se poate vinde, și ar consacra un episcop, un co-episcop, un preot, un diacon, sau orice altă slujire care intră în rândul clericilor ca să obțină bani, sau ar numi, obținând bani, un econom, un slujitor, un administrator sau orice alt angajat într-o episcopie, împins de propria și rușinoasa lui dorință după câștig de bani, cel care săvârșește așa ceva este expus, dacă lucrul se dovedește a fi adevărat, să piardă propriul lui statut. Iar cel care a profitat de situație pentru a putea folosi demnitatea primită sau de statutul obținut prin plata unei sume de bani, riscă să piardă demnitatea sau rangul pe care l-a obținut folosindu-se de bani. Dacă s-a dovedit că a existat cineva care a mijlocit între cei doi pentru un profit rușinos și interzis, acela, dacă este cler, să-și piardă propriul rang, iar dacă este laic sau monah, să fie excomunicat[7].

Canonul 6: despre obligativitatea ținerii de sinoade periodic. Există un canon care spune: De două ori pe an, în fiecare provincie, ancheta canonică să se facă în cadrul adunării episcopilor[8]. Acestea fiind spuse, din cauza oboselii drumului și a lipsei mijloacelor necesare pentru a-l face, Sfinții Părinți de la al șaselea conciliu au decis că toate deciziile curente ale unei provincii trebuie să fie discutate o dată pe an și astfel să se corecteze abuzurile[9]. Deci reînnoim acest canon. Iar dacă se află că un prinț împiedică așa ceva, să fie excomunicat; dacă un mitropolit ar neglija această îndatorire, în afară de cazuri de forță majoră, sau de violență, sau din oricare alt motiv întemeiat, să fie supus pedepselor canonice. Conciliul, vorbind despre problemele ce privesc canoanele și evangheliile, spune că episcopii întruniți trebuie să fie foarte atenți la sfintele și dătătoarele de viață prescripții divine. Fiindcă, observându-le, răsplata lor este mare (Ps 18, 2), deoarece porunca divină este ca o lampă, Legea ca o lumină, avertismentul și disciplina ca un drum al vieții (Prov 6, 23), iar porunca Domnului este luminoasă și luminează ochii (Ps 18, 9). Pe de altă parte, mitropolitul nu are libertatea să reclame ceva din ceea ce este adus de episcop, animal de povară, sau orice alt obiect; dacă se dovedește că a făcut așa ceva, va trebui să ramburseze de patru ori mai mult.

Canonul 7: despre consacrarea bisericilor făcută fără depunerea moaștelor. Sfântul Apostol Paul a spus: Păcatele unor oameni sunt evidente, în alții se descoperă mai târziu (1 Tim 5, 24), de aceea deci, când păcatul pune stăpânire peste un loc, alte păcate vor ieși la iveală. Astfel, ereziilor necredincioase a acuzatorilor creștinilor au urmat alte nedreptăți, precum și aceea că s-au înlăturat din biserici icoanele sfinte, abandonând astfel alte obiceiuri, ce trebuie reluate și repuse în drepturi, conform legislației scrise sau nescrise. În toate bisericile renumite consacrate fără sfintele moaște, poruncim să fie aduse moaște și să se împlinească ritul prevăzut depunerii lor în biserici. Dacă de acum înainte se mai află că un episcop consacră o biserică fără moaște, să fie destituit, deoarece încalcă tradițiile bisericești.

Canonul 8: despre primirea evreilor convertiți cu inimă sinceră la creștinism. Deoarece membri ai religiei iudaice, rătăciți, au gândit că este bine să-și bată joc de Cristos Dumnezeu, prefăcându-se că sunt creștini, însă îl renegă păstrând în umbră și în ascuns sabatul și alte tradiții iudaice, decidem să nu fie admiși nici la împărtășanie, nici la rugăciune, nici în biserici; nu le rămâne decât să fie evrei pe față, conform propriei lor religii; copiii lor să nu fie botezați, să nu cumpere și să nu dobândească sclavi. Iar dacă cineva dintre ei, cu o credință și o inimă sinceră, se convertește și mărturisește credința creștină din toată inima sa, trădând în public obiceiurile și faptele lor, pentru a-i convinge și pe ceilalți de erorile lui și se corectează, trebuie să fie primit, botezat, el și copiii lui, și să ne asigurăm că a abandonat definitiv tradițiile iudeilor; în caz contrar, nu trebuie primit sub niciun chip.

Canonul 9: despre cărțile ce apără erezia iconoclastă. Cărțile care s-au scris împotriva sfintelor icoane și conține glumele puerile și nebunii lipsite de bun simț trebuie să fie aduse toate înaintea scaunului episcopal al Constantinopolului pentru a fi așezate în rândul celorlalte cărți eretice. Dacă se află că cineva ascunde asemenea cărți, dacă este un episcop, un preot sau un diacon, să fie destituit; dacă este un laic sau un monah, să fie excomunicat.

Canonul 10: despre un cler care nu poate părăsi propria episcopie pentru a merge în alta. Deoarece unii clerici, disprețuind prescripțiile canonice, părăsesc episcopia lor pentru a merge în alte episcopii, dar cel mai des în orașul imperial, binecuvântat de Dumnezeu, și se lipește de mari personaje, celebrând liturgii în oratoriile proprii, nu este permis, fără aprobarea episcopului lor și al Constantinopolului, să fie primiți în case sau biserici; dacă cineva nu ține cont, să fie destituit. În ce-i privește pe cei care fac așa ceva fără știrea episcopilor amintiți mai sus, nu le este permis să mai ocupe sarcini temporale și lumești, după cum le este interzis conform canoanelor; iar dacă cineva ar fi depistat că deține funcția numită „majordom”, să înceteze sau să fie destituit. Sau mai bine să rămână pentru a-i învăța pe copii și domestici, citindu-le din Sfintele Scripturi, fiindcă pentru asta a primit în dar sfințirea sacră.

Canonul 11: despre economii din episcopii și mănăstiri[10]. Ținuți să păstrăm toate sfintele canoane, trebuie să ne conformăm, fără excepție sau ocolișuri, și celui care spune că este necesar să existe câte un econom în fiecare episcopie. Dacă fiecare mitropolit stabilește un econom pentru Biserica sa este foarte bine; dacă nu, episcopul de Constantinopol are, datorită autorității lui, dreptul să desemneze un econom pentru Biserica mitropolitului; tot la fel, mitropoliții fac același lucru pentru episcopii sufraganți, dacă aceștia nu sunt în măsură să-și numească proprii economi pentru Bisericile lor. Aceeași prescripție trebuie să fie păstrată și în cazul mănăstirilor.

Canonul 12: despre un episcop sau egumen care înstrăinează bunurile Bisericii sau mănăstirii. Dacă se află că un episcop sau un egumen înstrăinează o parte din bunurile proprii Bisericii sau mănăstirii în mâinile unui om de afaceri sau le cedează unei alte persoane, conform canonului sfinților apostoli care spune: Episcopul să se îngrijească de bunurile Bisericii și să le administreze sub privirile lui Dumnezeu; nu-i este permis să înstrăineze ceva, sau să ofere în dar rudeniilor lui ceea ce aparține de drept lui Dumnezeu; dacă aceștia sunt săraci, să fie ajutați ca niște săraci, însă fără ca sărăcia să devină un pretext pentru a înstrăina bunurile Bisericii[11]. Dacă s-ar aduce pretextul că pământul este o povară și nu produce nici rod, nu trebuie, nici chiar în acest caz, să se facă donație unui om înstărit, ci clericilor sau colonilor. Dacă se folosesc de șiretenie, iar omul înstărit cumpără pământul de la colon sau cler, vânzarea, chiar și așa, va fi nulă, iar pământul va redeveni proprietatea episcopiei sau mănăstirii; iar episcopul sau egumenul, procedând astfel, va fi alungat, episcopul din episcopia lui, egumenul din mănăstirea lui, ca niște risipitori de bunuri pe care nu le-au agonisit.

Canonul 13: despre cei care transformă mănăstirile în locuri profane. Nefericirea care s-a abătut asupra bisericilor din cauza păcatelor noastre a făcut în așa fel încât case bine înstărite, episcopii sau mănăstiri au fost confiscate de unii oameni și transformate în case profane. Dacă cei care le dețin decid să le restituie, pentru ca ele să redobândească vechea lor destinație, este un lucru foarte bun. Dacă nu, în cazul în care proprietarii sunt pe listele clerului, prescriem să fie demiși; dacă aceștia sunt monahi sau laici, să fie excomunicați, fiind condamnați deja de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și să fie conduși acolo unde viermele nu moare și focul nu se stinge (Mt 9, 47), deoarece se împotrivesc spuselor Domnului, care zice: Să nu transformați casa Tatălui meu în casă de afaceri (In 2, 16).

Canonul 14: despre cei care citesc din Scriptură în biserici fără să fie clerici. Este bine știut de toți că există o ordine prestabilită în preoție și este plăcut în ochii lui Dumnezeu să se respecte cu strictețe funcțiile preoțești. Însă vedem că fără ca cineva să fi primit impunerea mâinilor, băieți foarte tineri primesc tonsura clericală și fără să fi primit impunerea mâinilor unui episcop citesc public de la amvon în timpul liturgiilor, procedând astfel împotriva canoanelor. Prescriem ca de acum înainte, acest lucru să nu se mai întâmple; același lucru este valabil și pentru monahi. Se permite egumenului să impună mâinile pentru lectorat în propria lui mănăstire, și doar acolo, dacă impunerea mâinilor a fost făcută de un episcop asupra egumenului însuși în vederea statutului său de superior, fiind de la sine înțeles că este mai întâi preot. Tot la fel, și tot conform unei tradiții din vechime, co-episcopii trebuie, sub autoritatea episcopilor, să numească lectori.

Canonul 15: despre un cler care nu poate fi incardinat în două episcopii. De acum înainte un cler nu poate fi incardinat în două episcopii; acesta este semnul unui spirit mercantil și al unei cupidități rușinoase și este străin tradiției Bisericii. Am auzit chiar din gura Mântuitorului: Nu puteți sluji la doi stăpâni, deoarece fie îl veți iubi pe unul și îl veți urî pe celălalt, fie vă veți atașa de unul și îl veți disprețui pe celălalt (Mt 6, 24). Deci, fiecare trebuie, conform cuvântului Apostolului, să slujească acolo unde a fost chemat (1 Cor 7, 20) și să aibă postul său într-o singură episcopie; tot ceea ce se face în vederea unei cupidități rușinoase nu este pe placul lui Dumnezeu. Pentru a ne câștiga existența, există mai multe îndeletniciri, practicându-le vom reuși să ne procurăm cele necesare traiului. Același Apostol spune: Mi-am procurat cele necesare mie și însoțitorilor mei prin munca mâinilor mele (Fap 20, 34). Această normă este valabilă pentru acest oraș – Constantinopol  – binecuvântat de Dumnezeu; în celelalte localități din împrejurimi, din cauza lipsei de oameni, regula poate fi adaptată.

Canonul 16: despre clericii care poartă veșminte de lux. Orice lux și lipsă de modestie este străină ordinului preoțesc. Episcopii și clericii care caută eleganță prin veșminte de lux și ostentatorii trebuie să fie atenționați. Dacă continuă, să li se aplice pedepse. La fel și cei ce folosesc parfumuri. Însă erezia care-i acuză pe creștini, rădăcină amară care face să crească tulpina (cf. Dt 29, 18; Evr 12, 15), a devenit o ciumă pentru Biserică; adepții ei, nemulțumiți că hulesc reprezentările iconografice, au renunțat la orice bun simț și îi disprețuiesc pe cei care duc o viață demnă și credincioasă, iar astfel se împlinește în ei ceea ce se spune: Păcătosul urăște credința în Dumnezeu (Sir 1, 32). Deci, dacă există oameni ce râd de cei care poartă haine mai modeste și simple, să fie avertizați prin pedepse; deoarece, încă din vremuri străvechi, orice membru aparținând clasei preoțești se purta în haine modeste și cu bun gust. Tot ceea ce luăm pentru noi, fără absolută nevoie, ci doar pentru a ne etala luxul, merită să fie considerat drept „ridicol”, conform expresiei sfântului Vasile cel Mare[12]. Niciunul din Părinții noștri nu purtau haine de lux țesute cu fir de mătase; nu se îmbrăcau cu stofe colorate la marginea hainelor lor, fiindcă știau să asculte din gura Domnului ceea ce el-însuși spune: cei care poartă haine elegante trăiesc în palatele împăraților (Mt 11, 8)

Canonul 17: despre cei care încep, însă nu pot duce la bun sfârșit construcția  un lăcaș de cult. Unii monahi părăsesc mănăstirile lor din dorința de a comanda, refuzând ascultarea, și încep să construiască lăcașuri de cult fără să realizeze că nu au cu ce termina. Dacă cineva face așa ceva, să fie împiedicat de episcopul locului; dacă are cu ce termina, proiectul său să fie dus la bun sfârșit. Aceeași prescripție se va aplica și pentru laici și clerici.

Canonul 18: despre femeile care locuiesc în palatele episcopale sau în mănăstirile de bărbați. Spune Sfântul Apostol Paul: Să nu scandalizați pe nimeni, nici chiar pe oamenii din afară (1 Cor 10, 32). Însă, faptul că femei locuiesc în palatele episcopale sau în mănăstirile de bărbați, îi scandalizează pe mulți. Deci, dacă se află că cineva și-a adus o femeie, sclavă sau liberă, în palatul episcopal sau în mănăstirea de bărbați, pentru a asigura anumite servicii, să fie atenționat; dacă persistă, să fie demis. Dacă se întâmplă că niște femei locuiesc în case de vacanță unde se duce spre odihnă episcopul sau egumenul, pe toată perioada șederii episcopului sau egumenului femeile să se retragă fără să îndeplinească nicio slujire, ci să locuiască în altă parte, până ce episcopul sau egumenul pleacă din acea casă, pentru ca totul să fie fără scandal.

Canonul 19: despre admiterea în mănăstiri, trebuie să se facă fără cadouri. Rușinea și cupiditatea s-au răspândit atât de mult printre responsabilii Bisericilor încât bărbați și femei, considerați a fi dreptcredincioși, neglijând poruncile Domnului, se lasă duși de val și acceptă bani de la candidații care vin să ceară hirotonirea preoțească și intrarea în viața monahală. Se întâmplă ca pentru toți acești candidați, primele luni să pară fără reproșuri, însă mai apoi totul îi dezgustă, după cum spune sfântul Vasile cel Mare[13], deoarece nimeni nu-i poate sluji lui Dumnezeu cu ajutorul Mamonei (cf. Mt 6, 4). Deci, dacă se află că cineva face așa ceva și este episcop sau egumen sau cineva din mănăstire, să înceteze sau să fie destituit, conform canonului al doilea de la Calcedon: dacă este o stareță, să fie alungată din mănăstirea ei și să fie trimisă în altă mănăstire pe un post inferior; la fel se va proceda și pentru un egumen, care nu a primit sfințirea preoțească. În ce privește darul făcut de părinți pentru copiii lor, cu titlul de zestre, sau cât privește bunurile personale aduse de candidați, zicând că sunt ofrande închinate Domnului, am decis ca, în conformitate cu promisiunea făcută, să rămână printre bunurile mănăstirii, fie că respectivul candidat rămâne sau va părăsi mănăstirea, mai puțin în cazul în care egumenul se dovedește a fi responsabil de ieșirea candidatului din mănăstire.

Canonul 20: despre mănăstirile duble, sunt interzise. Decidem ca de acum înainte să nu mai existe mănăstiri duble, deoarece reprezintă un scandal pentru mulți oameni. Dacă unii fac, împreună cu părinții, alegerea de a renunța la lume și de a îmbrățișa viața monahală, bărbații să meargă într-o mănăstire de bărbați, iar femeile într-o mănăstire de femei; acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. În ce privește mănăstirile duble existente, să țină cu strictețe regula sfântului Vasile cel Mare[14] și să afle în aceste prescripții modelul conviețuirii lor. Monahi și monahii să nu locuiască împreună în aceeași mănăstire, fiindcă adulterul se strecoară repede în această conviețuire. Monahul să nu aibă familiaritate cu monahia, și nici monahia cu monahul, până la a se trage de șireturi. Monahul să nu doarmă într-o mănăstire de monahii, nici să nu mănânce singur, față către față, cu o monahie. Când proviziile necesare sunt transportate din partea monahilor spre partea monahiilor, stareța mănăstirii feminine să le primească în exteriorul porților mănăstirii, însoțită de o monahie în vârstă. Dacă un monah vine și dorește să-și vadă o rudenie în mănăstirea de femei, să se întrețină cu ea în prezența stareței, pe o perioadă foarte scurtă de timp, și să plece cât mai repede posibil.

Canonul 21: despre monahii care părăsesc propriile mănăstiri și merg în altele. Nu este îngăduit ca un monah sau o monahie să părăsească propria mănăstire pentru a merge în alta. Dacă se întâmplă așa ceva, să fie primiți doar ca oaspeți, însă nu se cuvine să fie primiți fără îngăduința egumenului său.

Canonul 22: despre prudența monahilor care iau masa împreună cu femei. Este un lucru măreț să-i oferi totul lui Dumnezeu și să slujești doar pentru a împlini voința lui. Fie că mâncați, fie că beți, spune sfântul Apostol, să faceți totul spre slava lui Dumnezeu (1 Cor 10, 31). Cristos, Dumnezeul nostru, ne-a recomandat, în sfintele evanghelii, să încetăm deîndată cu păcatul, deoarece el nu condamnă doar adulterul, dar și gândurile care duc la adulter: Cel care privește o femeie și o dorește a săvârșit deja adulterul în inima lui (Mt 5, 28). Primind această învățătură, nu ne rămâne decât să ne curățim gândurile. Fiindcă dacă totul ne este îngăduit, nu totul ne este spre folos (1 Cor 6, 12; 10, 23), după cum învățăm de la Apostol. Acestea fiind spuse, ne este îngăduit tuturor să mâncăm pentru a supraviețui; în ce-i privește pe cei care trăiesc în căsătorie, având copii, în condiția lor de laici, a mânca împreună, bărbați și femei, este un lucru foarte bun, ținând cont că trebuie să facă rugăciunea de mulțumire Celui care le dă hrana, și fără măscăreli, sau cântece satanice, fără harpă și fără gesturi necuviincioase, asupra cărora cade blestemul profetic: Vai celor care beau vinul în sunet de harpă și de alăută, însă nu au niciun gând de mulțumire pentru lucrările Domnului și nu dau cinste lucrărilor mâinilor sale (Is 5, 12). Dacă există asemenea oameni printre creștini, să se corecteze, în caz contrar li se vor aplica normele canonice din vechime. În ce-i privește pe cei care duc o viață solitară și liniștită și care acceptă de la Domnul Dumnezeul lor să poarte jugul acestei solitudini, să se așeze și să tacă (cf. Plângeri 3, 27-28). Însă, pe de altă parte, cei care au ales viața preoțească nu au niciun motiv să ia masa împreună cu femei, ci doar cu bărbați sau femei cu frica de Dumnezeu și evlavioase, pentru ca masa, chiar când este luată împreună, să fie spre folosul propășirii spirituale. Același lucru să facă și părinții. Dacă un monah sau cineva din ierarhia preoțească ajunge dintr-o călătorie și nu are cu el proviziile necesare și este nevoit să facă haltă, fie într-un hotel, fie într-o casă particulară, este liber să o facă, deoarece este constrâns de necesitate.

Acestea sunt canoanele redactate în ultima sesiune conciliară. Majoritatea lor, fie sunt o aducere aminte și o reîmprospătare a memoriei unor canoane din trecut, altele sunt traducerea unor fapte nepotrivite cu statutul de episcop, preot, diacon, monah/monahie sau laic și propunerea de soluții canonice pentru corectarea lor. Multe din aceste canoane au fost integrate de-a lungul secolelor în Corpus juris canonici[15], constituind astfel baza legislativă a Bisericii pentru a preveni și a corecta neregulile ecleziasticilor sau ale laicilor.